Povestiri istorice

            E adevărat ce se tot spune din oamenii vechi, că Ştefan cel Mare n-a prea lăsat iarba să crească pe drumul mândrelor!           Pe timpul măriei sale trăia la Hârlău o femeie aprigă şi frumoasă şi cu trecere deosebită în ochii Domnului.           Rareşoaia aceea a ştiut cum să înlănţuiască Viforul timpurilor şi să şi-l plece la picioare. Viforul îi bătea noaptea la geam, cerându-i îngăduinţa unui zâmbet.           După un timp, Rareşoaia a născut un băiat. L-a botezat Petru şi i s-a spus Rareş sau al Rareşoaiei. De la maică-sa moştenise frumuseţe. De la Ştefan cel Mare – eroismul şi iuţimea.           De mult picase Ţara Moldovei în ticăloşia supunerii şi braţ vrednic părea că nu se va mai ridica!           Petru Rareş se îndeletnicea de mult cu pescuitul, mai ales la apele Brateşului, la Galaţi, dar în sinea lui spera că într-o zi va putea apuca sceptrul părintelui său din mâna nevrednicilor şi va da Moldovei neatârnarea! în scopul acestei lucrări grele, de viitor, aduna ban cu ban, dar şi prieten cu prieten!           Într-o zi, pe când se afla cu năvoadele la Brateş, a văzut cum se apropie un pâlc de oşteni în goana cailor. Petru Rareş s-a repezit să-şi ia spada! S-au repezit şi ceilalţi pescari la arme! Erau gata de luptă!           Călăreţii au sărit din săi! Au căzut în genunchi, cu fruntea-n pulbere…           — Petru Rareş, să trăieşti întru mulţi ani! Lasă totul şi urmează-ne la Suceava, căci ai fost ales Domn al Moldovei!           Abia după ce i-a cercetat bine, cine i-a trimis şi cum stă adevărul, Petru Rareş şi-a luat rămas bun de la ceilalţi pescari, însă greu tare îi era să se despartă de dânşii, căci împreună munciseră ani de zile, împreună stătuseră, la focuri seara şi ciocniseră ulcioare, şi cântaseră împreună din alăute, şi toţi îi dăduseră mereu speranţă şi curaj într-o zi a dreptăţii!           — Dar noi, Petru Rareş, cum rămânem? Ne vom mai vedea vreodată?           — Voi totdeauna veţi fi cei mai buni prieteni ai inimii mele!           Deocamdată vă dăruiesc năvoadele şi toate îndreptările mele pescăreşti: vă dau arabalele1 cu boii, iazurile cu peştii! La vreme veţi primi, dacă vânturile mi-o vor îngădui, răsplăţi şi ranguri; iar dacă timpurile vor fi să-mi fie contra, săriţi cu spada!           Căci cu dreptate râvnit-am spre jilţul gloriosului meu părinte…           Cum a luat spada Viforului, Petru Rareş a şi pus-o în lucrare, îi era ruşine de ruşinea ticăloşilor care primiseră să dea Turcului tribut! Dintr-o dată a dat poruncă să nu se mai plătească! A început să-şi bage spada şi-n boierii care aveau uric2 cu tot veninul. Dar nici ei nu s-au lăsat: şi-au luat mâncare de drum şi au pornit într-un vaet, la Ţarigrad, la Soliman-sultan, să-i scape el de acest pescar viforos!           Cum au ajuns la Ţarigrad, încă de pe la porţile mari au început a striga cu rogojini aprinse în cap:           — Scapă-ne de Rareş, o, Solimane, că nu mai puteam răsufla de el! îndură-te şi scapă-ne!           Cârdurile de servi şi calicime din Ţarigrad, plătiţi anume ca să strige, se văitau cât îi ţinea gura:           — îndură-te… îndură-te, Solimane!           — Credeam la început că va fi om domol! strigau boierii mai departe. Dar a moştenit apucăturile tătâne-su şi-i şi mai aprig la mânie! îndură-te, o, Solimane, şi nu lăsa un pescar în jilţul Moldovei noastre! Hai, să zicem că cu noi, boierii de ţară, ar avea ce-ar avea, dar de ce nelinişteşte ţările vecine? Ştii că domnii şi prealuminaţii şleahtici Lehi nu mai au din pricina lui răgaz? Şi ştii că a prins a cleveti şi împotriva Luminăţiei Tale, o, Solimane? Hai, vino, Strălucirea Ta, şi domoleşte-l, că nu mai putem trăi de răul lui!           A răspuns Soliman-sultan: ' Arabală (harabaie) – vehicul mare (căruţă)           2 Uric – moşie boierească din feudalism care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate.           — O, voi boieri, întoarceţi-vă liniştiţi acasă, căci vă făgăduiesc eu că feciorul Rareşoaiei n-are să mai stea mult în jilţ! îmi cereţi să pornesc împotriva lui cu război, aşa, nitam nisam, dar una ca asta nu se poate! Avem şi noi, în jurul jilţului nostru, oameni cinstiţi! Aţi auzit, bunăoară, de efendi Aloisius Gritti, diplomat cum nu se mai află?           Soliman-sultan a bătut din palme.           S-a înfăţişat un bărbat înalt, oacheş şi cu turban.           Aloisius Gritti, desfundă-ţi bine urechile şi ascultă…           Prea plecat, strălucite Solimane!           Până azi mi-ai servit cu mare credinţă, o, Aloisius!           Am făcut ce-am putut, o, Solimane!           Boierii moldoveni şopteau:           Aloisius Gritti e creştin turcit!           — Deci dară, efendi Aloisius, ia numaidecât un pâlc de ieniceri şi urcă la Cara-Bogdania şi linişteşte-l pe Rareş, domnul cel nou al Cara-Bogdaniei!           — Prea plecat, o, Strălucirea Ta!           —… înainte de a urca la Cara-Bogdania, abate-te şi prin Ţara Ungurească şi pune linişte şi acolo, căci nobilii unguri prea se ceartă.., Aloisius Gritti a şi pornit. A aflat şi Petru Rareş că-i vin oaspeţi nepoftiţi! l-a şi ieşit înainte, la o strâmtoare! Aloisius Gritti a scăpat cu fuga! S-a întors la Ţarigrad, fără papuci! Soliman-sultan a tunat şi a fulgerat, zicându-i câte şi mai câte, de la obraz:           O, Aloisius, Porc de Câine! Unde mi-ai pierdut ienicerii, o, nevrednice? Râd acum de mine până şi câinii din Ţarigrad, o, Aloisius! Cum de te-ai speriat şi ai fugit ca o oaie proastă, o, Porc de Câine? Tot acum marş la Cara-Bogdania înapoi!           O, Solimane! a răspuns linguşitorul. Ce-ar fi dacă mi-ai îngădui să-i iau cu mine şi pe cei doi feciori ai mei?           Cu ce scop, o, Aloisius?           Aloisius Gritti s-a şi prăbuşit la picioarele sultanului, l-a sărutat papucii.           Pe unul dintre fiii mei, o, Prea-Strălucite, vreau să-l pun domn în locul lui Petru Rareş! Iar pe al doilea l-aş pune domn în Ţara Românească, în scaunul Basarabilor! Iar în ce mă priveşte, o, prea strălucite padişah, aş lua domnia Ungariei şi a principatului Soliman!           Ştii că chiar aşa de rău n-ar fi, o, Porc de Câine? l-aţi purceii, o, porcule, şi tot acum porneşte! Haideâ!           Numaidecât Aloisius, Porc de Câine, a poruncit să vină falnica oaste încălărată a spahiilor! A poruncit să-l urmeze şi bulucurile pe jos!           Şi-a pregătit feciorii de drum lung! Pe urmă a făcut semn cu iataganul către Dunăre!           A ajuns la Târgovişte, unde era pe timpul acela scaunul domnesc. A intrat Porcul de Câine în cetate, în sunetele naiurilor, tobelor şi ţimbalurilor! Domnul ţării i s-a plecat până la pământ!           Însă Porc de Câine n-a făcut mulţi purcei la Târgovişte! A trecut pe la Braşov, în Ţara Românească de peste munţi, îndată a bătut din palme, i s-a înfăţişat nobilimea locului!           — De ce căutaţi bocluc, domnilor nobili? s-a stropşit la dânşii Aloisius Gritti. De când aceste locuri au picat în stăpânirea slăviţilor sultani, numai durere de cap ne pricinuiţi! Vă sfâşiaţi şi vă trageţi de bărbi, pentru domnie, şi din pricina voastră măritul nostru stăpân nu mai are somn! Tot acum vă dau poruncă să iasă la faţă vinovatul, să-i trag refereaua ce i se cuvine!           Nobilii au strigat într-un glas:           Vinovat de toate se află numai domnul Transilvaniei, Emeric!           Dacă-i aşa cum spuneţi, să vină numaidecât în faţa mea domnul Emeric! Vine sau nu vine Emeric?           Nu! Emeric nu vrea să vină decât înconjurat de ostile Transilvaniei!           Voivodul Emeric Ţibac s-a înfăţişat crunt şi înconjurat de greimea oştilor.           L-a privit cu semeţie pe Gritti-vândutul:           — Ce pofteşti şi cu ce ocazie pe la noi? Dacă vrei cumva sceptrul Transilvaniei, ia seama… gândeşte bine! O, Aloisius, patria ta, Veneţia, mai bine năştea un şarpe!           S-a cutremurat Gritti! S-a stăpânit!           Emeric Ţibac trebuia numaidecât omorât, altfel el nu mai ajungea la coroana râvnită niciodată!           Aloisius Gritti a aflat îndată şi un vânzător, pe unul Docia, iubitor mare de bani!           Şi numaidecât, Docia acela, s-a strecurat într-o noapte în cortul voivodului Ţibac!           L-a omorât!           Pe urmă i-a sfârtecat stârvul în multe bucăţi!           Auzind ştirea, Transilvania toată a fost zguduită ca de cutremur! Oamenii au şi înşfăcat armele!           Ienicerii şi spahii au fost făcuţi una cu pământul! Toată suflarea îl căuta pe Gritti, Porcul de Câine!           Dar ticălosul apucase a se închide în cetatea Mediaşului!           Ţara Transilvaniei ardea toată!           Zăvorât în cetate, Gritti, Porcul de Câine auzea cum răsculaţii se tot apropie şi-i cer moartea! Tremura ca varga! Securile grele ale pământenilor băteau în porţi, să le dărâme! Gritti, Porcul de Câine, îşi muşca pumnii, căci prima dată în viaţa lui de om de nimic greşise grozav! Ce va face? Cât timp vor rezista porţile şi zidurile Mediaşului?           — Să ne furişăm afară, în puterea nopţii! îl sfătuiau cei doi feciori. Domnie ne-a trebuit, domnie o să găsim!           „Oare care moarte e mai uşoară?” se întreba Gritti încredinţat că-i se apropie sfârşitul.           — Prin secure! a răspuns unul dintre feciori, ascultând cum securile bat în porţi.           — Ba, prin otravă! a răspuns al doilea fecior, tremurând tot.           — Să-ţi iai plata pentru uciderea lui Emeric! strigau răsculaţii.           Cum sta la fereastră, Aloisius Gritti a zărit deodată flamurile oştilor lui Petru Rareş!           Peste noapte, cum sta întins în pat şi tremura, a auzit o zângănitură.           Un geam s-a spart! în încăpere căzuse o piatră!           Aloisius, Porc de Câine, a ridicat-o repede! A văzut o scrisoare înfăşurată pe ea!           A desfăcut-o! Citea tremurând tot:           Cuvânt de la Petru Rareş, către Aloisius! Ascultă, o, Aloisius, şi urmează-mi sfatul întocmai! Ce-a fost între noi a fost şi uitat fie! la-ţi fiii şi coboară-te în josul zidului, în tabăra domniei mele! Vreau să-ţi scap zilele, ţie şi alor tăi, ca îndreptare a mea în ochii lui Soliman-Prea-Strălucitul! la-ţi fiii, deci, şi coboară zidul!           Hai, tată, să ne grăbim [îl îndemnau feciorii, iată, am avut noroc să scăpăm cu zile! îi mai luăm lui Rareş sceptrul, acum că se arată aşa de omenos?           Nepricepuţilor şi proştilor! Carnaxi vă zic vouă! N-aţi priceput că epistola asta doar cursă este?           Nu, nu se poate să fie cursă! Oare nu arată că-ţi face binele spre a uita şi tu trecutele întâmplări?           Aloisius Gritti n-a mai stat la îndoială!           Şi-a căptuşit repede ciubotele, cu mulţimea de bani de aur şi pietre scumpe ce le avea cu sine!           Â legat de gratii funia!           Tustrei, unul după altul, şi-au dat drumul în josul zidului! Au nimerit drept în mâna lui Petru Rareş!           Dar au rămas amuţiţi de groază când au văzut alături de el multe căpetenii transilvane privindu-l în tăcere!           — A… Bun sosit în mâinile noastre! a râs îngrozitor de rău Petru Rareş. iată, aceste căpetenii transilvane sunt prietenii lui Emeric cel omorât de tine, şi au venit în numele răzbunării crunte! Poftim, Aloisius Gritti, pe seama lor, să-ţi dea ce ţi se cuvine şi să-şi elibereze cugetele prin răzbunare!           Aloisius Gritti a căzut numaidecât în genunchi! Le săruta tuturor ciubotele, poala veşmintelor!           Ostile strânse cerc îl priveau cu scârbă!           Petru Rareş! Petru Rareş, fie-ţi milă, o, Petru Rareş! Nu mă da pe mâna răzbunătorilor! la-mă cu tine, la Suceava, căci îţi făgăduiesc să te umplu de bani! Soliman sultan şi el te va răsplăti pentru aceasta, numai nu mă da pe mâna lor! O, Petru Rareş! Petru Rareş…           Luaţi-l… Eliberaţi-vă cugetele! a rostit Petru Rareş către răzbunătorii lui Emeric.           Dar fiii mei?           Îi iau cu mine! Hai, berbecuţilor, să vă dau coroane de voivozi…           Soldaţii lui Rareş i-au şi înconjurat pe berbecuţi! Aloisius Gritti a şi fost dus spre locul de pedeapsă! Amarnic răcneau ostile la dânsul!           — Moarte! Moarte! Să-şi ia plata pentru uciderea eroului!           Dar nimeni nu voia să ridice securea asupra lui, din silă!           Deodată a păşit în faţă un cărăuş de la Mediaş:             Mă prind să-l tai eu, dacă-mi daţi mie ciubotele trădătorului!           Şi mare a fost după aceea mirarea tuturor, când, luând acel căruţaş ciubotele trădătorului, le-a aflat pline cu mărgăritare şi bănet!           S-au trecut şi aceste întâmplări.           Petru Rareş s-a întors la Moldova, acasă.           Aştepta mânia lui Soliman!           Şi-a strâns ţara şi stătea la pândă. A trimis iscoadele spre Dunăre şi spre Nistru. Simţea apropierea răzbunării ce avea să vină!           El sta drept. Trebuia să dea cinste spadei moştenite de la tatăl său, Ştefan Voivod! Dacă va fi să pice, va pica drept, ca bradul!           Pândarii trimişi la margini îi aduceau ştiri de spaimă!           Petru Rareş şi-a încins spada! îl aşteptau, la locul hotărât, ţara sub arme şi oşteni în leafă!           Armii ţărăneşti se buluceau pe Câmpia Direptăţii!           Poştele de foc tot mai înfiorate luminau dinspre Ţara de Jos! Dintr-acolo erau aşteptaţi şi năvălitori.           Soliman sultan se mândrea că va veni cu atâta oaste în Cara-Bogdania, încât o va acoperi sub arme din cer-n pământ!           Într-adevăr şi-a ţinut cuvântul de spaimă! A năvălit cu aproape două sute de mii oameni!           Petru Rareş hotărât era să înfrunte şi puterea aceea! Deodată însă a primit ştirea că şi Tătarii au-trecut Nistrul!           — Şi cu ei m-oi bate!           Petru Rareş se pregătea să-nfrunte ambele oşti duşmane, când i s-a adus ştirea că au năvălit în ţară şi pâlcurile şleahticilor Poloniei!           — Facă-li-se voia! Mă voi lupta şi cu trei duşmani deodată!           Când însă i s-a adus a patra ştire, că pământenii fug îngroziţi spre case, să-şi apere strânsura şi odraslele, şi când a mai primit şi ştirea că boierii cei de credinţă cleveteau împotrivă-i, Petru Rareş şi-a dat seama că va fi părăsit de toţi!           A încălecat repede!           A apucat calea codrilor şi munţilor.           Întâi s-a închis în mănăstirea Bistriţei, dar au aflat vrăjmaşii şi au şi venit.           Petru Rareş a scăpat ca prin urechile acului! A luat calea tăcerilor mai departe!           Rătăcea prin prăpăstii neumblate, flămând şi desculţ, şi chiar veşmintele de oştean începuseră a-şi arăta răriturile. Se orienta după stelele nopţilor senine, cum învăţase în zilele vieţii de pescar. Dormea prin râpi, acoperit cu crengi şi frunze uscate.           În puterea nopţii, uneori, auzea glas stins de corn, nechezat de cai.           El ştia că sunt semnele următorilor săi. Se ridica repede şi pornea mai departe.           Când piereau de pe cer semnele de orientare, pipăia scoarţa copacilor, să vadă în ce parte erau acoperiţi de muşchi, şi ştia că Nordul e într-acolo.           Mult timp trecuse de când nu întâlnise ţipenie de om!           Deodată, într-o dimineaţă, s-a oprit pe-o creastă, zărind în văi apă curgătoare strălucind în vâltoarea zorilor. Nişte oameni se vedeau pescuind.           Petru Rareş s-a bucurat din toată inima.           A şi coborât spre oamenii aceia, cunoscând cât de mare e, încă din veac, bunătatea inimii de pescar!           Şi cu adevărat, pescarii l-au primit în coliba lor din singurătate. Au făcut numaidecât foc şi au pus pirostriile. Pe urmă au pus şi ceaunul, să pregătească borşul de peşte. Pe jar se părpăleau păstrăvi tot atunci prinşi. Au frânt pescarii şi pâinea lor puţină. L-au poftit la masă!           Oricât era de zgâriat de spini, de ostenit şi de nedormit, l-au cunoscut îndată cine-i… Toţi au zâmbit a râde, când au văzut că Petru Rareş se sperie de cunoaştere!           Dar nu suntem toţi din aceeaşi breaslă, Măria Ta? Oare nu ne-am face uneltele de râs şi ocară, dacă nu ne-am purta frăţeşte cu unul de-ai noştri? Ştim, Doamne, că eşti pescar la apele Moldovei, dar mai ştim că eşti şi voivod aflat în vifor, cu ţara împrăştiată de neastâmpărate noroade! Dar, Măria Ta, întâi şi-ntâi noi ştim că eşti pescar, îndeletnicire de care sărmanul om scapă doar când îşi încrucişează mâinile în suspinul ultim! Şi de patima vinului se poate sărmanul om vindeca! Şi de ciumă! Şi de boala ochilor frumoşi! Dar de păcatul pescuitului nimeni nu se poate vindeca, Doamne! Aşa este?           Aşa este! Chiar şi când porţi în mână sceptru, apele tot îţi fac cu ochiul!           N-ai vrea, Doamne, să facem tot acum o prubă1 în apa asta?           Dar n-a mai apucat să potrivească sculele! S-au şi auzit semnele urmăritorilor!           Petru Rareş se tot uita încotro să apuce.           Îngălbenise…           — Uiţi, Măria Ta, că te afli între pescari! Fii bun şi îmbracă aceşti iţari, şi fii bun acum şi îmbracă şi boanda2 asta, iar straiele cu fir azvârle-le în apă, că şi-aşa se vede cerul prin ele…           Aşa, în straiul de pescar, Petru Rareş era acum de nerecunoscut. A luat un năvod pe umeri. Au pornit toţi prin munţi, mai departe, şi nici o strajă n-a cunoscut că pescarul acela era de fapt viforul învins vremelnic de potrivnicii săi!           Aşa a scăpat Petru Rareş de urgia celor ce-i pofteau pieirea prin sabie. Lăcrăma apoi, la despărţirea de oamenii aceia buni:           Prubă – probă, încercare. Boanda – bundă.           Dacă-mi voi mai vedea ţara vreodată, dacă voi dobândi la loc spada lui Ştefan Voivod, n-am să va uit! întoarceţi-vă cu pace şi sănătate la locul obârşiei voastre şi vă doresc spor la năvod!           Du-te sănătos, Doamne! Iar dacă vânturile îţi vor sta împotrivă şi de-acum, nu umbla prin străini, ci vino la râul nostru! Avem destui brazi în munţi, ca să ai din ce-ţi dura căsuţă de pescar…           Scumpe şi minunate inimi simple! Altele sunt vânturile ce mă poartă! Oare pot lăsa pe mâna oricui pământul lui Ştefan Voivod? Mă duc întru adunare de oşti! Să nu întârziaţi, când veţi auzi chemarea cornurilor lui Petru Rareş.           Abia şi-a sfârşit cuvântul.           Se apropiau care moldoveneşti cu fugari! Toţi aveau pe obraji spaima din tară!           Ce-i în Moldova, bejenari? a întrebat Petru Rareş.           Moldova? Moldova? Femeile noastre au fost luate în robie! Pruncii noştri au fost omorâţi sau luaţi pentru armia ienicerilor! Au furat Turcii şi clopotele sfintelor biserici!           — Dar cum, au pierit la Moldova toate inimile cutezătoare?           Bejenarul a stupit cu scârbă:           — Se spune că însuşi Petru Vodă a fugit! Mai frumos îi sta să piară în mână cu spada lui Ştefan Voivod! Dar de când Ştefan Voivod doarme la Putna, aşa-s timpurile…           Mână! Mână mai repede! strigau alţi bejenari din îngrămădeala carelor.           Pescarii s-au mai uitat să-l vadă pe Petru Rareş, dar nu mai era – ca-n pământ intrase!           l-au zărit la un timp cuşma de pescar, înainte, departe, în primele rânduri ale bejenarilor.           Încotro se ducea, oare?           Dojana pământeanului îl ardea ca focul!           Era hotărât să-l facă pe dracu-n patru, să adune oaste, să se întoarcă numaidecât în ţară!           Cu acest gând, mergea repede, în straiele de pescar.           În urmă se auzeau larmele bejenarilor atât de tare, încât parcă toată ţara Moldovei urca repede în Ţara Românească de peste munţi!           Mugeau vitele. Nechezau caii. Se auzea un blestem:           — Vai, ardă-i para focului, să-i ardă!           Se va mai întoarce Rareş? Va mai putea învia timpurile vechi de libertate? Oare într-adevăr pierise eroismul o dată cu Ştefan Voivod?           În timp ce ţara se bejenea la munţi, boierii moldoveni se adunaseră la Suceava. Pe rând intrau în cortul sultanului Soliman şi-i sărutau picioarele, îşi târau şi bărbile prin pulbere, întărind robia patriei, numai să-şi păstreze ei rangurile şi pământul!           Se părea că pieriseră falnicii stejari!           Dar cum vor arăta timpurile mai departe, feciorul Rareşoaiei nu s-a lăsat! Iar a înşfăcat spada lui Ştefan cel Mare!      Şi după ce s-a rânduit numărului pulberii şi el, au ridicat spada alţi eroi, întru apărarea pământului strămoşesc.

  Povestea Vrancei De mult, pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, pe când Țara Românească nu era unită încă și ținuturile Munteniei și Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieșii lui Ștefăniță și armia turcească, care năpădise ca frunza și iarba pe pământul Moldovei. Bătălia a fost aprigă și, din cauza numărului prea mare de dușmani, față de oastea lui Ștefan, moldovenii au căzut biruiți. Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din fața puhoiului vrăjmaș, ca să nu fie prins și, rătăcind singur prin munți, a ajuns pe valea Putnei. Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi și nici locuri goale și dealuri chelbașe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot și abia unde și unde câte un pâlc de case se găseau înșiruite și ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiș cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toți ciobani, care-și pășunau oile prin golurile și poienile munților. După atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfințitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseștilor. Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei. – Bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând și legând calul de țâțâna porții. – Bună să-ți fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoștea cine este. – Fă bine, mătușică, de-mi dă ceva de mâncare și lasă-mă să mă odihnesc puțin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea. Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa și îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă și brânză de oi, repezindu-se apoi la coșar de așeză armăsarul la iesle. Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se așezase pe o laviță, așa îmbrăcat cu sarica cum se afla și ațipise, căci, după cum se cunoștea pe trăsăturile feței, era tare obosit. Îl privea acum nedumerită baba și nu înțelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai și cu fața rumenă și frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceștia, unde doar mocanii de aici sălășluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniștea. Tot uitându-se așa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostășești de domn, cusute în fireturi și aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puțin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz. Îndată își dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât Ștefan Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită și alungată, iar el s-a retras în munți. Fără să mai stea pe gânduri, porni la fugă până la stâna din vale, ca să-și vestească feciorii, lăsând pe Ștefan Vodă singur, să se mângâie cu somnul. Baba avea șapte feciori voinici, tot unul și unul, nalți, spătoși și vânjoși, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei își pusese acum nădejdea și, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând și, răscolind ținutul Vrancei, să strângă pe toți voinicii plaiului acesta, cu care Ștefan să pornească la luptă și să alunge pe turci din țară. De cuvânt, feciorii babei, toți șapte, se răspândiră în șapte părți ale Vrancei, buciumând pe văi și dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici, cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii. Dimineața, când baba își văzu feciorii venind, deschise larg ușa de la odaia în care se afla Ștefan Vodă și voioasă zise: – Măria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un așa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna dușmanului. Ia te uită cum îți vin ostașii cu care vei învinge lifta păgână. Ștefan ieși în prag și rămase mirat când văzu curgând din toate părțile cete de voinici, înarmați cu lănci și arcuri, coase și topoare ce străluceau în razele soarelui de-abia răsărit. – Dar de unde sunt acești voinici, bătrâno, și cine i-a adunat așa? – Sunt plăieșii Vrancei, Măria Ta, și vin cu toții ca să pornești cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit aseară și știam că oastea ți-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei șapte feciori ce-i am și, uite, până dimineață ți-au strâns oaste nouă în loc, toți voinici și dornici de luptă. Apoi, chemându-și feciorii lângă ea, urmă: – Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavel și cu Nistor. Toți sunt feciorii mei și acum ți-i dau Măriei Tale. Cu ei și cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă și-i vei scoate pe dușmani din țară. Acum, privea mândru la oștenii aceștia adunați în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi, întorcându-se către babă, îi zise: – Dar cum te numești, bătrâno? – Tudora Vrâncioaia. – Să trăiești, mătușă Tudora, și Dumnezeu să-ți dea sănătate, pentru sprijinul și dragostea de țară ce arăți. Apoi, îmbărbătându-și oastea adunată, plecară cu toții peste dealuri și străbătând codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmași. Toți s-au luptat voinicește, Ștefan Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrâncioaiei, care se luptau ca niște lei, lovind în dreapta și în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroșind pământul. Și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ștefan a învins și de data asta pe turci, izgonindu-i din țară afară. Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu și veseli cu ostașii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei șapte feciori ai Vrâncioaiei și le zise: – Flăcăi, cu voi am câștigat izbânda și am alungat pe vrăjmași. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau țara. Sunteți vrednici de răsplata domnească. Iată, voi sunteți șapte frați iar în Vrancea sunt șapte munți. Ai voștri să fie în veci, cu văi, cu ponoare și tot ce se află acolo. Întoarceți-vă, dar, înapoi în codrii voștri și să-i stăpâniți sănătoși, din neam în neam; iar mamei voastre duceți-i multă sănătate din partea voievodului Ștefan, care la vreme de strâmtorare a găsit la casa ei pat pentru odihnă și brațe vitejești de luptă. Le făcu ocolniță pe piele de vițel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii Munților Vrancei, de la Trotuș până în valea Bâsca a Buzăului. Și de atunci, fiecare din cei șapte frați, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au așezat la poalele munților, întemeindu-și fiecare sate, după numele lor: Bodești, Spirești, Negrilești, Bârsești, Spulber, Păulești, Nistorești.

    „...Nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor, ci să avem cu orice chip luptă cu ei. Iar dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un sfârşit rău şi va pieri această ţărişoară a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de un astfel de lucru, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi.” Din scrisoarea lui VLAD ŢEPEŞ către MATEI CORVIN[1]       CUVÂNT ÎNAINTE   P e la mijlocul secolului al XV-lea. prin satele risipite în câmpia valahă, iernile erau adesea albe şi mute. Zăpezile cădeau, valuri-valuri, şleahurile neumblate rămî­neau troienite cu săptămânile, călăreţii şi chervanele nu se îndemnau la drum decât în preajma sărbătorilor şi iarmaroacelor sau cu cine ştie ce necazuri. Sătenii se închideau în obştea lor ca într-o cetate de zăpadă vremelnică, rupându-se un timp incert de lumea de afară. Veştile de la oraşe şi de peste hotare ajungeau cu întârziere, purtate de câte un olăcar domnesc, de o slugă boierească sau de negustori cu carul cu marfă, de câte un amă­rât de fugar ori de vreun târgoveţ cu treburi pe la rude sau mânăstâri din apropiere. O asemenea vreme îngheţată şi mută s-a abătut şi în iarna anului 1447 peste neînsemnata aşezare Bălteni de lângă pădurea bătrână a Radului. Sihla aceea învecinată - o ramificaţie viguroasă din vestitul Codru al Vlăsiei - păstrează toponimic amintirea unui domn Radu, poate legendarului Radu-Negru (zis şi Negru Vodă) poate chiar a lui Radu I Basarab, tatăl marelui Mircea cel Bătrân şi al lui Dan I-ul, Voievodul din care au descins apoi Dăneştii. Numele satului sugerează îndată, ca şi în alte câteva locuri din ţară, întinse bălţi, ape leneşe, şi desigur, nelipsite mlaştini. Băltenii ar fi rămas pesemne acoperit de zăpezile şi apele uitării dacă, la leatul vechi 6955, n-ar fi fost scos din hibernarea lui temporară şi n-ar fi intrat - meteoric şi viscolit - în istoria şi legenda valahă, ca teatru de luptă între Drăculeşti şi Dănesti. Desigur, un mărunt şi, ceţos cadru pentru o luptă înverşunată şi legitimă[2], de aproape un secol, pe care au dus-o pentru tronul Ţării Româneşti şi pentru stingerea unei vechi vendette familiale urmaşii celor două ramuri de voievozi Basarabi: fiii şi nepoţii lui Mircea, cu fiii şi nepoţii lui Dan. Vrăjmăşia pare a fi început după moartea lui Radu. Mircea cel Bătrân succede rapid fratelui său vârstnic Dan I-iul, răpus într-o înfruntare obscură de arme. Timp de 32 de ani, cât durează glorioasa lui domnie, urmaşii lui Dan I-iul, adăpostiţi în Ardeal şi la Curtea lui Sigismund de Luxemburg, nu îndrăznesc să-şi revendice drepturile asupra Munteniei. Abia după ce fiul şi asociatul la tron al lui Mircea, Mihail I-ul, piere în 1420 într-o bătălie cu turcii, iar aceştia înscăunează pe-un bastard de-al lui Mircea, pe Radu Prasna­glava, Dan al II-lea, sprijinit de Sigismund, caută stăruitor să înlăture pe verii săi, pe fiii din flori ai lui Mircea, şi reuşeşte apoi să domnească şi el cu întreruperi, cam zece ani. Acest Dan al II-lea cel Viteaz, cum îl numesc baladele sâr­beşti amintind rezistenţa lui împotriva turcilor, moare în împrejurări-nelimpezi în 1431. Coroana Ţării Româneşti trece iarăşi la urmaşii lui Mircea. O poartă Alexandru Aldea, apoi Vlad Dracul[3]. Cu acest domn, cu nume straniu şi izbitor, conflictul dintre Drăculeşti şi Dăneşti capătă un ecou istoric mai amplu şi mai sângeros. Îl păstrează aproape toate cronicile şi însemnările vremii: bizantine, ungureşti, sârbeşti, italieneşti, polone şi chiar turceşti. Fiul lui Dan cel Viteaz, Vladislav al II-lea[4], vine din Transilvania împreună cu Iancu de Hunedoara şi-l suprimă pe Vlad Dracul şi pe descendentul cel mare al acestuia, pe Mircea. Urmează un intermezzo de vreo zece ani de triumf al Dăneştilor. Dar, în 1456, lupta dintre cele două ramuri ale Basarabilor reînvie. Vlad Ţepeş, un Drăculesc pur-sânge prin tată, un Muşatin adevărat prin mamă, şi un Basarab autentic prin bunicul său Mircea, omoară la a doua sa venire[5]  în tronul Munteniei pe ucigaşul părintelui său, pe Vladislav II Dan. Şi, câţiva ani mai târziu, când prinde pe fiul acestuia, alt Dan (Dan III sau Dan cel Tânăr), adăpostit şi protejat tot în Ardeal (ca şi Vlad o vreme scurtă), îl ucide, spectaculos, când acesta a intrat în ţară cu scopul precis de a înlătura un pretendent legitim la domnie, dar şi ca să împlinească, medieval şi cavaleresc, vendetta: să-şi răzbune tatăl. La rândul său, aprigul potrivnic din 1462 al lui Mahomed, Cuceritorul Bizanţului, piere trădat şi asasinat de boierii lui Laiotă Basarab, alt fiu al lui Dan al II-lea. Vrăjmăşia dintre Drăculeşti şi Dăneşti va continua mai estompată şi în deceniile următoare, sfâşiind inutil ţara şi servind desigur doar intereselor politice şi economice ale unei părţi din boierimea feudală română, la rândul ei împărţită în acea vreme în partide cu hotărâtoare simpatii şi duşmănii interne, cu aserviri şi ploconiri externe, când faţă de turci, când faţă de adversarii acestora. Fiul lui Ţepeş, Mihnea Vodă cel Rău, va fi ucis şi el de nişte Dăneşti: de un vistier Albu, întovărăşit de Dimitrie Iacşici şi de Danciul urmaşul lui Basarab cel Tânăr, strănepot al lui Dan al II-lea. Cu omisiunile şi derogările unei ficţiuni literare, romanul de faţă caută, în contururile acestui conflict istoric real, să evoce doar câteva secvenţe din lupta celor două familii domneşti, şi din destinele celor doi Drăculeşti propriu-zişi; al lui Vlad Dracul - Drăculea Vodă - şi al lui Dârak-oglu, adică fiul Dracului cum îi zic cronicarii turci din epocă, Dracullus cum îl vor latiniza istoricii contemporani cu el, sau Ţepeş, cum va fi cunoscut în Istorie, datorită poreclei pe care i-a dat-o poporul în zilele stăpânirii lui, şi mai târziu. Moartea lui Vlad Dracul - care constituie partea I-a a acestui roman - declanşează şi explică (în intenţia autoarei) un episod justiţiar dar feroce de la începutul domniei lui Ţepeş, al cărui chip apare în Legendele săseşti despre el înconjurat de la origine cu un exagerat sadism. De asemeni, presupusa înfruntare dintre fiul lui Mircea cel Bătrân şi fiul lui Dan al II-lea. imaginată a se fi petrecut prima oară în timpul unui turnir la Curtea lui Sigismund de Luxemburg are ca motivare învestitura nobilă din 1431 desfăşurată real în scena Istoriei, în burgul Nürnberg, sub oblăduirea unui împărat duplicitar şi slab şi a unui destin politic covârşitor pentru veacul XV, în care Balcanii şi Bizanţul cad sub stăpânirea lui Murad II şi Mahomed II, sub privirile unei Europe mai mult nepăsătoare decât conştientă de răspunderile ei şi de ameninţă­toarea putere din Răsărit.     [1] Vezi Notele numerotate cu cifre la sfârşitul volumului(n.a.) [2] Legitimă – Din punct de vedere istoric şi juridic, lupta era legitimă în sec.XV fiindcă acţiona principiul ereditar-electiv la succesiunea unui domn. După legile bizantine, consfinţite şi de feudalism la început, puteau concura la domnie atât fiii legitimi sau bastarzi, cât şi fraţii domnului răposat sau înlăturat, boierii ţării urmând să decida cui îi revine scaunul. Acest sistem electiv a adus mari şi nefericite prejudicii ţării, sfâşiată mereu de aceste lupte(n.a.) [3] Vlad Dracul a fost domn al Ţării Româneşti în trei rânduri : 1436—1438 ; 1439—1442 ; 1443—1447. (n.a.) [4] Unii cercetători îl numesc şi Vladislav II Dan sau Danciul(n.a.). [5] Şi Vlad Ţepeş a domnit de trei ori. Prima domnie, din 1448, e foarte scurtă, doar două luni. A doua : 1456—1462 ; a treia iarăşi fulgerătoare, în 1478. (n.a)

Copilul netoatei A fost odată în Țara Românească un domn din neamul Basarabilor. El era holtei, zburdalnic, iubăreț și neastîmpărat, cît nu-l încăpea țara. El da cu plasa în dreapta și in stînga și ce putea prinde de aceea se folosea. Căci pe vremile acelea nu se pomenea ca vro femeie să calce strimb. Cit despre fete, nici că era de gîndit.   Totuși, vodă ca vodă, și apoi tînăr, și apoi plin de foc, își îndulcea gura, ba cu cît-o fîță de pește, ba cu cît-un baboiaș, adecă cu ce da în mrejele sale. Ce să zici? Vodă era el, tînăr era, și, deh! Îi cerea și lui inima mere acre.   De măritat după dînsul se fereau toate fetele ca de nu știu ce lucru mare, căci era cam flușturatic, cicălitor și aspru. El vedea unele ca acestea, și nici el, vedeți d-voastră, nu se îmbulzea, nici se înfigea la căsătorie.   Cum, necum, ori umblînd după pui de giol, sau adus după trebile țării prin Mehedinți, ajunse și pe la satul Podeni și acolo făcu popas. El trase la unul care zicea că se coboară din neamul său. Se vede că zărise vrun vînat, căci de astă dată zăbovi mai mult decît altă dată.   Văzînd că nu o scoate la căpătîi și nici nu poate îndupleca vro fată, vreo nevastă, ba nici vreo vădană măcar să voiască a sări gardul, s-a supărat dumnealui jupîn vodă.   Așa, vezi bine, da ce socotea el? Muierile p-acolo erau cinstite pe vremile acelea și nu voiau să știe ele de vodia lui. Ce le păsa lor? El s-a supărat, el s-o dessupăra.   P-acolo pîn sat trăia și un lotru de numele căruia se dusese vestea pînă la vodă. Pe acesta trimise vodă de-l chemă. Dacă veni, îi porunci vodă să facă ce o ști și cum o socoti el să-i găsească pe cineva care să se iubească cu el.   După ce se gîndi nițel, lotrul zise lui vodă:   — Voi face, măria-ta, după pofta inimii tale, numai și măria-ta să asculți de cuvîntul meu.   — Dacă s-o putea, voi asculta, spune!   — Pe la noi, măria-ta, muierile sunt sperioase și neprihănite. Cu una, cu două, nu se poate să puie cineva nici mînă, ba nici măcar ochii pe dînsele. Dară mai bine la noapte, cînd te vei culca, să fie lumînarea stinsă și ce vei apuca p-întuneric să taci și să faci, să nu zici nici bleau! Vodă se mai miră o toană de atîta statornicie pe muierile acelea, de să nu se poată atinge nimeni de ele. Și după ce dete o pungă de bani lotrului, se făgădui că va face tocmai pe tocmai după cum l-a învățat lotrul.   Acesta, luînd banii, se gîndi el: „Lasă, că ți-o joc eu!” I-a jucat-o el dară și-a făcut de cap.   Lotrul știa pe o netoată, care trăia atunci în Podeni. Ea era urîtă ca o stafie, dar foc de urîtă, și apoi neroadă și gîngavă de zicea la mămăligă: mîngă, la lapte: neaptă și toate vorbele le pocea și le schimonosea de nu se mai înțelegeau. Ea ședea pe o cioacă de deal, într-o dărîmătură de colibă de credeai că acolo locuiește muma ciumelor, ori muma pădurii.   La dînsa s-a gîndit lotrul cînd s-a făgăduit lui vodă să-i facă pe voie și la ea s-a și dus și i-a zis:   — Fa, năpruio! a venit vremea să te procopsești și tu. Uite, ți-am adus haine cum nici pîrcălăbița din sat nu are, și salbă și cercei și mărgele. Spală-te bine, îmbracă-te, gătește-te și diseară să mergi la vodă, să intri în chilia lui, fără să cîrcnești o vorbă măcar. De dimineață să te scoli cu noaptea în cap și să ieși ca să nu te simță nici apele. Dară bagă de seamă bine, să nu se deștepte vodă, că nu e bine de tine. Vezi să ieși binișor din chilie, să nu simță vodă, că se supără foc pe tine și să nu te vază cineva. Bagă de seamă bine și ține minte: să nu scoți vro vorbă din tine înaintea lui vodă, să-l lași în pacesă doarmă cînd vei ieși, că de unde nu, unde îți stau picioarele îți va sta și capul.   Și să nu socotiți că netoata s-a dat înapoi de la aceasta. Te-aș! Ba dimpotrivă; căci cine dracul se mai uită la o slută și la o nelăută ca dînsa. Dară încămite cînd știa că o să meargă la vodă.   Netoată, netoată, dară la dichisit și la gătit vedeți d-voastră îi da și ei brînci inima. Toată ziulica se spălă, se pieptănă, se spilcui, se îmbrăcă și se găti cum știu și ea mai bine.   Seara, după amurg, pîș! pîș! În vîrful degetelor, se duse la casa unde ședea vodă și intră în chilia lui pe unde îi spusese lotrul că poate să intre nevăzută de nimeni.   Cînd s-a văzut năpruia în chilia lui vodă, îi părea că saltă de bucurie, că nu mai atinge pămîntul.   De vorbit, ce e drept, n-a vorbit nimic, dară a doua zi de dimineață, cînd vru să iasă, nu știu cum făcu, mă rog, pe de o parte, de bucurie, pe de alta, de frică, că se lovi nu știu de ce și din zgomotul ce se făcu, se deșteptă vodă, se scoală din pat, aprinde luminarea și cînd colo, ce să-i vază ochii? O sută de holeri de ar fi fost înaintea lui, nu s-ar fi scîrbit atît cît se scîrbi de această lepădătură a satului.   Se cătrăni vodă de mînie, se supără, răcni ca un leu, dar degeaba acum. Ce s-a făcut, s-a făcut. Ca să-și scoață din capete însă, porunci slujitorului de luă pe biata gîngavă și-i dete de cheltuială cîteva bețe bune, ca să-și aducă aminte cît o trăi ea că a mas o noapte în chilia lui vodă; iar pe lotru carele-și bătuse joc de dînsul porunci de îl legă de coada unui cal neînvățat și-i dete drumul. Calul se duse prin păduri, prin munți, prin bolovani de piatră și dus a fost pînă în ziua de astăzi cu lotru cu tot.   Și mai domolindu-se vodă din supărarea sa, trimise de chemă pe moș popa și pe bătrînii satului. Ei dacă veniră le spuse visul ce a visat în noaptea aceea și-i întrebă ca ce să însemneze oare?   — Se făcea, zise vodă, că mă primblam pe o pajiște verde, că aveam în deget un inel cu o piatră scumpă de briliant și se făcu că preumblîndu-mă așa, mi-a căzut piatra de la inel într-o balegă de vacă.   Toți cei de față tăcură mîlcă, căci nici unul nu știu să tîlcuiască visul lui vodă. Și apoi știau ei că nu e de glumit cu vodă.   Dacă văzu vodă că nu poate scoate nici o vorbă de la țărani, plecă și el într-ale sale.   Dar povestea zicătoarei românești: pe nebun nici să-l ocărăști, nici să te ocărască, că te spune la lume.   Tocmai astfel fu și cu netoata din satul Podeni.   Măcar că scăpase netunsă din mîna lui vodă, măcar că vergile loviturilor cu nuiele se cunoșteau încă pe trupul ei, de a doua zi ea dete tîrgului că a dormit o noapte în chilia lui vodă; la toți spunea cum și ce fel s-a drăgostit cu vodă toată noaptea.   Rîdea lumea de năzbotiile ei, dară se înfiora cînd își aducea aminte de pățania lotrului și se minuna de povestea visului lui vodă.   N-apucă să se uite toate aceste năzdrăvănii și lumea Începu din nou să vorbească că neroada satului este greoaie. Și așa era. Tutuită și gîngavă, în loc să-și ascunză rușinea, ea se fălea în vileag că o să facă un copil.   Mai rîseră ce mai rîseră oamenii, o huiduiră încă cîtăva vreme și apoi iarăși începu să se uite, ca toate lucrurile din lume. Pînă sunt proaspete au căutare, iară dacă se învechesc se pun la uitare. Cînd, după nouă luni, iarăși începu lumea să vorbească cum că năpruia din deal a născut un pici de băiat, zdravăn și sănătos.   Cîțiva bogătași din sat, cari n-aveau copii, se cruciră de asta și ziceau: „Cum dracu de dă Dumnezeu odrasle la niște nebuni și cum de nu ascultă rugăciunile atîtor oameni cu dare de mînă, cari sunt ahtiați după copii!“   Pasămite, ar fi vrut, vedeți d-voastră, să ia de suflet vreunul din ei pe acest copil sărac, născut din flori; dară toți se temură și fugiră ca de altă aia, să nu-și bage în cîrd cu nebuna satului.   Copilul crescu cu turtă de bogdaproste, cum se zice. Mă-sa îngriji de el, doară cu dorul de mumă, cît despre trebuincioasele de toate zilele fură lăsate în știrea Domnului, căci ea n-avea nici cît îi trebuia ei. Boiul lui cel vîrtos însă înfruntă toate asprimile vremurilor și se făcu măricel, cînd mîncat, cînd nemîncat, cînd îmbrăcat cu te miră ce zdreanță de pomană și cînd în pielea goală ca moș Adam.   Dacă se făcu mai măricel, știi colea, codănel, să poată a mi-ți face treabă, mă-sa îl băgă la stăpîn, cioban la oi.   Și fiind cel mai mic dintre ciobani, în loc să fie supus și ascultător, el era cel mai țanțoș din toți și nu vrea să știe de nimeni. Făcea fel de fel de nebunii, încît toți se luaseră de gînduri cu dînsul. Toate ca toate, ciobanii ca toți ciobanii, dară un obicei îl deosebea de ceilalți. El nu ședea niciodată jos pe pămînt. Trebuia să puie sub dînsul ceva: ori cîte vro țoală, sau să găsească vro buturugă, vro găleată, cofă, sau orice ar fi fost, numai să fie ceva. Firea lui îl îndemna să nu șează pe pămîntul gol. Deh! Ce să zici? sămînță de domn îmi era dumnealui.   Într-o zi baciul de la stînă voia să mulgă o capră și ea nu sta. Îndreptează vorba către piciul și-i zice:   — Pune mîna, mă, d-o ține. Și prinzînd-o de lațe, el o ținu în loc. Stînd el plecat așa ca s-o ție, nu-i venea bine. Vru să șează jos, dară nu ochi nimic p-aci pîmprejur așa potrivit pe ce să șează. Atunci, odată întinde mîna în capul unui fîrtat d-ai lui de la stînă, îi ia căciula din cap, o puse jos și șezu pe dînsa. Nici că mai trebuie să vă spui că acela s-a mîniat grozav, pentru așa ocară, să-i ia el căciula să i-o puie sub dînsul! și se repede asupră-i ca să-i arate lui cine este el.   Ciobanul cel mic, cum văzu ce gînd are fîrtatul, dete drumul caprei și mai iute decît ar putea cineva să crează pune mîna pe o bîtă și culcă la pămînt pe ciobanul a cărui căciulă o luase ca să șează pe ea.   Ceilalți tovarăși se scoală ca să vie într-ajutorul celui ucis, iară ciobănașul cel zavragiu o zbughi de acolo ca un fulger, se duse și dus a fost de nu mai dete cu mîna de dînsul nu știu cîtă vreme.   Bag seamă știa și el că: fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă.   Trecuse multă vreme. Nebuna satului cea urîtă ca o ciumă și gîngavă dase ortul popii de mult. Pomenirea ei și a fiului ei din flori, ciobanul cel cu pricina, se uitase. Cînd, într-una din zile, se pomeniră sătenii cu un boier mare că vine să adune o seamă de voinicei cu carii să gonească pe grecii din Fanar, ce se încuibaseră în țară. Acești greci pîrjolea lumea aievea, de lăsaseră la degetul cel mic pe tîlharii de codru. Boierul care veni în sat era înțeles și cu alți boieri, carii și aceia își adunau oamenii lor de prin alte părți pentru aceeași treabă.   Cum se numea acest boier? Vezi, asta e asta. Ce, nu știți? Să vă spui eu, precum o spune sătenii din Podeni la toți cîți vor s-o știe. El se numea: marele paharnic Lupu Mehedințeanu.   Cine era?   Iacă fiul netoatei, ce ședea odinioară într-o cioacă de deal, într-o colibă ce sta să cază pe dînsa.   Cum a ajuns el așa?   Pasămite cînd cu fuga lui de la tîrla unde ucisese pe ciobanul cel cu căciula, nimerise la curtea domnească și acolo ajunse boier mare după slujbele lui pentru țară.   Acolo văzuse și cunoscuse jafurile veneticilor asupra țării și uneltirile lor cele prăpăditoare pentru bietul țăran.   Inima lui se aprinse de dor pentru binele poporului și căuta acum să-și izbîndească asupra protivnicului.   Iară bine că s-a găsit p-atunci un lup care a păscut cu dor de inimă oile românești cele asuprite!   Dară azi? Găsi-se-va oare cineva care să mîntuiască turma cea cuvîntătoare din gura atîtor lupi, lifte adunate aici de prin toate colțurile lumii?

