Posts
Viața și faptele lui Vlad-Vodă Țepeș I Mircea-vodă cel Bătrîn, în domnia sa cea lungă, înzestrase țara cu multe așezăminte bune. După moartea sa, rudele lui, pînă la al nouălea neam, toate voiau să pună mîna pe cîrma țării. Pînă și copiii săi din flori alergau după domnie. Ca să ajungă a-și împlini pofta inimii lor, se mîncau între dînșii ca cîinii, unelteau fel de fel de zîzanii, de viclenii și de fărădelegi. Și de unde pînă aci poporul alegea pe domn și domnia era pe viață, ajunsese biata domnie să se dea în tărbăceală cînd de unguri, cînd de turci, cind unii năzuiau la aceștia, iar alții la ceilalți.   Aceste uneltiri ale poftitorilor de domnie aduseseră împărăcheri între noroade. Boierii cei năimiți, folosinduse de împrejurări, trăgeau toată spuza pe turta lor, îndemnînd pe domnii cei mai slabi de îngeri să arunce fel de fel de asuprele pe biata țară.   Poporul de la țară, sărăcit de lăcomia apucătorilor, sta cu mîinile încrucișate și se uita la cei ce se certau pe domnie, cum își scoteau ochii și se surghiuneau unii pe alții. El aștepta dreptatea și nu știa de unde avea să-i vie. Tîrgoveții pîndeau cu botul pe labe prilejul cînd să le vie bine, la vro schimbare de domnie, să ia cîte două și trei prețuri pe marfa ce va vinde la curte ori la părtinitorii noului domn, ca apoi și ei să fie supuși la dăjdii grele. Birurile și alte angarale ce plătea biata opincă numai era: dijma oilor, a rîmătorilor, a albinelor, găletăritul, vinăriciul, dijmăritul, cositul fînului, lemne, adusul fînului, podvoade și altele.   Vlad-vodă, poreclit Dracula, unul din fiii bunului Mircea, după ce urcă treptele tronului, puse umărul bărbătește spre a îndrepta oarecum lucrurile și a da țării vîrtoșia străbună.   Dară subt următoarele domnii relele se adăogiră și poporul căzu într-o toropeală sor cu moartea. Pe acelea vremi era lucru mare cînd știa cineva să slovenească ori să îndruge două-trei buchi. Starea de propășire a țării de pe acele vremi bătrîne se poate judeca cu lesnire, știindu-se că toate tocmelele țării, ale domniei și ale tutulor poporenilor se săvîrșeau printr-un aldămaș de unul sau două pahare de vin. De acolo a rămas acest obicei și pînă în ziua de astăzi prin satele și tîrgurile noastre. Și chiar mai tîrziu, sfaturile cele mai de taină, unii din domni le țineau în celarele unde se păstrau vinurile. Preoțimea de mir, biet, apăsată ca și poporenii, era singura care propovăduia Evangelia Domnului și era făcătoare de pace între frați, potrivit cuvîntului Mîntuitorului. Ea suferea cu poporul, suspina cu dînsul după dreptate, căci tagma preoților de mir era supusă mai la aceleași biruri ca și tagma breslașilor, și se întăriau în credință unii pe alții, citind și pocitind psalmii lui David și povestind viețile sfinților. Atîta știau ei pe atunci, atîta făceau; căci în acestea se mărgineau toată știința lor.   Călugării greci cutrierau țara și, cu șoșele cu momele, cu graiuri din scriptură, iară în inimă cu duhul iubirii de argint, amăgeau pe cei lesne crezători. Ei se tîrau din loc în loc, furișindu-se ca șerpii pe lîngă cei avuți și le storceau bani, ori vînzîndu-le oase păcătoase, ori picioare de măgar, sau mijlocindu-le, cerșiau ca să se ajute locurile sînte cari, ziceau ei, au căzut în puterea turcului. Sub vălul unei cucernicii și al unei smerenii prefăcute, duhovnicia și pe siriman și pe văduvă, și le scotea pînă și bucățica din gură pentru iertarea păcatelor lor. Cu astfel de uneltiri mișelești și altele pe care ar fi lung a le mai înșira, acești creștini mincinoși, lupi îmbrăcați în piele de oaie, își agonisiră de pe la unii cîte o sfoară de moșie, de pe la alții cîte o bucată de pămînt, și de pe la mai mulți cîte o căscioară, vii, livezi, păduri pentru mîntuirea sufletelor lor și spre adăpostirea adevăraților creștini asupra cărora ridicase goană păgînii…   Acestea erau numai vorbe. Dară în cele de pe urmă se cunoscu că acești precupeți de cele sînte își făcuseră niște stări foarte mari. În pungile lor se vărsau sudoarea nemernicilor și a sirimanilor, precum se varsă rîurile în mare. După ce avură cuprinsuri nemărginite, începură a scornoci fel de fel de hainlîcuri, în numele lui Christos. Acestea le mai înmulți o toană veniturile. Boierii cei năimiți se luară după dînșii și unde mi-ți începură a turna ca ploaia dăjdiile pe spinarea bietului țăran. Amîndouă aceste tagme împinseră pe domnii cei mai moi de suflet a da hrisoave unul mai apăsătoare decît altul, și tot în folosul lor, pînă ce aduseră țara în sapă de lemn.   Și de-ar fi făcut încai ceva și pentru biata țară cu atîtea avuții adunate de la dînsa, cale-vale; dară ei nici că se gîndiră la aceia ce i-au priimit cu dragă inimă și cu brațe deschise, ba încă îi ponosia pe toate potecile; iară veniturile atîtor namestii trecea Dunărea și se încuibau în buzunările unor mișei ca și dînșii. De aceea și poporul îi porocli zicîndu-le draci negri și lupi în piele de oaie. Ungurii venetici, prin dreptul de cuscrenie, puseră mîna pe cîrma Ardealului, Banatului și altor ținuturi, tot ale românilor și locuite de ei. […]   Și de unde românii erau stăpîni pe locurile lor, ajunseră iobagi (robi) adecă slugă la dîrloagă. Aceasta se făcu cînd de voie, cînd de nevoie; cînd cu momeli și cînd prin silă, căci sila nu cunoaște lege. Abia, abia după multe răscoale dobîndiră voie de a se putea strămuta de la un sat la altul.   Nu era destul românilor ardeleni asuprirea de la nemeșii ungurești, o altă asuprire căzu asupra capului lor. Papii catolici le lua dijmă și din ce bruma le mai rămînea din hrăpirea nemeșilor. Ba încă voia cu dinadinsul să-i și papistășească.   Pe vremea aceea papii aveau mare putere asupra Apusului și cătau cum să-și dobîndească și Răsăritul. Toți împărații și craii ascultau de cuvîntul Papei. El avea pe la curțile tutulor împăraților popi d-ai lui duhovnici. Aceștia îi destăinuiau tot ce auziau de pe la craii și împărații, fiii lor de ispovedanie. În slujbele mirenești cele mai însemnate ale împăraților se aflau arhierei și episcopi d-ai Papei. Și fiindcă Papa mijlocia de-a întra în asemenea slujbe, ei îi trimeteau cărți, prin care îi spuneau toate tainele împărăției pe unde slujiau.   În scurt, Papa ajunsese să știe cele mai mici ascunsuri ale inimii împăraților și ale țărilor lor. Și cînd poftia cîte ceva de pe la dînșii, pe unii îi amenința, pe alții îi lăuda și îi îndemna să facă voia lui, iară altora le trimetea ajutoruri în bani. Cum am zice, Papa și călugării lui papistași mai mult se îngrijau de cele lumești decît de cele bisericești. Colea umbla cu șotia, dincoace cu simonia și prin alte părți cu afurisaniile și blestemele cele spăimîntătoare; numai voia lui să se facă.   Iancu Corvin, un român papistășit, și fiul său Mateiaș, prin vredniciile și vitejiile lor împotriva turcilor cari amenințau Ungaria, ajunseră să se urce pe scaunul crăiei ungurești.   Spun că acești crai, deși lepădați de lege, avură oarecare grijă de românii ardeleni. Ei nu știau altfel cum să facă decît a înnemeși mulți români. Aceștia făcură românilor mai mult rău decît bine. Ei asupriră și mai și pe frații lor și apoi se făcură unguri, ca să scape de ponosul că s-ar trage din țărani. Și ca să fie și mai unguri, ei se și papistășiră.   Craiul Mateiaș, se zice că pentru aceea voia să aducă la coroana ungurească și pe românii din Țara Românească și pe cei din Moldova, ca să fie toată românimea laolaltă și atunci să întemeieze o craie românească. Nu se știe însă întrucît pot fi aceste adevărate. Tot ce se știe lămurit e că ungurii se amestecau în trebile țărilor și vîra zîzanii, cînd prin papii ce trimeteau ca să papistășească pe români și pe moldoveni, cînd prin oaste, ajutînd pe unii domni a se urca în scaunul țării. Dară românii nu voiră nici în ruptul capului să se lase de legea lor cea adevărată, carea, ca o maică bună, îmbrățișa pe toți deopotrivă și da harul său tutulor credincioșilor fără părtinire. […]   Aceștia însă,[românii] blînzi cum i-a lăsatpe ei Dumnezeu, și smeriți (modești), tăceau și făceau. Nu ascultau la bîrfelile lor, dară urau din fundul inimii viclenia și trufia ungurilor. Ce să zici? Așa este croită lumea asta de la făptuirea sa și așa va rămînea! Cel ce este bun de gură, asupritor și neluător în seamă, dă drepturile altuia, este bine văzut și pus în capul bucatelor, cum se zice, iară cel smerit, deși ascuțit la mai minte, însă cu crucea în sîn, totdauna este dat după ușă și puțin socotit. Adecă cum se spune zicătoarea: „Obraz-nicul mănîncă praznicul“!   Turcii, prin cuceririle lor, ajunseseră a fi spaima lumii. După ce multe lumi sălbatece din fundul răsăritului îmbrățișară credința mahometană, veniau acum să-și întinză cuceririle și-n apus, prin foc și sabie. Ținta lor era să facă prin silă pe toată lumea să primească credința lor cea deșeartă. Silințele împăraților creștini de-a opri drumul acestor sălbateci fură nimicite. Numărul turcilor creștea și se crezu într-un rînd că tot Răsăritul se deșertase de locuitori și năpădise asupra Apusului spre a-l năbuși. Acești sălbateci nu mai cunoșteau hotar. Nelegiuirile nu mai aveau nici un frîu. Ei nu știau ce va să zică cuvîntul adevărului prin care să întoarcă pre oameni la credința lor. Ei știau să facă prin spaimă, prin silă și prin sabie și foc, ceea ce creștinătatea încerca a face prin blîndețe, pace, dragoste, milostenie și curăție. Ce să zici? Erau în luptă Coranul cu Evangelia,   Iuțeala cu care înaintau acești vrăjmași înverșunați ai lui Christos și ai omenirii, zăpăcise pe toți. După ce îngenunchiase toate neamurile din jurul nostru, le cășunase pe țărișoarele noastre, Țara Românească și Moldova.[…] Piepturile românilor [stătură împotriva curgerii groaznice a acestui rîu de fiare sălbatice, ca un zid de cremene de care se zdrobi puterea cea nemăsurat de mare a turcilor. […] Apusul fu izbăvit. Bieții români se împuținară, însă rămaseră neîngenunchiați. Restriștea ce avu Țara Românească o avu și Moldova. Pare că era un făcut! Orice păcate cădeau pe vreuna din aceste țări surori, cealaltă nu putea fi scăpată de ele. Cînd se scornocia vreun rău într-o țară, trebuia să se aștepte a năpădi acel rău și pe țara suroră. Cu un cuvînt, ele împărtășiră și bunele și relele sale deopotrivă. Toată deosebirea fu că scaunul domnesc în Moldova era moștenitor, pe cînd în scaunul Țării Românești, domnii se urcau prin alegere. Răul cel mai mare fu că unii din domnii acestor țări poftiau a cotropi pămînturile celuilalt și pornia oaste asupra țării. Vărsările de sînge frățesc multă pagubă și stricăciune mai făcură acestor țărișoare. De-ar fi stat românii și moldovenii coastă lîngă coastă și s-ar fi bătut cu vrăjmașii ce-i înconjurau, o! atunci de mult s-ar fi schimbat lucrurile și românii ar fi fost departe. Pronia cerească le-a scăpat de pieire.   II Multe și nenumărate sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lumea noastră. Ele sunt necuprinse de mintea omenească. De aceea să nu cîrtească cineva cînd ne dă cîte o furtună, năpustindu-se asupra unui oarecare ținut. Căci lucrul care la ochii minții noastre se pare o pagubă, el este spre folosul al chiar locului aceluia, unde se întîmplă acel lucru.   Drept este că furtuna dezrădăcinează și prăvălește pe unii copaci mari, dară acești copaci trebuie să fie putrigăioși, scorburoși, care nu lasă pueții de pe lîngă dînșii să se dezvolteze. Căzu putrigaiurile, însă zece alți pomișori sănătoși și vînjoși se ridică împregiurul tulpinei sau a răgăliei răsturnată de furtună. Sgîțiiturile ce aceeași furtună aduce copacilor celor sănătoși face iarăși ca pămîntul de pe lîngă dînșii să se afineze, prin ruperea firicelelor celor supțiri de rădăcini. Aceasta este silită să dea alte firicele mai harnice, care să se înfigă mai cu lesnire în pămîntul afinat și să aducă copăcelului un nutreț mai îndestulător, iară acesta să crească mai în voie și să dea roade mai frumoase.   Așa sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lume și peste omenire.   După atîtea fărădelegi săvîrșite de boierii cei năimiți și de unii din domnii neamului, parte din români se putrigăiseră. Lăstarii cei tineri nu se puteau dezvolta. Țărănimea se moleșise sub povara dăjdiilor și podvezilor. Le trebuia o furtună care să-i sgîțîie puțintel, să-i clătească și să facă lucrarea orînduită la asemenea împregiurări. Ea veni. Acea furtună fu domnia lui Vlad-vodă Țepeș.   Acest domn fu născut și răsfățat în leagăn de mătase, leagăn domnesc. El fu trimis din fragedă vîrstă pe lingă sultanul Amurat II la 1438, cu fratele-său cel mare, ca zălog. Tată-său, Vlad-vodă Dracula îi trimisese ca să arate sultanului că cele legate între dînșii se vor ține cu sfințenie. La 1443 însă fură înapoiați tatălui lor. La 1446 Dan-vodă goni din scaun pe Dracula-vodă cu ajutor de la unguri și de la moldoveni, și se pune el domn. Acesta, prinzînd în luptă pe Vlad-vodă Dracula, îi tăie capul lui și fiiului său cel întîi născut. Prigoni cu mare urgie pe tot neamul acestuia și ucise pe toți pe cîți putu pune mîna.   Așijderea făcu ai cu toți boierii și oamenii ce țineau cu Drăcula-vodă. Vlad, al doilea fiu al Drăculei-vodă și cu frații săi cei mai mici, pre nume Radu și Mircea, scăpară ca prin urechile acului de această urgie și fugiră la turci.   Pe vremea aceea Țarigradul era ceea ce este astăzi Parisul. Cine nu mergea să vadă Țarigradul, nu era om cu vază in lume, nu era procopsit și nu era bun de nimic, dacă, mai cu seamă, nu-și împodobia și mintea cu toate păcatele lor și nu se obicinuia cu toate năravurile cele rele ale țarigrădenilor.   După coprinderea acestei cetăți de către turci, Vladvodă trăi într-însa mai mult timp. El învățase bine limba turcească și pe cea grecească. Din firea lui cam tutuit, se făcuse posac ca un turc. Mila nu mai găsia loc în inima lui; și cînd apuca să urască pe cineva, apoi ii purta sîmbetele pînă ce punea două mîini pe piept.   De la greci învăță iară a fi viclean, prefăcut și disprețuitor. El nimic nu mai iubia pe lume. Atîta timp fiind în pribegie, dorul lui era numai pentru țară și tot cugetul lui era cum s-o scape de relele ce năpădise peste dînsa. Fiind încă la Țarigrad, primia adesea de pe la cunoscuții săi din țară știri care de care mai triste; și acestea îi împietria inima și mai cumplit. El aflase cum omorîtorul tatălui și fratelui său căta să curețe de pe fața pămîntului pînă și cea mai mică urmă de-a neamului său, și cum apăsa țara cu dăjdii grele, storcîndu-i și sîngele chiar. El nu se mai gîndia acum decît cum să-și izbîndească asupra vrăjmașilor săi. Sufletul lui amărît îi mohorîse sîngele pînă într-atît, încît mintea lui începuse a născoci numai chinuri și ucideri foarte aspre asupra împilatorilor țării sale și a vrăjmașilor săi. Și totuși, fiind de felul său drept și om de omenie, rămase statornic în aceste ale lui daruri firești.   Știind ticăloșiile în care căzuse țara, mai știa iarăși că locuitorii sunt bîntuiți de către propovăduitorii catolici, cari cășunaseră dînșii să-i papistășească, și mai multe nu. Cu un cuvînt, el vedea în vrăjmașii țării pe înșiși ai săi vrăjmași. El se hotărî dară să o mîntuiască de pacostele ce căzură peste dînsa. Pentru aceasta luă oaste de la sultanul Mahomet, carele foarte iubia pe fratele său Radu, și cu paloșul în mînă își făcu drum și se sui pe scaunul tătînesău la 1456.   Țara îl primi ca pe un izbăvitor. Spun, măre, că acest Vlad-vodă, poreclit și Țepeș, era frumos la chip, trăsurile feței sale erau regulate, dară bărbătești; căutătura cruntă; avea păr lung, mustăți mari și purta o cucimă ce semăna cu mitra Papei, ocolită cu o bandelică în două fețe.   Pe vremea aceea domnia la Țarigrad peste turci sultanul Mahomet II; în Moldova Petru-vodă; în țara ungurilor Ladislav V; iară la leși Cazimir IV. Vlad-vodă Țepeș de cum urcă treptele scaunului strămoșesc, cea mai dintîi îngrijire a lui fu de oaste. Puse deci de scrise pe toți oamenii în stare de a purta armele, cătă și-și tocmi o miliție numai bună spre a înfrunta moartea. Își alese căpitani, tot unul și unul, pe sprînceană. Înseși muierile, fără alt îndemn decît binele țării, se întreceau care de care să înarmeze pe bărbații, fiii și frații lor și-i povățuiau să se poarte bărbătește la trebuință. Pasămite vodă făcuse ca să ajungă pînă la urechile lor că era nevoie de a scăpa țara de năvăliri străine și de ciocoi, cum și de a apăra legea Domnului de eresurile papistașilor.   În chiar anul înscăunării sale, vodă își sără inima cu unul din vrăjmașii săi, și cel mai puțin temut. Puse mîna pe Stanciul, fiiul lui Dan-vodă, pe care îl orbiseră ungurii, și îl răpuse pe el. Porunci de săpă o groapă, aduse pe nemernicul orb la marginea ei; preoții fură siliți a-i citi pogribania de viu, călăul îi zbură capul cu satirul și îndată îl și îngropă.   Aceasta fu cea dintîi cruzime a lui Vlad-vodă Țepeș, căci crudă a fost domnia lui. Acum el se spurcase la sînge, cum se zice. După aceasta trimise pristavi să strige prin toate unghiurile țării: că minciuna să nu se mai afle în gurile nimănui; că hoția și înșelăciunea să fie gonite din țară și, în locu-i, adevărul și omenia să domnească; că nici să se mai auză cumva de eresurile papistașilor, că boierii și orice locuitor să-și caute de treburile lor, și nici să se mai gîndească la răzmirițe ori la răsturnare de domnie, zîzanii și vicleșuguri. Căci, oricare ar fi el, să știe că cu moartea va să moară. Și se ținu de cuvînt vodă, precum vom vedea. Cei ce se știau cu musca pe căciulă o cam sfecliră. Cîteva pilde înfiorătoare arătară poporimii că vodă Vlad nu glumește.   Totuși boierii ce ținea cu neamul Dăneștilor nesocotiră porunca domnească și se adunau în taină și plănuiau ei știau ce. Aflînd domnul că ei, în unire cu uneltele papistașilor, pregătesc o răscoală, făcu ce făcu, și îi descoperi. Se cătrăni vodă de mînie cînd îi văzu aduși înaintea lui și puse pe loc de-i ucise în cetatea Tîrgoviște, fără milă și fără mustrare de cuget. Ei erau ca la 500 de boieri d-ăi mari și mari. Așijderea făcu și la douăzeci de mii de oameni d-ai lor, din toate unghiurile țării. Pe unde ii prindea, pe acolo le lua Avram sporul.   De la o margine a țării la cealaltă fumega sîngele celor neascultători. Poporul însă, deși înmărmurit de spaimă, se bucura în adîncul inimii lui că a scăpat de ciocoi, de ciocoiași, de cioclovină și de ciocoii ciocoilor.   Patru sute de sași și unguri ce cutreierau țara și îndemna pe oameni să se papiștească ori să se răscoale împotriva lui vodă fură băgați într-o șandrama și le dete foc, de arseră ca șoarecii. Toate averile celor uciși fură împărțite pe la ostași.   Vodă se ținuse de cuvînt. Nici cu o iotă nu se depărtase din cele ce poruncise. Orice greșeală cu moartea fu pedepsită.   Această asprime făcu ca numaidecît să simță oamenii că dreptatea și siguritatea desjugase în țară. În scurt timp Vlad-vodă făcu ceea ce alți domni umblă să facă în zeci de ani și tot n-ajung a-și împlini dorințele. Spun, măre, că nici într-un colțișor de pămînt nu s-a mai pomenit așa domnie aspră.   