Recent Posts
Posts
            De douăzeci şi cinci de ani adormise Alexandru cel Bun, şi parcă la anii morţii lui, 1432, s-ar fi slobozit, pe frânghii de aur, în mormântul de la mănăstirea Bistriţa, şi timpul de linişte. Ca un vânt nimicitor a început a pustii Moldova. Tabere de boieri adverse, fiecare cu pretendentul ei, aduceau când ostile nobililor Unguri, când ostile şleahticilor Poloni. Şi, cu toate că domnişorii stăteau în jilţ cât cioara-n par, le era destul pentru a aduce ţării lacrima şi suspinul, focul şi prădăciunea, nesiguranţa, bejenia şi moartea.           Zicala: „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”, credem că în acele vremuri s-a născut, şi nicidecum după aceea sau în timpurile dinainte! Tăieri de capete şi orbiri între domni şi sărăcirea pământenilor, iată semnul acelor timpuri!           Pe la scuturarea frunzelor din anii aceia de sugrumări, s-a arătat domnul Bogdan, feciorul lui Alexandru cel Bun, urmat de pământeni. A dat o bătălie la Tămăşeni şi la apa Şiretului, biruind taberele lui Alexandrei, venit cu boieri şi cu cavaleria polonă! Şi la Crasna s-au izbit ostile, şi Bogdan a biruit, tăria lui stând în armele multe ale pământului. Şi aşa, biruindu-l şi pe fratele său, Petru Aron, Bogdan a intrat în Suceava, hotărât să pună rânduială în furtuni.           Aflând pământenii şi neguţătorii şi ostile că vine cu gânduri bune, l-au întâmpinat în lauda cântărilor de clopot.           Cum şi-a pus deoparte spada şi s-a aşezat în jilţ, Bogdan al ll-lea se pregătea să dea pământului lungă vreme de linişte, să înnoade timpul slobozit pe frânghii de aur în cripta de la Bistriţa, cu viitorimile.           Într-adevăr, primul an a fost dulca, şi bun. Prin sate zumzăiau citerele1 şi trăgeau la arcuş lăutarii, la hramuri, la nunţi şi cumetrii, şi se bea vin şi se mânca pită, după atâţia ani de pojaruri2, foamete şi lacrimi.           În toamna acelui an, pădurile dinspre miazăzi păreau catapitesme3 gigantice, zugrăvite multicolor. Aşa le-a văzut Bogdan, de la fereastra cetăţii, înainte de a coborî în curţi, unde-l aşteptau în pâlc călăreţi buni, împreună cu Ştefan domnişorul.           Curând au ieşit toţi, pe sub turnul mare, pe podul lăsat deodată peste şanţul împrejmuitor, şi abia când au ajuns pe câmpul Tişăuţului, la o bătaie de arbaletă4, au frânat nerăbdarea cailor, să se uite mai bine la frumuseţea zilei de toamnă.           La dreapta, departe, departe, abia se zărea Rarăul, ca o mărgică în seninul limpede. Drept înaintea lor, peste păduri, se zărea dealul Oadeciului, ca un uriaş, iar apa Sucevii curgea veselă şi albastră, şerpuind printre luncile desfrunzite.           Lăsându-se în vraja acelei clipe de contemplare, atât Bogdan cât şi feciorul său zâmbeau soarelui călduţ şi bun, şi zâmbeau cu încredere spre tainele nopţii viitorului.           Prin mintea calmului şi bătrânului voivod se perindau trecute întâmplări şi bătălii grele, şi era mulţumit că-şi purtase fiul şi şi-l şcolise la aspra şcoală a selecţiei, căci ce învăţătură putea fi în acel veac, mai bună, decât trăirea deplină, decât mişcarea între bubuiturile puşcelor şi trecerea cu grumazul printre suliţe, spade şi halebarde…           Feciorul lui, Ştefan, se dovedise curajos şi tare în cumpănă şi la Tămăşeni şi la Crasna, învăţând de la părintele său că prima armă a Moldovei e folosirea stihiei5 pădurilor, unde cavaleriile bine rânduite se încurcă, se amestecă întraolaltă la strâmtime, încât le poţi căsăpi în voie, în sunetul cornurilor de năvală…           1 Citeră – instrument muzical format dintr-o cutie de rezonanţă cu coarde de metal care vibrează la atingerea cu o lamă de os sau de metal.           2 Pojar – foc mare, incendiu.           3 Catapiteasmă – perete despărţitor între altar şi restul bisericii.           4 Arbaletă – armă de aruncat săgeţi, asemănătoare unui arc, folosită în trecut.           5 Stihie – pustietate, singurătate, sălb'ăticie.           De câte ori era cât pe ce să-l prindă pe feciorel nişte cavaleri Poloni, îmbrăcaţi în fier, însă el a trecut printre dânşii ca năluca şi s-a întors în duium, cu un pâlc de pământeni cu coase, şi când picioarele cailor au fost cosite, cavalerii s-au prăbuşit sub greutatea fierului de pe ei ca nişte turnuri.           Deşi aflat în anii mânzului, Ştefan căpătase pe obraz brăzdaturi, şi era musculos şi cu palmele asprite de purtătura armelor. Se putea spune că nu avusese copilărie, căci din joaca de-a Tătarii trecuse de-a dreptul în vijeliile adevărate, în experienţa riscului vieţii; se pomenise cu arcul de joacă între îngrozitoarele şi necruţătoarele arme adevărate.           Şi din pricina asta, Bogdan voivod dorea numai ani de linişte, să se poată bucura feciorul său de ce n-a avut el, să se poată bucura de tinereţe, acest plai unic, care o dată pierdut, nu-l mai poţi zări decât cu regret, la alţii…           Acum, Bogdan se ducea la nunta din Reuseni, mânat de două pricini: întâi, să nu-l supere pe Boldur Udeştean, prea-bogatul boier, care avea din partea lui Alexandru cel Bun privileghium^ sau uri<? cu tot venitul, adică era domn şi stăpân pe moşia lui, fără drept de amestec din partea nimănui; şi pricina cealaltă, care-l hotărâse să coboare din jilţul grijilor, era dorinţa de a-l duce pe Ştefan să petreacă împreună cu coconi şi domniţe, căci dacă nu va petrece acum, în anii petrecerilor, ce fel de om tare va fi, când va fi să ia în mâini schiptrul vijeliilor?           Pâlcul de călăreţi rămăsese mai în urmă.           Ştefan a zâmbit spre tatăl său, întrebându-l ce acoperişuri se zăresc înainte, departe…           Bogdan voivod i-a răspuns blând, că se văd sălaşurile robilor tătari din Bosanci şi că acest sat mare e al lui Boldur Udeştean, cel mai cuprins boier miluit cu privileghium, stăpân pe toată valea Sucevii, pân' la confluenţa cu Şiretul.           Şi fiindcă feciorelul a stăruit, punându-i alte întrebări, Bogdan voivod s-a uitat la soare, să vadă cât mai are până la           1 Privileghium (privilegiu) – drept, favoare; act prin care se acordă un drept.           2 Uric – act de proprietate veşnică sau de donaţie acordat cuiva în trecut.           scăpătare; şi prinzând a grăi, perinda prin faţa fiului său imaginea rânduielilor Moldovei.           Aşa erau rânduielile din cel mai îndepărtat veac, ca voivodul să fie stăpân pe tot pământul ţării şi pe toate avuţiile, de la faţă şi de sub pământ; şi era stăpân peste ape şi avuţia lor; şi iată de ce se înghesuiau la vremea aceea de vifor pretendenţii, căci nu veneau la masă goală sărmană, ci la hram1 lung cât ţara şi cât durata domniei! însă voivod Bogdan n-avea să aibă masă întinsă, căci moştenise vremuri strâmte. Gropniţele uriaşe din târgurile domniei erau goale, căci nu se strânsese de mult birul găletăritului; şi acele depozite ale Domnului erau goale, şi ploua în ele, iar pietroaiele de acoperire erau cuprinse încet-încet de rădăcini şi ierburi. De mult, deci, şirurile lungi de care cu coviltir nu mai aduceau grâul cuvenit domniei prin dare; după cum, de mult nu se strânsese vama de pe oi şi nici vinăriciul, adică darea pe vin; nici albinăritul…           Degeaba s-ar fi dus globnicii prin sate, să dea mare strigare cnejilor, să adune birurile către Domn; căci vremurile nu îngăduiseră omului să are şi grâului să se coacă! La fel, nici fânarii n-aveau de ce să ia cnejii satelor de grumaji, căci prin fânul ţării trecuseră cavaleriile străine şi para focului.           Nici cu dările în bani nu stătea bine în vremea aceea, aşa încât haznaua2 domnească era mai mult goală decât plină, şi nici de la vămi nu se putea strânge nimic, căci şi vămile se stricaseră, drumurile de comerţ căzuseră pradă neliniştii, focului şi hoţilor.           iată, de pildă, la un pas, vama de la Tişăuţi… Podul umblător stătea repezit de ape, de partea cealaltă, iar peste casa vămii cârâiau ciorile şi se scuturau frunzele arborilor bătrâni.           Şi aşa erau toate vămile ţării Moldovei; şi de mult nu se arătaseră nici carele Liovenilor dinspre Nord, nici ale Braşovenilor dinspre Soare-Apune, căci nimeni nu putea da încredinţarea neguţătorilor că se vor întoarce cu viaţă şi cu bani.           1 Hram – praznic, masă festivă care se obişnuieşte în ziua de sărbătoare al cărei nume îl poartă o biserică.           2 Hazna – vistierie.           Însă Bogdan voivod avea planuri mari şi îndrăzneţe, să tocmească la loc ce stricaseră anii crânceni, tot ce rânduise cu chibzuinţă şi blândeţe tatăl său, Alexandru cel Bun-bătrânul… Curând, încă înainte de căderea iernii, va rândui ţara, aşa fel ca toţi să fie la locul şi la rostul lor! Va chema pământenii la lucru la cetăţi, cu carele şi cu braţele, şi va statornici legea şi datoria posadelor, adică paza cetăţilor şi fruntariilor. Deocamdată, toate erau paragină, şi Bogdan nu putea şi nu voia să piardă de la sine dragostea pământenilor, cerându-le munci şi biruri peste putere.           Adevărat este că voivodul era stăpânul întregului pământ, dar dacă se socotea bine, prea puţin era al său, şi acest adevăr îl rodea cumplit! La vremea aceea, pământul Moldovei era împărţit în zeci de ţări de sine stătătoare, moşiile celor cu privileghium sau uric cu tot venitul! Fiecare privilegiat era stăpân deplin asupra averii şi oamenilor din cuprinsul zecilor de sate, fiecare îşi avea şi judecători, şi strângători ai dărilor, şi oşti, şi chiar curţi împrejmuite cu zid şi turnuri de apărare. Se putea deci bizui Bogdan pe o putere afiată aproape total în mână străină? Să fi îndrăznit oamenii domniei să intre în hotarele celor cu uric! Să fi îndrăznit să întrebe măcar cum stau oamenii pe-acolo cu împărţirea dreptăţii şi osândelor! Judecătorii domneşti se puteau amesteca doar când era vorba de moarte de om sau răpire de fată fecioară; încolo, privilegiatul hotăra uneori până la luarea capului! Şi chiar când moarte de om se întâmpla, veneau împlinitorii Domnului să ia duşegubina, şi asta se întâmpla doar din an în Paşti, şi atunci oamenii voivodului ieşeau din hotarele privilegiaţilor jigniţi şi uneori fugăriţi cu câinii. Putea creşte bunăstarea Moldovei, aşa împărţită în atâtea puteri de sine stătătoare?           Chiar şi târgurile erau menite căderii în ruină, căci meşteşugurile se opriseră, în nişte vremuri tulburi ca acele! Dar, la drept grăind, privilegiaţii n-aveau nevoie de propăşirea meşteşugurilor de la târguri, căci aveau tot ce le trebuie în cuprinsul curţilor şi moşiilor! Robii le făureau lucrurile mai grele, din aramă şi fier, le durau chiar şi arme, şi unelte, şi care de povară, şi vase de lut, şi era vai şi amar de cel ce ar fi scornit o unealtă nouă şi ar fi vândut taina ei unui privilegiat străin… Se vedeau şi la Ţara Moldovei robi cu mâinile tăiate sau cu ochii scoşi, sau cu limbile smulse, să nu mal” poată trece taina dincolo de zidurile înconjurătoare.           În ce priveşte lucrul pământenilor, ei îşi durau singuri tot ce le trebuia, de la resteie1 până la înaltele şi înfloritele arcade ale porţilor, de la lingura din lemn moale de paltin până la leagănul pruncilor.           Aceasta fiind starea adevărului, neînflorirea târgurilor părea firească, după curn firească părea şi rămânerea Moldovei în urmă, atât de departe de noile descoperiri de tot felul ale timpului. Moşiile privilegiaţilor erau ca nişte inimi pulsând singure, însă Bogdan voivod, ca om al veacului său plin de noutăţi şi frământări, îşi da seama că aşa nu era bine! E drept că în schimbul stării lor, privilegiaţii erau datori să răspundă chemării domneşti, să vină cu satele la vifor, dar, de cele mai multe ori, treceau în oastea vrăjmaşului cu toată puterea lor de arme!           Şi tot ca om luminat al veacului, Bogdan da fiului său seamă despre starea adevărului, ca să ştie, căci zilele omului sunt trecătoare! Fratele său, Petru Aron, se afla în Polonia, cu o ceată de privilegiaţi, şi putea veni oricând cu război, şi asta-l rodea la inimă pe Bogdan şi acum, în timp ce grăia şi frunzele din arbori cădeau în amurgul prelung asupră-le.           Chiar şi Boldur Udeştean, către a cărui aşezare călătoreau, trăgea cu ochiul spre Polonia, aşteptându-l pe Petru Aron în taină. Bogdan voivod ştia acest lucru. A căzut în gânduri şi-n presimţiri negre! S-a uitat cu milă la feciorul său, întrebându-se ce se va face în zilele lui dacă rămâne singur, atât de tânăr…           Şi pentru că feciorul i-a răspuns zâmbetului cu ochii lui albaştri şi limpezi plini de dorul de a asculta mai departe cuvântul de învăţătură, Bogdan voivod a prins iar să grăiască, blând ca amurgul şi picurarea frunzelor.           I-a arătat cum, încă din bătrânii cei vechi, Dragoş şi Bogdan, starea Ţării Moldovei alta era. Tari au fost cândva ostile cu vatamanii2; şi cu lucrul şi împărţeala în devălmăşie3; însă rânduiala asta s-a stricat demult, demult… nimeni nu-şi mai aduce aminte când.           1 Restei – bară în formă de cerc, făcută din fier sau lemn, cu care se închid laturile unui jug, fixând grumazul animalului.           2 Vataman (hatman) – comandant de oşti (în orânduire feudală)           3 Devălmăşie – stăpânirea sau folosirea în comun a pământurilor satului.           Dar la drept vorbind, oare nu tot privilegiaţii au cuprins obştile şi le-au dat nefiinţei? Stând strâmb şi judecind drept, aşa era; căci, dacă fericiţii boieri au primit de la vechii voivozi uric cu tot venitul, pentru o obşte, fericiţii privilegiaţi au distrus-o, călcând în picioare drepturi şi obiceiuri vechi! Pământenii, stăpâni de-a valma, au fost osândiţi încet, încet, să plătească stăpânului biruri grele şi dijme1, încât binefacerile vieţii obşteşti doar cu numele au rămas.           Grelele osânde şi angarale hotărau oamenii să-şi părăsească vatra satului, cu mormintele părinţilor, şi să fugă în locuri cu rânduieli mai blânde sau de-a dreptul la tâlhărit, în codri!           Crăpa inima privilegiaţilor, după cât mai multe braţe omeneşti.           Uneori îşi chemau pâlcurile de oaste în poruncă!           Se repezeau spre obşti libere sau spre câmpiile altor privilegiaţi.           Le răpeau oamenii!           Mai fericiţi erau, cândva, pământenii dăruiţi de domn privilegiaţilor, odată cu pământurile, căci erau totuşi stăpâni şi dădeau numai dajdie2 din rod!           Vai şi-amar era, însă, de cei ce nu puteau plăti! Trebuiau să se vândă!           În ani grei, ca cei ce-i parcurgem, Moldova cunoscuse foametea.           Şi nouri de lăcuste se arătaseră! Mâncaseră până şi spinii! Şi, totuşi, la vremea războiului, dajdiile trebuiau plătite!           Cum nu se poate scoate apă din pulberea fierbinte a drumului, tot aşa nu se puteau stoarce bani din punga pământenilor moldoveni! Şi, atunci era vai şi amar de pielea bietului om sărman!           Dacă nu se arunca spre libertatea codrilor, trebuia să se înfăţişeze plecat, la treptele privilegiatului, împreună cu ai săi, arătând că de bună voie se vând!           Câteodată, când se trezeau privilegiaţii, dimineaţa, sameşii3 le aduceau ştire că satele sunt pustii de oameni; şi dacă se uită bine, departe în zare, măriile lor mai pot desluşi pulberile exodurilor…           1 Dijmă – dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, zeciuială.           2 Dajdie – dare, bir.           3 Sameş – administrator sau logofăt de moşie; strângător de biruri.           Încet-încet, plaiurile libere au fost călcate de laba neîndurătoare; încât, mândrul om liber pe ogorul său; mândrul om liber, săvârşitor de fapte de arme cu vitejia paraleului, plătea până şi zeciuială din găini!           Primăvara, când ciocârlia se ridica şi-şi rotea prâsnelul de aur pe firmamentul Moldovei, mândrul om liber o privea din pridvorul său; şi după ce o saluta şi-i mulţumea, înşfăca plugul şi ieşea la câmp, însetat de soare şi zile bune! Şi deodată, cum se apropia de glia aburindă, se freca pe la ochi şi stupea1 de mirare, ca într-o vrajă drăcească! Oare cine îndrăznise să-i cuprindă glia şi să i-o are? Până să se dumirească, veneau credincioşii privilegiatului şi-i porunceau să-şi vadă de drum, să se supună şi să se socotească dijmaş, căci altfel rău fi-va!           Cuvântul înţelept, că „până la dumnezeu, sfinţii îţi scot ochii”, şi pe vremea aceea s-a născut, căci cine putea ajunge la treptele Domnului, să se plângă? Domnul era departe, şi atât de sus, iar privilegiaţii, la un pas; şi vrând-nevrând omul trebuia să pună pace cu ei şi dijmaş să fie!           Bogdan voivod nu putea suferi nedreptatea. Ştia că dedesubtul liniştii aparente, dedesubtul frumoaselor privelişti de toamnă, poporul moldovean gemea sub laba nemilostivă!           În ce priveşte uneltele ţării, erau în urma timpului şi ele; şi văzuse Bogdan cu ochii lui, în Ţara Românească de peste munţi, fiare de plug noi şi mari, care scurmă glia până-n măduvă; însă Ţara Moldovei n-avea parte de ele! Să cheme neguţătorii sau fierarii de-acolo, să aducă unelte noi, peste putinţă îi era, în starea de sărăcie şi nelinişte! Dacă va fi să fie, dacă va putea da ţării pacea lungă, lungă, va” încheia cu Braşovenii şi cu Liovenii înţelegeri în regulă, ca pe timpul tatălui său, şi altele vor fi brăzdarele Moldovei… Deocamdată, oamenii folosesc scurmătura de lemn, care abia zgârie ogorul, şi mulţi s-au întors la metoda şi mai rudimentară, a plugului de foc!           Încă de cu primăvară, cum crivăţul prindea a se alina, pământenii urcau în codri, şi-i aprindeau, şi-i ardeau, şi-i           1 A stupi – a scuipa.           curăţau, astfel dobândind câte-o palmă de loc pentru semănătură! Şi cum strângeau holda, toamna, lăsau locul părăginirii; iar în primăvara următoare, intrau iar în codri cu plugul focului, dobândind altă palmă de pământ; cea veche fiind lăsată navalei spinilor şi lăstarilor.           Cunoască oricine că aşa nu putea fi pâine bună şi destulă pe masa nimănui! De aceea, dacă va fi să fie, şi-n latura asta va fi făcută rânduială deplină; şi bogăţiile vor creşte; omul pământean va avea cât îi trebuie; şi va avea de unde da şi domniei; şi privilegiaţilor; şi egumenilor, dijma din secara cu spic cât vrabia…           Altă binefacere, întreruptă de vifor şi de chiorârile şi sugrumările dintre domni, era rânduială atât de bună a sloboziilor! Slobod să fie omul pământean să se ducă în ţinutul marilor păduri, şi dacă vrea să aibă glie multă, să asude la desţelenire, să descopere în faţa soarelui întinderi, să fure codrului şi pustiei vetre de sate noi, eleştee şi păşuni şi tot ce aduce folos omului şi vitelor sale!           Deocamdată, vechile slobozii, întemeiate încă înainte de Alexandru şi întărite de el cu documente de scuteală, zac sub laba privilegiaţilor, pământenii fiind supuşi cu sila… Şi dacă acesta era adevărul, cărui om îi mai ardea să urce la codru, să se ia la trântă cu sălbăticia semeaţă a stejarului?           Cum bine se vedea, totul era vraişte, ca după trecerea unui vânt năprasnic!           Uneltele, care au mânat omenirea înainte, de Moldova nu se puteau apropia! Lipsa îndelungată a unei mâini bune de gospodar, pretutindeni îşi vădea prezenţa, şi ar fi destul dacă s-ar aminti şi de starea vămilor!           iată, de pildă, sărmanul dijmaş! După ce şi-a dat partea privilegiatului sau egumenului, i-a rămas şi lui atât cât să-şi ducă zilele până la anul! O parte din grâu o va duce la târg, să ia în schimb pălării braşoveneşti pentru băieţi, atât de rare şi scumpe de la stricarea rânduielilor… Va cumpăra şi un opaiţ1, poate şi câteva cuie… Apoi, se va întoarce acasă, în carul tras de           1 Opaiţ – lampă mică, care luminează cu ajutorul unui fitil introdus în seu, untură sau ulei.           vituţele plăvane, şi femeia va face gură, că ei nu i-a cumpărat nimic; dar, lasă… oare nu ştie ea lucra totul, cu mâna ei, în casă? Va toarce lâna, tunsă de pe cele câteva mioare, şi în loc să ţese bărbatului cioareci1 de pănură2, îşi va face ei o catrinţă3 frumoasă! Va colora lâna în fel şi chip, şi cu zeamă de arin, şi cu zeamă de laptele câinelui, şi cu alte buruieni numai de ea ştiute, încât catrinţă ei va avea toate nuanţele curcubeului… Ce-i trebuie gospodinei noutăţi, când vătalele şi suveica abia aşteaptă?           Toate ca toate, dar de sărbători trebuie pe masa omului o pâine albă, şi deci grâul rămas pentru gură trebuie măcinat!           Şi astfel, pământeanul pune în car trei-patru saci şi, hăis-bouleni, spre moara privilegiatului sau mănăstirii! înainte de a porni, trage o suduitură zdravănă, căci o grijă întunecată nu-i dă pace: câtă vamă i se va lua la moară? Vameş va fi fiind oare tot tâlharul de călugăr bărbos, sau tot lacomul acela cu bot ascuţit de vulpe, credinciosul privilegiatului?           Însă, până să ajungă la târguiala cu tâlharii de la moară, are de trecut prin alte vămi!           Credem că pe-atunci au scornit oamenii chinurile cu cele şapte vămi ale văzduhului!           Cei trei saci vor fi vămuiţi până la moară de câ'eva ori, întâi, la podul umblător de peste râu! Cu toate că încărcătura e uşoară şi carul poate trece prin vad, vameşul de la pod va lua vamă, încât prea puţin va rămâne pentru bietul om, după ce-l vor vămui şi credinciosul privilegiatului şi bărbosul cu comanac4.           Aceste amănunte le ştia prea bine Bogdan voivod; şi le mărturisea feciorelului său, să ştie… Vama trebuia să se dea, însă pe cinste şi dreptate; şi nu să fie omul de şapte ori jupuit! Şi-n această privinţă trebuie făcută regulă, căci numai frumos nu-i sade cuiva să poată îndrepta un rău şi totuşi să stea cu mâinile cruciş!           Feciorelul îşi întipărea totul în memoria proaspătă ca fagurul, pentru o zi când va fi să ia în mâini schiptrul vânturilor.           O, câte greutăţi avea înaintea sa Bogdan, părintele feciorelului! l-ar fi trebuit ani o mie să îndrepte tot ce stricaseră răii şi lăcomii, tot ce încurcaseră vânturile într-un sfert de veac de zbucium!           1 Cioareci – pantaloni ţărăneşti, strânşi pe picior.           2 Pănură – aba, ţesătură groasă.           3 Catrinţă – îmbrăcăminte tradiţională, specifică portului femeilor românce, bogat împodobită, care serveşte ca fustă sau ca şorţ.           4 Comanac – acoperământ al capului, de formă cilindrică, din lâna sau pâslă, purtat odinioară de bărbaţi.           Cu silă s-a uitat calmul voivod, şi la apus, şi în urmă la miazănoapte, căci şi Ungurul şi Leahul cereau să le fie vasal! Ca mijloc de ameninţare, Leahul îl ţinea pe Petru Aron, rivalul şi fratele său, gata oricând să-l repeadă la Suceava! Iar înainte, departe, se zărea tot mai bine, la geana Mării şi Dunării, iataganul curbat al Turcului.           Pentru Bogdan, învăţătura era lămurită bine, iar feciorelul abia o desluşea; să nu ai a face cu doi duşmani deodată! Fă ce poţi, şi pe unul încurcă-l şi ţine-l cu botul pe labe, până ce pe celălalt îl stropşeşti1 şi-l amesteci cu ţărâna!           Iar de va fi să fie vrun rău în ţară, feciorelul să treacă în Ţara Românească de peste munţi, la domnul loan de la Hunedoara; sau în cealaltă Ţară Românească, la Vlad Ţepeş…           Asta, numai dacă Bogdan voivod va pieri, în luptă dreaptă sau de sabie hicleană2!           Dedesubtul pământenilor, în şi mai adânc întuneric, vieţuiau robii, mai cu seamă Tătarii şi Ţiganii, şi-şi treceau starea din tată-n fiu şi din neam în neam. Unii Tătari erau prinşi în războaie şi aduşi spre” a munci gliile Domnului şi privilegiaţilor, dacă nu erau trecuţi prin ascuţişul săbiei încă pe câmpiile înfrângerii.           Însă, din timp în timp, domnii porneau şi singuri războaie împotriva vecinilor, aducând pe moşii mulţimi în funii, aşa cum în veacuri mai apropiate se furau cârduri de vite!           Dar, întorcându-ne la robi, trebuie să mărturisim că dacă un rob lua de soaţă o femeie liberă, îi punea şi ei pe tâmple cununa robiei, o dată cu cununa de nuntă! Dacă roaba lua de soţ un bărbat liber, prin însurătoare devenea rob şi el.           Voivozii erau stăpâni peste toţi robii din întinsul ţării; se aflau la cămările diecilor3 catastife anume, unde toţi erau scrişi cu numele lor, cu îndeletnicirea şi locul unde se află. Din vreme-n vreme, voivozii miluiau privilegiaţii, dăruindu-le robi şi roabe, iar dacă cumva globnicii prindeau robi fără stăpân, îndatoraţi erau să-i aducă la cămările domniei, să fie scrişi la catastif! Şi dacă, ferească cerul! un privilegiat sau un om al său, sau un călugăr, ucidea vreun rob de la vro curte străină, era osândit nu să ispăşească pentru moarte de om, ci rob în loc să dea!           1 A stropşi – a zdrobi, a sfărâma în picioare, a strivi.           2 Hiclean – viclean, trădător.           3 Diec (diac) – scriitor şi slujbaş al vistieriei în ţările române, grămătic.           Când a ajuns cu istorisirea aici, Bogdan voivod s-a oprit, căci tocmai se auzeau între acoperişurile Bosancilor izbituri de baros.           Peste câteva clipe, Ştefan, feciorelul Domnului, vedea în făurăriile lui Boldur Udeştean robi dezbrăcaţi pân' la jumătate, bătând fierul şi trasformându-l în lacăte şi cleşti, în cuţite, în căldări şi tingiri; şi băteau ciocanele în ritm sacadat; scânteile roiau ca bondarii în lumina din ce în ce mai scăzută a amurgului. Dar straşnic avea să se minuneze feciorelul, desluşind în alte făurarii meşteri subţiind fierul şi modelându-l în săbii şi halebarde, în scări pentru săi, în zăbale, topoare şi buzdugane… înainte, departe, departe, deasupra pădurilor, la răsărit, scânteia în soarele scăpătând o turlă, şi atât Bogdan cât şi feciorelul său şi-au întors privirile într-acolo. Cum era pace desăvârşită, ei au stat să asculte freamătul liniştii înserării. Oştenii din pâlc s-au oprit şi ei.           Stins s-a auzit, undeva în codri, tocmai sub dealul Udeştilor, mugetul zimbrului. Era ca un oftat ori ca o picurare de frunză. Şi când mugetul s-a auzit iar, ceva mai tare, poate ca un foşnet de undă, Bogdan a oftat; feciorelul s-a semeţit spre tăcerile dominate de păduri.           Au pornit mai departe, privind turla mănăstirii de la Vorona.           Aşa a aflat Ştefan că mănăstirile erau o putere negrăit de mare, căci stăpâneau moşii nesfârşite, din daniile domneşti sau luate cu hapca; aşa a aflat de nesfârşitul număr de robi mănăstireşti, de morile mănăstirilor, de iazurile întinse; şi de dreptul egumenilor de a judeca uneori chiar şi moartea de om şi de a da osânde pân' la tăierea capului… Pământenii erau dăruiţi mănăstirilor, o dată cu pământurile şi satele; şi deseori se întâmplau certuri şi sfadă mare când cereau dreptul de strămutare spre tărâmuri mai libere…           Averi uriaşe strângeau egumenii şi din rodul câmpiilor; şi din albinărit; şi din iazurile cu peşte; încât şi mănăstirile erau ca nişte ţări de sine stătătoare… şi mai aveau mănăstirile mori multe pe ape; şi pământenii erau îndatoraţi să macine numai la morile lor, dând legiuită vamă.           Ascultând feciorelul cuvântul părintelui său, se întreba de mult în sine un lucru grozav şi chinuitor – se întreba, şi pe sfânta dreptate! dacă averea Moldovei era împărţită în atâtea părţi, în ce sta puterea voivodului? Cum putea face faţă întreţinerii oştilor, cumpărării de arme şi mai ales vrăjmaşilor dinafară, dacă nu ţinea sub schiptrul său tot ce alcătuia puterea?           Întrebarea prindea forme nelămurite în mintea lui ageră, dar atât de tânără; însă n-a avut nevoie să-şi chinuiască fruntea, căci Bogdan voivod şi-a reînceput cuvântul, după ce s-a uitat în urmă, la pâlcul de oaste…           A mărturisit fiului său, ca o împărtăşanie supremă a acelor ceasuri, că ţinta cea mare a vieţii sale va fi tocmai lupta pentru strângerea puterii sub schiptru unic!           Cel mai mare vrăjmaş al lumii şi-a arătat turbanul în zarea Moldovei! Şi, apoi, unele curţi şi cetăţi dăruite cu uric cu tot venitul, au fost cuiburi de şerpi unde s-a clocit veninul urâciunii şi hicleniei, unde s-au hotărât ivirea pretendenţilor veniţi cu sânge şi lacrimi peste ţară… La astfel de privilegiaţi au stat pe rând domnişorii care s-au sugrumat şi şi-au scos ochii, un sfert de veac în capăt, iar Petru Aron stă la pândă în Pocuţia, înconjurat de privilegiaţi hicleniţi!           O ură neagră ca întunericul a încruntat faţa voivodului; dar s-a stăpânit, să nu-strice inima feciorelului şi să nu bage de seamă pâlcui. în afară de asta, trebuia stăpânire de sine şi răbdare îndelungă, după exemplul morilor încet ale timpului, care macină munţii şi întind pe aria trufiei lor aria mărilor; şi usucă tot cu aceeaşi încetineală mările, cum ar usca lacrimile sau rouă câmpului.           