  Povestea audio o puteți asculta aici             Fata de la Cozia de Dumitru Almaș                                                                                                                                                                                                                 FATA DE LA COZIA                                                                                   Ascultați povestirea Mariei, fata de la Cozia.                Spun cărțile că, pe la veleat 1450, după moartea domnitorului Vlad, poreclit Draculea, în Țara Românească s-a aprins iarăși zurbavă mare între boieri. Se sfădeau cumplit, cu sabia, pentru tron, pricinuind tulburarea și nenorocirea țării. Nu le prea păsa că norodul se istovea la crunte nevoi și-n aspre lipsuri. Numai ei s-ajungă stăpâni și poruncitori peste toate. Dar iată că, în 1456, domnia a luat-o Vlad vodă, feciorul lui Draculea. Și era Vlad vodă bărbat nalt, cu plete până pe umeri, cu frunte lată, cu nas drept, cu ochi mari, vineți, cu mustață iscusit tușinată, cu bărbie de om dârz și neînduplecat. A mirare era surâsul pe bărbătescul lui chip: rar și abia încondeiat pe buzele-i necrezut de gingașe, în ciudată nepotrivire cu asprimea înfățișării, luată în totul ei tot. Spusese răspicat: „Am venit să curm zâzaniile și vrajba din țară. Să pun săbiile și oștile împotriva mișeilor și a dușmanilor, iar nu împotriva celor vrednici și iubitori de norod”.   Dar cei mai mulți boieri l-au primit pe Vlad vodă cu îngrijorare, dacă nu chiar cu spaimă. Îl știau om umblat prin lume: zălog la Țarigrad, fugar în Modova, om de credință al lui Iancu de Hunedoara, prieten al lui Matei Corvin, craiul Ungariei; îl știau aspru și necruțător; și mai ales, doritor să ocârmuiască o țară slobodă.   Ca și boierii, călugării de la mănăstirea Cozia stârneau între dânșii dispute despre noua domnie. De pildă călugărul Eftimie se îngândura, grăind: — Vremile-s aspre și grele. Turcii bat de un veac la Dunăre și Carpați. Ne trebuie un domn drept și viteaz. — Ei, eu socot că mai potrivit ar fi un domn evlavios, își ridica dreapta spre cer călugărul Macarie, răsucind-o ușor ca să lunece mâneca neagră a sutanei de mătase. — Bună-i și evlavia, părinte Macarie; dar acuma țara are nevoie de om dârz. Și Vlad vodă este. Îl știu din războaiele lui Iancu de la Hunedoara, unde însumi m-am bătut, pân-am pierdut piciorul drept și umblu azi cu unul de lemn, cum mă vezi. — Nu mă rostesc despre Vlad, până nu-l văd la treabă. Că, deocamdată, menirea noastră aici, în ăst loc adăpostit, loc de hodină și cugetare, este să ne îndeletnicim numai și numai cu cele sfinte. Să ne lepădăm de pământeștile griji și cerului să ne închinăm.   Eftimie, călugărul cel șchiop, nu împărtășea gândurile cuviosului Macarie. Deși nu se afla demult aici, știa că, de când a zidit-o Mircea bătrânul, mănăstirea Cozia a fost adesea în bătaia furtunii, vânzolită de oameni care vin de la miazăzi ori de la miazănoapte, pe valea Oltului, printre munții cei mari. Noroc că zidurile o apărau ca pe o bine zidită și tare cetate, cu turnuri ele apărare, cu firide pentru slobozirea săgeților din arc, cu tainițe și cămări pentru provizii.   Trăia, pe-atunci, în slujba mănăstirii Cozia un bătrân pe nume Pârvu. I se zicea „Pârvu, rumânu mănăstirii”. Trecuse de șaptezeci de ani. Împreună cu femeia lui – Tudora o chema —dubia[1] blăni de vulpe, de jder și de bursuc, de vidră și de veveriță. În tinerețe Tudora furase ăst meșteșug de la un sas din Sibiu. Nopți și nopți a stat ascunsă în spatele hârdaielor cu dubeală, în duhori înăbușitoare, a cărat pieile împuțite cu brațul, a slugărit și a răbdat umilințele cele mai grele cinci ani în șir, pân-a aflat toată taina dubirii. Că, pentru nimica în lume, nu voia sasul să știe și altul, afară de fecioru-su, taină ca asta. Având mare nevoie de blănițe moi și călduroase, călugării de la Cozia i-au rânduit Tudorii o dubălărie în Călimănești, pe malul Oltului. L-au silit și pe Pârvu să părăsească meseria lui de olar, ca s-o ajute pe Tudora. În zeci de ani de lucru la dubălărie, Tudora și Pârvu au îmbrăcat în blană de vulpe, de jder și de bursuc, toate anteriile și rantiile preacuvioșilor călugări din chinoviile[2] de la Cozia, Bistrița și Curtea de Argeș.   La început, călugării aduceau blănile. Pe urmă l-au obligat pe Pârvu să și ie procure singur. Așa, rumânul mănăstirii s-a nevoit a învăța vânătoarea, iar Tudora a pune capcane pentru sălbăticiuni. Îmbătrânind, fiindu-le tot mai greu să horhăiască prin păduri, întru găsirea vânatului, și-au învățat nepoții, pe Marin și Maria, cum să mânuiască arcul și să împlânte săgeata într-o vulpe sau un jder, cum să pună și să scoată o capcană pentru veverițe ori bursuci.   Marin și Maria semănau între dânșii, nespus. Moș Pârvu îi creștea de la vârsta de cinci ani. Că tatăl lor pierise în războiul cu turcii, iar mama se înecase în Olt, într-o primăvară, când trecea cu vânatul pe-o plută.   După ce au împlinit doisprezece ani. Călugărul Macarie a trimis nepoții lui moș Pârvu să vândă blănițele pe la mănăstiri. Încărcau marfa în desagi, așezau desagii pe doi măgăruși și porneau la drum, îmbrăcați ca vai de lume, să-i creadă drumeții cerșetori, iar nu neguțători. Că de i-ar fi bănuit răufăcătorii ce poartă în desagi, lesne i-ar fi jefuit. La plecare, îngenuncheau în pridvorul bisericii și, cu mare cutremurare, ascultau blăstămul răcnit al călugărului Macarie, până se înroșea ca sfecla: — Dacă sfeterisiți vreun gologănaș, vă afurisesc! Și nu mai pupați voi raiul, în vecii vecilor, amin…   Dintre toți cumpărătorii, călugărițele se purtau mai omenește cu tinerii negustorași. E-adevărat, chiteau[3] și puricau blănițele cu toată luarea-aminte: să nu cumva să fie țăncușate ori pătate. Se târguiau mult; dar totdeauna plăteau cinstit. O lăudau mai cu seamă pe Mar ia, că se arăta cuviincioasă, alegea cu grijă vorbele și deprindea ușor să facă socotelile, drept și frumos. — Are chip frumușel și plăcut. Creste aproape tot așa de năltuță ca și frate-su. Și mi se pare chiar mai isteață decât el, spunea călugărița Melania de la Hurez.   Când auzea vorbele de laudă, Mar ia se rumenea la obraji de focul unei lăuntrice bucurii, îmbujorarea asta incinta și mai mult călugăritele. — O să fie o fată frumoasă și vrednică, întăreau vorba alte maici.   I-au zis Fata de la Cozia. Avea păr castaniu, bogat și vălurit. Când dezbrobodită, se strecura prin poiene să cerceteze capcanele, bătaia soarelui îi înspica părul cu sclipiri de aur. Ochii, căprui, păreau albaștri pe vreme senină și cenușii când se-ncețoșa cerul. Gura abia acum i se strunguia, cu gingășie, deprinzând a rosti vorbă răspicată. Furișarea tupilușă, pe sub ramuri și cetină, îi făcea trup zvelt, mlădios, ca de zvârlugă.   Înfățișarea lui Marin părea aidoma cu a soră-sii. Când Maria își punea cușmă, iar Marin se lega c-o broboadă, călugării nu-i mai osebeau. — Cum pot fi două făpturi așa de asemenea? întreba călugărul Macarie. Oare ăsta nu-i vreun semn de la domnul? — Asemănare părelnică și trecătoare, se-mpotrivea călugărul Eftimie. Că sunt cum nu se poate mai deosebiți: unul parte bărbătească, iar celălalt parte femeiască. Marin are mâini mai mari, trup mai ciolănos, mai țeapăn. Peste șase-șapte ani deosebirile fivor mai însemnate. Numai orbii pot spune că-s asemenea. — Îndrăcit ești, sfinția ta. Totdeauna mi te împotrivești în păreri.   Dar într-o nefericită zi, tâlharii au aținut calea celor doi copilandri. Le-au croit câte trei lovituri cu o coadă de topor peste șale, i-au prăbușit în pulbere. Au înșfăcat frâiele măgărușilor, și duși au fost. Când usturimea cărnii zdrobite de lovituri s-a mai potolit, băiețașii s-au târât șchiopătând, până la Cozia. Aici, călugărul Macarie i-a mângâiat cu biciul, pentru nevrednicie. — Țara-i plină de tâlhari, a suspinat Marin. — Pradă caravane de negustori brașoveni, darmite… — Taci, zăludo! Tâlhari sunteți voi!… Ați vândut b ian ițele și asinii și-ați dosit banii. Banii sfintei mănăstiri! Blestem peste capul vostru, până la al nouălea neam! S-aveți parte de focul Gheenei și de furcile dracilor!…   Au amuțit, înspăimântați. Parcă n-așteptau decât să se deschidă pământul și să-i înghită focul Gheenei. Drept pedeapsă, călugărul Macarie i-a trimis întru osândă, pentru o vară, la stâna baciului Gligor, mocan din săliștea Sibiului, care de mulți ani, ținea întru pășunare plaiurile de pe vârful muntelui Cozia. Ciobanii se temeau de el mai ceva ca de urs, atât era de rău și de abraș baciul Gligor.   Marin și Maria au cărat apă la târlă, au spălat hârdaiele și donițele, au frământat cașul, au copt turtele pe vatră, au ghilit lina în apa Turnișorului, au dubit pielicele pentru căciuli și pentru toharce, au împletit colțuni și mănuși pentru iarnă, au hrănit porcii și câinii, au fiert în zer cămășile ciobanilor. Mă rog; toată treaba ce se cere vara la o stână. Și ceva, peste: au prins vulpi cu capcana, veverițe cu lațul și iepuri cu arcul.   Toamna, baciul Gligor i-a adus la mănăstire: — Cuvioase părinte, a cuvântat el către călugărul Macarie, dă-mi mie copilandrii iștia. Sunt vrednici cum rar se afla. Auzind asemenea dorință călugărul s-a încruntat foarte: — Sunt rumânii mănăstirii! — Atunci, îngăduie-mi ca, pentru slujba cu care m-au slujit, să le dărui câte trei mioare.   Dar la bordeiul lui moș Pârvu, Marin și Maria aflat-au jale mare. Stoarsă de puteri, bunica Tudora a căzut, într-o seară din august, în groapa cu dubeală și-a murit. Ca să nu piară de foame, bunicul Pârvu s-a întors la meseria de olar. Arsese trei cuptoare de oale și străchini. În iarna aceea, călugărul Macarie a poruncit să încarce oalele într-o sanie trasă de doi asini și a trimis pe Marin să le vândă prin țară.! — Mergi și tu cu mine, a rugat-o pe soră-sa — Ești flăcău mare! a strigat călugărul Macarie. Sora-ta să rămână aici, să care lut olarului.   Cu povața călugărului Eftimie, Maria a cărat o movilă de lut, a așezat-o în fața bordeiului și, pe furiș, a pornit împreună cu frate-su pe valea Oltului, cu o căruță de oale, la Sibiu.   Mare oraș și cetate puternică Sibiul; ziduri groase, turnuri, case mari, biserici înalte. Și lume bogată, cu straie frumoase: nobili, cavaleri, femei strălucitoare în trăsuri aurite.   Și câte nu se spun și nu s-aud prin acest oraș… Așa au auzit și cei doi frați de o urzeală drăcească, privind stăpânirea și ocârtnuirea Țării Românești. Au aflat-o de la un român, slujitor în casa unui sas mare. Și acum zoreau să ducă știrea în țară. Vântul primăverii zbicise drumurile.   Mugurii plesneau pe ramuri, împrăștiind mirozne proaspete, plăcute. Pe malurile Oltului, iarba creștea văzând cu ochii, ca un covor împodobit cu bumbii de aur ai păpădiei.   Dar aproape de Brezoi i-au pândit trei lotri. Le-au astupat gurile cu călușe de iarbă și i-au legat în funii de doi fagi groși. Le-au luat banii și asinii, cu căruță cu tot.   Au stat legați toată noaptea, li s-au înțepenit și învinețit trupurile, sub strânsoarea frânghiilor. Huhurezii i-au înspăimântat cu huhuirea lor jalnică. Mar ia lăcrăma, gândind: „Și nici nu mai putem ajunge la vreme, să destăinuim părintelui Eftimie știrea…   Abia la prânzul cel mic doi călători i-au văzut și s-au îndurat să-i dezlege. Au alergat până la Cozia. Dar călugărul Eftimie nu se afla în chilie: plecase la Hurez.   Marin s-a grăbit să spună călugărului Maearie despre nenorocirea întâmplată pe drum. — Nevolnicilor! Vă jefuiește orice lotru, ca pe niște nătângi. Vă-nec în Olt! — La Sibiu se primejduiește domnia și viața măriei sale! a strigat Maria, ca să-l facă pe călugăr să mai uite necazul.   Și-a povestit, pe nerăsuflate, despre urzeala aflată la Sibiu: în înțelegere cu turcii, mai mari sașilor trimis-au bani și ceva oști unui boier Vlad, poreclit călugărul, să se facă domn și să plătească bir sultanului.   Călugărul Macarie a tresărit. I-a tremurat barba. I-au scăpărat ochii. S-a schimbat la față când ea sfecla, când ea morcovul: — Am să-l vestesc pe vodă despre ticăloșia asta!   S-a întâmplat ca, spre seară, călare, însoțit de doi căpitani tineri și voinici cum rar se află, să sosească la Cozia Vlad vodă însuși. Unul dintre căpitani semăna cu voievodul de parcă i-ar fi fost frate mai mic. Lui i-a vorbit Vlad vodă întâi: — Căpitane Maldăr, gătește hăitașii pentru mâine, în zori. Vânăm pe Cozia.   Căpitanul Maldăr a descălecat și-a poruncit starețului: — Cincizeci de hăitași, mâine, în zori.   Maria urmărea din colțul pridvorului chipul mândru, umbletul hotărât și vorba scurtă, aspră a căpitanului Maldăr. I se părea un fel de icoană mai tânără a lui Vlad vodă. Și asta o supăra amarnic: „… Uite, un om care împrumută chipul stăpânului…”   Seara călugărul Macarie a adus lui Marin o pereche de ciubote, iar Mariei o casâncă de lână țigaie: — Drept mulțămită de la măria sa, pentru știrea de la Sibiu. Strașnic bărbat. A zis: Pe Vlad călugărul îl urc în țeapă și-i cânt însumi molifta… vorbea călugărul Macarie cu neobișnuit spor de amănunte, rotind ochi vicleni asupra copilandrilor.   A doua zi, la vânătoare, nepoții lui moș Pârvu fost-au rânduiți hăitași. S-a întâmplat iarăși ca, chiar în fața lui Vodă, Maria să țintească un pui de căprioară. — O fată arcașă?! s-a minunat și s-a bucurat Vlad vodă. Căpitane Stroe Maldăr, mai cutează Dobrotă stolnicul a zice că n-are țara oșteni?   Maria s-a speriat: „M-a văzut măria-sa..” Dar, totodată, inima i s-a înfiorat de plăcerea înaltei laude. — Da, măria ta, a cutezat a zice căpitanul.   Dar vânătoarea și războiul nu-s treburi pentru muieri.   Vodă nu i-a răspuns; a slobozit săgeata într-un cerb cu coarne în opt rânduri. În căprioara care-l urma a tras Stroe Maldăr j a ochit-o, a doborât-o și s-a îngâmfat și mai tare. „… Prea-i mândru…” gândea Maria, retrasă lângă tulpina unui molid și privindu-l cu coada ochiului. Totuși, când l-a întâlnit singur, i-a vorbit, cum ar fi vorbit cu un călugăr din mănăstire: — Spune, rogu-te, aflat-a măria sa de primejdia ce-l paște?   Trufaș, căpitanul Maldăr s-a prefăcut că n-aude. Maria s-a îndârjit și mai mult: — Ce, dacă-s desculță, n-ai ochi să mă vezi? îi fi dumneata voinic și frumos, îi fi din straja lui vodă, dar așa, ca om, ca suflet, nu faci două parale. Măria sa m-a observat; domnia ta… trufașule!   Deodată hăulirea hăitașilor a stârnit un urs bătrân: o namilă mai mare decât un bou.   Se apropia în salturi de locurile de pândă. S-a năpustit chiar spre locul de pândă al lui Vlad vodă.   Ghicind primejdia, Maldăr s-a săltat spre fiară, cu jungherul.   S-a încins o trântă furioasă între om și urs. Când dihania, când căpitanul era dedesubt. Inima Mariei tremura ca frunza plopului. I s-a golit capul de orice gând. Doar mâinile au adus, parcă singure, arcul în față și-au potrivit săgeata pe coardă.   Dar drept în clipa aceea namila s-a prăbușit sub jungherul lui Maldăr, scoțând răget cumplit, de-au clocotit tot muntele Cozia și valea Oltului până hăt departe.   Dezmeticită, bucuroasă, Maria a adus un ulcior de apă de izvor, a spălat obrazul zgâriat al căpitanului. Îi plăcea că stătea cuminte și parcă sur idea, sfios, celor care-l lăudau, în cap cu vodă însuși.   A doua zi vânătoarea a continuat.   Maria l-a întâlnit și-acum pe căpitanul Maldăr. Devenise iarăși trufaș. Zgârieturile de pe obraz prinseseră coji roșietice.   Maria îmbrăcase catrința cea nouă. Se încălțase cu opinci. Dar el tot n-o vedea. A dat să-l întreacă la fugă. N-a izbutit. A tras într-un jder, o dată cu dânsul. Săgeata ei a smuls un smoc de păr din coama fiarei, pe când a lui a pătruns în inimă. Totuși, tânărul căpitan n-a hohotit de râs, cum fac biruitorii cei falnici. Ci a învăluit-o c-o privire cercetătoare, schimbată repede în admirație: — Strașnic!… Cum te cheamă? — Fata de la Cozia! — Ce nume!… Tu nu știi că nu se cuvine să te-ntreci cu un oștean? — Ba, iaca, mă-ntrec! Și ce dacă ești… căpitanul măriei sale? — Ești îndrăzneață, Fată de la Cozia! — Și eu mă mir cum de-s așa… Spune, mărite căpitan, aflat-a cinstitul voievod despre urzelile pregătite la Sibiu? — Ce bâigui, fată? Piei din față-mi. Trap! s-a oțărât Maldăr.   Din întâmplare, aflându-se aproape și auzind, Vlad vodă a poruncit: — Vorbește!   Maria a căzut în genunchi și, cu inima în zbatere asemenea jderului în capcană, a istorisit tot ce auzise la Sibiu. Așa cum istorisise și călugărului Macarie. Pe chipul lui vodă se izvodea o umbră subțire, parc-ar fi trecut un nour peste creștetul Coziei. — Încetarea! a strigat către slujitorul ce-i sta în stânga. Glas de corn a sunat între arbori și stânci.   Hăitașii au amuțit. Gata să leșine de spaimă, Maria s-a prăbușit cu fruntea în iarbă. Straja s-a adunat repede. Și în cap cu vodă, pornit-au în galop, fără să se mai oprească la mănăstirea Cozia. Rămasă singură în poiană, Maria nu știa dac-a făcut bine sau rău.   Dar a înțeles că vodă Vlad nu era om, ci vijelie. Ba, împreună cu Marin, chibzuia că se putea ca părintele Macarie să nu-i fi spus nimica despre urzeala de la Sibiu. Mai ales că în acele zile a și fost, pe valea Oltului, oarecare vânzoleală de oameni ciudați, necunoscuți, înarmați. Peste două săptămâni s-a auzit și la Cozia că Vlad vodă a poftit la ospăț mare boierii             potrivnici și i-a întrebat: „Câți domni ați schimbat?” Și pentru că fiecare schimbase, pentru strâmt folosul său, câte șapte-opt, a poruncit călăilor să-i tragă pe toți în țeapă: să învețe acolo statornicia și cinstea. Din acea zi, boierii pus-au lui vodă nume nou: Vlad Țepeș.   La Cozia, călugărul Macarie, vânăt la față, se ruga în taină pentru sufletul celor trași în țeapă. Tar către Eftimie vorbea fățarnic: — Bine le-a făcut! Niște mișei… Dezbinau tara. — În sfârșit, suntem de aceeași părere, râse călugărul Eftimie. — De ce râzi? — Pentru că, după câte am aflat, vodă a crezut-o mai degrabă pe Maria lui moș Pârvu decât pe sfinția ta. — Cerul vede cât mă urăști și mă defăimezi!   A treia zi după disputa asta, călugărul Macarie a însoțit el însuși pe Marin și pe Maria, cu căruța cu oale în drum spre miazăzi, pe Olt la vale. Își făcuse culcuș bun sub coviltir. Au trecut de Drăgășani și s-au îndreptat spre Caracal.   Au mers bine două zile. Dar în a treia zi, spre seară, le-a ieșit în cale o ceată de turci. L-au tras de barbă pe călugăr, jos din căruță. Au răsturnat oalele și-au călcat cioburile în picioarele cailor. Pe Maria și pe Marin i-au legat cu funii, i-au urcat pe cai și-au galopat spre Dunăre. Înțelegând ce soartă îi aștepta, tot timpul Fata de la Cozia s-a gândit la căpitanul Maldăr: „… Dac-ar ști, ar sări să ne scoată din robie…”   Aproape de hotar, în adevăr, le-a ieșit în cale straja țării.   Pe Maria au scos-o din ghearele răpitorilor. Dar pe Marin l-au trecut vrăjmașii pe celălalt mal al Dunării, rob, cu alți mulți copii și tineri furați din țară, să-i facă ieniceri, la turci, în Țarigrad, ajuns tocmai în acei ani cetatea de scaun a vestitului sultan Mahomed al II-lea, zis Cuceritorul. Străjerii care-au adus-o pe Maria până la Cozia îl cunoșteau pe căpitanul Stroe Maldăr: „Fecior de moșnean din Câmpulung; om vrednic și bun, foarte bun oștean”.   Maria și-l închipuia sărind în șa: „Fată de la Cozia, plec să-ți scot fratele din robia turcească…” Ei, visare deșartă. Parcă-și mai amintește dumnealui de mine?! Și de ce și-ar aduce aminte?! Că i-am spus că-i trufaș și nu face două parale?” se răzgândea Maria și parcă i se amăra cerul gurii.   La Cozia, aflând de la părintele Macarie că turcii i-au răpit nepoții, bunicul Pârvu s-a îmbolnăvit de mâhnire. Maria l-a găsit zăcând, pe scândurile patului, învălit cu un țol. Când și-a văzut nepoata, a cuprins-o în brațe, tremurând. — Aprinde-mi o feștilă, a rugat-o cu glas stins. Nu te speria… Cuvine-se să-mi plătesc datoria cea de obște. Iartă că te las singură pe lume, înainte de-ați găsi ocrotitor vrednic de tine…   L-a înmormântat într-un colț al țintirimului din deal. A stat în genunchi lângă groapă, până s-a înnoptat. Gândea: „Am șaisprezece ani. Nu mai am pe nimeni… Unde să mă duc?”   Și lacrimile-i picurau pe bulgării de iarnă.   A ieșit din cimitir ca o umbră. Din cerdacul chiliei, călugărul Macarie a strigat-o: — Ești om de-al mănăstirii. Să nu-ncerci a fugi, că te aflăm oriunde. Și legată de coada calului te-aducem înapoi. A pus-o să facă oale, la roata bunicului. O bătea pentru fiecare oală strâmbă. Voia să-i strivească tinerețea, bucuria de a trăi. Asta urmărea călugărul Macarie. Dar nu-l putea opri pe călugărul Eftimie s-o ajute la ars oalele, la făcutul socotelilor. — Părinte Eftimie, îți slujesc un an, dacă mă-nveți buchiile. — Te-nvăț, Mărie, fără nicio îndatorire.   Scria slovele pe turte netezite din lutul pentru oale. Le-a deprins mai repede decât și-a închipuit călugărul. În două săptămâni a început să silabisească și pe ceaslov. În a treia, citea chiar bine.   Când călugărul Macarie i-a poruncit să plece cu căruța cu oale să le vândă, Maria a îmbrăcat straiele lui frate-său. Se bucura că lumea o socotea drept băiat. Vindea oale numai în satele de sub munte ori în Transilvania. Nu pogora mai jos de Drăgășani, de teama turcilor.   Într-o zi o maică din Hurez a întrebat-o: — Flăcăiașule, tu ești fratele Fetei de la Cozia? — Da… — Și unde-i soră-ta? — Au răpit-o turcii… a suspinat flăcăuașul.   Auzind că Maria drumețește îmbrăcată bărbat, călugărul Macarie a tresărit. Ochii i-au scăpărat scântei verzi: — Foarte bine! De-acum, pentru oricine, ești Marin a lui Pârvu. Flăcăul de la Cozia! Eu te-am botezat așa. Și numai cu ăst nume or să te primească în rai: Flăcăul de la Cozia…   Așa au mai curs zilele și nopțile a doi ani. În răstimp, boierii vicleni, tâlharii, cerșetorii, hoții, turcii trufași, toți și-au găsit sfârșitul sus, în țeapă, îngrășând corbii. Așa Vlad vodă a pus bună rânduială în țară. Acum lăsau negustorii marfa și punga cu galbeni în mijlocul drumului și n-o atingea nimeni.   Dar mai cu seamă Vlad vodă Țepeș a oprit orice bir către sultan.   Ca să apere hotărârea asta mare, voievodul a tocmit oaste bună, de țară, ca pe vremea lui Mircea bătrânul.   Și bine a făcut, căci, în primăvara anului 1462, străjile, așezate pe movile și pe culmi de dealuri aprinzând focuri, au dat semn că asupra țării s-abătea cumplită urgie, venind de la miazăzi. Ordia lui Mahomed, zis Cuceritorul, trecea Dunărea, prădând, arzând, batjocorind, ucigând. Și-au trecut, spun cărțile, 250 000 de turci.   Oastea lui Vlad Țepeș, prea mică, nu se putea măsura fățiș cu puhoiul osmanlâu, năbuitor, peste trupul țării. De aceea domnitorul a poruncit să se aștearnă pustiul în calea dușmanului. Și a hotărât să-l hărțuiască pe împotrivnic, lovindu-l cu vigoare, dar și cu vicleșug, pe neașteptate, la locuri strâmte, noaptea, în popasuri ori când turcimea se afla după pradă. Locuitorii dădeau foc caselor, satelor, holdelor și se bejeneau spre munte.   În mănăstirea Coziei, călugărul Eftimie lăuda fapta și îndrăzneala lui Vlad vodă: — Paloșul lui sclipește ca fulgerul în furtună. A, dacă n-aș fi beteag… mâine aș intra în oastea țării! Macarie cobea: — Avut-am ieri noapte năprasnică vedenie: ardea țara cu flăcări mai nalte ca munții. Pe Olt hoituri omenești curgeau, ca buștenii primăvara. Și, dacă zădărâm pe turci și nu primim domn pe Radu cel Frumos, vedenia s-adeverește. — Radu cel Frumos? Un trădător, un vândut sultanului! — Îl știu frate cu Vlad vodă. E frumos fără să fie și Țepeș. — Ci țara îl vrea domn pe Vlad Țepeș!   Maria urca în vârful muntelui Cozia, privea țara arzând și lăcrima. Zărind valuri de pulbere, stârnite de copitele cailor, tresări înfricoșată și coborî în fugă: — Părinte Eftimie, a zis, oprindu-se în fața pridvorului unde citea călugărul, un pâlc mare de turci ajuns-au la Râmnicul Vâlcii. Cu ciobanii, cu oamenii din Jiblea și Călimănești, Eftimie a rânduit repede apărarea mănăstirii.   Îmbrăcată flăcăiește, Maria îi era mâna dreaptă. Turcii au împresurat mănăstirea. Au cerut o mie de oi și zece putini de miere. — N-avem! Au răspuns cei dinăuntru.   Dușmanii au deschis lupta. Românii s-au apărat cum au putut, care cu săgeți, care cu pietre aruncate de pe ziduri în capul asaltatorilor, care cu apă clocotită. Maria alerga prin toată mănăstirea, ca o suveică, ducând poruncile lui Eftimie. Nu știa de ce, dar își amintea mereu de căpitanul Stroe Maldăr. Îl aștepta parcă să vină cu un stol de oșteni, să zdrobească turcimea, să despresoare mănăstirea și oamenii.   Noaptea, la sfatul călugărului Eftimie, „Flăcăul de la Cozia” a coborât pe frânghie zidul dinspre Olt. A trecut apa înot. A alergat la baciul Gligor. Străbătând poiana unde Maldăr s-a trântit cu ursul, l-a strigat, ca și cum ar fi putut-o auzi: „Stroe Maldăr, domnia ta nu știi că ni-i primejduită viața? De ce nu vii să ne mântui de iataganele spahiilor”?   Baciul Gligor a ascultat rugămintea călugărului Eftimie. Și, în zori, douăzeci și patru de ciobani s-au furișat, ca jderii, printre sălcii, s-au apropiat pe nesimțite de caii turcilor, i-au încălecat și i-au gonit în sus, spre pădure.   În ăstimp, cincizeci de oameni înarmați s-au năpustit din mănăstire asupra turcilor tăhui de somn. Pe mulți i-au prins, i-au pus în lanțuri și i-au închis în tainițele mănăstirii. Să se sature de jaf și omor.   În seara aceea, deasupra Coziei stăpânea un cer albastru și o liniște mare, ca după furtună.   Maria a îmbrăcat iară catrința și-a pornit încet, agale, pe malul Oltului, prin singurătatea luncii de la deal de mănăstire. Căta spre vânzoleala valurilor, mult asemeni frământului din inima-i, și gândea: „… Nu, nu-i de trăit într-atâta zurbavă, lăcomie, patimă și ură… Să fug la Sibiu, ori poate la Țarigrad, să-mi găsesc fratele! Să nu fiu chiar singură pe lume, de izbeliștea vrafurilor rele. Ori poate să m-arunc în Olt, ca mama…”   Mergea înainte, călcând pe iarba moale, rourată: „... Acolo au dormit turcii. Și-acolo pășteau caii. I-am răpus. Dar mâine?…” S-a oprit să privească un firicel de iarbă, c-o picătură de rouă cât un bob de muștar: părea de aur în lumina asfințitului. A mirosit o frunză de mentă. A trecut palma peste catifeaua florii de nalbă. Și-a răzimat spatele de tulpina unei sălcii bătrâne. Printre crengi zărea fruntea de piatră a muntelui Coz ia și piscurile Făgărașului, aurite de raza asfințitului. „… Unde-ar putea fi mai bine și mai frumos ca aici?… Asta-i tara mea, viața mea… Pentru ea se bate și Stroe Maldăr, trufaș căpitan din straja lui vodă, cu ce m-a vrăjit de nu-l uit? Și-n amărăciune, și-n dulceața unor clipe tot el mi se-ntruchipează. Ca o umbră și ca o lumină. Se stârnește chipul lui în inima mea cum se stârnește cântecul în gușulița privighetorii. Și el m-o fi uitat de-atunci… O biată roabă, desculță și proasta, singură-n lume. Ei, dar ce, dumnealui parcă-i de neam mare? Fecior de moșnean de la Câmpulung. Las’ că mi-au spus mie oamenii… Se bate acum cu paginii. Iar paginii îl silesc pe Marin să vină cu iatagane asupră-ne. Marin… Nu numai o spadă mai puțin la noi, ci una mai mult la vrăjmași. Cine-mi va înlocui fratele? Cine-l scapă de robie? Cine-l răzbună? Singură eu… Numai eu… Flăcăul de la Cozia…”   Soarele asfințise demult și stelele spuzeau cerul, când Maria a intrat în cuprinsul mănăstirii, să găsească odihnă.   A treia zi, cu povața călugărului Eftimie, Maria s-a îmbrăcat flăcău și a plecat spre Câmpulung. Îl căta pe Stroe Maldăr.   Pe drum s-a întâlnit cu cinci ciobani și cu opt țărani din Govora. Au trecut Oltul pe la Râmnicul Vâlcii. — Sunt Marin al lui moș Pârvu, își da nume Maria, ca să pară mai îndrăzneață. Oamenii îmi zic Flăcăul de la Coz ia. — Ai putea să-ți mai rătezi pletele, flăcăuașule, a râs un cioban, cu mustață groasă, neagră sub un nas ciolănos. — Nu-s destul de… Adică, da! La război pletele te-ncurcă. — Nu de-ncurcat e vorba. Ci s-ar putea ca, frumușel cum ești, turcii să-ți zică feteleu… — Sunt bărbat, bădițule! își îngroșă Flăcăul de la Cozia glasul și-și arătă pumnii. Merg să mă bat cu dușmanii. Ce gândești? — De bună seamă! Numai că s-ar fi cuvenit să mai stai câțiva anișori lângă fustele maică-tii. Altminteri pieri pe drumuri, de frica stafiilor. — Ei, nu-i chip să mai stau lângă mama, sur idea Flăcăul de la Cozia. Întâi, că demult tare demult nu mai am mamă. Al doilea, pentru că am o soră roabă la turci și se cuvine s-o ajut să scape. Al treilea, pentru că în aste vremi vânzolite, nimănui nu-i este îngăduit a sta cu brațele încrucișate. Și al patrulea, că nu m-am temut niciodată de stafii. — Firav e și crud la trup, dar mintea i-i ageră. — Iar vorba iscusită și aleasă. — Cine te-a crescut, țâncule? — Flăcăule! — Bine… flăcăule! — M-a crescut bunicul și m-a bătut călugărul Macarie. Ceva slove și, mai ales, cum să trag cu arcul m-a învățat călugărul Eftimie, cel rănit în războiul cu turcii, la Varna, acum optsprezece ani…   Luările-n derâdere au contenit însă numai când l-au văzut cum trăgea cu arcul, cum trecea săgeata printr-o frunză de tei mai mică decât o inimă de miel. — Dacă-ai ști să mânuiești și paloșul, te-am rândui printre oșteni, flăcăule, mai cârti ciobanul cu mustața neagră. — Ei, cunosc eu un căpitan, Maldăr îi zice, din straja măriei sale. El o să mă-nvețe și lupta cu paloșul.   Însoțitorii flăcăului rămaseră pe Argeș, unde s-au întâlnit cu cele dintâi pilcuri de oșteni români. Că Vlad își avea. Tabăra în sa”. Oștenii lui se adăposteau ziua în păduri, în lunci, după dealuri, iar noaptea, sau când le venea bine, loveau turcimea pe furiș, pricinuindu-i mari pagube.   Flăcăul de la Cozia și-a urmat calea încă două zile, în bobote. Nimeni nu știa unde putea fi căpitanul Maldăr. Numai întâmplarea și norocul i-l putea scoate în cale. În dimineața zilei a treia, lângă o moară, s-a întâlnit cu un oștean care-și potcovea calul: — Viteazule, nu mă iei și pe mine până la căpitanul Maldăr? — Dar de unde știi că-s din stolul lui Maldăr, flăcăule? — Păi… așa, după chip și asemănare. El viteaz, dumneata viteaz; el aspru, dumneata aspru; el… — Nu cunosc niciun… Maldăr! — Ei, mă prepui iscoadă, știu… Sunt om cinstit: Marin al lui Pârvu zis Flăcăul de la Cozia. Ia-mă, rogu-te, la stolul dumitale. Vreau să mă bat cu dușmanii.   După încă o zi de mers, au ajuns la Gura Văii. Stolul lui Maldăr se oprise pentru odihnă la marginea pădurii. Caii pășteau. Oștenii, strânși în jurul a trei focuri, frigeau slănină ori topeau brânză, s-o mănânce cu ceapă. În văzduh mirosea ademenitor a friptură.   Zărindu-l pe căpitanul Stroe Maldăr, Flăcăul de la Cozia s-a clătinat. Parcă un paloș nevăzut i-ar fi rătezat picioarele. — Ce te-ai pierdut așa, flăcăule? a întrebat oșteanul călăuză. Ziceai că-l cunoști pe căpitan. — Cela de… de colo, a arătat flăcăul cu un deget șovăitor. — Du-te la el. Îi place să arate aspru și strașnic, ca Vlad vodă. Dar nu-i cum pare.   Prăfuit, ars de soare și bătut de vânturi, Stroe Maldăr călărea pe-un cal roib, frumos și ager. Părea și mai mândru și mai trufaș… „Mi-i mai ușor s-alerg până-n piscul Negoiului, decât să mă apropii de un om ca ăsta” chibzuia Flăcăul de la Cozia cu mânie, cu teamă și părere de rău. Se temea de el, și se fericea că l-a întâlnit. Cu cât se apropia mai mult de căpitan, cu atât mânia i se topea în dragoste, cum se topesc cețurile în lumina zorilor.   Aflând că dorește să intre în stolul lui, Maldăr a întrebat, aspru: — Crezi c-aici e-adunătură de țânci, să joace poarca? — Te știu de la o vânătoare de pe Cozia, căpitane. — Tu? A întors Maldăr obrazul către flăcău. A, da, da… Soră-ta cutezat-a a se-ntrece din arcuri cu… — Da, căpitane! Și vreau să mă-ntrec și eu. — Nu! Nu-i vreme acum de hârjoană. — Dar e vreme de război. Eu trebuie să-mi scot sora din robia turcului și, singur… — Cum? Fata de la Cozia e roabă? — De acum doi ani. Ne-au prins la Caracal. Eu am scăpat, ea… — Te-ncumeți a mă sluji? — Pe domnia ta, nu. Ești mânios și trufaș. Dar mă-ncumet să-mi slujesc țara. — Pentru aste vorbe ai merita să te-alung!… Ori să te strâng în brațe, frățește. — Cum te-ndeamnă inima. — Rămâi! s-a răstit Maldăr. Dar la cea dintâi sminteală, uite buzduganul, ici, la oblânc. Te pălesc cu el în numele tatălui.   A descălecat și-a început cina: pâine cu slănină prăjită pe cărbuni. — Sameni nespus cu soră-ta. Ce rău îmi pare că… Ei, drăcie! s-a răzvrătit căpitanul, împungând priviri mânioase spre Flăcăul de la Cozia. Mă cuprinde duioșia ca un leșin grețos. Aleargă, flăcăule, și-mi țesală roibul! Șterge zalele de pulbere. Lustruiește spada. Curăță-mi ciubotele. Trap! După atâtea aspre porunci, a lămurit oștenii aflați roată în jur, înfulecând slănină și bând rachiu tare din ploști de lemn: — La o călătoare, sus pe Cozia, iese o dihanie de urs. Sare spre vodă. Eu dau să-i împlânt jungherul. Dar tare, namila, îndrăcit de tare. Mă lupt. Mă vlăguiește. Sora ăstui flăcăiaș aștepta cu săgeata pe coarda arcului, să-i mântuie zilele… N-a fost nevoie. Am prins jungherul și-am înțepat inima fiarei. Fata a zorit cum zorește și flăcăul ăsta, să-mi aducă apă rece. N-am băut apă bună ca aceea… De asta îl primesc slujitor. Sau cum se zice, scutier. Și întorcând capul către Flăcăul de la Cozia: — Flăcăule, de azi încolo îmi ești scutier! — Am înțeles: scutier! — Să-ți rostuiești un cui murg de la un turc. Cal frumos! Nu primesc scutier pe-o mârțoagă. Trap!   Scutierul a deprins repede viața de ostaș. Viață nespus de grea și de primejduită pentru toți oștenii români de-atunci, când fiecare sotnic[4] și fiecare pilc trăiau și se luptau pe seama lor, împlinind o singură și mare poruncă: cât mai multă pagubă dușmanului. De aceea, urmăreau cetele de turci plecate în pradă. Aprindeau pădurile ori satele din calea lor. Otrăveau fântânile. Îi atrăgeau pe turci cât mai departe de tabără, îi istoveau în goană și hărțuială. Îi loveau pe neașteptate și nu-i lăsau până nu-i capturau ori spulberau ca fumul.   Oștenii l-au ajutat pe scutier să-și găsească murgul cerut de căpitan. L-au învățat lupta cu paloșul. Maldăr i-a schimbat opincile cu niște ciubote faine, roșii. Toți priveau cu dragoste, dar și cu nedumerire spre scutier. — Vrednic, supus, curajos, dar prea firav. — Obrajii și boiul ca de muiere. — Măcar glasul de i s-ar mai îngroșa. — Barem de i-ar creste musteața! — Căpitane, scutierul domniei tale știe să gătească niște fripturi!… — L-or fi învățat călugării la Cozia! a râs Maldăr; iar o poruncă lăuntrică îl silea să adauge: Amintitu-mi-am că soră-sa a destăinuit lui vodă urzeala sașilor din Sibiu cu Vlad Călugărul. S-ar cere ca flăcăul ăsta să fie înfățișat la curte, să primească răsplata. — Ei, dacă adeverești domnia ta, căpitane, că-i flăcău… — Adeveresc! a râs căpitanul Maldăr, cu hohote, vădind, ca niciodată până acum, că știe să râdă când vrea, chiar fără cine știe ce pricină. — Atunci, flăcău să fie! — Flăcăul de la Cozia, mă!   Surâdeau și priveau cum urca, din vale, în mare grabă, cu bota de apă. „… O poartă pe cap-măcina gândul lui Maldăr sămânța mirării – ca muierile din Vâlcea. Spune că are șaisprezece ani? Păi si-acu doi ani tot… Ce măsluire-i aici?” — Căpitane! i-a rupt scutierul firul gândului. Dinspre Boita s-apropie mulțime mare de turci spahii[5]. — Departe-s? — Cale de-un sfert de ceas. — Pe cai!   Scutierul a pus bota în mâinile unui oștean însetat, și-a încins în grabă armele, s-a azvârlit în șa, atent la poruncile căpitanului Maldăr: — Le ieșim în cale, pe dâmbul de colo. De-s puțini, lovim; de-s mulți, săgetare și goană-ndărăt, până-n cotul Prahovei, la smârcuri. Au pornit, vifor. S-au oprit pe botul dealului. Au socotit, în grabă, numărul turcilor: cam cinci sute. — Noi, cincizeci. Săgetăm!   Adăpostiți în vale, au pândit pân-au intrat potrivnicii în bătaia săgeții. Ca toți oștenii, scutierul sta cu săgeata pe coarda arcului. Își simțea zbaterea inimii, ca mierlița în laț. Rău îi părea doar că huietul inimii îi înfunda urechile și n-o să audă porunca lui Stroe Maldăr. Spahii înaintau ca un val roș, negru, galben. — Săgeată, a dat semn căpitanul Maldăr.   Cincizeci de arcuri s-au încordat din răsputeri. Cinzeci de săgeți au vâjâit în văzduh și-au pătruns în carne de spahiu. — Săgeată!… Și încă!   Crâșcau oștenii, ținteau și slobozeau săgeată după săgeată. Caii turcilor au bătut văzduhul cu picioarele de dinainte, parcă s-ar fi izbit de un zid nevăzut. Mulți spahii au căzut. Alții, zăpăciți, au pierdut frâiele, s-au vălmășit, ieșind din bătaia săgeților. S-au rânduit iarăși. Au chitit să înconjoare dealul. Și-au pornit, vijelios, lungiți pe coama cailor, cu sulițele înainte. Copitele bidiviilor prindeau țărna, împroșcând-o în urmă, ca o grindină neagră. — Galop! a dat semn Stroe Maldar. Risipirea!…   Văzând că românii fug în neorânduială, turcii și-au întețit goana. Căpitanul Maldăr rămânea în urmă, anume ca să zădărască osmanlâii. Se înfierbântase așa de tare, că n-a simțit când l-a mușcat o săgeată vrășmașă de pulpa piciorului stâng, sfâșiindu-i carâmbul ciubotei. În râpa din preajma smârcului, românii au descălecat și-ntr-o clipită au adăpostit caii sub mal. Iar ei, cu arcurile în mâini, s-au împânzit pe tot cotul Prahovei. — Ochiți în dușmani! a strigat Maldăr. Caii ne trebuie.   Surprinși de ploaia săgeților țâșnite de jur împrejur, spahii au prins a răcni și a se buluci, bezmetici; spre mlaștină unii, alții înapoi.   Nu trecuse o jumătate de ceas, și peste două sute de spahii zăceau împotmoliți în mocirlă, răniți sau morți.   Sfârșind săgețile din torbă, scutierul a ieșit din adăpost, s-a repezit la torba unui spahiu, căzut în apropiere. Dar cu un pas mai la stânga, un turc rănit s-a ridicat să-i împlânte hangerul în spate. Noroc că Maldăr, urmărindu-și scutierul, a izbit o săgeată drept în pieptul spahiului, prăbușindu-l: — Ce faci, Flăcăule de la Cozia? a întrebat căpitanul Maldăr, cu bucurie și cu dojană, dând să-și așeze în spate torba adusă de scutier. Dar, în clipa aceea, trei spahii s-au năpustit asupra lor.   L-au silit pe Maldăr să salte peste doi osmanlâi răniți. Să tragă paloșul și să stea la harță, răsucindu-se, cu uimitoare iuțeală, în toate părțile, ca să-și salveze viața și scutierul. A frânt sulița unui spahiu. A spintecat gâtul unui cal. Când sta gaia să-i biruie pe cei trei, a mai răsărit încă unul, din spate.   Scutierul a tras o săgeată în cal, prăbușindu-l. C-o altă săgeată pe coarda arcului, sta gata să-l prindă în țintă. Spahiul, ridicat de jos cu drăcească iuțeală, tăia văzduhul cu iataganul. Maldăr lupta năpraznic. Parcă nu era unul, ci trei, patru; câte unul în fața fiecărui spahiu. A doborât un potrivnic. Și pe-al doilea. Al treilea a atins cu vârful iataganului brațul căpitanului și a întins-o la fugă. Scutierului i s-a părut că dușmanul a retezat stânga lui Maldăr. A zbârnâit săgeata după fugar, dar n-a nimerit. A mai tras una din torbă. Se stăpânea să nu-i tremure mina. Se minuna cum mai lupta căpitanul. Și când îl văzu biruind, chiui: — Să trăiești, dragule! — Pe cai! a poruncit Maldăr, luând torba de jos și punând-o în spate: După ei! Să-i săgetăm și cu săgețile lor.   După vreun ceas, s-au întors la cotul Prahovei. Au scos caii din mlaștină. Au cules armele. Au oblojit răniții, adăpostindu-i prin case. Și dintre români șapte primiseră răni. Unul a murit îndată ce i s-a scos săgeata din piept. L-au îngropat sus, pe-o movilă. Abia seara, când scutierul i-a tras ciubotele, Stroe Maldăr a văzut că rana-i adâncă și obrintită. — Te doare, căpitane?… a tremurat glasul scutierului și i s-au umezit ochii. — Scutier, te-nduioșezi de-o zgârietură? — Când te doare pe domnia ta, pe mine încă și mai rău mă doare. I-a spălat rana, cu grijă și îndemânare, și i-a oblojit-o cu măduvă de falcă de urs și cu frunză de pătlagină. Maldăr l-a lăudat: — Ai mână ușoară, izvoditoare de alin, scutiere, parcă n-ar fi mină de bărbat. — Păi, că nici nu-i. — Cum? — E mină de flăcău, căpitane.   Asemenea laudă, rostită cu glas blajin, și asemenea jitii n-a auzit încă nimeni din gura căpitanului Stroe Maldăr, cel aspru și strașnic, după pilda lui Vlad vodă Țepeș.   Cinci zile s-au tălăzuit între Prahova și Argeș oștenii oblăduiți și căpitanul Maldăr și n-au mai zărit turban otoman.   În a șasea, pe la prânz, pitac domnesc.   Citindu-l, Stroe Maldăr și-a răsucit stolul și a zburat spre asfințit.   În goana cailor, scutierul trăgea cu coada ochiului spre căpitan. Încruntat și mut, Maldăr sorbea văzduhul cu nări dilatate. Încruntarea și muțenia căpitanului nu lămureau întrebările din inima scutierului. Ce poruncă era în pitacul domnesc? Încotro alergau așa de vijelios?   După miezul nopții, i-a oprit un străjer la o margine de pădure: — Cu caii de frâu, vă mistuiți între copaci. Hrăniți bine caii. Nu aprindeți foc. Nu vorbiți tare. Nu lăsați armăsarii să necheze. Dormiți până mâine-n prânz.   Au împlinit porunca, întocmai. După-amiază s-au ivit trei căpitani: — Săvârșim ceva osebit. Cu câți osteni i ti mergi, Maldăre? — Cu toți! — Rămâne în ăst loc un străjer. — Scutierul!   În amurg, pe samarele a zece asini, câțiva țărani au adus straie turcești. Maldăr a dat poruncă: — Îmbrăcați-le! — Ne… turcim? Se mirau oștenii, ridicând sprâncenele ori surâzând. — Pentru câtăva vreme, s-a încruntat Maldăr, și mai și.   Aflând că-i sorocit strajă la straiele românești, scutierul s-a întristat amar: — Asta-i treabă de muieri! Nu rămân. — Neîmplinitorii poruncilor, trădătorii, sub ascuțiș de paloș!   După ce și-au schimbat straiele, oștenii au mai așteptat vreo două ceasuri, râzând pe-nfundate de felul cum îmbrăcămintea otomană le schimonosea înfățișarea. Numai unul își întărea curajul trăgând din ploscă, pe furiș dușcă după dușcă de țuică, pin-a golit plosca și s-a îmbătat criță. Ca să nu-l simtă ortacii, s-a tras mai deoparte. A adormit pe frunze. Străjuind, scutierul l-a văzut. I-a luat anteriul și turbanul și le-a îmbrăcat el. Când să-i scoată și șalvarii, poruncă de plecare. Și-a încins iute iataganul. Prin întuneric, s-a rânduit între oșteni. Au pornit, cu caii de frâu, fără vorbă.   La ieșirea din pădure, au cotit la dreapta, au încălecat și-au vâjâit în goană nebună, mai bine de-un ceas.   S-au întâlnit cu încă două sotnii și-au făcut popas, să răsufle caii. — E și vodă aici, șopteau oștenii. Scutierul tăcea, prin întuneric, să nu-l cunoască nimeni. Stroe Maldăr a primit poruncă scurtă. A împărtășit-o stolului în șoaptă: — Lovim tabăra dușmană! Faceți ce fac eu, întocmai.   Crugul stelelor arăta că sosise miezul nopții.   Umbrele celor trei grupuri se ghiceau pe întinsul câmpiei, ca trei nori negri vânzoliți de o năpraznică furtună mută. Au trecut un pârâu, niște dâmburi, niște livezi, un sat ars, o luncă și apoi câmpia.   Ca la un semn, galopul a încetat. Și câtăva vreme au mers în pas lin, pe pământ pârjolit de foc. În văzduh a prins să adie duhoare din tabăra otomană, tot mai acră, mai iute. Caii dădeau să strănute.   În capul pilcului din mijloc a fulgerat, scurt, o flacără.   Și-n clipa aceea toți s-au azvârlit într-un galop și mai nebun, spintecând văzduhul cu iataganele.   În scurt, în față, s-au ivit corturile taberei turcești, ca niște buboaie pe obrazul câmpiei. Tot din pilcul mijlociu a izbucnit un șuier tare, ascuțit, clocotitor. Și toți oștenii au slobozit glas asurzitor sub bolta mută a nopții. Strigând năpraznic, tăind cu iataganele în dreapta și-n stingă, românii au sărit în goană peste străji. Spărgeau corturile cu sulițele. Le spârcuiau cu iataganele. Loveau. Loveau și strigau cumplit, groaznic. Să se cutremure pragurile pământului. Să se zguduie torțile cerului.   Treziți din somn, năuciți, turcii nu pricepeau nimic. Gândeau: „Ghiaurii!” Și vedeau tot turci. Pe cei mai mulți îi chinuia groaza: osmanlâii junghie osmanlâi? Și nu știau cum să folosească iataganele. Alții înșfăcau armele și loveau la nimereală: în vecinii de cort, în cei din corturile alăturate. Loveau să nu fie loviți. În fiecare clipă sporea învălmășeala, sporea spaima și se întindeau în toată tabăra. Parcă toată turcimea își pierduse capul. În tabără, la drept vorbind, rămăseseră doar brațe să mânuie arme și glasuri să urle înspăimântător. Unii aprindeau făclii de rășină și le aruncau în corturi, stârnind pojar mare și asemănând încă mai mult pământul cu prăpădul iadului.   Cel care conducea lovitura asta, Vlad vodă Țepeș, cu douăzeci de oșteni, s-a năpustit asupra unui cort mare, din mijlocul taberei, îl bănuia a fi a sultanului Mahomed. Au trecut totul prin sabie. Au aruncat și aici torțe aprinse.   Așa, într-un ceas, cele trei stoluri de romani au străbătut toată tabăra, lăsând în urmă osmani îi să se taie între ei ca chiorâi. Au ieșit în latura dinspre răsărit, năzuind spre necuprinsa liniște a câmpiei.   Căpitanul Stroe Maldăr a oprit stolul, să numere oștenii: lipseau patru. Pristavul stolului a strigat tare: — Ai lui Maldăr, aiiici!   O cupă de așteptare. În spate, flăcările și zurbava taberei otomane parcă tot mai sporite; înainte, largul câmpiei pierdut în cețurile nopții. Deodată, din stingă, drept răspuns au vâjâit două săgeți. Una a doborât calul oșteanului din dreapta căpitanului. Alta a țiuit chiar pe la urechea lui Maldăr. S-au zărit și umbre omenești. Suduind cumplit, căpitanul Maldăr s-a năpustit într-acolo. — Ești român? a întrebat cineva din întuneric cu glas deznădăjduit. — Român. — Ia-mă cu tine, frate! Sunt tot român. — Fugi spre răsărit! — Sunt legat…   Căpitanul Maldăr a tăiat frânghiile cu iataganul. L-a ajutat apoi pe celălalt oștean, căzut alături, să-și scoată piciorul de sub murgul ucis. — Tu, scutiere? Se înfurie căpitanul, cunoscându-l la lumina stelelor. — Eu. — Ți-am poruncit să… îi potrivi un ghiont în coastă: Mi-ai nesocotit porunca! S-ar cuveni să te las aici la dușmani. Te iau cu mine să te judec și să-ți tai capul, răzvrătitule! — N-ai domnia ta inima asta, se alinta, copilărește, scutierul, deși piciorul răsucit îl durea amarnic.   An ajuns oștenii din urmă. L-au urcat pe un cal și s-au tot dus spre luceafărul zorilor.   În urmă, în tabăra turcească vânzoleala a mai durat încă multă vreme. Abia la lumina zilei s-au dumirit și-au înțeles ce se întâmplase.   Și cică n-a fost, nicicând, întâmplare mai amară pentru oastea otomană: un mănunchi de viteji i-au pricinuit mari stricăciuni și pierderi și-au făcut-o de râs în fața lumii.   Când au dat în drumul Târgoviștei, oștenii lui Stroe Maldăr au cotit la stingă, către miazănoapte. În trap ușor au țintit la locul unde-și lăsaseră straiele românești.   Stroe Maldăr trăgea cu coada ochiului spre scutier. Gândea: „… îi doare rău, săracul. Dar ce-am să-l mai urechesc că mi-a călcat porunca… Și mai zice că vrea s-ajungă la Țarigrad, să-și mântuie sora din robie, zăludul, neascultătorul…”   Când roșul soare răsărea, chipul lumii rumenind, Maldăr și-a oprit stolul în popas. Toți se fericeau c-au scăpat cu viață, c-au săvârșit o ispravă nemaiauzită. Și amintindu-și de turbarea otomanilor, făceau haz și-l lăudau pe Vlad Țepeș: — Ce îndrăzneț, ce cap iscusit! Deodată, Stroe Maldăr s-a crucit: — Doi scutieri? — Cum adică? întrebă un oștean. — Păi, uite: unul lângă mine, șchiop; altul între voi, teafăr. — Și amândoi… turci! râse careva dintre oșteni. — Numai el e scutier, grăi flăcăuașul de lângă Maldăr. — Și tu? — Sora lui, Maria. — Tu erai legată de stâlp? — Nu, frate-meu, Marin. — Nu înțeleg… — E ușor de înțeles. Și pentru că l-ai scos din robie, drept mulțămită, să-ți fie slujitor, adicătelea scutier. Măcar până mi se tămăduiește piciorul… Câteva clipe oștenii s-au uitat unul la altul, uluiți. Pe urmă toți au izbucnit în râs, bucuroși de întâmplare nemaiauzită și fericita ca aceea. Singur căpitanul Maldăr sta posac și acru, parc-ar fi mestecat mere-pădurețe: „… Ce-o să zică vodă când o afla c-am ținut scutier o fată? se întreba și tot el răspundea: Mă trâmbițează în toată oștirea. Pe Stroe Maldăr l-a păcălit o fetișcană… Și toți or să leșine de râs. O trimit de îndată la Cozia”. Dar, așezată lângă tulpina unui stejar bătrân, Maria îl privi cu multă dragoste și-l dojeni c-o întrebare: — Căpitane Maldăr, trufia te silește să uiți că ți-am oblojit rana?   Stroe Maldăr a întors priviri dușmănoase spre Maria. Sta pe iarbă, sprijinită cu umărul de tulpina stejarului, cu piciorul lovit întins, cu celălalt ușor îndoit, și surâdea. Lepădase turbanul și ilicul de spahiu. Pletele-i cădeau pe umeri. Cămașa abia-i ascundea sinii. Și surâsul, și privirile-i galeșe, și totului ei tot vădeau acum că-i fată, nu flăcău. — Fost-am orb? se întreba Maldăr, cu glas răstit.   Dar, ciudat, nu se mai simțea vătămat în mândria lui. Nu mai era nici trufaș. I se muia inima, ca oricărui tânăr când vede frumusețea și simte dragostea aproape. Și asta îl bucura, în adâncul sufletului, tot așa demult ca și biruința împotriva dușmanilor. A scos ciubota din piciorul lovit al Mariei. A pus un genunchi în pământ și a cârmit ușor glezna fetei până a așezat osul la loc. Maria strângea din dinți, lăcrăma de durere, dar n-a scos niciun scâncet măcar. Surâdea printre lacrimi.   Din clipa aceea căpitanul Stroe Maldăr a înțeles că mai căpătase un stăpân. Poate chiar mai mare decât vodă. Războiul s-a purtat, cu nedomolită înverșunare, în toată vara anului 1462.   Foarte se mirau și se înspăimântau otomanii de strășnicia poporului român. Oștenii lui Țepeș se înverșunau să-i pândească de după fiecare copac ori dâmb. Îi urmăreau oamenii satelor, îi speriau fiarele pădurilor ori bufnițele nopților și-i încurcau în mreaja lor ciulinii bărăganelor. Nu mai puteau îndura. Avut-au un singur noroc: în noaptea aceea de pomină, când Țepeș, cu oștenii travestiți au atacat tabăra, sultanul nu dormea în cortul împărătesc. Și așa, numai întâmplarea i-a mint uit viața.   În toamnă, numărându-și ordiile, Mahomed sultan le-a aflat scăzute, istovite de hărțuieli, lupte, foame și molimi. Întru biruință nu mai nădăjduia. Și călcându-și în picioare semeția, poruncit-a îndărăptare peste Dunăre. Cu puținii lui viteji, Vlad Țepeș zădărnicise năvala a 250 000 de turci. Pe la jumătatea lui septembrie, iată că vodă și-a primit căpitanii la Câmpulung, iu palatul domnesc. A sfătuit cu fiecare, cum să ducă războiul la anul, dacă sultanul mai cuteza-va. — Maldăre, auzit-am că ți-ai luat scutier o fată. Adevăru-i? — Adevăr, măria ta! a stat smirnă căpitanul, hotărât să primească, senin ocara lui vodă. — Cine-i? — Fata de la Cozia, Maria. — Aducătoarea știrii despre uneltirile lui Vlad Călugărul? — Întocmai. Și-aș vrea… — Știu; demult i s-ar fi cuvenit răsplată. O moșie… — Nu măria ta! — Atunci… să ți-o dau de nevastă? — Da, măria ta! a izbucnit, tare, parc-ar fi chiuit de bucurie. — Vă cunun chiar eu. Primiți o moșie pe Jiu. Nunta la Cozia. Fiți fericiți! — Să trăiești, măria ta! În după-amiaza zilei sorocite nunții, Stroe Maldăr și Maria ieșeau la Călimănești întru întâmpinarea lui vodă, nașul. Până la Cozia au însoțit rădvanul domnului călări, de-a dreapta și de-a stânga, înfrumusețându-i alaiul cu tinerețea lor. Cununia era poruncită a se face imediat, ca pe urmă vodă să treacă la odihnă. Ci, când toți nuntașii se aflau în biserică, a ieșit în față călugărul Macarie și, cu multă miere în glas, a grăit: — O cunosc pe Maria de pruncă: vrednică, îndrăzneață, vitează putere-aș spune. Dar pe căpitanul Maldăr nu-l povățuiesc s-o ia de soție. Și nici pe măria ta, să-i cununi! — De ce? a zgârcit vodă sprânceana. — Întâi pentru că-i roaba mănăstirii. — O răscumpăr! surâse tăios Vlad vodă. — Al doilea, făptura asta a fost și Fata de la Cozia și Flăcăul de la Cozia. — Ei, și? — Săvârșit-a mare fărădelege și neiertată, măria ta și cinstiți credincioși. — Care? Se aspri glasul lui vodă. —  Cercetat-am cărțile sfinte și legiuirile mirenești și aflat-am că asemenea păcat nu află ispașă fără numai în sihăstrie, în munții silhui, în peșteri reci, printre șerpi și lilieci. — Mă înspăimânți, călugăre! a dat vodă parcă să râdă. — Da, măria ta. Pentru păcat asemănător, chiar papistașii franțuzi și briți[6], câtu-s ei de eretici, tot osândit-au la ardere pe rug o fată, ce-i zicea Ioana, fecioara din Orleans. Au osândit-o pentru păcatul că îmbrăcat-a, precum știți, strai bărbătesc. Ademenit-a barbarii și poruncitu-le-a s-o urmeze, pe căi necunoscute și pline de vrajbă. Aidoma și Maria umblat-a despletită, ca desfrânatele. A cutezat a-și schimba firea, îmbrăcând când strai muieresc, când strai bărbătesc, când tăindu-și părul, când lăsându-și plete să-i crească. Numele ei, când Maria, când Marin, s-a scos din pomelnicul sfinților. S-o scoatem și noi din rândul oamenilor. În biserică s-a lăsat tăcere. S-auzeau picuri de ceară pe lepezi căzând.   O clipă, Maria n-a putut privi spre oameni, își oprea ochii pe chipul blând al lui Mircea bătrânul, ctitorul mănăstirii zugrăvit în aur și purpură. Parcă și el se mira de sucita predică a lui Macarie. Și nu-și mută privirea de pe chipul ctitorului, până când Maldăr n-a cuprins-o de mijloc și-a strâns-o la piept. — Starețe, cunună-i! a strigat Vlad vodă Țepeș, de s-a cutremurat catapeteasma. Și a urmat, întrebând pe cei din jur: De ce vrea călugărul Macarie să smulgă țării un oștean vrednic și o mamă de oșteni încă mai vrednici, pentru vremile ce după noi veni-vor? — Îngăduie, slăvite, a pășit mai în față călugărul Eftimie, să dăm unele lămuriri despre purtările călugărului Macarie. Dară numai după nuntă, ca să nu umbrim veseli nuntașilor.   Fost-a nunta ca-n povești. I-a plăcut și lui vodă și a schimbat-o într-o sărbătoare a biruinții împotriva otomanilor. Și trei zile petrecut-au nuntașii. Nașul a benchetuit la rând cu toți. Doar, din cinci în cinci, căpitanii îi șopteau câte-o vorbă la ureche. În a patra zi, vodă a stat îndelung la sfat cu starețul mănăstirii, cu călugărul Eftimie, cu Marin și Maria. Apoi l-a judecat pe Macarie pentru hiclenie, pentru cârdășie cu dușmanul: era printre uneltitorii lui Vlad Călugărul, sortiți să-l prindă pe vodă la vânătoarea de pe muntele Cozia; se număra printre cei care chemase pilcul de turci să prade Cozia; avea prieteșug cu boierii care-l voiau domn pe Radu cel Frumos.   A doua zi după plecarea lui Vlad Țepeș de la mănăstirea Cozia, slujitori domnești îl înfigeau pe călugărul Macarie în țeapa cioplită dintr-un plop înalt, înalt, pe malul Oltului. Și-a stat acolo, în țeapă, până l-au sfâșiat vulturii și l-au ciugulit corbii. Ploile i-au deznodat oasele, vânturile le-au lepădat în Olt, iar apa la vale le-a dus în neființă, cum duce gunoaiele și putregaiurile.   Aici sfârșește povestea Mariei, Fata de la Cozia.   Cărțile spun că, totuși, la câteva luni după asta, boierii potrivnici l-au răpus pe Vlad Țepeș.   Ca dovadă că, uneori, mișelia-i mai tare decât vitejia.   Legendele istorisesc că Stroe Maldăr s-a dus atunci în Moldova, unde, sub porunca lui Ștefan cel Mare, a luptat mai departe împotriva oștilor turcești. Se zice c-ar fi căzut la Războieni, în vara cumplitului an 1476, când fost-au copleșiți moldovenii de numărul cel necuprins de mare al dușmanilor. Oricum, peste un veac și ceva, un Tudor Maldăr, alături de frații Preda, Radu și Stroe Buzescu, lua parte la războaiele cu otomanii: căpitan în oastea lui Mihai Viteazul. Judecând după isprăvile săvârșite, și după credința cu care a slujit țara în acele vânzolite și eroice vremi, Tu dor a fost, de bună seamă strănepotul lui Stroe Maldăr și al Mariei, Fata de la Cozia.       [1] A dubi — a tăbăci.   [2] Chinovie-comunitate de călugări.   [3] A chiti — a crede, a potrivi, a aranja.   [4] Sotnic – comandant al unei sotnii; sotnia era unitate de cavalerie.   [5] Spahiu – militar din vechea cavalerie turcească.   [6] Briți – britanici, englezi.    