Dară poporenii cei pacinici erau nesupărați și petreceau în ticnă. Neguțătorii ajunseră a dormi noaptea cu ușile prăvăliilor deschise; și ferit-a sfîntul să se atingă cineva de boarfele ori de sculele lor cele de preț de prin magaziile lor. Rîvneau toți streinii, care treceau prin țară, de încrederea și de omenia ce domnia p-atunci la noi.   Nu se mulțumi cu atît, ci voind să-și isbîndească și asupra sașilor ațîțători, trecu munții cu oaste la 1457 prin două puncturi. Ajungînd la Brașov, îi dete foc și trase în țeapă o mulțime de sași dinaintea bisericii Sfîntului Iacob. Intrînd și în ținutul Sibiului, multe sate pline de oameni a ars, și ducînd o mulțime de robi în Țara Românească, pe toți i-au tras în țeapă.   La anul 1457 noiembrie, craiul Ladislav al ungurilor, își dete obștescul sfîrșit; iară la 1458 se urcă în scaun Mateiaș Corvin, foarte tînăr încă. Pe cît timp scaunul crăiesc a fost văduv de domnul său, cîrma țării stătu în mîinile lui Michail Sălăgianu.   Cum că nu a fost Vlad-vodă începătorul vrăjmășiilor, se dovedește din scrisoarea lui Michail Sălăgianu, unchiul și epitropul craiului Mateiaș al ungurilor, ce a trimis-o sibienilor la 1458, și care sună așa:   „Am înțeles cum ați dat voi pricină prin zavistiile voastre luminatul(ui) domn Vlad-vodă, stăpînitorul Țării Românești de au venit vouă prea multe rele și pagube care vouă vi le imputăm. Ci fiindcă noi am scris și numitului vodă prin alte cărți ale noastre ca el să vă dea pace și odihnă, pentru aceea vouă încă vă poruncim tare și vîrtos, prin rîndul acestora, ca, de cumva ați făcut vro strîmbătate și pagubă oamenilor sau supușilor lui, să o îndreptați și cu el să vă împăcați, și de aici înainte, cu el și cu oamenii ce se țin de dînsul să trăiți bine și pacinici, altmintrelea să știți că de veți mai îndrăzni a face ceva lucru nou împotriva lui, nu vom ajuta mai mult, nici vom mulcomi mai mult lucrul și apăra pe voi.“   Tot în acest an 1458, veni la curtea lui Vlad-vodă Țepeș, moldoveanul Ștefan, fiul lui Bogdan-vodă. Acesta căzînd cu rugăciune, domnul Țării Românești îi dete ajutor o seamă de oaste. Cu acest ajutor, cu vitejia lui și cu părtinitorii neamului său, Ștefan izbuti a se urca în scaunul tătîne-său, rămas lor de moștenire din străbuni.   III Vestea despre cumplitele fapte ale lui Vlad-vodă se duse ca vîntul. Vecinii cei semeți căutau a-și lua seama cu cine au a face. Văzură ei că acesta nu este omul pe care să îl poarte unii și alții de nas. El avea o voință, și ținta unde voia să ajungă era a scăpa țara de lichelele dinnăuntru și a o mîntui de liftele de din afară. Pentru care și începură a-l cam ști de frică și unii și alții. Și dreptul lui Dumnezeu, deși se arătă nesățios de sîngele vrăjmașilor săi și ai țării și neîmblînzit pentru cei ce cădeau în greșeli, dară cei asupriți găsiră intr-însul un reazim. Poporul și oastea îl iubia, iară groaza înaintea lui mergea. Vezi că el nu era mîndru; el nu știa ce va să zică trufia; judecata lui era dreaptă și osîndă aspră și fără iertare.   Cumpănind puterile vecinilor, el crezu mai nimerit pentru docamdată, să se aibă bine cu toții și să vezi dumniata că el nu zise nici pis celor ce l-a lăsat în pace, dară s-a aruncat ca un leu turbat asupra tutulor celor ce l-a călcat pe coadă.
Povești despre Vlad-Vodă Țepeș [I] Vlad -vodă Țepeș avea, o țiitoare. Casa ei era într-o mahala înfundată și singuratecă din Tirgoviște. Nici apele nu simțea pe vodă cînd mergea la dînsa. Căzuse păcatele pe această femeie să placă lui vodă Țepeș. Acesta avea pentru ea dragostea trebuinței și nimic mai mult.   Biata femeie se silea în tot chipul să facă lui vodă pe voie. El priimia toate semnele de iubire ce-i arăta, și oarecare veselie se arăta pe fața lui cînd era lîngă dînsa.   Într-una din zile pe cînd îl văzu mai posomorît, vru să-l facă a i se însenina fața oarecum și se încumese a-i spune o minciună:   — Măria-ta, ai să te înveselești cînd ți-oi spune o veste nouă!   — Și ce veste ai să-mi spui?   — A intrat șoricelul în putineiul cu lapte…   — Ce va să zică asta? întrebă vodă rînjind.   — Va să zică, măria-ta, că mă simt îngreunată..   — Astfel de vorbe să nu-mi mai trăncănești!   Muierea știa cum se pedepsesc minciunile la vodă Țepeș și voia să se arate acum că drept spusese:   — Așa este, măria-ta, cum zisei.   — Aceasta n-are să fie, răspunse vodă, încruntînd sprîncenele.   — Și dacă ar fi, nădăjduiesc că măria-sa se va bucura, cuteză a mai zice femeia.   — Ți-am spus că aceasta n-are să fie! Îi zise vodă răstit, bătînd din picior. Îți voi arăta că nu va fi!   Și scoțînd paloșul, îi spintecă burta de sus pînă jos ca să vază dacă a spus drept ori a mințit. Pe cînd trăgea de moarte, vodă îi zise:   — Vezi că n-are să fie!   El ieși, iar dînsa rămase dîndu-și sufletul în chinuri de durere, pentru că a fost spus o minciună voind să-și înveselească iubitul…   [II] A fost odată niște vremuri foarte, dară drept. Pe hoți, pe mincinoși și pe leneși nu-i putea suferi. El făcu tot ce putu spre a conceni ăst soi de oameni din țară. Și de-ar fi domnit mai lung, spun că era să ajungă ca să curețe pămîntul de niște asemenea iasme și poate să și facă să nu se mai nască altele asemenea loruși. Dară aș! unde este norocul ăla?   Pe vremea aceea un neguțător din cetatea Florența în Italia mergea la țara lui, cu multe scumpeturi nestimate și cu o mare sumă de bănet. El trebuia să treacă prin Tîrgoviște, pentru că acolo era scaunul domniei pe vremea aceea. Și fiindcă auzise pe turci spuind ce pățiseră din mîna lui Vlad-vodă Țepeș, el credea că românii sunt niște căpcăuni, sau cel mai puțin niște tîlhari de codru.   Cum ajunse în Tîrgoviște se duse drept la vodă, cu un dar bogat, și-i zise:   — Măria-ta, ursita m-a dus să trec prin țara pe care o stăpînești măria-ta, cu tot avutul meu, agonisit printr-o muncă jidovească de mai mulți ani în părțile răsăritului. Țara aceasta este creștinească. Și ca să nu se zică în Apus, unde mă duc, că un creștin a fost jefuit de creștini, după ce a fost scăpat cu fața curată de iataganul păgînilor, cu genuchi plecate rog pe măria-ta să te înduri a-mi da cîțiva slujitori ca să-mi fie de pază pînă voi pleca.   Vodă, iute ca focul cum era el, încruntă sprîncenele cînd auzi cererea ce i se face și zise:   — Ține-ți darul, creștine. Eu îți poruncesc să-ți duci tot avutul pe oricare din maidanuri, pe oricare din ulițe, la verice (sic!) răspîntie ce ți se vor părea mai singuratice și mai dosnice, și acolo să-l lași pînă dimineața fără paznici, fără privighetori. Și de ți se va întîmplă vro pagubă, eu sunt răspunzător.   Nu era de glumit. Porunca lui vodă trebuia să se îndeplinească, că era foc și pîrjol.   Florentinul, cu inima înghețată de frică, se supuse poruncii. Toată noaptea nu dormi de grije și de îndoială. A doua zi negustorul își veni în fire cînd își găsi avutul precum îl lăsase. Se uita și parcă tot nu-i venea să crează. Merse deci la vodă și-i spuse că tot avutul lui l-a găsit neclintit și, lăudîndu-i țara, spuse că asemenea lucruri n-a văzut în nici o țară din cîte a străbătut, deși călătorește din tinerețe.   — Cît face darul ce mi-ai fost adus? întrebă vodă.   Neguțătorul se cam cîrmea și se cam codea a spune. Vodă stărui. După ce află prețul, plăti pînă într-una vodă, apoi îi zise:   — Spune pe oriunde vei merge ce-ai văzut în țara mea.   [III] Era Vlad-vodă Țepeș om cu doxă la cap și-i plăcea rînduiala, nevoie mare. Unde să fi văzut el vrun ostaș desmățat, cu țoalele puse pe dînsul ca cu furca? Tiii! că era stingere! Lui îi plăcea să vază pe oameni curați și dichisiți, știi spilcă! Nu se stăveau pe lîngă dînsul oameni de cei care se tot încurcă de toate alea și-s mototoli la lucru. Mai cu seamă cînd vedea cîte vro desmîțătură ori destrăbălătură, se făcea foc și pară. Într-una din zile întîlni un țăran, carele avea o cămașe scurtă. I se vedeau ițarii lipiți pe picioare și se cunoștea cît de colo tiparul coapselor și al țurloaielor. Se oțărî măria-sa cînd îl văzu așa, cît un lucru mare. Și porunci numaidecît să-l cheme.   — Însurat ești tu, măi creștine? îl întrebă vodă.   — Însurat, măria-ta.   — Nevastă-ta trebuie să fie d-alea de care tînjește pămîntul sub dînsa. Cum de să nu mi-ți facă ea cămașe care să-ți acopere pulpele? Nu este vrednică a trăi în țara mea! Să se dea pierzării!   — Mila măriei-tale, dară eu sunt mulțumit de dînsa, am găsit-o acasă și este cinstită.   — Vei fi mai mulțumit cu alta; tu te vezi a fi om de omenie și harnic.   Doi slujbași trimiși de vodă aduse pe biata femeie cu nepusă masă. Vodă porunci de o trase în țeapă. Apoi aducînd o altă femeie o dete in căsătorie bărbatului rămas văduv, după ce ii arătă ce pățise femeia dintîi, și spuse și pentru care pricină căzuse peste dînsa urgia domnească cea neîmpăcată.   Spun, măre, că această femeie lucra de n-avea vreme nici să mînce. Își punea pîinea pe un umăr și sarea pe altul și așa lucra. Se silea, biet, să-și facă bărbatul mai mulțumit decît cu muierea dintîi, ca să nu cază în urgia lui vodă. O fi izbutit?   Bine că nu domnește și in zilele noastre vrun Țepeș, căci multă cheltuială de țepe ar avea să facă, țepe de care să scape pămîntul de trintorițe sub care tînjește locul unde șed ele.   [IV] -Erau niște timpuri în care pentru orice crimă, judecat-nejudecat, se da pierzării omul. Bine că suntem departe de niște asemenea timpi. Bine că s-au dus ca să nu se mai întoarcă. Bine că am ajuns să fim, povestea ăluia, cu judecata, iar nu cu lopata.   Niște boieri răzvrătitori, din porunca lui Vlad-vodă Țepeș, fură puși în țeapă. După cîtva timp aducîndu-și aminte vodă de dînșii, pofti să meargă la fața locului ca să se încredințeze cu inșiși ochii lui cum au fost pedepsiți. Poate c-o fi voit să vază dacă cunoaște pe mulți din ei. Pe lîngă vodă mai era și alți boieri din cei rămași credincioși domnului lor. Unul din acești boieri, ori că era și el amestecat în boclucul ce făcuse cei uciși, sau că era rubedenie cu careva din ei, și ca să nu se dea de gol că mila i-a cuprins sufletul, ori că i s-a muiat inima, se încumese a zice:   — Măria-ta, te-ai coborît din palat. Acolo aerul este curat, aci jos este smreduit. Mirosul cel greu să nu-ți supere sănătatea.   — Vrei să zici că pute? întrebă vodă, întorcîndu-se iute către dînsul și țintind căutăturile asupră-i.   — Așa, măria-ta, și ai face bine să te depărtezi de un loc care poate să fie vătămător sănătății unui domn carele voiește binele supușilor săi.   Pasămite vodă pătrunsese în ascunsurile inimii acestui boier, sau ca să astupe gurile celorlalți, strigă:   — Slujitori! O țeapă de trei ori mai lungă decît toate cele ce vedeți să-mi f ăurați numaidecît, ca să puneți într-însa pe jupînul ăsta, ca să nu mai simță putoarea de jos…   Se rugă de iertăciune bietul boier, dete în genuchi; vru să-i sărute mîinile pe amîndouă părțile… Totul fu în deșert. După un scurt timp se zvîrcolea într-o țeapă mai naltă decît toate și gemea și se văieta de ți se sfîșia rărunchii.   [V] Un venetic de călugăr grec, ca mulți ce de curînd începuse a cutreiera țara, ce-i cășunase lui pe un biet preeot de mir român, om drept și cu frica lui Dumnezeu, că-l clevetea cît îi lua gura. De cîte ori se întîlneau, se luau la cuvinte, și se încingea între dînșii o filonichie cam înfierbîntată. Călugărul grec prostia pe preot și cartigorisea pe români. Preotul îi răspundea:   — Dacă ți se par românii proști și nedegroșiți, de ce nu te duci în țara ta, la cațaonii tăi cei supțiri și pirpirii? Cine te-a adus oare sau cine te-a chemat de ai căzut ca rîia pe capul nostru? Ajungînd și la urechile lui vodă vestea despre acești doi clerici, măria-sa Vlad-vodă Țepeș pofti să-i vază și îndată porunci ca în cutare zi să se afla la palat.   La ziua anumită ei veniră. Pe unul l-a primit într-o cămară, iară pe celălalt într-alta. Călugărul grec se umfla în pene și se mîndrea că l-a chemat vodă. Vezi că nu știa că era chemat și preotul mirean. Acesta se minuna și se crucia cum de aflase vodă de dînsul și-și pusese în gînd ca de cumva îl va găsi în niscaiva toane bune să puie o vorbă și pentru poporenii săi. Vodă voi însă să le ispitească inimile și să le cunoască cugetele, căci măria-sa era un mehenghiu de om întru acestea. Intrînd în cămara unde era grecul, măria-sa îl întrebă:   — Cinstite părinte, cutreieri țara mea pentru trebile bisericii. Ai avut prilej să vorbești și cu bun și cu rău, și cu bogat și cu sărac. Spune-mi rogu-te, ce zic oamenii despre mine?   La o astfel de întrebare, călugărul socotea că a pus mîna pe chilipir. Și cu o vulpenie pe care numai un grec este în stare să o întrebuințeze, răspunse cu un grai mieros și prefăcut:   — Mărite doamne, de la un capăt al țării la celălalt, toată lumea binecuvîntează numele măriei-tale. Ea este mulțumită de măria-ta. Spune că așa domn bun n-a mai stat de cînd este Țara Românească. La care eu adaug că un lucru îți mai trebuiește: adică să cauți mai blînd și să-ți reverși milostivirile tale către nevrednicii robi ai mărieitale cari vin din părțile locurilor sînte și să le dai ajutor ca să poată aduce mîngîiere la nenorocirile ce bîntuie pe călugării acelor sînte lavre din partea păgînilor. Și atunci numele măriei-tale îl vor încununa îngerii cu slavă nepieritoare.   — Minți! nemernicule ca o cutră ce ești! strigă vodă răstit și încruntînd din sprîncene.   Se vede că știa el ce știa; căci și zicătoarea spune că soarele de e soare și tot nu poate să încălzească lumea toată. Și deschizînd ușa zise slujbașilor ce stau de pază:   — Slujitori! Această ființă vicleană și netrebnică cu moarte să se omoare.   Porunca lui vodă se împlini numaidecît. Călugărul fu tras în țeapă.   Intrînd și la preotul de mir, care nu știa nimic din cele ce se întîmplase, vodă îl întrebă și pe dînsul:   — Spune-mi, părinte, ce zice lumea de mine?   — Ce să zică, mărite doamne? Iacă poporimea de la țară pînă acum n-a cîrtit de fel. De curînd însă a început a te blestema pe toate cărările, zicînd că nu le mai împuținezi podvezile ce au apucat de la domnii de dinaintea mărieitale.   — Adevăr ai grăit, îi zise vodă cu grai îmbunat. Mă voi gîndi la aceasta. Tu să fii duhovnicul curții mele de aci înainte! Mergi în pace.   [VI] Povestea spune că pe vremea lui Vlad-vodă Țepeș se înmulțise leneșii, nevoie mare. Ca să trăiască trebuia să mănînce; căci nemilostiva burtă cerea. Și ca să mănînce umblau în prosteală. Cerșiau și cu cerșitul trăiau fără să muncească.   Dacă vrun sghimboiaș de om, căruia îi place să sghimboișească și să se amestece în toate alea ca pătrunjelul, dacă vrun om, cum zisei, întreba pe cîte vrunui din acești cerșitori de ce nu lucrează și ei ceva, unii răspundeau:   — Dară nu umblu toată ziua? Însă dacă nu găsesc de lucru, ce sunt eu de vină?   Unora ca acestora sghimboiașul le da în nas cu zicătoarea: „Mă duc să mă bag la stăpîn, dar-ar Dumnezeu să nu găsesc“. Alții iarăși găseau nod în papură că: cojocarul își scoate ochii toată ziua și noaptea, și cînd colo nu se alege cu nimic; croitorul muncește toată viața și agoniseala lui este cît o umbră de ac; pantofarul se cocoșează și se gheboșește pînă îmbătrînește și cînd moare tot cu talerul îl îngroapă… Și astfel potriveau ei cîte vrun cusur pentru toate meseriile.   Ajungînd la urechile lui vodă, și văzînd și însuși cu ochii mulțimea de calici, mai toți oameni buni de muncă, se luă de gînduri: „Numai prin sudoarea feței sale spune la carte, că-și va agonisi omul cele spre hrana sa“, își zise Vlad-vodă. „Acești oameni trăiesc din sudoarea altora. Prin urmare sunt nefolositori omenirii. Aceasta e un fel de tîlhărie. Tîlharul de codru, ce e drept, îți cere punga. De ești mai iute de mînă și mai voinic, scapi de el. Aceștia însă îți ia avutul cu încetinelul și cu milogire, dară îți ia mereu. Așadar sunt mai răi decît furii. Să se stîrpească ast soi de oameni din țara mea!“   Și după ce se mai răsgîndi, porunci să se dea sfară în țară ca la o zi anumită să se adune toți cerșitorii laolaltă, că are să le împartă vodă cîte un rînd de haine și să le dea o masă înfricoșată.   La ziua otărîtă gemea Tîrgoviștea de mulțimea calicilor ce venise. Slujitorii domnești le împărți cîte un rînd de haine noui; apoi îi duse în niște case mari unde erau pregătite mesele. Se minunară cerșitorii de dărnicia lui vodă și vorbiau între sine:   — Adevărat milă domnească!   — Tot din spinarea poporenilor este și astă pomană! Nu care cumva că dă vodă ceva din punga lui?   — S-a schimbat, vodă, mă, nu mai este cum îl știți voi!   — Lupul părul își schimbă, dară năravul ba.   Se puseră la masă. Aci, ce să vezi dumneata? Bucate ca la masa domnească. Vinuri tot d-alea bunele, ce te culcă la pămînt.   Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mîncară și băură cu lăcomie. Cei mai mulți se îmbătară de dedeau pe brînci. Tocmai cînd li se amestecă limbile, cum se zice, și nu se înțelegeau între dînșii, odată se pomeniră cu foc de patru părți. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porți ca să iasă, însă porțile erau zăvorite. Focul înainta, vulvoarea se ridica în sus ca niște zmei înflăcărați. Țipete, chiote, vaiete ieșiau din gurile tuturor cerșitorilor închiși acolo. Dară unde vrea să știe văpaia ceva de plîngerile oamenilor? Se aruncau unii asupra altora. Se îmbrățișau. Cereau ajutor. Dară nu era urcche omenească care să-i asculte. Începură a se zvîrcoli în chinurile vulvotaiei ce-i învăpăia. Fumul înăbuși pe unii. jăratecul făcu scrum pe alții, flăcările pirjoli pe cei mai mulți. Cînd se potoli focul nu mai era suflet de om viu.   Și credeți că s-a stîrpit neamul calicesc? Fugiți de-acolo; nu mai credeți toate fleacurile! Căutați în giuru-vă și vă încredințați. Astăzi chiar nu este vremea mai brează decît atunci. Cerșitorii se vor sfîrși odată cu lumea.   [VII] În vremea de demult, pe cînd domnia în țară vodă Vlad Țepeș, un neguțător ce se afla in călătorie pre la noi, puse de se strigă pe răspîntii că a fost pierdută o pungă cu o mie de lei. El făgăduia o sută de lei celui ce o va găsi și i-o va aduce. Nu trecu mult și un creștin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau românii pe vremea lui Țepeș-vodă, se arătă dînsului și-i zise:   — Jupîne negustor, mergînd pre cale, la întorsura răscrucilor de din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta.   Eu dau cu socoteala că a dumitale trebuie să fie, deoarece am auzit strigîndu-se că ai fi pierdut o pungă cu bani.   — Adevărat, a mea este, și-ți mulțumesc că mi-ai adus-o. Apucîndu-se negustorul să numere banii, se frămînta cu mintea cum ar face să nu dea suta de lei cea făgăduită. După ce numără banii, la care se uita omul cu mirare, văzînd ce face, îi puse la loc în pungă, și zice celui ce îi o adusese:   — Am numărat, dragul meu, banii și am văzut că d-ta ți-ai oprit făgăduiala. În loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Și bine ai făcut, căci era dreptul dumitale. Iți mulțumesc încă o dată că m-ai cortorosit de ananghia în care era să caz, și Dumnezeu să te ție.   — Jupîne negustor, răspunse creștinul, rău și fără cale zici d-ta că-ți lipsește din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o măcar să mă uit într-însa și nici că știu cîți bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, așa ți-am adus-o.   — Îți spusei, mai zise neguțătorul, cu grai scurt și cam în dodele, că am pierdut punga cu o mie de lei; tu mi-ai adus-o numai cu nouă sute. Asta e! Dacă voi mai mult, nu pot da. Și apoi cînd e la cea de pe urmă, dă jalbă și mă trage la carvasara.   Omul se roși pînă în albul ochilor de rușine, cînd văzu că îl și bănuiește, îl și marțafoiește. Nu mai zise nici pis, ci ieși luîndu-și rămas bun și se duse drept la vodă de se tîngui:   — Măria-ta, zise el, nu mi-e de suta de lei cea făgăduită, ci mi-e mai mult că mă bănuiește a nu fi om de omenie, cînd eu știu că am fost curat ca argintul lămurit și nici prin gînd nu mi-a trecut măcar să mă ating de al altuia.   Vodă pricepu tertipurile neguțătorului, căci era un mehenghiu de om și porunci să i-l aducă. Fiind de față și jeluitorul și pîrîtul, vodă ieși la judecată. El ascultă și pe unul și pe altul. Și punînd vorbele ambilor în cumpăna dreptății, văzu în care parte bate. Apoi, uitîndu-se țintă în ochii neguțătorului zise:   — Jupîne negustor, la curtea mea nu se știe ce este minciuna. Ea este prigonită crîncen. Tu ai pierdut o pungă cu o mie de lei și ai găsit cu cale să pui să se strige pe la răspîntii. Punga ce ți-a adus creștinul ăsta era cu nouă sute de lei. Lucrul era învederat că aceasta nu era punga ce tu ai pierdut. Cu ce drept ai priimit-o? Să dai dară punga înapoi omului ce a găsit-o, și să aștepți pînă ți se va găsi punga ce tu ai pierdut. Iară tu, creștine, adaose vodă, întorcîndu-se către tînguitor, să păstrezi punga pînă ce se va arăta cel ce a pierdut-o.   Așa se și făcu căci nu era chip să se facă într-altfel. Vlad-vodă Țepeș judecase. Neguțătorul o păți și se căi toată viața lui de fapta cea neomenoasă ce săvîrși. Ce să zici? Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. Voind a păcăli pe cel ce îi găsise punga, se păcăli însuși pe sine.