Destul că feciorelul a înregistrat bine în adâncul memoriei tinere spusele părintelui, şi a văzut în adâncul vorbelor tot ce trebuia! A mai înţeles că puterea Moldovei stă jos de tot, unde freamătă mulţimile; adevăr văzut la Crasna, când au venit în ajutorul Domnului ostile pământului, dărâmând ca pe nişte turnuri fala cavaleriei polone! A înţeles că tatăl său este om drept şi nefericit; şi în candoarea vârstei lui, feciorelul credea că-i poate şterge nourul de pe frunte cu o sărutare! Aflase cât de cât din rânduielile ţării Moldovei, şi multe din cele auzite l-au mişcat, i-au pus inima în ritm mai repede, mai ales auzind despre nedreptăţi. Multe l-au revoltat pe feciorelul Domnului; şi inima lui proaspătă ca dimineaţa se înnoura, dându-şi seama că tatăl său domneşte pe-un puhoi adormit.           Cum trecuseră de satul Bosancilor, şi cum au urcat dealul la Luncuşoara, amândoi s-au uitat în urmă, şi printre culorile toamnei se zăreau turnurile cetăţii luminate ca de-un pojar. Se distingeau clopotele Sucevii, ca suspinele. Sau, poate, erau numai zimbrii în adâncul pădurilor udeştene, boncăluind la apele singurătăţilor; şi le răspundeau alţi zimbri, din pădurile veacurilor.           Destul că, privind pojarul de pe turnuri şi ascultând, Bogdan voivod a oftat.           Feciorelul s-a îngălbenit.           Şi unul şi altul simţeau nelămurit că fac un drum primejdios!           De ce oare?           Niciunul, nici altul n-ar fi putut spune, însă teribilul simţământ le-a crescut când au zărit Reusenii, cu cetăţuia lui Boldur.           Zidul împrejmuitor avea creneluri, iar în turnul de deasupra porţii se vedea straja în zale şi cu halebardă.           A răsunat un corn.           Înlăuntrul s-a auzit freamăt scurt.           Abia când a văzut că poarta nu se deschide îndată, şi că e lăsat să aştepte, Bogdan voivod a simţit fulgerul jignirii; dar s-a stăpânit.           Feciorelu! şi-a dus mâna la jungher.           Însă poarta s-a deschis.           Se auzeau glasuri de oşteni, grăind şi dând porunci, pe nemţie.           Înalt, pietros, bărbos şi trufaş, boier Boldur s-a înfăţişat cu pas calm.           S-a descoperit încet.           N-a îngenuncheat.           Numai s-a înclinat puţin, poftind oaspeţilor bună venire şi făgăduindu-le, după legea vasalităţii, consilium et auxilium1…           Apoi, după ce pâlcul de oaste a intrat, porţile s-au închis.           Lăutarii au prins a cânta.           Bogdan şi feciorelul s-au aşezat la masa mare, între boierii bătrâni.           Erau şi coconi la masă.           Şi domniţe.           S-au sculat şi au închinat, boier Boldur numai prefă-cându; se că repede oala cu vin spre gură!           Însă şi Bogdan aşijderea făcea, deşi boier Boldur luase băutura de credinţă, jurând pentru a zecea oară că-i gata oricând să dea Domnului cuvenitul consilium et auxilium!           — Tătuţă, nu-i da încredere! îi venea feciorelului să ţipe, dar ochii lui Bogdan zâmbeau spre el:           — N-ai teamă, feciorel!           Deodată un vânt mare a izbit ferestrele! Peste o clipă, răpăia furtuna de toamnă. Lumânările au clipit speriate în sfeşnice şi-n ulcioare. Una câte una, s-au stins.           Afară se petrecea un vălmăşag!           Pumni grei băteau în uşi!           Într-o clipită, s-a arătat un oştean de-al voivodului!           Horcăia, arătând cu mâna afară.           A izbutit să geamă:           — A venit Petru Aron…           S-a auzit hohotul de râs al lui Boldur.           Uşile s-au năruit.           Petru Aron s-a arătat în prag.           S-a repezit spre Bogdan.           L-a lovit cu sabia în grumaz.           A ţâşnit sângele, stropind bucatele, coconii şi domniţele.           — Pe fratele tău! a răcnit careva.           — Da, chiar pe fratele meu! Unde se află Ştefan, fiul fratelui?           Totul s-a petrecut într-o clipă. Săbii şi scuturi l-au apărat pe Ştefan, la furişarea afară.           Cu capiul gol, prin ploaia repede, el urca Dealul Crame|, spre codru, îl urma doar un om, un pământean necunoscut, îl apucase de mână.           ' Consilium et auxilium (lat.) – sfat şi ajutor.           — Spre Transilvania, domnişorule! a spus o singură dată şi în urmă răsunau cornurile şi nechezau caii vrăjmaşilor.           Nu s-au îndepărtat prea mult.           S-au oprit într-o singurătate neagră, la câteva bătăi de arbaletă.           S-au zărit facle, dar s-au pierdut toate şi repede, în alte direcţii.           Ştefan sta în coliba de crengi a pământeanului. Se uita în umbrele codrului. Cum ploaia contenise şi lumina luna, desluşea exodul fiarelor speriate. Ţâşneau cârdurile de căprioare, sărind peste pârâu în salturi arcuite. Le împingeau din urmă cerbii cu coarnele rămuroase.           Pământul s-a hurducat uşor, când au prins a năvăli spre râpi zimbrii în cârd compact. Mugeau, şi parcă-şi urmăreau rostogolirea hohotitoare a boncăluiturilor.           Apoi, pământeanul a râs spre fugar, încredinţându-l că oricât va fi în seama stihiilor, să n-aibă teamă! l-a pus pe umăr sumanul său mirosind a fum; şi l-a petrecut spre apa Moldovei şi spre Bistriţa; iar când s-au zărit străji la brazda Ţării Româneşti de peste munţi, a urat copilului orfan şi nefericit drum bun!           Aşa a început feciorelul Ştefan pribegia lungă de şapte ani.           A trecut brazda Ţării Româneşti de peste munţii, ducând cu sine imaginea îngrozitoare a morţii tatălui şi hotărârea de a se răzbuna, oricum şi oricâtă vreme ar trebui să treacă!           Ştia însă din învăţăturile proaspete ale tătâne-su că nimic nu se înfăptuieşte din senin şi vânt, ci prin răbdare, cumpăt şi organizare. Trebuia să se înfrângă, să muncească din răsputeri, să se pregătească răbdător şi tăcut pentru ceasul cel bun al viitorului, îl învăţase părintele său că răbdarea macină munţii şi usucă mările, şi cu acest exemplu feciorelul a trecut brazda, către castelul de la Hunedoara, unde mai fusese odată împreună cu tatăl său.           Dacă n-ar fi fost şi alţi eroi împotrivitori puhoiului otoman, loan de la Hunedoara, Domnul Ţării Româneşti de peste munţi, ar fi putut să umple cu umerii lui acel timp, tot!           După cum ştiut este, tatăl său, Voiaj Românul, fost-a şi el viteaz mare al vremurilor sale; şi pentru faptele de vitejie săvârşite răsplătit fost-a, dăruindu-i-se domeniul Hunedoarei.           loan, marele viteaz de mai târziu, a fost întâi luptător în armatele ducelui de Milano. Intrând în slujba Ungariei, i s-au dat şi lui multe stăpâniri în Banat. A fost şi ban de Severin, şi voivod al Transilvaniei, şi regent al Ungariei. Armata lui, atât de vestită prin vitejii, era alcătuită în primul rând din ţărani şi mici nobili.           Însă, înainte de a trece la faptele lui de arme, se cuvine să ascultăm şi o legendă, căci mare încântare şi mare bucurie sunt ele! Le-am putea numi, grăind pe sfânta dreptate, sare a bucatelor şi izvor în pustie!           iată, deci, ce se spune despre sămânţa Corvinilor: Pe când era mic, loan se juca odată cu un inel! Şi pe când se juca el aşa, se spune că s-ar fi repezit un corb şi i-ar fi luat inelul, urcându-se în văzduh. Şi se spune că aşa s-a născut numele „Corvin”, dat marii familii a viteazului, adică după corbul acela. Şi se spune că cei ce au văzut cum a răpit fiara văzduhului inelul au citit în întâmplare un semn că fiul lui Voicu va fi în zilele lui om mare şi vestit, spre norocul pământenilor transilvani!           Într-o zi, demult, demult, au sunat la creneluri cornurile de la Hunedoara, vestind un alai din miazănoapte, loan voivod a binevoit să-şi arate faţa la soare şi să surâdă. îi veneau de departe, de la Moldova, în ospeţie, un crai şi-un crăişor.           Când a sunat din cornuri pâlcul Moldovei, portalul s-a deschis cu solemnitate. S-au rânduit pe două rânduri oşteni întru onoarea clipei. Erau oşteni bătrâni ascunzând, sub scuturi grele, braţe rănite în înfricoşate încleştări cu Turcii. Ba, unii, din straja de onoare, aveau pe câte-un ochi bandaj, semn că orbiseră în flăcările cetăţilor sau în grindina suliţelor. Craiul oaspete era destul de alb la tâmple. Crăişorul era iute în gesturi şi ochii îi umblau repede, de la oştean la oştean, minunându-se de greimea1 făpturilor, de mulţimea rănilor şi, mai cu seamă, de greimea armelor. Abia-l stăpânea bătrânul crai, ghiontindu-l uşor cu cotul, să se astâmpere…           Deodată, după ce au descălecat, s-au văzut faţă în faţă cu eroul legendar, cel ce stropşise duiumuri de Turci la Varna, la burgul Sibiului şi la Belgrad… S-au închinat unii spre alţii, în 1 Greime – mulţime, grosul unei armate.           timp ce rânduitorul ţeremoniilor striga numele, rangurile şi numele ţării oaspeţilor.           Măria sa Bogdan voivod, Domnul Moldovei!           Măria sa Ştefan, fiul măriei sale Bogdan, urmaş în jilţul voivozilor Moldovei…           După ce voivod loan şi voivod Bogdan şi Ştefan fecior de voivod s-au închinat unii spre alţii iar, şi-au spus cuvinte de bungăsit şi de bunvenit, grăind toţi în graiul străbun românesc.           Crăişorul Ştefan nu-şi mai putea lua ochii de la viteazul între viteji. Răspundea la întrebări anapoda. Ducea bucăturile la ureche, după ce s-au aşezat la masă; toată închipuirea lui fiind ţintită spre faţa viteazului, căci parcă se afla în faţa unei făpturi coborâtă din legendă.           Nimeni dintre cei de faţă n-a bănuit însemnătatea clipei, nimeni nu şi-a dat seama atunci nici pe departe că feciorelul cu ochi albaştri şi cu trup parcă tras prin inel avea să preia în mâinile sale spada Corvinului mai târziu, întru apărarea tărâmului natal.           Noi nu ştim cât vor fi stat cei doi Moldoveni în ospeţie la loan Corvin, însă ni-l închipuim pe Ştefan părăsind repede de tot regulile ţeremoniilor şi coborând la ogrăzi, să pipăie armele bătrânilor oşteni, să le pipăie rănile, şi poate să asculte înfricoşate istorii asupra bătăliilor prin care i-a purtat loan.           Cea mai înfricoşată bătălie a vieţii sale, cu Turcii, a dat-o loan Corvin, în 1448, pe Câmpia Mierlei, şi a ieşit biruit. Dar sabia voivodului trebuia să se ridice, iar, spre răzbunare cumplită! Un an după ce a cucerit Constantinopolul şi i-a zis Stambul, adică la anii de durere 1453, Mahomed al ll-lea a pornit hotărât, cu oşti 150.000, întâi să stropşească cetatea Belgrad. Bine înţelegând tâlcul acestei furtuni înspăimântătoare, loan i-a luat-o cu ostile înainte şi s-a ascuns în cetate. Şi cum au ajuns oştenii lui Mahomed, au văzut că n-au de ce scoate iataganele, nici măcar pentru ce-şi ridica gurile tunurile spre porţi şi metereze. La cele dintâi strigăte ale lor, cetatea Belgrad a ridicat basma albă.           Cuceritorul Constantinopolului şi-a strunit calul.           Şi-a făcut vânt prin poartă înăuntru!           II urmau ienicerii şi călărimile, gata să dea iuruş asupra averilor sârbeşti, femeilor şi copiilor!           Şi pe când Mahomed trecea cu fajă pe uliţe, deştepta-tu-s-au trâmbiţele celor ascunşi!           A urmat măcel neînchipuit!           Cel ce se credea biruitor, abia a scăpat cu zile, în cetatea pomenită, Belgrad, în anii amintiţi 1454, spre gloria oştilor crăişorului loan!           În preajma acestui stejar alb de promoroacă a stat Ştefan, feciorelul pribeag, un timp, şi a deprins multe din ştiinţa organizării oştilor. Băgase de seamă că puterea acestui leu, tot în mulţimea cea mare stă… Chiar şi traiul şi pâinea mulţimii era mai bună, pe întinsele lui domenii, loan înţelegând că trebuie să dea scuteală şi păsuire celor ce alcătuiau tăria avânturilor în lupte, înţelegând că nu trebuie să acopere fântânile şi izvoarele nemuritoare cu lacrimi.           Drumurile de după aceea ale lui Ştefan au rămas problematice, dar el vedea înainte în timp un ochi rău în negură, ochiul ucigaşului Petru Aron, acum stăpân pe Moldova.           Într-o zi, cum mergea, a zărit turnul cel mare de la Târgovişte; şi astfel, după ce a cerut bunului şi asprului Vlad Ţepeş casă şi masă; şi după ce le-a primit cu prisosinţă, degeaba n-a stat; ci, după obiceiul timpului şi după învăţătura tătâne-su, a început şcoala călirii. Nu între perne moi şedea şi nu în încăperi, ci afară în zloate şi geruri aspre sau la cămările oştenilor, luând parte la muştrul1 zilnic.           Bătrânii oşteni, care mai apucaseră vremea cea mare a lui Mircea, istoriseau despre marşul nemaipomenit care a ţinut doi ani, prin ţara Dobrogei, prin pădurile fremătătoare şi-n vecinătatea orcanului2… Aminteau Rovinele, şi ascultătorii auzeau parcă răcnete de asalt!           Dar cruciada de la Nicopole, când au venit cavaleri tocmai de la Burgundia?           Aşa învăţa Ştefan istoria; şi trăgea învăţăminte de la aceşti dascăli bătrâni, care apucaseră vremuri de vitejie şi între fulgerele lor se amestecaseră, determinând cu spada cursul timpului.           1 Mustru – instrucţie. Orcan – uragan.           Se afla ca într-o înaltă academie, unde învăţaţi bătrâni se arătau mai ales la ceasul cel mare al amurgului, să-şi predea învăţăceilor ştiinţa, încăperea mirosea nu a flori de câmp, ci a fum de lumânare de seu şi sudoare; şi încălţările înţelepţilor cât şi ale învăţăceilor răspândeau şi ele miros tare, amintind pielea de cal dubită1… în ce priveşte taxa pe învăţătură, era nespus de uşoară şi simplă: o bărdacă de vin bun pe seară! Iar pe pereţi, armele vechi stăteau mărturii practice, stăteau halebarde, lănci şi arbalete, talismane de care nu se putea atinge nici un învăţăcel fără să se facă de ocară!           În scurt timp, Ştefan a poftit să se ia la întrecere cu cei mai iscusiţi trăgători şi ochitori cu arbaleta, spre mirarea şi încremenirea înţelepţilor! Când a spus că pofteşte una ca asta, învăţăceii au râs de acest pui de moldovean pripăşit între ei şi despre care se ştia vag că e fiu de voivod şi râvneşte jilţul ţării de baştină.           Când a apucat Ştefan arcul cu vârtej, şi când a ochit, şi când a tras, înţelepţii l-au îmbrăţişat, mai cerându-i o bărdacă, în timp ce restul academiei, ieşită la câmp la prubă1, se uita cu pizmă la feciorul scurt de stat şi atât de destoinic la braţ!           Dar nu numai în mijlocul acestor înţelepţi petrecea Ştefan, căci toate laturile vieţii trebuiau binecunoscute, pentru lucrul ce avea să-l înceapă, la coacerea deplină a unui anumit ceas al timpului! Academia aceea avea înţelepţi predători de lecţii practice, şi la vama domnească din poarta cetăţii unde se vămuiau străinii şi pământenii; avea înţelepţi învăţători la hanurile simple, unde poposeau neguţători tocmai din Genua şi Florenţa.           Aici, după cât se vede, Ştefan deprindea ştiinţa geograficească, odată cu ţinerea în rânduială a drumurilor celor mari şi bătrâne, care veneau tocmai din veacul lui Basarab.           E drept că, adesea, îl cuprindea boala arzătoare a nostalgiei; zărea turnurile Sucevii în pojar, şi parcă auzea boncăluitul zimbrului, ca un suspin sau ca o picurare; însă şi boala nostalgiei are leac! Când îl cuprindea, ieşea repede la muştrul aspru, în viforul câmpiilor dunărene; îşi strângea vârtejul arcului până la plesnire; şi săgeata aruncată parcă ţintea drept în ochiul ucigaşului din negură…           1 Dubit – argăsit, tăbăcit.           2 Prubă – probă, dovedire.           După munca muştrului, adormea ca-pământul în preajma apelor liniştite, şi dormea somn fără visuri! Se trezea râzând şi însetat de viaţă!           Aşa îşi apăra el şi sănătatea trupului şi a sufletului, să fie tare în ziua când va porni la izbitura decisivă!           În ce priveşte vederile lui cu Domnul Vlad, erau scurte şi rare, căci asprul şi dreptul gospodar n-avea când întinde taifasuri! Din timp în timp, îl poftea şi-i vorbea despre Moldova, împărtăşindu-i ştiri aduse de neguţători şi iscoade trimise anume.           0 ură neagră întuneca obrazul voivodului târgoviştean, când grăia despre ticălosul Petru Aron! Nici nu-i venea a crede că într-adevăr se închinase Turcului… Ce silă şi ruşine! Astfel de capete, care se pleacă fără să încerce să înfrunte vânturile, sunt demne de pus în par, să fie stupite de trecători o mie de ani în şir!           Iar bucilor, care poftesc să stea pe pernă moale, când ţara geme în osândă, li se cuvine întâi să fie mângâiate cu ciomagul, apoi înfipte în ţeapă, fără judecată!           Într-adevăr, în vremea asta, Moldova crâşca1 şi răbda cum nu mai răbdase din partea nici unui nelegiuit! Rânduielile puse de Bogdan, în domnia lui scurtă ca suspinul, s-au prăbuşit; încât sărmana ţară era arie de măceluri între taberile de boieri adverse; şi credem că vorba „peştele cel mare înghite pe cel mic” tot atunci a luat naştere! Peştele cel mare din înţeleptul cuvânt era tagma privilegiaţilor; şi după ce au înghiţit ogoarele cele mărunte ale oamenilor necăjiţi şi buni, au prins să strice şi hotarele boierilor mai mici, înghiţindu-le stăpânirile şi lor, aşa încât peste toţi şi toate umbla freamătul cel mare al nemulţumirii. Şi-n stăpânirile mănăstireşti se amesteca laba voivodului întunecos ucigaş de frate, încât şi egumenii crâscau în bărbi şi se ascundeau peste noapte în altare, de frică să nu vină să-i gâtuie oamenii întunecosului!           Toţi cei ce nu iubeau furtul, jaful şi aventura, toţi cei ce nu făceau parte din tabăra Ucigaşului se pribegeau peste munţi, la Bistriţa, iar pământenii stăteau îngenuncheaţi sub şuvoaiele           1 A crâşca – a scrâşni dn dinţi de mânie.           vremii, cu îndărătnicia pietrei şi spinului! Uliţele neguţătorilor din Suceava, din Baia, din laşi, din Bacău şi Roman erau de mult pustii; încât pasul străjerilor răsuna sinistru, ca-n cetăţile pe vecie adormite.           Şi oare se mai putea grăi despre hanuri şi despre popasul de seară al carelor cu mărfuri? Hanurile erau locuri doar ale crimei şi creştea iarba părăsirii sub umbra arborilor bătrâni, plantaţi pe vremea lui Dragoş voivod… Dacă un copac se prăvălea de trăsnet, de-a latul drumului, aşa rămânea, căci drumurile mari nu mai erau de trebuinţă nimănui; toţi cei ce aveau de mers de la un târg la altul sau de la un sat la altul, foloseau drumurile ascunse, prin lunci şi păduri, pe urmele căpriorilor şi zimbrilor.           O boală mai cumplită ca ciuma şi o cumpănă mai cumplită ca roirea înspăimântătoare a lăcustelor bântuia pământul Ţării Moldovei, o dată cu înscăunarea lui Petru Ucigaşul! Oamenii Ţării Moldovei, cu de toate erau deprinşi; şi cu răpirea ogorului; şi cu darea dijmelor; şi cu birurile la vremea crestării pe răboj; erau deprinşi şi cu năvala deasă şi succesivă de oşti; şi cu lucrul greu la cetăţi; şi cu paza lor; şi cu cositul fânului domnesc; şi cu căratul lui; erau deprinşi şi cu judecăţi nedrepte; însă oamenii Ţării Moldovei nu erau deprinşi cu plecarea capului cu bunăvoie şi nici de nevoie; căci zicala „capul plecat sabia nu-l taie” nu poporului aparţine, după cum o dovedesc luptele dinainte şi de mai târziu!           Oamenii Ţării Moldovei s-au cutremurat de ticăloşia Ucigaşului, când au aflat că vor avea de plătit tribut sultanilor! Una ca asta, Moldova n-o putea răbda, întâi pentru mândria şi neîncovoierea legendară, pe urmă pentru suma colosală care însemna gâtuire adevărată!           Vestea a cutremurat şi pământeni, şi neguţători, şi meşteşugari, şi deopotrivă s-au cutremurat boieraşii; căci Aron Petru deopotrivă avea să-i tundă! Fesul Turcului s-a arătat prima dată la Suceava atunci; şi tot atunci s-a instaurat şi temeneaua1, semn al căderii mândriei în pulberea odinioară generatoare numai de stejari.           1 Temenea – plecăciune, reverenţă.           Că Moldova nu putea suferi jignirea, s-a dovedit repede de tot! în numele scuturărn jugului, s-a ridicat un pământean simplu, cu nume neînfricat, îl chema sau i se spunea Leul; când a dat Leul strigare, cetele au înşfăcat uneltele şi parii! N-a fost răzmeriţa Leului numai spulberare de fulgi, sau vânturare de pleavă; ci s-au adăugat armelor simple de lemn şi armele de fier ale meseriaşilor, şi scuturile şi halebardele boieraşilor; şi când întâiul puhoi de foc a izbucnit pe zare, ochiul Ucigaşului s-a holbat de spaimă. Au ars atunci curţi de-ale privilegiaţilor, şi s-au dat focului catastifele dărilor; şi s-au legănat în crengi mulţi dintre stropşitorii sărmanilor! Petru Aron spumega, în timp ce răscoala Leului bântuia spre Pocuţia de la Suceava-n sus.           Ştafete sucevene au alergat la şleahticii Poloniei, vestindu-i că se apropie Leul; şi să ia măsuri, domnii şleahtici, căci pe unde trece coama de foc a Leului, pământenii fug de pe moşii şi se alătură furtunii de primenire!           Şleahticii au prins să ia măsuri, însă şi ei şi-au dat seama că nu se pot păzi cârdurile de iepuri… Focul a cuprins şi brazda Pocuţiei; şi a bântuit şi dincolo de ea, încât era vai şi amar de cei ce stăteau pe pernele moi!           Răzmeriţa Leului învederează două adevăruri: că puterea mulţimilor nu s-a lăsat supusă de bunăvoie umilinţei tributului; şi că şederea Ucigaşului la Moldova era mai scurtă ca şederea cioarei în par.           Dealtfel, după ce a repezit ştafeta la Poloni, Petru Aron a primit cuvenita dojana, repezită prin alte ştafete înapoi:           — Ce fel de stăpân era, că nu putea ţine în frâu mulţimile? Dacă ştiau domnii Poleci1 că e om de paie, nu-l sprijineau cu spadele, nici la uciderea lui Bogdan, nici la aburcarea în jilţul Muşatinilor!           Aşa să ştie Petru Aron; şi altădată să pună şaua mai zdravăn pe poporul Moldovei, cal binecunoscut ca nărăvaş!           Petru Aron a înghiţit în sec, repezind răspuns dulceag, că până la moarte va da domnilor suzerani2 poloni consilium et auxilium; şi că răzmeriţe nu se vor mai întâmpla…           1 Polec – polonez.           2 Suzeran – mare senior (în evul mediu) de care depindeau alţi seniori în urma relaţiilor de suzeranitate.           — Altfel te stropşim! au repezit suzeranii răspuns.           Destul că Leul a fost şi biruit şi prins; iar coama lui, care a trecut ca flacăra prin întunericul veacului, s-a alinat poate sub toporul gâdelui.           Însă Ucigaşul n-avea să aibă zilişoare bune, nici după aceea şi nici în vecii vecilor; căci tot mai des i se aducea ştire că nepotul său, Ştefan, trăieşte şi se află la Târgovişte…           Deseori, întunecatul vărsător de sânge rămânea cu îmbucătura în gât când iscoadele, trimise anume în cetatea ţepilor, îi spuneau la întoarcere că Ştefan a crescut mare, că e desăvârşit oştean; şi că ocrotitorul său, Vlad, îl ţine ca pe copilul său…           — Cu ce scop? întreba întunecosul, dar răspunsul aveau să i-l dea vremurile.           A aflat repede că pământeni şi boieraşi fug în Sud, la brazda Ţării Româneşti, şi se alcătuiesc în tabără!           A aflat că fugarii şi mustru fac, ca-n pregătirea furtunilor cu spada! Ştirile de acest soi erau tot mai dese; şi întunecosul se uita tot mai strâmb la aieşii săi; iar aieşii îi răspundeau mai linguşitor cu vorbe şi mai pompoase de închinăciune, parcă spre a-şi ascunde nişte planuri… Lăudau virtuţi inexistente în firea Ucigaşului şi pe care el însuşi ştia că nu le are! îi lăudau până şi calul; şi până şi câinele de vânătoare; ca spre a intra în graţiile cailor şi câinilor; într-un cuvânt, practicau faţă de omorâtorul fratelui ceea ce în toate vremurile se chema slugărnicie, care din veac sună hodorogit, ca un poloboc spart… îi sărutau mâna stropită de sânge frăţesc; dar nici întunecosul nu era prost; ştia bine că la o adică toţi îi întorc spatele, toţi fug la duşmanul său, jurându-i consilium et auxilium… Aşa că pâinea lui numai dulce nu era; iar despre somn, putea spune că era noapte numai de fulgere brăzdată.           Afla că deseori pământeni străini, de dincolo de brazda Sudului, urcă la satele Moldovei şi tăinuiesc cu supuşii săi! Ce tăinuiau, era limpede ca lumina: Ştefan, nepoţelul, îşi pregătea izbitura de întoarcere… Degeaba trimitea Petru Aron oşti repezi de pedeapsă şi de stricare a taberelor, căci mărul primejdiei se cocea necontenit; şi trebuia să-i pice drept în moalele capului!           Şapte ani trecuseră de la pribegirea feciorelului, şi acum, în primăvara lui 1457, după ce s-a alinat spulberul alb al iernii definitiv, şi pe când ogoarele se zbiceau, la brazda Sudului s-a zvârcolit alt spulber, ridicat de sub copitele cailor.           Înfruntarea dintre unchi şi nepot a fost pe cât de scurtă, pe atât de înspăimântătoare; malurile Şiretului la Doljeşti s-au încruntat; s-au spurcat cu sângele şi cu balele vânzătorilor; şi s-au sfinţit cu sângele eroilor lui Ştefan.           Lângă ajutorul de oaste dat de Vlad Ţepeş s-au aliniat repede pâlcurile ţării, pământenii şi boieraşii năpăstuiţi; şi aşa, cu acel număr de oameni şase mii, Ştefan a măsurat puterea unchiului.           l-a întins capcană, amăgindu-l când într-o parte a câmpului de luptă, când în alta, dar Ucigaşul scăpa ca prin urechile acului, înconjurat de cetele de credinţă. La urmă, văzând că puterea săbiilor scade, Ucigaşul a dat ceea ce de-atunci se cheamă „bir cu fugiţii”, apucând spre munţi, dar ca nălucile îl urmăreau armiile feciorelului! Şi-l urmărea toată Ţara Moldovei, câtă nu fugise la adăpost, ca pe-un ticălos ce era; şi numai cu puţini oameni a apucat spre miazănoapte, să plângă la porţile suzeranilor.           Aşa începea acea epocă nouă în istoria noastră, luminoasă şi plină de eroism; şi parcă şi firea îşi da partea ei cu toate florile primăverii!           Într-adevăr, fumegările pământului păreau uriaşe altare antice, sub seninul cerului ca lacrima, şi unghiurile de cocoare evoluau încet, năzuind către Suceava pe deasupra armiilor biruitoare. Bubuia arama clopotelor Moldovei, pe tot întinsul, şi la porţile satelor ieşeau pământeni cu pâine şi sare.           Ştefan era nespus de tânăr încă, dar înfăţişarea şi statura vădeau că trecuse prin aspră selecţie şi că se dovedise vrednic să poarte spada răspunderilor. Moldova ieşea la marginea drumurilor şi-i zâmbea, prin ochii fetelor, prin binecuvântarea mamelor şi prin lacrimile ochilor bătrâni.           Tot ce era viu în Moldova, spre Suceava mărşăluia, la soborul obştesc de elecţiune1, după cum vesteau pristavii2 feciorelului! O, de când nu se mai ţinuse acel sobor obştesc! De când? Tocmai de la anii de demult, una mie şi patru sute…           Ştefan a observat totul dintr-o ochire, şi nu şi-a putut stăpâni pe deplin sabia când a zărit boieri de-ai Ucigaşului amestecaţi în pâlcuri. S-a stăpânit, căci nu voia şi nu era bine să pună sânge la temelia domniei! Dac-ar fi fost numai privilegiaţii, s-ar fi putut socoti pierdut, ca iedul între haitele de lupi şi ca hulubul între ulii! Dar, dintr-o ochire, Ştefan a văzut cum se înghesuie mulţimile cele mari; plăieşi3 cu plete albe şi în îmbrăcăminte albă ca neaua iernii abia topite; flăcăi cu căciuli împodobite cu pană smulsă din vulturii vânători ai cerului; neguţătorii, meşteşugarii, boieraşii…           După ce feciorelul a întrebat spre numărul mare dacă-l vor sau nu să le fie Domn, glasurile au bubuit straşnic şi ca un vânt a trecut peste Câmpta Direptăţii. Bubuiau la crenelurile cetăţii săcăluşurile4 şi bombardele5; iar în vale, cântau clopotele Mitropoliei, pe şapte glasuri, înfloriseră mălinii şi liliecii; şi toată firea înverzise şi înfrunzise. Cerul părea un blid de cristal, încă umed de ploile abia contenite ale desprimăvărării. Pe sub blidul gigantic şi translucid vâsleau berzele şi unghiurile cocoarelor.           Aşa arăta ziua aceea de Florii 1457; iar feciorelul, după ce a lăsat numărul mare să petreacă în preajma zidurilor, a intrat în cetate şi a sărutat drept în frunte bourul de pe pânza moale a flamurei Moldovei. A şi lăcrămat; dar şi-a şters ochii repede; şi s-a întors zâmbind spre cei ce-l urmau aşteptând pedepse sau miluiri, după vrednicia şi purtarea fiecăruia între valurile evenimentelor vremii.           l-a văzut pe unii boieri mari tremurând, pe alţii plângând de bucurie: dar i-a privit pe toţi deopotrivă de binevoitor, încât pentru toţi firea lui şi gândurile şi planurile lui erau o taină. Mulţi îl vor socoti scăzut în virtuţi şi nedestoinic, însă Ştefan ştia bine că ceasul cerea tăcere; cerea să-i lase pe alţii să vorbească.           1 Elecţiune – alegere.           2 Pristav – crainic.           3 Plăieş – grănicer, străjer.           4 Săcăluş – tun mic, primitiv, cu tragere directă.           