Povestea lui Ștefan-Vodă și a credinciosului său Nouraș Ștefan-vodă era evlavios, nevoie mare. Dar nu avea evlavie de acea minciunoasă și înșelătoare; ci era insuflat de adevărata iubire cătră cele sfinte și drepte. Căci cine ca dînsul toată isprava lucrurilor lui Dumnezeu o da? Cine mai mult asuda ca să nu lase nimic dintr-acele ce omeneasca silință ar putea face? Cînd era trebuință de sfat bun, gata era pe al tuturor a-l asculta. Cînd era de folos graba, somnul nu-l ținea, odihna nu-l încîlce, zbura ca o pasăre. Iară la îndrăzneală de ajutor, viața nu-și cruța; cu sabia în mînă pe însuși moartea înfrunta. Așadară cu picioarele de-a pururea pe piatra ajutorului de sus, măselele vrăjmașilor zdrobea.   Pentru aceea la fiecare izbîndă ce făcea, ridica în lauda Domnului cîte o biserică sau mănăstire. Iară din toate mănăstirile, aceea care îi plăcea lui mai mult era mănăstirea Putna. Acolo puse el de ridică niște palaturi frumoase și cînd, în timp de pace, trebile domniei îi da cîte puțin repaus, acolo se ducea de-și mai îndulcea amarul acestei lumi minciunoase.   Aici, in fața lui Dumnezeu și în liniștea sufletului, cugeta și născocea la planuri pentru fericirea dragei sale Moldove. Și totuși nici aici nu scăpă de ispite, căci iată ce i se întîmplă într-una din zile, pe cînd se afla în răgaz într-această mănăstire:   Ștefan-vodă avea pe vremea aceea, în casa sa, pe lîngă alți curteni, și pe un tînăr, anume Nouraș. Acesta era foarte frumos la față, și voinic de vorbea o lume de dînsul. În luptă era totdeauna alături cu domnul său și nu voia niciodată să se lase mai prejos decît dînsul în vitejie. Era vioi, știi, numai spirit, grăia minunat și știa să-și dobîndească dragostea tuturor. Pe lîngă acestea mai avea și un viers îngeresc. Pentru care Ștefan-vodă îl iubea cît un lucru mare și adesea îl punea să-i cînte. Se culca într-o cameră cu dînsul și, ori încotro se ducea, era nedezlipit de el.   Curtenii ceilalți, cum sunt curtenii, îl pizmuiau și-i purtau sîmbetele ca să mi-l răpuie. Gurile bîrfitoare ziceau că este fiu din flori al lui Ștefan-vodă. Și fiindcă pizmașii lui Nouraș nu știau cum să-l ponegrească înaintea lui vodă, ei scormoniră (sic!) că ar fi îndrăgostit cu doamna ce-și luase vodă, și cătau vreme cu prilej să mi-l prăpădească. Cind, într-una din zile, vine un pizmătăreț și spune lui Ștefan-vodă că Nouraș moare de dragoste după doamna, și că dovada pentru această nelegiuire a lui o poartă în sin, unde o va găsi, de va voi să-l caute. Pasămite Nouraș găsise chiar în acea dimineață prin grădină o năframă pe care doamna o pierduse, și n-apucase încă să i-o dea. Ștefan-vodă, cînd auzi de unele ca aceste, se făcu foc și pară de minie, și se tulbură în suflet ca o fiară săgetată la inimă. Se pogoară în grădină, întîlnește pe Nouraș, care tocmai umbla să urce treptele palatului, și îl întrebă ce are în sîn. Acesta, fără să se teamă de ceva, scoate năframa doamnei din sîn și i-o arată. Ștefan nu zise nici un cuvînt, însă îi înfipse deodată hangerul în piept. Nouraș abia mai putu îngîna: — Mor, doamne, dară mor nevinovat. Pe cinstita față a Maicei Domnului că spun adevărul! Și căzu, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o vacă. Doamna, văzînd pe vodă întorcîndu-se din grădină, galben ca turta de ceară și cătrănit de supărare cum nu-l mai văzuse ea, îi trecu un fier rece prin inimă de frică, și temîndu-se a-l întreba ce are, se coborî răpede în grădină pe o scară de din dos, unde nădăjduia să afle de ce este domnul său așa de mînios. Acolo găsi pe Nouraș dîndu-și sufletul, cu hangerul înfipt în piept și cu năframa ei în mînă. Se duse lîngă dînsul, îl cercetă, socotind deocamdată că vreun vrăjmaș să-l fi ucis. Cînd, uitîndu-se la hanger, îl cunoscu. Atunci înțelese totul. Nouraș nu putuse a-i răspunde nici un cuvînt. Se vede că simțea ea în inima ei ceva pentru Nouraș; dară el nu știa nimic, și o cinstea ca pe doamna sa. Văzînd însă acel trupșor gingaș, scăldat în sînge și zbătîndu-se în ghiarele morții, se umplu de o jale nepovestită. Pe lîngă aceasta, tremurînd și de asprimea domnului său, cu gînd că nu vor fi crezute răspunsurile la întrebările ce-i va face vodă, tulburîndu-i-se mintea, trase hangerul din inima lui Nouraș, și-l înfipse sieși și căzu grămadă peste dînsul. Ștefan-vodă, pătruns pînă la ficați de mîh85 nire, cînd îi văzu morți, porunci de-i îngropă chiar în locul unde își deteră sufletul; iară pe părîș porunci de-l spînzură în poarta mănăstirei. În loc de cruce, călugării le puse un mesteacăn carele îndată și prinse rădăcină. La o sută de ani, un alt mesteacăn se puse în locul aceluia pe care putregaiul începuse a-l roade. Și din veac în veac se schimbă mesteacănul pînă în ziua de astăzi. Și aceasta se face pentru pomenirea sufletelor lor, ca să nu se uite nevinovăția lor, și să nu rămîie cu țărînă în gură. Iată o pildă pe care toți oamenii ar trebui să nu o treacă cu vederea, dacă vor ca pacea și liniștea să desjuge la casa lor. Zavistiei trebuie să i se strivească capul ca la un șarpe veninos, de cum începe a și-l ridica. Zavistnicul și pizmătărețul trebuiesc șterși de pe fața pămîntului, ca nici de nume să nu li se mai pomenească. Cetăți tari, seminții numeroase și cugete fără prihană, au fost zdrobite de zavistie și de pizmă și așa va fi pînă în veac. De aceea bine a făcut Ștefan-vodă de a poruncit să se spînzure părișul.

  Mama pitoieanca de Victor Eftimiu     Pe vremea prigoanelor turcești, oamenii satelor, mai ales cei de pe lângă Dunăre, n-așteptau să vină oastea voievodului ca să-i apere: se apărau singuri, își făceau singuri dreptate, ținându-se într-o necontenită hărțuială cu cetele de ieniceri, spahii și alții care îi tot jefuiau, le furau fetele și nevestele, le luau vitele, le dădeau foc gospodăriilor.   *   Către sfârșitul celui de-al șaisprezecelea veac trăia în satul Fărcășeni, din județul Romanați, un rumân voinic, îndrăzneț, Popa Stoica. Mulți turci a tăiat Popa Stoica, mare spaimă vârâse în ei, de veneau și satele vecine să-i ceară sfat și ajutor, când se vesteau niscaiva cete de tâlhari cu turbane și șalvari.   Isprăvile lui Popa Stoica din Fărcășeni ajunseră și la urechea lui Mihai Viteazul, care îl chemă la el și văzând cât este de isteț și de aprig, rugă pe mitropolitul țării să-l despopească. Stoica s-a lăsat de preoție, intră în oastea voievodului, dădu mari dovezi de vitejie și ajunse, cu vremea, agă, adică general de pedestrime. Căci falnicul voievod un căuta dacă cineva e fecior de boier sau de căpitan, ca să-l așeze acolo unde i se cuvenea. Dacă un om i se părea vrednic de înălțare, apoi îl înălța, fie el născut și într-o colibă. Numai vrednic și cu dragoste de țară să fi fost, încolo, puțin îi păsa voievodului.   Slujindu-l ca agă, Popa Stoica din Fărcășeni i-a fost demult folos lui Mihai, în grele lupte pe care acesta le avu împotriva marelui vizir Sinan Pașa, pornit cu două sute de mii de oameni să supună țările românești.   Sinan-Pașa ducea cu el steagul verde al Profetului, care era scos numai la zile grele.   *   Mulți bărbați și multe femei destoinice a dat poporul acesta românesc, de-a lungul anilor. Dar n-a avut cine să le scrie povestea și să-i nemurească. Numai cântecele pe care le spuneau și le cântau țăranii, pomenindu-le minunatele isprăvi, le-au păstrat numele până în zilele noastre.   Câte doine însă și câte povești din vechime nu s-au pierdut, în atâta amar de ani!   Poporul a păstrat amintirea unei fete din Putoieni, o nepoată a lui Popa Stoica, numită Mar ia.   Ca și atâtea alte așezări din câmpie, satul acesta n-avea liniște din pricina musulmanilor răzleți, pripășiți pe malul Dunărei, în vremea când Giurgiul devenise cetate turcească. Tâlharii veneau să prade când aici, când dincolo, fur în d nu numai cai, și oi, și boi, nu numai cuprinsul hambarelor, dar până și copiii, femeile și fetele oamenilor.   Unul dintre acești turci își pusese ochii pe Marin, o copilă de optsprezece ani, de frumusețea căreia se dusese vestea peste șapte sate. Zadarnic o îmbia și o ispitea cu tot felul de daruri și de făgăduieli, o căpetenie de oșteni turci, numit Kara-Ilan, adică „Șarpele Negru”.   Maria nu voia s-audă. Își vedea de casa și de ograda părinților, fie torcând și cusând cu degete meștere, în zilele de iarnă, fie muncind pe câmp, plivind și mânuind cu braț voinic uneltele de plugărit.     Se gândea Maria să se mărite, la vremea ei, cu vrun flăcău din sat, să-și întemeieze o gospodărie, după datină și lege.   Dar turcul nu se lăsa.   Într-o noapte, veni pe furiș cu alți câțiva, s-o răpească.   Tatăl și fratele Mariei ieșiră cu topoarele, să-și apere cinstea casei. Ei uciseră trei tâlhari, dar cum mai erau șapte, cei doi români fură omorâți, chiar în fața ușii care ocrotea pe Maria. Fata auzi strigătele lor de moarte, horcăiturile părintelui și fratelui ei, auzi cum răbufnesc paginii și vor să dărâme ușa cu umerii.   Maria sta în dosul acelei uși, în mână cu o sabie turcească, luată de la dușman cu o săptămână înainte. Cel dintâi care pătrunse în odaia fetei a fost însuși Kara-Ilan. Rânjea de bucurie și întindea brațele s-o cuprindă. Dar n-apucă să facă un pas, că îl și lovi Maria în creștetul capului și-l spintecă, lăsându-l lat.   Ceilalți turci, crezând că în acea încăpere se mai ascundeau și alți săteni înarmați, fură cuprinși de spaimă și o luară la goană. Mai ales că mai marele lor, șarpele negru, se afla acum în paradisul lui Mahomet. Maria se strecură pe fereastră și o luă pe câmp, cu sabia în mână, gata să-și plătească scump viața și cinstea.   Dar n-o văzu și n-o urmări nimeni… Fără să mai aibă răgaz de-a-și plânge și de a-și îngropa morții iubiți, fata se ascunse la niște rude dintr-un sat vecin, își tunse cosița, se îmbrăcă în haine ostășești și jură să-și răzbune părintele și frățiorul, să vie de hac cât mai multor păgâni. N-a bănuit nimeni că acel ostaș Marin Putoieanul, din oastea lui aga Stoica, era fată, nu băiat.   Maria a fost prinsă de turci, împreună cu alți robi, și purtată pe drumuri depărtate, în amar surghiun.   *   În anul 1595 era sultan la Țarigrad Murat al treilea. Împărăția turcească trăia zile grele, semiluna începea să apună. Spahiii și ienicerii nu mai voiau să meargă la război, fiindcă nu li se plăteau lefurile. Visteria era sleită. În vremea aceasta, vești proaste veneau de la Dunăre: voievodul Mihai al Țării Românești, în unire cu craiul Ardealului, Jigmond Batori, și cu Aron Vodă, domnul Moldovei, ridicaseră steag de răzmeriță și loveau în turci, care la Dunăre, care aiurea!   Murat al treilea muri de inimă rea și-n locul său veni unul din feciorii săi, Mahomet.   Ca să vedem ce fel de om era acest Mahomet al treilea, ajunge să știam ce a făcut în cele dintâi zile ale înscăunării sale. Anume:   Și-a adunat cci nouăsprezece frați (câți mai rămăseseră din cei o sută de copii ai lui Murat), îi îmbrățișă pe fiecare, arătându-le marea dragoste ce le-o poartă și, despărțindu-se de ei, îi puse să se culce fiecare în altă odaie, în toiul nopții, cei nouăsprezece sultani se pomeniră cu gâzii cumpliți, muții Seraiului, cărora li se tăiase limba, ca să nu poată povesti fărădelegile pe care erau siliți să le facă. Frații noului padișah fură sugrumați în tăcere, să n-audă nimeni. Omorându-i, Mahomet scăpa de cei ce aveau drept la tron și ar fi putut să-l omoare ei și să-i ia locul.   Pe cei nouăsprezece frați uciși, sultanul îi culcă în sicrie de chiparos, le împodobi cosciugele cu turbane și pene de cocor și le duse cu mare alai și bocete, și lacrimi, așezându-le la loc de cinste, alături de tatăl lor.   *   Foametea și ciuma se adăugară celorlalte urgii care bântuiau împărăția. La Dunăre fulgera sabia lui Mihai și se adunau ostile creștine, dornice să se scuture o dată de vechea robie.   Mahomet III se gândi să pună în fruntea armiilor sale pe cel mai încercat dintre căpitani, pe bătrânul Sinan-Pașa, care fusese de trei ori mare vizir și era trimis departe, în surghiun, după ce câștigase mari izbânzi, pe câmpuri de luptă, în Rumelia, în Asia, în Africa.   Înainte de a porni spre Dunăre, Sinan voi să arate sultanului și altor turci de vază o priveliște măreață.   Pe At-Meidan (maidanul cailor, fostul hipodrom al împăraților bizantini) el orândui să treacă mii și mii de ieniceri[1], spahii[2], purtători de steaguri, muzicanți, șiruri de cămile. Soarele arzător își revărsa focul pe vârful sulițelor, pe iataganele scânteietoare, pe pietrele scumpe ce împodobeau frâul cailor, pe alămurile proaspăt frecate ale trâmbițelor, ale fluierelor, ale tobelor.   În fruntea lor mergea călare însuși marele vizir, moșneagul înalt, sprinten, care, trecut de optzeci de ani, era mai zdravăn ca un ienicer de treizeci.   Barba albă și lungă i se resfira pe piept, iar în fesul, înconjurat de turban, strălucea o uriașă ghindă colorată.   La un semn prietenesc a lui Mohomet III, Sinan-Pașa veni și se alătură sultanului, să vadă împreună cum se perindă floarea împărăției.   — Și acum, Înălțimea Ta, preaputernic padișah, vei vedea ce are de gând să facă din ghiaurii de peste Dunăre, supusul și credinciosul tău Sinan, cu această fără ele pereche oștire!…   Într-adevăr, întrerupând o clipă șirul strălucitoarelor perindări, iată o ceată de oameni zdrențuiți, mai bine de o sută, care treceau cu mâinile legate, în fața padișahului.   Erau oameni, bărbați și femei, prinși de război, din Valahia, Ungaria, scoși din închisori, aduși pe jos de departe, ca să fie arătați ca niște bogate prăzi omenești.   Bătrâni gârboviți, cu plete albe, cu fața pământie și sleită, frunți înalte, sub care numai ochii străluceau, căpitani de oaste, învățați, preoți și episcopi, treceau, alături de femei istovite, care se vedeau, prin portul lor de odinioară și prin înfățișarea lor mândră, că fuseseră la ele acasă soții și mame de vajnici căpitani, ele înșile apărătoare ale căminului și ale tării.   În mijlocul atâtor fețe trudite, a atâtor trupuri sleite, frânte, iată un tânăr ostaș, cu plete de aur, cu fața strălucitoare de frumusețe, cu un zâmbet disprețuitor pe buze, privind cu semeție pe sultan, pe Sinan, pe toți marii cădii, hogi, pașale și bei ce se țineau la spatele lui Mahomet.   — Cine este acel ostaș cu chip de femeie? întrebă sultanul. Să mi-l aduceți aici, să-l văd?   Ostașul cu părul de aur fu adus în fața padișahului.   — Cine ești? De unde vii? îl întrebă.   Cu fruntea sus, cu un surâs disprețuitor pe buze, flăcăul răspunse pe românește:   — Nu înțeleg ce mă întrebi? Eu nu știu să vorbesc turcește.   La auzul acestui grai de peste Dunăre, din ceata înalților curteni ce înconjurau pe sultan se desprinse unul care veni să facă pe tălmaciul. Nu era altul decât ticălosul Mihnea, fost de două cri domn în Țara Românească și turcit acum. Ca să fie trimis domn și a treia oară, Mihnea, vânzătorul de țară, ce-a luptat împotriva alor săi, a însoțit pe Sinan împotriva românilor, până și-a găsit moartea la Târgoviște. Acest Mihnea spuse padișahului că ostașul fără mustață este o fată de la Dunăre, prinsă împreună cu alți munteni, de ostile Înălțimei Sale.   Cu ajutorul lui Mihnea, Mahomet descusu pe Maria Putoieanca.   — Te-ai îmbrăcat bărbătește ca să te ții după vreun flăcău ce ți-era drag? o întrebă padișahul.   — Nu! răspunse cu fruntea semeață Maria din Putoieni. N-a știut nimeni că sunt femeie. Am intrat în oaste ca să lupt împotriva voastră!   — Ai ucis cu mâna ta vreun credincios al meu? O mai întrebă sultanul.   — Zece! răspunse Maria.   — Și de ce-ai făcut asta?   — Ca să-mi răzbun neamurile măcelărite de voi, ca să-mi apăr neamul!   Și Maria povesti cum jefuiau otomanii satele românești, cum a vrut s-o răpească Kara-Ilan, cum i-a ucis părintele și fratele, cum i-a omorât ea și-a fugit și s-a făcut ostaș.   Sultanul se încruntă, rămase pe gânduri, în vreme ce curtenii din jurul său erau spăimântați de răspunsurile Mariei și de soarta ce-o aștepta.   Dar crudul ucigaș al fraților săi nu făcu ceea ce credea lumea toată. Dimpotrivă.   Frumusețea și vitejia acelei copile, îi merseseră la inimă. Ar fi vrut s-o oprească la curtea lui, s-o închidă în harem, s-o facă fată de casă pe lângă maică-sa, sultana Valide, o creștină din Italia, o venețiană pre nume Boffa.   Dar Maria nu voi s-audă asemenea înjosire.   — Eu sunt ostaș în oastea țării mele, n-am venit aici să intru slugă turcului! Mânios, sultanul porunci să i se taie capul. Apoi se răzgândi.   — Deocamdată, s-o trimiteți la închisoare, la Edi-Cule, poate să-i vie mintea la cap!   În sufletul lui, Mohamet își închipuia că de frica morții, cu vremea, acea mândră și încăpățânată valahă se va îndupleca și se va gândi că e mai bine să fie roabă, decât să putrezească în temnița „Celor șapte turnuri” sau să fie aruncată cu o piatră de gât, în apele Bosforului.   Pare-se că sultanul, cu gândul la Maria Putoieanca, n-a putut să doarmă în acea noapte, fiindcă s-a sculat în zori de zi și a poruncit să fie adusă în fața lui, la serai, fetișcana aceea de la Dunăre. L-au adus și pe Mihnea, să fie tălmaci, s-o ispitească. În felul acesta, slujindu-și stăpânul, credea că va ajunge și el, mai repede, stăpân în Țara Românească.   — Copila mea, îi vorbi cu prefăcută blândețe turcitul. Strălucitul padișah vrea cu orice chip să-ți scape viața. Mai mult. Vrea să te dea drept pildă supușilor săi. Dragostea ta de țară, chiar dacă acea țară nu este prietenă Luminăției-Sale, trebuie să fie o pildă. Ca să-ți arate cât de mult te prețuiește, înainte de a te primi în haremul său, înălțimea Sa vrea să-ți dea cinstirea ce se cuvine unui oștean viteaz!   Maria nu înțelegea prea bine gândul sultanului. Primi să fie îmbrăcată în straie strălucitoare de ienicer și purtată prin tot orașul, pe un cal alb, alături de Mihnea, care călătorea pe un armăsar negru. Trei rânduri de câte trei spahii mergeau înaintea ei pe armăsari negri și alte trei rânduri o urmau.   Alaiul se oprea din loc în loc.   Un trâmbițaș suna din goarnă.   Un toboșar bătea toba, lumea se aduna, iar un pristav striga în gura mare:   — Luați pildă de la această fată de ghiaur! Ca să-și răzbune fratele și părintele uciși, n-a pregetat să ia armele împotriva noastră! s-a luptat vitejește, a fost prinsă, dar înaltul padișah a scos-o din robie și o ridică azi în slavă, ca să fie pildă tuturora, bărbaților și femeilor din împărăție, cât e de sfântă dragostea de neam și cum își primește răsplata chiar de la vrăjmaș!     Așa strigau pristavii, lumii adunate pe ulițele și maidanele Țarigradului. Se minuna și Maria de asemenea purtare a lui Mahomet, de marea cinste ce i se făcuse. Când însă Mihnea i-a tălmăcit cuvintele ce le spuneau pristavii, și când ticălosul a povățuit-o să intre în haremul sultanului, copila a descălecat și n-a vrut să meargă mai departe.   Au dus-o iar în fața lui Mahomet și iar a tălmăcit Mihnea cuvintele fetei:   — Preaputernice padișah, eu n-am ajuns aici ca să vă fiu vouă pildă de vitejie.     Mânios, văzând că nu e nimic de făcut cu această încăpățânată fată de ghiaur, sultanul porunci s-o ducă iar la închisoarea numită Edi-Cule, „Cele șapte turnuri”, unde a fost surghiunit și căsăpit mai târziu Constantin Brâncoveanu și neamurile lui, precum și atâția alți români cu dragoste de țara lor.   *   Nu se știe ce s-a mai întâmplat cu Maria Putoieanca. A îmbătrânit și a murit în temnița de la zidurile Țarigradului? I-au tăiat capul?   A fost înecată în Bosfor? A fugit? Nimeni n-ar putea răspunde.           Dar putoienii au păstrat multă vreme o scrisoare a Mariei, trimisă nu se știe cum, nu; se știe prin cine, de la „Cele șapte turnuri”.   În acea scrisoare povestea pățaniile ei și s îndemna pe români să nu-și plece capul, ci să-l ție sus, să iubească țara și să fie mândri de pământul lor, să-l apere împotriva dușmanului. „Dar mai ales – scria Maria Putoieanca – feriți-vă de acei vânduți, de acei trădători de neam, cum este ticălosul de Mihnea, care s-a turcit, doar o ajunge domn a treia oară. De aici, din închisoare, mai frumoasă și mai dragă îmi pare țara mea. Iubiți-o, apărați-o, ca urmașii noștri să trăiască în slobozenie și să vă binecuvânteze!”     Așa își încheia spovedania săteanca din Putoieni, care, până la capătul vieții a ținut fruntea sus și a avut inima plină de dragoste pentru țara sa.         [1] Ienicer – soldat din vechea infanterie turcească.   [2] Spahiu – soldat din vechea cavalerie turcească.                