Povestea lui Tolpa țiganul și Ștefan-Vodă cel Bun și Mare Spun, măre, că Ștefan domnul să fi fost om dezghețat și verde ca busuiocul. Toți oamenii de pe lîngă dînsul erau aleși pe sprinceană; deștepți, ugurlii, veseli și numai spirt, știi colea, cum sunt buni să mi-ți facă ispravă bună.   Ștefan domnul era așa de bun cînd vedea dreptatea înaintea lui, încît să mi-l pui la rană și să se vindece; dară era așa de aspru cînd da peste cîte o nedreptate, încît nu căta nimărui de ce îi e cojocul, ci mi ți-l punea la pedeapsă, măcar de-ar fi fost de șepte palme în frunte.   La curtea lui se afla un țigan cam vorbăreț, anume Tolpa. El aflase har înaintea lui vodă pentru glumele lui cele nevinovate și cam înghimpătoare pentru unii din boieri.   Într-una din zile, văzu el venind la vodă o samă de țărani români. El le iesă înainte.   — Ce căutați voi, bre, oameni buni?   Țăranii, socotind că este vrun boier de-a curții, își luară căciulele în mînă și, într-o glăsuire, toți ziseră:   — Apoi ce să căutăm, cuconașule. Iată, am venit și noi, păcatele noastre, să ne jăluim lui vodă pentru pacostea ista de pîrcălab, care ni s-a pus ca scaiul în cap.   — A cam aflat vodă cîte ceva despre pîrcălabul vostru, bre, oameni buni. Spuneți-mi și voi tot ce știți și lăsați-l pe mîna mea, c-oi ști eu cum să-l încondei la măria-sa, și vi se va face dreptate.   Atunci țăranii îi spuseră cum îi nedreptățește pîrcălabul, cum îi asuprește și jupuiește, cum le ia biruri afară din cale, cum îi globește peste măsură pentru lucru de nimica și, pe lingă aceste, cum îi chinuiește, bătîndu-i pînă îi deznoadă, ia, pentru așa, de florile mărului.   — Duceți-vă acasă, dragii mei, le mai zise Tolpa, și vă odihniți, că am eu ac de cojocul lui. Să nu vă temeți de nimic, de acum înainte nici capul n-are să vă mai doară   — Dumnezeu să-ți dea noroc și să-ți lungească zilele, cuconașule, să ai parte de ce t-ei ruga lui Dumnezeu și să fii sănătos și rumen ca un bujor.   Apoi plecară țăranii cu inima ușurată.   Tolpa, nici una, nici două, el voia să facă dreptate țăranilor. Se vede că el cam știa patarania despre ceea ce pățea țăranii de pe la pîrcălabi. Ce să facă, cum să dreagă ca să se ție de cuvîntul ce dase țăranilor. Se gîndi, se răzgîndi și, deodată, lovindu-se ușor cu palma pe frunte, zise:   — Stăi, că ți-am făcut-o, pîrcălabe.   El căta acum vreme cu prilej să poată intra la vodă cînd o fi în toane bune. Nu trecu mult și într-una din zile văzu pe vodă cu voie bună, intrînd în Divan. Pasămite, vodă aflase că oastea lui înfrînsese o samă bună de vrăjmași ce încălcaseră țara. Dară era prea devreme. Nu venise nici un boier la Divan. Vodă era singur.   Atunci o dată intră răpede în Divan, ținîndu-se cu mina de falcă și văitîndu-se   — Dar tu, măi Tolpo, ce ai? De ce plîngi? îl întrebă vodă, cam rîzînd.   — Ce să am? Iaca mi-a tras popa o palmă, de mi-a ieșit stele verzi din ochi.   — Da‘ de ce, mă? îl mai întrebă vodă, înseninîndu-i-se fruntea și făcînd haz.   — Ei, iaca pentru că n-am știut Tatăl nostru.   — Bine ți-a făcut. Două trebuia să-ți dea, mă păcătosule. Trei trebuia să-ți dea. Păi bine, mă, păgîn de-ai fi fost și tot trebuia să știi Tatăl nostru! Dară tu, ce pîrdalnicul de liftă spurcată ăi fi fiind de să nu știi tu rugăciunea Domnului și Dumnezeului nostru?   — Ba îl știu, măria-ta; dară într-un loc îl greșesc.   — Ei bine, ia zi, să vedem unde nu știi, și să te silești să-l înveți, că-ți dau și boierie.   — „Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințască-se numele tău, vie împărăția ta…“   — Mai încolo?   — Aici o cam scrintesc, măria-ta.   — „Fie voia ta.”   — Fie.   — „Fie voia ta…”, prostule! Zi de la început și bagă de samă; ține minte: „fie voia ta”.   — „Tatăl nostru… carele ești în ceruri… sfințască-se numele tău… vie împărăția ta… fie…”   — „Fie voia ta“, mă, zise vodă cam răstit. Iată, îți spun drept, și mie îmi vine să-ți trag o palmă. Cum de să uiți tu de la mînă pănă la gură?! Nu te credeam eu o dată cu capul să fii tu așa de nătărău. Atîta lucru să nu ții tu minte! Iată: „fie voia ta“. Zi de mai multe ori.   — Fie voia mea… fie voia mea… fie vo…   — Nu așa, sgripsore bătrîn! „Fie voia ta”, mă, adică să se facă pe pămînt voia lui Dumnezeu, precum se face și în ceruri. Aici nu e vorba de voia mea sau a ta, becisniciile!   — D-apoi… fie și a lui. Dară dacă uit…   — Doară nu-ți lipsește vreo doagă. Ține bine minte.   — Nu că-mi e voia să uit, măria-ta. Dară ca să-mi aduc aminte mai lesne, scrie-mi măria-ta, rogu-te, vorbele aceste, și te iscălește, că doar știind că vine de la măria-ta voi avea grijă ca de poruncile ce-mi dai.   Ștefan-vodă, bun precum îl lăsase pe el Dumnezeu, și care nu știa ce este vicleșugul la inima lui, luă o coală de hîrtie și scrise cu niște slove mari: „fie voia ta”. Apoi o dete în mîna lui Tolpa, după ce se iscăli.   Tolpa, cînd văzu cartea domnească în mîinile lui, de bucurie i se păru că apucase pe Dumnezeu de un picior. Ieși din Divan ai porni într-un suflet la satul de unde veniseră țăranii să se jăluiască lui vodă.   Cum ajunse acolo, dete în știre la toată lumea că a venit cu o poruncă domnească.   Cînd auziră țăranii de una ca aceasta, se adunară cu cățel, cu purcel să afle ce zice porunca.   Tolpa trimise de chemă și pe pîrcălab.   Acesta se grăbi a veni și dînsul să ia cunoștință de cele ce poruncea vodă. Oamenii se făcuse roată împrejurul lui Tolpa și-l îmbulzeau. Iară el ridicînd glasul, zise cu grai lămurit:   — Oameni buni, faceți roata mai mare și lăsați-ne în mijloc mai mult loc de joc.   Și îndată mijlocul roții se deșertă și rămase o lumină, cît fața ariei.   Apoi, chemînd înainte pe pîrcălab, îi arătă cartea domnească și-l întrebă:   — Cunoști această iscălitură?   — Da‘ cum să n-o cunosc? răspunse pîrcălabul. Este a măriei-sale.   — Dacă o cunoști, spune-mi ce zice măria-sa aici?   — Ce să zică? Iaca, „fie voia ta”.   — Ai înțeles acum?   — Ba n-am înțeles nimic.   — Ei, las’, că te-oi face eu să înțelegi acum.   Și întorcîndu-și privirile cătră țărani, le opri asupra a doi flăcăi nalți ca niște brazi, legați și vîrtoși.   Apoi făcîndu-le cu mîna, îi chemă și le zise cu grai poruncitor:   — Porunca măriei-sale lui vodă grăiește ca să-mi luați’ pe d-nealui, jupînul pîrcălab, să mi-i dați cincizeci de toiege de cele beșicate.   Toți tăcură molcum cînd auziră de o așa grea poruncă. însuși pîrcălabului i se încleștă gura. El știa ca și toată lumea că împotriva poruncii lui vodă nu era chip de a sta. Bieții flăcăi se cam codea. Văzînd Tolpa sfiala flăcăilor, adaose:   — Porunca măriei-sale lui vodă mai zice că cine se va împrotivi celor glăsuite într-această carte domnească să mănînce la spete o sută de toiege tot de cele sărate, pietroase și îndesate.   Flăcăii, care nu prea aveau poftă de așa mîncare, puseră mîna pe jupînul pîrcălab, îl întinseră la pămînt și-i deteră cincizeci de bețe bune.   Pîrcălabul suferi și nu zise cîrc. Vezi bine că n-avea ce zice, dacă o dată vodă poruncise.   Apoi Tolpa îi zise:   — Aceasta este, jupîne pîrcălabe, ca să te înveți minte altădată a mai asupri pe acești sărmani și nemernici; vodă nu poate suferi să se facă nedreptate în țara lui și să se schingiuiască bunii locuitori ai acestei țări.   Totuși, pîrcălabul nu se putea dumeri cum de să cadă asupra lui o așa de aspră urgie domnească, el știindu-se credincios și supus domniei.   Nu mai cuteza multă vreme să vie la curtea domnească, temîndu-se de a da ochi cu figura cea cruntă a lui Ștefanvodă cind era amărît pe cineva.   Trecu ce trecu și trebile îl siliră, în cele din urmă, să se înfățișeze domnului său. Veni deci cu frica în sîn la curte și se arătă lui vodă.   Acesta, cum îl văzu, îi zise zîmbind și cu față senină:   — Bine ai venit, pîrcălabe, ce mai veste prin țară? De mult e de cînd n-am mai dat cu ochii de tine. Au doară te-ai mîndrit?   — Umilita slugă a măriei tale a fost totdeauna supus poruncilor. Și nu cred să te fi îndoit de credința ce totdeauna ți-am arătat, răspunse pîrcălabul.   — De unde îți vin ție, pîrcălabe, așa gînduri străine cugetului meu? Eu totdeauna te-am cinstit, și dreptul lui Dumnezeu, n-am avut să mă căiesc de aceasta niciodată.   Auzind versul cel dulce al graiului domnesc, pîrcălabul mai prinse puțină inimă și se încumese a zice:   — Păcat de Dumnezeu, măria-ta, să-ți arunci urgia cea aspră asupra unui slujitor credincios, să faci să se necinstească cărunteța unui slujitor supus, fără să-l fi judecat mai întîi, știindu-te totdeauna drept.   — Ce sunt acestea care le spui tu, pîrcălabe? îi zise vodă plin de mirare și pierindu-i seninătatea de pe față.   Pîrcălabul înțelese că trebuie să se fi jucat vro drăcie in istoria aceasta și răspunse:   — Iată, iată, măria-ta, cum am suferit o pedeapsă pe nedrept.   Și spuse tot ce i se întîmplase cu Tolpa. Cînd auzi vodă de una ca aceasta, mînia i se urcă pe față. Ochii ii scăpărau de supărare. El zise:   — Mișelul! Va să zică el m-a amăgit cînd mi-a cerut iscălitura sub acele cuvinte, „fie voia ta”, prefăcîndu-se a nu ști Tatăl nostru! Nemernicul! Nu mai este vrednic a vedea fața mea! Să se spînzure!   Bietul Tolpa, de cum văzuse pe pîrcălabul că venise la curte, se ținea după urma lui să vadă ce are să se întîmple. Cînd pîrcălabul intrase la vodă, Tolpa se tupilase la ușă și asculta. Iară cînd auzi groaznicele cuvinte ale lui vodă, se făcu nevăzut.   Îl căutară slujbașii să puie mîna pe dînsul, dară el parcă intrase în bortă de șerpe. Tolpa nu e nicăiri. Se trimise numaidecît oameni în urma dositului de Tolpa.   El, bietul, la cine să năzuiască, unde să-și caute adăpost, unde să se ascundă de mînia lui vodă? Într-o clipă mii de gînduri îi trecură prin cap. În cele din urmă, se socoti că scăpare nu e decît în grădina lui vodă.   Acolo știa el niște culcușuri unde nu l-ar fi putut găsi ziua în amiaza mare, dar încămite noaptea. Se strecură fără a fi văzut de cineva și se piti într-una din acele ascunzători.   Inima lui Ștefan iară se deschise, seninătatea iară se urcă pe fața lui. Vezi că Ștefan-vodă avea mai multe ceasuri bune decît rele. A doua zi, cătră seară, ieșind să se mai răcorească de zăduful zilei, intră în grădină singursingurel, cum avea el obicei cînd avea de citit cărți de pe la împărați și crai.   Tolpa, văzîndu-l că are să treacă tocmai pe unde se afla el, se urcă ca o mîță într-un măr, legă brîul cu un capăt de o ramură a pomului, iară cu celalalt capăt se legă de subsuori și se lăsă a-i bălălăi picioarele în vînt. Astfel era atîrnat printre frunzișul pomului.   Trecînd vodă pe potică și aruncîndu-și ochii asupra pomului, văzu pe Tolpa spînzurat. Inima măriei-sale se înduioșă, și părîndu-i rău de porunca ce dase în ziua trecută, zise:   — Sărmanul Tolpa, mare trebuie să-i fi fost groaza cînd a auzit porunca ce am dat să-l spînzure. El n-a mai așteptat pînă să mai vie gîdea a-l mai da și pe dînsul de osteneală, ci și-a făcut samă singur. Îmi pare rău de el. De ar mai trăi încă, l-aș ierta de moarte.   N-apucă să mai facă trei pași, și Tolpa țup! În urma lui vodă. Cum îi auzi vorbele cele milostive, el se dezlegă iute și sări jos din pom. Ștefan, întorcîndu-se, îl văzu cu capul la pămînt. Iară Tolpa strigă:   — „Fie voia ta!”   — Bine că barim de frica spînzurătorii ai învățat Tatăl nostru. Atunci m-ai prins cu iscălitura, acum cu cuvîntul.   Dară să nu cutezi a mai face vreo blăstămăție, că nu vei scăpa cu voia sau fără voia nu știu cui.   Era glumeț Ștefan cel Mare cîteodată și-i plăcea a asculta și glumele altora; dară glumele nesărate și nesămuite erau oropsite; și cei de prinprejurul lui nu prea se jucau cu focul fără să se pîrlească.
Povestea lui Ștefan-Vodă și a credinciosului său Nouraș Ștefan-vodă era evlavios, nevoie mare. Dar nu avea evlavie de acea minciunoasă și înșelătoare; ci era insuflat de adevărata iubire cătră cele sfinte și drepte. Căci cine ca dînsul toată isprava lucrurilor lui Dumnezeu o da? Cine mai mult asuda ca să nu lase nimic dintr-acele ce omeneasca silință ar putea face? Cînd era trebuință de sfat bun, gata era pe al tuturor a-l asculta. Cînd era de folos graba, somnul nu-l ținea, odihna nu-l încîlce, zbura ca o pasăre. Iară la îndrăzneală de ajutor, viața nu-și cruța; cu sabia în mînă pe însuși moartea înfrunta. Așadară cu picioarele de-a pururea pe piatra ajutorului de sus, măselele vrăjmașilor zdrobea.   Pentru aceea la fiecare izbîndă ce făcea, ridica în lauda Domnului cîte o biserică sau mănăstire. Iară din toate mănăstirile, aceea care îi plăcea lui mai mult era mănăstirea Putna. Acolo puse el de ridică niște palaturi frumoase și cînd, în timp de pace, trebile domniei îi da cîte puțin repaus, acolo se ducea de-și mai îndulcea amarul acestei lumi minciunoase.   Aici, in fața lui Dumnezeu și în liniștea sufletului, cugeta și născocea la planuri pentru fericirea dragei sale Moldove. Și totuși nici aici nu scăpă de ispite, căci iată ce i se întîmplă într-una din zile, pe cînd se afla în răgaz într-această mănăstire:   Ștefan-vodă avea pe vremea aceea, în casa sa, pe lîngă alți curteni, și pe un tînăr, anume Nouraș. Acesta era foarte frumos la față, și voinic de vorbea o lume de dînsul. În luptă era totdeauna alături cu domnul său și nu voia niciodată să se lase mai prejos decît dînsul în vitejie. Era vioi, știi, numai spirit, grăia minunat și știa să-și dobîndească dragostea tuturor. Pe lîngă acestea mai avea și un viers îngeresc. Pentru care Ștefan-vodă îl iubea cît un lucru mare și adesea îl punea să-i cînte. Se culca într-o cameră cu dînsul și, ori încotro se ducea, era nedezlipit de el.   Curtenii ceilalți, cum sunt curtenii, îl pizmuiau și-i purtau sîmbetele ca să mi-l răpuie. Gurile bîrfitoare ziceau că este fiu din flori al lui Ștefan-vodă. Și fiindcă pizmașii lui Nouraș nu știau cum să-l ponegrească înaintea lui vodă, ei scormoniră (sic!) că ar fi îndrăgostit cu doamna ce-și luase vodă, și cătau vreme cu prilej să mi-l prăpădească. Cind, într-una din zile, vine un pizmătăreț și spune lui Ștefan-vodă că Nouraș moare de dragoste după doamna, și că dovada pentru această nelegiuire a lui o poartă în sin, unde o va găsi, de va voi să-l caute. Pasămite Nouraș găsise chiar în acea dimineață prin grădină o năframă pe care doamna o pierduse, și n-apucase încă să i-o dea. Ștefan-vodă, cînd auzi de unele ca aceste, se făcu foc și pară de minie, și se tulbură în suflet ca o fiară săgetată la inimă. Se pogoară în grădină, întîlnește pe Nouraș, care tocmai umbla să urce treptele palatului, și îl întrebă ce are în sîn. Acesta, fără să se teamă de ceva, scoate năframa doamnei din sîn și i-o arată. Ștefan nu zise nici un cuvînt, însă îi înfipse deodată hangerul în piept. Nouraș abia mai putu îngîna: — Mor, doamne, dară mor nevinovat. Pe cinstita față a Maicei Domnului că spun adevărul! Și căzu, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o vacă. Doamna, văzînd pe vodă întorcîndu-se din grădină, galben ca turta de ceară și cătrănit de supărare cum nu-l mai văzuse ea, îi trecu un fier rece prin inimă de frică, și temîndu-se a-l întreba ce are, se coborî răpede în grădină pe o scară de din dos, unde nădăjduia să afle de ce este domnul său așa de mînios. Acolo găsi pe Nouraș dîndu-și sufletul, cu hangerul înfipt în piept și cu năframa ei în mînă. Se duse lîngă dînsul, îl cercetă, socotind deocamdată că vreun vrăjmaș să-l fi ucis. Cînd, uitîndu-se la hanger, îl cunoscu. Atunci înțelese totul. Nouraș nu putuse a-i răspunde nici un cuvînt. Se vede că simțea ea în inima ei ceva pentru Nouraș; dară el nu știa nimic, și o cinstea ca pe doamna sa. Văzînd însă acel trupșor gingaș, scăldat în sînge și zbătîndu-se în ghiarele morții, se umplu de o jale nepovestită. Pe lîngă aceasta, tremurînd și de asprimea domnului său, cu gînd că nu vor fi crezute răspunsurile la întrebările ce-i va face vodă, tulburîndu-i-se mintea, trase hangerul din inima lui Nouraș, și-l înfipse sieși și căzu grămadă peste dînsul. Ștefan-vodă, pătruns pînă la ficați de mîh85 nire, cînd îi văzu morți, porunci de-i îngropă chiar în locul unde își deteră sufletul; iară pe părîș porunci de-l spînzură în poarta mănăstirei. În loc de cruce, călugării le puse un mesteacăn carele îndată și prinse rădăcină. La o sută de ani, un alt mesteacăn se puse în locul aceluia pe care putregaiul începuse a-l roade. Și din veac în veac se schimbă mesteacănul pînă în ziua de astăzi. Și aceasta se face pentru pomenirea sufletelor lor, ca să nu se uite nevinovăția lor, și să nu rămîie cu țărînă în gură. Iată o pildă pe care toți oamenii ar trebui să nu o treacă cu vederea, dacă vor ca pacea și liniștea să desjuge la casa lor. Zavistiei trebuie să i se strivească capul ca la un șarpe veninos, de cum începe a și-l ridica. Zavistnicul și pizmătărețul trebuiesc șterși de pe fața pămîntului, ca nici de nume să nu li se mai pomenească. Cetăți tari, seminții numeroase și cugete fără prihană, au fost zdrobite de zavistie și de pizmă și așa va fi pînă în veac. De aceea bine a făcut Ștefan-vodă de a poruncit să se spînzure părișul.