5 Bombardă – maşină de război cu care, în evul mediu, se aruncau bolovani sau alte proiectile grele asupra fortificaţiilor.           Veneau boieri mari şi îngenuncheata-pe rând; şi-i sărutau poala veşmântului, jurându-i credinţă; iar Ştefan îi întărea în stările lor vechi, făgăduindu-le ocrotire şi pavăză, ca suprem suzeran al lor. Ştia bine că întăreşte în putere mulţi farisei1, părtaşi cu ucigaşii tătâne-su; dar ceasul începutului cerea cumpăt, căci altfel nu putea înfăptui marea şi înţeleaptă organizare.           Era asemeni înţeleptului pescar, care prinde în pânza slobozită în adânc şi broaşte, şi coromâsle2, şi pietre, dar şi peşti de cei buni; şi când va trage pânza la mal, va săvârşi în amestec actul selecţiei.           Până atunci, pân' la tragerea pânzei afară, era vreme înainte!           După ce a întărit privilegii, a poftit să vadă şi alte secţiuni ale piramidei, nu numai vârful! Deci, a dat poftire boieraşilor, primind şi de la ei cuvinte de jurământ; şi când au venit starostii3 neguţătorilor, bărboşi şi cu documente de la Alexandru, a schimbat cu ei cuvinte de prietenie; şi despre starea negoţului; şi despre preţul lucrurilor; încât la aşa pricepere, starostii s-au mirat întorcându-şi bărbile unii spre alţii… Iar Ştefan zâmbea, perindându-i-se prin faţă amintiri şi ani de la academia liberă târgovişteană…           Tare au binevoit a se mira toţi cei de faţă, când şi starostii meseriaşilor au primit poftire! Se întrebau: de unde şi cum de se pricepe acest feciorel la unelte, ca şi când ar fi fost semănător de mei? A şi oftat feciorelul, arătându-le că plugurile Moldovei sunt simple şi înapoiate, faţă de plugurile Ţării Româneşti, importate de la Braşov! Şi pământurile Moldovei erau în urmă, căci anii tulburi lăsaseră pădurile să năvălească! Ţara va avea nevoie de pluguri europene, cu brăzdare puternice, să pătrundă ţelina până-n măduvă, să zvârlă la cer spic cât vrabia!           Meseriaşii au zâmbit, şi-şi frecau mâinile, de bucurie, dându-şi seama că vor avea de lucru, că vor putea să mlădieze în voie fierul şi arama.           Erau de faţă şi croitori; şi ciubotari; şi armurieri; şi fauri de clopote; toţi se bucurau deschis în faţa acestui fecior care încă nu-şi schimbase veşmintele de drum şi sta sprijinit în arbaletă…           1 Fariseu – ipocrit, făţarnic.           2 Coromâslă – cobiliţă.           3 Staroste – conducător, şef, fruntaş., în mare cinste i-a ţinut câteva clipe pe meşterii făurari de bani, care i se tânguiau că de-atâta timp tiparele lor cu bour nu mai simţiseră arsura metalului topit.           Şi aşa, rând pe rând, unul câte unul sau în cete, părăseau încăperea, şi-l părăseau pe voivod tot sprijinit în arbaletă, deşi se însera, afară şi în cetate.           S-a purces apoi la alegerea Sfatului Moldovei. Şi a fost ales în Sfat mitropolitul Teoctist; şi Duma; şi Stanciul; şi Vlaicul; şi Toma Chindie; şi Petre Ponici; şi Albul; şi Pitic; şi Isaiia Neamţul; şi Hodcu; şi Buhtea; şi Juga; şi Paşcu; şi Sbira; şi Toader; fiecare cu rostul său.           Apoi, dând slobod Sfatului, I-a oprit numai pe Manoil-logofăt, împreună grăind despre starea cancelariilor şi caligrafilor. Se aflau scriitori pricepuţi de slavonie? Dar în latinie se pricepea vreunul? Căci trebuiau întemeiate legături cu ţările vecine şi cu Europa, cu regi şi crai, cu neguţători şi cu tot felul de învăţaţi!           Râdea inima lui Manoil, ascultându-l pe acest preaînţelept tânăr… Tânăr era şi el, încât grăiau de la o inimă tânără la alta; în timp ce ferestruicile se întunecau şi umbrele se ghemuiau în colţurile încăperii; parcă înviau sau coborau din zugrăveli şi picturi umbrele voivozilor şi domniţelor.           Dar Ştefan avea griji grele care cereau dezlegări repezi! Care era starea oştirii Moldovei, pavăza faptelor şi viitorului?           Bucuria ceasului era deplin justificată, căci o dată cu stropşirea întunecosului la Doljeşti, Ţara Moldovei va lepăda jugul tributului apăsător aproape pentru toţi deopotrivă; şi mai ales ţărănimea se va îndrepta din vremelnica încovoiere, cum se îndreaptă ramurile codrului după ce vântul primăverii scutură zăpada. Au răsuflat toţi oamenii, truditori fie cu plugul, fie cu acul, fie cu ciocanul, fie cu gândirea; şi toţi visau ani lungi de pace.           Când au văzut că Domnul înconjoară cu ziduri noi cetatea Sucevii; şi săpătorii sapă şanţ mai adânc; şi că a chemat alţi meşteri să aducă apă în cetate prin conductele de olane tocmai de la lazul Ipoteştilor – s-a crezut că tânărul domnişor vrea să se pună pe trai, să-şi scoată pârleala anilor de pribegie.           O, înşelătoarelor aparenţe! Toţi privitorii vremii au trebuit să înţeleagă numaidecât tâlcul primenirilor şi să audă înainte în timp armele zăngănind!           Înainte de a trece la marile isprăvi gospodăreşti, tânărul Domn a purces la întocmirea oştilor, şi pe Câmpia Direptăţii şi între ziduri muştrul aspru nu mai avea alin!           Odinioară, în anii de linişte relativă, Moldova putea ridica la semnul focului abia câteva mii de oameni, mulţimea cea mare a pământenilor fiind rar întrebuinţată pe câmpiile isprăvilor, însă, înainte de a purcede la selecţia virtuţilor, Ştefan a hotărât, sfătuindu-se cu aieşii săi, împărţirea gospodărească a Ţării Moldovei; şi au împărţit Ţara Moldovei în ţinuturi, după cum mărturisesc amintirile rămase: Suceava, ţinând de cetatea Sucevii şi de pârcălabul1 ei; ţinutul Neamţului, ţinând de cetatea şi pârcălabul ei; ţinutul Romanului, ţinând de cetatea şi pârcălabul ei; ţinutul Câmpulungului; ţinutul Herţei; ţinutul Hârlăului; ţinutul Cârligătura, toate cu pârcălabii lor, ţinutul Hotinului, cu pârcălabul său; ţinutul Bălţilor, cu pârcălabul său; ţinutul Orheiului, cu pârcălabul său; ţinutul Soroca, cu pârcălabul său; ţinutul Tighinei sau Benderului, cel mai mare ţinut dintre Prut şi Nistru.           Şi a hotărât Domnul Ştefan Voivod şi alte ţinuturi, întărind peste ele pârcălabi.           După ce s-au hotărât ţinuturile şi după ce pârcălabii au bătut deasupra porţilor de cetăţi peceţi cu bour, s-a purces la sus-amintita selecţie a vrednicilor. Aşa au fost aieşi curtenii, dintre fiii boieraşilor: şi ei fiind împărţiţi în viteji, oamenii cei mai de credinţă; şi voinici, paznici ai cetăţilor. Privilegiaţilor li s-a hotărât să nu uite că sunt datori să vină cu cetele de prin sate, dacă, ferească cerul, furtunile vor începe! Cea mai tare putere de sprijin rămânea însă tot ţara, cu numărul!           Grijă deosebită au avut Domnul şi pârcălabii săi, la întocmirea călărimilor. Astfel, călărimea uşoară, înarmată cu arc, lance, spadă şi scut, trebuia să aibă mişcări iuţi ca ale vântului, şi la cercetare, şi la harţ2; iar la urmărirea vrăjmaşului trebuia să aibă sprinteneală şi rânduială! Călărimea grea, alcătuită din feciori de boieraşi şi din viteji, era înarmată cu arbalete, cu spade, suliţe şi scuturi şi era îmbrăcată în za.           1 Pârcălab – titlu dat în Moldova, în evul mediu, persoanelor care conduceau un judeţ, un ţinut, o cetate.           2 Harţ (harţă) – încăierare, neînţelegere.           Uneltele breslaşilor1 din târgurile Moldovei au stat din mişcare, când s-a văzut că noul şi tânărul voivod aduce artilerie, şi nu puţini breslaşi şi neguţători au simţit fiori reci la inimă, când au fost poftiţi să-şi trimită feciorii să deprindă lupta de apărare a zidurilor, şi să deprindă de la vrednicii şi pietroşii hauptmani nemţi taina cea nouă şi înfricoşată a mânuirii tunurilor.           S-a trecut îndată la împărţirea pe „sectoare” a zidurilor şi turnurilor, fiecare om şi breaslă să ştie unde să sară dacă va fi să sune cornul cel rău vestitor. Toţi, deopotrivă, oricine ar fi fost, erau sculaţi în zori, încă pe inima goală, la mustru; şi aşa, înainte de a-şi deschide atelierele sau casele de negoţ, pârgarii2 Moldovei se supuneau mişcărilor înviorătoare.           În genere, meseriaşul stă ghemuit pe scaunul său, iar neguţătorul stă din veac în umbra încăperilor de negoţ; şi o dată cu scoaterea lor să respire fără voie aer curat, s-au trezit şi murmure, şi se întâmplau încontrări prin sladniţele3 sau berăriile târgurilor, unde meseriaşii şi neguţătorii intrau să bea bere rece, după ce li se scotea untul la mustru, însă cârtirile erau de scurtă durată, căci încet-încet toţi îşi dădeau seama că Ştefan vrea parcă să-i oblige să fie toţi tineri ca el, încorporând vigoare din mişcare, aer şi lumină.           Se putea vedea în târg la Suceava armeni oacheşi şi pântecoşi, de mult iertaţi de toate vânturile zburdăciunii tinereţii, dar înşfăcând dimineaţa armele de mustru, arcuri şi arbalete, spade şi scuturi, şi alergând la ziduri, fiecare la locul său, închipuind lupte de apărare… E drept că fetele şi soaţele lor râdeau de ei când îi vedeau împiedicându-se în lănci, dar timpul avea să dovedească bunătatea şi înţelepciunea rostului pregătirii. Ba, ceva din rost şi bunătate simţiseră încă de la început, când n-au mai fost nevoiţi să se scotocească în pungi să-şi dea partea de bir pentru tribut.           Această bunătate a viitorului o simţea toată Ţara Moldovei, dar în acelaşi timp îşi da seama că trebuie să se pregătească bine şi necontenit de răfuială! Aşa se lămureşte bucuria şi acceptarea cu largă inimă a tuturor măsurilor domneşti, vestite prin pristavi.           1 Breslaş – meseriaş, membru al unei bresle.           2 Pârgar – membru în sfatul administraţiei al unui oraş sau al unui târg în Moldova feudală.           3 Sladniţă – pivniţă unde se usucă sladul (malţul).           În ce priveşte muştrul pământeniloc, e destul să ne aducem aminte că toată viaţa lor era mustru, începând cu mânuirea coaselor şi sfârşind cu vânătoarea de fiare când se luau la trântă cu ursul! Tot pământeanul îşi_avea deasupra patului, în cui, armele sale, arcul şi cucura1! în ce priveşte lăncile, în vreme de pace, moldovencele scotoceau cu ele tăciunii din vatră, întindeau pe ele rufe la uscat, însă, când venea vestea sculării la arme, lăncile moldoveneşti deveneau unelte înfricoşătoare. Arcul şi arbaleta, praştia şi lancea, măciuca şi toporul, sabia şi coasa -- iată armele vremii, dominate de trăsnetele tunurilor. Cămăşile de zale ale călărimilor, coifurile, halebardele, toate trebuiau să fie din vreme pregătite, pentru un ceas încă de nimeni ştiut.          
După aceste statorniciri, Ştefan a poftit în poruncă pârcălabii şi le-a cuvântat numaidecât să purceadă la repararea şi întărirea cetăţilor, în primul rând cele de la intrările în Moldova, unde în curând se vor reîntocmi vămile stricate de furtuni şi pe unde vor începe să dea carele neguţătorilor buluc!             Bătrânii şi păţiţii pârcălabi l-au privit şi au zâmbit cu drag feciorelului pornit pe treabă. La rândul său, Ştefan le-a zâmbit deschis, ca într-o înţelegere tacită, că adică pe înţelepţii şi vitejii pârcălabi îi ţine la inima sa în primul rând, şi se bizuie pe nestrămutata lor credinţă. Şi deci, îndată ce s-au întors la pârcălabii, toţi au purces la îndeplinirea înţeleptelor şi marilor porunci.             Au strigat adunarea satelor, la posadă! Şi s-au strâns pământenii; şi unii cărau piatră din munte; alţii pietriş din vadul râurilor; zidarii cârpeau spărturile; săpătorii curăţau şanţurile de gunoaie şi buruiene; alţii aduceau care cu pari ascuţiţi la ambele capete şi-i băteau în adâncul şanţurilor, jur-împrejurul zidurilor, pentru ca şi aşa, la nevoie, şanţurile să fie de netrecut, ci cu pieptul în pari să pice, şi năvălitorii şi caii lor!             Cum se istovea lucrul de cârpire a zidurilor, crenelurilor şi turnurilor, se rânduiau străjile, fiecare sat şi om din sat venind la vreme şi la rând să ia lancea şi să urce la crenel, să scruteze tuspatru zările, gata oricând să ridice cornul de rea vestire.             În timp ce străjile stăteau la crenel, pârcălabii nu erau puşi pe şedere, şi aproape că nu aveau când îşi muia mustăţile şi nici când îşi răsfrânge cuşma cu bold în limpezimea vinului de Cotnar… De mult nu mai băteau ciocanele în atelierele             1 Cucură – tolbă de săgeţi.             cetăţilor! Pieriseră armurierii vechi şi ruginiseră uneltele războiului. Halebarde, şi securi, şi buzdugane se vedeau prin colţurile atelierelor, neridicate de cine ştie când… iată însă că şi aici trebuia să se facă regulă, şi în acest scop meşterii armurieri aveau căutare ca buruiana de leac… Buni erau şi robii ţigani, şi pricepuţi erau, însă veacul nou al lui Ştefan cel Mare îi depăşise, şi stăteau la o parte, cu ucenicii, privind cu oarecare pizmă, dar cu mirare deplină spre meşterii cei noi, aduşi de la Braşov şi Liov, o dată cu noile şi cumplitele arme cu explozie.             Artileria era arma veacului nou, şi Domnul o socotea drept armă a sa, şi numai la îndemâna sa, încât mereu chema pârcălabii să-şi dea seama asupra tunurilor. Când pârcălabii au urcat tunurile în turnuri, şi au slobozit primele ghiulele asupra unui vrăjmaş deocamdată imaginar, s-au speriat straşnic, şi străjile, şi pârgarii, şi satele din preajmă, şi s-a înţeles atunci că puterea nouă înseamnă amurgul cetăţilor, însemna totodată şi căsăpirea vrăjmaşului de la distanţă, şi începutul de amurgire a metodelor de luptă vechi, când oamenii se bizuiau pe forţa trupească! Vor amurgi încet-încet celebrele turniruri, şi îngrozitoarele lupte corp la corp, cu ruperi cu dinţii şi sugrumări…             Dar noutatea asta pătrundea în Moldova o dată cu tot alaiul de noutăţi şi scorniri din Europa întreagă şi din adâncul fabulos al Orientului.             Drumul noutăţilor l-a deschis marile tratate de comerţ şi genialului strateg şi gospodar Ştefan cel Mare îi datorează istoria noastră smulgerea din pâclele izolării.             Până-n vecii-vecilor, fiinţa omenească va tresări la apariţia noutăţilor şi le va râvni ca pe nişte primeniri trupeşti şi morale. Tresărirea asta învederează tinereţe şi sete de viaţă nestinsă. Totdeauna, viitorul a fost al celor ce s-au aprins în faţa noutăţilor şi le-au îmbrăţişat, dându-le intrare în inima lor şi-n viaţa practică! Restul, cei nepăsători, izolaţii şi încremeniţii, au fost totdeauna consideraţi, pe drept cuvânt, trepte putrede şi colbăite.             Moldova parului afumat la capăt, Moldova îmblăciului1 şi grapei de spini avea să fie copieşită ca de lumina soarelui de tot ce frământa marea acelui timp!             Să nu se creadă că nu ajungeau la Ţara Moldovei ştiri tocmai din brazda de miazăzi a continentului, tocmai din Englitera, Burgundia, Spania şi Portugalia! De mult, încă din veacul anterior, oamenii tineri ai Spaniei şi Portugaliei se avântau în largul necunoscutului mărilor, scriind pe flamurile de la catarguri: Navigare necesse est, vivere non est necesse adică să navigam, căci altfel viaţa nu are rost! Brăzdarele navelor depăşiseră limitele geografiei de până atunci, răsturnaseră concepţiile unor oameni ai Antichităţii, care susţineau că lumea a fost creată în şase sau şapte zile… An de an apăreau insule noi, peninsule, colţuri de continente, oameni de alte culori şi cu alte obiceiuri, şi odată cu aceste noutăţi apăreau alte plante şi animale, în conştiinţa omenirii se deschidea un ochi nou şi mirat nespus, se lărgea în conştiinţa omenirii noţiunea depărtării şi se făcea mai multă şi tot mai multă lumină, cu cât brăzdarele flotelor despicau apele mai depărtate. Se ajunsese de mult la ploile Ecuatorului şi oamenii din Spania şi Portugalia gustau mirodeniile picante, şi aduseseră de mult mare parte din tot ce până atunci nu existase.             Fenomenul a fost determinat de pricini multiple. Turcii gâtuiseră căile de comerţ răsăritene, şi marii neguţători dibuiau alte drumuri, de ocolire, spre a ajunge la averile fabuloase din Răsăritul îndepărtat. Dacă la începutul drumurilor pe mări, spre necunoscut, armatorii prindeau echipajele cu forţa spre a le trimite în larg, acum cheiurile porturilor portugheze şi spaniole erau tixite de mii de oameni gata de aventură, făcându-şi loc cu spada până la punţile corăbiilor…             Nu s-ar putea spune că Moldova fusese străină de navigaţie, căci navele ei cu bour ieşiseră de mult pe Marea Neagră şi ajunseseră şi-n Mediterană, însă lucrul se părăsise, şi Ştefan cel Mare trebuia şi avea să-l reînceapă, şi ca un reflux al marii frământări maritime contemporane. Dar şi acest lucru avea să fie determinat de rânduiala în tratatele şi căile de comerţ.             1 Imblăciu – unealtă agricolă rudimentară cu care se loveau spicele pentru a li se scoate bobul.             Şi astfel, gospodarul cel încă atât de tânăr, abia la un an încheiat după urcarea în jilţ, a chemat în sobor1 Sfatul Ţării Moldovei, ca ţintă de dezbatere având starea drumurilor comerciale. S-au rânduit, deci, după rang şi stare, şi poftit-a Ştefan să i se dea seamă! Lucruri de bucurie n-a aflat. E drept că pârcălabii tocmiseră bine cetăţile, însă drumurile erau ca şi inexistente, potopite de troscot şi sparte pe zăpoare2. Se prăbuşiseră de-a latul lor arborii bătrâni şi nimeni nu-i ridicase. Aşa se tânguiau cei ce dădeau seamă şi Ştefan s-a încruntat, arătând că nu-i plac bocetele! Trebuiesc fapte bune şi de îndată îndeplinite! Să se ia măsuri repezi, ca fiecare ţinut pe unde trec vechile drumuri să cheme pământenii la treabă! Să desfunde şanţurile, să aducă pietriş din vaduri, să întărească drumurile! Iar din distanţă în distanţă să se dărâme hanurile aflate în ruină, să se dureze altele! Să se planteze arbori, dar mai ales pomi roditori, pe amândouă părţile drumurilor, pentru umbră şi frumuseţe, şi pădurici, spre a le ocroti de viscole… Să se statornicească deîndată paza drumurilor, să ştie tâlharii că în ţara lui Ştefan Vodă nu le merge! Poştele să aibă totdeauna cai de schimb, deosebit de iuţi şi buni, atât pentru călători în trecere cât şi pentru nevoile ţării! Şi nu cumva să-l ispitească pe careva ochiul şarpelui, să împiedice intrarea în ţară a străinilor care au îndreptarea de trecere, salv-conductul semnat cu pecetea măriei sale… Şi dacă va fi prins vreun slujbaş, oricine ar fi el, că ia de la neguţătorul străin cât de cât peste taxa şi vama poruncită, va cunoaşte tăierea mâinii şi chiar a capului, căci Ţara Moldovei nu are nevoie să i se scoată coadă în lume!             S-au foit în jilţuri boierii Sfatului înţelegând încă o dată că nu-i de glumă cu domnişorul… Dar l-au privit cu dragoste pârcălabii, şi, înainte de a se întoarce pe la cetăţi, i s-au plecat şi l-au încredinţat, nu de răsuflatul consilium et auxilium, ci de toată dragostea inimilor lor!             Şi, deci, iar s-a dat sfoară în ţară, şi s-a văzut ceea ce de mult nu se mai văzuse: drumul cel mare din brazda Polonului cobora prin Cernăuţi şi Şiret şi ajungea la poarta Sucevei; şi de-acolo se despărţea în două, unul apucând prin Hârlău şi Târgul Frumos, spre laşi, spre Lăpuşna şi Nistru, iar al doilea curgea             1 Sobor – adunare.             2 Zăpor – îngrămădire de sloiuri de gheaţă, formate primăvara, pe râuri, în locuri mai înguste, datorită căreia se produc creşteri de apă şi inundaţii.             spre Roman, Bacău şi Adjud, şi după ce trecea prin Târgul Putnei, Râmnicul Sărat şi Buzău, curgea mai departe prin Ţara Românească, prin cetatea Dâmboviţei, spre Dunăre şi Dârstor; şi străbătând Dobrogea ajungea la turnurile sclipitoare ale Bizanţului… Iar drumul ajuns de la Suceava la laşi, în două se despărţea acolo, unul mergând spre răsărit, după cum s-a mai spus, al doilea apuca spre sud, prin Vaslui, Bârlad şi Tecuci, şi trecând fluviul Dunării, ajungea la Isaccea şi Babadag, întâlnind lacurile şi Marea… Toate drumurile acestea vechi erau pe cursurile râurilor.             Putem spune, cu mâna pe inimă, că hârleţele Moldovei acopereau înapoierea veacurilor anterioare.             Este poate nefolositor să întărim şi noi prin cuvântul nostru tâlcul acelor fapte! Ilieş-logofăt a scris în ziua de 13 martie 1458, în Suceava, întâiul mare document trimis Braşovenilor, şi suna aşa glasul voivodului dictând:             . Am dat această carte a noastră prietenilor noştri, tuturor Braşovenilor, şi tuturor neguţătorilor, şi întregii ţări a Bârsei, tuturor oamenilor şi tuturor neguţătorilor… ca să aibă de la noi acelaşi aşezământ şi acelaşi drept, pe care l-au avut de la uncheşul nostru, voivodul Alexandru…             Hotăra cartea domnească toate aşezămintele, astfel: toţi să vină la Moldova cu încredere şi voie bună; să nu plătească decât 4 groşi1 de povară, ca odinioară. Şi liberi să fie neguţătorii să umble cu marfa lor prin toată Ţara Moldovei; prin cetăţi, târguri şi iarmaroace; pânza s-o vândă cu cotul, iar postavurile cu bucata. Vama cea mare o vor plăti numai la cetatea Sucevii, şi numai acolo, chiar dacă „ar merge dincolo de Mare…” Şi la întoarcere spre Braşov, aşijderea, vor plăti vamă numai la Suceava, şi volnici2 sunt neguţătorii să cumpere boi şi vaci, şi orice le va fi pe plac şi la îndemână…             Se părea că simţul de bun gospodar îl va copieşi, nelăsând celelalte virtuţi dezvoltării, dar de mirare erau puterile creatoare ale acestui om! îşi amintea de mărturisirile tătâne-su, despre organizarea Moldovei, şi parcă ceasul acela de demult             1 Groş – monedă străină de argint care circula în Moldova.             2 Volnici – liber.             Învia dintre frunzele căzute o dată cu amurgul care pusese pojar pe turnuri! Şi parcă auzea ca azi mugetul zimbrului!             Abia aştepta să sfârşească lucrul închegărilor, ca apoi să se gândească şi la sine! Deocamdată, trebuia să se poată spune, cu toată gura, că fiecare era la locul său, privilegiaţii la locul lor, robii la locul lor! Dar lucrul acesta avea complicaţii multiple, căci îndată ce mulţumea birnicii, mârâiau privilegiaţii; mai ales ei, pântece nesătule pururi…             Unii mai căutau cu ochii spre Pocuţia, la castelul unuia Buciaţchi, unde sta Petru Aron Ucigaşul, şi în taină îl doreau şi-l aşteptau… De câte ori îşi aducea aminte că are cu Petru Aron o răfuială, Ştefan se întuneca, dar amâna mereu clipa!             Se îndeletnicea acum cu durarea corăbiilor de negoţ şi cu muştrul oştilor în acelaşi timp, şi deseori se trezea privind lung şi zâmbind spre câte-o fată bălaie, căci era în plină amiază a tinereţii, şi paşii lui sunau nu ştiu cum, parcă a pustiu, prin încăperile de piatră. Ştefan se înfrângea, amânând şi clipa nunţii cu vreo domniţă, până-şi va spăla sufletul, pedepsindu-l pe ucigaşul tătâne-su! De fapt, firea lui dreaptă îi da ghes să lase la o parte răfuielile lui şi să pună mereu numai binele Moldovei înainte! Deci, întrucât tratatul de comerţ cu liovenii privea progresul ţării, trebuia să-l încheie neîntârziat, totuşi sta şi se gândea… Oare n-ar fi bine să se repeadă întâi spre Pocuţia ca fulgerul, să afle riga Cazimir şi şleahticii domniei sale că nu om de paie conduce Ţara Moldovei? Se putea folosi chiar clipa de faţă, căci greimea oştilor Poloniei se aflau tocmai pe Baltica, dând război Teutonilor; aşa încât, la ceasul acela nici ostile, nici riga nu erau acasă! De altfel, repezindu-se spre Pocuţia, atingea două ţinte dintr-o dată; întâi îi învăţa minte pe cei ce-l ţin la ei pe ucigaş, şi în al doilea rând, marşul fulgerător ar fi fost primul şi cel mai nimerit moment al călirii oştilor!             Deci, după ce a cumpănit bine cu pârcălabii săi cei mai de taină, a poruncit să se dea strigarea la arme, într-o noapte, pe nepregătite; şi dintr-o dată, arama clopotelor a prins a cânta chemarea; şi după ce căpeteniile şi-au zvârlit apă rece între ochi, să se dezmeticească, au sărit la arme, şi a sărit la arme călărimea uşoară…             Ştefan a auzit glasuri de porunci date, prea tare, şi arme zăngănind prea tare, şi nu i-a plăcut, ci a coborât în curţi şi a dojenit căpeteniile, amintindu-le că nu la Vavilon se află!             — Să fie tăcere! Totul să se petreacă în tăcere, căci strigă şi răcnesc numai cei ce-şi pierd firea!             După aspra lecţie asupra cumpătului, a ascultat o clipă cum sună arama în văzduhul nopţii, şi a sărit pe cal, dând semn din sabie spre Cameniţa… Galopa în fruntea călărimilor uşoare, şi, cu toate că fulguia şi vântul ascuţit tăia răsufletele, galopa înainte, şi din negură parcă-l privea ochiul holbat al Ucigaşului.             Au ajuns la dealuri grele, la ape repezi; a înfrânt şovăiala oamenilor, stând totdeauna în frunte, ca exemplu, iar când ajungeau la ape mari, îngheţate pe margini, marşul fulgerător continua… Să-l ferească cerul pe cel ce murmura sau şovăia! Vedea privilegiaţi bătrâni, care de mult nu mai simţiseră rosătura spinării cailor între buci, îi vedea strâmbându-se de usturime, dar nimeni nu putea descăleca, pentru nimic, pân' la popasul ce-l va hotărî Domnul… Şi popasul trebuia să fie abia după asaltul Cameniţei!             Cu dragoste se uitau la Ştefan oamenii tineri din călărimea uşoară, căci în sfârşit îi scosese la treabă după atâta şedere între ziduri… Dacă unii flămânzeau ori le era sete, nu găseau cuvânt bun din partea lui Ştefan, dacă erau văzuţi molfăind ori bând! Grija unică a tuturor trebuia să fie grija de cai, căci ei nu ştiu cere nici apă, nici mâncare! Deci, au descălecat de câteva ori, sub streaşină de codru ori la vaduri, şi stăteau oştenii şi se hodineau doar cât ronţăiau caii! Porunca de înaintare o primeau pe neaşteptate, şi vai de cel ce dormea, căci părăsit rămânea dormind! Galopau prin sate adormite, şi nimeni nu da glas, ci treceau îq tăcere şi-n tropote.             Asaltul asupra Cameniţei a fost într-adevăr ca fulgerul, însă Petru Aron n-a putut fi luat de grumaz!             Ştefan a întors calul spre sud.             Amândouă ţintele şi le ajunsese: băgase spaimă în domnii Lehiei şi muştrul oştilor continua, unele pâlcuri simulând apropierea vrăjmaşului. Cercetarea, harţul şi atacul se săvârşeau din poştă în poştă, şi voivodul da cuvinte de laudă celor vrednici şi vorbe grele celor nu destul de iuţi… Când se apropia destul de vrăjmaşul imaginar, cavaleria uşoară se pedestrea, şi începea lucrul cu armele! Şi venea îndată cavaleria grea, şi ataca vrăjmaşul imaginar în flancuri, şi aşa, de la un timp, Ştefan surâdea tot mai mulţumit…             Şi iar a cântat arama la Suceava vestind întoarcerea călărimilor.             Atacul asupra Cameniţei a zguduit adânc inima domnului rigă Cazimir, încă în cortul de pe Baltica unde se afla! înţelegând că la Ţara Moldovei a apus vremea domnilor de paie, a trimis lui Ştefan cel Mare cuvânt, să fie prieteni! Să primească Ştefan suzeranitatea domnului rigă, şi aşa Petru Aron va fi fugărit din hotarele domnului rigă, să se ducă să roadă pită amară unde pofteşte!             Ştefan cel Mare a surâs vag. Toate erau bune, însă când cugeta că va trebui să îngenuncheze în faţa suzeranului, simţea cum îi bate inima la grumaz! înţelegea, pentru binele Moldovei şi după obiceiul veacului, să devină vasalul domnului rigă, dar amar va fi ceasul dacă va trebui să-şi plece genunchiul şi grumazul! Aşa încât, a băut cel dintâi strop amar şi l-a înghiţit greu. A trimis răspuns că primeşte şi vorbele de pace, şi suzeranitatea, însă vremurile nu-l lasă încă să vină să îngenuncheze! Să facă bine domnul rigă să-l păsuiască!             Petru Aron a părăsit Polonia, dar tot în coasta Moldovei s-a dus, în Ţara Românească a Transilvaniei, în castelul domnului Sebastian! A aflat Ştefan şi de asta; şi s-a stăpânit, ştiind că ceasul stropşirii vine de bună seamă!             Până una-alta, avea de îndeplinit etapa a doua a marilor lui fapte de gospodar – tratatul de comerţ cu ţara Lehiei; acest lucru l-a învăluit total, socotind că încheierea târgurilor între ţări e mai bună decât amestecul cumplit al săbiilor!             Căci Ştefan cel Mare nu era un războinic vărsător de sânge nevinovat, ci apărător al ţării sale; şi războaie de cotropire n-a pornit! Dacă a atacat primul, a atacat pentru a o lua înainte vremurilor! Iar dacă n-ar fi fost Ştefan cel Mare nevoit să arunce valorile umane şi materiale în zăpoarele cele înfricoşate, secolul său, prin lumina culturii şi abundenţei, nu şi-ar fi aflat seamăn în istorie!             