Către aceste locuri şi către aceşti oameni a urcat Herodot, în viaţa sa scursă între anii 484-431 înainte de timpul nostru. Călăuzit de o istovitoare sete de cunoaştere, marele istoric grec a urcat până la Marea Neagră sau Pontus Euxinus, cum i se spunea mării noastre pe atunci. Şi-a făcut ochii roată spre depărtări. Şi-a pus mâna streaşină, să vadă şi să scrie tot ce vede. Şi a scris tot, în celebrele lui Istorii…           Astfel, în a patra carte, Herodot arată cum s-au neliniştit odată triburile din nordul Istrului1, auzind că se apropie Perşii, cu cel mai mare şi mai vestit dintre regii lor, Darius, fiul lui Histaspes.           În jurul unei fântâni s-au adunat grabnic căpeteniile triburilor Taurilor şi Neurilor. Au venit şi căpeteniile Androfagilor şi Melanhienilor. Apoi, nişte călăreţi au spintecat zarea dinspre aria Galonilor. Şi căpetenia Ludinilor s-a arătat, şi împreună cu ceilalţi s-a mirat când s-a arătat ceata Sarmaţilor, îmbrăcaţi şi ei şi caii lor în plăci de fier strălucitoare. Toţi erau gata de cuvântare. Deocamdată s-au mulţumit să ridice spre bărbi şi să închine ulcioare cu apă rece.           Trebuia să mai vină, tocmai din munţii Asfinţitului, de pe lângă râul Maris2, mândrul şi temutul rege al Agatârşilor. A venit şi acesta, îmbrăcat în veşmânt ţesut cu aur, cu diademă de aur şi sandale de aur. Ceilalţi i s-au plecat.           — Fii ai vânturilor! a început cu trufie Agatârsul. înainte de a trece la rostul acestei adunări, vă rog să binevoiţi a vă îndulci cerul gurii cu miere de la noi din Agatârsia…           Astfel zicând, a făcut semn însoţitorilor săi. îndată s-au înfăţişat pe talgere de aur faguri proaspeţi. Pribegii au muşcat din faguri şi de plăcere au plesnit din limbi. Agatârsul zâmbea de mare mândrie. Soarele îi fulgera în diademă. S-au înfăţişat tipsii şi tăvi cu podoabele de aur. Pribegii le priveau cu îndoială. Făceau chiar semne de dispreţ faţă de lucirile metalului: ei erau fiii vânturilor şi nu înţelegeau mândria acestui trufaş statornic! Ce preţ avea viaţa lui şi a seminţiei sale dacă prinseseră rădăcini şi nu mai simţeau năvalnica bucurie a luptei necontenite pentru           1 Istru – Dunărea.           2 Maris – Mureşul.           ierburi şi adâncimea somnului cu pumnul aub cap, pe pământ fierbinte?           Hotărât, se aflau faţă în faţă două lumi. Şi Agatârsul îi privea lung. Zâmbea stins: ce fel de regi erau ei, dacă veşmintele lor miroseau a fum şi nu ştiau cum să bea nici apa, nici vinul, decât din ţestele prinşilor în luptă? Unii aveau la oblânc, ca semn al vitejiei şi puterii, legături vechi de piei omeneşti!           — Fii ai vânturilor! a dat cuvânt Agatârsul, în timp ce seara venea din păduri şi întinderi. Faceţi cum binevoiţi, dar eu nu voi sări împotriva lui Darius, căci nu vreau să-mi stric liniştea! Dar oare de ce întârzie de la adunare Idantirsus al Sciţilor?           Astfel zicând, Agatârsul şi-a pus mâna streaşină, către adâncul depărtării dincotro tocmai se zărea colb în vălmăşag.           iată-l… a strigat Neurul.           Fraţi din pustie! a strigat Idantirsus, descălecând. Ceasul încercării se apropie…           Să se apropie! a răspuns Agatârsul cu răutate. Noi avem de gând să ne vedem de liniştea noastră!           Idantirsus i-a privit lung, pe rând. A înţeles că Agatârsul spunea adevărul, că adică Dacii şi Sciţii vor rămâne singuri în faţa puhoiului persan de aproape un milion…           — Atunci, cu bine… a rostit Scitul. Dacă-i pe-atât, dacă mă lăsaţi singur, voi dovedi că şi fără voi nu pier! Cu bine, fii ai vânturilor…           Şi-a întors calul. S-a îndepărtat cu ceata sa şi cu triburile de pământeni Daci. Era crunt sub coif Idantirsus!           Nu te îngrijora, rege al Sciţilor, a dat cuvânt Scopa – zis, căpetenia de credinţă.           Nu te îngrijora! a spus şi o căpetenie a Dacilor. Vom lupta după exemplul bunicilor mei, daci statornici de multe secole pe aceste locuri: vom seca şi vom otrăvi fântânile! Vom da foc pădurilor şi câmpiilor! Astfel, ostile cotropitoare se vor macină clipă cu clipă, de sete şi foame, luptând doar cu umbrele noastre, căci mereu ne vom feri din calea lor!           I-a plăcut lui Idantirsus cuvântul Dacului!           Deci, cum au ajuns în tabere, a făcut semn din sabie în jos, către Istru.           Pe celălalt mal al fluviului se şi zăreau focurile persane.           Un neînchipuit vuiet arăta că duşmanii poposesc, înainte de a zvârli pod peste fluviu.           Darius Cotropitorul nu venea asupra acestor pământuri dintr-o ambiţie deşartă, nici din setea de mărire: venea şi-ntr-o răzbunare pentru o înfrângere, dar şi atras de bogăţiile extraordinare ale Daciei!           După ce stropşise Babilonul, venise necontenit, târând după sine un milion de oameni. Pe mări pluteau necontenit spre aceste locuri şase sute galioane. Cum a ajuns la Bosfor, Darius a dat poruncă arhitectului Mandrocles din Samos să arunce peste strâmtoare pod. Au trecut în Tracia. Au străbătut-o. Ajungând în apa Istrului, Darius a poruncit Grecilor din lonia, care-l urmau, să alcătuiască pod de vase.           Vai de voi, Daci şi Sciţi! spunea el, uitându-se peste fluviu.           Nu te grăbi, rege! i-a întors cuvânt înţeleptul sfetnic Gobrias. După cât îi cunosc eu pe Daci şi după veştile aduse de iscoade, numai uşor n-are să ne fie…           Darius a scrâşnit. A spumegat ca uraganul asupra mării. S-a liniştit, cunoscând bunăcredinţa şi înţelepciunea sfetnicului. Pe sub ochii săi crunţi au trecut pedestrimile şi călăreţiiPe urmă au dat buluc pe pod adunăturile de catâri, asini, care cu poverLânainte de a porni în drumul cotropirii, Darius şi-a strâns laolaltă căpeteniile. Le-a tot vorbit despre faima şi mândria imperiului persan; despre prăzile de război ce le aveau înainte. Dar inima năvălitorului nu bătea cum trebuie! îi era ruşine că acum, după ce cucerise lumea, amestecând cu pulberea cele mai puternice oşti, tremura uşor în faţa necunoscutului dacic… Totuşi îşi ţinea firea. După ce a gândit adânc, a cerut să i se aducă o curea, l s-a adus. Darius a făcut pe ea şasezeci de noduri! L-au întrebat căpeteniile ce rost aveau nodurile acelea. El a răspuns:           — Aceste şasezeci de noduri înseamnă şasezeci de zile!           Mă duc în necunoscut! Vă rog deci, pe voi, Grecilor de la lonia, să rămâneţi aici, să păziţi podul! începând de azi, în fiecare zi, seara, să desfaceţi câte-un pod, astfel însemnând trecerea zilelor! Şi dacă în şasezeci de zile nu mă întorc, să desfaceţi podul şi să vă întoarceţi pe la casele voastre, în lonia, căci va însemna că eu, Darius, am fost înfrânt şf~ca pulberea m-am risipit…           Astfel zicând, Darius a pornit. Târa după sine pedestrimi încercate şi cavalerii neîntrecute. Cu cât înaintau, ura lui Darius creştea, dorul de luptă îl secătuia. A dat oştirilor semn de desfăşurare. S-a repezit în frunte, cu spada ridicată, când a desluşit înainte, departe, un pâlc de umbre, însă umbrele s-au făcut nevăzute, ca umbrele. Câmpiile au prins a arde. Soarele bătea înspăimântător. Rezervele de apă erau pe sfârşite. Fântânile erau secate, otrăvite sau astupate. Oştenii deznădăjduiţi se îngrămădeau la râuri, cucerind un strop de apă cu preţul vieţii. Şi iar se arăta pâlcul de umbre. Darius iar se repezea înainte, însă afla numai pustia goală şi arsa.           În vremea asta, Idantirsus însoţit de Scopazis, Taxaces şi de vestiţii conducători ai Dacilor, se trăgeau tot mai în adâncul pustiei. Lăsau în urmă câte un pâlc de oşteni, cu poruncă să aştepte duşmanul până la o bătaie de săgeată. Cum ajungeau Perşii la depărtarea hotărâtă, ei se prefăceau că fug, dar cum îşi porneau caii în galop, trăgeau din arcuri peste umăr, semănând groaza şi moartea în rândurile urmăritorilor. Au tot înaintat Perşii, astfel amăgiţi de iscusitul Idantirsus. Zilele treceau ca apa. Ţara din faţa lor era mai înfricoşătoare, mai arsă. în sfârşit, cam pe când lonienii rămaşi la pod desfăcuseră poate al treizecilea nod, Darius a primit veste de la iscoade că Dacii şi Sciţii sunt aproape, gata să primească lupta…           Darius s-a închinat către zeii focului. Taberile lui toată noaptea s-au frământat, ascuţindu-şi armele. S-au şi repezit înainte, într-un geamăt, dar au văzut şi de data asta că şi săgeţile lor, şi lăncile aruncate, şi pietrele din praştii străbat umbrele, căci Idantirsus şi ai săi făcuseră cale întoarsă încă de la începutul nopţii, înăbuşit de ură, Darius a trimis acest cuvânt către Idantirsus şi căpeteniile Dacilor: „Tu, cel mai ciudat dintre toţi oamenii, de ce fugi? Dacă te socoti destul de tare spre a te lupta cu mine, luptă-te odată! Iar dacă te ştii slab, adă-mi mie, stăpânul tău, pământ şi apă…”           Şi au dat răspuns Idantirsus şi căpeteniile dace: „O, persane, află! Niciodată n-am fugit de frica cuiva, şi nici acum nu fug, ci pribegesc aşa cum pribegesc şi în timp de pace! De ce nu lupt cu tine? la aminte: noi nu ne temem că ne vei cuceri cetăţile şi pământurile cu semănătură, căci n-avem nici cetăţi, nici pământuri semănate! Deci, n&având nici de unele, nici de altele, de ce ne-am lua la luptă? Află, însă, că avem şi noi nişte locuri statornice: mormintele părinţilor noştri! încercaţi şi le aflaţi, şi îndrăzniţi şi jefuiţi-le, şi atunci veţi vedea cum ştim noi lupta! Acesta este răspunsul nostru! în ce priveşte pământul cerut şi apa cerută, n-avea nici o grijă, căci îţi voi trimite la timp tot ce ti se cuvine! Dacă te socoti stăpân peste mine, îţi şi spun de pe acum: plângi mai bine, o, rege, şi te cutremură!” în vremea asta nodurile de la curea scădeau. Darius se gândea la întoarcere. Şi vrând Idantirsus şi căpeteniile Dacilor să-i macine oastea, întrebuinţau fel de fel de viclenii, să-l mai întârzie în pustie. Ici-colo lăsau ocoale şi staule pline, ca vrăjmaşii să mai aibă cu ce-şi amăgi foamea.           Straşnic s-au mirat Perşii, într-q noapte, auzind neînchipuită larmă într-o tabără a Dacilor! întrebând Darius ce se întâmplă, tot înţeleptul Gobrias i-a dat răspuns:           — Vrăjmaşii noştri se joacă fugărind un iepure…           A scrâşnit Darius, dar a tăcut, înţelegând până în adânc ce vor să arate Dacii, că adică şi el va fugi ca iepurele… în sfârşit, când moartea şi descurajarea măcinau Perşii mai tare, Idantirsus şi-a adunat căpeteniile. După sfat lung, au trimis lui Darius sol, purtând cu sine o pasăre, un şoarece, o broască şi cinci săgeţi…           — iată, în sfârşit… a strigat bucuros Darius, citind semnele tocmai pe dos. iată, aceşti pământeni se predau, cu pământul şi apa lor! Oare nu trăieşte şoarecele pe pământ şi nu se satură ca omul? Nu trăieşte broasca în apă? Şi, deci, nu-i aşa că prin semnul ei se predau apele Daciei? Oare pasărea nu seamănă cu calul, prin puterea ei de fugă? în ce priveşte săgeţile, se ştie doar că prin ele se predau armele!           Însă s-a ridicat de la locul său tot înţeleptul Gobrias. A cuvântat astfel:           — Nu te bucura, o, Darius, ci întristează-te mai curând! Ai binevoit a citi semnele întocmai cum nu trebuie, iată cum le citesc eu: „Dacă nu veţi zbura de pe la noi ca păsările, o, Perşi!           dacă nu vă veţi preface în şoareci în fundul pământului să vă ascundeţi, în broaşte dacă nu vă veţi preface să vă ascundeţi în adâncul mâlurilor, veţi cunoaşte puterea săgeţilor noastre, şi niciodată n-o să vă mai întoarceţi de unde-aţi pornit! Luaţi aminte…”           Văzând bine că Gobrias citise adevărul, Darius s-a gândit la fugă, dându-şi seama că niciodată nu se va putea lupta cu pământenii Daciei. A coborât la Istru, părăsindu-şi bolnavii şi răniţii…           Astfel a păţit-o Darius cotropitorul, când a venit pe la noi să ceară pământ şi apă! Pe cei căzuţi în lupte, Dacii şi Sciţii i-au îngropat cu deosebită fală, adică aşezaţi pe cai şi înarmaţi cu armele, şi au ridicat deasupra lor dâmburi înalte de pământ spre amintire.           Mai târziu, după întâmplarea cu Darius, s-a stropşit asupra Daciei alt cotropitor îngâmfat, Lisimachos al Macedoniei. Dacii vieţuiau în linişte şi muncă, fără să poftească să-şi arunce venin din ochi peste hotar străin.           A fost zdrobit şi Lisimachos, iar fiul său, Agatocles, prins în luptă. Comandantul dac Dromichetes l-a trimis însă pe Agatocles înapoi acasă, părintelui său, deşi acesta îi pustiise ţara. Ba, la ducere, l-a încărcat cu daruri nenumărate.           Drept aceea, îngâmfatul Lisimachos a adunat şi mai tare oaste, o sută de mii de oameni! Iar s-a repezit asupra dacilor! De data asta însă şi Dacii s-au gândit la străbuni şi la strategia lor! Au dat şi ei foc semănăturilor! Au astupat şi ei fântânile sau le-au otrăvit! Ostile cotropirii piereau urmărind zadarnic pâlcuri răzleţe! După un timp, ajunsă la capătul puterii şi răbdării, inima lui Lisimachos crăpa! însă, pe când se pregătea poate să-şi ia tălpăşiţa peste Istru, Dacii lui Dromichetes ca din pământ au răsărit! L-au înconjurat! L-au supus ascuţişului nimicirii!           Lisimachos şi-a plecat trufia!           Şi-a întins repede braţele să primească lanţul sclaviei!           Însă Dromichetes i-a zâmbit.           L-a petrecut chiar, la cetatea Helis.           L-a poftit la masă…           Mirat se uita Lisimachos, mai mirate se uitau căpeteniile lui!           Şi s-a întins, în cetatea Helis, pe malul Istrului, la umbră, întâi o masă aleasă, cu farfurii de aur. Şi Spau adus şi linguri de aur.           Macedonenii şi-au făcut ochii mai mari, când bucătarii şi paharnicii au prins a căra mâncăruri rare şi vinuri scumpe. Se uitau mai miraţi, cum alături de masa lor se întindea o masă simplă de lemn, cu străchini de lemn. Lângă pocalele de lemn s-au adus vase de lut ars pline cu apă. Ca bucate, au fost aduse doar dăraburi de pită…           — Poftim şi ospătaţi! a dat cuvânt Dromichetes către Lisimachos, arătându-i masa cea scumpă.           S-au aşezat năvălitorii la masa scumpă! Dromichetes şi ai săi la cea săracă.           Şi pe când Macedonenii cărau la gură mâncărurile şi băuturile, Dromichetes s-a ridicat şi a cuvântat astfel:           — Binevoieşte, Lisimachos, părinte al meu, şi spune-mi: care din aceste două mese e mai bogată: a noastră sau a voastră?           — De bună seamă că a noastră! a dat Lisimachos răspuns, neînţelegând tâlcul.           — Dacă-i aşa, bunule părinte, binevoieşte şi-mi răspunde la altă întrebare: dacă masa voastră e mai bogată, ce căutaţi în sărmanul pământ al Daciei? De ce nu vă mulţumiţi cu bogăţia voastră? De ce veniţi şi ne stricaţi sărmanele câmpii şi aşezări?           O, părinte al meu, îmi poţi da răspuns la întrebarea asta?           Lisimachos a înghiţit în sec. Şi-a plecat în jos obrazul bine biciuit cu acest cuvânt. S-a ridicat. Şi-a cerut iertare. A făgăduit că niciodată nu va mai cotropi pământuri. Ba, după cum arată scrierile, i-ar fi înapoiat lui Dromichetes cetăţile luate la năvălirea dintâi! Alte cărţi spun că s-au şi înnemurit, Dromichetes luând de soaţă pe fata lui Lisimachos.           Aşa a păţit-o îngâmfatul, când a trecut Istrul a doua oară!           După cum tot scrierile mărturisesc, Dacii cu o mână ţineau plugul, cu cealaltă spada! Erau neîntrecuţi arcaşi. Ca ploaia curgeau săgeţile lor otrăvite în venin de viperă! După cum se spune în cărţi, şi îndeosebi după cum spune Herodot, ei credeau că sufletul nu are moarte. Se închinau cerului albastru.           Erau aprigi la petreceri, temuţi băutori de vin, şi poate de aceea coborau polisteii, vestiţii preoţi ai zeilor Zamolxis şi Gebeleizis, tocmai de pe înălţimile de la Cogaiori să-i pedepsească. Le aminteau palizii sihaştri că dacă voiau să ajungă în închipuita lume de apoi, trebuie să se uite la vin cu scârbă, să nu ia carne în gură, ci numai poame! Ascultau Dacii, cu capetele plecate, dar îndată după plecarea lor, viaţa intra în curgerea firească; petreceau mai avan, până se trezeau iar într-un târziu cu sihaştrii palizi…           Judecând mai adânc, putem vedea în felul de viaţă al strămoşilor noştri un simţământ de vremelnicie, căci tot ce era azi linişte şi aşezare, mâine se spulbera în flăcări sau sub copitele călărimilor cotropitoare.           Vor fi văzut năvălitorii, de bună seamă, ciudata săgetare a furtunilor, unul din cele mai grandioase spectacole ale antichităţii. Cum se arătau furtunile din depărtările mării sau dinspre munţi, arcaşii Daci se strângeau într-o alcătuire compactă. La un semn porneau strigătele împotriva furtunii! Din arcuri ţâşneau mii şi mii de săgeţi, pierzându-se în înălţimea văzduhului, amestecându-se cu trăsnetele, cu fulgerele şi cu bubuiturile tunetelor! Aşa credeau ei că-l ajută pe marele Gebeleizis, zeul seninătăţii şi luminii, să biruiască în lupta cu întunericul!           Când Dacii aveau de trimis solie către Zamolxis, de obicei se alegea feciorul cel mai frumos, şi era aruncat în sus în aşa fel, încât să cadă drept în suliţele ridicate! Cel ce nu pierea la prima prima aruncare, era izgonit din obşte, căci se credea că marele zeu n-a vrut să-i dea intrare şi loc în împărăţia vieţii fără sfârşit.           Dispreţul de moarte al Dacilor era uimitor şi-i făcea de neînvins!           Istrul, fluviul cel mare, era drumul din milenii al negoţului. Se spune că expediţia Argonauţilor n-ar fi mers să caute lâna de aur numai la legendara Colhida, în Caucaz, ci ar fi apucat în sus, pe Istru şi prin alte râuri, către inima Daciei, poate la Abruttus, şi că s-ar fi înapoiat prin Adriatica. Navele Elinilor urcau pe Istru până la cetăţile dace, aducând vase scumpe, vinuri vestite din Elada, stofe şi arme, şi luând în schimb aur,           1 Cogaion – numele unui munte aflat probabil în Moldova de azi.           dar mai cu seamă sclavi. Drumuri de comerţ coborau pe râurile Pyrethus1 şi Tyras2 şi pe altele, tocmai de la” neamurile Nordului. Cetatea elină, Tomis, împreună cu cetăţile vecine erau artere puternice prin care pulsa viaţa şi civilizaţia.           De netăgăduit este că Grecii de pe tărâmurile pontice au avut înrâurire asupra triburilor dace. Ciobanul dac, călăreţul de pe meleagurile Sciţiei Mici3 s-au şlefuit la fire în contact cu toată bogăţia de civilizaţie veche de mii de ani, adusă de coloniştii din Milet4. Cetăţile Tomis5 şi Callatis6 excelau în opere monumentale. E destul poate să amintim statuia lui Dyonisos de pe ţărmurile Callatis-ului, dominând întinderile mării. Cine nu se va fi uimit, văzând o cană albastră de sticlă, translucidă ca vioreaua, adusă tocmai din Alexandria Egiptului!           Dacii de la Pontul Euxin ştiau scrie. După cum atestă unele descoperiri, ei foloseau alfabetul elin. După cum tot cunoscut este, la Sarmizegetusa era folosit alfabetul latin. Şi latina era o limbă foarte cunoscută, dacă nu cumva chiar desăvârşit înrudită cu limba Dacilor.           1 Pyrethus – Prutul de azi.           2 Tyras – Nistrul de azi. Se varsă în Marea Neagră, lângă străvechea cetate Tyras – Cetatea Albă de azi.           3 Sciţia Mică – Dobrogea de azi, numită în latineşte Sciţia Minor.           4 Milet – cetate grecească din Asia Mică.           5 Tomis – Constanţa de azi.           6 Callatis – Mangalia de azi.