Istoria lui Ștefan Vodă cel Mare și cel Bun I Spune la cărțile cele bătrîne că pe la începutul veacului al XV-lea domnea în țara Moldovei înțeleptul și bunul Alexandru-vodă, care cu dreptul s-ar cuveni să se numească: tatăl și întemeietorul țărei Moldovei.   Mai întreg decît cei de mai naintea lui domni, el alcătuise multe așezăminte folositoare țărei, adică: școli pentru învățat carte și științi înalte; cea dintîi mitropolie în orașul Suceava; episcopiile de la Roman și de la Rădăuți; monăstirile de la Bistrița și Moldavița, și le înzestră cu de toate trebuincioasele pentru lauda Domnului celui întreit sfînt. El mai tocmi și boieriile mari în sfat, și făcu legătură tare cu Vladislav, craiul leșilor, ca la orice primejdie să sară unul pentru altul și să se ajutoreze. Vestea despre înțelepciunea acestui domn se spune că ajunsese pînă la Roma; iară Papa numea pămîntul Moldovei crăie. Pînă și împăratul din Țarigrad îl lăuda, căci numea pe domnul nostru Basileus, adică împărat, pentru care îi trimise în dar o coroană împărătească. Murind Alexandru-vodă cel Bun și Bătrîn, după o lungă domnie, lăsase țara plină ca un stup cu de toate bunătățile. Dar vrajma ce intră de timpuriu foarte între fiii săi, cum pururea se întîmplă între doi sau mai mulți chivernisitori ai unei țări, aduse oști de limbi străine înMoldova, pe care o prădară și o arseră pe de toate laturile.   Inponcișările dintre Roman-vodă, Petru-vodă, Alexandru și Bogdan-vodă, aduse împărecheri între noroade și aceste împărecheri grămădise asupra bietei țări nevoi și mai mari.   Acest Bogdan-vodă, fiu din flori al lui Alexandru cel Bun, le-o făcu cît de bună leșilor, care necontenit unelteau și turburau lucrurile în Moldova, pentru a in parte-și interes (sic!) și hrăneau nădejdile poftitorilor de domnie.   Și iată cum:   Cazimir, craiul leșilor, trimițînd în Moldova o mare oștire și frumoasă ca să răstoarne din domnie pe Bogdan și să puie pe Alexandru, fiu lui Ilie, Bogdan se prefăcu că se învoiește să se plece craiului și să-i dea cîte 7000 de galbeni pe an; dară cînd apucă bine pe leși într-o pădure, îi birui, așa că puțini au putut să se mai întoarcă teferi în țara lor.   Bogdan-vodă avea un fiu pronumit Ștefan, viteaz cum nu se mai văzuse încă.   Spun, chiar, că se cunoștea într-insul, din vîrsta cea mai fragedă, o agerime de minte de nu putea nici un copil să-l ajungă, și-i plăceau armele cu deosebire. Nici unul din semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte nici la trîntă, nici la voroavă. La vînătoare mi-ți ucidea ursul în luptă dreaptă, înarmat numai cu un cuțit. Pentru aceasta soții lui îl porecleau zicîndu-i Burduja.   El moștenise de la tată-său cutezarea, iuțeala și meșteșugul minții, iară de la bunul său, Alexandru cel Bun, dreptatea, înțelepciunea și inimoșia. După moartea lui Bogdan în bătălia de la satul Răușenii, unde Petru Aron îi tăie capul și-i luă tronul, Ștefan năzui la curtea Vladuluivodă Țepeș din Țara Românească, carele cu brațele deschise și iubire îl primi. Cu ajutorul acestuia, Ștefan intră în Moldova și apucă calea Sucevei, la anul 1458; înfrînse în două rînduri pe Petru Aron și-l fugări în țara leșească. După aceasta chemă pe mitropolitul Teoctist cu toate căpeteniile clerului și călugării, pe toți boierii, boierinașii, curtenii, pe răzeși și popor, în cîmpul numit Direptatea și le spuse că nu din nebunia de a domni a gonit pe hrăpitorul scaunului părintesc, ci din dorința de a face Moldova mare și lăudată. Și, întrebînd pe toată adunarea cu graiul blîndeței, zise:   — Oameni buni, voit-ați voi să vă fiu eu domn?   Toți cei de față într-o glăsuire strigară:   — Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești!   Păru mult bine lui Ștefan cînd se încredință că poporul îl voiește, și după ce fu ales la domnie și i se dete schiptrul (toiagul) și steagul țării Moldovei, care steag avea pe de-o parte capul de zimbru, iară pe de cealaltă Sfîntul George călare, lovind cu sulița un balaur, el intră cu fală în Suceava la scaunul domnesc. Știind că începutul înțelepciunii este temerea de Dumnezeu, cea dintîi treabă a sa fu de a merge la biserică spre a aduce cîntări de laudă celui Preaputernic.   Astfel a treia zi după intrarea sa în Suceava, Ștefan purcese la biserică cu toată fala domnească. La poarta bisericei descălică. Mitropolitul Teoctist, cu episcopii, cu arhiereii, cu o mulțime de preoți și diaconi, îl întîmpinară cu sfînta Evangelie și cu cădelniți din care ieșea tămîia cea binemirositoare, iară cetățenii cîntau laude în cinstea sfintei Treimi, toți cu făclii aprinse.   Cînd Ștefan urcă cea dintîi treaptă, mitropolitul se coborî către dînsul, luă sfînta Evanghelie din mîna preotului ce o ducea și o dete domnului ca să o sărute. Atunci cel dintîi psalt începu să cînte: Vrednic este! Cînd ajunse dinaintea altarului, domnul își luă stema din cap și se închină la sfintele icoane ale Domnului nostru Isus Christos și la a Preacuratei sale mame pe care le sărută.   Atunci episcopul de la Roman îl luă de subțioara dreaptă, iară episcopul de la Rădăuți de cea stîngă și îl duseră în sfîntul altar prin ușile împărătești. După aceea ocoliră sfîntul Pristol de trsi ori, iar psalții cîntau rugăciunile obișnuite la asemenea slujbe, sfîrșind cu Isaiia dănțuiește. Apoi domnul și amîndoi episcopii îngenunchiară dinaintea sfîntului jertfelnic. Mitropolitul, puind omoforul pe capul lui Ștefan, ceti molitva rînduită la ungerea domnilor, după care primi ungerea cu sfîntul mir. La ieșirea din altar, domnul fu dus pînă la jețul domnesc, iarăși de subțiori, de cei doi episcopi.   Și primind binecuvîntarea mitropolitului, domnul veni în mijlocul bisericei, se închină, apoi puindu-și stema strămoșească pe cap ieși din biserică și se întoarse la locuința domnească cu același alai ca la venire.   Trei zile ținură veseliile, în care zile își alese sfetnicii.   În ziua a treia i se înfățișară toți boierii. Domnul sta pe scaunul domnesc și fiecare ceată de boieri trecea pe dinaintea lui și i se închina ca la un domn.   Întîi trecură: logofătul cel mare, vornicul cel mare de Țara-de-jos, cel de Țara-de-sus; pîrcălabul de Hotin; cel de Neamț-, cel de Cetatea nouă, hatmanul și pîrcălab de Suceava; postelnicul cel mare, spătarul, paharnicul, visternicul, stolnicul și comișii.   După aceștia trecură: vornicul doamnei, cuparul, vătaful de păhărnicei, cel de stolnicei, cei doi vătafi de aprozi, cel de tîrg și cel de curte. Apoi credinciosul, cămărașul, vătaful de copii din casă, pivnicerul, toți în capul oamenilor ce cîrmuiau ei.   Mai trecură: velii căpitanii de Suceava, de Iași, de Cotnar, de Soroca, de Tecuci, de Dorohoi, de Covurlui, polcovnicul de curte, stolnicul de cazaci, căpitanul Hătmăniei, Agiei, căpitanul doamnei, ce avea steag de călărași, și alții cu oamenii lor.   Așa se înscăună Ștefan-vodă.   Pe vremea aceea, domnea în Țara Românească Vlad-vodă Țepeș; în țara leșească Cazimir IV; în țara turcului, Mahomet II; în țara ungurului Matei Corvin, și în Crîm, Maengli-Gerai han.   II Ștefan domnul adună la sfat pe mai-marii și bătrînii poporului, împreună cu mitropolitul și zise:   — Boieri dumneavoastră, nu este greu a dobîndi cineva ceva și a-și împlini pofta inimei; greul este cum să păstreze acel lucru, fără nici o clinteală. De aceea și eu v-am chemat să mă ajutați cu sfaturile d-voastră ca să facem moșia rămasă de la strămoșii noștri a fi mare și lăudată, căci zis este: „sfaturile bătrînilor îndreptează calea tinerilor spre bine“.   Unul din boierii de față, zise:   — Mărite doamne, tinerii cei harnici petrec bătrînețe odihnite și lăudate.   Altul zise:   — Întrebarea și sfatul bătrînilor limpezește calea tinerilor și fac pe împărați să domnească fără multă greutate.   Spătarul cel mare adăugă:   — Luminate doamne, războaiele cele cu bună tocmeală fac pe împărații cei tineri să ajungă mari, și la bătrînețe se bucură de rodul ostenelelor lor.   Un căpitan de panțiri spuse:   — Cinstită fie luminata față a măriei-tale! Dacă domnul meu ar voi să ție samă de nevrednicul meu sfat, aș cuteza să-l îndemn a nu aștepta pe vrăjmaș să cadă peste noi; ci mai bine să ne facem ochii patru, să tragem cu urechea in toate părțile, să fim pururea gata de război, ca să putem tăia dușmanului apa de la moară.   Altul mai zise:   — Vrăjmașul nu trebuie lăsat pînă nu-l vom răpune, căci pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești.   Ștefan ascultă și băgă în cap toate sfaturile; iară el cumpănindu-le, pe unele le primi de bune, iar pe altele le mai prefăcu.   Și punîndu-se la lucru, cea dintîi grijă fu a alcătui oastea: puse, deci, de se scrise oamenii, îi împărți în cete, le dete steaguri și le puse căpitani, voievozi, șutași și cetași pe bărbații cei mai cercați în războaie.   Fiecare căpitănie era cu ceata Jui. Astfel în timp de pace oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor, căpitanul de darabani. Ei aveau plete și purtau sănețe lungi. Simenii, a căror căpitănie era aga, se aflau înarmați cu arcuri și cu măciuci în felii; iară armășeii, cei cu bărbi stufoase, erau povățuiți de vel-armaș, în sama cărora erau și tunurile. Numărul acestora se urca la douăzeci de mii de pedestrași. Călărimea se alcătuia din panțiri și lefegii, îmbrăcați în zale de oțel, numărul lor fiind ea de zece mii.   Pe lîngă aceștia, copii[i] de casă și aprozii alcătuiau ceata domnească. Ei erau toți feciori de boiernași, purtau căciuli țurcănești cu pene și dulămi de catifea, cu nasturi de argint. Această ceată era de-a pururea împrejurul domnului lor, și îl străjuiau cu neadormire în vreme de război. Ei păzeau steagul cel mare al țării.   Cînd însă dușmanul se scula cu vrajmă asupra țărei, atunci pîrcălabul de Hotin alerga cu pîlcul lupcanilor; sardarul […] cu cetele lăpușnene; toți ispravnicii cu slujitorii lor; căpitanii plaiurilor, cu plăieșii; toți boiernașii cu oamenii lor de oaste, cu vecinii și slujbașii lor, care erau înarmați cu suliți lungi, cu săbii drepte ori încovoiate, arcuri, sănețe, hangeruri calmucești, toate luate de la vrăjmași în războaie, sau cu securi, topoare, coase, baltage.   Căci Ștefan domnul, nu numai pe ostași și pe boieri, ci și pe „proști” încă îi deprinsese la arme, învățînd pe fiecare cum să-și apere moșia. Dacă afla că vreun prost nu are săgeți, arc și sabie, sau că merge cu mîinile goale în tabără, aceluia, fără milă, îi reteza capul.   Zîzaniile ce Petru Aron umbla să vîre pintre căpeteniile oastei și pintre boieri, făcu pe Ștefan să ceară de la craiul leșilor, de unde fugise, ca să i-l dea în mînă. Cazimir craiul nu se învoi la una ca aceasta.   Atunci Ștefan năpădi în țara leșească și multă stricăciune făcu leșilor. Iară Cazimir craiul, dacă văzu asupra lui urgia domnului moldovenesc, umbla acum să potolească pe Ștefan; și astfel la 1459 făcu pace și legătură ca leșii și moldovenii să trăiască ca niște vecini buni, în frățească înțelegere și să sară unul pentru altul asupra protivnicilor lor; iară Petru fugitul să nu se poată apropia mai mult de Moldova, decît pînă la Smotriț.   Pe vremea aceea turcii se sculară cu război asupra lui Vlad-vodă. Ștefan găsi și el acum vreme cu prilej să răscumpere cetățile Chilia și Ackerman ce căzuseră la păgîni, și la 1465, cu mila Domnului și cu mare vărsare de sînge le și dobîndi, și le întări cu bucate și cu slujitori.   Apoi dete o raită prin Ardeal. Și căzînd asupra săcuilor, le prădă țara. Aceasta spre pedeapsă pentru ajutorul ce dase ungurenii lui Petre Aron, cînd fu cu năvala lui în Moldova. Se mulțămi cu atît deocamdată și se întoarse în țara lui încărcat de prăzile apucate de la ei. Cu aceasta a vrut să arate lui Mateiaș că nu trebuie să se joace cu moldovenii, căci ei nu vor tăbărî niciodată peste alții; dar nici vor lăsa pe alții să tăbărască asupra lor. Și să-i fie învățătură de minte de a mai da ajutor armat protivnicilor Moldovei.   Cu aceste fapte strălucite astupă și gurile unor boieri ce începuseră să cîrtească împotriva lui. Cugetul lui Ștefan era acum să-și facă prieteni pe toți domnii și craii creștini din preajma Moldovei. Pentru aceasta trimise soli la cneazul Simion de la Kiev și ceru în căsătorie pe sora sa, pe nume Evdochia Olelkowicz la anul 1463. Cneazul se bucură din suflet pentru cinstea ce-i făcu Ștefan de a-l avea de cumnat. Și mare veselie fu în Moldova și în Chiev cînd se cununară. Spun să fi fost această doamnă o femeie bună, cu frica lui Dumnezeu, înțeleaptă, cumpătată și cinstită. Dar din nenorocire ea trăi numai trei ani în Suceava, căci muri lăsînd lui Ștefan din astă căsătorie un fiu, Alexandru, și o fată, Elena. Ștefan, după trecerea de alți trei ani, luă de soție pe o greacă din familia împărătească a Comnenilor ce trăiau fugiți în Crîm, pe Maria de la Mangop.   La anul 1466, puse Ștefan-vodă să se clădească monăstirea Putna cu hramul Născătoarei de Dumnezeu. El voi singur să-și aleagă locul pentru altar. De aceea adunînd pe toți boierii și poporul, întrebă cu glas mare: „cine din ei trag cu arcurile mai departe?“   Atunci:   „Trei ostași cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă;   Doi ca zimbrul, ageri, mîndri, nalți ca bradul de la munte,   Pe-al lor umăr poartă glugă, la brîu paloș, și pe frunte,   Cu-a lor lungi și negre plete se scoboar-o neagră țurcă.   Ei, ades cu-a lor săgeată răpezită sus, în nor,   Printr-a fulgerilor focuri, au oprit vulturu-n zbor.   …………………………………………………………………………………..   …………………………………………………………………………………..   — Copii, trageți! eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi ,   Astfel zice domnul Ștefan! iar voinicii amîndoi   Se plec; arcele-și încoardă, trag; săgețile lor zboară,   Spintecă repede vîntul ce dă foc și vîjîiește;   Se tot duc, se duc ca gîndul, și de-abia ochiul zărește   Pe cîmp, departe, departe, locul unde se coboară.   Ura! ‚n ceruri se ridică! urlă dealul, clocotește,   «Să trăiți, copii !» le zice Ștefan ce-acum se gătește.   Sbîrnăia coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt,   Piere, trece mai departe, și-ntr-un paltin vechi s-a frint.   «Acolo fi-vo altarul!» zice falnicul monarc   Ce se-nchină și se pleacă pe războinicul său arc.   «Să trăiască domnul Ștefan !» mii de glasuri îi urează   Și poporul jos pe vale, umilii îngenunchiază.” (v. Alecsandri)   Mateiaș Corvin, neluind nici o învățătură din faptele cele mărețe ale lui Ștefan, ci lăsîndu-se a fi biruit de deșartă mîndrie, ridică o adunătură de peste patruzeci de mii de oameni, se puse in capul lor, și porni împotriva Moldovei. Trecînd munții prin pasul Oituzului și al Dimeșului, ajunse la Roman. Aici, făcînd popas, trimise soli la Ștefan să-i dea, de știre că ori să-i închine țara lui, sau să iasă la luptă.   Pînă una, alta ungurul jefui și pîrjoli Trotușul, Bacăul și Romanul, pornind către Suceava ca să apuce scaunul.   Solii se înfățișară lui Ștefan, care era înconjurat de căpitanii săi cei mari, și ziseră:   — Preastrălucitul Mateiaș Corvin, craiul Ungariei și al Boemiei, suveranul nostru și al vostru, ne trimite să-ți spunem că el este în țara cea supusă crăiei sale, și tu, ori din neștiință, sau că te prefaci a nu ști nimic, nu ieși înaintea lui cu daruri ca la un stăpîn. Deci, mărirea sa craiul a hotărît ca, de nu vei merge îndată să te închini lui, o să te pedepsească după cum ți s-a cădea.   Toți oștenii de față se încruntară cînd auziră aceste vorbe defăimătoare pentru domnul și țara lor.   Ștefan răspunse solilor:   — Mergeți la stăpînul vostru și-i spuneți că această țară n-a cunoscut niciodată vreun stăpîn străin. Și să știe el că pînă mai stă un moldovean pe picioare și cu sabia în mînă, ea nu se va închina nimărui. Astfel au fost obiceiurile părinților noștri. În curînd avem să ne întîlnim piept la piept.   Solii se mai încumetară a răspunde:   — Doamne! dară Matei Corvin este in țară, și mai mult de jumătate este în puterea lui.   Însă Ștefan le zise, rînjind pe sub mustață:   — Pămîntul Moldovei este o plămădeală de sîngele veneticilor ce au cercat să o robească.   Solii plecară.   Iară Ștefan purcese din Suceava cu toate oștile sale și se așeză între rîurile Moldova și Someșul, de unde priveghea toate mișcările ungurului. Ungurii, tot oameni cercați în războaie, lăsară calea despre Suceava și veniră la Baia.   Ei, văzînd oastea moldovenilor puțină la număr, pe român blînd și smerit, cum l-a lăsat Dumnezeu pe el, nu se mai putură înfrîna, ci se deteră la nelegiuiri, de care mintea omenească se înfioară.   Ei nu știau că Ștefan era la osteneală fără preget, la odihnă fără desfrînare, la primejdii fără frică, carele a cinstit pe a sa seminție cu înțelepciunea și vitejiile sale, și nu s-a fălit niciodată cu faptele strămoșilor săi, nici a luat vreodată numele lor în deșert. Căci iată-l că prinzînd limbă despre starea lagărului lui Mateiaș, numai cît veni în grabă cu pedestrimea dinaintea cetății Baia, noaptea, și aflînd că ungurii sunt dați cu toții beției și desfrînărilor, nu pierdu nici o clipă, ci căzu asupra lor ca o mînie dumnezeiască și ca un duh de vifor și puse de aprinse cetatea de trei părți.   Cu cît noaptea era de întunecoasă beznă, de-și dau ungurii cu mîinile în ochi fără să vadă ceva, fără să se poată apuca de arme, cu atîta lumina focului neașteptat îi orbi și-i zăpăci, încît ei rămaseră ca niște buimăciți căci nici știau încotro să fugă; pe cînd oastea lui Ștefan plină de bărbăția domnului lor îi tăiau ca pe niște ciuperci. Cea mai mare parte din unguri prinseră a fugi; dar unde să găsească scăpare de sabia lui Ștefan și a moldovenilor lui? Unde să se adăpostească? Că nici în bortă de șarpe n-aveau loc de mînia și agerimea românilor, că țăranii îi vînau prin zăvoaie și prin munți, și-i tăiau cu coasa, și cu fușturi, și cu topoare. Și tăiară moldovenii fără milă pînă la ziuă. Flăcările ce se întinseseră peste toată cetatea ca un potop pe de-o parte, brațele cele vînjoace ale oastei lui Ștefan pe de alta, și pe lîngă acestea, cetățenii cu femeile și cu copiii, zvîntară pe trufașii de unguri, încît într-o singură noapte pierdură la zece mii de oameni. Însuși Mateiaș craiul scăpă de moarte ca prin urechile acului, cu o lovitură de săgeată în spate. Astfel poticălește Dumnezeu pe cei mîndri și nesățioși la inimă. Berendei ce se afla în tabăra lui Mateiaș, nădăjduind să-i pice domnia Moldovei, căzu mort; iară Petru Aron scăpă teafăr și fugi în țara leșească. Aceasta s-a întîmplat la anul 1467. Cei ce scăpară cu fuga nu se opriră decît după ce trecură munții. Mateiaș fu bun-bucuros că a scăpat cu viață. Adică fuga e rușinoasă, dar la urmă e sănătoasă. Plin de rușine el poposi la Brașov; apoi de acolo merse la Cluj și în ziua de Sfîntul Ștefan puse de omorî pe un căpitan român, anume pe Mihu, pe care îl prinsese și ungurenii în acest război, drept răzbunare.   Asupra acestei biruințe, Ștefan aduse mulțămire lui Dumnezeu, căci el se ferea de a cădea în păcatul trufiei. Niciodată el nu se fălea cu biruințele sale, ci totdeauna, după o izbîndă, alerga cu brațele întinse la altarul lui Dumnezeu și se închina.   