În 1460, iulie 3, scrie către neguţătorii din Lemberg, prin mâna lui Ştefan-logofăt, că să poftească cu mărfuri şi vor da vamă puţină şi cinstită, căci burgării din Liov „ne-au rugat să uşurăm vămile”. Vor da Liovenii, la descărcarea mărfurilor la Suceava: pentru postav 3 groşi de grivnă; pentru pânza nemţească, lituană şi catifea; pentru postav; pentru nădragi, pentru stofe de lână, ce se cheamă „hars”; pentru cuţite, coase şi seceri; pentru talere de plumb, cuţite de plumb, brâie ferecate cu plumb; pentru tăvi; pentru şofrane, pentru şepci; pentru fiare de plug; pentru săbii şi paloşe; – pentru toate, vor plăti 3 groşi de grivnă, la vama din Şiret… Iar când vor cumpăra din Suceava mărfuri de peste mare; mătase turcească ce se cheamă „camhă”; tămâie; vin elinesc; scorţişoară şi piper; vor plăti 3 groşi de grivnă. Şi aşa, s-a rânduit vama pentru fiecare lucru în parte, cu locurile unde trebuiau plătite, la aducere şi întoarcere.             Şi au prins a da buluc neguţătorii, şi cei din Braşov aduceau mărfuri în samare, pe cai uşurei de munte, urmând drumul prin Prejmer – Târgul Secuiesc – Târgul Trotuşului -Adjud – Bacău – Roman – Suceava… Iar carele Liovenilor, acoperite cu mari coviltire, au prins şi ele a coborî către Suceava şi spre alte cetăţi şi târguri ale Moldovei. Se scurgeau mărfurile Europei spre Orient, şi Moldova era aria unde se întâlnea mătasea tocmai din China, cu postavul din Germania.             O grijă mare a avut Ştefan în privinţa cumpărării argintului, căci avea nevoie de el pentru ferecăturile icoanelor şi pentru orice alte lucrări de preţ.             A îngăduit liovenilor să aibă casa lor în Suceava, unde să se rânduiască socotelile.             Drumurile Moldovei şi-au stârnit pulberea sub picioarele vitelor şi sub roţi; iar în târguri le. readuse la viaţă, ca prin farmec, se auzeau graiuri felurite şi se vedea îmbrăcăminte felurită, din multe părţi ale Europei şi Orientului.             În sfârşit, Moldova se punea în rând cu civilizaţia timpului!             Şi adus-a Ştefan Vodă meşteri bănari, să topească metale şi să bată bani buni, cu bour pe-o parte şi cu înfăţişarea sa pe alta! Şi bănăria se afla chiar între zidurile cetăţii, în preajma ochiului neadormit al Domnului.             Hotărât, la Ţara Moldovei viaţa vremurilor de odinioară amurgea fără putinţă de întoarcere! Cei bătrâni şi cu un picior în groapă oftau după anii de demult, când Câmpuiungul şi Şiretul erau nişte sătişoare, înconjurate de plopi bătrâni tocmai de pe vremea trecerii celei repezi a Cumanilor, şi pe când vitele din satul Sfântul Ilie păşteau iarbă pe ulicioarele din Suceava… Pe-atunci cu totul altfel era, toate păreau pentru bătrâni calde ca amintirile. Pe-atunci, în tinereţea bătrânilor, oamenii nu alergau după deşertăciunile gătelii, ca azi, în zilele lui Ştefan! Şi-şi aminteau bătrânii cum, mai demult, lua omul găina subsuoară, şi se ducea şi o da de-a dreptul pe-un bulgăre de sare, sau pe câteva lumânări, de sărbătorile mari, căci altfel ştiau oamenii să se gospodărească singuri, luminându-şi casele cu seul vitelor îmbibat în petică…             Toate lucrurile şi le făceau singuri; îşi scobeau linguri, ascuţeau fierul în custură şi cuţit, iar pentru socotelile mai grele purtau sub brâu răbojul… Totul curgea în linişte şi tihnă mai demult, însă acum, o dată cu venirea acestui Ştefănucă a lui Bogdan, toate prindeau a fi anapoda… Domniţele din târguri parcă au prins aripi la tălpi, aşa aleargă după camha turcească, după mătasea adusă din Răsărit, de pe cealaltă faţă a lumii, după catifeaua moale ca muşchiul codrilor, şi mai cu seamă după podoabe! Ar fi în stare să-şi scoată şi ochii pentru o pietricică rară, adusă de neguţători de la schelele Răsăritului, şi ar umbla desculţe prin sticlă toată viaţa, numai să poată încălţa o singură dată papuci de catifea, după moda Apusului Europei…             Coconii nu mai pot de fală, purtând junghere orientale, iar în ce priveşte mâncărurile, sarmalele celebre ale Moldovei nu mai au nici ele căutarea de demult, ca şi borşurile făcute cu măcriş! Piperul şi scorţişoara, care valorează aur greu, au dat alt gust bucatelor, şi cine nu se dă în vânt după un bob de piper adus tocmai de la mările calde!             A! fiindcă veni vorba de mările calde, trebuie să spunem că bătrânii sunt de-a dreptul zăpăciţi! Cum adică, mări calde?             Doar pământul e neted ca o masă şi mări sunt numai atâtea câte le ştiu din străbunici! Şi iată că, o dată cu piperul, şofranul, cuişoarele şi scorţişoara, neguţătorii aduc şi nişte vorbe ciudate, că pământul ar fi rotund şi s-ar învârti ca un bob de urmuz în haos! Dacă e aşa, cum rămâne cu legea credinţei, cu cele şapte zile ale Facerii? Vai, şi iar vai, lume! De ce acest voivod tânăr a dat slobod să se strice obiceiurile, credinţele şi legile? Oare nu cumva, din pricina ideilor noi, se stârneşte vânt mai mare dinspre taberele Turcului? Nu cumva va veni cavaleria de pedeapsă a Apocalipsului, tocmai spre a stropşi generaţia tânără şi necredincioasă? Cum îndrăznesc corăbierii Europei să spună că dacă porneşti dintr-un punct de la Răsărit, te poţi întoarce la acelaşi punct, venind de la Apus? Se poate o mai mare năzdrăvănie? Şi corăbierii lui Ştefan Vodă au adus astfel de bazaconii, căci se întâlnesc cu alţi corăbieri şi spun prostii de neînchipuit, săpând la temelia dreptei credinţe!             Amar oftau egumenii, simţind că un dinte roade filele cărţii-cărţilor, şi tunau la predici, dumineca, împotriva tuturor celor ce vor mai semăna boabele defăimării, aducând pe pământul Moldovei astfel de veşti. Până şi pămâmenii, atât de supuşi odinioară, se iau după braşoave, se dau în vânt după pălării cu pană, după chimire de piele cu flori, după ciubote şi laibăre1… Cu ură se uitau privilegiaţii la fiarele de plug aduse de la Liov, căci dacă plugurile celor noi vor năvăli aşa, atelierele lor dintre zidurile curţilor depăşite fi-vor. Vrând-nevrând, ca să nu le-o ia înainte pământenii slobozi şi dijmaşii, privilegiaţii se vedeau nevoiţi să* se dea şi ei la brazdă, cumpărând uneltele puternice… în ce priveşte târgurile, „nebunia” veacului era la culme, căci uliţe întregi de case se clădeau parcă peste noapte şi se deschideau tot mereu prăvălii, sladnite sau berării şi ateliere, iar acolo unde ieri cosea cojoace lanoş Ungureanul, azi vezi o prăvălie în lege, cu cojoace înflorite frumos, sau o casă de schimb, unde stă asupra monezilor străine Agop-cămătarul sau Saghizian-zaraful, veniţi tocmai din muntele Caucaz… Agenţiile de comerţ ridicau flamură necunoscută în văzduhul unde până atunci doar vulturii Moldovei planau.             1 Laibăr – haină ţărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp şi, de obicei, fără mâneci.             Pe uliţele Sucevii mai ales, treceau la preumblare oşteni în cămăşi de zale şi cu arme noi-nouţe, iar pe dealurile cetăţii se auzeau întruna bufnituri, la muştrul balisticei.             Noutatea balistică era strâns legată de venirea hauptmanilor nemţi, pietroşi şi bărboşi, şi se auzeau de la o poştă^când, se preumblă, după zornăitul pintenilor… într-adevăr, Moldova patriarhală murea, şi nimic nu putea nici ocoli, nici amâna amurgirea ei sub noutăţi! Înainte-mergători în toate erau oamenii tineri, care prindeau a râde deschis de obiceiurile bătrâneşti, de apucăturile osândite încet-încet pieirii definitive… Ca chiorii dădeau buzna oamenii tineri, să vadă măcar de departe exerciţiile cu tunurile, iar cât priveşte navigaţia, şi-ar fi părăsit părinţii, casa şi masa, numai să se poată avânta în larg pe punţile. corăbiilor cu bour… Faptele lui Ştefan atrăgeau ca magnetul tot ce însemna îndrăzneală şi risc, tot ce era vânjos şi tânăr, tot ce era de necrezut… Aşa trebuie să se explice rapiditatea de fulger a războaielor sale prime, căci ostile erau tinere, muştruluite şi conduse de-un om tânăr.             Aşa se explică şi succesul expediţiilor ei de pedeapsă în ţinutul Secuilor!             Cum a aflat că Ucigaşul stă la pândă, în castelul domnului senior Sebastian, Ştefan a pus iar arama să cânte, şi de data asta n-a mai auzit larmă şi comenzi prea răstite şi n-a mai avut nevoie să amintească nimănui că războiele se câştigă mai ales cu cumpătul oştilor…             S-a avântat în şa, dând semn din sabie către munţi, spre vest!             Totul s-a petrecut cu iuţeala fulgerului, cavaleria uşoară zburând înainte la pânda necontenită. Au pătruns dincolo de munţi, ca un vânt repede! Groază şi cutremur s-a auzit, şi ţipătul copiilor, şi vaietul mamelor! Focul a izbucnit ici-colo, de sub copitele iuruşului. Mai apoi Ştefan sta la poarta domnului senior, între hânsarii1 cavaleriei uşoare, şi da glas mare, să ştie şi să afle pământenii şi domnii de peste munţi că, atât timp cât îl vor oploşi2 la ei pe Ucigaş, mereu va veni şi el asupră-le cu sabia…             1 Hânsar – ostaş călare din vechea Moldovă, fără leafă, răsplătit cu partea de pradă luată de la duşman.             2 A oploşi – a găzdui, a adăposti.             Ucigaşul dârdâia de spaimă, ascuns în temniţele castelului, dar Ştefan, dându-şi seama că momentul fetezării capului n-a venit încă, şi-a strâns calul în pinteni şi a pornit vârtej, înapoi spre trecători şi Ţara Moldovei.             Domnii de peste munţi au luat aminte vorbele sale, însă pe o ureche le-au intrat şi pe cealaltă le-au ieşit.             Petru Aron a rămas la ei mai departe.             Nu era timp de expediţii simple, de pedeapsă, căci în Orient şi-n Peninsula Balcanică lucrurile se încurcaseră. Riga Ungariei, Matei Corvin, feciorul lui Ion, era tocmai în Bosnia, dând război cu Mahomed al ll-lea. Şi Ţara Românească tremura în vântul ce se apropia.             Ştefan şi-a dat seama numaidecât că de-o va lua timpului înainte, bine fi-va; bine fi-va, deci, dacă va lua înaintea Turcului Licostromo – cetatea Mării! Ne aflăm în anii de încercare 1462.             Făcând un cât de scurt tur de orizont în veac, şi văzând starea Europei şi Orientului, vom vedea cum pe vremea aceea în Ungaria şi Polonia se desfăşurau sângeroase sfâşieri între seniori. La fel se întâmpla şi-n Spania, Franţa şi Englitera, ţările de la brazda Atlanticului. Veneţienii şi papii făgăduiau eroilor marea cu sarea, dar nu le dădeau nimic, după cum vom avea durerea de a vedea mai încolo. Şi-n vremea asta, Turcul râvnea să pună laba pe strâmtorile Mării Negre şi pe cetăţile de comerţ ale Crimeii; apoi, de pe aceste baze geografice solide, să se repeadă asupra Europei, mai cu putere! înţelegând deplin starea clipei, Ştefan s-a gândit s-o ia Turcului înainte, adică, luând în mâinile sale cetatea Licostromo, punea pavăză dinspre Mare între el şi Turc.             Şi astfel, tocmai pe când domnul Vlad Ţepeş era pălit de năvală, s-a repezit şi Ştefan spre Licostromo! Credem că greu va fi fost acel ceas al vieţii voivodului, căci izbea în bunul său ocrotitor! însă, Ştefan a ştiut să pună ţara înaintea inimii sale şi s-a repezit spre Mare. Sorţii n-au fost însă de partea lui. T-jnurile din Licostromo au huit straşnic, şi au izbit apărătorii cu tot ce au putut asupra cutezătorului, nevoindu-l să facă cale întoarsă, rănit greu la un picior.             Această primă etapă a războiului i-a mărit atenţia şi l-a învăţat multe! S-a pregătit şi mai bine, şi mai îndelung, trei ani. Şi în iarna 1465, ianuarie, a poruncit aburcarea artileriei în care, încărcarea tainului1 şi pregătirea cavaleriilor pentru o anumită clipă! între timp, muştrul balisticei şi lupta de cucerire a cetăţilor n-au încetat. Şi a pregătit Ştefan atacul al doilea şi altfel, prin arta diplomaticească! Soli poloni au dus scrisori tainice neguţătorilor din Licostromo, iar Ştefan şi-a trimis şi el emisarii de taină, vestind anumiţi oameni din cetate să fie gata.             Expediţia, galopul până la Licostromo, a durat numai opt zile. Cu toată iarna grea şi împotrivirea viscolului, oastea Moldovei a executat o mişcare demnă de cele mai vestite oşti ale lumii. Când s-a luminat de ziuă, în ziua a noua, apărătorii s-au trezit cu oastea moldovenească sub ziduri. Cetatea a fost repede înconjurată. Iar în aceeaşi zi, pe la miezul nopţii, neguţătorii au deschis în faţa oştilor biruitorului o poartă, şi aşa au pătruns în cetate, prinzându-l pe unul din pârcălabi. însă împotrivire grozavă au aflat la redutele interioare şi Ştefan a dat poruncă artileriei să tragă… Apoi, a doua zi, 25 ianuarie, Licostromo se preda în mâinile Moldovenilor. Din această bătălie, Ştefan a deprins latura importantă din arta războiului, surprinderea, şi va folosi şi arma aceasta de câte ori clipa i-o va dicta.             Acum, Ţara Moldovei avea pavăză dinspre Mare, însă stârnise asupră-i mânia teribilă a domnului rigă Matei Corvin! îndată ce a aflat de fapta lui Ştefan, domnul rigă l-a luat pe Petru Aron la sine, cu gând să-i dea jâlţul Moldovei, după ce Ştefan va fi amestecat cu pulberea! Şi încă una mai era mânia domnului rigă, că adică de ce primise Ştefan suzeranitatea Polonului, şi nu pe-a lui?             Unii susţinători ai unui patriarhalism stupid, vorbind despre cultura lui Ştefan cel Mare, au trecut sub tăcere adevărul că măria sa era şi frunte a învăţaţilor! Toţi acei „înţelepţi” n-au ridicat armele Moldovei din vremea aceea mai sus de ghioagă şi îmblăciu, ignorând total adevărul curat ca             1 Tain – raţie de alimente.             lacrima, că însuşi voivodul era iscusit şi neîntrecut mânuitor de arbaletă, şi că celebra halebardă şi tunu'f erau mândrii ale oştilor! Ştefan cel Mare era fiul unui timp scăldat de el însuşi în lumină! Moşul său, Alexandru, răsplătea zugrăvirea unor mănăstiri cu danii de sate. Cărturarul Ţamblac fusese la consiliul din Florenţa, şi un boier Gheorghe, în Elveţia, la arderea lui Jan Hus! Moldova era străbătută de luminaţi oameni europeni şi orientali! Pe timpul cui au crescut în preţ cancelariile domneşti, adevărate şi înalte şcoli de caligrafie, dacă nu tocmai pe timpul lui Ştefan cel Mare? Avem mărturii că celebrul voivod a lăsat veacurilor patruzeci şi şapte de mănăstiri, adevărate academii ale acelor timpuri şi cu ramuri diverse: pictura, care a creat fresce de valoare unică, sculptura în lemn, sculptura în marmură şi piatră, atelierele de ţesut covoare, neîntrecuta artă de a stoarce culori din plante, arhitectura, care a lăsat monumentale mărturii. Iar în ce priveşte şcoala cântăreţilor de la Putna, trebuie să spunem că o cercetau învăţăcei din toate ţările apropiate, ducând în patru puncte cardinale faima dascălilor Putnei, a lui Ştefan cel Mare şi Moldovei. Dacă mai ţinem seama că la curţile marelui voivod veneau oameni vestiţi prin ştiinţa lor înaltă, aducând noutăţile culturii din cetăţile şi burgurile1 Europei, nici într-un caz nu-l putem accepta pe ilustrul principe al Renaşterii, decât la pas cu toate frumuseţile timpului. Măria sa era iniţiatorul şi încurajatorul monumentelor de cultură! Chiar tatăl său l-a dat pe mâna învăţaţilor, şi Ştefan singur s-a instruit, după noaptea înspăimântătoare de la Reuseni, în anii de pribegie la cetăţi străine…             Ştim că şi viitorul său rival, Matei Corvin, avea cultură înaltă, că în jurul său se adunau artişti din toată Europa, că marelui rigă, fiul lui loan Hunedoreanul, îi plăceau picturile, muzica şi poeţii, şi acelaşi lucru îl afirmăm şi în legătură cu Ştefan cel Mare. Amândoi erau energii din energia timpului şi amândoi au sculat volbura şi au mânat-o înainte, ca pe-un orcan.             S-au şi cunoscut, cândva, cândva, în anii mai tineri, şi vor fi fost chiar şi prieteni; când deschideam istoria la fila acestor mari conducători de oşti, mari ziditori şi mari ocrotitori ai breslelor, ne cuprinde un regret că evenimentele i-au pus faţă-n faţă, ca vrăjmaşi…             1 Burg – oraş medieval.             Oastea lui Matei Corvin era vestită prin organizare, arme şi vitejie. Călărimea grea şi călărimea uşoară şi pedestrimea se ridicau la patruzeci mii oameni.             În luna noiembrie 1467, Matei Corvin a dat poruncă de invazie a Moldovei, iată-l trecând el însuşi, pe la Oituz, mânios şi hotărât să-l dea pe Ştefan cel Mare nimicului! Au străbătut drumul prin Breţcu, până la apa şi târgul Trotuşului, urmărind să ajungă la drumul de pe valea Şiretului spre Suceava; dar prea târziu şi-a dat Matei seama că atacul asupra Moldovei fusese început greşit!             Era în pragul iernii, şi trebuia să ia cu asalt toate cetăţile, până la Suceava, riscând atâtea pierderi de vieţi, armament şi timp! Şi, cum oastea ungară a ajuns la târgul Trotuş, s-a pomenit dintr-o dată că Moldovenii aşezaţi în trecători sar şi-i stropşesc! Cu greutate mare au trecut ostile lui Matei Corvin prin primul val al împotrivirii, însă mai departe au aflat drumurile distruse, acoperite de arbori prăbuşiţi de-a curmezişul; şi păduri se prăbuşeau asupra invadatorilor, la semnale de corn…             Pâlcurile cavaleriei uşoare moldovene apăreau ca din pământ, atacau aripile coloanelor, avangărzile şi ariergărzile. Cele de pământeni atacau carele greoaie cu hrană şi artilerie, în ziua de 29 noiembrie, Matei Corvin ajunge la târgul Romanului, prin Bacău, după istovitoare lupte şi pierderi grele, şi ostile lui au şi prins să murmure văzând că li s-a sfârşit hrana, într-o ţară cu satele arse şi fântânile otrăvite. Nu se găsea măcar un pai pentru cai.             Ajuns în târgul Romanului, Matei Corvin şi-a lăsat oastea la hodină, înainte de a porni atacul cel mare, în acelaşi timp trimiţând lui Ştefan cuvânt de pace… Stând la târg la Roman până la 7 decembrie, oştenii lui Matei Corvin şi-au mâncat tainul ce-l mai aveau, iar Ştefan cel Mare se pregătea în vremea asta mai vârtos… Şi pornindu-şi Matei Corvin ostile, a ajuns la Baia, în apropierea Sucevii, în plină iarnă grozavă moldovenească, în noaptea a 14-a a lunii decembrie, pe când Ungurii făcuseră din carele lor zid de apărare, şi dormeau sau petreceau, s-a izbit în ei oastea uşoară a Moldovei! Bătălia s-a dat la lumina focului, căci îndată s-au aprins şi carele şi casele, şi „era vai şi-amar, şi sclipeau şi fulgerau armele, pe sub flăcările vânzolite de vifor… Matei Corvin abia a scăpat.. cu fuga, în buci cu săgeţile moldoveneşti! A apucat către dealul de la Mălini, pe valea Suha Mare, spre munţi, şi-l urmărea, ori încotro fugea, cavaleria uşoară a Moldovei! *.”             Cu acest prilej, Ştefan cel Mare a văzut cu ochii lui, în sfârşit, cum ţinuse la sân răi şi hicleni, care abia aşteptau să fie biruit şi să se întoarcă Petru Aron!             Dăduse poruncă straşnică vornicului1 Isaiia să stea în aşteptare la vadul apei Moldovei, până la semn; şi când se va da semnalul, să alerge cu pilcurile pe valea Râşca Mare, să iasă înaintea invadatorilor, să le taie fuga… însă vornicul Isaiia s-a prefăcut că nu aude semnul şi n-a alergat la timp cu pâlcurile! Matei Corvin s-a întors acasă, hăituit şi urmărit de cavaleria uşoară. Izbânda lui Ştefan cel Mare fusese deplină, însă şi veninul ceasului era neînchipuit de amar!             A răbdat patru ani, până la 16 ianuarie 1471. Atunci l-a prins întâi pe Isaiia-vornicul în târg la Roman. Pe urmă, pe Negrilă-paharnicul2; şi pe Alexa-stolnicul3; şi judecându-i cu cutremur mare, poruncit-a gâdelui4 să-i repeadă cu capetele pe butuc. A fulgerat toporul în sus şi-n jos, de trei ori. S-au cutremurat de moartea hiclenilor privilegiaţii, dându-şi seama că Ştefan cel Mare nu mai ţine seama de tagme5 şi că va izbi greu, în privilegiaţi, îndeosebi. Aşa sfărâma primele cetăţui, primele cuiburi ale hicleniei şi puterii de sine stătătoare, ale celor ce aveau uric cu tot venitul. Lua în mâna sa tot mai mult din puterea ţării, pentru înfruntarea inevitabilă.             Între timp, răzbunase şi uciderea tătâne-su! Când capul lui Petru Aron s-a dat de-a dura, undeva într-un târg din apropierea munţilor, Ştefan cel Mare a închis ochii şi a revăzut Suceava de demult cu turnurile înflăcărate. A auzit zimbrul boncăluind6, în anii copilăriei. A oftat spre cele trecute şi apuse. S-a avântat în şa. Şi cum galopa în fruntea cavaleriei uşoare, despica negura cu fruntea şi parcă despica timpul spre viitor.             ' Vornic – mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu conducerea treburilor interne, având atribuţii judecătoreşti.             2 Paharnic – titlu dat boierului de la Curtea domnească care avea grijă de băutura domnului.             3 Stolnic – dregător care purta grija mesei domneşti.             4 Gâde – călău.             5 Tagmă – breaslă.             6 A boncălui – a scoate strigăte specifice rasei, a rage.             Istoria omenirii urca spre culmile primelor mari descoperiri geografice, iar în brazda depărtatului apus, în cetatea Mayenţa, tipograful Johann Gutenberg desprindea literele din imobilitatea lemnului, deschizând în faţa generaţiilor o nemaiauzită răspândire a cărţilor! Isprava meşterului Johann avea aceeaşi însemnătate ca şi descoperirea focului, încât vestea isprăvii domniei sale a străbătut burgurile, cetăţile şi mănăstirile, şi de bună seamă că şi la Suceava a ajuns, pe marile drumuri de comerţ care veneau tocmai din depărtarea vestului, străbăteau Ţara Românească şi se pierdeau peste mări, la schelele Orientului.             Mult se va fi minunat Ştefan cel Mare de veştile cele noi care uimeau timpul! De bună seamă că va fi poftit să asculte, pentru a mia oară, istorisirile neguţătorilor, călătorilor, pictorilor, arhitecţilor şi medicilor, care aflau la uşa sa numai cuvinte de bun venit!             Se împlineau şase ani de când se însurase. Şi coconi avea să aibă în curând; şi faţa lui primea, din ce în ce, bruma abia văzută a maturităţii. Simţul de orientare în încurcatele iţe politice i se dezvoltase treptat, devenindu-i a doua natură, încât bine a făcut când n-a rupt dintr-o dată jugul Turcului, ci cu deosebită chibzuinţă. A avea doi duşmani dintr-o dată, însemna pierdere şi pieire; încât, până ce s-a răfuit cu Matei, nu şi-a îndreptat spre Turc nici halebarda, nici ţinta arbaletei! A tăcut când a trebuit să trimită tributul statornicit de Petru Aron, dar s-a mângâiat în sine, ştiind că şi ziua răfuielii e aproape! întâi trebuia să încerce să înglobeze Ţara Românească între prietenele Moldovei, în frontul împotriva cutropitorului, şi lucrul era nespus de greu!             În anii 1470, februarie, a poruncit iar aramei să cânte, şi şi-a încălărat iar hânsarii cavaleriei uşoare, şi într-un galop uimitor de repede a ajuns la Brăila, arzând-o. Drept răspuns, Radu cel Frumos al Ţării Româneşti s-a jeluit Turcului; şi îndată şi în acelaşi an, pe la jumătatea lunii august, Turcul avea să trimită Tătarilor poruncă de năvală. Bătălia s-a dat la Lipinţi, şi în afară de luarea înapoi a prăzilor şi robilor, oastea Moldovei l-a prins pe însuşi fiul lui Han-tătar.             Însă, în mintea Domnului prindeau de mult a se zări zorii unor rânduieli noi cu totul… Privilegiaţii poate n-au văzut bine ce însemna tăierea netrebnicilor în târg la Roman, şi nu aveau de unde să ştie că, o dată cu scurtarea de cap a lui Isaiia, voivodul îşi proclama începutul independenţei faţă de puterile interne. Prin atacurile de vifor asupra Ţării Româneşti, Ştefan cel Mare nu urmărea stricarea ţării vecine, înainte de pornirea viforului asupra sudului, porneau către ţinutul Brăilei, Râmnicului şi Buzăului emisarii Sucevii, cu scrisori, ca să afle tot omul că Moldova n-are nimic de împărţit cu sora ei, Ţara Românească! Ci că mânia lui Ştefan Vodă e îndreptată numai asupra lui Radu cel Frumos, vândutul Turcului! Tot omul din Ţara Românească să stea la locul său, în linişte, şi bine ar fi dacă tot omul Ţării Româneşti s-ar ridica la arme, să-l fugărească pe cel ce şi-a plecat grumazul!             Scrisorile din Suceava învederau că Ştefan al Moldovei vine ca eliberator, dar nu numai la atât i se mărgineau acţiunile! Scrisori cu verb de flacără plecau spre cetăţile de peste munte, poftindu-le să înceteze cu exportul grâului în Ţara Românească, pentru că pâinea nu ajunge la masa pământenilor, ci în gropniţile Turcului, întărindu-i proviziile de război!             Pe-atunci, cetatea de scaun a Ţării Româneşti nu mai era Târgoviştea, ci Bucureştiul, abia răsărit în istorie, la 1459. Bălţi şi pâlcuri de pădure se aflau până-n inima aşezării, iar pe apa Dâmboviţei, pe amândouă malurile, se aflau mori şi hanuri. Eleşteie şi iazuri se întindeau până departe, pornind chiar din marginile cetăţii.             Simţind Radu cel Frumos că vin dinspre Moldova timpuri strâmte, a purces şi el la înfruntare. Sprijinul şi-l avea în iataganul Turcului şi-n banderiile1 ohabnicilor2. Ţara cea mare îşi întorsese faţa de la dânsul! Şi a strigat Radu cel Frumos în poruncă, zidari şi meşteşugari anume, trimiţându-i de îndată la brazda Moldovei, să ridice valuri de pământ şi cetăţi, ca să poată rezista timpurilor strâmte! Şi s-au dus în grabă arhitecţii şi             1 Banderie – steguleţ care serveşte ca semn distinctiv, prins în vârful unei lănci.             2 Ohabnic – cel care stăpâneşte o moşie pe veci, care nu poate fi înstrăinată.             zidarii; şi s-a adunat pământenimea din brazda Moldovei, la legiuitul lucru de cetăţi. Iar strategii Ţării Româneşti au ales locul potrivit, pe apa Şiretului, la vadul lui Roşea, jntâi au ochit bine, să vadă dacă Şiretului, la vadul lui Roşea, întâi au ochit bine, să vadă dacă Şiretul poate fi pavăză viitoarei cetăţi, adică dacă e destul de lat şi de învolburat, încât să nu-l poată trece nici cavaleria uşoară a Moldovei, nici cea grea, şi nici oastea mare… Au ochit şi au chibzuit, şi însuşi Radu cel Frumos părăsea adesea cetatea sălciilor de pe Dâmboviţa şi urca la brazda de sus. Şirurile de care aduceau necontenit vâr şi pietriş; şi bolovani; şi stânci masive; şi meşterii ziditori măsurau necontenit alte stânci masive, şi cu ajutorul scripeţilor le tot suprapuneau, legându-le cu mortar.             Sta Radu cel Frumos adese, sus pe schele, şi se uita dincolo de brazda vecinului. Poate că adesea îi era ruşine că trebuie să se apere de un consângean. Cert este însă că frica îl trezea foarte des din somn. Scrisorile lui Ştefan către tot omul Ţării Româneşti prindeau sămânţă mai cu seamă între cei mulţi; şi la o adică, lucrul acesta nu era deloc bun!             Din când în când, pândarii din margini urcau în arbori şi, iscodind Ţara Moldovei, desluşeau freamăt mare de oameni la câteva bătăi de arbaletă. Zăreau freamătul abia o dată cu seara. Peste zi nu se vedea ţipenie… Cetatea Radului ajunsese de mult la creneluri şi se ridicau încet şi turnurile de apărare…             — Să poftească vecinul Ştefan! se sumeţea Radu.             Avea să i se întâmple însă un lucru neaşteptat şi nemaipomenit! Şiretul încingea cetatea ca un brâu de volbură. Conductele de olane pătrundeau în încăperi aducând apă rece şi proaspătă, de-ajuns pentru un asediu de ani o mie… Râdeau spre Ţara Moldovei meşterii pietrari şi arhitecţii, şi mai ales ohabnicii din partea locului se bucurau nespus; căci după ce au o asemenea cetate, Ştefan cel Mare nu va mai îndrăzni să-i tulbure!             Însă o vorbă înţeleaptă spunea şi pe atunci că „nu-i bine să lauzi borşul înainte de a prinde peştele”… Ceea ce vedeau pândarii peste brazdă era pregătirea contraloviturii! Noaptea, la o depărtare destul de mare, Moldovenii săpau^ într-o linişte profundă o albie, să abată cursul Şiretului… însuşi Ştefan înfipsese cel dintâi hârleţul, după ce hotărâse printr-un semn din braţ, spre vest, matca nouă… Lucrau hânsarii cavaleriei uşoare, dăscălăraţi şi transformaţi în pionieri! Corturile bivuacului1 se aflau departe, după dealuri, şi zilele acelui Iulie 1471 dogoreau cumplit, însă hânsarii săvârşeau muştrul înviorării, apoi furau câte-un pui de somn, să fie proaspeţi pentru muncă. Ştafete coborau de la Suceava, aducând voivodului scrisori, şi el le citea repede şi da poruncile de cuviinţă. v într-o zi, a primit cererea suzeranului Cazimir, să-i dea călăreţi o mie, să-i însoţească fiul la Boemia, unde fusese proclamat rigă; însă Ştefan a răspuns că iertat să fie, însă oameni nu poate da, căci oamenii Moldovei sunt prinşi toţi la lucrul cu hârleţul, pentru abaterea Şiretului! Iar în ce-l priveşte pe coconul său, e prea crud încă, spre a putea fi trimis în fruntea celor o mie călăreţi! Şi da şi alte răspunsuri, scurte şi tăioase, stând în corturile bivuacului ori în mijlocul hânsarilor la lucrul de noapte!             S-a încruntat Ştefan şi a simţit un ghimpe în inimă, când Sohodoiski, solul suzeranului, i-a amintit printre altele că ar fi vremea să vină să depună, în faţa rigăi Cazimir, jurământul de vasal! însă Ştefan a biruit clipa şi a răspuns cu vorbe înţelepte că va veni când i-o vor îngădui vremurile… Oare nu vede bine riga Cazimir că Ştefan n-are când se îndeletnici cu mărunţişuri, de-i cere una ca asta? A oftat Ştefan, stând singur pe-un dâmb, sub spuza stelelor de vară. Şiretul lucea, curgând în linişte, iar mai încolo abia se auzea larma lucrului de abatere.             