Au aflat apa Dunării înţesată de. galioanele de război turceşti şi cetatea Dârstor gata învăluită de miile de oşti! Noaptea, după ce înceta huetul tunurilor, auzeau hogii1 şi imamii2 strigând către Alah, încât pe locuitorii Dârstorului se zbârcea carnea, căci nici o putinţă de scăpare nu aveau decât moartea cu glorie!           Împresurarea a ţinut mult. Iuruşurile se izbeau şi se zdrobeau de ziduri. Urcau la metereze, să-şi împlinească datoria faţă de cetate, şi moşnegii, şi femeile, măcar cu bolovani să arunce în capul Fulgerului! Şi cu toate că la o vreme rău se împuţinaseră merindea şi apa, Dârstorul nu se da, ci tot mai îndârjit lupta cu puterile înmiite ale lui llderim! Dar văzând că nu vor avea izbândă asupra cutropitorului, dârstorenii au ridicat flamura albă. Au tăcut tunurile Turcului, să se audă ce spun împresuraţii. Şi împresuraţi! spuneau aşa: că se predau, dacă Fulgerul jură de şaptezeci şi şapte de ori pe cartea Coranului, că-i va lăsa să părăsească cetatea, cu armele şi cu averile pe umeri şi să meargă care încotro vor voi!           1 Hoge – preot mahomedan.           2 Imam – preot musulman.           Fulgerul a găsit bun cuvântul din partea-lor. Le-a făgăduit. Porţile s-au deschis…           Mulţimea de oameni, cu armele lor, cu femeile şi copiii lor, au prins să iasă şi, cum s-a sfârşit şirul, s-au luat după ei ca la o mie de Turci, să-i apere, vezi bine! în lungul drumului… Şi au mers dârstorenii ce-au mers, însă când au vrut să apuce într-o parte, Turcii le-au poruncit să apuce în alta; şi aşa s-au stârnit întâi gâlceava, pe urmă bătălia! Şi era să înfulece papară Turcii, dacă nu le veneau ajutoare!           A urmat asupra dârstorenilor un măcel înspăimântător, până la ultimul murind!           Auzind tragedia demnă de Elinii antichităţii, Mircea voivod a gemut! L-a năpădit ura! A pândit clipa cea bună.           Cum a aflat că llderim cuprins-a nordul Dobrogei, a poruncit navelor sale să fie gata de încărcarea oştilor. Şi a trecut dincolo, şi într-un vârtej a ţinut-o, până la sud, la marea de arbori fremătători, tăind şi stropşind, şi luând în robie gealaţi în infinit număr… Dar asta a fost numai o răcorire a mâniei, un strop de dulceaţă pe cerul amar al gurii! Ceasul cel mare era copt bine pentru izbitura supremă între Ţara Românească şi puterile Fulgerului.           În anii amintiţi, 1393, pe la scuturarea frunzelor, puhoaiele otomane au trecut pe la Turnu şi au prins a se revărsa în sus, spre Argeş. S-a încruntat pământul cu iarba, iar frunzele parcă s-au scuturat mai repede de vântul spaimei. Călărimi nemaipomenite, duiumuri pedestre, care cu poveri, toţi şi toate urcau spre Argeş, şi sub miile de mii de copite şi paşi rămâneau numai pulberea, şi cerul se mohora mai tare, şi vânturile se tânguiau, în timp ce clopotele Ţării Româneşti s-auzeau de la Snagov la Olt. Obcinarii urcaseră tocmai la păsurile către ţara românească de peste munţi, şi focurile de veste chemau pământul!           Călărind în fruntea bulucurilor, Fulgerul ştia din păţanii că nu-i bine să ticluiască dinainte planuri goale. Se temea de oastea Ţării Româneşti, însă nu cât trebuia, şi îl înfricoşau de-a binelea pădurile nepătrunse.           Ori dincotro se întorceau, iscoadele băteau din buze, căci nicăieri nu zăreau picior de om! Bei1 şi paşale2 îşi dădeau cu părerea că Mircea a şi trecut în ţara românească de peste munţi, să ceară ajutor lui Sigismund suzeranul, şi că de aceea toată Ţara Românească tace mâlc… Ilderim-Fulgerul clătina din cap, a îndoială, şi bine făcea… căci repede de tot şi-a dat seama că se află prins la ceaunele râpilor.           Din faţă îl izbeau călăreţii în frunte cu voivodul. Cutropitorul a poruncit bulucurilor să apuce la dreapta, însă s-au trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă.           Ilderim-Fulgerul a dat poruncă de grabnică întoarcere, şi atunci s-a întâmplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada bulucurilor s-a simţit deodată muşcată şi. împinsă înainte; capul întors înapoi se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia codrul Deliorman! Răcnete, strigăte, mugete, nechezaturi, totul se amesteca şi din toate părţile zbârnâiau săgeţile, bufneau bolovanii; săbiile hăcuiau fără hodină şi fără întrerupere, în timp ce mulţimea de duşmani se frământa în loc, înnebuniţi de groază în codrii înfricoşaţi!           Ilderim-Fulgerul îşi croia cale înapoi, spre Dunăre! Oştenii din garda lui îi făceau loc cu iataganele, în timp ce din arbori, de pe dâmburi, din toate umbrele codrului, moartea ţâşnea. Carele, vitele de povară, caii spahiilor, totul se răsturnase şi se frământa în mocirla pâraielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ românesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor! Buciumele răsunau fără alin, şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră.           Ilderim-Fulgerul îşi smulgea barba când vedea cum îi piere floarea spahiilor şi floarea bulucurilor pe jos! Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drum de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea!           Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau călări, pe cai iuţi ca vântul, _ostile româneşti!           Însuşi Mircea voivod călărea în frunte!           Ilderim-Fulgerul şi-a lepădat balele scârbei în apa Dunării! îi tremura barba de ruşine, iată! învinsese ţări după ţări, ' Bei – guvernator al unei provincii sau al unui oraş.           2 Paşală – titlu al vizirilor sau al unor înalţi demnitari.           Împărăţii i se aşternuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele şi cetăţile, şi acum pământenii Ţării Româneşti îl căsăpiseră!           Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toate laturile pământului. Lui Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă; însă el, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; vrăjmaşul nu fusese răpus decât vremelnic şi în parte; oricând se putea întoarce cu mai multă putere. Ceea ce s-a şi întâmplat. Curând după aceea, ostile osmanlâilor au năvălit în ţară, au dat foc Argeşului şi l-au pus voivod pe un ticălos numit Vlad, vândut Fulgerului. Ba, acest ticălos din istoria Ţării Româneşti s-a şi prins să dea cutropitorului tribut gras!           Pe la topirea omătului din anul acela, Mircea voivod a trecut peste munte, la Braşov, însă lacrimile Ţării Româneşti aveau să se ia numai în 1396, luna în curgere august. Căci până atunci, jale mare fost-a, şi peste tot locul a umblat trădarea.           Mircea voivod mai avea în stăpânirea sa doar o parte din ţară, dar avea credinţa deplină în forţa morală şi fizică a poporului. Ochiul său aprig şi neadormit se ţintise asupra trădătorului Vlad.           Vecinul rigă Sigismund de Luxemburg al Ungurilor jurase să nu pună sabia jos, până nu va răpune fiara zborşită asupra Europei, şi deci, tot timpul ticluia cu aieşii săi o cruciadă de răpunere. Astfel, a trimis soli pricepuţi şi în iţele politicei şi-n ştiinţa graiurilor, tocmai în brazda Apusului, la Paris; şi au dat solii strigare de spaimă în faţa rigii Carol al Vl-lea, învinuindu-l că stă prea mult în jilţul său, în loc să sară în ajutorul Răsăritului Europei!           Pe urmă, solii s-au dus şi au dat aceeaşi strigare la Dijon, la ducele Burgunzilor, arătând tuturor şi pretutindeni cum Ilderim-Fulgerul se laudă că va da calului său ovăz în pristolul1 de la Roma!           Au strigat solii lui Sigismund pe la alte cetăţi şi neamuri, şi aşa se face că într-o bună zi s-au ridicat cavalerii, în vuietul chimvalelor2 de la Notre Dame, şi şi-au încărcat arabalele cu           1 Pristol – masă din mijlocul altarului unei biserici pe care se ţin obiectele pentru oficierea liturghiei.           2 Chimval – instrument muzical format din două talere de aramă care erau lovite unul de celălalt.           merinde. Pe urmă şi-au scos de la păstrare şi rugină platoşele grele de fier, şi caii leneviţi de şedere, şi au pornit drum lung, prin Alsacia, şi de pretutindeni alţi şi alţi cutezători li se adăugau la număr. Englezi din Britania ceţoasă, Italieni, Germani, s-au tot adunat, până au împlinit numărul de 2500, şi aşa au mers până la cetatea Buda, unde au fost primiţi în buna vestire a clopotelor. Şi după ce şi-au arătat armurile la Buda, şi au benchetuit în lege, s-au urcat pe corăbii, şi s-au lăsat aşa în jos, pe Dunăre, până în dreptul Timişoarei.           Mai apoi au trecut Dunărea, pe la Orşova.           Şi bătând Rahova, au trecut la vestita cetate Nicopole, spre înfruntarea cea mare.           În vremea asta, ceasul lui Mircea voivod sosise, însoţit de pâlcurile voivodului Stibor al ţării româneşti de peste munţi, a întâlnit oastea vândutului Fulgerului, şi într-o luptă din spade numai între vândut şi Stibor, sorţii au căzut bine: Vlad, vândutul Fulgerului, rănit greu, a luat-o la fugă, spre a nu fi căsăpit cu totul… Mircea nu s-a dat hodinii după iuruşul scurt şi grozav, ci împreună cu binefăcătorul său au dat drumul cailor în galop, drept la Nicopole!           Însă, dintr-o dată nu i-au plăcut lui Mircea acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi! Cum au ajuns la Nicopole, aceştia îşi ridicaseră corturi de purpură şi mătase! întinseseră şi mese de ospăţ şi chefuri! Băuturile scumpe şi mâncărurile le erau aduse cu corăbiile pe Dunăre, şi între ospăţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupte cu spada, cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe, în castele şi-n cetăţi; le cântau lăutele lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.           Se uita domnul muntean la petrecerile lor cu grijă şi dojana! Cruciaţii îl priveau de sus.           Printre domniile lor se afla şi un popă burgund, călător şi cărturar cu faimă, monsieur Wauvrin. într-o noapte, preacinstitul monsieurs-a dus la tabăra lui Mircea, să-l vadă. L-a văzut crunt în priviri, în plete avea argintul vârstei. Peste cămaşa de zale avea mantie vişinie. Sta pe malul Dunării, înalt şi voinic, sprijinit în sabia lungă şi puternică, în jur, ardeau focurile. Prin ierburi se auzeau caii păscând şi sforăind.           Mari semne de mirare avea să dea monsieur Wauvrin cu cât îi cunoştea mai bine pe oştenii Ţării Româneşti! O dată i-a găsit întinşi pe pântece, tăifăsuind în ierburi. Caii lor păşteau cine ştie pe unde, după nişte stufărişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot scurt, înfricoşător! Caii le-au răspuns prin nechezaturi de groază şi preajma a început să duduie şi să se cutremure sub copite! Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor care îi încălecau din fugă, cârmuindu-i cu strânsoarea picioarelor, învârtindu-şi lăncile pe deasupra capetelor. Crezând că dau Turcii iuruş, Cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Monsieur Wauvrin i-a lămurit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau Turcii, ci oştenii lui Mircea fac prubă de şarjă, să-şi mai dezmorţească oasele! Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin şi alte pahare. Şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte.           Pe când petreceau mai bine Cruciaţii, şi oastea Fulgerului s-apropia! Veneau spahiii ^şi bulucurile pe jos, mişcându-se ca un uriaş balaur mohorât. în urma lor rămânea ruina, cenuşa. Suluri mari de fum se ridicau pe zări, departe. Vântul mâna înaintea lor cârduri de corbi şi miros de carne arsă.           Nelinişte a trecut prin taberile Cruciaţilor! Până acum se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?           Mircea se furişase înaintea Turcilor şi le numărase flamurile; erau douăzeci la număr, fiecare având zece mii oşteni! Cum s-a întors a trimis cuvânt Cruciaţilor, spunându-le că într-adevăr îi ştie că sunt viteji mari! Le cunoaşte faptele din trecute bătălii şi le dă laudă pentru ele, însă când era vorba de Turci, să-l lase pe el, să-l pălească cu cavaleria lui uşoară, ca la Rovine! Să nu se avânte cavalerii, căci prea greu sunt îmbrăcaţi în veşmintele de fier! Dacă nu-l ascultă, vor pierde cruciada şi degeaba au mai bătut colbul până la Nicopole! îi îngăduie să se repeadă el întâi în oastea pustie! El le va deschide drum, după aceea pot veni şi domniile lor la răfuiala cu Fulgerul…           De părerea lui Mircea voivod au fost mulţi cavaleri, însă degeaba!           Cei mai mulţi s-au jimbat' a râde! Cum să-l lase, să le ia faima, şi să-l laude lumea pe el, şi nu pe ei? Să fie bucuros dacă l-or lăsa să se adauge în coada oştirilor lor!           Mircea voivod a răspuns cu mult amar:           — De asta vă arde, o, Cruciaţi? Eu ştiu lăsa şi de la mine!           Să-i batem întâi pe Turci, după aceea n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut! Lăsaţi ambiţiile deşarte!           Cruciaţii au răspuns că nu vor.           Oastea Turcului se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb. S-auzea ca un vuiet de ape.           Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au aşezat în veşmintele de luptă. S-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-n picioare. Cu acea mulţime de ocale greutate, s-au urcat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier, şi la un semn au pornit galop, cu lăncile întinse. Au trecut ca prin pleavă prin rândul prim al Turcilor! Au trecut aşa şi prin al doilea rând! Şi printr-al treilea! Socoteau că au şi câştigat victoria, când deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor, care s-au desfăcut în lături şi i-au prins în cleşte! Caii lor picau cu boturile în pământ, intraţi cu genunchii în nişte ţăruşi ascuţiţi.           A urmat măcel îngrozitor! Căngile de la suliţele Turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de sub greutatea fierului de pe ei. Câmpul din Nicopole s-a umplut în câteva ceasuri cu mii de morţi. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeaba fugeau cei rămaşi vii, căci Turcii îi ajungeau şi-i stropşeau.           Mircea, împreună cu Sigismund, riga Ungurilor, au alergat în ajutor, dar totul goană în vânt era!           — iată ce-aţi făcut! ofta Mircea voivod, uitându-se mai apoi la câmpia de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei, iată unde v-a dus fala şi îngâmfarea!           1 A se jimba – a se strâmba, a se schimonosi.           Într-adevăr, căsăpire fără seamăn fusese, şi câţi n-au pierit gâtuiţi de Turci s-au aruncat de spaimă în Dunăre, ori s-aMjunghiat unii pe alţii la urcarea în bărci şi corăbii…, Cj§§ însuşi domnul Sigismund, riga Ungurilor, nu s-a)5utut întoarce la Buda prin Ţara Românească, pentru că Vlad, vândutul Fulgerului, îşi vindecase rana de la Stibor şi sta în pragurile munţilor la pândă! Aşa încât, cu oameni puţini şi tremurând de spaima celor păţite, domnul rigă a coborât tocmai la cetatea Chilia sau Licostromo, cu nava; a înconjurat Peninsula Balcanică, până la Raguza, şi aşa, a ajuns la Buda, la el acasă, după vreme lungă de pribegie… în ce-i priveşte pe Franţuzi şi Germani, câţi au scăpat cu zile s-au întors în ţările de baştină, pe jos, rupţi, flămânzi. Şi i-au lătrat prin sate şi cetăţi toţi câinii Europei.           Când au intrat aşa de umiliţi şi rupţi în cetatea Parisului, chimvalele Notre Dame-ului au plâns.           Toate ca toate, Franţuzii şi Germanii s-au întors cum s-au întors, tocmai la capătul celălalt al continentului, dar Ţara Românească rămânea tot în bătaia Fulgerului! însă, poate spre norocul acelor vremuri, llderim avea treabă cumplită la Bizanţ, urmând să-l cuprindă. Şi mai încerca să cuprindă Epirul, Peloponezul, Athena, încât primejdia s-a mutat pe alte meleaguri.           Creanga de spini care ţinea inima lui Mircea de-atâta vreme strânsă s-a desfăcut deodată şi i-a lăsat-o liberă, în decembrie 1396, când vândutul Fulgerului a fost prins în cetatea Dâmboviţei! Ceasul pentru Domnul Ţării Româneşti trebuie să fi fost cumplit, cumplit de setea pedepsei ce trebuia dată!! Apoi, Ţara Românească a răsuflat profund, lepădând greul tributului, şi s-a bucurat la întoarcerea deplină a gospodarului! Avea să se mai încălăreze ţara, iar, în anii 1400, şi tot Fulgerul însuşi venise la brazda Dunării, şi, după cum spun martorii, a mâncat stropşeală.           Liniştea Ţării Româneşti depindea numai de mişcarea Fulgerului.           Din Asia stârnise orcan straşnic, asupra Turcilor, Timur-Şchiopul. Aria războiului s-a mutat deci tocmai la Ankara, şi în anii 1402, iulie 28, s-a produs încleştarea decisivă! Timur-Şchiopul, ieşind biruitor, a pus piciorul său cel sănătos pe grumazul lui llderim!           Şi luându-l prins, l-a dus şi l-a închis, spulberându-l de pe arie!           Scrie, Filos… Ce mă priveşti aşa?           De mult sunt gata, Măria ta… Te privesc lung, Doamne, că ai încărunţit…           Mircea voivod a zâmbit amar.           — Dar se află om nesupus cântarului celui mare?           Nimeni, Doamne! Chiar şi piatra prinde muşchiul vechimilor… Până şi Filos, deşi e în ani mai tânăr, simte rugina!           Mircea voivod s-a încruntat în nişte gânduri. în tăcerea lăsată se auzeau în curţi doar paşii străjilor. „Oare am gospodărit bine ţara?” se întreba Mircea voivod.           Îşi amintea de anii începutului, de punerea pe temei a tuturor lucrurilor şi de călirea oştilor gata să înfrunte orcanul. Evenimentele i-o luaseră înainte de multe ori, stricând tot ce săvârşise cu chiverniseală. De câte ori ţara arsese? De câte ori în toiul furtunilor celor mari nu se descălărase ani şi ani? Acum sorţii cei buni căzuseră iar de partea Ţării Româneşti. Se părea că va coborî o linişte lungă, spre hodină şi prosperitate.           „De-ar fi aşa”… a oftat Mircea voivod.           Filos l-a întrebat:           Ce să fie aşa, Doamne?!           Ne trebuie linişte lungă, Filos!           Dar, oare, Doamne, spre dobândirea liniştii pornit-am?           Da, Filos! Linişte va fi după ce luăm înapoi, din mâna Turcului, ţara străbunilor noştri, până la Mare! Eşti gata de scriere?           Şi astfel, în noaptea aceea de la Giurgiu, din mijlocul taberelor în freamăt, gospodarul Ţării Româneşti îl trimitea pe Filos la Alexandru cel Bun, la Suceava, şi de acolo la Liov, spre întemeiere a negoţului şi păcii, dinspre brazda miezului nopţii.           În ţara domnului rigă Sigismund ardea para răscoalelor, şi bună era alianţa cu riga Jagellon al Lehiei şi cu cneazul Vitold al Litvei! îndată ce va goni spaimele din fereastra sud-estului, Ţara Românească va putea prospera dinfTiou: aceasta era unica explicaţie a roirii oştilor la Dunăre. Negoţul cu Liovul însemna începuturile altor vremuri prospere, căci târgurile şi cetăţile şi vadurile Ţării Româneşti vor cunoaşte din nou mărfurile Europei.           După ce a ieşit Filos, Mircea voivod a ferit la o parte fereastra turnului.           l s-a ivit în faţă Dunărea sub lumina lunii. Era linişte desăvârşită, căci ostile primiseră poruncă să stea departe, în hăţişuri, pân' la semn. Ceasul semnului încă nu venise, după cât a văzut voivodul. Era clipă decisivă, cumplita întoarcere a roţii în partea Ţării Româneşti şi împotriva vrăjmaşului ce o chinuise ani, arzând-o şi nelăsând-o să se descălăreze pân' la mucezirea şăilor sub oameni.           Evenimentele din Orient se perindau ca furtunile prin mintea cutezătorului. Mahomed, şi Isa, şi Soliman Calevi, fiii Fulgerului, se sfâşiau între ei, după gâtuirea părintelui de către Timur-Şchiopul.           Mahomed-mezinul cuprinsese stăpânirile asiatice. Soliman stăpânea părţile europene, şi între ambii Isa răscolea colburile. Un răsuflet de uşurare au scos neamurile înrobite; şi se eliberau ţările Asiei; şi se mişcau cele europene; încât Serbia îşi dobândeşte neatârnarea, iar Bulgaria ridicase cornurile de alarmă şi suna apropierea ceasului celui mare!           Între atâtea trăsnete căzute pe turnurile puterii turceşti de odinioară, Mircea trebuia să-şi amestece spada, să folosească prielnicia timpului şi să redea Ţării Româneşti teritoriile strămoşeşti până la Marea!           Şi-a strâns mânerul spadei în pumn, când a simţit în pieptul său geamătul rostogolindu-se! Găinuşa, urmându-şi crugul1, l-a vestit prin strălucirea puilor de lumină că venise clipa semnului decisiv. Mircea voivod a aprins facla, şi aşa a dat porunca aceea supremă, de la cealaltă fereastră a turnului, dinspre tabere. Şi nu s-au auzit nici măcar şoapte, nici porunci, nici sforăiturile cailor, nici paşi, deşi oastea mică şi mare erau fără număr, adăugite cu mercenari.           Bunul gospodar a coborât liniştit, îndată ce a dat semnul, să fie faţă la urcarea în bărci şi corăbii. Sta la schelă, la marginea podeţului de bârne, tăcut şi cu braţele cruciş, în linii           1 Crug – drumul planetei pe bolta cerească.           ordonate treceau şi urcau în bărci şi corăbii, rând pe rând, întâi oastea curtenilor, pe urmă oastea mare, tăcând şi grăbind cu socoteală, numai cât trebuia. Nu s-a lovit lance de lance, nici scut de scut, în tot lungul acelor ceasuri. Când Mircea voivod a văzut bine că disciplina e păstrată întocmai, a sărit liniştit în barcă, spre malul dimpotrivă.           Mai apoi sta dincolo liniştit şi cu braţele cruciş, supraveghind până şi trecerea cailor şi harabalelor.           Încâlceala acelor timpuri a fost deplin favorabilă cutezării. Când prima coloană a ajuns la porţile Dârstorului, la început au avut de lucrat cu săbiile puţin, iar tunurile au dat spre cetate numai câteva huituri. Pe urmă, lucrurile s-au îndrăcit, când garnizoana vrăjmaşului s-a oţărât să-şi ţină poziţiile, şi i-au venit în ajutor duiumuri repezi! Bătălia a costat multe vieţi, şi sub ziduri şi pe uliţele cetăţii. După ce au bătut iar pe turn, deasupra porţilor, pecetea cu vulturi, şi după ce au pus pârcălab, ostile au pornit înainte, pe vechiul drum, bătut demult, pân' la arborii fremătători ai sudului. Peste tot locul au săvârşit ce se cuvenea, şi au găsit Marea cea mare sunând din orcan.           Şi urmând calea orcanului, s-au întors ca şi-n anii cei de demult, spre nord; însă n-au zăbovit, ci au urmat calea; şi străjile înainte mergătoare aduceau ştiri dese. Se vedeau, departe, departe, din gorgan în gorgan, străjeri călări, cu mâna streşină, amintind străjile Geţilor de odinioară. Şi aşa înaintau, din străji în străji, şi s-au oprit când au dat de braţul sudic al Dunării şi de nepătrunsa pustie a Deltei. La celălalt marş, în anii vechi, stăruiseră şi asupra acestui cuprins şi i-au cercetat bogăţiile şi frumuseţile. Au cercetat şi-acum bogăţia de peşti şi stuful bun pentru adăpostul oilor la iernatic. Mai cu seamă oastea mare se mira, văzând cum urcă în văzduh mii de mii de păsări sălbatice, doar la un chiot dat pe furiş, aşa!           Luptele de reluare a Dobrogei se isprăviseră, şi viaţa de tabără intrase aşa de adânc în firea oştenilor Ţării Româneşti, încât au dat murmur de părere de rău când Mircea voivod a brăzdat văzduhul cu spada, spre Argeş.           Cum Domnului îi plăcea să vadă totul cu ochii lui şi să facă totul cu mâna lui, îi părea rău acum că nu dăduse poruncă de pătrundere şi străpungere a Deltei, cu securile şi săbiile, să vadă măcar de departe cetatea Licostromo, afiată sus, pe al treilea braţ al fluviului, la confluenţa cu Marea.           Auzise, prin iscoade şi într-o vreme de linişte prin neguţători, despre îndrăzneţi Genovezi şi de durarea acelui fabulos Licostromo, însă târguri nu prea încheiase cu această aşezare, legătură cu Orientul, cu Mediterana şi cu brazda de apus a continentului.           Dar o vorbă veche spunea că „nu aduce anul ce aduce ceasul” – şi, cu toate că Mircea voivod nu se prea orienta după cuvintele din bătrâni, de data asta avea să le dea deplină crezare. Amarnic ţipau miile de păsăreturi ale pustiei Deltei, când corabia cu voivodul la proră răzbătea pe sub bolţi întunecate de sălcii, în contra fluviului! Şi dintr-o dată, l-au ajuns, vâslind repede dinspre Marea, nişte bărci, şi l-au oprit pe voivod, să-i dea seama asupra unor grozave lucruri!           Străjile fixate pe brazda Pontului văzuseră corăbii izbindu-se piept în piept şi auziseră în mijlocul vacarmului tunuri huind! Şi după ce s-au berbecit navele, s-au aprins şi ca nimicurile s-au scufundat!           — Cine îndrăzneşte să se bată sau să săvârşească nelegiuiri, la brazda de apă a Ţării Româneşti? Tot acum să mi se dea seamă!           Dar pentru că iubea lucrul făcut cu mâna lui, Mircea a dat straşnică poruncă de întoarcere! Să se alinieze ostile pe brazda Mării, să fie gata! Iar brăzdarele Ţării Româneşti să ia în piept valurile, până dincolo de linia zării apelor, să afle…           Apoi, în fruntea oştii mici şi mari, a pornit cu spada în mână, şi unde nu răzbăteau cu spadele, apucau securile, ca la arborii fremătători! Stârneau noian fumuriu de dropii, şi pelicanii le urmau în urcuşul spre soare în volburi albe. Stârneau lupoaice cu pui, şi urcau înainte, în timp ce brăzdarele apelor, mergând paralel, şi ele înaintau spre Licostromo necontenit.           Abia când au ajuns la al doilea braţ al Dunării au chemat bărcile. Şi sărind pe uscat, iar au apucat spadele şi securile! însă deodată s-au ivit pe linia orizontului Mării nave în flotă strânsă. Tunurile Ţării Româneşti erau gata să huiască spre ele, dar înaintaşii suiţi în arbori au făcut semn tunarilor să mai rabde, pentru că la catargurile navelor flutură flamuri albe…           — Şi asta poate fi prefăcătorie! şi-a spus Mircea, şi spre a o lua înaintea unui eventual vrăjmaş, a poruncit tunurilor să huiască!           Şi când au huit, marea s-a cutremurat şi Delta a stârnit gâlgâituri limpezi de ecouri, flota s-a desfăcut o clipă şi iar s-a strâns.           Au coborât bărcile. S-a văzut curând un bărbat scurt şi pietros, gătit cu găitane argintate la straiul scurt.           — Cine-i şi ce pofteşte? s-a încruntat Mircea.           Mai apoi, străinul a sărit pe ţărm, urmat de câţiva aieşi. S-au plecat lui Mircea.           Seniore! a glăsuit străinul. Mă cheamă Jacoppo Bontempo şi sunt căpetenia neguţătorilor din Locostromo…           Ce spune? s-a încruntat Mircea spre ai săi, şi atunci a ieşit la faţă Filos-filozof:           Spune că e căpetenia cetăţii Licostromo!           Seniori! a reluat Jacoppo Bontempo. Cetatea noastră, prosperă până ieri, trece prin înspăimântătoare furtună! Dacă binevoiţi să-mi daţi ascultare, iată…           Messer Jacoppo a prins a vorbi cu stăpânire de sine, cu toată tulburarea sufletului său: Timur-Şchiopul robise neguţătorii Mării Negre. Pătrunsese prin zarafii cu caii, iar hoarda întunecimii sale îşi umpluse sacii cu mărfurile de pe tarabe. Aruncaseră registrele, scuipându-le şi zvârlindu-le sub picioarele hoardei negre! Negoţul cu Mediterana era în primejdie de nimicire, din cauza războaielor. Şi s-ar fi descurcat messer Jacoppo cum s-ar fi descurcat, dar s-au sculat asupra Genovezilor Veneţienii, din gelozie şi spre concurenţă, şi le îneacă navele de negoţ, oriunde le întâlnesc pe ariile Pontului… Bătălia cea mare de nimicire se dăduse la Tana, ieşind Veneţienii biruitori şi înecând corăbiile Genuei, cu tot cu oameni, arme şi mărfuri…           — Seniori! a reluat messer Jacoppo, după ce a tăcut o clipă, să-şi tragă sufletul. La noi la Licostromo era până acum fereastra prin care se priveau Evropa şi Asia. Caravanele venite tocmai din China, pe Drumul Mătăsii, îşi descărcau mărfurile şi le încărcau pe alte caravane; şi după ce treceau fluvii şi mări ajungeau în Egipt şi Asia Minor; şi la Licostroma la noi; şi de la noi, prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, răzbăteau până în Flandra şi Burgundia… Să nu mai vorbim de mărfurile cetăţilor Mediteranei!           Prea bine… a rostit Mircea voivod, după tălmăcirea lui Filos.           Seniori! a reluat messer Jacoppo. Toată Europa de sudest e cuprinsă de vântul nebuniei, şi noi, neguţătorii din Licostromo, avem nevoie de pavăză. Binevoieşte să ne fie pavăză Ţara Românească?           Bun cuvânt! a răspuns Mircea voivod, şi închipuirea sa străbătea apele şi schelele lor, şi vedea flota Ţării Românească înmulţindu-se la Licostromo şi brăzdând mările lumii…           Atunci ne închinăm Ţării Româneşti! a reluat messer Jacoppo, tulburat straşnic. Binevoiţi a ne urma spre Licostromo.., Oastea mică şi mare au zărit curând turnurile de pază şi flota la schelă. Toţi se mirau când au văzut la spatele cetăţii o pădure mare de stejari: cum asta, pădure de stejari, în nisipurile mării?           iată că se poate! au răspuns însoţitorii din Licostromo.           Pădurea am sădit-o noi, să avem lemn de trebuinţă, când furtunile ne sparg fundurile corăbiilor!           Straşnic lucru şi gospodari straşnici! au răspuns oştenii, dar numai dintr-o minunăţie în alta avea să treacă…           Oastea Ţării Româneşti s-a oprit la poarta Apusului, însă gata de luptă, căci ce temei se putea pune pe făgăduielile lui messer Jacoppo? Gurile tunurilor s-au îndreptat spre porţi şi metereze, şi flamurile albe fluturau mai dese, în cetate, stârnindu-se spaima. S-a înfăţişat din nou messer Jacoppo, cu cheia mare, pusă pe-o periniţă de pluş roşu. îl urmau marii neguţători în alai şi-n fală de veşminte, şi doamne, şi calicime destulă se îndesa în urma lăncierilor.           Când a îngenuncheat messer Jacoppo înaintea Domnului, în cetate au prins să bată clopotele. Navele s-au mişcat repede, şi, slobozind în jos flamurile genoveze de la catarguri, au repezit în sus vulturii Ţării Româneşti!           Domnul a preluat cheia şi, dând-o vistiernicului său, a poruncit pătrunderea oştilor în cetate.           Drumul străbătea aşezarea şi la capăt se vedeau navele în legănarea uşoară a talazurilor. Urale şi cântece însoţeau oastea Ţării Româneşti. Doamnele din Licostromo aruncau flori de la ferestre. Ochii Domnului Mircea umblau iute ca fulgerul în toate părţile şi simţea la inimă un junghi, căci ici-colo zărea şi zâmbete de fală, şi poate şi de dispreţ, într-adevăr, Genovezii din Licostromo îi predaseră cetatea având nevoie de pavăză, însă dispreţuiau oastea Ţării Româneşti, găsind-o poate prea simplă faţă de armurile Mediteranei şi Apusului… „Trăind şi nemurind, vom vedea! îşi spunea Mircea voivod. Numai să am ceasuri de pace, şi poporul meu va ajunge, mai repede decât credeţi, la treapta civilizaţiei voastre…”           Dar îl copleşea bucuria, căci i se deschisese încă o poartă spre lumea largă!           După ce s-au urcat în turnurile de strajă oşteni pietroşi, săvârşind „schimbul” cu Genovezii, şi după ce a pus rânduială până în amănunt şi-n această cetate, Mircea voivod s-a grăbit spre Argeş.           Iscoade îl ajunseseră şi la Licostromo, venind din Bulgaria şi Serbia şi vestindu-l despre succesiunea neaşteptată a altor evenimente.           Bună şi asta!           Şi asta! îşi spuse Mircea, ascultând veştile, îl aşteptau întâmplări de necrezut.           În vremea aceea, sfâşierea dintre fiii Fulgerului părea a se alina, fiecare bucurându-se cu vânarea de vânt şi cu dobânda de până atunci. Dar când le era lumea mai dragă, o veste i-a îngheţat din turbane până-n papuci! Şi unul şi altul aproape că uitaseră că mai au unjrăţior, pus bine la păstrare în Asia, în depărtata Caramania! îl chema Celebi Musa, şi-l păzea ca pe ochii din cap emirul caraman, ca nu cumva să se facă nevăzut de pe stânca surgunului1, şi să intre în bocluc şi el!           Însă, despre starea lui pe stânca din Caramania, a aflat prin iscoadele sale Domnul Ţării Româneşti, şi mintea lui de diplomat destoinic a făurit un plan nemaipomenit: îl va pune în jilţul Fulgerului, pe acest Celebi Musa, ajutându-l cum se cuvine, cu oşti şi bani sunători!           ' Surgun – surghiun, exil.           Înainte însă de a încerca mareş, evenimentelor cu degetul, s-a sfătuit şi cu Ştefan Lazarevici, despotul Sârbilor, şi cu împăratul Bizanţului, şi cu alţii.           Apoi, cum s-a încredinţat că sprijinul unora va fi deplin, a poruncit în mare taină unei corăbii de la Licostromo să se repeadă numaidecât pe ape, la Caramania! La proră, bine pregătit şi muştruluit de Domn, se afla un sol. Şi corabia s-a repezit de la schela din Licostromo şi, brăzdând întunericul şi apele, s-a zărit după timp lung Caramania cu piatra surgunului.           Auzind cuvântul trimisului, Celebi Musa a crezut întâi că visează, ori că a coborât din cer Mahomed-prooroc, să-l mântuie. După ce s-a încredinţat deplin de adevărul cuvântului, s-a furişat de sub ochii de pază şi a sărit drept în corabia românească…           Iar a fulgerat apele corabia, până la Licostromo, şi de-acolo Celebi Musa a fost primit la Argeş, cu cinste şi fală, ca un viitor sultan… Şi adunându-se în Ţara Românească ostile Sârbilor şi pâlcuri puternice româneşti, în frunte cu Dan, fiul Domnului, îndată au şi purces, dar după toate regulile tacticei şi strategiei. Mircea voivod le-a petrecut până departe, şi Celebi Musa a trecut Dunărea în fruntea lor.           Cu inima la gură a aşteptat Mircea dobânda acestei încercări nemaipomenite! Soli pe cai iuţi îl ţineau cu ştirile din scurt.           Oastea românească şi a Sârbilor a străbătut Bulgaria.           Au ajuns la Bizanţ, pe la Adrianopol.           Bătălia s-a dat pe Cornul de Aur, în locul ce-i zice Cosmedion. Nu se lăuda oastea românească defel, că a sângerat tocmai pe la Cosmedion, însă totdeauna pentru adevăr sângele trebuie dat fără cruţare! Fost-a însă ca Musa Celebi să nu aibă noroc numaidecât. Biruit la Cornul de Aur, s-a furişat împreună cu Dan, fiul Domnului, până în Ţara Românească, la Argeş, aşteptând să se coacă altă clipă.           Asta era prin anii de speranţe 1403-l404. Mahomed, biruitor vremelnic la Cornul de Aur, avea să fie bătut crunt de alţi vrăjmaşi ai săi, şi nu mult după aceea, Musa, protejatul Domnului Ţării Româneşti, urca pe jilţul lui llderim! Planul lui Mircea voivod putea să pară aiureală şi nebunie curată, însă adevărul a fost de partea lui: cel ce prevede bine şi totul, pân' la un fir de aţă, nu se încurcă în smârcurile lumii, ci le biruie, aruncând puntea de scăpare deasupra!           Acum, cu sultan pus de ea, Ţara Românească putea trăi şi zidi în linişte! Oastea mică şi mare s-au descălărat, lăsând hergheliile domneşti în seama comisului şi cele ohabniceşti la câmpii ohabnice. Iar au început a curge carele cu peşti de la bălţile Dunării, lalomiţei şi Oltului, către mănăstiri ale căror danii erau, ori pe la târguri, dând cuvenită vamă. Cămările domniei, secătuite ani şi ani de nelinişte, arse şi prădate de oşti străine, aveau să se umplă iar de putini şi butoaie cu vin şi brânză, de slănini afumate şi de tot lucrul din care se lua dijmă sau dicesima. Gropanele cu peceţi uriaşe de piatră aveau să se umplă iar de pâine albă, iar în tezaurul Domnului aveau să se strângă monezile sunătoare ale birului.           Însă nu e mai puţin adevărat că Filos a tot avut ce scrie, teancuri de hrisoave pentru şerbi ridicaţi la starea moşnenilor, pentru moşneni ridicaţi la boierie, pentru boieri ridicaţi la ohabnicie… Mâna Domnului nu s-a mai închis şi n-a slobozit daruri numai printre degete, nici când a obosit. Se părea că aşezarea lui Musa pe jâlţul Fulgerului avea să ţină îndelung şi că n-o să mai aibă sfârşit binecuvântarea păcii! însă totul a durat nespus de puţin, dar deajuns ca oamenii să se amăgească cu liniştea.           În anii 1413, iulie 4, Celebi Musa a fost biruit, prins şi omorât de către Mahomed-mezinul, şi orcanul veacului a început să clocotească iar asupra neamurilor! însă lovitura diplomatică a Ţării Româneşti a folosit lumii întregi, căci popoarele au avut un pic de răgaz să se pregătească mai bine pentru alte izbituri ale valurilor istoriei. Şi dacă încercarea cu Celebi Musa a prins, dacă ostile Ţării Româneşti au ajuns să lupte tocmai la Cornul de Aur, de ce n-ar încerca Mircea voivod să sape şi altfel jilţul fiului Fulgerului? însă Domnul a gândit adânc şi în taină, căci ştia că unde stă puterea, trădarea are ochi şi urechi şi pâra ascultă necontenit la uşă…           Noul plan de doborâre a fiului Fulgerului avea să se petreacă după trei ani, la 1416. Voivodul era acum cărunt bine şi umerii săi drepţi odinioară se plecau spre pământ adesea. Tot mai des căuta cu ochii spre poiana însorită de peste Olt, unde meşterii arhitecţi Sârbi îi ridicaseră mănăstire şi lăcaş de somn fără sfârşit, când va fi să ajungă la capătul brazdei pământeşti.           Obosise Mircea voivod, stând atâta timp cu spada între fulgere? Nicidecum, căci gospodarul cel bun nu lasă unealta de lucru din mâna sa, până-l cuprinde şi înserarea şi noaptea. Şi dovada că n-a obosit, vom avea-o repede, când vom spune că iar şi-a repezit hârleţul nevăzut spre surparea jilţului sultanilor…           S-a folosit de un vestit filosof şi medic, Bedr ed Din, reformator al islamismului şi cu mare trecere în lumea închinătoare a lui Mahomed-prooroc! Deci, I-a adus Mircea voivod pe Bedr ed Din în ţară şi, dându-i sălaş în pădurile fremătătoare ale sudului, i-a trimis tain nemăsurat de orez, să tot înghită pilaf şi să-şi adune învăţăcei. Şi şi-a adunat Bedr ed Din învăţăcei, ca la trei mii, şi la timp copt bine, Mircea voivod i-a spus să lepede cărţile de ştiinţă şi i-a pus spada în mână!           Bedr ed Din a trecut în Bulgaria, urmat de învăţăcei şi oşti, gata să răstoarne jilţul Fulgerului, dacă sorţii îi vor ţine parte! Mare număr de credincioşi i s-au adunat sub flamură!           Însă şi Bedr ed Din a fost înfrânt de Mahomed-mezinul şi aninat în funie.           Mircea voivod va fi oftat ori se va fi aprins de mânie, aflând prăbuşirea înţeleptului în pulbere.           Înainte de a-şi închina flamura, în faţa soliei celei definitive, avea să se mai înfrunte o dată, cu Mahomed-mezinul, la 1417.           Din nou s-a încălărat Ţara Românească şi din nou chimvalele au sunat peste Deliorman şi Vlăsia, de la Olt până la Buzău. Războiul a fost înspăimântător, amintind Rovinele de odinioară.           Curând, Mircea trecea în ogorul cel de dedesubt, cu o rană grea din luptă, dovadă şi hrisovul dat de poporul său că s-a purtat bine şi i se cuvine să se întindă de veci sub flamurile bătrânilor eroi.           Fulguia domol peste Argeş şi bătea într-o dungă clopotul cel vestitor de furtuni. Băteau clopotele ţării la unison. Gospodarul aspru a fost pus în sicriu într-un car cu boi, şi dus aşa, descoperit, în bătaia gerului aspru, până la Cozia, pe drumul cel vechi şi mare al Câmpulungului. Plopii bătrâni, cu rădăcinile înfipte tocmai în vremea viforârii popoarelor, clătinau din ramuri când trecea pe sub ei, culcat în car, gospodarul cel bine chibzuit!           Se gătiseră şirurile de plopi cu flori albe de promoroacă, părând două şiruri de coloşi ieşiţi din adâncul puterilor pământului, şi aliniaţi pe două rânduri, să dea ultim salut celui ce umblase treizeci şi doi de ani cu vijelia în vârful spadei, cu chibzuinţă păstrată în chimir ca un ban, şi cu simţul diplomatic ascuţit şi fin ca o rază de luceafăr.           L-au culcat oamenii pământului la Cozia, după ce sfârşise de tras brazda pământului; însă Domnul Mircea avea să deschidă în neuitarea poporului său brazdă lungă cât somnul lui şi cât lungul timpurilor.