Tot apusul și răsăritul se umplu de faima acestei biruințe. Craiul leșesc creștea de bucurie că dușmanul său Mateiaș fusese bătut; iară sultanul Mahomet pizmuia pe Ștefan și se da de ceasul morții cum de nu putu și dînsul să biruiască pe Mateiaș craiul.   Ștefan nu putea să uite răul ce făcuse țării sale Mateiaș craiul. Pentru aceasta el intră de-a doua oară în țara Ardealului de bătu aspru pe săcui. Mateiaș, înghițind rusinea ce pățise și văzînd că n-are încotro, căzu la pace. El îmbună pe Ștefan dăruindu-i trei castele în Ardeal, ca să fiepe sama sa: Ciceiu lîngă Someș, Cetatea de Baltă lîngă Tîrnova și Balvanul în ținutul secuilor, la anul 1468.   III Ștefan-vodă știa că un neam merge spre propășire prin pace. Și el o dorea și o căuta. Se dusese vestea de judecățile lui. La curtea domnească nu se știa ce este minciuna; zavistia era legată, pizma ferecată, înșelăciunea izgonită, strîmbătatea de istov împilată; dreptatea pe scaune împărățea, și nu ea lui vodă, ci vodă ei supus și slujitor era! De apuca armele, de la ea se sfătuia; de judeca, pre dînsa asculta; de cinstea pe cineva cu ceva, ei îi urma și toate ca o slugă din poronca ei le făcea.   Tătarii, seminția ce trăia mai numai din jafuri și prăzi, năvăliră în Moldova. Ștefan îi întîmpină cum știa el. După ce-i bătu de nu se alese nici pulberea de ei în două bătălii ce le dete la Lipinți, aproape de rîul Nistru, apoi în a treia îi zdruncină cu desăvîrșire; ba încă și pe Carzic, fiul hanului Maniac, îl prinse și-l aduse la Suceava. Hanul spumegă de mînie și turbare, cînd auzi de una ca aceasta.   Și deci trimise lui Stefan o sută de călăreți ca să-și ceară copilul. Tătarul socotea să sperie pe cel ce nu știa ce este frica și în vorbele ce trimise lui Ștefan amestecă fel de fel de cuvinte de amenințare. Iară Ștefan voi să-i mai arate o dată cu cine are a face. Buna-cuviință nu se dezlipea de buzele lui. El nu zise nici un cuvințel de înfruntare pentru tătarul cel ce nu știa să-și puie strajă gurei, dară porunci de aduse înaintea solilor pe fiul hanului și puse de-i zbură capul. Apoi zise de trase în țeapă pe toți solii, afară de unul, căruia, tăindu-i nasul și urechile, îl trimise la domnul său să-i spuie cele ce văzuse.   După ce înmuie îndărătnicia tătarului și-i ținlui îndrăzneala cea nerușinată la hotare, la anul 1469, se năpusti a treia oară asupra Ardealului și dete secuilor o snopeală de le scăpără măselele. Și le se căzu o asemenea pedeapsă, căci Mateiaș craiul dete oaste fugitului Petru Aron ca să vie să scoată pe Ștefan din domnie. Dar nu le ajută norocul, căci oastea se risipi cum văzu pe domnul Moldovei înaintea lor, ba încă prinse viu și nevătămat și pe fugitul Petru și puse de-l ucise.   Pe vremea aceea turcii băgaseră groaza în tot Apusul. Nelegiuiții agareni se revărsau ca un potop peste ținuturile creștinilor și le înghițeau pe ele. Nu numai atît. Focul, sabia și prada erau mujloacele prin care se făceau ei cunoscuți pe oriunde ajungeau. În cetățile pe care ei le cuprindeau nu mai lăsa piatră peste piatră, și rădea totul din fața pămîntului.   Dacă cădeau peste vro seminție, ori trebuia să se turcească acea seminție, sau să se istovească. Căci nelegiuiții de păgîni pe oameni îi făceau bucăți, bucăți, sau îi tîrau în robie, pe femei le vindeau ca pe vite, pe fecioare le necinsteau și le făceau cadînele lor, iar pe copii îi luau în iatagane ori în suliți și-i ucideau. Ștefan se luase de gînduri și i se zburlea perii în cap la auzirea unor astfel de grozăvii. El vedea bine că ursul joacă prin vecini și că nici el nu va fi cruțat. Leșii începuse a-și da arama pe față. Ștefan însă își ținea cu sfințenie legăturile ce avuse cu dînșii, pe cind ei sumuțase asupra lui Ștefan pe tătari și pe fugitul Petru în atîtea rînduri.   Toate țările papistașe din apus, cu papa al lor în cap, îndemnau pe leși și pe unguri, ca pe niște papistași ce erau și ei, să se înțeleagă între dînșii și în unire cu domnii creștini din Moldova și din Țara Românească să dea aprig război nelegiuitului agarean, care venea ca lăcustele de nu se mai sfîrșea.   Dară acești doi domni pofteau fiecare pentru sine să aibă aceste țări, ba încă călugări de ai papei cutreierau țările și cerca să le papistășească. Asemenea și popii calvinilor umblau cu șoșele, cu momele să le calvinească. Pentru aceea în țările românești, în gurile tuturor nu auzeai altceva zicîndu-se decît Țara și Legea. Și avînd pe domnii lor de căpetenii vrednice le și apărară. Deși Ștefan nu privea cu ochi de cumătră aceste cugete ale leșilor și ungurilor, totuși se plecă a asculta glasul creștinătății și legătură făcură între dînșii ca să înfrîneze mîndria și cutezarea turcului.   Dar cum zavistia face frate cu frate să se sfîșie ca niște cîni, iată că Ștefan-vodă puse în gînd a bate pe Radu cel Frumos, domnul Țării Românești, pe carele turcii îl înscăunaseră și era iubit de dînșii, și a-ntrupa țara lui cu Moldova, ca unii ce și locuitorii ei români erau.   Deci la 1470, el năvăli în România, îi prădă marginea și arse Brăila.   Radu-vodă, văzînd atîtea răutăți în țara lui, adună în grabă oștire și se revărsă asupra Moldovei la anul 1471. Cîțiva boieri de-ai lui Ștefan, care erau în înțelegere cu Radul, căutară să răstoarne pe domnul lor, care se afla atunci cu oștirea la. Vaslui. Aici se descoperi vînzarea. Boierii cei nemulțămiți chibzuiseră ca îndată ce va intra Radul cu oaste în Moldova, ei să ridice răzmiriță, să puie mîna pe Ștefan și să-l dea în mîinile Radului. Căpeteniile acestei vînzări nelegiuite erau: Negrilă paharnicul, Alexa stolnicul și Isaia vornicul. Ștefan-vodă puse de le tăie capetele în fața oastei.   Auzind apoi de năvala Radului-vodă, el îi ieși înainte cu oastea lui și se întîlniră la satul Soci. Aici ar fi locul să plîngem și să dăm tuturor pe duhul dihoniilor. Cînd pizma, și răutatea își vîră coada printre frați, vai de casa aceea! Și mult sînge frățesc curse aici la Soci. Era o durere să fi văzut cum două căpetenii de același neam, îmbăibătînd pe frații din tabăra lor, să taie fără milă pe cei de un sînge cu dînșii.   Oștile din amîndouă părțile se loviră ca niște turbați. Dară moldovenii răzbiră pe români și-i puseră pe goană. Cei mai mari căpitani ai acestora căzură în mîinile moldovenilor, împreună cu toate steagurile și o mulțime do prinși. Ștefan puse de tăie pe toți prinșii, afară de Stan logofătul și Mircea comisul. După această izbîndă, Ștefan se întoarse la Suceava, și dete mulțămită Domnului pentru biruința ce cîștigase. Și trei ani ținu pacea, timp în care Ștefan făcu multe îmbunătățiri țării sale.   Dar gîndul lui nu i se lua de la unirea țărilor surori. Și fiindcă aceasta nu se putea face decît în putere de arme, se hotărî a-și vedea visul cu cehii. El era încredințat că amîndouă țările fiind sub o cîrmuire înțeleaptă și sub mîna unui viteaz, va putea să ocrotească pe creștini de asuprelele nelegiuitului vrăjmaș al sfintei cruci. Aflînd papa de la Roma de acest cuget al lui Ștefan îi trimise ajutor o sumă de bani, ca să poată duce greul războiului. Leșii și ungurii […] pizmuiau pe Ștefan în ascuns de numele cel mare ce-și dobîndea și puneau piedici în loc să-l ajutoreze. Se găti deci de război și porni cătră Muntenia. Ajungînd la Milcov împărți steaguri pe la cete în ziua de 8 noiemvrie 1474 și la 15 ale aceleiași luni întîlni oastea Radului-vodă la locul ce se zice Cursul sau Isvorul apei.   De astă dată Radu-vodă strînsese multă oaste simbriașă. Dară și Ștefan era înconjurat de cetele cele mai încercate la război.   Se luară la luptă. Da și unii, dară și ceilalți nu se lăsau mai pe jos. Trei zile ținu bătălia și nici unii pe alții nu se putură dovedi. Radul, văzînd că nu e loc de cîrmeală, că oastea i se înmoaie, dete dosul în a treia noapte, lăsîndu-și locului morții și răniții.   Ștefan se luă după dînsul, și cît colea îl urmărea, fără a-i da pas să se prea depărteze. Radul nu se opri decît la București. Văzînd că se apropie Ștefan, el o tuli la turci. Ștefan cuprinse citadela numită „Cetatea Dîmboviței” care se afla lîngă București, pe înălțimile malului nordic al Dîmboviței, și aici află familia și toate avuțiile lui Radu. El trată pe doamna Voichița și pe fiica-sa Maria cu toată buna-cuviința, și totdeodată dete oștilor sale cele mai aspre poronci ca nici un fir de păr să nu se clatine de pe capul locuitorilor.   Trei zile cît stete Ștefan aici le petrecu în veselie și în sărbători, trimițînd sol la Cazimir craiul pe Turculeț cu de steaguri în dar.   Aflînd însă că domnul Ardealului a intrat în Moldova cu vrajmă, luă cu sine pe doamna cu fiica sa, încărcînd visteriile domnești, și tot ce cuprinsese de la Radu, și se înturnă la Suceava, după ce lăsase demn în Țara Românească pe un Laiot Basarab. Cum ajunse, frecă ridichea celor 6.000 de ardeleni ce veniseră cu sare și cu piper, și-i opinti peste munți. După care, trecînd însuși munții, cuprinse țara secuilor, și adună dintr-înșii o samă de oaste, numindu-se domn al lor, cu care plecă să întîrnpine pe turci.   Tot atunci Ștefan primi carte de la împăratul (șahul) persienilor, prin care îi făcea cunoscut că înfrînsese pe turci. Șahul ruga pe Ștefan ca să mijlocească la domnii și împărații din Apus să se scoale cu toții împotriva turcilor și el însuși, șahul, se lega să sară și dînsul.   Radul, întorcîndu-se cu 15.000 de turci și alți atîția simbriași, luase în goană pe Laiot și-l fugări pînă la Bîrlad, prădînd în dreapta și în stînga.   Pe de altă parte turcii, îndîrjiți de papara ce mîncase din mina persienilor, voiau să-și scoată focul pe români și intrară pe de toate părțile și cuprinsese o bună parte din Moldova.   Ștefan își căută oștirea și văzu că ea se alcătuia din: 40.000 români, 2000 leși și 5000 secui, cu care ieși înaintea vrăjmașului din sus de Vaslui. Iară turcii, numai cei de sub ascultarea lui Soleiman pașa erau 120.000 și înaintase pînă în valea Racovei aproape de Bîrlad.   Oștile protivnicilor se alcătuiau din toate limbile păgîne din răsărit. Ele se înșiruiseră pentru bătălie astfel: turcii, arnăuții, cîteva cete de munteni și de tătari erau puși în aripa stîngă; limbile din Asia și din Africa, cu arapii și abisinienii, erau în aripa dreaptă; la mijloc erau puși otomanii, ienicerii și spahii[i].   Ștefan avea in aripa dreaptă pe secui și o mare parte din țăranii moldoveni, pe lingă care și vro cîteva steaguri de darabani, panțiri și călărași; în aripa stingă puse pe toporanii armați cu securi, pe codreni, porecliți pieptul țării, pentru că aveau datoria să apere Moldova de tătari și pe vînătorii cei mai vestiți de săgetași dibaci. Iară la mijloc erau cei două mii de leși, curtenii, fruntea călărașilor, tunurile, tighinenii și boierii cu militarii lor. Pe lîngă aceștia Ștefan-vodă puse cîteva pîlcuri de țărani să se ascunză prin păduri în preajma locului de bătălie, în cîteva puncte, cu trîmbițe și cu buciume. Ei aveau poruncă ca să facă larmă mare, cînd vor auzi semnul ce li se va da, astfel să crează vrăjmașul că vine în ajutorul lui Ștefan oaste din toate părțile.   Aici era inima și sufletul Moldovii! Toate bisericele erau deschise și rugăciunile nu încetau pentru biruința creștinității asupra protivnicului, gonitorul crucei. Locuitorii cei neputincioși cu femeile și copii, cei ce rămaseră pe acasă, erau postindu-se de mai multe zile, și cu genunchi plecate, își trămiteau rugăciunile lor la Cel-a-toate-văzător, ca o tămîie bine-mirositoare. În această bătălie era pusă toată nădejdea creștinității din răsărit și din apus pentru scăparea ei de sub jugul necredincioșilor agareni.   Ștefan, și dînsul, înainte de a se începe lupta, puse de se făcu o sfîntă liturghie înaintea oștilor. Arhierei, protopopi și preoți, îmbrăcați în sfintele vestminte, după liturghie, îngenunchiară împreună cu toată oastea și cu domnitorul și cetiră o rugăciune ca să dea Dumnezeu putere brațelor creștinilor spre învingerea vrăjmașilor numelui lui Dumnezeu.   Apoi Ștefan-vodă, ridicîndu-se și pe cînd încă toți stau în genunchi, arzînd de dorința de a asculta graiul domnului lor, el zice cu viers tare, ca să fie auzit de cei mai mulți din ostași:   — Doamne, știu că ale tale sunt biruințele; noi nimica suntem înaintea feței tale, și eu cel mai umilit. Știu că numai cu cuvîntul poți să răstorni pămîntul, cerul și toate tăriile. Știu iarăși că voiești ca numele tău să fie mărit și lăudat de toată suflarea.   Tu dară, cela din înaltul ceriurilor, vezi zdrobirea de rărunchi cu care toți te rugăm, milostivește-te asupra noastră și trămite biruința ta cea neînfrîntă și fă, stăpîne, ca aceste brațe să înfrunte cu bărbăție valurile necredincioase ce stă înaintea noastră, și să curețe sfînt locul tău de spurcatele călcări ale barbarilor, spulberîndu-i de pe fața lui. Laudele ce-ți vor aduce creștinii pentru această izbîndă vor amuți pîngărita gură a celor ce te hulesc, și sfînta lege a părinților noștri se va înălța.   Apoi, întorcîndu-se cătră ostași, zise:   — Ostași și dragii mei moldovenii întreaga creștinătate își întoarce ochii cătră noi. De la voi își așteaptă mîntuirea. Dumnezeul puterilor este cu noi și în numele său ne-am ridicat ca să ne dobîndim mîntuirea, iară nu să asuprim.   Înainte, copiii mei, și să nu ne oprim, și să nu ne odihnim, și să nu ne hrănim cu nimic, pînă nu vom răpune pe vrăjmaș, carele vine să ne răpească pămîntul, femeile și copiii noștri ca să-i turcească și să-i pîngărească. Să murim mai bine cu arma în mînă decît să cădem robi la acești necurați și vrăjmași ai omenirii. Înainte, zic, și tot înainte!   Graiurile lui Ștefan atîta putere aveau, încît și cei ce nu le auziseră le simțiră, și toți într-o glăsuire, ridicîndu-se de la pămînt, strigară:   — Înainte! și tot înainte pînă ce vom birui.   Și la 17 ianuarie 1475 avu loc această luptă uriașă spre izbîndă creștinilor.   Oștile se puseră în mișcare și veneau unele asupra altora ca talazurile mării, și se încăierară.   De abia se începu bătălia și Dumnezeu veni în ajutorul creștinilor, căci deodată se ridică o negură ziua în amiaza mare de nu se vedea om cu om, alăturea fiind. Groaza intră în inimile spurcaților de ciutaci. Pe lîngă acestea țăranii de prin păduri începură să facă o larmă de gîndeai că oamenii din tot pămîntul vin din toate părțile cu mare cu mic să ia la mijloc pe turci.   Atunci Ștefan se repezi și el cu toată sila și căzu peste necredincioși ca un talaz de apă, care să-i cotropească pe toți deodată. Turcii, zăpăciți de negură, zăpăciți de zgomotele și urletele de prin păduri, iară mai zăpăciți de greutatea brațelor oastei lui Ștefan, de bubuitul tunurilor, de pocnetul sănețelor, de șuieratul săgeților și de zăngănitul săbiilor, înmărmuresc de spaimă. Voiră ei să se mai oprească oarecum, dară ca unii ce erau lipsiți de credința în adevăratul Dumnezeu li se părea că a căzut asupra lor cu război toți dracii din iaduri. Ei vedeau cum alăturea cu dînșii cădeau soții scăldați în sînge, vedeau leșurile celor omorîți, auzeau suspinele și plîngerile lor, dară nu vedeau dincotro le vine moartea. Atunci o parte din ostași se-nmoaie la inimă și prinde a da zorul. Cealaltă o urmează. Iară Ștefan domnul, prinzînd de veste de una ca aceasta, se năpustește și mai cu tărie asupra lor, și-i tăia fără milostivire, și-i călca și-i zdrumica ca pe furnici. Înfrîngerea fu desăvîrșită. Cei ce scăpau de sabia moldovenilor se înecau în rîul ce curgea pe la spatele ordiei lui. Turcii acum fugeau, iară moldovenii îi urmăreau și-i chisăgeau de nu mai știau pe unde se află. Cei mai aproape de păduri umplură tufele și stau acolo tupilați ca niște hostiomangheri. Moldovenii, dînd peste dînșii, îi buchisară cu tufanal ca pe gadine.   Cei ce mai rămaseră o apucară spre apa Smilii. Ștefan-vodă însuși cu cei două mii de leși și cu călăreți moldoveni îi fugăresc pînă la Siret, la Ionășești. Acolo, cei ce putură, trecură rîul, pentru care și pînă azi îi zice locului aceluia Vadul turcilor. Pe alte cete de turci, luîndu-le în goană, i-au urmărit pînă la Dunăre, omorîndu-i fără cruțare.   Și mare pagubă, și maro stricăciune suferiră turcii în bătălia aceasta. O sută de mii de turci au pierit în luptă. Patru pași turci, o sută de steaguri și mulți ostași au căzut robi. Pe cei mai de rînd ciutaci, Ștefan puse de-i ucise. Trei cruci mari de piatră ridică vodă pe locul de bătălie, pentru amintirea acestei biruințe.   El trimise în dar lui Cazimir craiul mai multe steaguri și robi din turcii prinși și mai însemnați; asemenea și lui Mateiaș craiul și lui Papa Sixt IV. Astfel Ștefan muie gîrbița și înfrînse trufia spurcaților agareni. Iară Mateiaș craiul, fără frică de Dumnezeu și fără rușine de omenire, scrise cărți la Papa și toți împărații și craii creștini, că el ar fi săvîrșit această biruință strălucită, căci el prin oamenii săi, povățuiți de Ștefan, zicea că a răpus pe păgin. Cu chipul acesta înșela pe Papa de la care primea bani ca să ajutoreze pe Ștefan; înșela și pe Ștefan, căci și ce bruma ajutor în oameni îi da era foarte slab.   Oastea lui Ștefan dădu peste o pradă nemaipomenită. Arme încărcate cu aur și pietre scumpe, haine muiate numai în fir, bani, argintării, mătăsuri, erau cu prisos în mînile fiecăruia, încît oastea nu mai știa ce să facă cu ele și le vindeau pe nimic.   Ștefan-vodă puse de se făcu prin toate bisericile slujbă, mulțămind lui Dumnezeu pentru biruința ce le-a dat. Și așa se puse oastea să se odihnească întru lauda Domnului.   Iară el scrise cărți la toți domnii și împărații creștini, în care cărți zicea:   „Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu voința Fecioarei cea fără prihană, maică a Domnului nostru Isus Christos, am călcat sub picioare oastea cea grozavă a nelegiuiților păgîni, alcătuită din 120.000 de ciutaci. Să nu socotiți, fraților, că spurcatul de turc se va opri aici. Tot răsăritul fiind în puterea lui, el se va scula cu leaota de limbi păgîne din răsărit, și va veni ca gînd să-și spele rușinarea ce a pățit. Deci uniți-vă în cuget, pentru dragostea, pentru dragostea (sic!) și lauda sfintei noastre religii, și-mi trămiteți pe uscat și pe mare ajutoruri, ca să pot învinge nemernicia păgînătății și să zdrobesc grumazul spurcăciunilor de agareni. Căci să aveți în vedere că Moldova este poarta creștinătății. Și de mă vor bate pe mine, apoi nici de voi nu va fi bine. Turcul vrea, nici una nici două, să supuie puterii sale tot Apusul. Și astfel să nu faceți.“   Izbînzile purtate de Ștefan-vodă întru nimic nu înțelepți pe vrăjmașii lui. Turcii înghițiră rușinea pățită, și căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete. Pentru aceasta puseră să se facă mari pregătiri de război.   Ștefan sta înăuntru țării și trăgea cu urechea în toate părțile ca să vază de unde are să vie furtuna. Supușii săi îl iubeau, nevoie mare; căci prin singura sa vitează îndrăzneală, și inimele tuturor alina, și de nădejdea biruinței îi umplea. Cînd ieșea înaintea celor ce se nădăjduiau numai în brațele lor și pe moldoveni mai-nainte îi înghițea, el bătea pre unii cu tărie, oprea pe alții cu chibzuirea sfatului, iară pe ceilalți ca pe o pulbere îi împrăștia și rămînea biruitor.   