Curând, planul domnului Ştefan de modificare şi supunere a naturii avea să ia sfârşit, cu ţinta atinsă! Cu cât se îngâmfau mai tare strategii şi arhitecţii lui Radu cel Frumos, apa Şiretului scădea în faţa cetăţii lor, scădea văzând cu ochii, încât din zi în zi sălbăticiunile apelor abia mai aveau loc să înoate… E drept că şi seceta ardea; totuşi, niciodată Şiretul nu scăzuse aşa, chiar la arşiţe şi mai mari! Peste scurt timp, în locul brâului de volbură se afla o gropană goală, în ale cărei adâncuri se zbăteau peştii rămaşi pe mâlurile fierbinţi… S-au îngălbenit de spaimă şi strategii şi arhitecţii, aflând că râul a fost oprit, sus, departe, şi îndreptat spre vest! Acum, cetatea lor părea un stârv de monstru, 'expus total loviturilor moldovene.             Şi, într-adevăr, într-o dimineaţă s-a zguduit pământul dinspre nord. Se vedea pulberea învolburându-se. Hânsarii             1 Bivuac – porţiunea de teren pe care se face staţionarea trupelor în afara localităţilor sau a taberelor.             cavaleriei uşoare moldoveneşti veneau în iuruş ca de furtună. Au oprit, şi când s-au avântat iar, au trecut ca nălucile peste albia secată! însuşi domnul Ştefan călărea în fruntea lor, descoperit şi cu spada în mână. Cetatea a căzut în mâinile Moldovenilor. Spaima fugarilor s-a împrăştiat repede şi a ajuns la Bucureşti. Radu cel Frumos s-a cutremurat. Voia să-şi trimită la adăpost doamna şi pe Voichiţa, copila sa. Era prin noiembrie 1473 şi se scuturaseră de mult frunzele. Radu cel Frumos şi-a chemat oastea, mare de 64 mii oameni, la ultima înfruntare.             Numai cu 12 mii, Ştefan l-a surprins la Cursul Apei, într-o noapte. Curând, rămăşiţele oştirii lui Radu fugeau spre cetatea de scaun. Ştefan nu s-a mulţumit cu izbânda de la Cursul Apei; ci, îndată a sărit iar pe cal, făcând semn din spadă, spre Bucureşti. Vârtejul călărimilor a durat două zile, străbătând distanţa de 140 km. Apoi, lupta cea decisivă s-a dat la cucerirea Bucureştiului. Flamurile cu bouri au fâlfâit curând pe uliţele încă stropite de sângele bătăliei. Vândutul fugise la Turc, lăsându-şi pradă biruitorului avuţiile, soaţa şi pe copila sa. Carele de povară au încărcat averile; şi doamna şi copila au fost aşezate în rădvan şi împreună cu oastea Moldovei au pornit către Suceava, Ştefan lăsând în cetate la Bucureşti, şi în toate celelalte cetăţi ale biruitului, pârcălabi şi flamuri cu bour pe toate turnurile.             Îl aşezase domn pe Basarab Laiotă, prietn al Moldovei şi vrăjmaş Turcului.             Aşa s-a petrecut înfruntarea ultimă cu vândutul şi ruptura definitivă cu Osmanlâii; însă Ştefan ştia bine că abia de-atunci înainte vin cumpenele.             Se afla la Vaslui, când a venit în ambasadă tocmai din Persia, Isac-Beg. Stăpânul său, şahul Asan-Huzun, îi trimitea cuvânt bun şi scrisoare şi-l întreba dacă vrea să-i fie aliat împotriva Turcilor, căci el, Asan-Huzun, îi va lovi din Asia, iar domnul Moldovei să-i izbească din faţă.             Ca un strigăt era cuvântul şahului! Cerea voivodului Ştefan să sară să-l ajute! Să stârnească la lupta şi alţi crai! Toate ţările Europei să le stârnească, spre a şterge de pe faţa pământului haitele jafului!             Ştefan a făgăduit că se va gândi şi va face cum e mai bine.             Solul lui Asan-Huzun avea să pornească iar, la drum lung, către Buda, având de coborât de-acolo către cetatea Adriaticei, Veneţia; şi de-acolo avea de bătut altă cale lungă, tocmai la riga Burgunzilor, căci trebuia ca întreg pământul să se ridice, mai cu seamă dacă şi arhipăstorul din Vatican îi va îndemna şi va binevoi să-şi înfigă degetele în pungă…             Ştefan voivod a binevoit îndată să coboare la cămara logofeţilor1. Cum a deschis uşa, penele de vultur s-au oprit din scris. S-au ridicat, în frunte cu marele logofăt, şi scriitori de slavonie şi cei de latinie, aşteptând poruncă.             Îndată, pana de vultur a scriitorului de latinie a prins a şuiera uşor, scriind epistola dictată de voivod către capul papistaşilor2 din Roma şi către toţi rigii şi principii apusului. Apoi, apăsând pecetea sa dedesupt, Ştefan a înmânat scrisoarea lui Isac-Beg.             „Avem prilej să zdrobim Turcii, scria epistola voivodului. Prea cinstit arhipăstor papistaş, binevoieşte a trimite cuvânt de alarmă Veneţienilor, căci ei doar sunt stăpânii mărilor: să sară numaidecât, la vestea trâmbiţei”…             Şi astfel, după ce Isac-Beg şi-a văzut de drum, Ştefan voivod şi-a făcut ochii roată, să-şi caute prieteni. Şi în timp ce se negoţa cu prietenii, a venit şi răspunsul de la papă şi de la Veneţieni. Şi unii şi alţii se întreceau în laude, asemuindu-l cu stejarul şi cu viforul; însă despre ajutor nici nu pomeneau!             A oftat Ştefan! Ce era de făcut? Dacă se bizuia pe alţii, ar fi însemnat cădere în ticăloşie!             Afară, în noaptea de toamnă lungă, vâjâiau brazii în vânturi. Se auzeau ţipetele stolurilor migratoare. Şi vijelia de-afară a lucrat ^asupra inimii sale, deşteptându-i vijelia mocnită.             Înainte de a vesti Ţării Moldovei hotărârea, a rânduit pândari şi străji de foc. Când prima flacără a ţâşnit în apropierea cetăţii, i-a răspuns alta, de pe dealurile Botoşanilor. Şi de-acolo s-au aprins alte şi alte focuri, pe alte şi alte dealuri, tot înainte spre Prut şi Nistru, dincotro dădeau iuruş3 trâmbele Tătarilor. Alte străji de foc au pornit în jos, spre Reuseni şi Liteni, către Bacău şi Crăciuna depărtată.             1 Logofăt – mare dregător, membru al sfatului domnesc.             2 Papistaş – catolic.             3 Iuruş (iureş) – asalt, năvală.             Oastea lui Ştefan, de patruzeci mii, şi-a ales câmp de luptă potrivit la Racova, între dealurile Vasluiului. Paşa Soliman a ridicat spre Moldova număr de oameni înfricoşător, o sută douăzeci mii!             Ştefan şi-a potrivit un pâlc de buciumaşi şi trâmbiţaşi după dumbrăvi dese. Şi cum s-a izbit paşa Soliman în Moldoveni, s-a auzit deodată din latură buciumele şi trâmbiţele! Au apucat într-acolo ienicerii1 şi spahii2, tăind nuielele cu iataganele, scufundându-se în mocirle, sărind cu caii peste trunchiuri gârbove de sălcii. Şi văzând Ştefan că amăgeala sunetelor a prins, şi-a strâns calul în pinteni, pornind la atac vijelios, urmat de floarea hânsarilor. Amar hăcuiau săbiile turcimea cuprinsă de groază!             Apoi, după istovirea zbuciumului, după ce ultimul geamăt s-a stins, Ştefan cel Mare a poruncit adunarea oştilor. Au venit şi urmăritorii pâlcurilor biruite, şi răniţii încă stropiţi de sânge proaspăt. Se întrebau de ce-i adună, oare?             Ce nouă poruncă de viforâre îi mai aşteaptă?             Cavaleria uşoară e gata să sară pe cai; cavaleria grea aşijderea!             Se bulucise ca de-un vânt oastea mare; iar privilegiaţii zâmbeau în bărbi, gândind că vor merge încotrova, la prădat mână de lucru.             Dar Ştefan cel Mare sta tăcut în mijlocul careului. Se muncea în sine, având de săvârşit o ruptură în obiceiuri. A glăsuit puternic, mulţumind tuturor şi fiecăruia pentru sângele vărsat. Apoi, a poruncit să iasă la faţă săvârşitorii de fapte mari, oricine ar fi ei:             — Dijmaşi sau supuşi cu totul privilegiaţilor, toţi să iasă la faţă, cu îndrăzneală! Să iasă la faţă şi oştenii cei simpli, cuceritorii de fapt ai acestei victorii!             Când au prins a ieşi la faţă şi dijmaşi, şi supuşi, s-au auzit privilegiaţii murmurând de mirare, văzând că se dărâmă în Ţara Moldovei rânduiala veche!             1 Ienicer – soldat din corpul de elită a vechii infanterii turceşti.             2 Spahiu – soldat din corpul cavaleriei otomane recrutat din rândurile aristocraţiei.             Cu mâna sa a început a împărţi Ştejan cel Mare moşii şi ranguri oamenilor simpli; şi cum le da hrisovul1, râdea de bucurie! Murmurul privilegiaţilor a crescut, dar s-a stins cu totul, amintindu-şi ei de o tăiere a netrebnicilor… Şi aşa, la acel praznic, omul cel simplu, săvârşitorul faptelor mari, a ajuns răzeş2 sau boieraş, după puterea săbiei!             Cotitura cea mare din viaţa voievodului şi din istoria Moldovei se săvârşea în tăcere, sub fulguirea înceată. Ziua era pe sfârşite. Venea un amurg tulbure. Tot omul privilegiat a înţeles atunci că amurgirea tagmelor nevrednice nu se mai poate înlătura. Ştefan cel Mare sărise parcă peste un munte, pe calul său alb ca neaua acelei zile; sărise peste muntele timpului, din obiceiurile vechi, ca-ntr-o câmpie însorită, drept în inima pământenilor!             , Când s-a întors, la Suceava şi-n toată Moldova cânta arama. Ştia însă că abia de-atunci înainte îl aştepta urgia cea mare! Firea lui încrezătoare în dreptate şi cunoaşterea adâncă a oamenilor l-au povăţuit să nu se lase ameţit de laudele ce veneau din toată Europa, buluc!             Cum se aştepta la răzbunare, în anii următori, în 1476, a trimis la Roma şi la Veneţia pe ambasadorii Petrea şi Cataneu, să zguduie inimile îngheţate!             — Părinte papă! striga Petrea, într-un târziu, ajuns la Cetatea Vaticanului. Nu de laude are nevoie marele Ştefan voivod! El vă apără ţările cu sabia; şi nu trebuie să-l lăsaţi singur între vânturile ce vin! Daţi-i bani, să adune oaste multă, căci de oaste are nevoie, nu de vorbe!             De la Roma, Petrea şi Cataneu au urcat în cetatea Mării Adriatice, Veneţia; dar şi acolo au găsit tot inimi îngheţate. Ştiau Veneţienii rosti vorbe subţiri pe vârful limbii, bune pentru amăgirea copiilor şi muierilor celor proaste.             — Vai şi-amar! striga Petrea, şi striga Cataneu. Dacă nu lăsaţi vorbele deşarte şi nu treceţi la arme, domnul nostru Ştefan poate pieri în vânt; şi Turcii au să ajungă până aici, să vă răstoarne altarele şi tarabele!             O mare nelinişte a trecut prin adunarea Veneţienilor!             1 Hrisov – act domnesc care servea de titlu de proprietate, de privilegiu.             2 Răzeş – ţăran liber, posesor de pământ (în Moldova, în orânduirea feudală).             Ei erau stăpânii mărilor, având până în Asia cetăţi de negoţ, şi pe toate le apărau folosind braţul seminţiilor străine. Când era vorba însă de pregătit flote ori de băgat mâna în pungă, o întorceau pe limba subţire şi iscusită a laudelor.             Însă, Petrea şi Cataneu nu s-au lăsat cu una, cu două! Le-o spuneau de la obraz, că aşa l-au lăudat şi pe albanezul Scanderbeg, făgăduindu-i marea cu sarea, însă până la urmă vestitul viteaz a fost lăsat singur în furtuni! Le-a arătat cum i-au amăgit şi pe alţii, numai să stea în dreptul piepturilor lor, să le ţină scut socotelilor de neguţători! Ei, Petrea şi Cataneu, nu se puteau întoarce la Ştefan voivod cu traista plină de vorbe! Măria sa avea nevoie de oşti!             Un murmur mai des a trecut printre neguţători, întrebându-se unii pe alţii ce trebuiau să facă. însă tuturor le-a răspuns messer Dogele, arătând solilor că nu are bani. Astfel auzindu-l, Petrea şi Cataneu s-au uitat unul la altul. Apoi s-au întorsjnâhniţi la Suceava.             În ce-i priveşte pe Veneţieni, au trimis la Ştefan voivod un ambasador subţire foarte la minte, să-l poarte cu vorba, ca nu cumva să se împace cu Osmanlâii! Tot pe ambasadorul acela, numit Paul Omenbon, l-au trimis şi la Asan-Huzun, în Persia. Mult s-a mâhnit Ştefan, când, în loc de aur pentru întocmirea oştilor, i s-a adus o bucată de postav! Adânc pălit în inimă, l-a rugat pe messer Paul să-şi ia înapoi postavul şi să roage pe neguţătorii veneţieni să-şi şteargă cu el contoarele şi pragurile zarafiilor1!             Adânc ofta inima lui Ştefan!             Însă, messer ambasador Paul avea pe lângă măria sa şi alt rost. l-a spus, după oarecare şovăială, că atunci când au fost în solie la Veneţia messer Petrea şi messer Cataneu nu le-au ajuns banii de şedere, încât au trebuit să se ospăteze şi să doarmă pe socoteala cetăţii Dogilor. Şi rămânând datori cu 200 lire veneţiene, să binevoiască măria sa Ştefan să înapoieze banii, tot în clipa aceea, căci Veneţia are nevoie…             Ştefan voivod a stat o clipă înmărmurit; apoi s-a uitat aşa de crunt, încât messer Paul s-a făcut alb şi s-a dat trei paşi înapoi. Ştefan şi-a recăpătat cumpătul. A poruncit să vină vistiernicul, să lepede neguţătorului 200 lire! După aceea, i-a urat să meargă sănătos cu inima lui îngheţată; şi l-a rugat să             1 Zaraf – cămătar.             ducă cuvânt celor ce l-au trimis, că-i pare rău de vorba începută cu ei şi că niciodată, nici oamenii lui, nici epistolele lui, nu-i vor mai încurca… însă abia şi-a sfârşit cuvântul. Au prins să se răsune buciumele străjilor. Ştefan s-a repezit la fereastră şi a văzut şiragul focurilor în noapte, ca nişte urmuzuri alburii până departe. A venit căpetenia hânsarilor, arătându-i cu cutremur mare că s-au neliniştit ierburile la Nistru! Aceeaşi veste a adus-o altă căpetenie; iar alta a arătat, înfăţişându-se, că s-aprind focurile şi dinspre Ţara Românească, din sud!             Ştefan voivod şi-a întors faţa de la fereastră.             În clipa aceea messerPaul Omenbon l-a văzut îmbătrânit. A ieşit repede, să nu-l apuce spulberul în Moldova. Dar oricât de câine ar fi fost la inimă, messer Paul simţea un regret amar că Ştefan voivod rămâne singur în mijlocul vijeliilor! Şi adânc l-a mişcat, o clipă mai târziu, mărinimia moldovenească, pentru că Ştefan, cu toată greutatea ceasului, a poruncit să i se aducă cei mai buni cai; şi pită albă; şi miere multă; şi vin de cel mai bun; încât messer să ajungă la Veneţia cu fărâmitura-n barbă… în timp ce călărea la galop spre cetatea Bistriţei, messer Paul vedea cum se trezesc satele, cum alte focuri se aprind în noapte, în timp ce clopotele bubuiau prevestind furtuna. Foarte repede, drumul spre munţi s-a ticsit de care încărcate cu copii, cu moşnegi, cu lucruri apucate în grabă. Bătrâni bărboşi coborau clopotele satelor din turnuri şi le slobozeau în fântâni, până la alinare. Turme, vite şi cai se amestecau printre carele în mers, şi Veneţianul a deosebit că spre munţi apucă numai cei nevrednici. Bărbaţi călări, înarmaţi cu arcuri, cu pari, coase şi topoare, se adunau pe tăpşanuri şi femeile le potriveau la oblânc traistele cu pită şi brânză, merinde în drumul zbuciumului. Nimeni nu bocea, nimeni nu plângea. Toţi grăiau încet, cumpătat, ca înainte de a porni la un drum firesc. Făurăriile lucrau de zor. Faurii mişcau foiurile şi în cărbunii aprinşi se vedeau guri de topoare şi vârfuri de lănci. Barosuri izbeau fierul, subţiindu-l. în mişcările faurilor nu se vedea de fel atingerea groazei. Lucrau grăbiţi, dar cu tact şi stăpânire de sine.             Rădvane boiereşti treceau spre Cetatea Neamţului şi Bistriţa. Bătrâni şi bărboşi boieri răcneau la vizitii să mâie. în urmă, robii lor mânau cirezi de vite şi turme, sub paza vătăjeilor1 călări. La o vreme, au ajuns în îngrămădeală pârgarii cei bătrâni ai Sucevei. Cei tineri se întemeiaseră toţi, cu toate breslele, sub steagul lui Ştefan voivod, încât spre munţi fugeau numai bătrânii. în care cu roţi înalte, sub coviltire, şedeau vechi meşteri cojocari, vechi făurari de clopote şi ziditori de mănăstiri.             Înainte de zborşirea vremurilor, Ştefan cel Mare a trimis solie la Buda, cu scrisoare de împăcare. Să uite domnul rigă Mateiaş stropşeala de la Baia şi să-şi împreune spadele, în zbuciumul comun, căci aşa e frumos să fie, şi aşa e sănătos! Şi a trimis tot atunci salv-conduct scris în latineşte, tuturor neguţătorilor din Transilvania şi Ţara Ungurului, începând aşa: Discretis ac honorabilibus virisjudici acjuratis, et senioribus în Brasovia existentibus, nobis semper honorandis…             După ruşinea păţită de Soliman Paşa, vestitul sultan Mahomed II s-a arătat pe cal alb din seraiuri2! A făcut semn din iatagan spre Dunăre! Înfrângerea de la Racova trebuia plătită aşa fel, încât domnul Moldovei ca un lup să urle! Aducea Mahomed nenumăratele seminţii din Asia şi din toată peninsula Balcanică. Poruncise Tătarilor să lovească şi ei, când le va da semn. ^ în acel iulie 1475, Ştefan a coborât la Dunăre. N-a mai încercat să oprească năvala. A chemat în ajutor stihia, ca Dacii de pe vremea când a venit Darius şi a cerut pământ şi apă! Cum bântuia arşiţa cumplită, a poruncit oştenilor să dea foc ierburilor şi semănăturilor. Şi cu cât oastea Moldovei se trăgea spre inima pământului, zidul de foc dintre ei şi Turci se tot ridica.             Toată zarea, din răsărit şi asfinţit, era fum negru. Focul înainta neîncetat, urca dealurile aprinzându-le, cobora văi, năvălea în lungul şesurilor; iar urca, iar cobora, încât sălbăticiunile din ierburi alergau cu groază, căutând zările apelor răcoroase. Vâjâiau arzând codri vechi şi păduri tinere. Şi stihia focului intra în sate. Oamenii fugeau. Pâlcuri de oaste, rânduite anume, turnau în fântâni otrăvuri – venin de şarpe şi zeamă de cucută. Când a venit rândul cetăţilor, Ştefan a poruncit să se dea foc laşilor, Bacăului şi Romanului. Şi târgul Băii ardea. Funinginea plutea într-un strat gros înaintea vâlvătăilor: se aşeza pe feţele asudate, pe arme, în părul vitelor. Toată ţara             1 Vătăjel – conducător al oştenilor domniei.             2 Serai – palat al sultanilor sau al marilor demnitari turci.             era vâlvătaie. Uneori, când se aprindeau rrfari codri de brad, se ridicau noaptea flăcări gigantice, lingând văzduhul negru ca păcura.             Armiile lui Mahomed al ll-lea înaintau cu groază printre focuri. Ţineau mai cu seamă cursul râurilor, dar mai toate râurile erau seci, din pricina secetei înspăimântătoare din acel iulie. Se înnegriseră de funingine oştenii, caii, vitele de povară. Peste sudoarea lipicioasă se prindea un strat gros de speria1 fierbinte. Vitele mugeau de sete. Oamenii, slăbiţi şi ei, căutau cu deznădejde apă. Dar cum se opreau la fântâni şi beau, cădeau trăsniţi de veninul şerpilor. Tot aşa piereau bivolii, cămilele şi caii; încât Mahomed scrâşnea văzându-şi pieirea.             Da poruncă oştilor să treacă prin foc, să pună mâna pe Ştefan voivod!             Acum, în cel mai întunecat ceas al greului, avea să se învedereze că puterea lumii se sprijină pe mulţimi, şi e nebun cine ar nega acest adevăr etern! De lucrul acesta era bine încredinţat şi Ştefan voivod, căci forţa lui în armiile ţărăneşti şi atunci sta!             Când au auzit că se bulucesc şi Tătarii, dinspre Nistru, pământenii au cerut marii căpetenii păsuire, să fugă pe la vetre, să-şi ducă familiile la adăpost. Ne închipuim scurtul început de răzmeriţă, şi ni-l închipuim pe Ştefan stând crunt în faţa acestei realităţi: cum va face faţă năvălitorilor, dacă puterea cea mare îl părăseşte? Privilegiaţii îl vor fi sfătuit să astupe^gura ţăranilor cu pumnul şi să-i ţină mai departe sub steag! însă glasurile pământenilor creşteau! Puţin lipsea până la aruncarea armelor!             Ştefan a stat şi a cugetat adânc: dacă-şi arată pumnul spre pământeni, ei îl vor părăsi pentru totdeauna, şi de unde-şi va lua putere la încercările viitoare? Hotărât, nu trebuia să se despartă de ţărani; aşa încât i-a învoit la vetre, pentru câteva zile, şi a rămas în faţa puhoiului doar cu 10.000 oşteni, „floarea vitejilor” cum, pe drept, îi numeşte cronica.             A doua putere a stihiei chemată de el în ajutor era muntele cu pădurile. Şi astfel, numai cu cei 10.000- s-a tras pe Pârăul Alb şi a făcut acolo întărituri de pământ şi arbori. A potrivit artileria gata de tragere. Cum s-au arătat Turcii, tunurile moldoveneşti au prins a bate. Ienicerii şi spahiii prindeau a da înapoi. Astfel văzând, Mahomed a smuls steagul din mâna unui             1 Speria – cenuşă care acoperă cărbunii.             oştean şi el însuşi s-a repezit spre întăritură. Ienicerii şi spahii l-au urmat într-un cumplit iureş. A început un măcel fără seamăn. Tunarii Moldovei se prăbuşeau unul câte unul, şi tot mai mulţi vrăjmaşi săreau înlăuntrul întăriturii. Cei 10.000 picau unul câte unul. însă nimeni nu da înapoi. Floarea vitejilor Moldovei sta pe poziţiile poruncite, până la ultima săgeată, până li se rupeau săbiile, până-i copleşea sângele şi moartea.             Departe, în munţi, s^-auzeau răcnetele, bubuiturile tunurilor, mugetele vitelor, în toate părţile ardea Moldova, neîncetat ardea, ca un rug uriaş, şi vântul uşor al verii purta funinginile, cenuşa şi duhoarea de carne arsă, în toate laturile zărilor. Iar la Valea Albă, cei 10.000 au pierit până la unul, cu un eroism atât de neînfricat, încât însuşi Mahomed sultan a făcut semn de laudă spre stârvurile lor.             Ştefan a umblat pribeag şi singur. Vorbe din bătrâni spun cum chiar maica măriei sale l-ar fi gonit în acel ceas greu de la poarta Cetăţii Neamţului, sfătuindu-l să meargă numaidecât să adune oşti! Şi tot vorbele din bătrâni spun cum l-a gonit Daniil Sihastrul din uşa chiliei sale! Oameni de bună-credinţă l-au văzut în vremea aceea pe Ştefan voivod, în târg la Snyatin, în Polonia, stând la o masă între căruţaşi şi ospătând pită sărmană. Fapt este că foarte repede şi-a adunat oaste şi avea să izbească balaurul Semilunii.             Pâlcuri turceşti pătrunseseră în munţi. Dădeau de femei şi copii. Scoteau juvăţurile1. îi legau în cete şi-i trimiteau pe calea fără întoarcere a Stambulului. Bătrânilor li se fulgerau capetele.             Când au văzut femeile de pe Bistriţa că le vine capătul; că vor fi apucate de păr şi zvârlite în rândurile robilor; când au văzut că le aşteaptă batjocura, au început bocetul şi se căinau una pe alta. Cu nouă rânduri de lacrimi plângeau, în timp ce vrăjmaşii urcau necontenit şi înconjurau locul, cu iataganele-n dinţi şi cu juvăţurile pregătite.             Opriţi, surorilor! a strigat deodată una, Lina. Ce-i mai de preţ pe lume, robia ori moartea?             Moartea! au răspuns cele mai multe.             Dacă-i aşa, să murim, dar să murim luptând! înşfăcaţi furcile de tors şi leucile2 de la care!             1 Juvăţ – laţ la capătul unei funii.             2 Leucă – parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat.             Să fi văzut după aceea cum împungeau bistriţencele cu furcile, cum mânuiau resteiele şi leucile! Izbeau cu parii în picioarele cailor, încât Turcii se prăbuşeau în râpi, unde-i izbeau alţi pari. însă vrăjmaşii erau mulţi!             Lina, cu puţinele bistriţence rămase vii s-au tot ferit din calea lor, au umblat prin adâncul râpilor şi prin huceaguri1, însă Turcii se tot apropiau şi din toate părţile le ieşeau înainte.             Cum a ajuns pe malul Bistriţei, Lina a cunoscut îndată că satul de peste apă e satul ei. Era ars până-n pământ. Oameni ucişi se vedeau pe uliţe şi prin ogrăzi. Râul se învârteja la picioarele femeilor. Turcii erau tot mai aproape…             — Dacă-i numaidecât de moarte, să ne zvârlim în apa asta, a părinţilor noştri! a spus Lina, cu hotărâre.             Unele dintre ele erau fricoase, temătoare de moarte. S-au sfătuit repede, să se lege unele de altele de părul capului, şi aşa să se arunce în râu, ca nici fricoasele că nu pice în batjocură şi robie…             Aşa au şi făcut; s-au înnodat una de alta, şi s-au zvârlit toate deodată într-o duruitoare2.             Le-au acoperit spumele râului.             După ce şi-a odihnit ostile, sultanul a poruncit să împresoare cetăţile Moldovei. Astfel, a bătut cu tunurile Cetatea Neamţului, după aceea a pornit spre Suceava şi a pus foc Târgului de Jos, dar s-a oprit într-o lungă împresurare. Pâlcurile lui de oaste, hămesite de foame, căutau mâncare într-o ţară arsă până-n pământ. Şi astfel, pe lângă foamete s-a lăsat asupra oştilor şi ciuma.             Mahomed sultan lăsase poruncă să i se trimită tainuri, pe galioane3, prin Marea Neagră. A şi repezit de la Suceava călăreţi, să întrebe la seraiuri de ce nu mai vin tainurile? Şi pe când stătea în şanţurile dimprejurul cetăţii, printre cei morţi de ciumă şi printre cei ce piereau încet de foame şi sete, a primit vestea năprasnică cum că toate galioanele cu tainuri le scufundase furtuna în apele Mării! Mahomed sultan s-a repezit             1 Huceag – pădure mică, tânără şi deasă.             2 Duruitoare – vârtej.             3 Galion – navă cu pânze folosită în trecut la război sau la transportul mărfurilor.             la aducătorul vestei atât de proaste şi i-a retezat grumazul. A poruncit repede despresurarea cetăţii şi fuga spre Dunăre. Şi auzindu-l, printre Turci a trecut un murmur de bucurie. Scoteau tunurile din şanţuri, se rânduiau pâlcuri şi apucau spre Ţara de Jos. însă tot mai îngrozitor îi secera foamea şi arşiţa, iar ciuma ajunsese la o culme a pierzării. Şi Ţara Moldovei era aşternută cu cenuşă. Secaseră apele de-a binelea. Şi fântânile aşijderea. Turcii scormoneau prin movile de gunoaie arse, pe sub mormane de scrum, pe sub ruine, căutând cu desperare hrană. Corbii croncăneau pe deasupra steagurilor plecate, învingătorul Constantinopolului se întreba dacă iese din Moldova învingător sau învins.             Şi pe când ostile lui nici nu visau la vreun atac, Ştefan cel Mare a ieşit ca din pământ!             Spune despre aceasta cronicarul Ureche: „… După poticala lui Ştefan Vodă ce au pierdut războiul, cu sârg au strâns oaste ce au putut degrabă, şi s-au dus după Turci, şi i-au ajuns trecând Dunărea la vreme de masă, şi lovindu-i fără veste i-au speriat de au plecat a fugi, lăsând pleanul1 şi tot ce au fost prădat. Iară Ştefan Vodă le-au luat pleanul tot, şi s-au întors înapoi cu izbândă”.             iată, deci, că tot mulţimile de pământeni l-au ajutat pe Ştefan voivod până la urmă! Din vremea aceea s-au păstrat deosebit de frumoase legende, cum e cea amintită, cu apriga mândrie a mamei voivodului, şi cealaltă, cu Danii! Sihastrul. Noi vom consemna aici încă una, cu feciorii din Vrancea!             Deci, pe când umbla Ştefan Vodă pribeag şi singur, căutând oaste, nimerit-a în munţi, la o vrednică femeie, una Vrâncioaia. Şi văzându-l ea pe voivod amărât şi părăsit, l-ar fi întrebat:             Ştefan Vodă, de ce eşti trist şi de ce geme inima ta?             Sunt părăsit şi singur, mamă Vrâncioaie! Ţara mi-i arsă şi pustiită! Ostile mi-au pierit şi mi s-au risipit, încât nu mai am putere să alung vrăjmaşul…             Doamne şi Măria ta! Şapte feciori am, şi ţi-i dau cu dragă inimă, să-ţi fie de ajutor în greul cumpenii…             Şi sfârşind, Vrâncioaia şi-a chemat feciorii, şi, dându-i voivodului în seamă, ar fi spus în adaus:             — la-ţi-i, Măria ta, să alungaţi vrăjmaşii…             1 Plean – pradă (de război), captură.             — N-am să te uit, mamă Vrâncioaie! af-fi dat cuvânt Ştefan voivod, îţi voi duce feciorii la isprăvi mari, iar dacă vor pieri în zbucium, amintirea nu li se va şterge în veacul-veacului!             Şi s-au dus cei şapte vrânceni; şi s-au adunat cu alţi pământeni; şi scris le-a fost să piară în bătălii, toţi şapte…             Şi se spune că, după stingerea zbuciumului, Ştefan şi-a adus aminte de ei şi de cuvântul dat Vrâncioaiei. Până azi, munţii Vrancei amintesc vitejia de demult.             Într-o noapte de veghe şi singurătate, Ştefan cel Mare îşi tânguia ţara şi inima. Se uita împrejurul său şi se întreba unde era floarea vitejilor Moldovei! Cădea o ploaie puternică. Luceau fulgere în ferestrele cetăţii. Zidurile se hurducau uşor când tuna. Ştefan tânguia ţara arsă şi se gândea câtă vreme va mai trebui până la o reînviere, însă, cum s-a luminat de ziuă, a văzut împrejurimile spălate de ploaie şi colţul biruitor al ierburilor ieşind la soare, parcă spre a dovedi că viaţa nu piere… Şi s-a gândit Ştefan voivod la neguţătorii mincinoşi de la Veneţia, şi amar i-a dojenit în gându-i, căci şi din pricina nepăsării lor vitejii îi pieriseră şi ţara trecuse prin pârjol!             Cu toate că-şi luase pentru totdeauna rămas bun de la mincinoşii zarafi, I-a trimis la ei, totuşi, pe bătrânul cărturar Ion Ţamblac, şi înainte de a porni, I-a rugat să le-o spună de la obraz, şi tot de la obraz să i-o spună şi arhipăstorului papistaş! Să-i întrebe unde-i falnicul Asan-Huzun, şahul Perşilor? Din vina cui a pierit? Oare n-a pierit tocmai pentru că s-a bizuit pe făgăduielile lor goale?             Să-i tulbure la mesele bogate, şi în somnul lor, fantoma lui Scanderbeg!             