 În anii 1514, primăvara, pe sub un văzduh nemilostiv, mii de oameni mărşuiau spre cetatea Budei, stârnind colburile şi fâlfâind flamurile, în toate punctele cardinale. Se rupseseră din podişul transilvan ca grămezile de stânci şi se rostogoleau spre puhoaie umane mergând pe drumul mare, necontenit, şi necontenit colburile urcau şi întunecau soarele, şi creşteau şi învolburau văzduhul cu cât se adăugau pâlcuri de călăreţi, pâlcuri pe jos. Se auzeau chemări, strigăte, şi puhoiul năboia1 mai repede şi mai tare răsunau chemările de trâmbiţe.           Cum ajungeau la marginea satelor, îi întâmpinau alte cete înarmate, şi boceau femei şi ţipau copii, astfel luându-şi rămas bun de la cei ce se duceau la cetatea Budei şi de acolo în cruciadă, poate tocmai la cetatea Ierusalim. Bărbaţii se rupeau cu greu de lângă ai lor de pe glie şi rosteau scuipând cu obidă:           — Nu plângeţi, căci poate vom găsi cuiburi mai calde… înainte de a porni să se amestece cu puhoiul, ridicau coasele şi furcile asupra castelelor de pe culmi şi dâmburi, urându-le să se prăbuşească peste stăpânii lor, în mormane de pulbere… Le venea să-şi lepede inima, de scârbă! iată unde ajunseseră: spre a-şi putea răscumpăra libertatea, porneau în drumul viforului, dar era mai bine aşa decât să nu mai aibă în veci nici o nădejde de mântuire! Clopotele bubuiau, ca la o întunecare a cerului şi pământului. Şi omenirile năboiau către drumul mare, spre fluviul şi în pulberea fără început şi fără sfârşit, năboiau de zile şi nopţi şi se îndesau deasupra lor furcile, coasele, lăncile şi halebardele, ca o altă năboire, de făpturi stranii ale mâniei. Câteodată se revărsau în fluviul uman şiruri de călăreţi înarmaţi cu spade grele, îmbrăcaţi în platoşe şi pe scuturile lor şi pe mantii se vedeau cruci roşii.           1 A năboi – a năvăli, a se năpusti.           Deodată, când s-au vărsat în marea mulţime nişte care grele cu tunuri, s-au auzit strigăte de mirare, în fruntea carelor venea călare voivodul din Şoimuş, Ciuci, şi în urmă se îndesa mulţimea pământenilor.           — Mai repede, Timişane, mai repede! strigau şoimuşenii către unul de-al lor, însă acesta nu se putea desprinde din braţele unei femei care plângea în hohote, rugându-l să nu se ducă.           Pe urmă, văzând că nu-l poate îndupleca prin lacrimi, ea se lăsase în genunchi şi-l întreba cu amară dojana:           — Ştii bine că nu ne-am luat decât de-o săptămână! De ce mă laşi şi pe mâna cui?           Cum plângea aşa în faţa lui, părea mai frumoasă. Arăta ca o sfântă rugându-se la picioarele unui zeu de piatră, colţuros şi neînduplecat.           — Astâmpără-te, Ilina! încerca s-o domolească Timişan.           Nu vezi? O lume se duce, să scape de şerbie, să nu mai fim legaţi de glie, să putem căuta, când vrem, cuiburi mai calde…           Dacă te cuminţeşti şi te întorci acasă, am să-ţi aduc un şal tocmaj din Ierusalim şi o creangă de pe Muntele Măslinilor… însă, văzând că Mina nu se înduplecă, Timişan s-a smucit. Ea l-a ajuns:           Văd că nu-i chip, dar de nu mă vei mai găsi, eu nu sunt de vină!           Cum să nu te mai găsesc? a râs Timişan, cu gura uscată de spaimă.           Hai, Ilina! Lasă-l în vânturile şi-n drumurile lui! au spus alte femei şi au apucat-o de subsuori să nu se prăbuşească.           Să nu uiţi, striga mai apoi Ilina; vino tu sănătos, nu vreau nici şal, nici creangă… Mă voi duce la bunica, în Zarand, şi te voi aştepta acolo…           Timişan a şovăit mult înainte de a intra între şoimuşeni. Unii strigau:           — Las-o, bade, căci şi noi ne-am lăsat femeile şi odraslele.           El întârzia ameninţând cu halebarda castelul şi aşezătorile Şoimuşului.           Deodată, voivodul Ciuci s-a înălţat în scări şi, înăbu-şindu-şi un strigăt, a poruncit oamenilor să se desfăşoare în linie de bătaie. Prin lungul mulţimilor în mers a trecut un cutremur ca prin trupul unui şarpe gigant. S-au strâns ghem, când cei din cap s-au oprit şi cei din coadă s-au îndesit. Peste o clipă s-a văzut îndepărtându-se de aşezările Şoimuşului un pâlc de călăreţi, în frunte unul venea galopând înspăimântător de repede.           — Prantner castelanul!           — Episcopul Csaky! s-au auzit strigătele, în vreme ce călăreţii se apropiau în volbură de colb.           Cum s-a oprit, Prantner a tunat din glas: în numele înălţimii sale Ion Zapolia! în numele markgrafului Georg Brandenburg, poruncesc şerbilor să se întoarcă! înapoi la muncă! Vor cruciadă şerbii din Şoimuş? Dacă până număr la trei nu-mi îndepliniţi porunca, vă vom întoarce cu puterea!           Călăreţii s-au repezit în mulţime. Cârduiau oamenii împungându-i în piepturile cailor. Dar Timişan a apucat o piatră. A izbit-o drept în coiful castelanului. Acesta s-a cumpănit în şa.           — Tot tu, Timişane? a sunat din glas Prantner, stăpânindu-şi durerea, îţi voi scoate ochii sau te voi răstigni… Şi-apoi nu uitaţi, şerbi, că familiile voastre au rămas acasă… a adăugat râzând îngrozitor de rău.           — Aţi uitat tocmai acest lucru… a adăugat episcopul Csaky, cu glas blând, plin de milă şi adâncă bunăvoinţă. Au binevoit să rămână acasă mamele, soţiile, copiii şi bunicii voştri! Iar unora dintre voi le-au rămas nevestele tinere cu lacrimi în gene… a adăugat episcopul, uitându-se ţintă la Timişan. Şi, după cum ştiut este, sfânta biserică îi poate purifica prin flacără…           Un murmur de groază a trecut printre şoimuşeni. Castelanul râdea ştergându-şi şuviţa de sânge ce-i luneca de sub coif. Episcopul ridica smerit crucea de aur bătută cu rubine.           Unde-i voivodul Ciuci? a întrebat castelanul deodată.           Aici! a răspuns voivodul, cu un zâmbet de răutate. Fă calea-ntoarsă, castelan Prantner, te sfătuiesc cu binele! Altfel…           Altfel… l-a întrerupt episcopul, cu umilinţă.           Altfel se vor alege din voi oale şi ulcele! Pământenii au plecat sub puterea mea. Nimeni nu-i poate opri! Nu-ţi convine, înalte prelat Csaky? Doar plecăm să despresurăm Cetatea Mântuitorului…           Episcopul Csaky n-a mai avut când răspunde, căci bătălia se încinsese. Castelanul Prantner îşi deschidea drum cu spada către voivodul Ciuci. Totul a durat însă nespus de puţin.           Castelanul şi episcopul galopau înapoi spre Şoimuş, părăsiţi de mercenarii lor adăugaţi mulţimii.           Timişan gemea cu capul crăpat de spada castelanului, în auz îi vâjâia, parcă, focul înspăimântător al rugului şi dintre flăcări Mina îi făcea semn. De bună seamă, Csaky la ea se gândise pomenind de sfânta biserică şi de purificare prin flacără. Timişan a căzut în pulbere. Mulţimile porniseră, şi-l striveau de bună seamă, dacă nu-l aruncau şoimuşenii într-un car.           Hăis, bouleni! a rostit moşneagul Vasile Şoimuşan.           Îndată, dacă nu ne rămân ciolanele pe drumuri, veţi paşte pe Muntele Măslinilor sau veţi roade fân la ieslea din Bethleem…           Aţi văzut, fraţi creştini? De ce să nu ne lase să ne răscumpărăm?           Să ne răscumpărăm? a răspuns moşul Ion, de la carul al doilea. Ne răscumpărăm numai prin moarte! De ce crezi că ne pofteau înapoi, Prantner şi episcopul? De grija că vom pieri?           Vezi bine! Fără braţele noastre, le rămân câmpiile nemuncite!           Eu, a continuat bătrânul, am fost răpit în anii trecuţi, 1509, cu toată gloata mea, şi dus să muncesc împreună cu toţi ai mei, pe domeniile din Lipova…           Ca pe vite ne fură! a oftat moşul Vasile, scuipând cu scârbă.           — Oh, vremuri apuse! a oftat moşul Ion, în timp ce pulberile se ridicau mai dese. Unde sunteţi vremuri mari ale voivodului loan?           S-au dus vremurile mari! a oftat moşul Ion. S-au dus, o dată cu loan de la Hunedoara! Eu am pornit la acest drum, socotindu-mă: „Tot atâta!” loan de la Hunedoara nu mai învie şi nici Mateiaş crai n-are să-şi mai ridice spada! Pe drept oftezi după vremurile mari! După cum ştii, eu şi-ai mei am fost răpiţi de pe ogoarele slăvitei doamne Beatrice Frangepan…           Ba bine că nu! îmi aduc aminte: cum a venit Georg Brandenburg din Germania şi şi-a pus genunchiul pe grumazul nostru, mai îngrozitor gemem! Am auzit că pe pământurile doamnei Beatrice era mai bine…           Era, într-adevăr! Soţul ei, Ion fiul lui Mateiaş, moştenise bunătatea de la ai săi. însă, cum a venit câinele din Brandenburg…           Dar moşul Vasile nu şi-a sfârşit cuvântul. Mulţimile s-au oprit în faţa unei oşti mari ivită pe zare.           — în linie de bătălie! La bătălie! veneau porunci din faţă, şi volbura mulţimii s-a strâns, apoi s-a desfăcut, s-a răvăşit, întinzându-se într-o linie de lănci, halebarde şi furci, în tot largul şesului potopit de asfinţitul soarelui.           S-a oprit zidul omenesc, şi aştepta într-o tăcere mare, să iasă o căpetenie, să dea cuvenitele porunci de luptă, însă nimeni nu se desprindea din şir şi oamenii s-au învârtejit dându-şi seama că merg ca stihia, şi ca stihia vor pieri dacă nu le iese în faţă o flamură, în vremea asta, oastea din faţă venea încet şi se vedeau mulţimi de lănci întinse şi mulţimi de spade. Halbardele îşi plecau capetele cu cât oastea îşi întindea pasul, în faţă venea un călăreţ pietros, cu calul la pas, îmbrăcat în zale şi cu chivără.           — Brandenburg! s-au auzit strigătele şi mulţimea era gata să se întoarcă s-o ia la fugă.           Şerbi şi meşteşugari! a tunat din^glas voivodul Ciuci.           Înapoi? Dar aţi uitat ce vă aşteaptă? înainte sub porunca mea… înainte! înainte! au bubuit glasurile şi voivodul Ciuci a fulgerat^din spadă, pornind în galopul calului.           Înapoi pe ogoare! răcnea Brandenburg, dar nu s-a mai auzit ce spune, căci bătălia începuse. Cumplit fulgerau armele în soarele gata să apună! însă totul a durat doar cât ropotul unei ploi de vară. Mercenarii lui Georg Brandenburg răcneau cerând iertare, în timp ce markgraful fugea în galop de nălucă, peste mlaştinile câmpiei, urmărit de pâlcurile voivodului. Apoi, mulţimile s-au adunat şi s-au rânduit. Pulberea se ridica iar.           Venea noaptea.           Hăis, bouleni, spre Muntele Măslinilor! a rostit după aceea Ion Şoimuşan, îndemnându-şi boii.           Vezi, frate? Şi lui Brandenburg îi era grijă ca nu cumva să ne căsăpească Turcii…           Eu unul, a spus moşul Vasile, l-am zărit în pâlcurile lui Brandenburg pe morarul Terţiapars…           Pe cine? Cum?           Pe Terţiapars, cum îi spun sameşii, pe latinie, celui ce ia a treia parte din făină, la moara cetăţii… l-am croit un par în cap! Şi cum îţi spuneam mai înainte, bine le-a fost celor vechi, la voivozii loan şi Mateiaş, căci aceştia aveau nevoie de braţul lor, pe câmpiile isprăvilor cu sabia… Cum a venit însă Brandenburg din Germania, s-a însurat cu doamna Beatrice, şi nu atât de dragul ei, cât de dragul celor 252 de comune ale Corvineştilor! Aşa au încăput pământenii sub laba câinelui. într-o noapte, stăpâna noastră, doamna Beatrice, a fost omorâtă de Brandenburg. După aceea au început să curgă angaralele. Cum auzea Brandenburg că vor trece noaptea oameni cu vite, ieşea cu călăreţii şi-i jefuia. A îndrăcit şi rânduiala păşunatului, nelăsând vitele oamenilor pe izlazuri. A înmulţit vămile, încât până la urmă ajungeai la ţintă cu sacul sau cu carul gol! Greu slujeam pe la cetăţi până atunci, dar acum şi asta s-a îndrăcit. Ni se cere să cărăm de zece ori mai multe lemne, de zece ori mai mult pietriş, bolovani şi tot ce trebuie la cetăţi. Mai mult, a continuat moşneagul. Dacă mai demult femeile noastre erau nevoite să urce sus, la cetăţi, numai vara, să muncească din noapte până-n noapte, acum sunt nevoite să urce la cuiburile satanei în timp de iarnă, desculţe şi cu pruncii în braţe… Treabă-i asta? Şi apoi, oh, Doamne… ceea ce mă sperie până-n unghii, e furtul de oameni… Stai ziua mare şi ari pe câmp, şi deodată vin călăreţii! Te leagă în lanţuri şi te duc între caii în galop, pe alt domeniu, mai rău ca pe vite, căci ele cel puţin nu ştiu vorbi!           Taman ca la noi la Lipova! a intrat în vorbă altul. Eu, unul, fraţilor, din breasla fierarilor sunt şi vă spun că şi peste bresle bântuie acelaşi vânt cu suflet de gheaţă. De asta ne-am urnit, să mergem la Buda, şi breasla fierarilor, şi căruţaşii, căci nu mai putem răbda! Dacă se poate răscumpăra libertatea şi prin sânge, cu plăcere… Eu, unul, a reluat fierarul, am de gând să mân caii până la Ierusalim, cum mi i-am mânat la anii 1488, până în Zarand, când s-a sculat Zarandul împotriva domnilor! Aţi auzit de asta? Mai ţineţi minte?           Oh, vremuri! a spus Ion Şoimuşan. Nu mi-i că voi pieri pe cine ştie ce câmp străin. M-am sculat la chemarea clopotului şi mă duc, însă mereu mă gândesc la ai noştri cei rămaşi! Oare ce-o să li se întâmple?           Au tăcut toţi. Pulbere le intra în guri şi-i orbea, şi mare era tăcerea. Numai din când în când se auzea departe, înainte, un cântec de jale. Toţi şi-au cunoscut în cântecul acela singuratic sufletele încărcate de durere. De fapt, melodia nu existase, nimeni n-o alcătuise până la acel exod. Acum izvorâse firesc, ca glas al marilor mulţimi de amanţi revărsfrâdu-se spre Buda ca un puhoi. Mergând necontenit, oamenii îşi ascultau sufletul lor şi mergeau urmându-şi sufletul ce prinsese viaţă şi se înălţase în cântarea plină de deznădejde. Gândurile se furişau înapoi spre satele părăsite, spre căsuţele sărmane, unde rămăseseră ai lor să-i stoarcă de sânge căpcăunii. Parcă vedeau în ogrăzi strâmte vite flămânde, mugind spre iarba imaşurilor interzise. Unii îşi vedeau femeile şi copiii arând pe marile domenii, mânaţi cu biciul sameşului. Spre a macină o poală de grâu, trebuiau să urce la cetate, unde blestematul sameş Terţiapars le lua aproape tot, încât se întorceau acasă şi mai săraci.           Ion Şoimuşan se gândea la episcopul Csaky şi parcă-l vedea ridicând crucea de aur şi grăind blând, în timg ce petrecea spre rugul înălţat pe deal femei albe de groază, îl auzea cum citeşte cu glas înalt şi cutremurător versete din evanghelie, în timp ce trupurile omeneşti trosneau în flăcări şi călăii scormoneau vreascurile, întărindu-le puterea.           Dar moşneagul şi-a fugărit vedenia de la sine, căci puhoiul omenesc grăbea acum printr-o vale largă, jgrăbea necontenit şi cântecul singuratic nu mai contenea, înainte, departe, departe, unii abia desluşeau flamura voivodului Ciuci. Fluviului omenesc în năboire necontenit i se adăugau pâlcuri înarmate cu coase, furci şi halebarde; se adăugau mercenari stând în aşteptare la hanuri singuratice. Se adăugau şiruri de care, şiruri de căruţe, mulţimi pe jos cu totul neînarmate, decât cu setea de a se răscumpăra din angarale. La Buda aveau să li se dea arme potrivite, încălţări şi veşminte, după cum se vestise la chemarea clopotelor. Deocamdată, mai cu seamă setea îi usca, şi drept este că treceau pe lângă fântâni, pe lângă ochiuri de ape, dar se stăpâneau, căci setea de a fi liberi era mai puternică decât setea vremelnică trupească.           Au mărşăluit şi în ziua a noua şi în noaptea a noua. Acum, drumurile nu-i mai încăpeau şi pretutindeni la apropierea lor bubuiau clopotele. Pe turnuri şi pe clopotniţe fâlfâiau steaguri cu cruci roşii, semnul extraordinarei transhumante1.           Se vedeau pe maidanele satelor predicatori, grăind înflăcăraţi, îndemnând mulţimile să se alăture puhoiului. Când şi când, se vedeau lupte între pământeni şi pâlcurile de mercenari           1 Transhumantă – migraţie, deplasare masivă.           ai nobililor, încercând să-i oprească din exod, dar încercau degeaba, căci pământenii coborau dealurile în fugă, înarmaţi numai cu ura şi cu setea de a fi liberi. Se vedeau, când şi când, femei încleştate de bărbaţii lor; se vedeau copii plângând după părinţi şi fraţi porniţi în nemaipomenita aventură.           Cel ce se uita cu băgare de seamă la cei ce veneau de departe îi vedeau traşi la faţă ca de o istovitoare sete, însă crispaţi în ură şi-n hotărâre. Flamura voivodului Ciuci se plecase, însuşi el arăta mai bătrân, aşa ostenit şi acoperit de pulbere, însă ca un fluid înviorător a străbătut mulţimile, în apropierea Aradului, când au auzit clopotele şi când au sosit voivozii în opinci, dfn Maramureş. Aveau plete inelate şi erau în straie de ciobani, însă bine întemeiaţi în pâlcuri călări şi bine înarmaţi. Apoi le-au ieşit înainte cete de călugări cu cruci roşii pe sutane, studenţi tocmai din Boemia, adepţi ai lui Jan Hus, cel ars pe rug. înspăimântător vuiau clopotele Aradului când mulţimea a copieşit uliţele ca un fluviu de capete, de lănci, de halebarde şi furci, de suliţe, de ţăpoaie şi de drugi nestrunjiţi. Ferestrele deschise erau pline de privitori, pline erau de mii de privitori acoperişurile, arborii, turnurile. Fluviul uman trecea într-o tăcere adâncă, înainte, pe sub bubuiturile clopotelor. Se închideau repede atelierele. Meşterii săreau pe cai. Se amestecau în puhoi şi nu se mai vedeau. Se amestecau în puhoi tot felul de pârgari, neguţători, cojocari, fierari.           Pe steagurile lor luceau semnele breslelor.           Îi apucase de-a binelea ziua a douăsprezecea. Erau de mult departe de cetatea Aradului, când i-au ajuns câţiva pământeni din Şoimuş, călări. Ochii lor răspândeau groază. Unul spunea:           — Castelanul şi episcopul au început pedepsele!           Timişan a stat o clipă. Şi-a pierdut cunoştinţa. Şoimuşanul istorisea mai departe:           Când s-au încredinţat că v-aţi îndepărtat destul, castelanul şi episcopul ne-au adunat în curtea cetăţii, pe toţi cei rămaşi. Au zăvorât repede porţile. Şi, în timp ce episcopul citea versete despre nesupunere, rugul se înălţa.           Timişan s-a zvârcolit, s-a apucat de gura tunului din car. A întrebat cu o linişte înspăimântătoare:           Dar Ilina?           Nu ştim, frate, nu ştim!           Timişan sărise din car, reînviat parcă de izbitura ştirii. O clipă a stat locului: încotro să apuce? înainte, spre Buda, sau să se întoarcă la Şoimuş? Fata parcă-i făcea semne deznădăjduite, şi parcă-i auzea plânsul, în timp ce urca dealul spre rug. Episcopul Csaky parcă rostea versete despre mântuirea sufletului. Timişan şi-a adus aminte cum Ilina i-a făgăduit că va sta ascunsă la bunică-sa în Zarand. S-a mai liniştit. Şi-a ridicat halebarda din car. S-a amestecat în frământ. Oamenii tocmai se descopereau cu bună cuviinţă căci se arătaseră doi călugări. Unul dintre ei, pe nume Avacum, era înalt şi pietros şi parcă-şi tuna ruga de binecuvântare. Celălalt, pe nume Barnabas, era mic şi slab, şi arunca spre frunţile descoperite stropii de apă dintr-o creangă înmuiată rar într-o strachină de lut.           — înainte! tuna din glas Avacum, în timp ce flamurile şi frunţile se ridicau, parcă reînviate de tunetul glasului şi de apa din creanga lui Barnabas.           Dar s-au bulucit deodată, când cei din frunte s-au oprit. Voivodul Ciuci s-a întors în galopul calului. S-a descoperit în faţa cuvântătorului:           V-am pofti, înalţi cuvântători, să vă rânduiţi în fruntea noastră…           De ce în frunte? a bubuit din glas Avacum, dar a pornit, şi a pornit şi Barnabas, cu paşi mărunţei, fluturând creanga plină de stropi. Strachina cu apă i-o ducea un băiat în sutană, pesemne învăţăcel.           Şi au mers zile şi nopţi. Li s-au tot adăugat mulţimi. Acum erau acoperite de pulberi toate punctele cardinale, îi întâmpinau sate de pe Tisa. Veneau alte sate, din sud. Se istoriseau întâmplări despre luptele cu nobilii, despre aşezări omeneşti trecute prin foc. însă pământenii biruiau împotrivirile, fugind spre puterea exodului, urmăriţi de mercenarii cetăţilor şi de vedeniile răului de-acasă.           Deodată, trei călăreţi au spart zarea dinspre miazăzi. Avacum s-a plecat spre Barnabas:           Cine-or mai fi şi aceste satane ale veacului?           Într-adevăr… a cârâit din glas Barnabas.           — Asta ce-o mai fi? a întrebat voivodul Ciuci, strunindu-şi calul.           Omenirile s-au îndesat strâns. Apoi s-au răvăşit ca apa dintr-un hârdău prea plin. Călăreţii au oprit scurt. Şi-au luat coifurile de pe cap. S-au plecat cuviincioşi în săi:           — Vă poftesc bun ajuns! a rostit cel din mijloc. Sunt diacul Ion Sanislău, din Lipova, şi vă aduc ştire…           Mulţimile se strânseseră mai tare. Cuprinseseră în mijloc călăreţii şi pe voivodul Ciuci…           Ce-i? Ce-i? Ce-i?           Să fie tăcere! a tunat Avacum din glas, în timp ce Ion Sanislău scotea de la piept un sul şi-l desfăşura în faţa voivodului. Cu cât citea, voivodul Ciuci se făcea mai alb.           Vânzare? a întrebat deodată.           Precum se vede! Brandenburg a adunat toţi castelanii şi au întocmit această plângere. Mi-au dat-o s-o duc drept la Buda…           Nemaipomenit!           Fraţi ai mei! După cum vedeţi, în loc să duc jalba la maimarii Coroanei, v-am adus-o, iar noi ne adăugăm vouă…           Vă mulţumim! a răspuns voivodul Ciuci şi citea pentru a treia oară jalba castelanilor… Osebit de aceasta, aducem veste că domniile se vor paragini, din lipsa şerbilor noştri duşi în vânarea vânatului! Rugăm ded, să se trimită grabnic oşti bine întemeiate, spre a împrăştia şerbii înapoi pe la cetăţi şi la câmpiile nelucrate… O grijă mare a încreţit fruntea voivodului: ce s-ar alege din toată această omenire, dacă i-ar ataca o oaste bine întemeiată? A poruncit repede oprirea, într-un bivuac nesfârşit. A chemat în poruncă studenţii husiţi din Praga, încercaţi în lupte; a chemat la sine alţi bărbaţi care-şi arătaseră vrednicia în bătăliile cu Turcii. Le-a poruncit rânduirea în pâlcuri strânse, după ştiinţa vărsărilor de sânge. Şoimuşenii au trecut sub flamura lui Timişan, după ce au coborât tunurile din care şi le-au şters gurile de pulberi. Din carele fierarilor din Lipova au fost coborâte grămezi de lănci, grămezi de securi. Au fost scoase, din alte care, halebarde grele lucrate de făurarii arădani. Mii de spade au fost scoase de sub fânul din alte care.           Curând, tabăra vuia de poruncile muştrului. Mulţimea informă de ieri se desfăcuse în pâlcuri aliniate şi strânse compact. Au întârziat trei zile şi trei nopţi în bivuac, săvârşind necontenit prube de atac şi apărare, prube grele de luptă cu spada şi corp la corp.           Apoi, într-un răsărit de soare, au sărit Tisa. S-au uitat în urmă, departe, spre câmpiile natale, dominate de vedeniile ciclopice ale cetăţilor.           Cel dintâi a oprit, drept la mal, voivodul Ciuci. Şi-a scos coiful spre mulţimile de dincolo. Curând, larma trecerii amintea ostile lui Caesar trecând fluvii prin marile păduri ale Germaniei.           Cu cât treceau dincolo, din murmurul nedesluşit şi din larma în creştere, se desluşea un nume binecunoscut la acel veac frământat:           Gheorghe Doja…           Cine?           Gheorghe Doja!           Gheorghe Doja? s-a mirat Timişan, întrebându-l încă o dată pe pustnicul Barnabas: chiar Gheorghe Doja?           Şi ce te miri? s-a întors mânios pustnicul. Spui poate că nu i se cuvine rang de căpetenie a cruciadei?           Timişan i-a pus alte întrebări, însă Barnabas l-a plesnit cu creanga peste faţă şi binecuvânta înainte oamenii, în timp ce Timişan sta pironit locului şi-i reveneau tot mai vii în amintire întâmplări de la cetatea Belgrad. Parcă-l vedea pe Doja, luptând cu un turc buzat şi înarmat cu iatagan! încremenite stăteau ostile crucii la metereze, înlemnite stăteau în jur, câtă frunză şi iarbă, ostile Proorocului! Spada lui Doja s-a încrucişat cu iataganul! L-a rupt drept în două! Apoi, după ce s-au potolit gemetele de îndemn de la meterez, şi după ce prin ostile Proorocului a trecut ca un vânt, Doja şi-a desfăcut braţele! Arapul şi-a desfăcut braţele! S-au strâns deodată! Au încremenit aşa! Apoi Doja a înşfăcat duşmanul! L-a săltat în sus! Când l-a izbit de pământ, la meterez au izbucnit răcnete de bucurie! Prin ostile Proorocului a trecut mai repede şi mai puternic vântul spaimei. Şi trecea viteazul Doja prin amintirile lui Timişan, ridicat pe scuturi şi purtat prin faţa oştilor! Deşi abia ieşit din copilărie, Timişan urmase flamura eroului şi prin alte locuri rămase de neuitat. Pe urmă, Gheorghe Doja s-a dus întru ale sale, fiind dăruit cu domenii şi rang de nobil, iar Timişan s-a întors la ale sale, punând halebarda la ruginit şi înşfăcând sapa serbiei. Acum, degeaba îl împingeau puhoaiele de oameni, degeaba-l strigau şoimuşenii, căci el sta pierdut în amintiri. A pornit parcă într-un vânt. Dorinţa de a-l revedea pe Doja îl luminase şi-şi amintise un vechi cântec de mercenar. Cânta mergând pe sub flamurile pâlcului:           A pătruns Mahomed în Belgrad, Pe calul alb şi focos…           Şi au continuat pilcurile din faţă:           Dar curând fugea Mahomed, Căutându-şi dinţii pe jos…           După aceea, cântecul războinic a cuprins încet miile de oameni; numai asprii cuvântători Avacum şi Barnabas ameninţau în urmă cu pumnii, să se stingă cântecul, să se stingă râsul şi veselia, căci doar plecau într-un drum fără întoarcere! Cânta până şi bătrânul voivod Ciuci; şi cânta Ion Sanislău; şi cântau studenţii din Boemia, lăsând cucernicia fariseilor şi celor ce nu mai au inimă într-înşii… Străjile călări trimise înainte şi ariergărzile aduceau veşti dese, însă le spuneau numai voivodului, şi chiar când veştile erau îngrijorătoare, acesta zâmbea înainte, spre a nu răspândi spaimă, într-adevăr, înainte, în urmă, şi-n amândouă laturile, străjile vedeau pâlcuri de oşti în zale, mergând paralel sau numai pândindu-i şi retrăgându-se în fuga cailor. Unii au desluşit pe scuturi semnele castelanului Prantner, însă puţin le mai păsa oamenilor, căci într-o dimineaţă au zărit Dunărea şi muntele Sfântului Gellert, şi mai apoi turnurile şi meterezele cetăţii Buda. Clopotele bubuiau şi mii de flamuri fâlfâiau pe turnuri. Dar câmpia era acoperită de alte mulţimi, scurse din alte puncte cardinale şi venea dinspre ele un vuiet ca o ploaie de vară cu grindină.           Pâlcuri de călărimi săvârşeau întreceri din galop şi din lupta cu lancea. Fulgerau spadele în mijlocul altor pâlcuri călări. Roiau cete de şerbi, cu coase şi furci. Chemările şi râsetele puternice copleşeau totul, în mijlocul anahoreţilor1, ridicaţi pe uriaşe boloboace, cuvânta unul, Laurentie, cu glas cântător şi înalt. Pulberea stârnită de cei peste şaizeci de mii de oameni se ridica asemeni nourilor. Din toate şi din tot răbufnea nerăbdarea de a porni. Acest ghem gigantic amintea adunarea furtunilor la marginea orizontului.           S-a deschis poarta cetăţii. S-a arătat pe cal alb Gheorghe Doja. Trâmbiţele au retezat frământarea formidabilă, în ghemul inform s-a ivit conştiinţa unităţii. Porunci repezi făceau rânduială în ghem. Curând, locul a rămas gol, încadrat în patru coloane de oşti aliniate.           Urmat de Grigore, fratele domniei-sale, de Hosu, sfetnic de mână dreaptă, şi de anahoretul Laurentie, Gheorghe Doja şi-a scos coiful. După ce şi-a făcut scurtă rânduială în plete, a pornit să-şi vadă ostile în linii.           Uralele erau mai tari ca bubuiturile clopotelor. Un şir de călugări îl urmau binecuvântând.           După ce s-a uitat zâmbind în miile de ochi ai primei linii; şi în ochii celei de a doua, Gheorghe Doja nu şi-a stăpânit defel bucuria, deosebind ostile transilvane! Ba, a trebuit să-şi fugărească din ochi o ceaţă sărată, când a cunoscut pământenii din Secuime. Abia şi-a stăpânit un strigăt de bucurie, când l-a văzut pe Timişan… îl cuprinsese un dor aprig după locurile natale, dar şi l-a stăpânit. S-a apropiat de Timişan. îl înăbuşeau amintirile, iată, în faţa lui se aflau prietenii vechi de luptă, se afla ţara lui de baştină, dusă sub flamuri în atâtea rânduri, la nemaipomenite isprăvi cu spada! Omul simplu din fiinţa lui îl îndemna să sară din şa, să mângâie grumajii şi coamele cailor, şi mirosul iute de sudoare să-i aducă aminte de vremuri vechi, de o căsuţă bătrânească şi de caii aprigi din copilăria lui.           Transilvănenii noştri… spunea Hosu, potopit şi el de dorul locurilor părinteşti.           Cât de mulţi sunt! a adăugat Grigore.           Gheorghe Doja se apropiase de-a binelea de Timişan. Acesta i-a înşfăcat mâna. l-a scuturat-o puternic. Degeaba căuta şi el nişte cuvinte fierbinţi, căci amintirile îl înăbuşeau.           — La fapte de vitejie! spunea Doja, în timp ce Timişan abia îngăima, roşu de bucurie:           — La fapte de vitejie, bineînţeles!           1 Anahoret – pustnic.           — Altfel nici nu se poate!           Oricât voia să treacă înainte, Gheorghe Doja îşi strunea calul să mai întârzie, să-şi mai vadă o dată, în coloanele transilvănene, patria şi sufletul de odinioară.           Pe la noi bate vânt înspăimântător! spunea Timişan, cu toate băierile inimii deschise. Ne usucă tirania, Gheorghe Doja!           Dar… a reluat după o clipă, oare acum nu eşti şi domnia-ta nobil?           Ce vorbă-i asta? s-a mâniat Grigore.           — întreabă doar din amărăciune, i-a răspuns Hosu.           Gheorghe Doja a stat o clipă pe gânduri. Se simţea pălit în inimă. A răspuns râzând larg, ţărăneşte, cu toată gura:           — Nobili? Putem fi nobili numai din născare! Averea, frate Timişan şi fraţilor, ne poate da ranguri, dar nu ne poate da nobleţe! Iar dacă rangurile ucid omenia din sufletele noastre, le vom lepăda!           Gheorghe Doja s-a oprit din râs. A stat câteva clipe, grav. Mai apoi s-a uitat lung la pământenii din Transilvania; şi văzându-i în zdrenţele umilinţii şi cu ochii duşi în fundul capului, glasul i s-a înmuiat mai tare:           — Pune-ţi coiful pe cap, Timişane! Descăleca şi pe inima ta strânge-mă!           A sărit din şa. A sărit şi Timişan. Uralele au cutremurat liniile de oşti, când Doja şi-a îmbrăţişat, prin prietenul său, pământul patriei, însă la spatele lor se oprise pâlcul de călugări. Avacum tuna din glasul puternic:           — Nu-i vreme de duioşie, fraţilor! Lăsaţi duioşiile şi lacrimile bucuriei femeilor proaste şi pruncilor neştiutori!           Amin! a cârâit Barnabas, stropindu-l pe Doja cu apă din creangă^.           În vecii vecilor! a adăugat Laurentie.           Îţi aduci aminte? Sunt voivodul Ciuci! spunea după aceea bătrânul oştean, înduioşat, în timp ce Doja îl îmbrăţişa.           Timişan ar fi vrut să-i mai spună multe, să-l întrebe multe, căci grozav îi stăruia în minte Ilina! Ce va fi făcând, oare, Mina? Acum nu-i mai era aşa de teamă de soarta ei, căci văzuse cu ochii lui că înşişi regii cei mari au stârnit exodul sărmanilor spre moarte sau răscumpărare. Castelanul Prantner şi episcopul nu mai au încotro şi se vor supune şi ei poruncilor de sus şi voinţei şerbilor!           Gheorghe Doja, Grigore şi Hosu se îndepărtau în trapul cailor, către linia oştilor din faţă, bine strânse şi îmbrăcate în zale. Erau vechi cavaleri germani, croaţi, italieni, şi o mulţime de studenţi husiţi tineri. Apoi, după ce a stăruit mult la artilerie, descălecând şi cercetând tunurile, Gheorghe Doja a sărit în şa şi mai apoi tuna din glas în mijlocul careului:           — Oşteni din toate seminţiile! Şerbi! Mâine în zori vom porni să înfruntăm cea mai tare putere a lumii!           Adânc ascultau ostile, în timp ce Gheorghe Doja arăta că-i aşteaptă glorie şi moarte, însă şi una şi alta cer eroism. Iar eroismul nu vine din stihie, ci din rânduiala aspră! Şi, întrucât nedisciplina unui singur om poate aduce întregii obşti pierdere şi moarte, pedeapsa va fi dată de toată obştea! Totodată, eroismul fiind şi el izvorât din puterea obştească, laurii îi va împărţi obştea, căci aşa e frumos să fie…           — E adevărat, oşteni, că ura noastră asupra Turcilor nu cunoaşte margini, dar trebuie să-i luăm pildă cum cuceresc şi înving datorită disciplinei! Aveţi încredere că şi gloria şi pedeapsa vor fi împărţite numai pe sfânta dreptate…           Sfârşind, Doja a făcut semn să fie date de-a dura, în mijlocul careului, poloboace uriaşe! Să fie aduşi boii fripţi! însă prin oşti a trecut ca un vânt! Liniile s-au cutremurat! S-au rupt! Un strigăt străbătea tot mai stăruitor:           — Neomenie…           Gheorghe Doja a rămas înmărmurit. Se uita cum se apropie de el o ceată de şerbi. Erau cu ochii scoşi! îi conduceau alţi şerbi, cu urechile tăiate.           — Ce-i, fraţi? a tunat el din glas.           — Voi staţi şi petreceţi! a răspuns un şerb, cu înspăimântătoare dojana. Şi iată ce fac în vremea asta nobilii, prin satele Ungariei… Porniserăm şi noi încoace, dar am fost opriţi şi pedepsiţi precum vezi…           Cine? Cine a îndrăznit! tuna din glas Avacum.           Cine? cârâia glasul înalt al lui Laurentie.           Nobilii…           A urmat o tăcere de piatră!           Apoi, din şaizeci de mii de piepturi, a izbucnit strigăt:           — Moarte nobililor!.           Avaoum se urcase pe primul poloboc. Ridicase cârja înaltă, răcnind şi cerând domnilor afurisenie şi piefdere prin moarte! Pe polobocul următor, Barnabas în zadar se muncea să scoată din pieptul lui mic un cuvânt ca tunetul! Şerbi veneau, istorisind despre trageri în ţeapă şi arderi pe rug. Cu cât veneau ostile şi cu cât glasul oştilor creştea, clopotele Budei tăceau pe rând, arătând ruperea nobililor de exod şi de plecarea în cruciadă.           — Ce facem, Gheorghe? l-a întrebat pe Doja fratele său.           iată, pâlcurile de nobili părăsesc tabăra. Vom trece de partea şerbilor?           Asta se va vedea! a răspuns Gheorghe Doja.           Era pământiu la faţă. Ochii i se întunecaseră!           Ar trebui, poate, un consilium… a adăugat Grigore.           Hm! consilium… a spus Hosu, uitându-se la plecarea şi mai grăbită a nobililor.           Un consilium?! s-a mirat Gheorghe Doja, tresărind din nişte gânduri, parcă întorcându-se dintr-o furtună. Consilium? Cu cine?           Cu nobilii! Un consilium… să…           — iată, se răzvrătesc ostile! l-a întrerupt Hosu. Ce facem?           Într-adevăr, liniile se desfăcuseră mai tare. Mai tare se învolburaseră. Cete pe jos se îndepărtau înghesuindu-se, strigând. Alte cete, călări, se îndesau şi-i striveau:           — Acasă! Acasă! Acasă!.           Ce facem? a întrebat, apropiindu-se repede, un pârgar din Pesta.           Dar tu ce crezi, Ambrosius? i-a întors cuvânt Grigore.           — Eu? Cred ce spune căpetenia. Gheorghe Doja ce spune?           Însă acesta tăcea înainte. S-a uitat la Ambrosius cu ură stăpânită:           Ce cred eu, va fi înspăimântător…           Acasă! Acasă! Acasă!.           Nobilii ne ucid femeile şi copiii…           Acasă! Acasă!           Însă puţini s-au îndepărtat prea mult de locul de adunare. Se întorceau. Se îngrămădeau în jurul capăteniei, răcnind şi împingându-se să-şi facă loc mai în faţă. Simţeau că, fugind, nu vor ajunge cu zile, ci vor fi măcelăriţi! Unica mântuire şi unicul adăpost era omul acesta care tăcea, însă, ca mormântul. El însuşi parcă murise. Semăna cu un străvechi rege scit, mort şi aşezat pe cal, înainte de a fi dus şi înmormântat într-un gorgan…           — Mântuitorul nostru! Mântuitorule! strigau şi şerbii, şi studenţii lui Jan Hus, şi Ion Sanislău, şi voivodul Ciuci.           Deodată, când s-au îngrămădit asupra tuturor, Secuii, să-şi facă loc, Gheorghe Doja a tresărit puternic. A clipit des din gene, ca revenit dintr-o noapte înfricoşătoare.           — Moarte! Moarte nobililor! a strigat ridicându-şi securea.           Auzindu-l, mulţimile s-au învolburat mai straşnic.           Au tăcut când Gheorghe Doja a ridicat securea a doua oară, spre turnurile şi clopotniţele Budei:           — Fugiţi la clopote…           Cel dintâi val a potopit ostile nobilimii şi s-a întins până departe de cetate, trecând prin para focului castele şi cetăţui. Totul s-a petrecut în răsunetele clopotelor. Poate noaptea aceea a fost unică, prin fulgerele spadelor, prin repeziturile securilor şi prin sângele scurs. Tot ce se afla cu un ceas mai înainte ocrotit de blazon, de la castelani bătrâni până la prunci, a fost trecut prin ascuţişul îngrozitoarelor arme ale şerbilor, încât după trecerea nopţii soarele lumina stârvuri de castele încă fumegânde şi sate întregi în flăcări. Pe marginea drumurilor şi-n porţile palatelor, sub arcade de blazon, oameni atârnau în funii sau în cingători. Unii dintre împilători au fost ciopârţiţi până la fărâmă, cu securi grele de pădurari sau cu sape mari încă cu gust amar de buruiană.           După această scurtă noapte a patimilor, şerbii s-au adunat din nou, cum se adună valurile mării în simetrie, după alinarea uraganului. S-au adunat mai ştergându-şi de sânge spadele şi securile, şi mai având în ochi para focului din noaptea până atunci unică.           Hramul răzbunării fiind încheiat la Buda, Gheorghe Doja şi-a amintit cuvintele rostite peste zi, despre rânduială, adevăratul temei al izbânzilor prin sabie. Deci, a poruncit cu glas aspru alinierea în cinci coloane bine legate, lăsându-le într-o scurtă aşteptare. A întemeiat în pripă sfat de război, cu Hosu, cu Grigore şi cu Timişan. Când s-a înfăţişat Ambrosius, Gheorghe Doja l-a privit cu bănuială. Fapt este că Ambrosius avea în fire ceva de vulpe, începând cu glas mieros şi cu mişcările slugarnice, încât, deşi Gheorghe Doja îl cunoştea destul, acum îl îndemna inima să nu-şi arate planurile viitoare în faţa lui. Unde fusese Ambrosius peste noapte? Oricum, nu fusese nici printre clopotarii răzbunării, nici printre cei ce lucraseră cu spadele. Grigore îl zărise trecând Dunărea, dincolo, şi acum Ambrosius arăta că se furişase acasă, de grija copiilor. Oricum, din lipsa altui om de credinţă, cunoscător al locurilor, Gheorghe Doja l-a împuternicit în rang de căpetenie a coloanei ce trebuia să ţină cetatea Buda sub pază. Apoi, ţinând seama de voinţa miilor de oameni, a rânduit aşa fel coloanele, încât toate să pornească spre ţinuturile natale, unde aveau de răzbunat dureri şi unde nu-şi vor cruţa nici duşmanii, nici sângele.           După încă o privire asupra oştilor, după încă o privire plină de grijă asupra hranei şi tunurilor, Gheorghe Doja a stat înlemnit pe calul său, chemând dintr-o profundă noapte lăuntrică spiritul răzbunării. Când a ridicat spada şi când şi-a făcut vânt înainte, coloanele s-au urnit în tăcere.           Hăis, bouleni, înapoi spre muntele Golgotei! şi-a îndemnat boii Ion Şoimuşan, la coada coloanei transilvănene, şi a trebuit să-şi şteargă ochii, căci plângea, poate de bucuria întoarcerii acasă.           Hăis, cea! a strigat moşul Vasile. într-adevăr, înapoi la muntele Golgotei…           N-ai făcut bine, Gheorghe! a rostit Grigore către Doja, uitându-se în urmă la coloana lăsată în seama lui Ambrosius.           Îmi dau şi eu seama, căci n-am încredere în el! Plecăm la drum lung şi lăsăm foc mocnit sub cenuşă…           Hosu a intrat şi el în vorbă:           — Ce-ar fi dacă ar rămâne lângă dânsul unul dintre noi?           — Numaidecât! a adăugat Barnabas, călărind pe-un armăsar, însă blând ca mielul din Galileea.           Va rămâne Grigore, fratele meu! le-a răspuns Doja, şi când fratele i s-a închinat de rămas bun, el'abia şi-a stăpânit un oftat.           Poate nu ne mai vedem…           Cine ştie!           Dacă pier eu şi tu trăieşti, ai grijă să saluţi o dată din partea mea munţii Secuilor! Sădeşte pe mormântul părinţilor un măr…           Să lăsăm duioşia! a tunat din glas Avacum, şi Gheorghe Doja şi-a întors capul în urmă, să se mai uite o dată la fratele său.           Ochii tuturor jucau într-o ceaţă sărată, în urma lor venea coloana mercenarilor în zale, şi mai în urmă studenţii din Boemia, şi alte pilcuri, şi altele, mii de oameni, mii de lănci, de spade şi halebarde.           O coloană a Transilvănenilor urca un deal, drept către răsărit, spre pământurile natale. Cumplit se mai bucura Timişan, că lucrurile luaseră această întorsătură neaşteptată! Curând va ajunge la Ilina, şi dacă stelele vor fi de partea lui, şi după răfuiala cu nobilii, şi după trecerea lor prin foc şi spadă, el îşi va ridica o căsuţă, şi nici o mie de ani de-ar trăi nu i-ar fi fost de ajuns…           — Văd că te bucuri de întorsătură! i-a spus voivodul Ciuci.           Nu te dojenesc, ci te înţeleg şi te cred, căci şi eu am trecut prin focul iubirilor şi prin focul bătăliilor… Dar, Timişane…           Bătrânul oştean ar fi vrut să-l sfătuiască să-şi ţină inima, să se înveţe de pe acum cu răul, căci drumul lor poate duce la rug sau la Dealul Curcilor! Dar cum să strice bucuria omului, când omul are bucurii aşa puţine?!           Nu fac bine să mă bucur, voivoade? Cum să nu mă bucur, când abia de o săptămână mă cununasem cu Ilina? în locul meu, ce-ai face?           M-aş bucura şi eu, prietene/..           Oh, Doamne! a oftat Timişan, şi asudase, nu atât de dogoarea cerului, cât de prea marea bucurie. Cum ajung, mă reped în Zarand la bunica ei…           L-a mai întrebat pe bătrânul voivod dacă, la o adică, va binevoi să-i boteze primul prunc.           Cu bucurie! a 2âmbit voivodul Ciuci. Numai să ai vin bun şi mult, şi taraf de lăutari…           N-ai grijă despre asta, prea cinstite naş!           Timişan nu şi-a putut stăpâni un chiot, încât din coloană s-au auzit alte chiote şi altele…           Dar bătrânul voivod se întunecase în gânduri, după ce se uitase lung, în urmă, la coloana lui Gheorghe Doja. Acesta arătase cu spada spre Seghedin, după ce dase poruncă lui Laurentie să pornească să treacă prin foc şi sabie Oradea.           Mai apoi, pe Gheorghe Doja îl întâmpinau satele marei puste, şi coloana se îngroşa zi cu zi. Când mărşuiau noaptea, izbucneau înaintea lor puhoaie de foc şi abia se desluşeau în lumină oamenii mărunţi cât gâzele, şi abia se auzeau strigăte. Uneori, cete de şerbi îi întâmpinau, târând în urma lor nobili legaţi în funii. Topoarele fulgerau în sus şi-n jos şi capetele se dădeau de-a dura în şanţuri sau se amestecau pe sub miile de picioare ale coloanei, repezite necontenit până se făceau fărâme şi pulbere, ca într-un măciniş înspăimântător.           Puhoaiele de foc se îndesau din ce în ce, în tot lungul drumului spre Seghedin.           Însă, când s-a desfăşurat la atac, coloana lui Doja nu a avut sorţi buni. Nu destul de pregătită şi nu destul de legată prin rânduială, oastea şi-a pierdut cumpătul când a trecut la iuruş cavaleria nobililor. Galopând cu securea ridicată, Gheorghe Doja a simţit deodată că prea puţini îl urmează. S-a întors scurt, şi coloana lui făcuse cale-ntoarsă, în timp ce artileria nobililor trăsnea, însă, comandantul nu şi-a pierdut cumpătul. Ştia, din bătăliile vieţii lui, că aşa se întâmplă la botezul primului iuruş, că abia atunci, în lovire cu primul foc, se săvârşeşte călirea firii omeneşti. După ce a făcut rânduială în coloanele răvăşite, toţi l-au văzut schimbat: era de o neînchipuită şi neîndurătoare asprime. A făcut semn din sabie spre răsărit. A pornit între Avacum şi Barnabas. Acum îi părea rău că îl trimisese pe Hosu cu altă coloană, către nordul Transilvaniei. Avacum tuna din glas. Barnabas tăcea, pe armăsarul lui uriaş şi blând, şi numai din când în când cânta frânturi de psalmi, ai mâniei împotriva unui Ierusalim pierdut, îi întâmpinau alte sate. Clopotele răsunau. Puhoaie de foc şi ruine arătau că vrajba lucrase cu mânie înmiită.           Însă, curând avea să se învedereze că o nenorocire nu vine niciodată singură. Pe când iscoadele trimise de mult la cetatea Cenadului dădeau seamă, arătând că vor avea de luptat cu oşti puternice, conduse de Bathory; pe când Gheorghe Doja stătea pe gânduri, doi călăreţi au spart zarea dinspre apus. încă de departe s-a văzut pe unul din cai, la spatele călăreţului, o legătură cu un trup omenesc. Când s-aoprit, legătura se cutremura când şi când.           Grigore! a strigat careva, când Grigore şi-a ridicat coiful să-şi şteargă sudoarea.           Unde e fratele meu? a strigat acesta, arătând legătura de la spatele lui. Vi l-am adus pe Ambrosius, să dea seamă!           Ce s-a întâmplat, pe toţi dumnezeii? s-a cutremurat Gheorghe Doja.           Mai bine lumea pierea din prima zi a zidirii ei! Ce fiară a putut da chip de fiinţă omenească şerpilor Gheenei? iată: îndată ce voi v-aţi îndepărtat spre Seghedin, nobilii l-au chemat în ajutor pe Ion Zapolia…           Ion Zapolia… Zapolia…           — Şi când s-a sunat atacul, Ambrosius, împreună cu pârgarii, au trecut în rândurile duşmanilor… Coloana rămasă pe câmpia Racoş a fost înfrântă, până la ultimul om înfrântă… a sfârşit Grigore, şi i se cutremurau umerii de plâns.           Şi? Şi? Mai departe? a stăruit Gheorghe Doja, galben ca ceara.           Prinşilor li s-au tăiat capetele. Numai după ce nobilimea s-a săturat de răzbunare, puţini au scăpat doar cu ochii scoşi…           Oh, frate Gheorghe, frate… a gemut Grigore, însă şi-a revenit repede. Nu ne-am lăsat însă! Am stat ascunşi, prefăcuţi în cerşetori, împreună cu acest frate husit din Praga. Vino mai la faţă, Jan…           Husitul şi-a plecat capul, să nu i se vadă lacrimile.           — După ce au rămas doar străjile pe câmpul măcelului, după ce numai câinii scormoneau printre stârvurile omeneşti, împreună cu fratele Jan, ne-am furişat până în apropierea casei acestei fiare…           Zeci de spade se repeziră asupra legăturii de pe cal, însă Grigore Je-a oprit printr-un semn:           — încă nu! Şi cum, pe la miezul nopţii, fiara venea către cuibul său, clătinându-se de beţie, între alte fiare, ne-am repezit, şi după o bătălie scurtă, fiara a fost răpusă şi v-am adus-o la judecată…           — Aşa a fost, deci… a spus Gheorghe Doja, în sfârşit. Prea bine!           Şi dintr-o dată, i-a venit în minte Ion Zapolia, voivodul Transilvaniei. Nici când nu se gândise că va trebui să-l înfrunte în bătălie. Şi iată cum sunt cărările acestei lumi! Gheorghe Doja simţea bine că într-o bună zi va sta faţă în faţă cu Zapolia, poatejntr-o cumplită luptă cu securile… în vremea asta, Ambrosius fusese coborât de pe cal şi vârfuri de lănci desfăcuseră sacul.           Unde mă aflu? a întrebat el, alb de groază.           În mâini de prieteni… a răspuns Grigore şi spadele s-au îngrămădit asupra vânzătorului, însă Gheorghe Doja şi-a repezit braţul.           Opriţi! Ambrosius, te afli în mâinile lui Gheorghe Doja!           Gheorghe Doja? Tu? Gheorghe Doja, în numele mântuirii, iartă-mă…           Ambrosius se zvârcolea spre picioarele lui, să i le cuprindă, însă Gheorghe Doja s-a ferit repede…           Dar ţi-am făcut vreun rău, Ambrosius? Pentru ce să te iert în numele mântuirii? Ascultaţi, oşteni: dacă vă atingeţi de acest om, plătiţi cu capul…           Ce ai de gând? s-a mirat Grigore.           Blestemat fie vânzătorul… tuna din glas Avacum.           Să poarte crucea chinurilor! a cârâit din glas Barnabas.           Iertare! bolborosea Ambrosius.           Oşteni! a strigat Gheorghe Doja. Ce pedeapsă i se cuvine, pentru vânzare?           Funie!           Răstignire!           — Ars pe rug!           Prea uşor, oşteni!           Fraţilor! a cârâit din glas Barnabas, din înălţimea armăsarului. Ce-ar fi să-mi daţi porcul acesta mie?           Însă Gheorghe Doja nu s-a mai putut stăpâni. S-a repezit spre vânzător. S-a oprit, scrâşnind:           — Scoateţi-i un ochi!           Aşa! a icnit, după răcnetul lui Ambrosius. Mâine, pe vremea asta, să-i scoateţi şi ochiul celălalt. Pe urmă, tăiaţi-i o ureche! Pe urmă cealaltă! Apoi un braţ… Apoi…           Sfinte Dumnezeule! Omorâţi-mă!           Însă Gheorghe Doja s-a avântat în şa, strigând şi galopând ca-ntr-o vântoasă:           — La Cenad! La Cenad!.           Văzduhul s-a umplut de pulbere. în vremea asta, coloana cu Şoimuşenii înainta într-o grabă abia reţinută de poruncile aspre ale voivodului Ciuci. Pretutindeni aflau sate arse. Răsculaţii ieşeau din rânduri, cu toată opreala căpeteniei şi scormoneau cu vârful lăncilor şi cu furcile scrumul căsuţelor natale. Se întorceau în rânduri, la loc, tăcuţi şi albi la faţă. îşi muşcau buzele, să nu verse lacrimi.           Uneori se arătau înaintea lor pâlcuri de călăreţi în zale, dar se îndepărtau în galop, înainte, spre Şoimuş. Cărăuşii îşi îndemnau mai departe boii din juguri…           — Hăis, cea! înapoi la muntele Golgotei…           Timişan se înnegrise la faţă. Slăbise înspăimântător. Degeaba îi spuneau cuvinte de îmbărbătare, şi voivodul Ciuci, şi Ion Sanislau. Cu cât vremea trecea şi cu cât înaintau, Timişan se încredinţa că n-o va mai găsi pe Mina, încât mergea cu ochii în pământ şi nu-l puteau trezi din noaptea inimii sale nici strigătele de bătălie, nici veştile.           Într-o noapte, după un popas, nimeni nu l-a mai văzut. L-au căutat crezând că poate picase de osteneală, însă nimeni nu i-a mai dat de urmă. Au oftat după el şi voivodul Ciuci, şi Ion Sanislau, şi cărăuşii din Şoimuş, şi meşteşugarii din Lipova, şi toţi tunarii. Apoi, amintirea lui a început a păli, căci aveau de luat pieptiş oşti din ce în ce mai mari şi mai bine întemeiate.           Într-o dimineaţă, când străjile înainte mergătoare s-au suit pe zare, au văzut valea plină de pulberi şi l-au zărit pe castelanul Prantner. L-au zărit şi pe episcopul Csaky. Pe înălţimi se aşezau tunurile, în sfârşit, răsculaţii simţeau că ceasul se apropie. Strigau de nerăbdare. Grăiau răstit. Unii, însă, tăceau, strângând puternic mânerele spadelor şi uitându-se drept înainte, ţintă.           Abia a ridicat braţul voivodul Ciuci, şi coloanele s-au urnit, în pas apăsat şi repede. Au urcat zarea, dar s-au izbit la pământ când au lătrat tunurile vrăjmaşilor. Şoimuşanii au pornit la vale, dând soarelui mii de strigăte, şi peste puţin oastea în zale a vrăjmaşului forfotea în ceaunul văii, ca o uriaşă broască cu solzi: forfotea, repezea în toate părţile tentacule şi labe, însă nimic nu o mai putea mântui. Degeaba răcnea castelanul, izbind cu spada în coifurile mercenarilor, să-i repeadă înainte, să deschidă o cale de mântuire! în nişte urale îngrozitoare, mercenarii au aruncat armele la pământ, ridicând flamurile albe ale predării. Prantner şi episcopul Csaky, scăpaţi ca prin minune, galopau în vremea asta spre Şoimuş, urmaţi doar de câţiva oameni de credinţă.           Şi astfel, adăugată cu puterea mercenarilor, coloana s-a odihnit după cumplita zbatere, şi valea vuia de glasuri, de nechezaturile cailor şi de ţipetele fierului în ascuţire.           — Să nu avem credinţă în mercenari, voivod Ciuci, spunea întruna Ion Sanislău. Ce le pasă de amarul acestui pământ celor ce umblă în calea vânturării? Voivod Ciuci, nu uita: căinţa vine totdeauna prea târziu… însă voivodul Ciuci îl încredinţa zâmbind stins, că-l cunoaşte bine pe hauptmanul Lang, căpetenia lor, şi să nu aibă nici o grijă. Şi coloana înainta, ca la ducerea spre Buda, cu balaurul de colb galben deasupra. Cine se uita bine înainte, departe, departe, desluşea în apa morţilor aşezările de la Şoimuş. Până acum trecuseră prin ostile nobililor ca prin pleavă şi puţini căzuseră în acele vânturători vremelnice. Cum vor cuceri însă cetăţi şi castele întărite? Aveau oare destule tunuri pentru străpungerea sau năruirea zidurilor? Bătrânul voivod Ciuci aflase de la mercenari că aveau puţini sorţi de izbândă fără o artilerie bună. în ce priveşte o împresurare a Şoimuşului, ar însemna pierdere de vreme şi măcinare înceată de vieţi, căci cei din Şoimuş aveau fântâni adânci şi hrană pentru un an! însă nimic nu mai putea opri oamenii îngroziţi de veştile aflate despre ai lor! Şi ca o umplere deplină a paharului, într-o dimineaţă străjile au adus în faţa voivodului Ciuci un pământean pe care l-au recunoscut cu greu.           Timişan? s-a mirat voivodul, însă Timişan nu mai putea grăi. l-au turnat vin în gură, spre înviorare, însă Timişan a căzut într-un somn greu ca moartea. Straiele sfâşiate, zgârieturile de pe braţe şi de pe obraji arătau că se întorsese târâş, spre a nu fi văzut şi prins. Când a putut grăi, plângeau şi pietrele:           Ilina a fost arsă pe rug… însă oamenii aveau să afle mai mult de la mercenari, aveau să afle cum, îndată după urnirea lor spre Buda, Prantner şi Csaky au prins femeile şi copiii…           — O femeie, pe nume Ilina, istorisea hauptmanul Lang, către voivodul Ciuci şi Sanislău, a fost adusă din Zarand. Am avut neplăcerea să îndeplinesc porunca aceasta chiar eu, însă m-am spălat pe mâini de o astfel de faptă! Ş-au găsit însă alţii, căci mercenarii nu trebuie să asculte de inima lor! Aşa o fi, bătrâne voivod, a surâs cu amărăciune hauptmanul, spre voivodul Ciuci.           — Cum crezi şi domnia-ta, hauptmane… a răspuns bătrânul voivod, şi nu s-a putut stăpâni să nu-l îmbrăţişeze, cu vechea prietenie născută în toiul unor lupte de demult. Amândoi aveau ceaţă în ochi, de duioşie şi de năvala aducerilor aminte.           Totuşi… a rostit Ion Sanislău, înduioşat şi el.           Nici nu gândi la una ca asta! i-a întors cuvânt voivodul, spre a curma o dată bănuiala asupra cinstii inimii lui Lang, însă Ion Sanislău a adăugat:           Nu-i vorba numai de bătrânul Lang! iată…           A arătat printr-un semn din mână cum pâlcuri de mercenari râdeau de armele şi îmbrăcămintea şerbilor.           Două lumi! a oftat diacul Sanislău, şi asculta mai apoi istoria uciderii Ilinei. Se cutremura des şi-şi muşca buzele.           . judecata s-a făcut sub zidul cetăţii. Episcopul Csaky a deschis Sfânta Evanghelie, aflând îndată temei pentru osândirea ei la rug, ca vrăjitoare, într-o clipă, prieteni ai mei scumpi, ea urca dealul. O urmau cete de şerbe, sluţite îngrozitor. Pe o parte şi pe alta a alaiului mergeau mercenari cu suliţele. Şi când Ilina ostenea urcând, episcopul o îndemna: „Hai, hai, vrăjitoareo!” însă se vede că până la urmă s-a clătinat şi inima, episcopului, căci a apucat-o de braţ când era să cadă şi şi-a scăpat evanghelia jos. Mulţi au văzut în asta semn rău, o prevestire. Apoi, după ce osândita s-a prefăcut într-o mână de cenuşă, episcopul Csaky s-a uitat îngrozitor la oameni. A ridicat braţele la cer şi a strigat:           Pentru ce mă pedepseşti, Mântuitorule?           Se spune că de-atunci episcopul Csaky nu mai are stare: se deşteaptă în puterea nopţii, visându-se pe drumul rugului şi porunceşte servilor săi să caute prin colţurile încăperilor un şerb, pe nume Timişan!           — Eu, unul, a reluat hauptmanul Lang, după ce şi-a biruit tulburarea, pe şerbul acela l-am văzut acum câteva zile, scormonind cenuşa Minei, pe dealul din Şoimuş…           — Eu sunt omul acela! a răspuns Timişan, sfruntându-l.           Hauptmanul Lang s-a dat un pas înapoi.           Eu sunt, şi jur pe oasele Mântuitorului, că pe episcopul Csaky am să-l ard pe rug, iar pe castelan îl voi răstigni! Când pornim, voivod Ciuci?           Chiar în clipa asta! Ridicaţi flamurile!           Scurtele sunete de trâmbiţe au urnit coloana. Pulberea se ridica iar. Timişan mergea cu capul în pământ, tot mai repede, până-l domolea cuvântul blând al voivodului:           Cu răbdare, prietene! în război biruie judecata, nu numai patima!           Cu mâna mea voi aprinde rugul!           Timişan se şi vedea înşfăcându-l pe Csaky de grumaz, legându-l în funie. Şi-l va lega de-un picior, ca pe-un porc dus la târg, şi-l va mâna spre locul osândei, izbindu-l cu bâta şi cântându-i psalmi… Pe Prantner îl vor ţine strâns cetele1 de şerbi, să se uite până la capăt, să se cutremure auzind grăsimile episcopului sfârâind! Şi în vreme ce preotul satanei va arde, alături, lemnarii vor ciopli crucea, şi Prantner în zadar va vrea să-şi astupe urechile, să nu audă bufniturile securilor…           Mina! – a gemut Timişan, şi a izbucnit în hohote de plâns, în faţa soarelui urcat bine deasupra zării.           Să nu-l lăsăm singur! a spus voivodul Ciuci şi mai apoi îl mângâia cu nişte cuvinte nespus de fierbinţi: Prietenul meu! Nu simţi cât de iubim, cât de aproape suntem de nefericirea ta? iată un cal, Timişane! încalecă şi vino printre prieteni…           Apoi, când se afla între voivodul Ciuci şi hauptmanul Lang, Timişan plângea în linişte.           Lacrimile şi somnul… a oftat bătrânul voivod.           Da! a adăugat hauptmanul. Numai ele alină sufletul şi aduc uitarea. Când mă gândesc câţi prieteni am lăsat pe sub brazde, pe toate câmpiile Europei, şi câte iubiri prin atâtea burguri… Oare din ce-o fi fiind alcătuită inima omenească?           Uneori ne-o închipuim ca pe-o creangă, bătută de vânt, încărcată de lacrimi, apăsată spre pământ de regrete şi de amintiri…           Aşa e, bătrâne Lang! ofta voivodul Ciuci. Creangă a lacrimilor şi suspinelor…           — Eh, Jesus Măria! a reluat bătrânul german. Eram în Boemia, sub flamura husiţilor. Odată, după o bătălie, rănit aproape de moarte, gemeam cu ochii la albastrul cerului. S-a apropiat un tânăr. Mi-a spus, dându-mi să beau apă: „Bagă de seamă, mercenare! Nu-ţi întina spada în nedreptăţi! Fă măcar spre sfârşitul vieţii tale o faptă bună…” Şi cum m-am vindecat, iar am pornit, sub flamurile împăraţilor şi castelanilor, şi aşa am ajuns la Prantner! Ascultă-mă, Timişane, a reluat bătrânul, după un oftat: fapta bună, poruncită mie de omul acela, am săvârşit-o pe jumătate, când te-am văzut scormonind scrumul rugului şi nu te-am prins, ci te-am lăsat în pace! Cealaltă parte o voi îndeplini foarte curând, ajutându-te să te răzbuni! Rogu-te, deci, să mă socoteşti frate mai bătrân…           Cu toate acestea… mormăia diacul Ion Sanislău, cu neîncredere…           Nici acum nu crezi? l-a întrebat voivodul Ciuci.           Nici… a răspuns diacul şi s-a întunecat într-o muţenie adâncă.           Chiar şi Timişan a ascultat cu neîncredere cuvintele fierbinţi ale hauptmanului. l-a întins, totuşi, mâna, mulţumindu-i, însă cum să creadă în cuvântul celui ce-şi vinde spada şi curajul pentru arginţi?           — Simt că nu mă credeţi… a oftat deodată hauptmanul Lang, dar mă veţi vedea la fapte!           A căzut în muţenie şi el, jignit profund şi degeaba îi grăia blând voivodul Ciuci! Dar nu mai era vreme de cuvinte, căci aşezarea Şoimuşului se arătase. Coloana s-a oprit, când străjile înaintemergătoare au adus de ştire că nu se vede nici ţipenie de om.           S-au rânduit în trei linii puternice, înaintând, şi abia când au ajuns la întărituri, o ploaie de lănci şi de săgeţi şi trăsnetele tunurilor i-au risipit ca pe-un stol de vrăbii.           — Tunurile în bătaie! a poruncit voivodul Ciuci şi tunurile s-au rânduit şi au prins a hui, pe când pedestrimea şi călărimile porneau a doua oară. Loviţi drept în porţi! striga voivodul Ciuci, însă bătrânii tunari se uitau parcă anapoda, la nişte cruci ridicate pe-un deal. Grăiau unul cu altul, printre trăsnete:           Vezi muntele Golgotei? Am ajuns…           Da, îl văd! într-adevăr muntele Golgotei!           Şi ne lăsăm? Ne lăsăm?           Cum ne-o fi scris… Şi aşa sunt prea obosit…           Bătrânii tunari degeaba ţinteau spre porţi, degeaba răcnea la ei voivodul Ciuci! Deodată însă, porţile s-au deschis şi ca un întuneric a acoperit dealul, când a răbufnit afară călărimea mercenarilor în zale! Coloana voivodului a dat înapoi, înspăimântată, şi în timp ce din faţă îi fulgerau spadele şi halebardele, din spate au prins a-i ucide mercenarii hauptmanului Lang!           Vânzare! Vânzare! răcneau şerbii.           Vânzare? Nu! a răspuns Lang. Eu nu-mi vând prietenii!           Voivod Ciuci, vom lupta şi vom pieri alături…           Spada grea a hauptmanului Lang reteza capetele în căşti ale vânzătorilor şi deschidea cale largă, înainte, spre porţile cetăţii.           — Timişane, vino la răzbunare! răcnea amarnic hauptmanul, fulgerând din spadă, însă deodată şi-a dat seama că totul e prea târziu, că totul era pierdut…           Episcopul Csaky! a strigat Timişan şi galopa cumplit, şi-şi aruncase spada, şi învârtea o funie cu juvăţ pe deasupra capului!           Opreşte, nebunule! a strigat hauptmanul Lang. Fugi, caută-ţi scăparea!           La o parte, lăsaţi-mă! a răcnit Timişan, îngrozitor, şi în clipa ce a urmat se afla în faţa lui Prantner şi a episcopului. Zeci de lănci stăteau îndreptate spre pieptul lui şi-al voivodului Ciuci.           Mai apoi, cercuri de lănci s-au desfăcut şi s-au închis la loc, cuprinzând bătrânii tunari care veneau liniştiţi, îndemnându-şi boii:           Hăis, spre muntele Golgotei…           Cea, boală, spre Dealul Crucilor…           Alaiul morţii a pornit. Cu cât urcau, se auzeau de sus izbiturile securilor.           — Pornisem cu carele spre Muntele Măslinilor şi spre ieslea din Bethleem! ofta bătrânul tunar Ion Şoimuşan.           — Şi, iată… i-a luat cuvântul moşul Vasile. Acum, urcăm pe muntele Golgotei… însă în faţă s-a petrecut un vălmăşag scurt.           Ce-i? Ce-i?           Văd că-l iau pe Timişan! Şi pe voivodul Ciuci… Oare unde-i duc?           Vor fi judecaţi la Timişoara, în faţa markgrafului Georg Brandenburg von Hohenzollern… a răspuns un mercenar.           Dar văd că pornim! Pornim? a întrebat moşul Vasile.           De ce nu? a răspuns moşul Ion. Hăis, bouleni, sus, pe muntele Golgotei… Dar de ce dracul ne-am oprit iarăşi? Hai mai repede! Nici la Golgota nu poate ajunge omul când vrea?           Însă alaiul s-a învălmăşit îngrozitor, când a fost repezit între prinşi diacul Ion Sanislău, încă luptând alături de hauptmanul Lang. Şi când mercenarii au vrut să-l prindă între lănci şi pe Lang, acesta a dat un răcnet înfiorător, zburând capete în căşti dintr-o fulgerătură de spadă.           Adio, prieteni! a gemut în a doua clipă. Sanislău, Sanislău! N-ai avut credinţă în cinstea mea! Acum ai?           Deplină credinţă, hauptmane Lang! Păzeşte epistola!           Du-o drept la Gheorghe Doja!           Adio, prieteni! a mai strigat bătrânul mercenar, şi calul lui parcă se rostogolea la vale, urmărit de lănci, spade şi răcnete.           Hăis, spre Golgota… a rostit moşul Ion, văzând iar mulţimile de cruci tipărite de amurgul roşu.           S-a sprijinit de grumazul boului din dreptul său, căci picioarele nu-l mai ţineau. Apoi, când mercenarii le-au poruncit să lase carele la jumătatea dealului, tunarii şi-au cuprins de-a binelea boii de grumaji. Şi, mai apoi, cu cât ei urcau, neînchipuit de încet, boii mugeau. Sus, se zăreau mantiile roşii ale episcopului, care sta sub cruci, descoperit şi cu evanghelia deschisă. Când s-a culcat pe lemn Ion Sanislău şi şi-a desfăcut braţele, şi când s-au culcat tunarii, boii au mugit mai tare, acoperind glasul episcopului care se ruga cutremurător cu faţa îndreptată către amurg:           — Mântuieşte, Doamne, sufletul robilor tăi…           Ştirile străjerilor se îndesau, însă niciunul nu putea jura dacă în faţa lor se află oastea lui Bathory sau a voivodului Ion Zapolia. Departe, departe se vedeau corturile bivuacului duşman. Gheorghe Doja sta singur în câmp, departe de oastea sa şi scruta depărtarea cu mâna streşină. Coiful de fier greu, cămaşa de zale, lancea cu flamură îl asemănau cu un vechi cruciat, poate cu Richard Inimă de Leu, scrutând depărtarea spre turnurile Ierusalimului. Primise cuvântul duşmanului necunoscut şi venise la întâlnire, neînsoţit de nimeni. Când dintre corturile vrăjmaşe s-a desprins un călăreţ, Gheorghe Doja nici n-a tresărit. Curând însă a spus:           — Solul lui Ion Zapolia…           Mai apoi, stăteau faţă în faţă la un pas, şi caii lor nechezau adânc unul spre altul, într-o chemare de prietenie.           Salut ţie, şi pace peste cetăţi! s-a închinat în şa solul.           Pace! Pace în vecii vecilor! a răspuns Gheorghe Doja, închinându-se uşor. Pentru ce m-ai chemat?           Nu-i mai bine să vorbească întâi oamenii, pe urmă armele? Gheorghe Doja, va trebui să te astâmperi. Trebuie să punem pace!           Asta e şi voia mea! Pace să punem, dar pe sfânta dreptate! E cu putinţă acest lucru?           Să lăsăm aceste cuvinte, Gheorghe Doja! Dă drumul şerbilor pe la vetre, şi în numele lui Ion Zapolia îţi făgăduiesc libertate şi iertare… Ştii, Gheorghe Doja, că au rămas câmpiile nelucrate…           De bună seamă! Să spunem că ţi-aş primi cuvântul: care ar fi însă soarta şerbilor? Se va desfiinţa serbia?           Solul a zâmbit cu adâncă silă:           De ce te-aş amăgi? Noi doi suntem soldaţi vechi şi n-are rost să ne spunem cuvinte mari! Dacă ţii numaidecât la desfiinţarea serbiei, nimic nu ne poate împăca! în loc să ne batem între noi, ar fi fost mult mai bine dacă porneam alături împotriva Turcilor! Căci în curând pământul strămoşesc va cădea în robie…           Asta e şi durerea mea! Ştii doar că împotriva Turcilor pornisem, însă voi, nobilii, aţi voit să fie altfel, şi veţi plăti-o scump. Chiar Ion Zapolia, în loc să-şi spele spada în sânge de cutropitor, a folosit-o spre căsăpirea şerbilor, la Buda, pe câmpia Racoş…           Gheorghe Doja a reluat:           Facem pace, însă nu oricum! Să vină şi Zapolia alături de mine, în apărarea celor ce sufăr…           El? s-a mirat solul. Ştii bine că-şi apără nobilimea, căci nobilimea l-a ales voivod al Transilvaniei! Tu, Gheorghe Doja, ai pornit pe drumul primejdiei şi nu-i bine! Răzmeriţa voastră se va spulbera!           — Asta o crezi cu adevărat? Uiţi că suntem mulţi cât pulberea?           Dar cât durează zbuciumul pulberii, Gheorghe Doja? Te astâmperi?           Oare nu m-ai dispreţul chiar tu, dacă aş pune pace nedreaptă cu preţul vieţii şerbilor?           Deci, nu e nimic de făcut?           Nimic!           Eşti încă tânăr, Gheorghe Doja, şi ai avea când trăi bine!           Ţi-aş putea făgădui averi şi ranguri, însă te cunosc şi ştiu că n-ai primi şi ştiu că nu-ţi calci cuvântul niciodată. Oare ce e de făcut?           — Nimic, nimic… Ne vom bate, şi vor hotărî armele…           Solul lui Ion Zapolia a tăcut mult. A întrebat plecându-şi capul în pământ:           — Poate chiar eu voi porunci arderea ta pe rug!           — Poate chiar eu îl voi răstigni pe Ion Zapolia! a răspuns Gheorghe Doja, cu nemăsurată ură. Acesta e cuvântul meu ultim, şi du-i-l repede…           Apoi, amândoi s-au privit lung, de sub coifuri. Caii se apropiaseră de-a binelea. Boturile lor se atingeau, păscând alături iarba proaspătă, stropită de rouă răsăritului de ziuă. Gheorghe Doja şi solul s-au îndepărtat mai apoi, cu caii la pas. Mereu se opreau şi se tot uitau în urmă.           Cum a ajuns la taberile sale, Gheorghe Doja a intrat în cort şi nimeni n-a mai putut grăi cu dânsul. l s-a dat seamă, pe la prânz, că oastea lui Ion Zapolia şi-a strâns corturile şi s-a pierdut în zare. Se mai vedea pulberea, dacă Gheorghe Doja binevoia să se uite. însă Gheorghe Doja nu binevoia. Apoi, când s-a arătat altă oaste lângă Cenad, el a înţeles că venise Bathory. Străjile veneau mereu, dându-i seamă ce număr şi ce putere are oastea nouă. Când i s-a dat seamă că a mai venit o oaste, dinspre Şoimuş, sub căpetenia episcopului Csaky, Gheorghe Doja a poruncit pornirea spre împresurarea întăriturilor şi spre nimicirea vrăjmaşului. A mai înţeles că dacă Şoimuşul poate trimite oşti, înseamnă că coloana voivodului Ciuci a fost făcută una cu pulberea. Trâmbiţele au sunat tocmai pe când soarele răsărea, punând flori de aur în scuturi şi în miile de lănci şi halebarde. Vălmăşagul a fost scurt şi înspăimântător.           Bathory şi Csaky au scăpat cu fuga, în timp ce porţile se prăbuşeau şi ostile intrau în Cenad, în cântecul clopotelor. S-au înfăţişat nobilii în solie, cu pâine şi sare pe blid, şi descoperiţi, însă Gheorghe Doja i-a împins în pieptul calului, rostind doar câteva vorbe:           — Nu cruţaţi nimic! Răzbunaţi morţii de pe câmpia Racoş…           Tot atunci, clopotarii au fost fulgeraţi din turnuri! S-au suit răsculaţi să tragă clopotele de moarte! Uliţele pline de mulţimi au prins a arde! Spadele lucrau fără hodină! Lăncile străpungeau! Halebardele se repezeau ca stolurile de ulii şi vulturi! Nimic, nimic nu trebuia să rămână viu, din tot ce purtase cândva blazon şi umilise mii şi răsmii de oameni la adăpostul lui! Şi în timp ce răzbunarea lucra, Gheorghe Doja sta sub zid, între Avacum şi Barnabas.           — Piatră pe piatră! tuna din glas Avacum.           — Ca la Sodoma şi Gomora! cârâia glasul lui Barnabas, însă deodată anahoretul şi-a pus mâna la inimă, aproape mort de spaimă: încetaţi! Să înceteze! încetaţi odată!           Trâmbiţele au răsunat încetarea, însă nimic nu mai putea opri mânia. Lângă trunchiuri fulgerau securi. Săbii şi cuţite lucrau repede. Pomii se scuturau, se scuturau de zbaterile celor agăţaţi în funii. Soarele se făcuse roşu. Oamenii, caii şi armele parcă înotau prin sânge. Clopotele bubuiau adânc şi larg, ca la un amurg colosal al Universului. Degeaba sunau trâmbiţele a zecea oară, şi a douăsprezecea oară! Mânia alerga cu mii de capete, cu mii şi mii de braţe, cu mii şi mii de spade. Pătrundea până şi în adâncul beciurilor şi suia pe turnuri, şi în podurile caselor, scormonind şi dând nefiinţei tot ce era domnesc…           Destul! răcnea pustnicul Barnabas, şi pentru că trâmbiţele sunau zadarnic, el a ridicat arcul. A potrivit săgeata, ţintind drept într-un clopotar. Apoi a ţintit în altul, însă mânia a crescut, răsculaţii crezând că-i ucid nobilii ascunşi prin case.           Noaptea târziu, la lumina faclelor, pâlcurile s-au rânduit în sfârşit în linie. Gheorghe Doja sta sus pe trepte. Era din cale afară de ostenit, îşi da seama că dacă nu se gândeşte mai departe, izbânda clipei nici un preţ n-avea. îl obseda chipul lui Ion Zapolia. De bună seamă, încrucişarea săbiilor era de neînlăturat. Trebuia să coboare neîntârziat la Timişoara, cetatea cea puternică a nobilimii, s-o împresoare şi s-o spulbere. Şi abia după ce va nimici nobilii din Timişoara şi întâi pe Georg Brandenburg, se va uita mai departe în noaptea viitorului.           — Căpetenii ale mele!. a glăsuit Gheorghe Doja, liniştit.           Să sune trâmbiţele tăcere…           După ce trâmbiţele au sunat tăcere, el s-a ridicat din jâlţ. A întins braţul:           — Şerbi şi meşteşugari! Oameni de toate neamurile! Aflaţi: din voinţa voastră a tuturor, de azi înainte dăm nefiinţei serbia!           Dăm nefiinţei umilinţa! Bogaţi să nu se mai afle! Toţi ne naştem la fel, să trăim la fel! Aţi înţeles, şerbi şi meşteşugari? E sau nu voinţa voastră aceasta?           Glasurile au bubuit ca tunetele. Clopotele au prins a bate iar. Liniile pâlcurilor s-au amestecat. Chiotele şi trâmbiţele acopereau vaierele aramei. Ţimbaluri şi lăute cântau. Oştenii se cuprinseseră într-un danţ repede, la lumina faclelor.           Veselie? a tunat din glas Avacum.           Veselie, pe stârvuri? a cârâit din glas Barnabas.           Să-i lăsăm să-şi trăiască bucuria! l-a întrerupt Grigore.           Anahoreţii au dreptate! i-a retezat cuvântul Gheorghe Doja, când poloboacele au prins a fi date de-a dura şi vinul ţâşnea. Opriţi! Adunaţi pilcurile în linii… Cine-i? Ce vrea călăreţul ce se apropie?           Sunt hauptmanul Lang! striga mai apoi călăreţul, sărind din şa şi urcând treptele în fugă. Vin de la Şoimuş! Ostile tale au fost nimicite şi căpitanii ucişi! iată epistola diacului Sanislău!           Ucişi? Cum?           Răstigniţi!           Răstigniţi? s-a înfiorat Barnabas.           Răstigniţi? Cine? Şi de cine? a întrebat Avacum, şi un cutremur i-a zguduit trupul puternic.           Lang a reluat:           — Răstigniţi de către castelanul Prantner şi episcopul Csaky! Şerbilor prinşi li s-au scos ochii! Dar citeşte epistola lui Sanislău… însă Gheorghe Doja citise de mult cuvântul diacului: „Mântuirea e în braţul vostru, veniţi!”           Ostile stăteau înmărmurite. Faclele se stingeau pe rând. Gheorghe Doja şi-a păstrat cumpătul.           — Cu linişte, căpetenii! Poruncesc fratelui meu să rămână la Cenad, cu pâlcuri de oameni, să păzească legea nouă!           Apoi Gheorghe Doja şi-a ridicat securea, l-a privit gura ştirbă. A oftat…           — Iar noi, la Şoimuş, să pedepsim moartea cu moarte…           Şi nimic, nici piatra, nici apa, nici focul, n-ar fi putut opri ostile trecute o dată pe la praznicul răzbunării. Pe când părăseau Cenadul, clopotele bubuiau şi ei se revărsau pe sub ultimele flăcări.           Rămas în capul treptelor, Grigore a strigat:           — Gheorghe, păzeşte-te de Ion Zapolia…           Gheorghe Doja s-a oprit. S-a întors la fratele său:           La Zapolia mă şi gândeam! însă valul mă duce drept spre dânsul! Ce va fi, oare?           Ce va fi? Dacă încapi pe mâna lui, va fi cumplit…           Cumplit… a şoptit Gheorghe Doja. Ştiu acest lucru. N-ai uitat, frate? Să te duci la noi în Ţara Secuilor…           Sărind în şa, Gheorghe Doja galopa cumplit, strigând:           — Să te fereşti de mine, Ion Zapolia…           Ion Zapolia parcă răspundea, dintr-o ceaţă:           — Vii în mâna mea, Gheorghe Doja, vii drept în mâna mea!           Zvârle securea şi astâmpără-te!           Hruba era zidită din stânci masive şi nişte trepte întortocheate şi umede duceau până sus la uşă. Rareori, când venea un temnicer cu facla, prin firide se vedeau fiare ruginite, cranii omeneşti din cine ştie ce adânc de vremuri, şi în toate părţile se mistuiau1 şobolanii. Voivodul Ciuci murise de câteva zile şi-l scoseseră afară călugări în sutane negre. Timişan îşi aştepta ceasul sfârşitului, cu o sete arzătoare, ştiind că îl vor scoate afară şi va mai putea vedea o dată soarele, măcar cât ar urca până la rug sau mai sus, până la Dealul Crucilor. Visa adesea că soarele coboară treptele, întrupat într-o fată plină de zâmbet, şi-l cuprindea cu braţe fierbinţi şi-l acoperea cu plete de raze. L-a cuprins o nemărginită deznădejde când şi-a dat seama că nu mai poate dormi şi Ilina nu i se mai poate arăta în vis. îşi retrăia cu închipuirea copilăria şi tinereţea, şi se vedea luându-şi rămas bun de la ea, înainte de a sări în şa pe urma pâlcului de oaste pornit tocmai la cetatea Belgrad. De ce-l cruţau oare castelanul şi episcopul? La o vreme, pe când era aproape mort de foame, a coborât la el magister Melhior, medicul preasfinţiei sale, şi l-a cercetat mult, şi după ce a poruncit temnicerului să-i dea de mâncare, a părăsit temniţa rostind:           1 A (se) mistui – a dispare, a pieri.           — Madona să te aibă în pază…           Apoi, Timişan a băgat de seamă că temnicerii vorbeau cuviincios şi-l tot întrebau de sănătate, dându-i nădejde într-o scăpare de năpraznă, căci mare şi nemărginită e puterea ceruluj!           Într-o zi a coborât la el chiar mercenarul Bruder, căpetenia temniţei, şi i-a dat să bea vin, sub jurământ că nu va spune nimănui. Timişan avea să afle taina acestor schimbări în purtare, în altă zi, când a coborât alt mercenar, destul de speriat:           — De bună seamă, nu ştii ce se întâmplă afară, la lumina soarelui… însă nu şi-a mai continuat cuvântul, căci temniţa s-a cutremurat. Mercenarul s-a făcut alb:           — Au şi sosit coloanele lui Doja…           Timişan s-a clătinat, l-au zornăit lanţurile.           Să fim oameni! a continuat mercenarul. M-am purtat rău cu tine? Dacă cumva coboară aici castelanul sau episcopul, să te ucidă, te voi apăra eu, însă şi tu să mă aperi în faţa răsculaţilor…           Prea bine! a răspuns Timişan, în timp ce mercenarul îi dezlega lanţurile şi-i da o spadă.           Hauptmanul nostru, Bruder e hotărât să deschidă porţile, căci I-a zărit între răsculaţi pe bătrânul hauptman Lang… Aşa stau lucrurile, şi roagă-te cerului să scăpăm cu bine…           Mercenarul a urcat treptele, repede, dar s-a întors aproape rostogolindu-se, după ce s-a uitat afară:           Porţile au fost deschise! Răsculaţii l-au prins pe Prantner!           Şi astfel, Timişan urca în sfârşit spre soare, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, l se părea^că Ilina îl aşteaptă sus la uşă, să-şi lase capul pe pieptul lui. însă, în auz au prins a vui ca un vânt flăcările rugului. S-a împleticit, încât a trebuit să se sprijine de mercenar. După câteva clipe I-a văzut pe Gheorghe Doja. L-a auzit strigând:           Aţi deschis temniţa? Deschideţi temniţa!           Gheorghe Doja! Mântuitorul meu! striga Timişan, vrând să se lase în genunchi, însă Gheorghe Doja i-a răspuns aspru:           Apucă o spadă! iată… a adăugat repezindu-şi coiful pe spate. Episcopul Csaky?           — Oh, Dumnezeule, în sfârşit!. a gemut Timişan şi-şi deschidea cale spre episcop. S-a oprit drept în faţa lui şi abia atunci a văzut că Barnabas îl legase cu. funia de-un picior, ca pe-un porc dus la târg, şi-l plesnea cu un bici îndemnându-l:           Mână, spre flacăra Gheenei…           Timişan! a gemut deodată episcopul. Ţi-am făcut vreun rău? Mărturiseşte în faţa oamenilor…           Vreun rău? s-a cutremurat Timişan, gata să-i fulgere grumazul. Dar Ilina? Cine a ucis-o?           Prantner! a strigat episcopul. Eu mi-am făcut doar datoria, cântându-i veşnica pomenire!           Prea multă vorbă! a strigat Gheorghe Doja. Ce spun şerbii din Şoimuş?           Spre rug! Hai, spre rug! cârâia din glas Barnabas, plesnindu-l pe episcop cu biciul şi smucindu-l de funie. Avacum, deschide evanghelia şi cântă-i veşnica pomenire…           Apoi, după ce Prantner a fost ridicat pe cruce, şi după ce din trupul lui Csaky a rămas doar o mână de pulbere, Gheorghe Doja a poruncit alinierea pâlcurilor. Era neînchipuit de mânios. A coborât dealul în galop, lovind calul cumplit, încât hauptmanul Lang a întrebat:           Oare ce-l roade pe Gheorghe Doja?           Cine să ştie? a oftat Avacum.           — Prea mult sânge… Prea multe flăcări… a adăugat Barnabas. Călărimile galopau ca nălucile. Abia zăreau şerbii îngenunchind la marginile satelor. Abia auzeau alarma clopotelor.           — Spre Timişoara! înainte!. striga Gheorghe Doja în răstimpuri, şi galopul creştea, înaintea lui stăruia chipul lui Ion Zapolia:           — Vii drept în mâinile mele, Gheorghe Doja…           Gheorghe Doja plesnea calul mai tare, şi mai tare, să mănânce întinderile. Apoi, a oprit scurt. S-a uitat zâmbind spre hauptmanul Lang şi spre Avacum. Barnabas rămăsese în urmă, pe armăsarul lui uriaş şi blând.           Ce ne porunceşti Gheorghe Doja? a întrebat hauptmanul.           — Deocamdată, nimic! a răspuns Gheorghe Doja, neînchipuit de blând. A continuat, după ce a ajuns lângă el: La Timişoara va fi greu. Trebuie linişte şi cumpăt! Şerbii adăugaţi nouă trebuiesc supuşi rânduielii şi muştrului! Unde-i Timişan?           Aici, Gheorghe Doja!           Sunt fericit, prietene, că n-au apucat a te ucide! Te păstrau, să te ducă la Timişoara, să te judece markgraful sau ciuma ştie pentru ce te păstrau! Dar bine că te văd viu! Ai fi în stare să îndeplineşti o poruncă?           Şi cu preţul vieţii mele!           Prea bine! Apucă spre miazănoapte şi caută coloanele lui Hosu! îl rog să coboare neîntârziat spre Timişoara…           Timişan i s-a închinat. Curând se învolbura în pulberi.           E încă prea slab şi nu trebuie să-l lăsăm singur! a spus deodată Barnabas. îmi îngădui, Gheorghe Doja, să-l însoţesc?           Nu, prietene! Tu ai alt drum, ceva mai greu!           Prea bine!           Deci, lasă armăsarul acesta greoi şi porneşte pe jos, înainte, la Timişoara! Strecoară-te în cetate! Vei putea?           Nici nu mai încape vorbă!           Află numărul tunurilor şi numărul oştirilor…           Şi astfel, după o clipă, Barnabas alerga pe drumul Timişoarei, cântând psalmi despre cetatea Ierihonului.           După aceea au desfăşurat corturile, în apropierea unei ape. Au tipărit1 străji cu lănci pe tuspatru zările şi oastea a trecut îndată la rânduiala muştrului. Stihia îşi arătase colţii, unii crâcneau în faţa căpeteniilor, încât răul trebuia nimicit repede şi din rădăcină. Alte iscoade, repezite spre Timişoara mai înainte, arătau că acolo e linişte, că cetatea putea fi luată repede, dacă n-ar ploua să se umfle apa Timişului. Gheorghe Doja cunoştea puterea cetăţii. Ce împotriviri avea de biruit, au arătat-o faptele, după ce s-a poruncit strângerea corturilor şi înaintarea.           Încercatul oştean Gheorghe Doja îşi aşezase bine cumpenele sufletului şi se uita în viitor. Dar oare ce va fi după ce va supune şi Timişoara? Pretutindeni, pe o mare întindere de ţară, nimicise serbia, dăduse legi drepte breslelor, împrăştiase ostile vrăjmaşe, iar nobilimea fusese trecută prin flăcări şi prin ascuţişul spadelor, însă vechiul oştean îşi da seama limpede că şi împotrivirile sunt din ce în ce mai puternice, îşi da seama că domnii vor zdrobi repede stăpânirea sărmanilor, dacă această stăpânire nu va fi apărată de o putere           1 A tipări – a lăsa, a fixa.           de oşti formidabilă. Şi ostile trebuiau strânse şi bine muştruluite şi bine înarmate, căci furca stihiei nu^poate înfrunta mult timp artileria şi călărimile îmbrăcate în fier. în mintea strategului totul era bine rânduit: după ce va izbi cu securea în cap ultima aşezaje, va începe strângerea de oşti şi arme potrivite.           Într-o dimineaţă, au început ploile mari de vară. Gheorghe Doja şi-a dat seama că nu-i a bine. în zadar glasul lui Avacum se întrecea cu tunetele, blestemându-le şi poruncindu-le să se oprească! Auzindu-l pe anahoret bubuindu-şi rugăciunile în faţa oştilor descoperite, Gheorghe Doja a surâs cu îngăduinţă şi cu destulă amărăciune ca-n faţa copiilor ce zidesc cetăţi de pulbere. Prevederile lui s-au dovedit, din nefericire, drepte. Într-o zi s-au zărit turnurile Timişoarei şi ^centura de zid înconjurată de ape până la o mare depărtare, însuşi Barnabas, întors peste noapte, îi spunea că era să se înece în mlaştini, în toată cetatea era linişte, mai ales după întinderea apelor. Gheorghe Doja îşi mânca unghia, gândind adânc, în faţa puhoaielor. Deodată, l-a fulgerat un gând: ce-ar fi dacă ar abate apa Timişului? Gândul era neînchipuit de îndrăzneţ, dar o căpetenie nu are a se gândi decât la biruinţă. Abaterea Timişului ar fi însemnat deschiderea drumului spre ziduri şi slăbirea cetăţii prin sete! Totuşi, o încercare de ajungere la ziduri, şi aşa, n-ar fi stricat! Deci, a dat poruncă să se facă rost numaidecât de poloboace! Şerbii şi mercenarii şi-au lepădat armele. Aşezau poloboace în lungul mlaştinilor, unul după altul, şi deasupra aşezau repede bârne, butuci şi scânduri. Podul se întindea necontenit, însă ce lucrau peste noapte, zdrobeau tunurile cetăţii într-o clipă… Au ajuns de câteva ori până la ziduri, însă pâlcurile s-au întors, rănite, şi abia izbutind să se smulgă din smârcuri!           După aceste încercări costisitoare de vieţi, toţi, de la căpetenia cea mare până la şerbi, au văzut limpede că mântuirea sta numai în lupta cu puhoaiele! îndrăzneala lor amintea tragediile războiului peloponeziac, curajul Dacilor lui Decebalus! însuşi Doja a dat semnalul luptei cu stihia, înfingând hârleţul!           Unde se aflau însă ostile vrăjmaşului? Ce se socotea Bathory, că sta nevăzut? La o vreme, au venit şi coloanele lui Hosu, din nord, şi cleştele lor se strângea zi cu zi împrejurul cetăţii.           Timişan săvârşea neînchipuite fapte, însoţit doar de Barnabas, se strecurau până la porţi şi, într-o noapte, au adus prins un mercenar de-al lui Georg Brandenburg, răpit chiar din locul de strajă. Fapta a înmiit curajul oamenilor, însă, într-o zi, pe când se aflau răspândiţi în lungul râului, departe, au auzit câmpiile duduind! Au zărit ca un nour cumplit apropiindu-se…           Bătălia s-a încins într-o clipă. Ostile călări treceau ca prin pleava în vânturare. Gheorghe Doja şi-a înşfăcat securea. S-a avântat în şa! însă deodată a văzut în jurul lui un gol. Călăreţi străini îl strângeau într-un cerc de lănci. Degeaba striga, chemându-şi oastea risipită!           Peste o clipă, Ion Zapolia s-a oprit în faţa lui. După ce a făcut semn călăreţilor să se îndepărteze, a strigat:           Gheorghe Doja, cuvântul meu s-a îndeplinit…           Şi acum? a întrebat Gheorghe Doja, alb ca varul. Crezi că acesta e sfârşitul?           Da, Gheorghe Doja! Laurentie a fost ars pe rug, la Cluj!           Zdrobiţi au fost şi voivozii Maramureşului! Zvârle securea, Gheorghe Doja, şi supune-te…           Cum? Asta, nu! Ne vom bate, Ion Zapolia!           Ne vom bate! a răspuns voivodul, şi lupta s-a încins repede.           Amarnic îşi învârtea securea pe deasupra capului nefericitul Doja! Amarnic se rotea securea lui Ion Zapolia! Insă, au dat năvală călărimile! Totul s-a sfârşit înspăimântător de repede.           Voivodul s-a îndepărtat în galopul calului.           În vremea asta, Gheorghe Doja era dus spre cetate. Abia auzea în urmă răcnetele măcelului săvârşit asupra răsculaţilor.           Nu târzie vreme după aceea, Gheorghe Doja urca spre osândă.           — Şi tu, Timişane? a tresărit el, desluşindu-l ca printr-o ceaţă pe Timişan, în lanţurile zornăind.           — Da, Gheorghe Doja, da: şi acum sunt alăturea de tine…           — Şi tu, Barnabas? Şi tu? s-a mirat Doja, apoi. Dar Avacum, unde-i?           — Aici, Gheorghe Doja, aici sunt! Oare ce ne vor face?           Să vă păstraţi cumpătul, fraţii mei, să fim mândri!           N-ai grijă, n-ai grijă! a suspinat Barnabas şi se clătina îngrozitor.           Gheorghe Doja l-a îndemnat:           Ţine-te de mine, Barnabas, că-s lunecoase bârnele…           M-aş ţine de tine, frate, dar mâinile mele sunt ferecate în lanţuri.           Apoi, Georg Brandenburg von Hohenzollern îi aştepta, între două rânduri de lăncieri cu scuturi. Doja s-a oprit. L-a privit drept în ochi:           — Şi totuşi, nu voi sunteţi biruitorii!           Georg Brandenburg i-a acoperit cuvintele cu hohotele de râs:           — Aşa? Priviţi…           Cum s-a ferit, osândiţii au văzut o podişcă şi nişte oameni în straie roşii aprinzând focul. S-a văzut un jâlţ de fier, o coroană de fier şi un sceptru de fier.           — Pentru cine sunt toate acestea? a întrebat Barnabas, cutremurat din creştet până-n tălpi.           Apoi, în vaierul clopotelor, jâlţul de fier, coroana de fier şi sceptrul de fier au fost lăsate în foc până la înroşire. Doja s-a aşezat pe jâlţ. Şi doar o clipă, cât i s-a pus coroana pe cap şi sceptrul în mâna dreaptă, el a stat drept şi demn, şi miile de privitori au văzut în fumul ce se ridica un colos al fierului, un împărat al munţilor de fier şi subpământului.           Apoi, totul a fost acoperit într-o ploaie înaltă şi repede. Călăii rupeau cu cleştele bucăţi din carnea martirului, aruncându-le răsculaţilor să le înfulece, dar nimeni nu le voia. Securile fulgerau.           Numai Barnabas n-a avut tărie.           Tu, Barnabas? l-a dojenit Avacum.           Mi-i frică! Dacă muşc din carnea omului, scap numai cu ochii scoşi…           Cum ai primi să muşti din carnea omului? l-a întrebat Timişan.           Dealtfel, a reluat Avacum, şi pe noi ne duc! Vedeţi cum se apropie?           Da! a răspuns Timişan, şi a izbucnit în hohote de plâns.           S-aud securile…           Au pornit tustrei. N-au mers prea departe, l-au doborât călăii, l-au întins pe bârne. Le-au făcut trupurile cruce.           Apoi i-au ridicat în văzduh, ţintuiţi pe bârne. Zăreau pumni ridicaţi, guri strâmbe de ură.           Dormiţi, fraţilor? a întrebat la o vreme Avacum, de pe bârna din dreapta.           Nu! încă nu! a răspuns Timişan, din mijloc. S-apropie o fată, cu o creangă de măslin…           Dar Barnabas? a stăruit Avacum.           Barnabas doarme! Şi-a scăpat capul pe umeri…           — Spuneai de-o fată? a continuat Avacum, cutremurându-se. Mântuiţi-vă de ispitele pământului!           — Dar vine cu o creangă de măslin…           Şi Timişan se uita drept înainte, departe, departe, şi vedea cum vin spre el şi satele, şi cetăţile, şi munţii, şi câmpiile; urca spre el tot pământul Transilvaniei; şi când s-a arătat soarele din ceţuri, Timişan a văzut chipul Ilinei în soare, surâzând, încălzindu-l în frigul îngrozitor. El a gemut:           — Mi-i sete! înmoaie creanga de măslin în apă… suie-mi-o spre buze…      Apoi şi-a lăsat capul pe umăr. Zâmbea, zâmbea, căci Mina suise la el şi-i răcorea fruntea cu creanga.