Apusul se mira de vitejia lui, pentru care Papa de la Roma, ca să-l îmbărbăteze și mai mult, îl numea Ostașul lui Christos.   Într-acestea Ștefan-vodă odihnea oastea după bătălia cea mare de la Valea-Racovei. Ea era tăbărită pe din susul Siretului pe o movilă mare. Cînd, se pomeni cu veste de la starostele din Crăciuna că românii vin asupra lui cu oaste. Această știre umplu de amărăciune inima lui Ștefan-vodă. El se întristă mai mult de nerozia Radului-vodă, cum să se dea el atîta turcilor, în loc să se înfrățească cu creștinii și să fie apărător crucii.   Trămise deci să-și adune oastea, căreia îi dase drumul, și porni pe cunoscutul său Șendrea hatmanul, înaintea protivnicului cu ca oaste putu aduna în pripă.   Această oaste întîlni pe români, se încumase în vitejia sa și primi cu voinicie lupta. Radu-vodă, cum văzu puținătatea moldovenilor, căzu cu tot greul asupra lor și le sparse oastea cea mică ce o aveau, pierind în acea bătaie chiar Șendrea hatmanul.   Ajungînd încă Ștefan-vodă cu ai săi la Rîmnic, se încinse atunci o bătălie grozavă. Sîngera inima lui Ștefan, cînd vedea pe frați cum se junghiau unii pe alții. Dară n-avea ce-și face capului. După o luptă crîncenă, Ștefanvodă dovedi pe Radul și-l răzbi. Radul prinse a fugi, iară Ștefan dete voie oștilor sale să prade marginile Munteniei timp de trei zile. Și atîta pagubă făcură de să te ferească Dumnezeu.   Atunci boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. Se hotărî ca de aici înainte hotarul într-amîndouă țările să fie Milcovul, căci pînă atunci fusese Trotușul. Și astfel Moldova a dobîndit cetatea Crăciuna cu ținutul ei ce se chema Putna; iară Ștefan puse pîrcălabi pe Vîlcea și pe Ivan.   De aici Ștefan-vodă cu toată oastea se întoarce pe apa Bîrladului în sus, trămițînd craiului Cazimir în dar 36 steaguri luate în astă bătălie, și cîteva lui Mateiaș craiul.   La Vaslui, Ștefan domnul puse de se înălță o biserică pe numele Sf. Ioan Prediteci întru lauda izbînzilor pînă acum cîștigate, cum și case domnești tot acolea.   După acestea el se întoarse la Iași, unde dete poruncă să se clădească biserica Sfîntului Neculai. Și, plecînd la scaunul său în Suceava, fu primit cu mare cinste de locuitori, ostași, preoți, boieri, mitropolitul și solii ce veniseră de pe la împărății.   Spun că mitropolitul și tot clerul cel mare dete lui Ștefan-vodă crucea și Evangelia să o ia în mînile sale. Așa este datina să se facă unui împărat ce se întoarce biruitor de la război împotriva necredincioșilor.   După care Ștefan porunci să se ridice biserica Sfîntului Dimitrie. Apoi se cunună cu domnița Maria, fata lui Radu-vodă, iar pe muma ei Voichița o trămise îndărăt cu mare cinste la Radu-vodă. În acea zi împărți daruri mari pe la cei mai viteji ostași, răsplătindu-i pentru osîrdia lor și înălțîndu-i pe mulți din popor la rangul de boieri.   Tot atunci se înfățișară și solii veniți. Mateiaș, craiul ungurilor, voia să dezlipească pe Ștefan de prietenia ce legase cu Cazimir, craiul leșilor. El îi făgăduia marea cu sarea și ajutoruri însemnate împotriva turcilor. Dară Ștefan nu se înduplecă a-și călca cuvîntul.   Cazimir craiul, iarăși, temîndu-se să nu se împrietenească cu Mateiaș, îl invită prin soli ca să facă din nou jurămînt de prietenie. Se întristă Ștefan in sufletul său cînd văzu bicisnicia acestor domnitori. El știa că turcul îi spune verde în față că voia să-i ia țara să o robească. Acești domni, ce se ziceau creștini, umblau cu șotia. În sfaturile lor domnea viclenia. Vorbele lor nu plăteau nici două cepe degerate. Erau talere cu două fețe. Ei făgăduiau ajutoruri, și cînd colo, la nevoie, te miră cu ce ciurucuri de oștire veneau să zică că se țin de cuvînt.   Veseliile ținură mai multe zile la curtea lui vodă și în toată țara. Iară Ștefan dete drumul de la robie unui fiu de pașă, și trămise soli la Țarigrad cu plîngere împotriva turcilor, care tot dau năvală în țară și jecmănesc. Și scrise carte în care zicea că anul trecut o samă de haidamaci turci veniseră să prade țara, fără știrea stăpînului lor, padișahul, negreșit. Că el, Ștefan, le-a dat o bruftuială de-or pomeni-o și pe cealaltă lume. Că n-a putut să-i istovească pe toți. Se ruga deci, ca pe puținii ce au izbutit să treacă Dunărea, să-i trămită ca să-i pedepsească precum li se cade Turbă sultanul de mînie, intrînd toți dracii într-însul, cînd ceti cartea. Nu-i era lui destul durerea că pierduse atît amar de oaste? Nu-i era lui destul că nu putea mistui rușinea ce pățise? Mai trebuia să și rîză de dînsul?   Sultanul aruncă la închisoare pe soli. Apoi, luîndu-și sama, le dete [drumul], sa se întoarcă pe jos acasă. Atunci trămise o flotă spre Crîm care cuprinse Caffa prin înșelăciune, și ucise pe toți neguțătorii creștini de acolo; arse și toate corăbiile moldovenești de pe Marea Neagră, ce se aflau în preajmă.   După luarea cetății, corăbiile genovezilor căzură și ele în puterea turcilor. Una din aceste corăbii, ce era încărcată cu tot felul de bogății răpite, avea 122 de tineri creștini. Pe aceștia îi ducea la Țarigrad ca să-i turcească. Cînd fură în. mijlocul mării se ridică o furtună și corabia aceasta se rătăci de celelalte. Atunci și corăbierii se răsculară,uciseră pe toți turcii din ea și se îndreptară spre Chilia, unde ajungînd, se închinară lui Ștefan. Acesta, temîndu-se să nu fie niscai iscoade de la protivnici, puse mîna pe genovezi și-i robi. Apoi îi dete în dar pe la boierii săi cei mai credincioși din Suceava. Iară cînd fu cu venireaturcilor din anul următor, acești genovezi se pribegiră de năvala cea groaznică ce făcură turcii și de bejenia sucevenilor, și fugiră în țara leșească, scăpînd cu fața curată. De aici se întoarseră în țara lor.   Apoi turcii înconjurară cetatea Ackermanul care li se supuse. Totuși turcii puseră de o dărîmă pînă la pămînt. Ștefan purcese cu puțină oaste ce avea la îndemînă, cuprinse din nou cetatea și trecu prin ascuțitul săbiei toată suflarea turcească ce găsi acolo.   Auzind și de acestea, sultanul Mohamet unde bolovăni niște ochi ca de năbădăios, și răcni ca un turbat:   — Toată oastea împărăției mele să se puie în mișcare, să meargă să smerească neomenirea acelor ghiauri; iară pe Ștefan acela, tîlharul, să mi-l aduceți cu nepus în masă, viu sau mort.   Ștefan începu și el a se găti de război. Și deci fiind încunoștințat de pregătirile cele uriașe ale turcilor, trămise cărți la Cazimir și la Mateiaș, craii. Le spune ce au de gînd turcii să-i facă și le aducea aminte legătura ce aveau între dînșii de a se ajutora la vreme de nevoie.   Cazimir își ceru iertăciune că nu poate, dară zicea că a trămis la sultanul un sol de pace. Vorbă să fie, că tîrgul se face. Mateiaș craiul zise că și el avea să-și apere marginile țării sale de turci. După care Ștefan își întocmi oastea sa cum putu și aștepta.   Într-acestea turcii așezau cinci poduri peste Dunăre. Totdeodată veni veste lui Ștefan că 30.000 de tătari au năvălit despre Marea-Neagră, cuprinzînd țara pînă la orașul Ștefănești și robind pînă la 15.000 de suflete, femei și copii de-ai răzeșilor. Ștefan găsi cu cale să răpuie mai întîi pe tătari. Și așa zbură înaintea tătarilor. Nu departe de Nistru îi întîlni și începu a le da pe foi și a-i freca la trei coaste. Trei zile ținu această bătălie. Tătarii în cele din urmă o rupseră de-a fuga. Așa fugă nu s-a mai văzut pînă atunci. Dau unii peste alții ca orbii; se împingeau unii pe alții, se împingeau, se ciocneau, lepădară armele și săgețile, șelele de pe cai și vestmintele, ca să fie mai ușori de fugă și veneau valvîrtej oamenii și caii pînă ce cădeau unul peste altul în Nistru de se înecau.   Ștefan le luă din mînă pe cei robiți și-i trămise pe la casele lor, dăruindu-i cu ce apucase de la tătari. Mai mult de jumătate pieriră din tătari în această luptă. Apoi ca un fulger se răpezi la Dunăre. În zadar încercară boierii să oprească trecerea turcilor. Puse tunurile într-înșii, lovindu-le vasele. Curgeau săgețile și gloanțele asupra lor. Dară păgînime era cîtă frunză și iarbă. Sultanul însuși era cu dînșii. Dacă văzu că nu poate să-i dovedească, Ștefan se trase prin păduri în calea turcilor. Ținîndu-se la pîndă, oastea lui Ștefan ieșea cînd le venea bine și da turcilor cîte o hărțuială bună. Astfel făcu Ștefan mai multe zile, pînă ce le omorî ca la 30-000 de ciutaci. Văzînd sultanul primejdia în care se afla, porunci de se despărți oastea în cete foarte mari, care se săvîrșiră asupra țării, cu gînd ca să înconjoare pe Ștefan.   Acesta mai trămise încă o dată la Cazimir craiul un sol ca să-l roage a-l ajutora cu 12.000 de ostași. Dară fu de surda.   Ștefan-vodă adună la sfat pe toți boierii cei mai bătrîni și mai cercați în războaie, și-i întrebă: „bate-se-vor la cîmp deschis, sau din ascunsurile pădurilor?“ Aceștia răspunseră că deoarece turcii sunt atît de mulți și deoarece însuși sultanul este cu dînșii, să se bată din păduri, ca să nu rămîie învinși. Plăcu lui Ștefan planul. Și trăgîndu-se pînă la Valea Albă, unde își așeză tabăra, puse de arse din fața pămîntului orașele pe unde aveau a trece turcii. Aceste orașe fură: Vasluiul, Iașii, Bacăul, Romanul și Baia. Pe toți locuitorii acestor orașe, pe ai tîrgurilor și satelor cu toate averile lor, îi trase cu dînsul în munți. Nu mai rămînea turcilor decît o pustietate întinsă și lucie.   Valea Albă se afla la poalele unor munți foarte păduroși. Sub acești munți curgea un pîrîiaș. Ștefan tăbărî dincolo de acest rîuleț în niște păduri dese ca peria. Așa că avea în spate dealurile și munții, iară dinaintea sa pîrîiașul.   În sara de 25 iulie 1476 văzu Ștefan pe coasta dimpotrivă unde se sfîrșea întinderea văii de dinaintea lui ridicîndu-se nori de pulbere. El se bucură oarecum crezînd că-i vine ajutorul cerut de la Cazimir craiul; dară aș! unde este vorba aceea? […]   Trămise deci o ceată de călărași cu cai iuți, ca văzînd ceea ce era acea pulbere, să se întoarcă curînd să-i spuie. Călărașii alergară într-un suflet și, întorcîndu-se, spuseră domnului lor că se apropie turcii. Ștefan porunci a se trage străjile mai spre tabără. Turcii ajunseră înde sară, stătuți și de greutatea drumului și de aceea că nu găseau cu înlesnire cele spre ale hranei și de boalele ce se încinsese printre dînșii, și căzură ca lăcusta pe holde. Ei cătară a se odihni. A doua zi de dimineață valea era cotropită de mulțimea turcilor. Ei începură a se mișca trîmbe, trîmbe, ca valurile unei mări, gata a înghiți oastea cea mică a lui Ștefan.   Turcii înaintară ca puzderia și trecură pîrîiașul. Înaintea lor un șirag des de ieniceri cu săbiile în dinți, călări pe cai arăpești, apucară drumul prin strîmtori. Ștefan-vcdă poruncește călăreților a descălica și a se înșirui cu sînețele la mînă, de-a lungul drumului printre copaci. La fiecare descărcătură, uliți, uliți făcea printre păgîni! Nu era descărcătură care să nu culce la pămînt cite un ciutac. Săgețile și cartice de la tunuri îi înjumătățiră. Altă nevoie acum.   Mulțimea de leșuri turcești, de cai și de sfărîmături de arme și altele, închise calea turcilor. Spaima intră pînă la oase în ceata ienicerilor. Fruntea lor prinse a întoarce caii și a da dosul. Aceștia se încîlciră și se încăibărară între dînșii. Unii dau să fugă, alții îi opreau și-i împiedecau. Tunurile lui Ștefan îi zdrumicau și-i trimiteau la raiul lor (cu pătura în cap). Răsunetul tunurilor, zăngănitul săbiilor și al sulițelor, pocnetul sănețelor, sunetul buciumelor, șuieratul săgeților, nechezatul cailor adăugau zgomotul în bungetul cela de păduri și părea că iadul a ieșit pe pămînt. Turcii și caii lor se mai speriară o toană. Atunci ieșiră moldovenii de printre copaci, și căzînd asupra lor cu moarte li omorîră.   Turcii ieșiră din strimtoare și cătară a fugi. Cei din urmă îi împingeau înainte. Aici se iscă o măcelărire între dînșii.   În zadar Mahomet, aga din Trapezunta, îi îndemna în numele sultanului a păși înainte, în deșert căpeteniile lovesc pe ieniceri cu iataganele să înainteze; ei nu dau ascultare la cuvintele mai-marilor lor și nu voiră să mai meargă înainte.   Sultanul, carele era mai în urmă, văzînd că fuga are să fie obștească, se răpede singur ca o săgeată, cu calul său cel iute printre trîmbele de ieniceri, și-i roagă și le poruncește să nu-l dea de rușine; ei se întorc, dară îndoiala le stăpînise inima. Se băteau în dorul lelii, cum se zice. Ștefan-vodă văzu toate acestea, și mușcîndu-l șarpele de inimă, se răpede și el cu ai săi, ies din desișurile pădurilor și se aruncă asupra necredincioșilor cu sabia goală în mînă, și taie patru, patrusprezece taie deodată. Strică rînduri, sfarmă cote (sic!), calcă în picioare pe cei mai țanțoși, și împinge pe turci dincolo de pîrîiaș. Sultanul tremură. Ștefan zîmbește. Și în dîrdăra luptei nu bagă de seamă că se depărtează de păduri și că spatele puținilor săi nu mai sunt apărate.   Pe cînd turcii erau gata a-și arăta spatele, alte oștiri odihnite le vine în ajutor. Ștefan, care se luptase toată ziua, nu mai avea de unde să-i vie ajutor decît doară de la Dumnezeu.   Prins între două focuri, el cătă a se trage cu oastea din luptă în bună regulă. Dară îi fu cu neputință. Pierderea ce se făcea oastei o înspăimîntă. Cădeau bieții moldoveni ca snopii. Oastea începu să dosească. Ștefan, cu sabia goală în mînă, striga la ai săi cît îi lua gura, să nu-și piardă cumpătul, dară nu-l mai auzea nimeni. Șiruri, șiruri cădeau fulgerați de armele păgînilor. Calul lui Ștefan fu omorît sub dînsul. Dacă văzură și văzură boierii unde are să ajungă, tîrîră cu sila pe Ștefan cătră pădure, asupra căruia un roi de spurcați se năpustiseră. Și abia, abia putură să-și scape domnul de o moarte care era mai mult decît sigură. Ostașii din care mai rămăsese încă ca 12.000 de oameni, se risipiră care și pe unde putură. Iară Ștefan numai cu cîțiva credincioși apucă calea munților și răzbi tocmai la Cetatea Neamțului, unde era muma cu doamna lui, și cu mitropolitul Teoctist, așteptîndu-se să auză de izbîndă domnului lor. Era miezul nopții. El ceru să-i deschidă poarta. Doamna mumă se împotrivi. Ea îi zise:   — Pasărea în cuibul său moare. Pentru întîia oară aduci rușinea, fiule, pe capul meu cel albit. Au doară uitat-ai că porți nume de viteaz? Întoarce-te la oaste și gonește pe păgîn. Aici nu vei intra decît mort, sau biruitor.   Ștefan porni. Urcînd el orhăind prin văgăuni de munți și colți de piatră, merse la coliba unui sihastru, anume Daniil, și bătu la ușe, zicînd:   — Ștefan-vodă cere să-i deschizi.   Sihastrul răspunse:   — Ștefan-vodă să stea afară pînă îmi voi săvîrși rugăciunea.   După ce intră, Ștefan îi spuse cum a fost înfrînt de turci și ceru sfat de la dînsul: „închina-va țara turcului, și să-i plătească haraci pe an ca s-o scape de robie, au ba?”   Pustnicul îi răspunse:   — N-a sosit încă timpul de a închina țara la turci. Pînă cînd moldovanul va mai putea să miște dintr-un deget, nu trebuie să-și piarză credința în Dumnezeu. Întoarce-te, adună-ți oastea cea risipită, și mergi asupra păgînului, căci îl vei învinge. După aceasta să zidești o monăstire pe numele Sfîntului George.   Între aceste turcii înaintară și împrejurară Suceava cui sultanul în capul lor, care aducea pe fiul unui Petru-vodă ca să-l puie domn. Ce făcură, ce drese, dar loviră în sec, căci cetatea sta pe loc. Răspîndindu-se însă zgomotul că Vlad Țepeș vine în ajutorul lui Ștefan, sultanul crezu că este mai cuminte să se tragă de acolo, spre a fi mai la adăpost și dete porunci a se aduna cetele ce se răzlețiseră după jafuri.   Ștefan, după ce-și adună și el ce bruma oaste îi mai rămase, trecu în țara leșească și adună și de acolo cîți năimiți putu, apoi se întoarse și se întrolocă cu oastea sa, pe care o întocmi.   Auzind sultanul de una ca aceasta, și văzîndu-și și planurile stricate de a pune un alt domn în locul lui Ștefan, nu se mai simți în putere a da piept cu acesta. Ciuma, foametea și războiul îi împuținaseră foarte oastea. Dete poruncă a se întoarce pe unde au venit, părăsind țara, fără să-și fi văzut visul cu ochii. Și atît de repede se trăgea, încît mai semăna a fugă. Ștefan, cum simți că se retrag turcii, îi luă de scurt din urmă și căzînd asupra lor cu oastea sa ca niște lupi flămînzi în turma de oi, îi chisăgea și-i ciocărtea ca pe castraveți. Îi luă în goană și-i burduși în bătăi pînă ce trecură Dunărea, cîți mai rămase cu viață. Spun c-ar fi căzut în mîinile lui Ștefan însuși cortul sultanului.   După aceasta puse de adună trupurile celor căzuți la Valea Albă. Și multe mai erau! Le îngropă, făcînd o movilă mare, și puse de zidi monastirea Sfîntului George, întru aducerea aminte a celor răposați și dete nume locului de Războieni.   Iară Mateiaș craiul ungurilor scrise carte la Papa Sixt IV, lăudîndu-se că el a făcut această izbîndă, și totdeodată se jăluia că s-a stins cu cheltuielile. Atunci Papa îi trimise ajutor o sută de mii de galbeni, pe care craiul îi primi cu lăcomie. Lui Ștefan nu-i era atît pentru viclenia ce întrebuință, primind banii, ci ii era ciuda mai mare cum de cutezase să zică că țara Moldovii ținea de dînsul.   Tare în credința către Dumnezeu, și disprețuind poftele cele nesățioase ale vecinilor, Ștefan nu mai scrise nimărui de astădată nimic. El știa că degeaba bate toba la urechile surdului. Cei orbiți de patima măririi și a certurilor pe coprinderi nu mai văd nimic înaintea ochilor din cele ce ar fi cu dreptul.   Totuși faptele cele strălucite ale lui Ștefan nu putură sta sub oboroc. Episcopul papistaș de la curtea lui vodă, care avea loc în divanul domnesc, făcu să ajungă la urechile Papei izbînzile cele mari ale lui Ștefan-vodă cel viteaz, împotriva păgînilor. Pe lîngă acestea el scrise Papei cum acest mare domn nu prigonește pe creștinii ce nu ascultă de patriarhul de la Țarigrad, și cum însuși lui îi dă mare cinste.   Atunci Papa se căi că s-a prea grăbit a trimite ajutorul bănesc craiului Mateiaș, dară n-avu ce-și face capului, știind că ce intră în gura lupului nu se mai scoate. Scrise deci carte lui Ștefan-vodă cel Mare, în care între altele îi zicea: „Izbînzile tale cele înțelepte împotriva necredincioșilor turci, vrăjmașii tuturor creștinilor, au adus atîta mărire numelui tău, încît umblă din gură în gură și toate inimile îl slăvesc“.   Ștefan-vodă, după ce se despărți de fiica lui Radu și o trămise la tatu-său, intră în Țara Românească, și astfel încoclețind pe Radu, acesta o luă la sănătoasă, răzbind în Brașov. Sașii îl prinseră și-l dădură în mîna lui Ștefan, carele puse de-i reteză capul. Apoi Vlad Țepeș, ce fu liberat de la închisoarea din Buda, se urcă de-a doua oară în scaunul domnesc la 1476.   