Să le arate neguţătorilor şi papei că li se apropie şi lor capătul! Ştefan voivod a stat în furtună cât a putut! Domnii dimprejur, în loc să-i fi sărit în ajutor, au vrut să-i cuprindă ţara! Să spună Veneţienilor, să folosească bucata de postav ca năframă pentru şters lacrimile! Căci în lacrimi vor izbucni, când le vor pătrunde ienicerii în casele de negoţ!             Ambasada lui Ion Ţamblac a ajuns la Veneţia în anii 1478, în mai 8. Căpeteniile neguţătorilor s-au adunat repede la Senat, înainte de a-şi începe cuvântul, Ion Ţamblac i-a cercetat pe rând:             — Prea înălţate principe şi domn! a început el, citind epistola lui Ştefan voivod. Aceste sunt lucrurile pe care le spun cu gura mea, eu, Ion Ţamblac, sol şi uncheş al domnului Ştefan Voivod, din partea lui Ştefan Voivod. Că toate acestea s-au săvârşit din partea Turcilor în ţara sa, Luminăţia voastră trebuie să fi auzit de la mulţi. E adevărat, însă, că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat, dacă ar fi ştiut că principii creştini şi vecini cu dânsul au să se poarte cu el aşa cum s-au purtat.             Nu vreau să mai adaug cât de folositoare este pentru treburile creştine această ţărişoară a mea: socotesc de prisos să mai spun, căci prea vădit este…             — Aşadar, aceste sunt lucrurile ce mi-a poruncit Ştefan să le aduc la cunoştinţa domniilor voastre… a încheiat Ion Ţamblac, după o scurtă oprire. Aflaţi că am scrisori şi vorbe către Prea Sfântul Părinte. Dacă domniile voastre îmi veţi îngădui să mă duc, mă voi duce; dacă nu, nu!             Sfârşindu-şi cuvântul, Ion Ţamblac şi-a dat seama că nici de data aceasta Ştefan voivod nu se va bucura de ajutorul Veneţienilor. Le-a spus, în adaus, că au să se căiască amar când vor simţi şi ei ce înseamnă robia! Şi părăsind adunarea, s-a oprit într-o piaţă cu porumbei şi a privit cetatea.             Era noapte şi luminau ferestrele.             S-auzeau muzici şi glasuri vesele de petrecere.             Pe canale pluteau gondole.             Ion Ţamblac i-a blestemat, încredinţându-i printr-un cuvânt greu, rostit în sinea lui, că stejarul Moldovei nu se va prăbuşi!             Era zi de hrămuire la ţara Moldovei. Oamenii petreceau, uitând viforele trecute şi amăgindu-se asupra celor viitoare.             Ştefan cel Mare a pornit în preumblare, cu puţini soţi de drum, să-şi vadă ţara în petrecere, parcă să ia putere din puterea acestei oşti mari, harnică pe ogor, de mânca pământul, ca furtuna la petrecere şi amarnică la darea sângelui pentru ţară!             Încă din primele clipe, Măria sa a şi Stmţit cum tinereţea i se întoarce acasă, ca o fată bălaie dusă vremelnic pe la alte aşezări, pe la alte hore. Şi a poruncit petrecere mare, şi Măria sa, în târg la Suceava!             Medelnicerii au aşternut masă.             Au prins să se arate bogăţiile, pe tăvi şi-n butii!             Au grăbit dinspre cuhnii1 stolnicei şi paharnicei.             Când s-a lăsat noaptea peste steagul cu bour, cămăraşul de lumini a pus în sfeşnice lumânări de ceară curată. Puşcaşii au cercetat încă o dată bombardele de la creneluri. Cum s-a suit pe zid straja de răsărit, şi-a ţintit ochii spre dealuri, unde stăteau pândarii focurilor dinspre Nistru.             Ştefan a frânt pita!             Apoi, când a ridicat paharul, mesenii s-au ridicat şi la creneluri au trăsnit toate bombardele deodată!             Lumânările şi-au plecat flăcările, ca de-un vânt!             S-au zguduit ferestrele, în timp ce huietul se rostogolea spre păduri şi văi, până departe. Aşa a priceput ţara că în clipa aceea Ştefan a intrat în petrecere. Târgul, aşternut jos, pe pârău, a prins a descărca săcăluşuri, la întrecere cu bufniturile bombardelor. La cramele satelor, ţigani robi scărpinau în draci cobze şi lăute! Răzeşi şi dijmaşi crăpau pământul sub tactul repede al Bătutei.             Dar care om moldovean nu se bucura?             Încărcau carele cu mărturii ale belşugului şi dragostei; butii cu vin, pâini de grâu, mascuri2 fripţi la ţiglă, struguri; porneau spre Suceava-n sus, întemeind petreceri la focuri, în apropierea voivodului, pe dealuri şi pe Câmpia Direptăţii. împreună cu Ştefan apărau ţara, împreună să petreacă! Cu el împărţeau nevoile, cu el să împartă şi bucuriile răgazului! Când trăsneau bombardele, ei se săltau din jurul ştergarelor, ridicau cupele şi ulcelele, închinându-le spre turnurile cetăţii. Beau până la fund, dintr-o sorbitură, în sănătatea lui Ştefan voivod, dorindu-i cu glas tare întru mulţi ani să trăiască!             — Oştenii mei… a spus Ştefan Vodă, auzindu-i, şi s-a dus la o fereastră, să-i vadă aşternuţi împrejurul butiilor şi ştergarelor.             Cuhnie – bucătărie. Mascur – porc.             Şi a închinat cupa pentru tot norodul lui, pentru toată Moldova zbuciumată!             Apoi, s-a aşezat iar la masă, în timp ce cămăraşul de lumini schimba al doilea rând de lumânări, în sfeşnicele aurite şi-n ulcioare.             După ce a văzut pământenii în petrecere, Ştefan a căzut pe gânduri.             — Mi-am amintit de cei morţi… a rostit încet, vărsând sub masă câţiva stropi de vin.             Mesenii tăceau, căzuţi şi ei pe gânduri, către bătăliile înfricoşate ale Moldovei. Unde erau Mârza şi Stanciu, Bodea vornicul, pârcălabii Paşcu şi Buhtea, şi luga Postelnicul? Pieriseră toţi sub iataganele lui Mahomed Sultan, apărând întăriturile pădurilor. Pierise atunci floarea luptătorilor. Dusese Pârăul Alb la vale sângele Moldovei amestecându-l cu prundurile şi florile.             Ştefan şi-a amintit cum şi după izbânda de la Valea Albă s-au grăbit iar toţi rigii Europei să-l laude. La bancheturi se închinau cupe de aur, în numele Eroului lăsat să apere Europa singur…             S-au ridicat mesenii. Bombardele au trăsnit iar, hohotind din douăsprezece guri de foc. Iar închinau răzeşii, aşternuţi pe dealuri şi pe Câmpia Direptăţii. Străjerul dinspre Nistru sta tipărit pe albăstrimea văzduhului, sprijinit în halebardă. Deodată a zărit departe, în negura nopţii, o flacără, pe dealurile Botoşanilor. Altă scânteioară a clipit, mai departe, încât străjerul şi-a dus cornul la gură; dar şi l-a lăsat iar, la locul lui, când clipirile focului au pierit.             Era târzie vreme de noapte. Sfetnicii şi oaspeţii au trecut la odăi, să se întindă somnului. S-a risipit şi răzeşimea. Totul a căzut în linişte. Numai la o ferestruică a cetăţii se zărea ca o pată gălbuie. Acolo sta Ştefan, singur, în privighere. Oare ce furtuni se vor mai stârni asupră-i? Va mai putea, oare, şi de acum înainte, să înfrângă vrnturile? îndoiala i-a trecut repede.             Se înălbăstreau ferestrele, în zorii de toamnă. Lumânările pâlpâiau pe sfârşite. Ştefan Vodă a ieşit pe zid, cu capul gol, să-l bată vântul dimineţii. Steagul cu bour fâlfâia pe turn. Se desluşeau păduri de rugină şi dealuri goale. Munţi albaştri se vedeau în depărtare, la asfinţit. Ştefan a coborât de pe zid, în timp ce la Mirăuţi clopotele sunau de sărbătoare.             Apoi, Ştefan s-a tras în chilioara lui, să cugete. Ce va fi mâine? Răspunsul i l-au dat mai târziu nişte pământeni de pe la smârcurile dunărene, care zăriseră, după stufuri, turbane şi vârf de lănci. Galioane cu corăbieri negri se arătaseră la geana mării. Şi multe cumpene aveau să vină! De multe ori aveau să-l mai laude pe Ştefan voivod rigii şi craii, la ospăţuri.             0 cută i se adâncise între sprâncene.             În sfârşit, în faţa timpurilor strâmte ce trebuiau să vină, a consimţit să urce la brazda Leahului, spre a depune jurământ de vasal; şi n-a fost zi mai neagră în viaţa voivodului! înainte de purcedere, a tot repezit într-acolo soli cu scrisori, arătând că în nici un chip nu acceptă să-şi plece genunchiul, de faţă cu lume adunată, ci în momentul cel crâncen să se afle singur numai cu Cazimir riga…             Bătrânul şi îngâmfatul rigă a râs în sine şi în faţa şleahticilor1 săi, neînţelegând de fel izvorul atâtor oprelişti din firea cutezătorului vasal. A trimis răspuns că primeşte să fie numai singur când va fi să îngenuncheze Ştefan, şi că în acest scop va veni la Colomeia. S-au înghesuit taberele la Colomeia. Riga Cazimir nu şi-a ţinut cuvântul. Când Ştefan a îngenuncheat, cortul sub care stăteau numai ei doi s-a ridicat! Ştefan a înghiţit greu ruşinea, dar avea să se răzbune amarnic mai târziu, la Codrii Cosminului, lângă Cernăuţi!             Acestea se întâmplau în anii 1484, şi în Apusul Europei se petreceau fenomene extraordinare, în curajul străpungerii necunoscutului. Nu târziu după aceea, corăbierul Bartholomeo Diaz înconjura Africa, descoperind, în sfârşit, drumul pe mări spre India, şi lărgind aria lumii, înglobând pământuri şi ape în ştiinţele geografice. Iar în 1492, Cristofor Columb străbătea Atlanticul, descoperind lumi noi şi uimind de o mie de ori prin fapta sa ţările şi cetăţile.             În Germania, în cetatea Nurenberg, curioşii puteau vedea globul pământesc alcătuit de Marthin Behaim, şi călătorii şi neguţătorii grăiau şi la Suceava despre toate cele noi şi extraordinare. Cu cât veştile marilor descoperiri se îndesau, Ştefan voivod îşi da seama că începe o lume nouă şi tânără, şi-l ardea suspinul că a ajuns la cărunteţe şi la amurgul cel inevitabil, îl chinuia rana de la picior căpătată în primele lupte de la Licostromo, şi medici europeni şi din Asia veneau să-l             1 Şleahtic – persoană care făcea parte dintr-o ceată, dintr-o şleahtă.             llJllL oblojească. A încercat ştiinţa nouă a medjcinei, scriind către dogele Veneţiei, messer Leonardo Loredano, să-i trimită medicamente, şi a chemat la patul său alţi şi alţi medici, din Germania şi italia. Stejarul presimţea apropierea desfrunzită, dar rădăcinile lui erau tot adânc înfipte.             Astfel, avea să-şi dovedească puternicia până la amurgul definitiv, când Ion Albert, noul rigă polon, a vrut să-i cuprindă ţara şi să-l înlocuiască. Minţind că merge cu ostile sale spre a cuceri din mâna Turcului cetăţile Mării, Ion Albert a fost prins cu minciuna, şi stropşit îngrozitor în Codrii Cosminului! Pleavă s-a ales din puternica oaste a invadatorului, când a fost prinsă în codru, între copacii gata pregătiţi de prăbuşire! Tunurile grele, trase de câte cincizeci de cai, cavaleria uşoară şi cea grea, gloatele şi carele de povară, toţi şi toate una cu pământul s-au făcut.             Atunci şi-a spălat Ştefan cel Mare şi ruşinea de la Colomeia!             Pentru a ne da seama de vânturile vieţii lui, e destul să arătăm că a purtat patruzeci şi şapte de războaie şi aproape din toate a ieşit învingător. După fiecare război, a zidit monumente pe osemintele vitejilor, după cum Dacii lui Burebista ridicau gorgane1, după cum alte popoare din antichitate ridicau dumbrăvi.             Ştefan voivod a stat drept, jumătate de secol, însă falnicul stejar care rezistase tuturor furtunilor s-a prăbuşit deodată. El, care a avut liniştea vântului şi se odihnise prea puţin în jilţ, la sfârşit zăcea pe patul de suferinţă, ţintuit de podagră, cu toate că inima de şoim se repezea spre cer.             Simţind unii privilegiaţi că nu se mai poate mişca, au şi prins să pună la cale hicleniile binecunoscute. Şi prinzându-i, Ştefan voivod a poruncit să fie legaţi în juvăţuri! Şi să fie scoşi afară din cetate, pe Câmpia Direptăţii!             Şi adunându-se pârgarii şi oştenii, şi toată suflarea Moldovei, a urmat înfricoşător judeţ.             După ce i-a dat osândei, Ştefan voivod a privit întinderile, râurile, semănăturile coapte, pădurile şi munţii fumurii încremeniţi sub pâclele depărtării.             — Săraca Moldovă! a oftat adânc Măria sa, şi ochii albaştri au slobozit două lacrimi.             1 Gorgan – movilă înălţată deasupra unui mormânt străvechi.
            Pământul Dacilor era de mult râvnit de Romani! La fiecare încercare de pătrundere, legiunile aflau însă o teribilă împotrivire! Se tot întorceau în Cetatea Eternă de pe Cele Şapte Coline1, cu grumajii plecaţi. Vestiţii cuceritori îşi lăsaseră scuturile pe pământul Daciei! Stoluri de steaguri latine erau prinse şi ţinute în corturile regilor, ca semn de neîntreruptă veghe. Prin vrednicia lor şi prin opunerea lor necontenită, Dacii spulberau faima încă neştirbită a legiunilor. Mândra şi îngâmfata Romă se uita cu tot mai multă grijă spre miazănoaptea imperiului, unde se înălţa Sarmizegetusa în faţă.           Către anul VII al acestei ere s-a ridicat în fruntea Dacilor Cotiso, şi ca un zid a stat în faţa legiunilor cutropitoare!           August a trimis asupra Daciei legiunile lui Lentulus, care a dobândit o vremelnică biruinţă, însă Dacii nu s-au lăsat! Alt comandant roman, Cato, a venit şi el! A trecut cu pajurile peste Istru. l-a învins pe Daci, însă tot vremelnic.           Astfel, iscusiţilor cititori, Dacii, împreună cu Sarmaţii de pe râul Pyrethus şi cu lasigii, şi-au unit puterile, în nenumărate rânduri, apărându-se împotriva oştilor romane cutropitoare.           Decebal, fiul al lui Scoryllo, cel mai mare comandant şi organizator, a luat conducerea Dacilor în vremuri negre. Era deosebit de dibaci în lupte! îl ardea de viu setea de a-şi ridica ţara la bunăstare şi civilizaţie! însă, din nefericire şi pentru el şi pentru poporul dac, se născuse într-o epocă a vânturilor. Mintea lui cu extraordinare orizonturi l-a sfătuit să-şi facă ochii roată,           1 Cetatea Eternă de pe Cele Şapte Coline – Roma.           să-şi vadă întâi duşmanii, pe urmă prietenii. Aşa ni-l închipuim, stând pe treptele palatului din Sarmizeofetusa, îngândurat şi crunt. Aproape, peste apa Istrului, începeau puhoaiele romane zborşite asupră-i.           Împreună cu poporul său, n-aveau de înfruntat o oaste oarecare, strânsă vremelnic sub steag, la alarma cornurilor, ci scuturile întregului Univers! Porneau asupra lor şi multe puteri ale popoarelor înrobite de Romani, de la nisipurile Numidiei, de la fluviile fabuloase ale Asiei, până-n Hispania şi până la umbrele nordului, în ce priveşte armele, dacă s-ar fi strâns lăncile legiunilor la un loc şi ar fi fost ridicate deasupra coifurilor, soarele s-ar fi întunecat de-a binelea!           Ochii lui Decebal întârziau în stihia de peste Istru. Şi cu cât ţinteau mai încolo, vedeau flote pe mări, caravane în fierbinţi deserturi, mii şi mii de fierării şi ateliere unde barosurile băteau necontenit, transformând fierul în lănci şi spade, pregătindu-se numai împotriva Dacilor!           Făcându-şi iar ochii roată, să se uite câţi prieteni are, Decebal s-a încruntat mai tare. A oftat. A repezit ştafetă la poporul Roxalanilor. Pe urmă la Bastarni, Quazi şi Marcomani. Pe urmă, cu multă iubire şi-a adus aminte de Părţii îndepărtaţi şi de regele lor Pacorus! Şi pentru că la un prieten atât de bun nu trebuia să se meargă cu mâna goală, a dat poruncă solilor să se încarce cu toate bunătăţile pământului dac, de la aur şi miere până la chiupuri cu vin şi pită… Aşa a pornit solia, tocmai la bunul şi sălbatecul Pacorus.           Stejarul stătea încremenit, gata să înfrunte cu coama uraganul Universului, dar sub liniştea aparenţei, trunchiul şi rădăcinile munceau necontenit, trăgând seva tocmai din inima puterii triburilor! Şi Decebal îşi va fi adus poate aminte de străbunii părăsiţi în ceasul greului, nevoiţi a înfrunta o oaste venind tocmai de dincolo de Vavilonia! Va fi zâmbit stins către umbra celor de pe timpul lui Darius, mulţumindu-le că-i dau sprijin tocmai din adâncul pulberii.           E drept că Dacii au ieşit biruitori în bătălia înfricoşătoare, iar Imperiul roman trebuia acum să le plătească tribut, pungi cu sesterţi, ingineri să le construiască cetăţi şi să le întindă şosele.           Dar biruind, Decebal nu s-a îngâmfat în fală, căci astfel de porniri în firea Dacului nu se aflau! A trimis cuvenitele mulţumiri Quazilor şi Marcomanilor, că au venit şi l-au ajutat cu călărimile. Zâmbea Decebal către vitejii lui soldaţi, amintindu-şi cum, într-o clipă grea, au retezat coamele pădurilor din faţa Sarmi-zegetusei! Au îmbrăcat pe urmă trunchiurile în cojoace, băgând astfel groază în legiunile lui Tetius lulianus… însă Decebal ştia să-şi fugărească bucuriile la vreme, cunoscând cât preţ şi câtă durată au, în nestatornicia unor vremuri ca acelea… Căci numai nebunii dorm liniştiţi în faţa puhoaielor, şi adevărul acesta îl ştia bine înţeleptul fiu al lui Scoryllo!           După înfrângerea împăratului slăbănog Domitianus, s-a ridicat în Cetatea Lupoaicei1 un om tare în braţ. Era tare şi-n hotărâri. Era şi cutezător, îl chema Traian.           Cum a aflat despre urcarea lui în jâlţul cezarilor, Decebal s-a uitat iar în timp, cu şi mai mare grijă. Scuturile Universului veneau din nou asupra-i, dar mai dese. Totuşi, şi-a păstrat cumpătul, sprijinit în spada sa şi pe pământenii cu puteri fără secare.           A trimis legiunilor nu cuvinte de îngâmfare sau umilinţă! Solia sa a dus în faţa Romanilor o ciupercă uriaşă, cu caligrafie deasă şi măruntă, pesemne în scriere şi grai latin. Au citit caligrafii Romei, dar n-au îndrăznit jsă-i spună lui Traian ce poftire şi ce ironie conţine scrierea, însă, Traian a înţeles din sfiala şi teama cititorilor că Dacii îl poftesc să-şi ia şi el tălpăşiţa cât mai repede!           Decebal a dat sfară în ţară, adică pretutindeni a buhnit spre văzduh pălălaia focurilor de alarmă! De la apele Danubiului2 unde-şi arătaseră coamele cavaleria mauretană3 şi cavaleria germană, munţii s-au cutremurat de ecourile cornurilor. Triburile s-au stârnit! Tăcutele sate risipite prin văi, în lungul drumurilor şi cărărilor, şi-au ţinut auzul spre margini. Când au aflat că iar avea să fie năvală, faurii bronzului şi fierului au repezit de sub baros sapele, furcile şi coasele! Au prins a curba săbii şi cuţite!           1 Cetatea Lupoaicei – Roma.           2 Danubiu – numele latinesc al Dunării.           3 Cavaleria mauretană – din Mauritania, în nordul Africii.           Trimişi călări străbăteau Dacia, să stârnească oamenii din liniştea muncii şi să se alcătuiască repede sub steagurile căpeteniilor! Sate după sate se rânduiau pe tăpşanele cunoscute şi aşteptau. Pe deasupra lor steagurile, înfăţişând balauri cu cap de lup, şuierau cumplit.           Trimişii întârziau îndeosebi la prisăcari. Abia după ce sfârşeau şi aceştia de pus la adăpost mana florilor, se rânduiau, ridicând armele şi steagurile din cotloane! Cum prisăcăriţele prindeau a plânge, după obiceiul tuturor femeilor la zbucium, bărbaţii scrâşneau, hotărându-le ca nu cumva să le ispitească şarpele să fugă la munte! Ci acasă să stea, lângă focul din vatră! Puhoaie de foc de s-ar revărsa, ele să nu-şi părăsească satele, căci altfel, la întoarcerea bărbaţilor, va fi vai şi-amar! Iar dacă cumva o să ajungă valul şi pe-acolo, ele să ia pildă de la albine: să lase, adică, duşmanul să se apropie bine, şi abia după aceea să-l înconjoare ca roiurile, şi să-l înţepe cu ascuţişurile furcilor de tors..-           Porneau prisăcarii. Se aliniau sub steagurile căpeteniilor de trib.           Trimişii urcau la stânile platourilor. îi întâmpina marea alarmă a cornurilor.           — Turmele, da! porunceau bacii triburilor libere, turmele să fie ascunse, şi-n stâncă dacă se poate, căci şi înfometarea vrăjmaşului e o armă!           — Dacă se abat cotropitorii pe la târle, şi dacă vor caş dulce, ucenicii oierilor să se poarte frumos, mai ales cu căpeteniile romane: să le dea caş, însă îmbibat bine cu venin de viperă!           Coborau pâlcurile ciobanilor la drumul mare, ameste-cându-se în volbura mulţimilor pletoase, pe deasupra cărora treceau şi hârâiau balauri cu cap de lup!' Prin unele locuri se urneau greu de tot plugarii, căci era o primăvară lină, şi dulce, şi pământul spre a primi sămânţa, era numai bun de despicat! Insă, cum zăreau peste noapte atâta sfară în ţară, şi plugarii porneau, luând cu ei şi furca, şi oticul, şi toporul, să le ascută mai bine în ciocnirea cu vrăjmaşul!           Iar tocmai sus, la minele din preajma Abruttusl-ului, se pregăteau nepoţii Agatârşilqr. La zărirea focului, aurarii au fost strigaţi din adâncul minelor, înţelepţi bătrâni, cunoscători avani ai ' Abruttus – Abrudul de azi.           legilor şi obiceiurilor, după ce adunau roată mulţimile, le îndemnau să cânte legea străveche a apărării patriei, întâi sunau cornurile, cântând începutul melodiei. Şi bătrânii rosteau întâiul verset din lege. Şi după aceea mulţimea toată cânta, după obiceiul rămas din vechea vreme a pribegiei. Cântau şi bătrânii iertaţi până şi de cioturile de măsele! Cântau şi femeile agatârse! Şi mamele cântau, la urechea pruncilor din scutece, să le transmită, chiar de la vârsta aceea, cea mai frumoasă dintre melodii, cântecul fără stingere al apărării pământului strămoşesc! Şi taţii cântau, înalt şi solemn, însă cu un ochi la băieţii lor, ca nu cumva în loc să cânte, ei să se uite la fluturii abia ieşiţi parcă din razele de soare!           „Muri-vom, până la unul… f sunau cuvintele fierbinţi ca focul!           Într-un târziu, s-au aliniat în pâlcuri, gata de drum la zbuciumul nemaiauzit!           Decebal sta între tarabostesprivind de pe terasa palatului adunarea triburilor. Văzduhul era numai pulbere. Zeci de mii de glasuri aminteau apropierea uraganului nemilos. Venea puterea Daciei, stârnită până şi din cotloanele cele mai nordice, venea tot poporul dac, şi căpetenia lui a zâmbit, de o mândrie mare şi de siguranţa că totdeauna va învinge, dacă va şti cârmui forţa aceea bine!           Bătălia cea mare avea să se dea la Tapae2. Dacii şi aliaţii lor s-au întrecut în spiritul de sacrificiu, însă ostile Latinului îşi deschideau cale tot înainte, necontenit, prin marile şi desele păduri sălbatice. Călăreţii Mauretani îşi duceau caii de căpestre, în urma pedestraşilor care deschideau drumuri cu topoarele.           Şi năvăleau acvilele Romei, puhoaie-puhoaie, înzestrate cu cea mai desăvârşită tehnică militară! însă nici Dacii nu se lăsau, încât năvălitorii s-au ales cu mult sânge curs.           Câmpia de la Tapae a fost frământată de multe mii de oameni, cu cel mai îngrozitor dintre pluguri, şi s-a şters iarba, şi fărâme s-a făcut, iar ţărâna amestecată cu sânge s-a prefăcut mocirlă. Ca un balaur gigantic cu mii de capete şi cu mii de cozi           1 Tarabostes – nobilii daci.           2 Tapae – Tapia, lângă Caransebeş.           de foc răspândite pe întregul pământ, armata romană se muncea să înăbuşe în verigile trupului său un popor iute ca flacăra şi ca spiriduşul! Şi când credea că l-a strâns bine, alte oşti se iveau ca din pământ, îmblătind-o cu armele. Geniul strategic al lui Decebal îi dictase locul acesta numai bun, căci în faţă avea apa Tibiscum1, iar din spate îl apărau munţii ca nişte coloşi neguroşi.           Însă forţa năvălitorului a fost să fie mai tare decât desperarea pământenilor.           Rost hotărâtor în pierderea bătăliei l-au avut şi credinţele deşarte ale Dacilor: pe când se lăsa amurgul peste câmpul îngrozit de sânge, s-a stârnit o furtună, şi ei au crezut că Gebeleizis, zeul cerului, nu le mai ţinea partea… Aşa încât Decebal s-a gândit la pace, să nu-şi piardă patria!           Deci, trimis-au înaintea lui Traian nişte călăreţi simpli, oameni de jos, sau comaţi, dar Traian i-a respins de la sine! Ultima grozavă lovitură avea s-o primească Decebal de la cavaleria Mauretană, condusă de Lucius Quintus. Astfel văzând, Dacul s-a uitat o clipă înlăuntrul inimii sale şi a înţeles că numai viclenia l-ar putea salva! A îngenuncheat în faţa năvălitorului, l-a primit şi condiţiile de pace. Adică, îi va înapoia armele şi constructorii şi îşi va risipi cetăţile, şi de-atunci înainte va fi prieten al prietenilor Romei şi vrăjmaş al mulţilor ei vrăjmaşi.           Nepricepând că Dacul a primit pacea numai spre a câştiga timp, Traian a poruncit cavaleriilor întoarcerea la Roma. S-a supranumit „dacicul” şi s-a bucurat de un nemaipomenit triumf, însă, când îi era lumea mai dragă, a auzit că iar a ieşit din astâmpăr „vulpea scită”!           Dacii nu înţelegeau să-şi plece fruntea! Şi nici Latinul nu s-a lăsat! în capul unei armate colosale, Traian se apropie iar de apa Danubiului.           Inginerul din Damasc, Apollodor, zvârle pod peste fluviu, la Drubetis2, în anii de lacrimi 106.           Încleştarea avea să fie crâncenă şi hotărâtoare.           1 Tibiscum – Timişul de azi.           2 Drubetis – Turnu Severin.           Decebal s-a întristat când l-au părăsit triburile prietene iasige1, dar s-a bucurat nespus, şi până la urmă, de sprijinul Sarmaţilor2. Aceşti pribegi au răspuns chemării şi au sărit pe cai, dând strigăte de spaimă. Se vor fi înfăţişat la locul marii stropşiri, îmbrăcaţi şi ei şi caii lor în plăci de fier! Şi pribegi fiind, deci fără casă şi fără masă, vor fi pornit spre locul stropşirii sau la Sarmizegetusa, urmaţi de carele lor cu coviltir. Câmpul şi cetatea se vor fi cutremurat de mugetele miilor de vite, de nechezatul cailor, de lătrăturile câinilor, de strigătele copiilor… Seara, în timp ce regele lor va fi urcat treptele albe ale palatului şi va fi stat la sfat cu feciorul lui Scoryllo, sub ziduri se vor fi aprins miile de focuri ale marelui şi îndrăzneţului popor pribeag! Ce va fi văzut acel fabulos Sarmaticus? Spre a răspunde, va trebui să ni-l închipuim, împreună cu cititorii, pe Decebal, un bărbat voinic, de la munte, cu ochi albaştri, cu plete abia ieşind de sub cuşma îndesată bine! Cămaşa de fir ales îi va fi fost până la genunchi, peste un fel de iţari, şi încinsă cu un brâu… Cam aşa arăta feciorul lui Scoryllo. Ochii lui erau într-adevăr senini, dar în clipele acelea trebuie să fi avut în adânc întuneric mare!           Să ni-l închipuim venind la sfatul războinic şi pe Vezinas, marele polisteu! Va fi venit sprijinit în cârja înaltă de sihastru. Se va fi uitat cu silă la luxul palatului, la obiectele ce înfăţişau civilizaţia nouă, durată de fiul lui Scoryllo! Cu silă şi cu spaimă se va fi uitat în pocalele cu vin, aşteptând parcă să ţâşnească din ele flacăra de pedeapsă, să ardă măruntaiele Sarmatului sălbatic care repezea pocalele peste cap, râzând în hohote! Destul că acest aspru preot al lui Zamolxis îşi va fi dat seama că nu-i timpul pildelor usturătoare; cu pilde umblase până atunci degeaba! Aurul agatârs de la Abruttus lucea în palat ca învelişul viperelor. Pietrele scumpe luceau în penumbre ca ochii viperei.           Vezinas singuratecul avea în faţă altă lume…           Afară, îl aşteptau sihaştrii lui, coborâţi înarmaţi din peşterile de la Cogaion şi din tot locul unde se aflau oamenii în tăceri, însuşi Vezinas, după ce a săvârşit plecăciunile de           1 lasigii – trib locuind prin Moldova, mai ales prin preajma laşului de azi.           2 Sarmaţi – popor locuind şi prin sudul Basarabiei de azi.           cuviinţă, spre Decebal şi spre Sarmatul îmbrăcat în fier, şi-a lepădat cârja, unealta pustniciei, şi a cerut'un scut şi o spadă, şi a sărutat steagul bătrânilor eroi alcătuit din balaur cu cap de lup.           Adusese Vezinas, din stânca aspră de la Cogaion, o armată de vulturi, aşa de bine dresată, încât zburau de pe umerii asceţilor drept la grumajii duşmanilor, şi-i apucau cu ghearele, şi le scoteau ochii.           Decebal s-a întors iar către mintea sa, şi s-a răsfrânt ca soarele într-o bulboacă în fierbere, gândul salvator cel puţin pentru o clipă: ce-ar fi să-l ademenească la sine pe comandantul roman Longinus, cel mai bun prieten al imperatorului? Şi l-a ademenit, pe Longinus, cu cuvinte dulci, până a pus mâna pe el! Apoi a trimis năvălitorului cuvânt, că dacă nu-şi ia tălpăşiţa, Longinus va fi omorât prin cazne! Aflat între prietenie şi datorie, Traian^a trirjiis un răspuns nu tocmai limpede, neştiind ce să facă. însă, între acestea, Longinus trimite lui Traian cuvânt, din hruba de la Sarmizegetusa, să-şi facă datoria, căci în clipa când va primi solul cu epistola, el nu va mai fi printre vii! Şi astfel, Longinus şi-a pus capăt zilelor, iar armatele romane au dat năvală!           Armamentul lor era mai greu acum. Câte trei mii de oameni împingeau pe roţi bârnele cu berbeci de fier la capete, spre spargerea zidurilor. Cavaleria mauretană şi cea germană veneau cu cai mai repezi. Veneau legiunile a Xlll-a Gemina şi a V-a Macedonica. Şi altele, toate hotărâte să prindă „lupul scitic” şi să-l ducă viu la Roma, ferecat în urma carului de triumf.           