Daniil Sihastrul În vremile vechi, se zice că mai mulți călugări evlavioși, care se strânseseră într-un loc singuratic și înconjurat cu păduri străvechi, clădiseră o mănăstire. Ei își durară mănăstirea din bârne groase din stejar trainic în apropierea și spre asfințit de satul Vicovul de Sus, pe locurile lui și o închinară Sfântului Laurențiu. Călugării se rugau lui Dumnezeu Sfântul pentru iertarea păcatelor lor și ale oamenilor. Ca să-și agonisească cele puține, însă cu totul trebuincioase pentru nevoile vieții, lucrau fel de fel de meșteșuguri. Dintre acești vrednici părinți era ieromonahul Daniil, cel mai evlavios și iscusit. Și el se îndeletnicea cu cioplirea de linguri din lemn de paltin. Lingurile le vindea prin satele învecinate și așa își agonisea el puțina pâine cea de toate zilele. Cele ce-i mai rămâneau de prisos de la vânzarea lucrului mâinilor lui și din cele ce-i aduceau bunii creștini ca răsplată pentru sviștănii, dezlegări, cărțile lui Lazăr, cetanii ș.a. împărțea săracilor, văduvelor și orfanilor. Era un adevărat părinte duhovnicesc! Auzise cuviosul Daniil, care de obicei petrecea numai în post și rugăciune, că în Siret, care era al treilea sat de la Vicovul de Sus, s-ar strânge oamenii într-o zi anumită din săptămână, ca să se desfacă de cele ce au de prisos și-și cumpără cele ce au de trebuință. Și având și Daniil o mulțime de linguri gata, pe care nu le putea desface prin satele din apropiere, se hotărî să-și cerce norocul cu marfa lui în Siret. Se duse, deci, pustnicul la stareț să-și ceară binecuvântarea și poslovenia pentru călătorie, fără de care n-ar fi îndrăznit el să facă, Doamne ferește, nici un pas afară de mănăstire. Ajungând Daniil în Siret, își vându îndată marfa ce-o lucrase și pe care o adusese într-o pereche de desagi în spate. Dar, cu toate că-și vându îndată lingurile, el de aici nu scăpă cu una cu două. Creștinii din partea locului și cei de primprejur, auzind că Daniil se află în mijlocul lor, nu-l lăsară. Ei îl rugară, unul pentru o molitvă a Sfântului Vasile, altul sviștanie pentru bolnav, celălalt pentru dezlegarea și măsluirea unei femei ce trăgea de moarte ș.a. Vestea că rugăciunile lui Daniil sunt primite înaintea lui Dumnezeu și că-i de folos celor bolnavi se duse în toată Țara Moldovei, de aceea îl și îmbulzeau creștinii. Și, adică, ce avea să facă bietul călugăr, trebuia să le facă tuturor după dorință. Știa el că astfel se prea întârzie și trece sorocul vremii pentru care îl învoise starețul să fie înapoi dar el nădăjduia în Dumnezeu și în bunătatea proistosului său. El se gândi că este dator să ajute celor ce suferă de boli, să le aline durerile trupești și sufletești și apoi că din prisosul darurilor creștinilor va avea de unde ajutora pe cei săraci, așa că rămase pe la creștini și zăbovi o zi peste vadea. Întorcându-se Daniil a patra zi acasă și ducându-se înaintea starețului, el, fără să asculte dezvinuirea lui, îl mustră aspru pentru întârziere și-l opri de-a ieși din mănăstire un timp îndelungat. Bietul Daniil, deși se știa fără de vină mare, primi cu supunere mustrarea aspră a starețului și pedeapsa cea grea, dar se hotărî în sine, ca pedeapsă pentru că a încălcat porunca starețului și a întârziat cu o zi, ceea ce nu i se întâmplase niciodată înainte, să se tragă până la sfârșitul vieții în fundul munților, într-un loc cu totul neumblat și pustiu și să se facă sihastru. Și așa și făcu. Se trase, adică, într-un codru necălcat de picior de om, care era între munții de la asfințit-miazănoapte de la mănăstirea Sfântului Laurențiu și într-o depărtare ca de un ceas și mai bine. Aici află Daniil un locșor ce-i venea la îndemână, fiindcă una: locul era pustiu; al doilea: lângă el curgea în vale un pârâu cu o lingură de apă, și al treilea: că aici codrul era plin de stânci uriașe. Și mai ales această de pe urmă însușire a locului se lovea cu dorința lui ca să se facă sihastru. El, adică, se hotărî să-și scobească într-o stâncă de aici o chilie, unde să se poată adăposti de greul iernii, de ploi și de fiarele cele răpitoare. Ani întregi petrecu bietul sihastru în genunchi cu dalta-n mână, cioplind necontenit și din greu în vârtoasa stâncă. După o muncă strașnic de grea, ostenitoare și îndelungată își văzu și el sfârșită chilia cu ajutorul lui Dumnezeu, la care nădăjduia mereu. Această chilie se poate vedea și astăzi în Putna. Pe când petrecea Daniil într-o seară întunecoasă în fundul stâncii sale în genunchi și se ruga lui Dumnezeu, iar afară se auzea fiorosul urlet al lupilor și urșilor, zice că bătea cineva la ușa chiliei. Daniil, că cine-i, iar de afară răspunse un glas, că este Ștefan Vodă, domnul Țării Moldovei, care de la vânătoare prin munți a rătăcit de soții lui. Și fiind afară grozav de întuneric, nu poate afla cărarea, deci se roagă să-l primească la masă. Sihastrul deschise ușa chiliei și-l primi bucuros pe Vodă să rămâie. În acea noapte, zice-se, Daniil l-a înduplecat pe Ștefan Vodă să ridice în acele locuri lui Dumnezeu locaș și Dumnezeu îi va ajuta la toate treburile lui. Și Ștefan Vodă primi voios sfatul sihastrului. Era doar un om evlavios și cu frica lui Dumnezeu, cum rar este altul și zidise și mai înainte încă multe locașuri dumnezeiești. Începu, deci, să zidească și aici o mănăstire falnică, pe care, sfârșind-o, o numi a „Putnei”, după pârâul ce curge alături spre vale. Cum se isprăvi mănăstirea Putna, curseră la ea și o mulțime de călugări de prin toate mănăstirile și schiturile din țară, așa și din cea a Sfântului Laurențiu din Vicovul de Sus. Aceasta de acum înainte rămase pustie și cu vremea clădirile ei începură să se risipească. Biserica cea de stejar a mănăstirii zice să se fi mutat mai târziu în alt sat, al cărui nume s-a uitat cu vremea cu totul. Așa că nu a rămas nimic din această mănăstire și nimeni n-ar ști că ea cândva, în timpuri, a fost, dacă poporul nostru nu ne-ar fi păstrat istoria și pentru aceea poartă locul numele „Laura”, scurtat din Laurențiu. Daniil zice că să fi proorocit că în satul Vicovul de Sus poporul astfel se va înmulți, că va fi nevoie ca biserica sătească mereu să se adauge și să se mărească de trei ori de cum era, ba că va veni vremea când se va zidi chiar pe acel loc, pe care a fost mănăstirea Sfântului Laurențiu, o biserică sătească. Sihastrul Daniil, după ce s-a zidit mănăstirea Putna și s-a urzit acolo un sătișor de 12 familii, a părăsit chilia lui din stânci și s-a făcut nevăzut. Se povestește că s-a așezat într-o pustietate mai mare, precum își pusese el canonul, când cu probozania starețului, ca până la sfârșitul vieții să petreacă în adâncă singurătate. Zice că el s-a statornicit pe un loc pustiu și sălbatic, pe pârâul Voronețului sau pe apa Corbului. Aici petrecea ca și în chilia lui de stâncă de pe Putna, în post, rugăciune, învățarea celor ce veneau la el. Aici s-a mai întâlnit Daniil cu Ștefan Vodă după bătălia cu turcii de la Valea-Albă sau Războieni. Ștefan, în nevoia lui, l-a rugat pe Daniil să-l sfătuiască; Daniil i-a zis să-și strângă oastea, să se lupte cu dușmanul, că va învinge, dacă va făgădui să zidească pe acele locuri un locaș lui Dumnezeu. Ștefan Vodă ascultă sfatul sihastrului, învinse pe turci și zidi pe apa Corbului (Voronețului) o mănăstire frumoasă, numită a Voronețului, ca mulțumită pentru izbânda câștigată cu ajutorul lui Dumnezeu. pentru piese de teatru si legende populare romanesti da-ti click aici...........https://latimp.eu/?s=stefan+ 