După atîtea bogate primejdii, Ștefan-vodă se puse cu toate puterile intru a vindeca ranele țării sale. Făcu tot. felul de îmbunătățiri și întări din nou cetățile Chilia și Cetatea Albă. Apoi se bucură oleacă de binefacerile păcii. Laudele pentru Ștefan-vodă cel mare zburau din țară în țară. Se zicea de dînsul că:   „El, cel ce a cutezat a se înarma și a se măsura înfricoșatului Mahomet II, și cu strălucitele biruințe ce a purtat asupra preamarei la număr oaste turcească, și-a înscris numele său în istoria celor mai rari viteji. Bărbat în primejdie, mare la suflet în nenorociri și smerit în norocire, pe care o vedea orînduită de la Dumnezeu, ocrotitorul virtuții, Ștefan este mirarea stăpînitorilor și popoarelor, cu mici mijloace făptuind mărime. Auzind și venețienii de izbînzile lui Ștefan cel Mare, precum și de vicleniile prietenilor de Ieși și unguri se temură ca nu moldovenii, sătui de atîtea neajunsuri din partea creștinilor, să se împace cu turcii. Trimiseră deci lui Ștefan un mic dar de zece mii de galbeni, și-l îndemnară de a nu slăbi pe turci, ci de a le da pururea pe foi, cum știa el.   Și dacă cîteodată leșii sau ungurii dădeau cîte o mînă de ajutor lui Ștefan, ei o făceau de frica venețienilor, care totdeauna îi îndemnau la unire în cugete și la frăție cu Ștefan.   În acest timp de pace, inima lui Ștefan fu groaznic amărîtă pentru pierderea celor doi fii ai săi, Bogdan și Petru. El la 1482 căsători pe fiica sa Elena după Ivan cel tînăr, feciorul vestitului țar al Moscovei, Ivan III.   V Cînd era cursul anilor 1481 muri Mahomet II. în scaunul împărăției turcești se urcă Baiazet II. Acesta spuse că prima lui izbîndă va fi cuprinderea Moldovei. Ridică o oaste îngrozitoare și o porni asupra Moldovei cu 450 de corăbii. Trimise carte și la hanul tătarilor ca să vie și el în ajutor cu oastea sa. Și trecîrd Dunărea la 1484 martie în 15, împresură mai întîi Chilia, pe care o apărau pîrcălabii Ivașcu și Maxim. Turcii izbutiră a o lua, la 14 iulie, după ce pierdură o sumă de mii din ai lor. Apoi se năpustiră asupra cetății Ackerman, pe care o apărau pîrcălabii Gherman și Ioan. Mult se mai împotriviră și aceștia înfricoșatei puteri a turcilor. Însă biruiți mai mult de foame, decît de frica luptei, cetățenii închinară cetatea turcilor, după ce aceștia le făgăduiră a le cruța viața. Și la 6 august intrară în cetate. Dară turcii nu se ținură de cuvînt.   După aceasta turcii, răzlețindu-se în țară, duceau cu dînșii focul, prada și sabia. Pe oriunde treceau, pustiirea rămînea în urma lor. Ștefan nu se incumase a se lupta la cîmp deschis. Se trase iarăși la munți, de unde da turcilor neîncetate și aprigi hărțuieli. Lui Ștefan i se topea inima de ciudă cînd vedea că nici unul din vecinii săi, craii și domnii creștini, nu ersu mai de Doamne-ajută, ci toți erau de cei loviți cu leuca. Din gură toți îi ziceau „frate-meu“, iară de la inimă, fac și otravă. Totuși trimise după ajutor și la leși și la unguri, cu gînd că pînă in cele din urmă vor cunoaște și dînșii că turcii nu vor să mi-i crească, ci să mi-i prăpădească. Mateiaș ridică din umeri la un astfel de auz și răspunse că el avea de lucru cu nemții. Iară leșii, gui-ne-gui, o ținea într-una ca să vie Ștefan să mi se închine craiului lor și să-l cunoască pre el de stăpîn. Văzuseră ei că ajunsese apa la gura bietului Ștefan.   Acesta, ca unul ce nu-și înclinase fruntea înaintea turcului ce îngrozise lumea, se înduplecă a se face frate cu dracul pînă va trece puntea. El hotărî a mulțămi pofta cea nesățioasă a leahului, numai să dobîndească ajutor ca să smerească puterea Lunei ce venea să zdrobească Crucea.   Plecă dar in țara leșească, la 1485. Cazimir craiul venise în fruntea a 20.000 de nobili și slujitori la Cealomia, unde și tăbărîse. Ștefan se duse de-l întîlni în tabără, sub un cort mare așezat în mijlocul ei. Viclenia leahului într-această împrejurare a întrecut tot ce o minte omenească poate născoci. Și la 15 septembrie, pe cînd Ștefan, acolo în cort săvîrșea închinăciunea cerută, numai în fața craiului, după cum se înțeleseseră, deodată sferile se slăbiră, perdelele de jur împrejurul cortului căzură, căci erau puse cu astfel de meșteșug, și se pomeni în vederea tuturor. Rușinea ce păți Ștefan, cînd văzu viclenia leahului, nu se poate spune. Se roși pînă în albul ochilor. Înghiți la noduri și lăsă să treacă cum o trece și clătirile acestei restriște. El știa că Dumnezeu, cel ce stricatele drege, slabele întărește și deznădăjduirile omenești în bună nădejde și ființă le aduce, cunoscînd nevinovăția și curățenia cugetelor sale, îi va ajuta să-și spele o rușine ce cu atîta mîrșăvie căzuse pe capul său. […]   Mult se amărî Ștefan de această faptă a lui Cazimir, și puse de gînd că odată, odată, are să-i arate lui ce supus dobîndise. Cu acest ajutor neînsemnat și cu ai săi, Marele Ștefan călcă sub picioare pe tot vrăjmașul și pizmașul; năbuși rezmirița unor boieri ce se ridicaseră împotriva lui, în timpul cît lipsi din țară, și dete și turcilor un frecuș de le merse fulgii. Nu se bizui însă a-i scoate și din cetățile Chilia și Ackermanul, unde se întăriseră foarte păgînii.   Mateiaș craiul, cel ce nu voise a ajutora pe Ștefan cînd îi ceruse oaste, acum se supără pentru ce Ștefan să se închine lui Cazimir și nu lui. Adică de ce să nu se bage slugă la dîrloagă. Trimise deci pe Hraiot, carele scăpase la dînsul de mînile lui Ștefan, cu oaste ca să-l dea jos de pe scaun.   Hraiot, știind pe Ștefan dus cu oastea în goana turcilor, voi a năvăli în țară pe sub ascuns ca hoții și s-o prade. Aflînd de această nelegiuită voință, un român ce era pribeag la unguri, încalecă calul, și în vipia gătelei lor, scapă din tabără și fuge, și fuge toată noaptea pînă ce la răsăritul soarelui ajunge la Roman. De abia apucă să zică pîrcălabului: „Vin ungurii“, și cade leșinat; iară calul plezni acolo pe loc de goana ce-i dase.   Cind auzi pîrcălabul de pacostea ce are să cadă pe capul lor, trimise în pripă veste pe [la] toți boiernașii ca să se adune cu toți oamenii de oaste ce se vor mai găsi, cu vecinii și cu slujbașii lor. Ridică și satele mărginașe cu securi, topoare, coase și toți, cu mic cu mare, se scoală să vie în apărarea țărei. Totodată trimite și o ștafetă lui Ștefan-vodă, spunîndu-i cele ce aveau să se întîmple. Apoi strînse călărașii și parte din tîrgoveți, înarmați cu arcuri și săgeți, cu săbii și cu suliți, și ieșind afară din tîrg, așteptă pe vrăjmaș. După ce intră în țară, Hraiot nu se putea dumeri cum de, cu cit înaintează, cu atîta pustiul întîlnește. Și dînd peste un bătrîn gîrbov îl întrebă și-i poruncește să-i spuie pricina acestei goliciuni de țară. Moșneagul fără frică, carele nu știa să-și poleiască cuvintele, ci spunea pe șleau românește tot ce știa, îi răspunse:   — Și mai întrebi încă? Hoț turbat și fără de lege! Pricina, vezi bine, tu ești. Tu, care vii cu cete de tîlhari să aduci jalea și pîrjolul în locașul unor locuitori pașnici. N-avea grijă, curînd ai să te întîlnești cu dînșii și ai să le papi papara.   — Să se spînzure! Să se taie! Să se tragă în țeapă! Să se tragă în țeapă! Să se frigă pe frigare! strigară deodată catanele și husarii și haiducii.   Dară Hraiot porunci să-i dea drumul. Ostașii se supuseră. Și mergînd mai-nainte, dete peste oastea moldovenească. Puțină era la număr, dară numai spirit și inimă. Era frumos de văzut această oștire: boiernașii care erau toți călări, fiecare din ei era îmbrăcat cu țoale luate în război de pe la vrăjmași. Unii aveau cîte un sireap de armăsar ager, cu harșea muiată numai în fir, de la vrun turc mare cu care se loviseră și-l biruiseră. Alții, cîte un cal de Don căzăcesc, de la vrun tătar, cu frînele, chingile, șeaua ferecate cu argint de la vrun leah. Unii erau îmbrăcați cu cîte o dulami roșie muiată numai în fir; alții cu haine aurite, și alții cu cite un cipchen verde îmblănit numai cu samur; iară alții cu arcuri și căciuli tătărești. Cea mai mare parte era cu cușme țurcănești. Toate acestea erau semne de biruință asupra vrăjmașilor ce încălcau țara din cînd în cînd.   De abia văzu oastea ungurului venind spre ei, și deodată pîrcălabul carele era în capul moldovenilor, porunci să bată din tobe, să sune din buciume și din surle, și se năpustesc asupra ungurilor strigînd:   — Dați de tot, copii! Nu vă lăsați!   Și unde se încinse o luptă și o măcelărie, de să te ferească Dumnezeu! Dau ungurii, catanele și husarii nemiluit. Însă dădeau și românii, de le scăpărau ochii vrăjmașilor. Mai cu samă țăranii cu coasele și cu securile dau orbiș, nu se mai uitau unde loveau. Și multă pagubă și stricăciune mai făcură oștirii protivnice.   Ungurenii o băgaseră pe mînecă. Începuseră a se da îndărăt și se găteau a o lua la sănătoasa, cînd iată că le vine în ajutor mai multe cete de ale lor. Românii se îndîrjiseră grozav. Dară oastea protivnică se însuflețește și se încleștează la o luptă de cum nu s-a mai văzut. Grăbi Ștefan domnul pasul cînd auzi că lupta s-a început, și cu o a treia parte din oastea sa, tot oameni aleși pe sprînceană, știi colea, hărșiți la necazuri, veni toată noaptea.   A doua zi la amiază, 6 martie 1486, iată că sosi și el la fața locului. Pe lîngă Ștefan erau și cîțiva din căpitanii cei mai viteji: vornicul Boldur, spătarul Clănău, paharnicul Costea, hatmanul Arbore și alții.   Tocmai cînd ungurii dovediseră pe moldoveni și umblau să ieie în goană pe puținii ce mai rămăsese, iată și Ștefan se arată cu ai săi, și năpustindu-se asupra vrăjmașului, taie în dreapta, taie în stînga, pînă ce ajunge la Hraiot. Atunci și ungurii se înglodesc toți cu totul unde era marele Ștefan ca pe dînsul să-l răpuie. Și cît pe ce era să puie mîna pe dînsul, fiindcă un glonț lovise calul lui Ștefan, care îndată căzuse mort. Aceasta văzînd-o, vrăjmașii dau năvală să apuce pe domnul moldovenilor. Dară copiii din casă și aprozii se făcură zid împrejurul lui Ștefan-vodă, și dădeau de moarte. În deșert husarii, în deșert haiducii se grămădesc ca fiarele sălbatice să spargă zidul. Cel ce cuteza să se apropie rămînea mort pe loc. Ștefan-vodă se scoală și cere alt cal. Purice-Aprcdul, descălecînd, duce calul de frîu la vodă. Ștefan fiind de stat mic, Purice îi zise:   — Mă voi face un moșinoi pe care să te sui spre a putea încăleca; îndată se și puse pe brînci la picioarele lui vodă.   Acesta, după ce încălecă, se întoarse și-i zise:   — Să știi că dacă ne va ajuta Dumnezeu să scăpăm cu față curată din această nevoie, am să te fac Movilă!   De abia se urcă Ștefan pe cal și începu a da porunci, că ungurii păliră. Și, repezindu-se din nou asupra vrăjmașului, îi culcă la pămînt precum seceră coasa morții. Atunci să te ții, pîrleo! Unde o luară, nene, la fugă, de le sfîrîia călcîiele. Iară moldovenii îi gonea și-i tăia fără cruțare. Și mulți oameni mai pieriră aici din ai ungurilor. În goană aprodul Purice puse mîna pe Hraiot și-i reteză capul, și înfigîndu-l în suliță, vine cu el la Ștefan, pe care îl găsi mîhnit. El aflase că pîrcălabul murise de multele răni ce dobîndise în luptă.   Ungurii umplură dealurile și cimpiile; iară cei ce mai rămaseră căzură robi. După săvîrșirea luptei, Ștefan descălecă și plecind cu toții genunchii la pămînt, aduseră Domnului mulțămire pentru biruința ce le dete. Și poruncind a se aduna toți morții, făcu deasupra lor o movilă.   A doua zi de dimineață toată oastea sosi în Roman cu pas lin. Ștefan domnul o aștepta dinaintea bisericei. După săvîrșirea sfintei slujbe, vodă, în mijlocul căpitanilor și mai-marilor oastei, chemă pe pîrcălăbeasa și-i zise:   — Soțul tău, jupîneasă, a murit pe cîmpul de bătaie ca un viteaz. Mai bine aș fi voit să pierd un ținut întreg, decît un astfel de om credincios. Dară așa a voit Dumnezeu, fie lăudat numele său! De aci înainte tu vei avea trai din visteria țării. De fiica ta încă voi îngriji.   Apoi chemînd pe Purice aprodul, îl lăudă pentru voinicia ce a arătat în război și sfîrși zicîndu-i:   — De azi încolo Movilă te vei numi, ca să rămîie numele tău de pomenire. Pentru calul ce mi-ai dat ieri împrumut, îți dau cinci moșii cu sate în ținutul Soroca. Și ca să trăiești fericit, eu iți zic să iei de nevastă pe fata pîrcălabului. Pentru aceasta te și înalț la rangul de vel-armaș.   Cînd să se mai odihnească și bieții moldoveni de atîtea lupte, află marele Ștefan că și sultanul este supărat foc pentru închinăciunea la craiul leșesc.   La anul 1487 se sculară turcii iară, intrară în Moldova și începură să o prade. Se vede că aveau mîncărime de bătaie; și că de cîte ori îi întețea mîncărimea veneau la Ștefan să-i scarpine.   Ștefan domnul le ieși înainte la Catlabuza. Aici tot tărăgăi pînă ce dete iarna peste tarei. La 16 noiembrie atîta se răcise timpul, încît ploile și crivățul zvînta măduva oaselor în turci și în dobitoacele lor. Turcii, plăpînzi de felul lor, cum sunt ei, începură a amorți și a degera. Iară Ștefan-vodă, dacă îi văzu căzuți la atîta ticăloșie, îi lovi și dînsul cu semeție și-i ucise ca pe muște. Cei ce scăpară de sabia lui Ștefan muriră și mai chinuiți de ger, care îi apucase fără nici o căpuire. Și astfel puțini mai putură da ochi cu ai lor de peste Dunăre.   După această bătălie iară mai răsuflară moldovenii cîtva, avînd o țîrică de respas.   La 1490 muri și Mateiaș craiul și în locul lui se puse Vladislav.   La 1492 muri și Cazimir craiul și în scaun se urcă fiul său Albert.   În acest an pierdu și Ștefan pe al treilea fiu al său, anume Alexandru.   Ștefan, carele cunoștea pe Cazimir a nu fi harnic[2] să facă cu dînsul vro treabă asupra protivnicului crucei, asemenea știind și pe Mateiaș că de cîte ori îi ceruse ajutor, el stătuse în loc ca turta în foc, socoti ca acum ar fi venit vremea să învețe minte pe spurcatul agarean și a nu-l mai lăsa să-și bată mendre^ în voia lui. 1300 Puse de gînd să facă o nouă legătură cu de curînd orânduiții crai, vecini ai îui. După care o sculare obștească a creștini‘or ar fi putut să astupe gura turcului și să-i taie pofta de cuprinderi. El, punînd temei pe Ștefan Batori, ducele Ardealului și prieten al său, îl însărcină să poftească pe noul crai al ungurilor să intre și el în această legătură. Acest crai, pe de o parte, întări darul făcut lui Ștefan de mai nainte, cu Ciceiul și Cetatea-de-Baltă; iară pe de alta, se puse în înțelegere pe sub ascuns cu Albert al leșilor, cu care era frate bun, ca să scoată din domnie pe Ștefan și să puie în locu-i pe al treilea frate bun al lor, anume Sigismund și Moldova să rămîie totdeauna lipită cu țara leșească.   Nenorocirea lui Ștefan fu că n-a fost înconjurat de vecini, oameni mai de Doamne-ajută. Domnii creștini erau sau niște capsomani, greoi a-i urni clin loc, sau niște lichele, cu capetele pline de fumul deșertăciunii și al trufiei celei nesăbuite.   Și pe cînd Ștefan umbla cu pînea după dînșii, ei îl împroșcări cu pietre.   Ce să vezi d-ta? Albert ar fi voit numaidecît să se facă viteaz mare; să se ducă vestea de numele lui, dară n-avea destulă minte la cap. Nu se pricepea în ale războiului. EJ se înverșunase pe marele Ștefan, cum de să-i fie numele atît de lăudat, și umbla cu șotia ca să-l răpuie pe el.   La 1493, Alexandru, al patrulea frate al lui Albert craiul, se căsători cu o soră de-a cneazului de la Moscova, și soră și cu întîia doamnă a lui Ștefan. Acesta crezu că acum fiind și rubedenii, se va întemeia o prietenie curată între dînsul și cei patru frați leși. Dară aș! […] Umblau pe lîngă Ștefan cu șosele, cu momele, pînă să le vie bine să-i ia țara, pentru care se și găteau vîrtos.   Craiul leșilor tot scotea vorbă că are să bată pe turci, că va merge asupra lor, că are să le arate cine este el. Adevărul însă era ca să intre cîteșipatru frați cu oaste din patru părți în Moldova pe furiș, să încolțească pe Ștefan și să-l dea pierzării. Nu le ajută însă Dumnezeu, căci ochiul cel ager al lui Ștefan văzu unde [o] să ajungă treaba, dară se prefăcu că nu pricepe nimic; știa el cît le plătește pielea.   La 1497, craiul leșilor trimise vorbă lui Ștefan să-și adune oștile, că va veni și dînsul, ca să sară toți cu totul asupra turcilor, spre a le lua din mînă Chilia și Ackermanul. Domnul Moldovei îi răspunse că el este totdeauna gata bucuros a se împotrivi blestematului vrăjmaș al creștinătății.   Pe la sfîrșitul lui iunie, Albert, craiul leșesc, porni cu 80.000 de ostași, afară de vro 40.000 oameni de adunătură, prin Pocuția spre Moldova. Ștefan-vodă trimise soli pe doi boier i să spuie craiului că drumul mai de-a dreptul spre Chilia și Ackerman este prin Camenița, iară nu prin Pocuția, pe unde a apucat. Albert se prefăcu a se căi că a apucat acest drum, și răspunse solilor cam în doi peri. Nemulțămindu-se Ștefan cu acest răspuns, trimise încă o dată la crai și-i spuse verde în ochi și cu grai lămurit: „ Să nu intre în țară cu oastea, căci îl va primi ca pe toți aceia ce l-au încălcat, și să bage bine de samă ceea ce face, ca să nu se căiască în urmă“. Leahul, în loc să asculte de sfatul lui Ștefan, puse pe soli în fiare și-i trimise la Liov; iară el, cu toată sila lui purcese foarte repede și împresură Suceava. Trei luni de zile o bătu fără de nici o ispravă.   Locuitorii se apărau voinicește. Pînă și femeile și copiii dedeau ajutor ostașilor. Stricăciunile ce făceau ziua leșii, cu tunurile lor, zidurilor cetății, moldovenii cu mic cu mare săreau noaptea și le dregeau la loc, cu pămînt, cu scînduri, cu pietre și cu orice găseau.   Ștefan puse de iscodi și află totul ce voia. Atunci trimise la tătari după ajutor. Oastea lui Ștefan era adunată la Roman. Trimise dară o ceată din ostașii cei mai cercați și hărșiți în ale bătăliilor, de cuprinse potecile[3], împiedecînd venirea celor trebuitoare spre hrană oștilor leșești. Cu alte cete de oștire el îi hărțuia necontenit, pînă îi aduse în stare să li se urască viața. Atunci leșii cîrtiră împotriva domnului lor, căci îi adusese asupra moldovenilor. Ei știau vorba că merg să bată pe turci. Pe de o parte lipsa de hrană, pe de alta focurile, săgețile, pietrele ce cădeau asupra lor din cetate, iară ceea ce era mai presus de toate, pierderile de oameni ce sufereau leșii de la oastea lui Ștefan, făcură pe Albert să-și deschidă ochii mari și să vază că a dat în clapcă.   Atîta tulburare și zăpăceală pricinui lui Albert unele ca acestea, încît îl apucă frigurile. Acum nu știa cum să scape de basmaoa ce însuși și-o făcuse. Și fără a pierde timp, puse mijlocitori de împăcăciune. Ștefan, deși sătul de vicleniile și necredința leșilor, care îi jucase atîtea renghiuri, se plecă la glasul de pace ce-i trimise Albert. Vezi că lui Ștefan nu-i era voia să se verse sînge creștinesc așa de florile mărului. Prin urmare îi trimise vorbă să se întoarcă tot pe unde a venit.   Secul de Albert crezu acum că dacă Ștefan s-a înduplecat la pace, el poate să-și bată mendrele cum o voi. Călcă de iznoavă învoiala ce făcuse, și la 19 octombrie purcese spre Codrul Cosminului. Nu se mulțămi nici cu atît; solilor ce-i trimise Ștefan să-i spuie că nu i-a fost așa tocmeala, le răspunse cu semeție și-i înfruntă. Nici aceasta nu fusese destul; ci ostașii leahului răzlețindu-se prin sate, spărgea și strica tot ce întîlnea, ardea și pîrjolea cătunele, dîndu-se la fel de fel de fapte nerușinate.   Dacă văzură țăranii că astfel merge treaba, se înarmară și ei spre apărare, își luară femeile și vitele și intrară în păduri ca să arate leșilor cu cine se joacă ei.   A patra parte din oastea leșească era în Codrul Cosminului. Cealaltă parte tăbărîse la gura plaiului. Ștefan auzise și el de paguba ce face țării leahota asta de dezmetici și se luă după dînșii.   Aici la Codrul Cosminului, este un gît de plai strîmt, ce trece prin niște dealuri și munți foarte mari. Aceste dealuri sunt acoperite pînă în vîrfuri de copaci de cînd a făcut Dumnezeu lumea. Albert porunci să pornească oștirea prin această strîmtoare pe drumul cel cu dese suișuri și coborîșuri. Întîi mergeau carele cu catrafusele ostașilor leșești și după dînșii năimiții și oamenii de adunătură; apoi tunurile și în urmă cealaltă oștire. Ostașii mergeau fără nici o rînduială, care cîntînd din gură, care din frunză, alții chiuind și veselindu-se.   Pe cind mergeau ei așa, deodată se pomenesc că din munții din dreapta și din stînga se aud niște pocnete îngrozitoare, de răsunau văile și dealurile, un nor de gloanțe și săgeți cad asupra capetelor lor. Deodată se văd printre dînșii mormane de morți, șiroaie de sînge ce-i opresc pe loc. Mai în același timp niște strigăte sălbatece se aud și de după fiecare copac iese cîte un țăran, care se năpustea asupra lor, unii îi înjunghie, îi taie, le zdrobesc capetele cu tufanul, alții dejugă boii, opresc carele în drum și le împiedică calea. În mai puțin de o clipă nu se văzu nici un țăran. Toți pieriră ca nălucile. După care niște trăznete și pocnete se auziră, de credeai că s-a despicat pămîntul să-i înghiță sau că veneau munții peste dînșii. Ce să vezi d-ta?   Cădeau, nene, copacii din vîrful muntelui, prăvălindu-se unul peste altul și rostogolindu-se de părea că se cufundă pămîntul. Bușteni, copaci groși ca butia, ramuri, crăci, trunchi amestecați cu bolovani, cu colți din pietrele munților se lasă Ia vale, și-i lovesc, și-i cotonogesc, le rup picioarele, brațele și-i îngroapă de vii. Se cutremură carnea omului cînd se gîndește la grozăvenia aceea!   Oastea nu mai putea merge nici înainte, nici înapoi. Alți copaci, alți trunchi, alți bolovani, alte movile de piatră cad și mi ți-i fac pisăliță. Să te ferească Dumnezeu de urgia poporului! Păsămite țăranii, ca să-și scoață felul pe cei ce îi jefuiseră și umblau să-i batjocurească, urcîndu-se în munți, tăiaseră mai mulți copaci de la rădăcină și-[i] țineau numai aninați și legați cu funii. După ce împiedecară drumul oștirii leșești, dejugîndu-le boii și oprindu-i în lcc, urcîndu-se țăranii iarăși în munți, deteră brînci la vale copacilor celor tăiați. Acești copaci, prăvălindu-se, tîrau după sine tot ce întîlneau în calea lor. Da copac peste ccpac și fiindcă priporul era foarte repede, veneau copacii la vale mai iute decît vîrtejul, împreună cu bolovani și colțuri de piatră rupte din munte, dînd peste oastea vrăjmașă.   Albert, dacă văzu cum îl potricălește Dumnezeu pentru neascultarea lui, porunci să stea oastea gata spre a se apăra de urgia ce le venea din urmă. Ștefan cu ai săi îi ajunsese la gura plaiului și a doua zi, la 27 octombrie, începu a da tare prin oștirea leșească. Aceștia căutau să fugă. Dară unde? Înaintea lor păTea că se răsturnase pămîntul, dinapoia lor Ștefan cu vitejii lui. Cațără să stea la luptă. Dară ce luptă pcate fi aceea cîrd sîngele înghețase în leși de groază? Tăiau și ucideau moldovenii ca la salhana. Ștefan cel Mare era bolnav. Suferea de podagră. Ostașii îl purta pe pat, și de acolo își povățuia oastea.   În cele din urmă leșii se rupseră și umplură pădurile, fugînd care și pe unde vedea cu ochii, pînă ce puțini mai putură ajunge la craiul lor. Acesta acum abia izbuti a se retrage prin strîmtoare pînă la satul Cosmin. Mulți leși s-au pierdut în lupta aceastaMulți au mai căzut și în mîinile moldovenilor. Pe cei mai mari ai lor, oastea lui Ștefan i-au spînzurat cite doi, de păr, fiindcă ei purtau pe atunci plete lungi.   Rămășițele oștirii leșești cu craiul lor se făcuse teacă de pămînt și nu cutezau să lase Cosminul de frica moldovenilor.   Auzind însă că le vine în ajutor șase sute de mazuri leși mai prinseră puțin la limbă și începură a se mai furlandisi și ei. Aceia însă apucară pe altă cale. Vestea aceasta merse pînă la Ștefan. Atunci domnul Moldovei trimise o ceată din ai săi cu Boldur vornicul înaintea acestor mazuri și întîmpinîndu-i la Șipinți, dincolo de Prut, unde este ocolul săpat, dete printr-înșii mai iute decît ai gîndi, și-i tăia cu nemilostivire. Mai toți acești mazuri au căzut în bătaie, luptîndu-se vîrtos.   A doua zi Albert craiul primi ajutor mai multe mii de alte lifte. Leahul acum se simți mai ușurat; nu doară că voia să ma,i înceapă vro luptă nouă cu Ștefan, ci încredințat fiind ci vor fi de treaba oastei sale spre a o scăpa de primejdie. Aceste lifte cerură voie la crai ca să-i lase a prăda, dară el, scurt și lămurit, îi opri de la o astfel de treabă, ca să nu mai întărite pe Ștefan. Pe drum oastea lui Ștefan i-a mai lovit o dată la Prut.   Craiul leșesc scăpă ca prin urechile acului de la moarte. Cînd s-a văzut în țara lui cu ciurucurile de oaste ce-i mai rămăsese, crezu că a înviat din morți. Apoi trecu la Cracovia și se. Înnămoli în desfrînări. Bătaie ca aceasta de mult foarte nu pățiseră leșii, astfel că pînă astăzi ei bocesc în cîntecele lor nenorocirea de la Codrul Cosminului și zic încă:   „Za Króla Olbrachta Wiginenla șzlachta».   adică pe românește:   „În zilele craiului Albert Șleahta a pierii».   Ștefan întorcîndu-se în Suceava, dete mărire lui Dumnezeu pentru izbîndă ce le trimise. Apoi chemă la Hîrlău pe toți boierii și boiernașii, pe toți negustorii și călugării și pe toate căpeteniile oștirilor, și le dete un prînz împărătesc. Împărți daruri pe la cei mai viteji, din ce apucase de la vrăjmaș, zicîndu-le:   — Numiesă mulțămiți, dragilorși vitejilor mei moldoveni, ci lui Dumnezeu milostivul, căci El ne-a dat izbîndă. El a înfrînt și călcat în picioare și cal și călăreț. El, cu duhul groazei lui, a băgat frica în inima vrăjmașului și l-a făcut să se împrăștie ca pulberea din fața vîntului.   Nu trecu mult și leșii mai intrară odată în Moldova.[…] Moldovenii îi întîmpinară la Cotnari, îi deteră la teferiș și le tăiară pofta de a mai visa la Moldova. Și atîția robi le căzură în mînă, încît îi înjugară la plug ca pe vite și au arat cu dînșii o cîmpie întreagă. Apoi, semănînd pădure, această cîmpie se numi Dumbrava Roșie. Leșii […] nu se astîmpărau. Ștefan se încredință pînă în sfîrșit că păgînii aceștia de creștini sunt mai primejdioși decît necredincioșii turci. Se împăcă cu ciutacii și luînd oaste de la turci, intră în țara leahului și o bătu ca pe ea. În primăvara anului 1498 înainta pînă la orașul Ceamciuga și rîul Visloc, prădînd în lung și în lat toate ținuturile, arse cetățile Premislav, Radzinim, Proversc, Lanciuc, și luă ca la 10.000 de robi pe care puse mîna turcii. Prăzile le aduseră nesupărați de nimeni, căci nu mai era cine să cuteze a se asemăna lui Ștefan. Apoi, prin luna lui noiembrie, turcii, luîndu-și și ei nas, trecură prin Moldova în număr de 80.000, de se duseră în Rusia, în ținuturile Galiciului și Somborului, pentru pradă. Leșii, dau în sus, dau în jos, dau din colț în colț, dară nu putură face nimic. Craiul lor poftea să se zică viteaz, poftea să fie mare; dar alții să lucreze pentru el. Era numai gura de dînsul; dar la treabă, vai de lume! Nu putu să zică turcilor nimic.   Dumnezeu insă carp totdeauna ocrotește pe cei ce cinstesc numele său, nu lăsă moștenirea sa să cază cu desăvîrșire în ghiara turcului. Destul îi fu pedeapsa ce primi pentru călcarea cea de atîtea ori a cuvîntului dat, și pentru smerirea trufiei leșești.   Lăsă să cadă o iarnă grea de pleznea lemnele și pietrele. Turcii umblau prin troiene și nu știau cum să scape de această mînie dumnezeiască. Ca la 40.000 de inși degerară, astfel încît steteau mormane de turci morți. Ceilalți, arși de frig, se întoarseră prin Moldova, spre a se duce la țara lor.   Marele Ștefan, fiindcă și dînsul ocrotea crucea, puse pe moldoveni îmbrăcați în haine leșești, de-i tărbăci și-i zvîntă din fața pămîntului. Numai ca la zece mii mai putură scăpa peste Dunăre cu sufletul Într-înșii.   La 1499, tătarii mai intrînd o dată în țară, Ștefan, deși bătrîn, insă îmbărbătat peste firea omenească cînd își vedea țara încălcată de vrăjmași, le dete o surchideală și lor de le scăpără măselele și le ieși stele verzi din ochi. Apoi luîndu-i în goană, 6.000 de janghinoși de-ai lor rămaseră morți pe loc.   Acum și leșii și ungurii erau blînzi ca mieii cu Ștefan. Cînd vrun sol de-ai acestuia mergea la crai, se cunoștea cale de nouă conace. Se învoiră deci toți domnii creștini, al Moldovei, al leșilor, al ungurilor și al românilor ca să se apere obștește împotriva spurcatului de turc. Această legătură se numi vecinică.   Ștefan îndemnă și pe țarul Moscovei, Ivan III ca să se împace cu ginerele său Alexandru, zicîndu-i:   — Toți regii și toți domnii creștini și toate țările italiene de la apus se unesc și se pregătesc a sta contra păgînului; ar fi bine ca și tu, în loc de a te certa cu creștinii, să te ridici cu ei asupra păginității.   În puterea legăturii, încheiate la 1501, Ștefan ceru de la craiul leșilor să gonească din țara lui pe Ilie, feciorul lui Petru Aron, carele nu înceta a tulbura Moldova cu zîzaniile lui. Albert tremură la auzul acestei cereri. Dară ca să nu se zică că l-a gonit de frică, născoci că acest Ilie ar fi făcut cărți mincinoase și deci îl aduse și puse de-i tăia capul inaintea solilor moldovenești.   Atîta putere avea glasul lui Ștefan și la atîta mișelie ajunsese leșii. Vezi că ochiul lui Dumnezeu nu doarme și răsplătește fiecăruia după inima lui.   VI Spun cei ce au văzut cu ochii lor pe viteazul moldovan, precum este venețianul Matei Muriano, cum că Ștefan era foarte înțelept. Nici o vorbă de-a lui nu era fără șart.   Îl iubeau moldovenii ca pe lumina ochilor lor, pentru că era îndurător, drept, inimos și darnic. Ziceau că era binefăcut la trup. Despre fiul său Bogdan arătau că este rușinos și smerit ca o fată și calcă pe urmele tatălui său. De viteaz și de cinstit, nici că mai e vorbă. Mai spuneau că moldovenii sunt toți voinici și că țara lor e mănoasă și frumoasă. Aceasta și era pricina de pusese toți ochii pe dînsa și le sta în gît, cum de să n-o stăpînească ei. Și așa este și pînă în ziua de astăzi. Dară pe cît timp priveghează Maica Domnului asupra românilor, nu se vor învrednici ei să robească o țară care cu stăruințele ei a apărat creștinismul mai mult decît oricare alta. Țară care scoate din sînul ei fii ca marele Ștefan, ca Mihai Viteazul și ca mulți alții, nu se papă așa lesne. Ea este un os cu care se îneacă cel care voiește să o înghită.   Ștefan îmbătrînise si mîhnirea lui cea mai mare era că nu putuse să-și îndeplinească visul său: unirea la un loc a tuturor celor de un sînge cu dînsul. Împrejurările i-au stat tot curmeziș în cale. Patruzeci și mai bine de ani cît a domnit, silit fiind a priveghea cu arma-n mînă, a petrece cea mai mare parte de timp în tabără, a sta nopți și zile călare, pentru a-și apăra țara […] îl făcu să dobîndească o podagră, ce rodea dintr-însul cum rod carii din lemne. Durerea picioarelor îl întețise și ajunsese atîta încît îl doborî la pat. Bătrînețea și slăbiciunea veniră și ele de se uniră cu boala. Ele împingeau pe marele Ștefan acolo unde toată vietatea cată să meargă.   În deșert aduse doftori meșteri din Veneția, căci nu era cu putință să se tămăduiască. Și deci, cunoscîndu-se și simțindu-se aproape de sfîrșitul vieții sale, hotărî să puie țara la cale. Bolnav, bolnav, dară grija lui cea mai mare era cum să-și lase țara cea mare și lăudată. Pentru aceasta nu-și cruța nici odihna, nici sănătatea. El știa că lutul lui se va duce acolo de unde a fost luat. Mai știa că țara rămîne și voia ca și după dînsul să fie spaima spurcaților de agareni, gogorița păcătoșilor de creștini și fala legii celei adevărate a lui Isus Christos.   Cunoscînd în Bogdan, fiul său, apucături bune și înțelegînd dorul de țară ce-l învăpăia, îl chema în toate zilele și-l sfătuia. El vedea că sfaturile lui prind bune rădăcini în inima fiului său. Deci, cînd fu aproape a se pristăvi, chem? la dînsul pe mitropolitul țării, pe toți episcopii, boierii și mai-marii oastei și le zise cu limbă de moarte, stînd pe patul durerilor:   — V-am chemat aici, boieri d-voastră și sfinților părinți, să vă spun cea din urmă a mea voință, și vă jur pe viul Dumnezeu și pe preacinstita maica lui, să urmați întocmai.   Toți știți cîte vijelii am întîmpinat în viața noastră cît am fost cu toții. După moartea mea să duceți hăul și greul delăduirei cu înțelepciune, cu frica lui Dumnezeu și cu dreptate.   Oastea să fie totdeauna gata a înfrînge încălcările și a călca in picioare toate uneltirile unora și altora, zdrobind pe uneltitorii de rele. […] Crucea să fie ținută sus, și aprig război să dați necredincioșilor ce se închină la lună. Cînd va fi și va fi, mai bine să vă învoiți cu turcul, decît cu cei ce se numesc pe sine creștini, iară inima lor e roasă de eresuri și de pîngărăciune.   Cînd însă și turcul se va întinde mai mult, atunci mai bine să pieriți cu toții pînă la unul luptîndu-vă, decît să cădeți robi. Cîrmuitor mai bun decît fiul meu Bogdan, nu veți găsi. Pe el dară să-l alegeți în locul meu să vă fie domn.   Mitropolitul și toată adunarea jurară că așa va fi.   A doua zi trebuia, după voința marelui Ștefan, ca încă în viață fiind el, să se facă alegerea de domn. Se adunară deci, toți boierinașii, isnafurile, oastea și boierii cei mari în Cîmpul Dreptății, ca să aleagă, după datinile străbune, pe domnul lor. Unii ziceau una, alții alta, și așa se ciorovăiau ei acolo.   Cînd, ajungînd la urechile bătrînului domn, împărăcherile dintre noroade și cum că unii din boierii cei mari bagă zîzanii și dihonia în popor, porunci la patru slujitori să-l ducă cu pat cu tot în Cîmpul Dreptății. Cum ajunse acolo, mulțimea tăcu molcum. Atunci se ridică Ștefan de pe pat, cum putu, îl ținură doi slujitori, iară el, abia răsuflînd, zise:   — Era să mor, oameni buni, și era să rămîie niște boieri nejudecați și fără să le fac dreptate.   Porunci apoi să vie la fața locului doi boieri. Aceștia, cînd se văzură de față cu domnul lor la ceasul morții sale, o sfecliră. Se vede că știau ei ceva. Atunci Ștefan zise unuia:   — Tu ai pierdut steagul în bătălia de la Cosmin.   Apoi, uitîndu-se la celălalt, iarăși zise:   — Tu scriai cărți viclene pe la străini îndemnîndu-i să cotropească țara. Să li se taie capetele aici în vileag.   Porunca domnului se îndeplini numaidecît. Pasămite acești doi boieri erau căpeteniile zavistioșilor și îndemnătorii poporului să nu asculte de graiurile domnului lor.   După ce duse pe Ștefan cu patul lui înapoi la palat, alegerea se făcu după pofta inimei sale. Apoi peste două orc, închise ochii pentru vecie, la anul 1504 de la nașterea lui Christos și 7012 de la zidirea lumii, într-o marți, 2 iunie, domnind 47 de ani, două luni și trei săptămîni și zidind 44 de mănăstiri și biserici.   Mult plînseră moldoveni pe acest domn, mare, înțelept și viteaz, și astfel bine zice un venețian carele a văzut cu ochii lui cele spuse mai sus: „El s-a arătat la ceasul morții, ca și în viață și în sănătate, totdeodată și înfricoșat și înțelept“.   Cenușa acestui domn s-a înmormîntat în sfînta mănăstire Putna, care e zidită de dînsul, cu toată cinstea și mărirea cuvenită, și pînă astăzi este acolo mormîntul lui frumos de marmură, la dreapta în intru bisericei. Iară fiul său Bogdan se urcă în scaunul domniei, călcînd pe urmele tatălui său.   Vestea despre moartea lui Ștefan se duse ca fulgerul și răzbătu toate țările. Și mult îl plînseră creștinii, căci el era reazămul și ocrotitorul cel mai credincios și cel mai viteaz al legii noastre celei sfinte.   De atunci și pînă în ziua de astăzi numele lui se pomenește cu laude de toată suflarea de pe pămînt. Românii, după vremi, ziseră:   „Ștefan, domnul Moldovei, a fost viteazul cel mai mare de pe vremea sa. El a învins pe Mateiaș craiul cel lăudat al Ungariei și a luat de la dînsul munții Ardealului, care și pînă astăzi sunt hotarele Moldovei de cătră apus. El, după mai multe biruințe, a supus Pocuția și Podolia, și mergînd în rînd de bătaie, cum se cuvine, asupra leșilor, a bătut oastea leșească la Cotnar… Toate cetățile dintre Liov și Moldova le-a luat de la leși. Cu Baiazet Ilderim a ținut două bătăi; în cea dintîi s-a învins; întru a doua l-a bătut, și după bătaie a făcut șapte movile mari de trupurile turcilor celor tăiați. El a supus și Valachia pînă în București…   El a stăpînit Basarabia ce se numește acum Bugeac. Cu un cuvînt, el a prea lățit hotarele Moldovei…”   „După moartea lui Ștefan, poporul îi zicea Sfîntul Ștevan-vodă, nu pentru suflet, că este în mîinile lui Dumnezeu, că el încă a fost om cu păcate, ci pentru faptele sale vitejești, întru carele nimeni din domni, nici mai nainte, nici după aceea nu l-au ajuns.“   Pînă și limbele străine în cursul vremilor, iată ceea ce au zis de Ștefan cel Mare al nostru:   „…O, bărbat vrednic de mirare, cu nimic mai prejos decît voievozii cei viteji de care noi atît ne mirăm, care în vremile noastre, dintre toți domnii lumii, mai întîi ai repurtat o biruință atît de însemnată asupra turcilor! Tu ești cel mai vrednic după judecata mea, căruia se cuvine să i se dea domnia și cîrmuirea a toată lumea, și mai ales vrednicia de voievod al tuturor oștilor împotriva turcilor, după învoiala, hotărîrea și întărirea tuturor creștinilor, lăsînd pe ceilalți domni și împărați papistași să se tăvălească în lenevire, desfrînări sau în răsmirițe […]”.   „…Fost-a bărbat ca acela, carele pentru inima sa cea mare, înțelepciunea militărească, știința lucrurilor de război și faptele cele norocoase asupra turcilor, ungurilor, leșilor și a tătarilor, în veci trebuie să se pomenească.” „…Fost-a Ștefan în toată viața sa un om preaînsemnat pentru știința de a ține pe ostași în frîu și a-i face să asculte de cuvînt, și pentru faptele războinice cele slăvite; căci dintre toți vrăjmașii cu care s-a luat la arme, a ieșit biruitor cu o virtute și cu o vitejie vrednică de mirare.“ „Ștefan românul, ostașul cel vrednic de veșnică pomenire, carele cu mărimea și tăria sufletului și cu norocul cel bun a [stăvilit] toate năvălirile turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor și ale leșilor, pe care i-au învins cu mari bătălii.“   Iată ce fel a fost Ștefan cel Mare. Cînd numele lui ar fi lăudat numai de pămînteni, calea-valea; dar limbile străine au vorbit de bine de dînsul, mai cu foc decît pămîntenii. Va să zică au știut ei ceva și au cumpănit faptele cele mari ale unui astfel de viteaz. Și nici că nu gîndim că mănăstirea în care odihnesc oasele acestui fericit bărbat, răpită de lăcomia străină, împreună cu ținutul în care se afla ea, este pîngărită de limbi vrăjmașe neamului nostru.   Ar trebui ca nici un român să nu se afle pe fața pămîntului românesc carele să nu meargă o dată măcar, în viața lui, să se închine la acel mormînt. Acesta ar trebui să fie hagialîcul românilor. Toți cu totul, cu grămada, și cu frica lui Dumnezeu in sîn să se ducă să îngenunche la mormîntul acesta cu rugăciune ca să insufle și urmașilor, adică românilor de azi, a săvîrși fapte care să rămîie de pomenire la strănepoți.