                                                                                              Bristena fiica dacilor                          Vremea a dăltuit în piatră o sarică cu glugă colțuroasă în creștet, pe care a cârpoșit-o apoi cu petice de mușchi negru-verde. Din depărtare, piatra pare o femeie ce stă în picioare, dreaptă, nemișcată. Lumea îi spunea BABA.        Se zice că, mai înainte, femeile îi duceau ba un cocoloș de mămăligă cu brânză, ba o oliță cu lapte, i le aduceau, i le așezau la picioare și se depărtau în vârful degetelor, să nu le simtă.        Unii au surprins piatra întorcând capul după trecătorii de pe drum; își ridica încetișor colțul glugii de lespede și mijea dintr-un ochi, apoi își lăsa perdeluța pe față și încremenea iar.        Și se mai spune că baba asta are mulți copii. De unde să-i aibă? De unde are baba atâția copii? Asta îi povestea războiului lui Decebal cu râmlenii. …Că s-a dus vestea despre bogățiile țării ăsteia, despre munții ei de aur, până la Roma. Și pe împărații Romei nu-i mai încăpea pământul: aveau în stăpânire mări și țări cu robi fără seamăn de mulți —și lor tot nu le ajungeau. Își puseseră în gând să cucerească toată suflarea de om ce se afla atunci pe pământ.        Așa, au pornit cu război și peste țărișoara lui Decebal. Acuma, ce să spun, știe o lume întreagă cum au luptat dacii, bărbați și femei, și cum au fost zdrobiți de râmleni.       Numai că la război au luat parte și copiii dacilor. Așa, dacii îi așteptau acum pe râmleni în cete, cete, prin munți. — Unde or fi dușmanii? Și-a întrebat un taraboste ceata lui. — Eu am să aflu, zice Bristena, fetița unui luptător. — Cum ai să afli? — Așa, că am să mă duc cu mielușeii la păscut iarbă. Zis și făcut: a luat cu ea încă doi copilași mai mici, frățiorii ei, și cu câțiva berbeci s-a apropiat de tabăra dușmanilor. — De unde aveți voi berbecii ăștia? Au întrebat-o râmlenii. — Din turmă. — Să ne arătați și nouă turma voastră! S-au răstit ostașii la copii. Și Bristena a adus cu ea o sută de ostași râmleni, prin Cheie, spre fundătura Velii, unde s-au trezit înconjurați de daci. — Așa, fata tatii, ni-i puseși în palmă, i-a zis taică-său. Dar pe frățiorii tăi unde i-ai lăsat? — Ostateci! — Ostateci? — Ostateci. Dar îi aduc și pe ei, și încă cu mare alai. — Cum „cu mare alai”? — Cu oaste râmleană, pe care să o așteptați și să o cinstiți cum se cuvine.          Așa, Bristena n-a mai spus nimic, ci a luat din mâna unui râmlean prizonier scutul și de la altul lancea, și s-a dus cu ele la râmleni. — Unde-s soldații noștri? a întrebat-o mânios mai marele oștirii. — Unde să fie? Vă așteaptă. Au pregătit un ospăț: o leasă de jăratic plină cu berbece! În frigări! — Să te credem? a întrebat unul mirat de o veste ca asta. — Păi de ce au trimis ei scutul și lancea asta? Ca să aveți încredere. — Bine, dar să nu ne porți cu vorba, că apoi ți-a sta capul unde îți stau picioarele, îi zice mai-marele oștirii, arătându-i tăișul unei săbii. — Cum să vă duc cu vorba!? se miră fetița. — De ce nu au trimis un soldat de-ai noștri? O mai întrebă el, neîncrezător. — Pe cine să trimită, că au dat și de muntele Bulzul de Aur și acum se muncesc să-l sfarme în bucăți! zice fetița. — Un munte de aur? I se miră râmleanul. — Un munte de aur! își întărește fetița spusele. — Dar oastea lui Decebal unde e? O mai întreabă comandantul. — Dacii au pierit cu toții în luptă, la Dierna, la Tapae, la…        Comandantul râmlean luptase și el la Dierna și Tapae, așa că i-a dat fetiței crezare.     Acum, Bristena și-a luat frățiorii de mână și, cu pază la spate, i-a dus pe râmleni prin Cheie, acolo unde le pregătiseră dacii primirea. Aici se trezesc ei cu pietroaie rostogolite de pe creștetele stâncilor. — Așa ne fu vorba? Se răstește soldatul la fetiță, cu sabia ridicată în vânt, gata să-i reteze capul. Dar în clipa aceea, un bolovan mare l-a luat de pe picioare și el s-a răsturnat pe spate. Bristena i-a ridicat de jos sabia și, cu frățiorii de mână, s-a furișat printre pietroaiele din Cheie, până la ceata lor. Și au pierit și aici mulți râmleni, că dacii au coborât apoi de prin munții din jur și i-au prins din toate părțile, ca în clește. Dar râmlenii nu s-au lăsat și, până la urmă, i-au învins pe daci. Tatăl Bristenei a fost prins și dus în robie. — Vreau să-l scap! i-a zis fetița tarabostelui ei. — Cum ai să-l scapi? — Așa, că m-oi înfățișa iar la dușmani. Bristena și-a potrivit acum părul băiețește, s-a îmbrăcat cu haine de copil și, desculță, mâna din urmă doi vițeluși. — Unde-i duci? s-a răstit o strajă dușmană la băiețel. — La păscut! Răspunde el. — Atunci să-i lași cu ai noștri, i-a zis ostașul, și i-a luat vițelușii băiețașului. — Să-i păstoresc eu, s-a rugat de el. — Să-i păstorești pe toți, și pe ai noștri. Băiețașul a ajuns păstor la ciurda de vite a râmlenilor. Și dușmanii nu au mai luat seama la prichindelul cu ochii vii ca de veveriță. Ba, băiețașul le mulgea vacile și le da ostașilor să bea lapte. — Așa… Cum te cheamă? — Țimoca. — Așa Țimoca, să păstorești vacile și să ne dai lapte, i-au zis dușmanii. Dar Țimoca era numai ochi și urechi, într-o zi a văzut un șir de robi, minați din urmă de ostași dușmani. — Unde-i duceți? a întrebat un râmlean. — Să taie muntele de aur, i-a răspuns ortacul lui. Țimoca a auzit unde îi duceau pe robi. L-a zărit între ei și pe taică-său. Noaptea au poposit în Veree. Țimoca s-a strecurat printre străji până la el, l-a îmbrăcat în haine râmlenești și așa, în chip de ștafetă, taică-său s-a înfățișat la comandantul cioporului de robi. — Aduc porunca să-i întorci pe drumul Uzii, i-a zis ștafeta. Acum, ceata de robi, urmată de paznici, s-a înfundat în codrii Uzii, de pe muntele Bulzul de Aur, unde au căzut în mâinile dacilor, care i-au slobozit. Dar războiul a împuținat luptătorii daci 5 bărbați și femei erau din ce în ce mai puțini. Bristena a strâns copiii de prin sate. — Ce să faceți voi? a întrebat-o tarabostele. — Îi ducem pe vrăjmași în partea cealaltă și apoi voi îi luați din urmă. Așa au făcut: o sută de copii, cu Bristena în frunte, au prins a lărmui pe povârnișul Rachișului, intrând și ieșind din codri. Râmlenii i-au zărit din depărtare. N-au mai stat să ia seama că îs copii și s-au rânduit în linii de bătaie, într-acolo. Așa, dacii i-au înghesuit din urmă pe vrăjmași, în strâmtoarea dintre stânci, unde i-au măcinat pe toți. Într-o noapte întunecoasă, fetița s-a strecurat în cortul comandantului râmlenilor și i-a luat scutul și sulița, lăsându-i vorbă: „Să vii după ele!” Altădată le-a dezlegat, noaptea, caii de la iesle și le-a dat drumul prin păduri. — Bristena! Să mi-o prindeți, a urlat comandantul râmlenilor, care aflase despre isprăvile fetiței îndrăznețe. Și au prins-o pe fetiță, au legat-o în lanțuri, ca abia le putea târî după ea. Au pornit-o   ostașii pe drum, spre mai-marele lor. Dar, în dreptul Babei, s-a ivit de după pietroi bătrâna. — Ce-a greșit? I-a întrebat femeia pe ostași. — Ne-a prăpădit mulți luptători, zic aceia. — Fetița asta?! Se face a se mira bătrâna. — Fetița asta! îi răspund ostașii. — Și unde o duceți acum? — La mai-marele nostru, să-i taie capul, pe care să-l trimită la Roma. — Sărăcuța! Parcă i-ar fi sete! Să o lăsați să bea un strop de apă, a mai zis bătrâna și i-a dat să soarbă o gură de udătură din urciorul ei, apoi baba s-a făcut nevăzută. — Tu ești, Bristena? a întrebat-o râmleanul, când i-au înfățișat-o ostașii lui. — Eu îs Bristena, a răspuns fetița fără frică. — Apoi, iaca, ți-a venit și ție rândul Să-i retezi capul! a poruncit el Ostașului de la spatele fetiței. Ostașul a scos sabia și, pe loc harș, a izbit cu ea, să-i reteze capul Bristenei. Dar sabia a făcut „țnnn!” și s-a rupt în două. Au adus altă sabie și iar „țnnn!” și sabia s-a frânt în două; — Cum!? Se rup săbiile de gâtul fetiței? se întrebau râmlenii. Ostașul mai încercă o dată, de două ori, de nouă ori, dar toate săbiile se frângeau de gâtul fetiței. De ce se frângeau săbiile? Păi, baba i-a dat să bea apă din urciorul ei fermecat. I-a dat și a prefăcut-o într-o piatră vier fetiță de piatră, cu mâini, picioare, gură, nas de piatră, numai ochii îi erau vii și avea grai. Ce să facă acum râmlenii cu Bristena? Au trimis-o la Roma, împăratului lor, să vadă și el ce fel de luptători sunt în Dacia. — De piatră!? s-a mirat împăratul când a dat cu ochii de fetiță. — La voi oamenii sunt de piatră? a întrebat-o unul. — Toți sunt tari și neclintiți, ca pietrele, a răspuns cu curaj fetița. Dar, până la urmă, râmlenii i-au învins și pe daci și le-au cucerit toată țărișoara. Și au strâns de prin munți mulți robi, pe care i-au trimis în țara lor. Au strâns și copii, băieți și fetițe, i-au făcut ciopoare și i-au pornit și pe ei pe drumul fără capăt al robiei. Nici plânsul, nici oboseala pruncilor nu au muiat inimile ostașilor, care îi mânau din urmă ca pe oi. Însă, aici, în Cheie, baba din piatră le-a auzit vaietele. Și-a ridicat gluga de lespede de pe ochi, să vadă ce o mai fi și asta. Când a zărit cârdul de copii, mânați din urmă ca oile, a zvâcnit din adăpostul ei și s-a proptit în calea generalului. — Unde-i duci? l-a întrebat ea. — La Roma. — De ce îi duci la Roma? — Îi duc împăratului nostru. — Ce să facă împăratul vostru cu plodurile astea mărunte? — Să-i vândă prin târguri! — Ca pe oi? — Ca pe oi! — Să mi-i vinzi mie. — Să ți-i vând ție?… — Să mi-i vinzi. — Îi avea cu ce să-i cumperi? — Oi avea. — Daaa… nu așa, un crițar, doi. — Aur! — Aur! îi răspunde baba și îl duce pe râmlean la Peștera Preușa, plină cu aur. Generalul a încărcat atunci din peșteră o sută de care cu aur, pe care le-a pornit pe drumul Romei, însoțite de ostași cu săbii și sulițe. Numai că, în Cheie, când să-și ia tălpășița pe urmele carelor, generalul s-a răzgândit. — Haide și copiii! a poruncit el. — Așa ne fu vorba? îl întrebă baba. — Aurul e prea puțin, zice el. — Prea puțin? Să-ți mai dau, îi făgăduiește ea. — Să-mi mai dai, se învoiește râmleanul. Și baba l-a dus la peștera Bogzuțului, de unde lacomul a mai încărcat o sută de care cu aur. Dar, în Cheie, a data-i porni iar la drum pe copii. — Cum? Tot nu-ți ajunge aurul? l-a întrebat baba. — Nu-mi ajunge! s-a răstit generalul. — Să-ți mai dau! — Să-mi mai dai! Și baba l-a dus la peștera Bedeleului, de unde a încărcat altă sută de care cu aur. — Să mergem! s-a răstit el iară la soldații lui, făcându-le semn să ia și copiii. — Ho! Stai! Stai să te satur eu de aur! i-a strigat baba. — Mai ai și alt aur? s-a mirat generalul. — Mai am. Am cât dorești! Am atâta aui, încât să satur toată Roma, i-a zis femeia. — Scumpi ți-s copiii! se miră generalul. — Mai scumpi decât tot aurul pământului! Și scump ai să-i plătești tu! — Să-i plătesc eu? se înfurie generalul. — Să-i plătești tu! — Cum să-i plătesc? — Cum se plătesc toți robii! — N-oi fi eu robul tău?! — Ba îi fi. — Roob…! urlă cela, de-a răsunat toată valea Cheii. — Dar, până una alta, să-ți dau ce ți-am făgăduit. — Aur! — Aur! Și l-a dus baba la muntele Bulzul de Aur. — Hăăă! s-a mirat râmleanul când a văzut un munte de aur. — Îl vezi? — Îl văd! — Ți-l dau! — Pe tot. Dar să te văd cum ai să-l urnești din locul lui. — Cum? Cu robi! — De unde robi? Și râmleanul a adus ceata de copii și i-a pus să sfarme muntele în pietre mărunte de aur, pe care să le încarce în care, să facă un șir cu un capăt la Roma și cu celălalt aici, în Cheia, și să treacă prin fața împăratului o sută de zile și tot să nu se mai sfârșească. — De ăștia îmi ești? îi mai zice baba, când a văzut copilașii scurmând cu degetele lor să dezghioace muntele de aur. Râmleanul nu a mai avut vreme să asculte vorbele femeii. El a pocnit din bici și a plesnit copiii peste spinări, zorindu-i la treabă. Bătrâna, dacă a văzut-o și pe asta, dacă a văzut lăcomia și răutatea omului, a făcut cu mâna ei uscată un semn, și copiii au împietrit în fața vrăjmașului, adică s-au făcut pietroaie numai că pietroaiele erau ca niște statui de aur. — Ce-i asta? s-a răstit generalul la bătrâna. — Nimica toată. — Cum „nimica toată”? — Tu nu vezi? — Ba văd statui de aur. — Dacă le vezi!? — Să le duc la Roma! — Ba îi face bine să te bolovănești și mătăluță aici, lângă copilașii noștri. Generalul a simțit atunci că îl cuprinde o răceală ca de piatră. Dar, ce mai atâta vorbă? Râmleanul s-a făcut și el pietroi, aici la poalele muntelui de aur. Numai că ochii nu i-au împietrit. Și nici limba nu i-a împietrit. El vedea, auzea și vorbea, ca mai înainte. — Ce-am făcuuut! Ce-am făcuuut! se bocea viteazul din pietroi. — Te-ai prins în laț, ca un sticlete prost! îi zice baba. — În laț? — În lațul robiei! — Eu, rob!? — Tu rob! — Să mă slobozi! — Să te răscumperi! — Să mă răscumpăr? Cum să mă răscumpăr? — Cum se răscumpără toți robii! — Cum se răscumpără toți robii! Generalul din pietroi a dat poruncă ostașilor lui să alerge, să ajungă din urmă carele cu aur și să le întoarcă înapoi. — Nu vreau aur! i-a zis baba. — Dar ce vrei? — Să-mi întorci din robie pe toți tații și pe toate mamele copilașilor ăstora, i-a cerut baba. — Că tații lor or fi pierit în război, zice cela. — Atunci îmi dai alții în loc, câte doi de fiecare tată și mamă. Și s-au întors din robia râmlenilor de două ori atâția bărbați și femei câți tați și câte mame au avut copiii din Cheie. Baba l-a despietrit apoi pe general și l-a lăsat să se ducă în țara lui. A despietrit și copiii. Numai că s-a pornit al doilea război cu râmlenii și baba a bolovănit iar toți copiii satului. Dar acum i-a făcut pietroaie, nu statui de aur. Asta ca să nu-i mai ia vrăjmașii și să-i ducă la Roma.          

Doamna lui Neagoe-Vodă Neagoe-vodă era un domn bun, temător de Dumnezeu și evlavios, nevoie mare. Vrînd să facă o biserică, care să rămîie de pomenire, puse să se clădească monastirea de la Curtea de Argeș și hotărî ca să fie astfel de frumoasă, încît seamăn pe lume să nu mai aibă. Pentru aceasta cheltui el atîta sumedenie de bani încît vistieria lui se golise de nu mai rămase nici cu ce să-și ție curtea.   Și credeți că ajunse să o dea de cheie? Aș! ferească Dumnezeu! Mai era mult pînă să o gătească de tot.   Dar fie că in cele din urmă tot făcu el ceva care a rămas de pomenire. Chiar azi monastirea de la Curtea de Argeș este fala țării.   Nu e om, nu e femeie, ba nici un copilaș nu e în țara noastră care să nu știe cit de frumoasă este acea biserică, cît de meșteșugit este lucrată, și cît de măreț este zugrăvită pe dinăuntru. Încotro te uiți, sclipește aurul pe dînsa. Streinii de prin alte țări vin cu duiumul, numai ca s-o vază.   Văzînd Neagoe-vodă biserica neisprăvită și vistieria lui ajungînd pe fund, i se aprinse inima de o rîvnă către Dumnezeu de nu se poate spune. Se frămînta cu firea, cît un lucru mare, își bătea capul fel și chipuri, cum ar face, cum ar drege, ca să ajungă la capăt, dar nu găsea nici un mijloc.   Mîhnirea îi coprinsese sufletul și căzuse într-o întristare de se îngrijurase curtenii și cei de pe lîngă dînsul.   Ajunsese să nu se mai poată apropia nimeni de dînsul.   Nici boierii cei mai mari nu mai cuteza a da ochi cu dînsul, căci nimeni nu-i mai intra în voie. Daca văzură așa, boierii se adunară odată cu mari cu mici în Divan și se vorbiră ce să facă spre a mai înveselii inima lui vodă cea atît de închisă.   Intrînd și vodă în Divan, posomorit, cum ajunsese să fie el, boierii îl întîmpinară și-i ziseră:   — Luminată fie fața măriei-tale, doamne! Sfatul cel mare de 12 boieri a găsit cu cale ca să se mai mărească birurile. Adunîndu-se mai mulți bani din țară, măria-ta. vei putea să-ți împlinești dorul inimei spre lauda Domnului și spre mărirea domniei măriei-tale   — Așa să fie, răspunde vodă. Numele Domnului fie lăudat.   Fața lui vodă se lumină oarecum, inima i se deschise gîndindu-se că acum se va găsi mijlocul spre a se putea isprăvi un lucru așa de minunat ca biserica pe care o începuse el.   Doamna lui Neagoe, blîndă și milostivă, cum era din fire, vine repede și intră în Divan. Neobișnuită a sta la sfaturile boierilor, ea se pierde de rușine. Cum să grăiască ea împrotiva boierilor cu barbele albe și încărunțiți în slujbele țării?   Dar știind că acolo se plăzmuiește ceva pe spinarea bietului popor, carele și așa era destul de încărcat de podvezi, se încumete și zice:   — Doamne și soțul meu Neagoe! Nu te lăsa să te în— duplece căpeteniile poporului a-l împovăra, pentru ca să-ți placă ție. Știu că dorești să faci o zidire care să n-aibă seamăn pe lume, în care să se aducă jertfa cea pacinică a legii celei sfinte a noastră spre lauda celui Preaînalt. Ar adus-o pînă aci fără să te atingi măcar de un căpătîi de ață din al altuia. Averea toată ți-ai cheltuit-o pentru acest lucru plăcut Domnului. Crezi tu că vei avea liniște și pace cînd vei ști că biserica ta este isprăvită cu sudoarea atîtor oameni, cari în loc să te laude, te vor blestema? Nu este destul jugul ce apasă pe cerbicele bieților muncitori? Cînd vei merge la biserică să te închini, cu ce evlavie ai să-ți faci tu rugăciunea, cînd ochii tăi se va izbi delacrimile atîtor femei ce se vor vărsa tăgăduind milostivirea ta, pentru că le-ai sărăcit părinții, bărbații și copii[i], luîndu-le pîinea de la gură, ca să-ți mulțumești deșertăciunea? Ai uitat un lucru, dragul meu domn și stăpîn.   Ai uitat că soția ta are niște giuvaericale cu care se gătește la zilele de praznice. Pînă cînd voi ști poporul împilat pentru săvîrșirea bisericii tale, eu nu voi mai putea pune pe mine aceste podoabe, vrednice numai de păgîni. Ia-le, prefă-le în bani și împlinește-ți făgăduiala ce ai dat lui Dumnezeu.   În același timp ea deschide capacul unui sipețel, ce adusese cu sine, și lăsă să strălucească la ochii boierilor diamanticalele doamnei ce erau în acel sipețel. Și, podidind-o lacrămile de bucurie că făcuse o jertfă ce nu se mai auzise pînă atunci și de rușine că vorbise atît în sfatul boierilor, ieși numaidecît afară.   Toți rămaseră înmărmuriți cînd văzură pe doamna lor săvîrșind o faptă atît de frumoasă și de lepădare de sine. Neagoe-vodă se bucură că are o doamnă cu care se lovește la cugete. Iar un ostaș bătrîn, bătrîn de tot, care apucase a intra și el în Divan și sta smerit într-un unghi, își ridică mîinile sale tremurînde către cer și zise:   — Mulțumescu-ți ție, Doamne, că m-ai învrednicit a trăi să auz lucruri nemaipomenite pînă acum. Țara care scoate asemenea femei nu va pieri. Maica Domnului va fi apărătoarea ei pentru d-a pururea. Acum poți merge, suflete al meu, în lumea drepților, că văzură ochii mei mîntuirea ce Domnul a gătit țărișoarei noastre. Astfel a cuvîntat bătrînul și a avut dreptate. Bine a zis, cine a zis, că femeia domnește rugînd. Ceea ce voiește ea să iasă, copii, aceea iese. Uitați-vă împrejur și vă încredințați de acest adevăr.

                                                                  Stejarul din Borzești            Ștefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie, li plăcea să se joace cu copiii răzeșilor. Toți îi spuneau Ștefăniță sau Ștefănucă, și era bucuria lor când venea prin părțile Trotușului. Mic, îndesat, sprinten și ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeților către uli! Avea ochi albaștri, părul inelat. Purta și zale ușoare. Și niște pinteni frumoși. Așa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe șa, arătându-i frumuseți și bogății pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ștefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeștilor, unde se afla un stejar uriaș, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ștefan cu copiii de prin partea locului. Toți dădeau chiote că s-au întâlnit. Îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ștefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărțeau în două cete: cei din ceata lui Ștefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeș Mitruț.   Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii și-i pârjoleau până și iarba. Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gât și duși în robie.   Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci așa era ștafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, și-l zăreau alți pândari, de pe alte dealuri, și așa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, piuă sub pădurile Sucevei. Așa afla domnul de primejdie. Își aduna ostile de țară. Și ostile în leafă, să țină piept cumpenei. Dar tătara erau mai tari și nu mai avea pace sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru și-n munte, în timp ce semănăturile ardeau și satele erau șterse de pe fața pământului.   II   Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbătici și sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când țârâie din niște ușoare strune miile de gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare.   Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor, și parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseților nemuritoare ale firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ștefănită, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruț, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevărați. Apoi s-a arătat Mitruț, ca un han tătăresc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieșit și ceata lui Ștefăniță din pădure, și săgețile de trestie vâjâiau ușurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ștefăniță, tare era și Mitruț, dar până la urmă Ștefăniță a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ[1], în fața puilor de moldoveni. Așezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebându-l: de ce-i calcă țara? De ce ucide copiii? De ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru țara Moldovei?   Întrebându-l, Ștefăniță își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strânse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă.   Văzuse cu ochii lui sate arzând și carele Moldovei în pribegie. Văzuse și corbi zburând spre stârvurile oamenilor. Zărise și tătari, pe un deal, departe, și-n urma lor cerul era înroșit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari. — De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încât Mitruț aproape că și-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru ca a năvălit în țară străină?   La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gânduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrâni ca-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scoteau ochii. — Să i se reteze nasul… a spus unul. — Nu! E prea puțin! a răspuns Ștefăniță. — Să i se scoată ochii!… — Nu, e prea puțin! — Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… A spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți râdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor. — Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trăgeau pe Mitruț în sus.   Mitruț râdea și bătea din palme.   L-au urcat până la jumătatea stejarului, și l-au lăsat în leagănul ușurel al vântului. Deodată, cum râdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige: — Tătarii!… Vin tătarii!… Vin tătarii…   Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele-n dinți, cu șomoioguri aprinse în vârful sulițelor. — Coborâți-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, țipând: — Tătarii… vin tătarii!   Au prins să bată clopotele de furtună.   Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coasele și topoarele, gata de apărare.   Pretutindeni s-auzeau țipetele copiilor și ale femeilor: — Tătarii!… vin tătarii!…   Și băteau mai tare clopotele.   III   Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, și-n urma lor colburile urcau până-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă. — Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el? — Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid… — De ce? s-au mirat tătarii. — Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…                 — Să vedem… au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală. — Fie-ți milă… a răcnit Mitruț, când hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă și l-a omorât.   Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând și prăpădind tot, spre Suceava-n sus.   IV   În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținându-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca. — Niciodată să nu uiți, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat! — Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mâna mea! Dacă trăiește hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzești... — Așa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pământ străin…   Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, ca apărarea pământului străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor!   Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pământului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară! — N-am sa uit, tată! Am să răzbun sângele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove…   Pârjolul urca tot înainte, din Țara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor.   Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan voievod îmbătrânea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe: se liniștesc, sau nu? Căci prea s-a încruntat lumea de atâta sânge și năvăliri! îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle hanul că țara are domn tânăr și viteaz, și va fi vai și amar de cei ce-i vor mai călca hotarele…   Hanul a primit cuvântul lui Ștefan cel Mare cu mânie strașnică. A scrâșnit: — Auzi, câinele! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul hanilor!... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa… — E tânăr și are cutezanța tinereții! I-au spus atamanii. Să-l învățăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci ești ostenit de bătrânețe… — Nu! a răspuns hanul, cinici poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător…   Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeșii Țării de Jos s-au strâns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălirilor. A coborât și Ștefan, cu țara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.   Într-o noapte cerul s-a făcut roșu cât țineau zările. Ardeau satele și câmpiile. Puținii pământeni scăpați cu zile veneau îngroziți, rânduindu-se în oastea voievodului.   Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hârtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, până ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinerețe… Nu? Ia să-și aducă aminte… — Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ți-aduci aminte? — Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei!   Bătălia cumplită s-a încins cât ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezaturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum. Spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stingă cu buzduganul! Striga: — Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț… Unde-s răzeșii din Borzești? Izbiți, răzeși!…   Deodată, a ajuns față-n față cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mână! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cârduit deoparte. În vremea asta ostile cotropitoare fugeau mâncând pământul.   Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului. — Acum să-l judecăm pe han-tătar!… strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeși? — Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri. — Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele. — Nu! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală… Han-tătare, ți-aduci aminte? Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar… Ridicați-l, feciori, în funie…   Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere.   Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine străină.     [1] Județ – judecată.      

Povestea lui Tolpa țiganul și Ștefan-Vodă cel Bun și Mare Spun, măre, că Ștefan domnul să fi fost om dezghețat și verde ca busuiocul. Toți oamenii de pe lîngă dînsul erau aleși pe sprinceană; deștepți, ugurlii, veseli și numai spirt, știi colea, cum sunt buni să mi-ți facă ispravă bună.   Ștefan domnul era așa de bun cînd vedea dreptatea înaintea lui, încît să mi-l pui la rană și să se vindece; dară era așa de aspru cînd da peste cîte o nedreptate, încît nu căta nimărui de ce îi e cojocul, ci mi ți-l punea la pedeapsă, măcar de-ar fi fost de șepte palme în frunte.   La curtea lui se afla un țigan cam vorbăreț, anume Tolpa. El aflase har înaintea lui vodă pentru glumele lui cele nevinovate și cam înghimpătoare pentru unii din boieri.   Într-una din zile, văzu el venind la vodă o samă de țărani români. El le iesă înainte.   — Ce căutați voi, bre, oameni buni?   Țăranii, socotind că este vrun boier de-a curții, își luară căciulele în mînă și, într-o glăsuire, toți ziseră:   — Apoi ce să căutăm, cuconașule. Iată, am venit și noi, păcatele noastre, să ne jăluim lui vodă pentru pacostea ista de pîrcălab, care ni s-a pus ca scaiul în cap.   — A cam aflat vodă cîte ceva despre pîrcălabul vostru, bre, oameni buni. Spuneți-mi și voi tot ce știți și lăsați-l pe mîna mea, c-oi ști eu cum să-l încondei la măria-sa, și vi se va face dreptate.   Atunci țăranii îi spuseră cum îi nedreptățește pîrcălabul, cum îi asuprește și jupuiește, cum le ia biruri afară din cale, cum îi globește peste măsură pentru lucru de nimica și, pe lingă aceste, cum îi chinuiește, bătîndu-i pînă îi deznoadă, ia, pentru așa, de florile mărului.   — Duceți-vă acasă, dragii mei, le mai zise Tolpa, și vă odihniți, că am eu ac de cojocul lui. Să nu vă temeți de nimic, de acum înainte nici capul n-are să vă mai doară   — Dumnezeu să-ți dea noroc și să-ți lungească zilele, cuconașule, să ai parte de ce t-ei ruga lui Dumnezeu și să fii sănătos și rumen ca un bujor.   Apoi plecară țăranii cu inima ușurată.   Tolpa, nici una, nici două, el voia să facă dreptate țăranilor. Se vede că el cam știa patarania despre ceea ce pățea țăranii de pe la pîrcălabi. Ce să facă, cum să dreagă ca să se ție de cuvîntul ce dase țăranilor. Se gîndi, se răzgîndi și, deodată, lovindu-se ușor cu palma pe frunte, zise:   — Stăi, că ți-am făcut-o, pîrcălabe.   El căta acum vreme cu prilej să poată intra la vodă cînd o fi în toane bune. Nu trecu mult și într-una din zile văzu pe vodă cu voie bună, intrînd în Divan. Pasămite, vodă aflase că oastea lui înfrînsese o samă bună de vrăjmași ce încălcaseră țara. Dară era prea devreme. Nu venise nici un boier la Divan. Vodă era singur.   Atunci o dată intră răpede în Divan, ținîndu-se cu mina de falcă și văitîndu-se   — Dar tu, măi Tolpo, ce ai? De ce plîngi? îl întrebă vodă, cam rîzînd.   — Ce să am? Iaca mi-a tras popa o palmă, de mi-a ieșit stele verzi din ochi.   — Da‘ de ce, mă? îl mai întrebă vodă, înseninîndu-i-se fruntea și făcînd haz.   — Ei, iaca pentru că n-am știut Tatăl nostru.   — Bine ți-a făcut. Două trebuia să-ți dea, mă păcătosule. Trei trebuia să-ți dea. Păi bine, mă, păgîn de-ai fi fost și tot trebuia să știi Tatăl nostru! Dară tu, ce pîrdalnicul de liftă spurcată ăi fi fiind de să nu știi tu rugăciunea Domnului și Dumnezeului nostru?   — Ba îl știu, măria-ta; dară într-un loc îl greșesc.   — Ei bine, ia zi, să vedem unde nu știi, și să te silești să-l înveți, că-ți dau și boierie.   — „Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințască-se numele tău, vie împărăția ta…“   — Mai încolo?   — Aici o cam scrintesc, măria-ta.   — „Fie voia ta.”   — Fie.   — „Fie voia ta…”, prostule! Zi de la început și bagă de samă; ține minte: „fie voia ta”.   — „Tatăl nostru… carele ești în ceruri… sfințască-se numele tău… vie împărăția ta… fie…”   — „Fie voia ta“, mă, zise vodă cam răstit. Iată, îți spun drept, și mie îmi vine să-ți trag o palmă. Cum de să uiți tu de la mînă pănă la gură?! Nu te credeam eu o dată cu capul să fii tu așa de nătărău. Atîta lucru să nu ții tu minte! Iată: „fie voia ta“. Zi de mai multe ori.   — Fie voia mea… fie voia mea… fie vo…   — Nu așa, sgripsore bătrîn! „Fie voia ta”, mă, adică să se facă pe pămînt voia lui Dumnezeu, precum se face și în ceruri. Aici nu e vorba de voia mea sau a ta, becisniciile!   — D-apoi… fie și a lui. Dară dacă uit…   — Doară nu-ți lipsește vreo doagă. Ține bine minte.   — Nu că-mi e voia să uit, măria-ta. Dară ca să-mi aduc aminte mai lesne, scrie-mi măria-ta, rogu-te, vorbele aceste, și te iscălește, că doar știind că vine de la măria-ta voi avea grijă ca de poruncile ce-mi dai.   Ștefan-vodă, bun precum îl lăsase pe el Dumnezeu, și care nu știa ce este vicleșugul la inima lui, luă o coală de hîrtie și scrise cu niște slove mari: „fie voia ta”. Apoi o dete în mîna lui Tolpa, după ce se iscăli.   Tolpa, cînd văzu cartea domnească în mîinile lui, de bucurie i se păru că apucase pe Dumnezeu de un picior. Ieși din Divan ai porni într-un suflet la satul de unde veniseră țăranii să se jăluiască lui vodă.   Cum ajunse acolo, dete în știre la toată lumea că a venit cu o poruncă domnească.   Cînd auziră țăranii de una ca aceasta, se adunară cu cățel, cu purcel să afle ce zice porunca.   Tolpa trimise de chemă și pe pîrcălab.   Acesta se grăbi a veni și dînsul să ia cunoștință de cele ce poruncea vodă. Oamenii se făcuse roată împrejurul lui Tolpa și-l îmbulzeau. Iară el ridicînd glasul, zise cu grai lămurit:   — Oameni buni, faceți roata mai mare și lăsați-ne în mijloc mai mult loc de joc.   Și îndată mijlocul roții se deșertă și rămase o lumină, cît fața ariei.   Apoi, chemînd înainte pe pîrcălab, îi arătă cartea domnească și-l întrebă:   — Cunoști această iscălitură?   — Da‘ cum să n-o cunosc? răspunse pîrcălabul. Este a măriei-sale.   — Dacă o cunoști, spune-mi ce zice măria-sa aici?   — Ce să zică? Iaca, „fie voia ta”.   — Ai înțeles acum?   — Ba n-am înțeles nimic.   — Ei, las’, că te-oi face eu să înțelegi acum.   Și întorcîndu-și privirile cătră țărani, le opri asupra a doi flăcăi nalți ca niște brazi, legați și vîrtoși.   Apoi făcîndu-le cu mîna, îi chemă și le zise cu grai poruncitor:   — Porunca măriei-sale lui vodă grăiește ca să-mi luați’ pe d-nealui, jupînul pîrcălab, să mi-i dați cincizeci de toiege de cele beșicate.   Toți tăcură molcum cînd auziră de o așa grea poruncă. însuși pîrcălabului i se încleștă gura. El știa ca și toată lumea că împotriva poruncii lui vodă nu era chip de a sta. Bieții flăcăi se cam codea. Văzînd Tolpa sfiala flăcăilor, adaose:   — Porunca măriei-sale lui vodă mai zice că cine se va împrotivi celor glăsuite într-această carte domnească să mănînce la spete o sută de toiege tot de cele sărate, pietroase și îndesate.   Flăcăii, care nu prea aveau poftă de așa mîncare, puseră mîna pe jupînul pîrcălab, îl întinseră la pămînt și-i deteră cincizeci de bețe bune.   Pîrcălabul suferi și nu zise cîrc. Vezi bine că n-avea ce zice, dacă o dată vodă poruncise.   Apoi Tolpa îi zise:   — Aceasta este, jupîne pîrcălabe, ca să te înveți minte altădată a mai asupri pe acești sărmani și nemernici; vodă nu poate suferi să se facă nedreptate în țara lui și să se schingiuiască bunii locuitori ai acestei țări.   Totuși, pîrcălabul nu se putea dumeri cum de să cadă asupra lui o așa de aspră urgie domnească, el știindu-se credincios și supus domniei.   Nu mai cuteza multă vreme să vie la curtea domnească, temîndu-se de a da ochi cu figura cea cruntă a lui Ștefanvodă cind era amărît pe cineva.   Trecu ce trecu și trebile îl siliră, în cele din urmă, să se înfățișeze domnului său. Veni deci cu frica în sîn la curte și se arătă lui vodă.   Acesta, cum îl văzu, îi zise zîmbind și cu față senină:   — Bine ai venit, pîrcălabe, ce mai veste prin țară? De mult e de cînd n-am mai dat cu ochii de tine. Au doară te-ai mîndrit?   — Umilita slugă a măriei tale a fost totdeauna supus poruncilor. Și nu cred să te fi îndoit de credința ce totdeauna ți-am arătat, răspunse pîrcălabul.   — De unde îți vin ție, pîrcălabe, așa gînduri străine cugetului meu? Eu totdeauna te-am cinstit, și dreptul lui Dumnezeu, n-am avut să mă căiesc de aceasta niciodată.   Auzind versul cel dulce al graiului domnesc, pîrcălabul mai prinse puțină inimă și se încumese a zice:   — Păcat de Dumnezeu, măria-ta, să-ți arunci urgia cea aspră asupra unui slujitor credincios, să faci să se necinstească cărunteța unui slujitor supus, fără să-l fi judecat mai întîi, știindu-te totdeauna drept.   — Ce sunt acestea care le spui tu, pîrcălabe? îi zise vodă plin de mirare și pierindu-i seninătatea de pe față.   Pîrcălabul înțelese că trebuie să se fi jucat vro drăcie in istoria aceasta și răspunse:   — Iată, iată, măria-ta, cum am suferit o pedeapsă pe nedrept.   Și spuse tot ce i se întîmplase cu Tolpa. Cînd auzi vodă de una ca aceasta, mînia i se urcă pe față. Ochii ii scăpărau de supărare. El zise:   — Mișelul! Va să zică el m-a amăgit cînd mi-a cerut iscălitura sub acele cuvinte, „fie voia ta”, prefăcîndu-se a nu ști Tatăl nostru! Nemernicul! Nu mai este vrednic a vedea fața mea! Să se spînzure!   Bietul Tolpa, de cum văzuse pe pîrcălabul că venise la curte, se ținea după urma lui să vadă ce are să se întîmple. Cînd pîrcălabul intrase la vodă, Tolpa se tupilase la ușă și asculta. Iară cînd auzi groaznicele cuvinte ale lui vodă, se făcu nevăzut.   Îl căutară slujbașii să puie mîna pe dînsul, dară el parcă intrase în bortă de șerpe. Tolpa nu e nicăiri. Se trimise numaidecît oameni în urma dositului de Tolpa.   El, bietul, la cine să năzuiască, unde să-și caute adăpost, unde să se ascundă de mînia lui vodă? Într-o clipă mii de gînduri îi trecură prin cap. În cele din urmă, se socoti că scăpare nu e decît în grădina lui vodă.   Acolo știa el niște culcușuri unde nu l-ar fi putut găsi ziua în amiaza mare, dar încămite noaptea. Se strecură fără a fi văzut de cineva și se piti într-una din acele ascunzători.   Inima lui Ștefan iară se deschise, seninătatea iară se urcă pe fața lui. Vezi că Ștefan-vodă avea mai multe ceasuri bune decît rele. A doua zi, cătră seară, ieșind să se mai răcorească de zăduful zilei, intră în grădină singursingurel, cum avea el obicei cînd avea de citit cărți de pe la împărați și crai.   Tolpa, văzîndu-l că are să treacă tocmai pe unde se afla el, se urcă ca o mîță într-un măr, legă brîul cu un capăt de o ramură a pomului, iară cu celalalt capăt se legă de subsuori și se lăsă a-i bălălăi picioarele în vînt. Astfel era atîrnat printre frunzișul pomului.   Trecînd vodă pe potică și aruncîndu-și ochii asupra pomului, văzu pe Tolpa spînzurat. Inima măriei-sale se înduioșă, și părîndu-i rău de porunca ce dase în ziua trecută, zise:   — Sărmanul Tolpa, mare trebuie să-i fi fost groaza cînd a auzit porunca ce am dat să-l spînzure. El n-a mai așteptat pînă să mai vie gîdea a-l mai da și pe dînsul de osteneală, ci și-a făcut samă singur. Îmi pare rău de el. De ar mai trăi încă, l-aș ierta de moarte.   N-apucă să mai facă trei pași, și Tolpa țup! În urma lui vodă. Cum îi auzi vorbele cele milostive, el se dezlegă iute și sări jos din pom. Ștefan, întorcîndu-se, îl văzu cu capul la pămînt. Iară Tolpa strigă:   — „Fie voia ta!”   — Bine că barim de frica spînzurătorii ai învățat Tatăl nostru. Atunci m-ai prins cu iscălitura, acum cu cuvîntul.   Dară să nu cutezi a mai face vreo blăstămăție, că nu vei scăpa cu voia sau fără voia nu știu cui.   Era glumeț Ștefan cel Mare cîteodată și-i plăcea a asculta și glumele altora; dară glumele nesărate și nesămuite erau oropsite; și cei de prinprejurul lui nu prea se jucau cu focul fără să se pîrlească.