După un asalt cumplit, Romanii au cucerit o pădure, apoi s-au revărsat într-o golişte! Legiunile în plin puhoi au rămas o clipă înmărmuite, văzând la câteva bătăi de săgeată Sarmizegetusa! Până la ziduri au trebuit să cucerească pământul pas cu pas, căci înspăimântătoare era opunerea Dacilor! Grupuri bine strânse de luptători hotărâţi să-şi dea viaţa scump luptau cu desperare de tigri, şi ca tigrii săreau în grumajii lor, după ce li se rupeau spadele, şi cuţitele, şi rămâneau numai cu pumnul gol! Vor fi stat dârze, până la supremul ceas, femeile dace, hotărâte să lupte până la capăt, căci le aştepta legarea în funii şi robia! Şi teătrânii meşteşugari vor fi venit să se împotrivească în faţa cetăţii, căci şi pe ei îi aştepta ascuţişul spadelor… Şi cu cât uriaşul pumn roman îi izbea să-i dea mai înapoi, Dacii Sarmizgetusei erau mai îndârjiţi, mai hotărâţi să stea locului, ca un zid, în care zvâcneau mii de inimi fără teamă de moarte! Şi puhoiul mercenarilor venea şi se îngroşa necontenit, şi săgeţile, şi lăncile aruncate întunecau soarele, şi răcnetele de luptă înfricoşau pădurile şi munţii.           Rar mai întâlniseră mercenarii lui Traian atâta îndârjire şi neînfricare, încât, cu toate ordinele ofiţerilor de a merge înainte, cohortele şi cetele cavaleriei băteau în loc, la un pas de victorie, însă, încet, încet, apărătorii picau sub armele tot mai dese, picau sub bufnituri de scuturi şi sub picioarele cailor, picau în sângele lor amestecat cu al năvălitorilor, şi pe culmile din preajmă răsunau trâmbiţele şi trâmbiţe răsunau la crenelurile Sarmizegetusei.           Cu cât Dacii picau, soarele cobora spre amurg, şi cetatea şi lumea se întunecau, şi doar zările, jur-împrejurul munţilor, erau roşii ca o mare de flăcări.           Bărbaţii în lege, bătrânii şi femeile nu se dădeau însă, ci, la chemarea cornurilor şi la urletul lupilor cu trup de balaur, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât, să moară şi să nu predea cetatea! Vestita legiune a Xlll-a Gemina, care intrase de-atâtea ori biruitoare în cetatea cezarilor, care cunoscuse apoteoza triumfurilor, şi văzuse temple de aur orientale, şi înfruntase oşti colosale pe elefanţi, şi îşi tăiase de-atâtea ori cale prin întunecimile pădurilor Europei, şi cucerise cetăţi mai puternice şi mai îndârjite decât Ilionul1 homeric, şi-şi purtase vulturii steagurilor pe sub toate văzduhurile lumii – legiunea a Xlll-a Gemina s-a cutremurat şi a stat locului, deşi o împingeau înainte, la asalt, ordinele vestitului împărat Traian… Bătrânii mercenari, care trăiau de o jumătate de secol în castre şi-n bătălii purtate pe toate laturile Universului, stăteau uimiţi în faţa neînfricării acestor oameni! Mercenari în floarea vârstei, care se puteau mândri că au răpit prinţese din burguri germane, scrâşneau de ciudă că nici după atâta timp de război în Dacia n-au izbutit să răpească măcar o fată!           Ilion -Troia.           Oamenii aceştia, care făceau un serviciu militar lung şi de câte patruzeci de ani, şi pentru care războiul era o îndeletnicire ca oricare alta, au şovăit timp scurt, dar au pornit straşnic, la sunetul stăruitor al trâmbiţelor şi la auzul comenzilor.           De la marii comandanţi până la centurioni, toţi şi-au potrivit armele de atac, simţind că după aceea vor ajunge sub ziduri.           Aşa s-a şi întâmplat; într-un avânt cumplit, cohortele şi centuriile au făcut pâlcurile dace una cu pământul! însă au stat din nou miraţi, când au ajuns sub ziduri! Zeci de mii de săgeţi, lănci aruncate, pietroaie şi bolovani, furci şi bâte, toate au căzut asupra lor ca o ploaie deasă! Degeaba băteau în porţile cetăţii berbecii cu cap de fier! Izbiturilor surde şi necontenite le răspundeau, ca ecourile, răcnetele celor de la creneluri. Turnuri de lemn se ridicau în grabă, ticsite de luptători, însă Dacii le apucau cu căngile şi le răsturnau.           La o vreme, au apărut pe ziduri uriaşe ceaune cu apă clocotită.           S-au deschis şi cuştile cu vipere, sus pe ziduri, şi groaza a pătruns mai adânc în rândurile dese!           Cornurile sunau, ca la o amurgire a întregului pământ!           Huiau munţii şi pădurile. Noaptea se tot lăsa!           Des se vedea, apărând la zid, un bărbat iute, cu spada ridicată. Dar părăsea repede zidul şi alerga la porţi, dând în toate părţile ordine scurte.           — Murim împreună, Decebal! îl încredinţară apărătorii, în timp ce în porţi băteau berbecii de asalt, tot mai des şi mai îndesat!           Apoi, când şi-au dat seama că totul era pierdut, că opunerea lor va slăbi curând, Dacii s-au hotărât să piară împreună cu cetatea! Câteva facle, aprinse repede, au fost aruncate în temple şi ghemuite la baza construcţiilor de lemn.           A urmat o noapte gigantică prin dramatism, ca noaptea din urmă a Ilionului. Romanii au stat ce-au stat, în faţa gestului desperării, apoi au năruit porţile şi au văzut străzile în flăcări! Pe sub flăcări au văzut o mulţime îngrozită. Romanii, se repezeau la femei şi le apucau în braţe şi fugeau cu ele pe sub flăcări, întocmai ca-n noaptea ultimă de la Ilion. Şi tot ca-n noaptea aceea ultimă, femeile înşfăcau cu dinţii beregatele răpitorilor, ori le înfigeau între coaste, adânc, adânc, cuţite din vreme pregătite! Iar prin spărturile mai ferite din zid ieşeau locuitorii din Sarmizegetusa, fugind mai la munţi, să-şi scape viaţa. Bătălia se da pe sub flăcări, înainte!           Numai la stăruinţa căpeteniilor, Decebal a pornit spre apus, să adune altă oaste, din rândurile triburilor. Aşa a ajuns la un râuşor, Sargentias. Se spune că a mutat cursul râuşorului. Şi după ce şi-a îngropat comorile fără număr, a dat drumul apei la loc, în albia ei şi-n veacul-veacului!           Dorinţa lui Traian de a-l duce pe Decebal viu la Roma, să-l poarte legat în urma carului de triumf, nu s-a îndeplinit!           Decebal s-a sinucis înfingându-şi spada în piept! învingătorul a poruncit să i se despartă capul de trup, cu spada, şi să fie pus într-un sac…           Şi omorâtu-s-au cu mâna lor şi comandanţii ceilalţi ai Dacilor, încât Traian a avut prea puţină fală la întoarcerea în marea Cetate a Lupoaicei!           Aşa s-a opintit Dacia, împotriva celei mai teribile puteri, spre fala ei şi spre apărarea pământului strămoşesc!
VREMEA LUI ION VODĂ în ziua aceea de iulie 1574, arşiţa pleoştise ierburile şi frunzele. Pământul pustiei din Buceag cerea din toate pulberile şi crăpăturile apă şi răcoare, însă nici un nour nu păta văzduhul adânc, nici o boare nu clătina firea încremenită.           Pe-un deal s-au oprit trei călăreţi. Cel din mijloc avea ceva din puterea cremenii. Ochii lui aminteau semeţia vulturului. Cum s-a descoperit şi şi-a pus dinainte pe şa cuşma cu ţintă de smaragd, i s-a văzut fruntea largă, cu brăzdaturi mari.           Cel din dreapta avea faţa prelungă, ochii plini necontenit de un zâmbet slugarnic. De sub cuşmă îi ieşeau inelele pletelor roşcate.           Cel din stânga, după ochii albaştri şi după pletele de culoarea paiului de ovăz, arăta a fi cazac. Dealtfel, acest lucru îl dovedeau şi straiele lui, şi sabia curbată.           Tustrei au tăcut îndelung, cu privirile pierdute în depărtări.           La spatele lor, în vale, călărimile stârneau pulberile. Mulţimi de oşteni pe jos se buluceau în umbra săracă a ierburilor şi pomilor, împrejurul ochiurilor de apă, pe la fântâni şi bălţi, se aprindeau focuri şi îndată prindeau a aburi ceaunele. Nechezau caii. S-auzeau glasuri răstite. Mugeau bivolii la tunuri. Suliţele călărimilor arătau ca pâlcurile de trestii. Iar departe, pe deluşoare, se zăreau coborând alte călărimi, alte oşti pe jos, încât larma taberelor creştea neîncetat.           Aşa venea să se hodinească, în valea aceea, oastea lui Ion Vodă, după un şir de bătălii pe la cetăţile Mării. Bântuiseră ca un uragan, şi Bucureştii şi Brăila, stropşind şi stârpind fără cruţare pe cutropitorii turci.           După ce au cercetat bine locurile cu privirea, călăreţii s-au întors unul spre altul:           Aş îndrăzni… a început cel cu pâr roşcat, plecându-şi fruntea şi umplându-şi faţa de umilinţă.           Pofteşte, Irimie!           Eşti ostenit, Ion Vodă! Ar trebui să-ţi pui sabia sub cap, măcar o zi, să te hodineşti…           Grija ta, Irimie, dovedeşte încă o dată cât ţi-i lipită inima de mine! Lasă, ne-om hodini după ce-om mântui isprăvile direptăţii.           Totuşi… a îndrăznit Irimie, viaţa ta, Ion Vodă, e atât de scumpă pentru noi toţi! Lasă pentru azi grijile în seama mea şi a hatmanului Sverciovski…           Cazacul i-a întărit spusele, printr-o clătinare a capului, apoi a grăit:           — De bunăseamă, Ion Vodă! Eşti nedormit de-atâtea nopţi!           Du-te în cort şi te hodineşte! Vom trimite noi pândele înainte şi vom aşeza tunurile cum trebuie…           Ion Vodă a râs uşor, privindu-i pe amândoi cu prietenie:           — Vă sunt recunoscător amânduror! Mă rog de iertare, însă nu închid ochii până nu fac tot lucrul cu mâna mea!           O umbră îi întuneca zâmbetul:           — Mă gândesc că tot ce am lucrat cu sabia până azi sunt doar isprăvi întru stârnirea vântului. Trebuie să ne aşteptăm la furtuna cea mare, căci Selim Sultan nu doarme la Ţarigrad! Azi, mâine, trebuie să se arate ostile răzbunării lui! Mă îngrijorează că nu primim cuvânt de la iscoadele Dunării!           Abia şi-a sfârşit vorba. Pe dealul dimpotrivă s-a zărit un pâlc de călăreţi, învârtejindu-se în colbul stârnit de iuţeala galopului.           — Iscoadele! a rostit Ion Vodă.           — Iscoadele! a spus şi Irimie. După graba lor arată că Turcii vin…           Sverciovski s-a ridicat în scări. A adăugat şi el:           — Da, după grabă, arată că Turcii vin!           Pâlcul a urcat dealul.           Măria ta! a început un călăreţ, acoperit tot de pulbere, iată veştile de la Dunăre: după porunca măriei tale, am trecut dincolo şi am mers cale de două zile! Deodată, m-am întâlnit cu avangărzile Semilunii! Am fugit înapoi, cât am putut, să te vestesc!           Vă spuneam eu că furtuna vine! Cât de mari sunt la număr ostile lui Selim?           — Asta n-am putut-o afla, Măria ta! Ştiu numai că peste două zile ajung la fluviu!           Nu şi-a sfârşit vorba iscoada Dunării, că alt pâlc de călăreţi urca dealul, galopând dinspre Nistru.           — Vin Tătarii! i-am văzut învârtejindu-se prin ierburile stepelor, către Moldova!           — între două focuri… a spus Irimie. Ce vom face?           Ion Vodă tăcea. Numai încreţiturile de pe fruntea largă i se mişcau.           — Câtă călărime ai, Irimie?           — Treisprezece mii…           — Prea bine! Vei porni la Dunăre, s-o aperi, încurcă ordiile1 la trecere, până ce eu împreună cu Sverciovski vom stropşi Tătarii. Du-te, Irimie, şi adună-ţi călărimile! Află cât de mare e oastea Turcilor şi trimite-mi cuvânt!           — Prea bine!           Irimie a coborât dealul în galop, îndată a pornit să-şi întemeieze pentru drum călărimile. Sclipeau suliţele în soarele puternic.           Sverciovski-hatman s-a întors spre Ion Vodă:           Nu ştiu dacă-i bine aşa! Eu, Măria ta, nu pot pune nici un temei pe credinţa acestui om! Dacă se dă cu Turcii, cum ajunge la Dunăre? îi încredinţezi călărimea, fala şi puterea noastră! Doamne! Toţi cei treisprezece mii sunt boieri, feciori de boieri şi slugi de boieri! încredinţat sunt că ei te urăsc, din pricina dragostei Măriei tale pentru ţărănime. Dacă greşesc, taie-mă cu sabia ori alungă-mă de lângă Măria ta, dar grăiesc ce-mi spune inima, după firea mea de cazac!           Nu cred, hatman Sverciovski! Oare Irimie a săvârşit până acum vreo strâmbătate? Prin lupte grele ne-am vânturat şi I-am apărat uneori cu pieptul meu împotriva suliţelor vrăjmaşe! Cu moşii şi ranguri I-am dăruit! Dintr-un pahar cu mine a băut!           Măria ta! Dacă Irimie nu s-a arătat până acum hiclean, nu-i o dovadă că nu se va hicleni. Cum te pot ierta boierii tăi că ai încurajat ţăranii să-şi ridice nasul în faţa lor şi ai spârcuit călugării? Eu, Ion Vodă, îţi vorbesc cum îmi spune inima…           Ion Vodă a rămas mult pe gânduri. Au coborât dealul.           Călărimile se rânduiseră în şiruri, cu suliţele ridicate, gata de drum.           Ordie – hoardă, oaste.           Ion Vodă mergea cu calul la pas prth faţa lor.           Se uita la chipurile boierilor.           Vedea numai guri mute şi ochi nemişcaţi. Pe mulţi dintre ei îi ghiontise cu vorbe grele, pe mulţi îi ameninţase cu sabia la venirea la domnie. Nu zâmbeau nici cei dăruiţi cu moşii şi ranguri.           Altădată, ar fi pus muţenia lor pe seama tulburării sufleteşti, căci doar plecau la moarte. Acum însă, vorbele Cazacului îi puseseră toată făptura la pândă. într-adevăr, dacă l-ar trăda ei, ar rămâne doar cu Cazacii şi cu ostile prost înarmate ale pământenilor. Şi totuşi, călăreţii trebuiau repeziţi neîntârziat la Dunăre, să oprească sau cel puţin să întârzie trecerea Turcilor! Nu l-ar putea trimite pe Sverciovski cu cazacii lui, pentru că ei erau meşteri neîntrecuţi în bătăliile cu Tătarii!           Şi astfel, Ion Vodă a stat destul de mult la cumpănă; el, ale cărui hotărâri întreceau vânturile în iuţime.           Irimie se descoperise înaintea lui. îşi strângea bărbia în piept, umilit, aşteptând un cuvânt, o binecuvântare pentru drumul gloriei sau morţii…           — Irimie… a rostit Ion Vodă. Nicicând nu m-am îndoit de credinţa ta şi nici azi nu mă îndoiesc! împreună am hălăduit pe căile isprăvilor cu sabia! însă, pentru mai temeinică linişte a sufletului meu, jură pe evanghelie…           Irimie a tresărit puternic. Şi-a şters o lacrimă.           Clătina din cap, în timp ce rostea cu glas sfâşietor, încărcat de plâns:           — Se poate una ca asta, Doamne? Ce gânduri ţi-au tulburat sufletul? Oare poate fi vorba de hiclenie? M-ar răbda oare pământul dacă măcar prin gând mi-ar trece vreo mârşăvie?           Oare se poate uita vreodată binele ce mi l-ai făcut, când ţi-ai pus pieptul în dreptul meu, să mă aperi de suliţa vrăjmaşă? Pot uita rangurile tale date mie, pot uita moşiile dăruite? Măria ta!           Dacă ai asupra mea vreo îndoială, iată… eu îmi bag sabia în inimă, căci nu pot răbda asemenea ruşine! Mai degrabă zdrobeşte-mă cu toporul ori sfarmă-mă sub copitele calului, dar nu mă bănui!           Apoi a tăcut.           Îşi ştergea ochii cu mâneca.           Încet-încet se strângeau la spatele lui Ion Vodă ţăranii.           Printre ei se afla un moşneag cu plete albe, peste măsură de voinic. Era Toader Mujdei, tunarul. Se uita lung şi încruntat la Irimie, ascultându-l cum se tânguia:           . Dacă-i pe-atâta, Doamne, adă evanghelia să jur! Dacă te-aş vinde, să fiu blestemat în vecii vecilor, ca luda din Iscariot!           Ştii prea bine câtă ură am împotriva Turcilor, care au cuprins moşia lui Ştefan voivod!           Să jure! a rostit Toader Mujdei-tunarul şi a scos din traistă evanghelia. Poftim, Măria ta, cartea!           Şarpe! a spus destul de tare Irimie. Ţăran ticălos şi răpănos!           Abia se stăpânea să nu scrâşnească. Şi-a potrivit o faţă umilită.           A făcut semnul crucii, de trei ori.           S-a plecat.           A sărutat cartea…           Spune după mine… îl îndemna Ion Vodă. Eu, boier Irimie, pârcălabul…           Eu, boier Irimie, pârcălabul…           . să fiu blestemat…           . să f iu blestemat…           —… să nu am somn şi pace… să mă frigă pe tălpi pulberea pământului… bucatele să se prefacă pe buzele mele în otravă…           —… să-mi lingă câinii bubele… lepra să mă cuprindă şi toţi să mă ocolească, până şi păsările văzduhului…           . să mă izgonească neamurile de la pragul lor, ca pe-un nelegiuit, iar odraslele mele să nu mă cunoască de părinte…           . să nu mă cunoască de părinte… a gemut Irimie şi ochii îi jucau în lacrimi.           Apoi Ion Vodă a început din nou cuvântul de afurisenie. Se descoperiseră pământenii.           Cazacii lui Sverciovski se descoperiseră şi ei, adunaţi într-o latură.           Boierii stăteau cu capetele în pământ.           Toader Mujdei îi privea semeţ, în ti'rfip ce Irimie spunea jurământul pentru a şaptea oară şi i se zguduiau umerii din pricina suspinelor.           Apoi a sărutat iar cartea.           Şi-a pus cuşma pe cap.           Â râs spre Ion Vodă:           Acum te-ai liniştit?           M-am liniştit! la-ţi ostile şi du-te! Fii demn de vitejii cei de demult!           Irimie s-a întors spre şirurile de călăreţi. Şi-a ridicat sabia:           — Viteji, pornim pentru apărarea pământului strămoşesc!           Să nu ne precupeţim sângele! înainte!           — înainte! înainte! au bubuit glasurile călăreţilor.           Căii au prins a necheza.           Vârtejuri de colb s-au stârnit deodată.           Câmpia duduia sub miile de copite.           Luceau în soare suliţele şi săbiile, ca fulgerile, prin nourii de pulbere. Cornuri şi buciume răsunau.           Cu cât se-ndepărtau spre Dunăre în jos, rămânea pe cer un nour tulbure, acoperind strălucirea soarelui de iulie.           Ion Vodă sta alături de Sverciovski şi se uita în urma lor. Uneori, îi vedea cum acopăr dealurile ca un furnicar, îi vedea cum se subţiază în şiruri, printre dâmburi. Apoi, după ce nu s-au mai zărit deloc, trecuţi dincolo de zare, Ion Vodă a auzit în spatele lui glasul tunarului Mujdei:           . Mde! Ştiu eu, Doamne? Se poate întâmpla…           Ce vrei să spui, bătrâne tunar?           — Mde, Doamne! Eu am învăţat de la cei vechi că sita de mătase nu poate ieşi din coadă de câine! Dacă-şi iau zborul peste Dunăre boieraşii noştri? Dar mă iartă că am îndrăznit…           Pe faţa lui Ion Vodă a trecut o umbră de mânie. Mujdei-tunarul şi-a plecat gâtul:           — Taie-mi-l, Doamne, dar nu pot crede în ei! Jurământ? Ce-i jurământul pentru un boier?           Ion Vodă râdea blând:           Lasă, tunar bătrân! Poţi urni tunul din loc singur?           Mde… pe încercate, Măria ta! Atunci, în bătălia aceea, mi-au fost pierit tunarii toţi! Pe mine mă pălise un Tătar cu sabia în cap şi eram ameţit. E drept, dacă nu veneai Măria ta să tragi tunul singur la deal, ni-l luau vrăjmaşii! Abia atunci am văzut eu câtă putere ai în braţ… Dar, cu toate că m-au bătut de-atunci multe vijelii, mă bizui la o încercare cu Măria ta! Să-ţi dovedesc că pot trage şi eu tunul la deal!           Ion Vodă a descălecat.           L-a bătut pe umăr.           — Vrednicule tunar bătrân!           Toader Mujdei sta cu căciula în mână, plecat.           — la, bătrân tunar, salba asta cu bani de aur, pentru pomenirea zilei de azi!           — Ce să fac cu ea, Doamne? Nu mai sunt tânăr, să amăgesc codanele! Au, pentru salbe bat eu război? Nu, Doamne! Eu îmi apăr sărăcia asta de Moldovă şi mormintele neamurilor pierite în bătălii! Pentru salbă, bogdaproste! Voi pune-o la vreo icoană, după ce s-or îndulci timpurile, ca să aibă Maica Domnului spre ce zâmbi!           Nu s-a îndepărtat nici după ce şi-a pus salba în sân.           — Mde… Vezi? lac-aşa-i! Nu-mi mai pot lua gândul de la Irimie! Pe la Fălcii, Doamne, umblă o vorbă: „Nici din salcie lemn de bute, nici din boier om de frunte…” Dar… mde! Pe care dealuri să urcăm tunurile?           Cu cât se apropia de Dunăre, Irimie încetinea trapul calului. Soarele îl pârlise straşnic, îl acoperise colbul.           Cum a sărit oglinda imensă a fluviului, s-a oprit să aştepte căpeteniile de călăreţi.           Au durat sfat, bărbi la bărbi.           Grăiau repezit, scurt:           Ne-a batjocorit faţă de ţărani!           Şi-a râs de tagma boierească!           A umilit sfinţii călugări, tunzându-i de bărbi şi bani!           A, spus că ţăranii sunt ţara!           Irimie şi-a strâns mânerul săbiei:           S-a isprăvit cu domnia ticălosului!           iată Turcii!           — Turcii!           Turcii!           Ce facem?           — N-aveţi grijă, boieri! Mă duc eu la~ malul fluviului, cu cuşma în vârful suliţei! iată-i: prind a face pod de şăici1!           Malul dimpotrivă se înnegrise de oştire. Tunurile erau îndreptate spre Moldova. Se vedeau călărimile spahiilor.           Mulţimi de cămile îşi mişcau gâturile lungi pe deasupra pedestrimilor în mers.           Ca un puhoi se revărsau oamenii, vitele de povară, carele, artileria. Pe deasupra lor se vedeau steagurile verzi cu semiluna de aur.           0 săgeată a vâjâit pe lângă urechea lui Irimie.           Un tun a dat trăsnet.           Şăicile se rânduiau mai repede în întinsul apei.           Apoi, când Irimie a pus în suliţă ştergar alb, de la celălalt mal s-a desprins o barcă. „Oare ce preţ să le cer? Zece mii? Nu, nu, e prea puţin! Douăzeci! Tot e puţin! E doar vorba de vândut viaţa unui voivod şi o ţară! Treizeci!” îşi căuta cuvinte potrivite pentru întâlnirea cu Turcii. Trebuia să-i laude, că vin ca nişte eliberatori de sub robia lui Ion Vodă, care stricase rânduielile; că şi boierii abia aşteaptă să plătească haraciuri, numai să-i scape de cumplitul Ion, care de doi ani de când s-a urcat domn, umblă din vijelie în vijelie şi nu mai ţine seamă de tagma boierească! S-a dat cu ţăranii, făţiş, încât ţi-i şi scârbă să trăieşti într-o astfel de ţară! E drept, călărimea boierilor luptase şi ea cu Turcii, la Bucureşti şi pe la cetăţile Mării; dar ce era să facă? Nu le-ar fi tăiat nasurile cumplitul Ion, dacă n-ar fi voit să sară la chemarea buciumului?           Între timp, barca trecuse de jumătatea fluviului. O înconjurau alte bărci, încărcate cu oşti. Fulgerau iataganele. Podul de şăici se întindea cu mare iuţeală.           Larma oştilor creştea, cu cât se îngrămădeau la mal.           „Ce-ar fi să pun călărimile în linie de bătălie? s-a gândit deodată Irimie. Cel ce vine în barcă trebuie să fie vreun vestit beglerbeg2! Ce-ar fi să dau poruncă de bătălie?”           Un regret puternic l-a cuprins. O gheară a remuşcării îi zgâria în inimă. Cum să-l vândă pe viteazul Ion Vodă, care-l cinstise cu ranguri şi cu moşii, şi-l scăpase de la moarte punându-şi pieptul în dreptul lui? Şi-a amintit însă cum stârpise boierii şi cum îi batjocorise faţă de ticăloşii ţărani. Dacă nu i se           1 Şăică – luntre făcută dintr-un copac scobit.           2 Beglerbeg – guvernator general al unei provincii din Imperiul Otoman.           face capătul, acum, pe viitor va fi vai şi-amar de toată boierimea moldovenească!           Irimie a ridicat mai sus suliţa cu ştergar alb, arătându-şi bucuria cu cât s-apropiau bărcile.           La spatele lui, departe, călărimile se descoperiseră, aşteptând în linişte.           Când barca s-a lovit la mal, Irimie a sărit din şa.           A căzut în genunchi. Din pletele roşcate îi picurau stropi de sudoare. Nici nu îndrăznea să-şi ridice capul, să vadă faţa Turcului, îi vedea doar papucii de mătase prinşi în şiret de aur. A rostit:           — Am fost trimişi la Dunăre, să vă împiedicăm la trecere, dar noi, boierii moldoveni, nu vrem una ca asta, căci abia vă aşteptăm să ne scăpaţi de ticăloşiile lui Ion Vodă!           Astfel spunând, s-a ridicat şi l-a privit în ochi pe acel Turc înalt, cu faţa tuciurie sub turbanul de mătase:           — Cât îmi dai?           Turcul şi-a şuierat cuvintele răspunsului:           — Cum îndrăzneşti să te negoţezi cu mine, câine? Atâta oaste avem, încât am putea acoperi pământul de la un capăt la altul! Dar vrem să sfârşim o dată cu Ion Vodă! Ni-l poţi da prins fără vărsare de sânge?           — Da!           — Cum?           — Prea bine şi prea uşor! îmi iau călărimea şi mă întorc în tabără. Voi să veniţi neîncetat. Şi dacă nu v-o place cum vi l-om aduce plocon, atunci lasă! Dar vrem pentru asta treizeci mii…           Beglerbegul a poruncit spre ceilalţi Turci:           — Număraţi-i în cuşmă treizeci mii…           Ochii lui Irimie sclipeau. După aceea, el s-a aplecat la picioarele beglerbegului. Acesta a făcut un pas înapoi, ca la apropierea şarpelui.           Irimie i-a văzut gestul.           Gheara amarnică a remuşcării îl zgâria iar.           În vremea asta, malul vuia de ostile trecute cu luntrile şi pe podul întins. Mugeau bivolii trăgând tunurile şi harabalele cu poveri. Pâlcuri uriaşe de spahii pe cai albi se desfăşurau prin lunci.           Lui Irimie îi era destul o ochire bună, spre a-şi da seama că sunt peste o sută mii.           S-a întors la călărimile boierilor.           A văzut cum spahiii îi stupeau şi ei stăteau cu capetele plecate.           Apoi, s-au învârtejit într-un iuruş nemaipomenit. Au făcut cale-ntoarsă, spre Cahul, la tabere.           Au ţinut-o într-un galop înfricoşător, până la pândele cele mai înaintate.           Vin Turcii?           — Vin! Vin!           Sunt mulţi? Mulţi?           Cam la treizeci mii! îi putem bea într-o lingură de apă!           Irimie s-a dus întins la Ion Vodă.           L-a găsit rânduind tunurile, împreună cu Toader Mujdei.           Te-ai întors, Irimie?           Precum vezi, Ion Vodă! O dusă, o venită, şi vreme prăpădită! Când am ajuns în apropierea Dunării, Turcii erau trecuţi dincoace, aşa că ar fi fost nefolositor să mă încaier şi să te las singur! Dar n-ai grijă, căci sunt prea puţini faţă de oastea noastră, abia vreo treizeci mii! E destul să punem cele o sută optzeci de tunuri în bătaie, şi-i facem una cu pământul! Sunt la depărtare de o zi, şi trebuie să ne rânduim de luptă!           Prea bine, Irimie! Chemaţi-l pe hatman Sverciovski, să întemeiem sfat!           Cazacul a venit repede.           L-a privit pe Irimie ponciş1.           Ion Vodă se întreba: cine să atace întâi? Călărimea lui Irimie sau a lui Sverciovski? Tătarii încă nu se arătau, aşa că amândoi aveau mână liberă la Turci…           — Ion Vodă! Dă-mi mie cinstea de a-i ataca! Oştenii mei abia aşteaptă să se încaiere cu o oaste mare. Auzi-i cum îşi ascut suliţele şi săbiile!           Într-adevăr, tabăra Cazacilor vuia de ţipetele fierului.           Sverciovski îşi apucase mânerul săbiei. Şi-l strângea cu putere, de setea bătăliei. Venise doar sub steagul lui Ion Vodă, să facă treabă! La Bucureşti, la Brăila, pe la întăriturile mării, luptase ca un paraleu, dar de când jinduia o luptă mare, cu           1 Ponciş – saşiu, cruciş.           desfăşurări de pedestrime şi călărime! Să treacă pe sub trăsnetele artileriei tot înainte, asemeni şoimului!           Ion Vodă era gata să-i dea lui cinstea atacului, însă Irimie a râs cu răutate:           Cred că nu e bine aşa! Cinstea de a ataca întâi ţi se cuvine Măriei tale! Vei pofti în fruntea călărimii mele, lângă mine! După un foc zdravăn de artilerie, pornim în frunte cu Ion Vodă!           Mde… ştiu eu? s-a auzit glasul lui Toader Mujdei. Ştiu eu dacă-i bine aşa?           Nu te amesteca, ţopârlane! a scrâşnit Irimie.           Şi astfel, toată noaptea au vuit taberele de pregătire. Apoi, a doua zi în zori, când s-au arătat capetele oştii năvălitoare şi când s-au rânduit de bătălie, din aripa stângă a frontului a pornit la atac cavaleria lui Sverciovski. Se cutremura lumea de chiotele Cazacilor. Fulgerau săbiile. Luceau lăncile. Ion Vodă a sărit pe cal, dând semn din sabie călărimii să se desfăşoare în galop, dar atunci au năzuit spre el pâlcuri de ţărani, în frunte cu Mujdei-tunarul:           — Treci peste noi, Măria ta, dar nu te lăsăm între boieri!           Taie-ne pe toţi, spânzură-ne, dar treci în rândurile noastre, căci boierii te pot vinde!           Ion Vodă a dat pinteni calului, dar Mujdei-tunarul i l-a apucat de zăbale!           — Nu, nu te lăsăm între ei, Ion Vodă! Taie-mi mâinile, că altfel nu las zăbalele!           Irimie l-a ameninţat cu sabia.           — Plecaţi! înainte! Pentru Moldova! a strigat Ion Vodă, şi a rămas în rândurile ţărănimii.           Trăsniţi din tunuri! a poruncit Măria sa spre tunari, dar atunci un chiot de groază a trecut prin rândurile ţăranilor: călărimea boierilor îşi scosese cuşmele şi le pusese în suliţe, gata să se predea Turcilor!           iată vânzătorii noştri! a strigat Ion Vodă. Trăsniţi-i cu tunurile!           Cele o sută optzeci de tunuri au şi început a vărsa foc năprasnic: ghiulele trăsneau drept în mijlocul trădătorilor şi zburau pe sus capetele omeneşti, mâini, jumătăţi de trupuri. Caii se prăbuşeau în vălmăşag, îşi lepădau măruntaiele în nechezaturi groaznice.           De la tunul lui, Mujdei îl urmărea prin nourii de colb pe Irimie şi lungea tragerea, o îndrepta când la dreapta, când la stânga, după fuga nelegiuitului. Deodată, când pilcurile trădătorilor erau în faţa Turcilor la o bătaie de săgeată, au pornit să latre spre ei şi tunurile turceşti, întorcându-i înapoi.           — Nici Turcii n-au în ei credinţă! a strigat Ion Vodă.           Trăsniţi-i cu tunurile!           Prinsă între două focuri, călărimea boierilor se învârtejea, pe câmp, îngrozitor, şi în spatele ei, ca după un zid mişcător de apărare, Turcii înaintau încet.           Apoi, Mujdei nu l-a mai văzut decât pe Irimie, într-un galop năprasnic, spre asfinţit.           Călărimea boierilor pierise în întregime.           — Am să te ucid, câine! scrâşnea tunarul, agitându-şi pumnul puternic spre fugar.           Când cele două artilerii au tăcut o clipă, Ion Vodă a văzut că fusese înşelat asupra puterii Turcilor, căci veneau spre întărituri ca roiurile de lăcuste.           Trăsniţi din artilerie… Trăsniţi! poruncea el, avântându-se înainte.           Cât de mulţi sunt vrăjmaşii, Ion Vodă? l-a întrebat un ţăran, înspăimântat de mulţimea Turcilor.           Îi vom socoti în luptă!           Uneori, când tunurile încetau, nu s-auzea decât o poruncă:           — Daţi! Daţi! Daţi!           Sabia lui Ion Vodă deschidea uliţe printre vrăjmaşi, tot înainte, înainte. L-a zărit Sverciovski, fulgerând capetele cu sabia lui curbată, l-a auzit chiuind cumplit. Vrăjmaşii prindeau să dea înapoi, sub apăsarea călăreţilor cazaci. Spahii pe mândri cai albi se prăbuşeau în fugă. Copitele zdrobeau piepturile răniţilor, răcnetele şi vaietele se înteţeau.           — Daţi! Daţi! Daţi! se auzea glasul sacadat al lui Ion Vodă şi turcimea se repezea îngrozită în toate părţile.           Tunurile mugeau neîntrerupt, vărsând foc şi fier.           Deodată, soarele nu s-a mai văzut, acoperit de pulberile negre!           Printre mugetele tunarilor s-au auzit bubuiturile de tunet! O ploaie repede a prins să se verse, şi lupta continua, năprasnică, prin şuvoaiele văzduhului.           Ion Vodă n-a mai auzit la o vreme artileria lui!           Se întreba dacă nu cumva se udase pulberea!           Când Turcii s-au tras după tunurile lor şi când bătălia a contenit, Ion Vodă a văzut adevărul crunt; după pierderea prin trădare a călărimilor, a văzut şi pulberea udată de ploaie! Cum va mai lupta de-acum? Ostile Turcilor veneau neîntrerupt, proaspete. Veniseră şi Tătarii, în duiumuri înfricoşate.           Scapă-ţi zilele, Ion Vodă! îl ruga Toader Mujdei.           Lasă-ne pe noi să pierim, dar scapă-ţi zilele!           Nu, bătrâne tunar! Ion Vodă nu cunoaşte fuga! Să-mi cadă capul lângă capetele voastre!           Cum s-a lăsat noaptea, oastea lui s-a tras spre satul Roşcanilor. înainte de a se apuca de săpat şanţuri, Ion Vodă a intrat în rândurile Cazacilor. Le-a vorbit astfel:           Fraţi şi prieteni! Cu credinţă aţi slujit Ţara Moldovei!           Acum, a venit vremea să ne luăm rămas bun! Duceţi-vă în pământul vostru! Vă mulţumesc pentru credinţa voastră nestrămutată! Ai mei m-au vândut!           Nu, Doamne! a dat răspuns Sverciovski. Boierii nu erau ai Măriei tale! Ei sunt ai nimănui, n-au ţară! în ce ne priveşte, rămânem cu tine până la capăt!           — Câtă credinţă! a rostit Ion Vodă, şi a izbucnit în lacrimi.           Apoi, toată noaptea au săpat şanţuri împrejurul satului.           S-au întărit acolo, încât în zori, când vrăjmaşii i-au înconjurat din toate părţile şi au pornit să-i bată cu tunurile, puţin le păsa vitejilor! Dar arşiţa se înteţea cu fiecare ceas. O grijă mare a trecut prin rândurile lor, când şi-au dat seama că toate fântânile satului sunt secate. A prins să-i ardă setea nemiloasă, încet-încet, ochii prindeau să le sticlească, li se uscau gurile, le secau glasurile; şi să iasă din cleştele vrăjmaşilor le era cu neputinţă. ^ Săpau adânc pământul, în căutarea apei, dar degeaba! în puterea nopţii, când licăreau scânteietorii luceferi de vară, ei îşi lipeau buzele arse de buruienile cu rouă. Nu mai puteau vorbi decât stins, ca pe patul morţii, îşi puneau ştergarele pe şanţuri, să le umezească rouă şi le lingeau după aceea, şi şi le înfăşurau pe după cap, să se răcorească. Gemeau prin somn, visând că beau din ciuturi şi cofe pline, se visau la râuri răcoroase, la izvoare de munte… Şi arşiţa creştea, creştea cu fiecare ceas, cu fiecare zi. Potopuri de foc pleoşteau frunzele, iarba şi trupurile însetaţilor, iar oastea vrăjmaşilor se tot îngroşa, cu bulucuri proaspete.           Când a simţit că oştenii lui Ion Vodă prind a pieri de sete, Turcii se arătau în faţa lor, cu ulcioare pline, bându-le până la fund. îi trăsneau Moldovenii şi Cazacii cu ce apucau, dar alţii se arătau cu ulcioarele pline, să le facă în ciudă.           Într-o zi, când din rândul Turcilor s-a auzit un glas, cerând întemeierea păcii, Moldovenii şi Cazacii au răspuns cu armele.           Şi a doua zi s-a auzit acel strigăt.           Şi a treia zi.           Nu, nu! striga Sverciovski.           Nici pomeneală! a adăugat Ion Vodă.           Însă setea a prins să-i secere cu duiumul şi inima lui Ion Vodă se usca de jalea oamenilor. Uneori izbucnea în lacrimi.           — Viteji! a spus el într-o zi oştenilor săi. Decât să pieriţi voi, toţi, mai bine punem pace, vremelnic, până trece valul…           Un geamăt a trecut prin oşti:           — Nu, Ion Vodă, nu! Pierim împreună!           Însă de mila lor, Ion Vodă a primit solia duşmanilor, care îi aduceau cuvânt scris pe hârtie că dacă pune pace nu i se va întâmpla nimic.           Ion Vodă a pus şi el întrebarea: dar ostile lui vor fi lăsate să se întoarcă în pace pe la sate? Slobozi vor fi vitejii lui Sverciovski să se întoarcă la pragurile Niprului?           — Aferim! au dat Turcii răspuns. Spre încredinţare că aşa fi-va, să vină solie de la voi: beglerbegul nostru va jura de şapte ori, pe cartea Coranului, că nu vi se va întâmpla nimic!           Ion Vodă a trimis solie. Beglerbegul a jurat de şapte ori.           — Nu te încrede, Ion Vodă! îl rugă Sverciovski.           Moldovenii îl rugau cu lacrimi, să nu se potrivească făgăduinţelor şi jurămintelor beglerbegului! însă Ion Vodă a rămas neînduplecat de mila lor!           Înainte de a porni, a trecut în rândurile Cazacilor, să-şi ia rămas bun. Le-a împărţit bani şi pjetre scumpe. Pentru toţi avea cuvinte fierbinţi de recunoştinţă, îi curgeau lacrimile şi abia îşi ţinea firea. L-a îmbrăţişat pe Sverciovski, mult, puternic, ca pe un frate la bine şi la rău.           — Cui laşi Moldova, dacă vei pieri? îl întrebau pământenii, sărutându-i mâna şi plângând.           — Lăsaţi! Lăsaţi, căci sămânţa dreaptă n-are moarte! Punem pace deocamdată, şi vom mai vedea după aceea…           Apoi, toate gurile au amuţit, când Ion Vodă a trecut întăritura!           L-au văzut intrând în cortul beglerbegului!           Însă, în scurt timp, au scos un răcnet îngrozitor, când l-au văzut aruncat afară din cort, fără viaţă. Au mai văzut cum Turcii îl leagă de cozile cămilelor şi cum e rupt în bucăţi!           l-au mai văzut capul,. ridicat într-o suliţă, şi cum beglerbegul însuşi iese din cort şi-şi înmoaie vârful iataganului în inima lui Ion Vodă, rugându-se Dumnezeului său crud să-i dea tot atâta vitejie cât fusese în sângele viteazului!           Apoi, deodată, ienicerii şi spahiii au năvălit peste întărituri, în răcnete, cu steagurile desfăşurate.           — Ne apărăm… pierim până la unul! striga Sverciovski.           — Până la unul! Până la unul! au răspuns Cazacii şi Moldovenii.           — Ba, eu, unul, nu vreau să mor! a strigat Toader Mujdeitunarul. Eu am o răfuială cu Irimie! Hai, feciori, să ne ascundem până trece cumpăna1!           S-au coborât într-o fântână!           S-au acoperit acolo. Auzeau cum deasupra lor se desfăşoară măcelul.           Morţi şi muribunzi se prăbuşiseră peste ei, acoperindu-i mai bine.           Apoi, după ce măcelul a luat sfârşit şi Turcii au despresurat satul, Mujdei a ieşit la lumina soarelui.           Se stăpânea să nu geamă de jalea morţilor!           L-au văzut şi pe hatmanul Sverciovski, cu vinele gâtului tăiate. Murise cu ochii deschişi spre cristalul văzduhului nemărginit.           Tunarul Mujdei a rupt o frunză mare de brustur, l-a acoperit obrazul, să fie apărat de muşte.           Zările erau pline de pulberile oştilor turceşti.           Tunarul plângea de se scutura cămaşa pe dânsul.           Plângeau şi soţii lui.           Apoi, ura nemaipomenită le-a urcat din inimi, în ochi, umplându-i de foc necruţător.           O să vă răzbunăm, vitejilor! a gemut tunarul. Haidem, feciori! ^ încotro, bătrâne?           — Şi-n fundul pământului, să-l aflăm pe Irimie…           Au sărit în şa. Au dat vânt cailor!           Şi cum se pierdeau în zări, parcă duceau în vârful lăncilor, mai departe şi mai departe, s-o predea altor generaţii, facla nestinsă a eroismului neamului românesc!  1 Cumpănă – pericol.
                     Războiul înfricoșat din iulie 1476, la Valea Albă, s-a dat, și cumpăna a stat vremelnic de partea puterilor lui Mahom. Pierit-a acolo floarea vitejilor. Pulbere s-a ales, și din hânsarii cavaleriei ușoare, și din cavaleria grea. Tara Moldovei era arsă din cer până-n pământ. Focul dezlănțuit s-a adăugat arșiței grozave de iulie, încât cimitir era lumea, de la Dunăre la brazda Pocuției.            Și după ce cumpăna s-a înclinat de partea puterilor urgiei, și după ce apele Pârăului Alb s-au întunecat de sângele curs, Ștefan Voievod a privit gurile tunurilor moldovenești încă fumegând. S-a uitat la artileriștii morți între roți, la hânsarii adormiți de veci o dată cu caii lor, s-a uitat la arcași, la arbaletieri și întunecată jale l-a cuprins… Ochii lui au și lepădat un șirag de lacrimi către soarele răsărind. A gemut înspăimântător asupra tăcutului câmp de luptă: — Oh, feciorii Moldovei mele!…          Dar unui bărbat vrednic nu-i stă bine să-l vadă soarele lăcrimând: a pornit numaidecât, însoțit doar de câțiva supraviețuitori. Întâi s-a gândit să treacă brazda Moldovei, să ceară ajutor de la rigi și crai, dar știa că cuvântul lor ține cât frunza-n vânt… Trebuia să se bizuie și acum numai pe țară[1], trebuia să cheme în ajutor ultimii stropi de vlagă ai țărișoarei lui, ce s-ar fi putut asemăna cu o căprioară, încolțită și de tigru, și de leopard, și de leu în același timp.          Cine asculta noaptea codrii, bine și adânc, auzea cornul voievodului. Semăna cu mugetul zimbrului. Era ca o chemare ultimă la încercarea vitejiei. Ecourile preluau chemarea și o duceau în tuspatru zările, ori încotro se aflau sate răzlețe sau bejenari. Trimisese voievodul și câțiva călăreți, pe drumurile ferite, să afle țară pribeagă prin hârtoape și munți, și s-o cheme la încordarea ultimă… Și încet-încet rămășițele de țară se adunau pâlc lângă pâlc, pe când cotropitorii nici nu gândeau… Sultanul Mahomed al 11-lea împresurase în vremea asta, cu o parte din oaste, Suceava.          Dar cetatea Sucevii se da greu! Rezistau eroic și tunarii, și arcașii de la meterez! Văzând deci că nu-i treabă ușoară, Mahom sultanul a poruncit să se sape șanțuri și mai adânci, căci aveau să țină cetatea împresurată mult, până ce toată vietatea avea să piară de foame și sete… Dar n-au mai apucat să vadă cum se predă cuibul vulturilor Moldovei! Foamea s-a arătat în rândurile oștilor împresurătoare. Secera și setea, căci fântânile erau otrăvite, iar râușorul Sucevei aproape secase. Mai apoi, urgiei foamei și setei i s-a adăugat a treia, și cea mai grozavă, ciuma, și a prins și ea să secere în șanțurile împresurătoare!        Sultanul Mahom nu se mai gândea acum decât la un drum de scăpare din această Bogdanie neagră[2]! Și-a chemat căpeteniile într-o noapte, la cortul întunecimii sale! Căpeteniile numaidecât au venit, și au căzut cu fața la pământ, bătând temenea spre secera lunii și spre tuiurile[3] de pe ușa cortului. — Ce aveți de spus? s-a stropșit Mahom. Am învins Cara-Bogdania sau nu? — Am învins-o! au răspuns căpeteniile într-un glas. — Pe totdeauna? — Pe totdeauna! a răspuns un pașă. Ștefan, Voievodul, a și pierit la Valea Albă… — Ba, Moldova n-ați învins-o, iar Ștefan cel Mare n-a murit! s-a auzit un glas de la meterez, și o piatră a astupat gura ce grăise.         Au huit tunurile de pe ziduri – au răspuns tunurile de pe colinele împrejmuitoare. Mahom a poruncit tuturor să sară la un iureș ultim, dar nu i-au răspuns decât gemetele răniților și muribunzilor. Și peste șanțurile potopite de foamete și ciumă, tunarii Sucevei vărsau ghiulele, și ploua cu pietre, și săgețile întunecau soarele.         Apoi, într-o noapte, apărătorii cetății au auzit cum cotropitorii prind a părăsi șanțurile lăsându-și răniții, muribunzii și morții— și apucă repede spre sud, la Dunăre…         Curgeau ca un puhoi, nemaipomenit de lung, și lat, și învălmășit. Mâncaseră vitele de povară și caii, încât cu greu își duceau armele și mai cu seamă tunurile… Cum se repezeau la fântâni, să bea, dădeau de-o mocirlă neagră, stoarsă până la strop de alți însetați, din alte coloane în fugă. Nu se mai uitau că-n jurul fântânilor se aflau morți, doborâți de otrava băută: își înfigeau gurile și ei în mocirla din pumnii tremurânzi, și o mâncau hulpav, și după un timp își dădeau ochii peste cap…         Așa mărșuia în coborâșul spre Dunăre oastea lui Mahom! Și cu cât timpul trecea, grija întuneca și mai tare fruntea cotropitorului: unde se afla Ștefan, domnul Bogdaniei? De ce în tot lungul acestei țări nimeni și nimic nu se arată? Astfel gândind, Mahom tot căta spre munții și codrii plini de întuneric. Simțea că primejdia dintr-acolo va veni, și poruncea bulucurilor să mărșuiască mai strânse, mai repede… Cercetașii zăreau uneori, înainte, departe, călărimi, dar toate dispăreau ca niște năluciri, în umbre. Și cornuri se auzeau… Și chemări de clopote… Dar cum se opreau cotropitorii să le asculte mai bine, încetau și cornurile și clopotele. Mahom gândea însă: „Cum ar putea renaște așa de repede Neagra Bogdanie, arsă din cer până-n pământ, și cu eroii ei morți la Valea Albă?” Cum putea renaște Neagra Bogdanie, cotropitorii aveau s-o afle numaidecât… II          Într-un sătișor de pe apa Trotușului, într-o noapte, a ajuns un om pribeag. S-a arătat întâi la un foc din margine. Bejenarii i-au văzut ciubotele rupte, sumanul, pălăria brașovenească, obrajii încrețiți de niște griji negre. L-au poftit la foc, și cu sfială i s-au plecat, când s-a răsucit în loc și i-a fulgerat în cornul de la șold piatra scumpă. Îl însoțea un feciorel, îmbrăcat la fel, tot în suman, cu pălărie brașovenească și cu ciubote rupte. Amândoi s-au pierdut în întuneric, tăcuți, așa cum ajunseseră la focul de pe malul apei. S-au oprit în mijlocul satului, în crucea drumurilor, în fața unei case înconjurată de garduri înalte, cade întărituri, și de porni uriași, negri. — Aici… a spus pribeagul cel bătrân. Bate în poartă. — Bat! Dar parcă are să deschidă? a răspuns feciorelul. Cine deschide pe o cumpănă ca asta? — Bate în poartă! a spus încă o dată pribeagul bătrân. Cine doarme pe-o cumpănă ca asta?         Feciorelul a bătut des și apăsat, dar numai pustiul a răspuns după gardurile înalte. S-a stârnit o cucuvaie… — Bate mai tare… a poruncit iar pribeagul bătrân. Dacă jiu răspunde nici a treia oară… — …atunci… — …înseamnă că mama Vrancea a murit! Mai bate o dată! — Bat, cum să nu bat? Iată… Feciorelul a bătut a treia oară, mai tare, și au răspuns numai pustiul și țipătul cucuvaei. — Nu răspunde…         Se vede ca nu răspunde… Să încercăm și cu glasul cornului… Sfârșind cuvântul, pribeagul bătrân și-a scos cornul de la șold. Când și l-a ridicat spre gură, feciorelul i s-a plecat cu sfială, amintindu-i că și cornul se uscase de sete și-și pierduse tăria glasului, așa încât ar trebui să-i toarne măcar un strop de vin în mu stuc. — Dar ai vin? a întrebat pribeagul bătrân, bucuros. — Mai sunt doi stropi: unul pentru gura cornului, celălalt pentru inima Mariei Tale… — Îți mulțumesc pentru am îndoi! a răspuns pribeagul, și i-a venit un pic inima la loc, și după ce a dat cornului să bea, și-a ferit mustața într-o parte și-n alta, și și-a ridicat chiupul cu vin spre gură… Apoi cornul a sunat o dată, înalt, până-n tăria cerului, pe urmă a coborât într-o aulice molcomă. Și, cum a tăcut cornul, pribegii i-au ascultat ecourile, rostogolindu-se până-n adânc iniile întunericului, ca o ciurdă de zimbri… Și nici acum poarta nu s-a deschis.           Și a mai sunat o dată cornul, și glasul lui n-a mai urcat la tărie, ci parcă adâncul pământului ofta… Și poarta tot nu s-a deschis. Și nu s-a deschis nici când a răsunat a treia oară, mai adânc, mai prelung, până ce toate văile Trotușului se umpluseră de chemări de corn; erau ca niște ciurde de zimbri, îndepărtându-se în fugă cumplită, ca rostogolirile de tunet, înconjurând jur împrejur zarea și întorcându-se și pierind în vecinătatea casei tăcute… — Se vede că mama Vrancea. A murit… a spus oftând pribeagul bătrân. Să mergem…     — Să mergem…       Dar n-au apucat a porni. Drugi au sunat, repeziți la o parte de pe porți. Un glas amarnic de femeie striga, întreba: — Hei, Hai! He-he-hei… Dar unde ești, Doamne? Sau am visat, sau am înnebunit, sau a sunat cornul lui Ștefan Vodă?… Unde ești, Ștefan Vodă? Hei! Hei! Acum erai aici! Dar nu, nu se poate: numai un corn din Țara Moldovei mugește ca zimbrul… — Cu drept grăit-ai… a răspuns pribeagul bătrân. Un singur corn sună cu atâta jale… Pace și sănătate, mamă Vrancea! — Doamne, Măria Ta! a răcnit mama Vrancea, căzând în genunchi și sărutându-i poala sumanului. Dacă nu mi-ai fi domn și stăpân, te-as lua în brațe și te-aș săruta… Poftim în răzășia mea… — Mulțumim domniei tale, mamă Vrancea! Te urmez, căci ni-i foame și sete… și inima ne sângeră de jale…         Cum au intrat în ogradă, drugii au fost repeziți la loc pe porți, și mama Vrancea a deschis ușa larg, și făclii luceau, curând, în casa de răzeș, largă, însă cu pereții goliți de scorțuri și lăicere. — Umblu și adun țară… a glăsuit Ștefan Voievod, după ce s-a ospătat din belșug, împreună cu soțul său. De bună seamă, ai auzit, mamă, jalea Moldovei întâmplată la Valea Albă… Acolo mi-au rămas hânsarii, și pedestrimea, și Mahom însuși mi-a împresurat cetatea străbunilor, Suceava! — Am auzit, Măria Ta, de toate nenorocirile! He-he-hei, Doamne! Păcat că nu mai trăiește Toader al meu, că altfel se rânduiau cumpenele timpului… Dar ce drum ai, Doamne? — Pornim mai departe, să adunăm țara… — Prea bine, Doamne! Văd însă că stai slab, și cu încălțările… Am să caut într-o ladă, numai dac-oi nimeri pe întuneric locul unde-am îngropat-o… Mai sunt în ea niște încălțări și niște îmbrăcări, de pe când trăia Toader… Ți-l amintești? — Cum l-aș putea uita? a răspuns Ștefan Voivod, și a stat o clipită cu ochii țintiți în timp, la o vijelie petrecută la Podul înalt lângă Vaslui. Toader? Se poate să-l fi uitat, mamă Vrancea? Venise la bătălie cu șase feciori… Dar ce-ți fac feciorii? — Sunt sus în munte… După ce Toader al meu a pierit la Podul înalt, răpus chiar de paloșul beglerbegului[4]… — …îmi amintesc! Toader, soțul domniei tale a dărâmat întâi calul acelui beglerbeg, secerându-i picioarele cu un drug… — …da, Doamne! Pe urmă a fost paznicul oștilor, cu răsplata vrednicilor! Feciorii mei s-au întors toți, cu tatăl lor mort, dus pe pat de sulițe! Sub căpătâi i-ai fost pus chiar Măria Ta, cu mâna Mariei Tale, hrisov de vrednicie, și dovadă în veac că a știut să apere pământul strămoșesc! Iar feciorilor mei le-ai dat scuteală în veci de bir și oaste… — Așa este! Scutiți să fie și de-acum înainte, în vecii-vecilor… Iar acum, te rugăm, mamă Vrancea, stinge făcliile, să furăm timpului un pui de somn… Numaidecât făcliile s-au stins.         Cum oaspeții au adormit, mama Vrancea a ieșit în tmdă. A luat de după ușă buciumul mare. L-a scos în prag. I-a turnat în gură borș acru și o oală mare de vin. Pe urmă l-a luat pe umăr și a urcat pe-un dâmb. Întâi, buciumul a dat un geamăt, o chemare de probă. Și mama Vrancea a prins după aceea să sune din bucium, cu toată puterea ei de zmeoaică:   „Coborâți! Coborâți! Repede! Repede!”         Și, nu după mult, s-a auzit răspunsul din creasta muntelui, din alte buciume, ca niște suspine sau ca niște fâlfâiri de pasăre pe apele nopții:   „Până-n zori, venim! Până-n zori, venim…”        Și-n vremea asta, Ștefan Voievod dormea profund, și ca prin vis auzea aulitul buciumului ei. Și după ce aulitul s-a alinat, el a adormit mai profund, după atâtea zile și săptămâni de pribegie. În răstimpuri ofta prin somn: — Oh, Moldovă a inimii mele…   III        Cum soarele a dat primul fulger apelor Trotușului, Măria Sa a sărit din așternut, gata de drum, parcă rușinat că-l apucase lumina dormind. Numaidecât s-a mirat tare, văzând la căpătâiul patului îmbrăcări de răzeș noi-nouțe, mirosind a busuioc, și alături cu patul cizme cu botfori roșii, brașovenești, cu bold sclipitor în față și cu pinteni ușor zornăitori. Două tolbe, cu pită proaspătă și cu caș, stăteau, de asemenea, alături, pe la iță, iar pe masă se afla gata pregătită gustarea de dimineață și o ploscă cu vin, destul de pântecoasă. Apa din cană mirosea a dumbravnic, încât când și-a clătit cu ea fața și gura, Ștefan Voievod a simțit toată puterea pădurilor Moldovei: parcă întinerise la loc, dintr-odată, absorbind tinerețea dintr-un stejar cu rădăcinile până-n adâncul timpului și pământului și cu coama până-n soare…        Mama Vrancea sta sfioasă la ușă, așteptând îngăduință să intre. Zâmbea cald, ca orice mamă când își pregătește feciorul de drum lung, și ofta des, bodogănind cine știe ce, ca să-și acopere jalea… — Iată, Măria Ta! De la mine puțin, de la alții mai mult! Îți stă bine îmbrăcarea de răzeș, căci tu, Doamne, ești doar răzeșul cel mare, părintele răzeșilor Moldovei! Sameni, Doamne, cu Toader al meu, și când te-am văzut acum o clipită, îmbrăcat așa, mi-a venit să te îmbrățișez și să te sărut… Dar nu despre asta-i vorba, Măria Ta! Altceva dau eu pământului Moldovei: dacă binevoiești, uită-te afară…          Ștefan Voievod s-a uitat deodată pe fereastră, și s-a dat un pas înapoi. S-a frecat pe la ochi, să alunge o nălucire, o amăgeală… Ce era asta? Când se adunaseră cele șase cete de călăreți, sub streașină codrului? Cine erau căpeteniile, feciorii aceia pietroși, la cușme cu pană de vultur și cu bold? — Iată, Doamne… a continuat mama Vrancea, plângând de bucurie. Prin hrisov i-ai scutit de bir și moarte, dar cum să stea la scuteală, când pământul strămoșesc geme? Ți-i dau, Doamne: du-i la fapte de vitejie… și ce va mai fi vom mai vedea…          Ștefan Voievod nu s-a putut stăpâni: i-a apucat mina dreaptă și i-a sărutat-o adânc, rostind: — Îți mulțumesc, mamă… Și, sfârșind, Ștefan Voievod și-a zdrobit o lacrimă între gene, apoi a ieșit în pridvor, drept în bătaia zorilor. S-au descoperit cele șase cete. Într-un glas au strigat: — Întru mulți ani să trăiești, Măria Ta… Du-ne la fapte de vitejie! — Numaidecât, fii ai Vrancei! a răspuns Ștefan Voievod, și feciorelul ce-l însoțea i-a adus la prag un armăsar negru: — Încalecă, Doamne, că ne apucă ziua albă… — Du-i la fapte de vitejie… spunea în vremea asta mama Vrancea, uitându-se la feciorii ei, pe rând, și râzând printre lacrimi. Poate i-ai uitat, de la Podul înalt, Doamne! Sa ți-i amintesc eu: pe primul, cel voinic cât zmeul, și semănând ca doi stropi de apă cu taică-su, Costache îl cheamă! Pe al doilea, cel cu fața brăzdată de paloș, și cruciș și curmeziș, Dragoș îl cheamă. Pe al treilea, cel fioros sub cușmă, Vasilică îl cheamă! Pe al patrulea, cel cu ochii iuți, îl cheamă Gheorghiță! Pe al cincilea, cel cam cârn, îl cheamă Onofrei! Iar al șaselea, Doamne, poartă numele lui Făt-Frumos din basm, adică Ion îl cheamă, și uite-l Măria Ta, că abia se ține în șa, de iute ce-i…          Și, cu cât rostea numele feciorilor ei, mama Vrancea, cu toată înfățișarea și glasul de zmeoaică, simțea cum o podidește tot mai tare plânsul. — Dar pe mine, mamă, cum de m-ai uitat la număr? s-a auzit deodată un glas subțirel. Ce-i asta, bădie Costache? Ce te uiți așa de iau la mine? Ei, da: am fugit de la monahia Bistriței, de la cărturărie, căci Moldova are nevoie și de brațul meu… Mirare mare au arătat cei șase frați, dar mai mare, Vrancea și Ștefan Voievod! — Cine-i, și al cui e puiul? a pus întrebare Măria Sa. — Puiul? Care pui? a răspuns nou-venitul. Pui am fost, Doamne… Sunt Mitruț, al șaptelea fecior al Vrancei! De când sunt unii oameni opriți să purceadă la fapte de vitejie? Vreau, Măria Ta, mamă, și fraților, să merg la luptă… — Ba, fă bine și te astâmpără… a răspuns Vrancea, albă de spaimă. Tu, la luptă? Ești crud încă, și drumu-i lung! Poate ostile Moldovei vor ajunge tocmai la Țăligrad[5]! — Apoi, tocmai de aceea am fugit de la monahie, căci vreau să merg piuă la Țăligrad și eu… îngăduit fie-mi, Măria Ta, să mă alătur scuturilor tale… Iată, am și eu arme tari… Mitruț și-a și arătat voievodului spada și scutul, și calul înșeuat gata, lăsat mai la fereală. — Dar știi mânui spada? l-a întrebat. Ștefan Voievod, zâmbind stins. — Bineînțeles, Doamne… — Ba, știe mai bine mânui cărțile, Măria Ta! Căci doar de aceea l-am dat tocmai la monahia Bistriței, să iasă caligraf… Nu știe mânui arme! Nu-l crede…         Și grăind, mama Vrancea se îngălbenise rău, de teamă că voievodul îl va primi pe vânturatecul Mitruț în oaste — Îngăduiești, Măria Ta? întrebă Mitruț, a treia oară. Mă poți pune la o probă, dacă te îndoiești de vrednicia mea… — Hai! s-a auzit deodată glasul ca de zmeu al lui Costache. Ți-arăt eu ție cum se fuge de la învățătură… — Ți-arăt eu… s-a auzit glasul lui Onofrei. — Nu-i nevoie de nicio prubă… a răspuns Ștefan Voievod, în timp ce Mitruț se și oțăra spre spadele celor doi frați. Țara Moldovei, dragul meu Prâslea mititel, arc nevoie și de aprigi mânuitor de penițe de vultur. Rămâi la vatră! Întoarce-te la învățătură… — Ascult, Doamne, a răspuns Mitruț, cu un surâs șiret bine ascuns sub cușma cu bold. — Să aibă iertare, Măria Ta… a spus mama Vrancea, și plângea mai tare, și strângea degeaba, în pumnul vrednic să sfarme cremene, lacrimile, ca pe niște grăunțe dese, aurii în soarele dimineții. Prâslea cel mic părea o fată de voievod, coborâtă dintr-o zugrăveală veche: fața cu zâmbetul sfios, mâinile albe și subțiri, părul inelat căzându-i de sub coif pe umerii de fată, straiele alese, de domnișor, toate arătau că Mitruț învață cărturărie și stă la umbră… — Măcar să-mi petrec frații, Doamne… se ruga el, îngenuncheat în fața lui Ștefan Voievod. Îi petrec drum de-o poștă, și mă întorc… — Fie-i îngăduit aceasta! a răspuns Ștefan Voievod către Vrancea și către feciorii ei. Dar să-ți ții cuvântul, Prâsleo… — Se poate altfel, Doamne? A întors răspuns Prâslea. Am doar când vedea și turcime năvălitoare și Țaligradul… — Să aveți grijă de Mitruț, să nu meargă prea departe! Striga mama Vrancea. — Numai până la Țăligrad… a răspuns Mitruț, râzând. — Să aveți grijă, să se întoarcă într-un ceas, sănătos… a strigat ea, din nou, în timp ce pilcurile ieșeau de sub streașină codrului și se rânduiau în urma voievodului.         Apoi, mama Vrancea și-a scăpat capul în piept. N-a plâns. A gemut numai, ca o zmeoaică. Ură mai neagră a cuprins-o împotriva cotropitorilor. Își va mai vedea feciorii?… Chiar din clipa aceea a și început a-i aștepta. Auzea tropote necontenite: poate treceau alte și alte călărimi ale Moldovei, poate își auzea doar bătăile inimii.   IV         Bulucurile turcești se zvârcoleau mai departe în jos spre Dunăre, mai uscate de foame și sete, și, dintr-odată, pe când nimeni nu se aștepta, Țara Moldovei s-a trezit ca un singur cuget și ca un singur gând. Primul semnal l-a dat natura, bubuind din tunetele îngrozitoare, trăsnind și fulgerând – și au început clopotele, cornurile și buciumele, și nu se vedea nici în cer nici în pământ… Călărim i și pedestrimi au apărut deodată, cu mii de spade și lănci, iar arbaletele și tunurile nu mai aveau număr… Printre cornurile chemătoare se deslușea unul cu muget ca al zimbrului, și se auzea numai în frunte, mereu unde vrăjmașii erau mai mulți și toate pilcurile se orientau după chemarea lui…          Ștefan Voievod încerca să-l prindă viu pe întunecimea Sa Mahom, și-l urmau pas cu pas, mișcare cu mișcare, feciorii a ramei! Amarnic învârtea un drug prins în laț Costache! Dar aprigul luptător mereu parcă avea o nălucire: de un timp încoace, în toiul luptelor, pe la popasurile pentru strângerea răniților, mereu i se năzărea o față cunoscută, un feciorel frumos ca o fată, semănând așa de bine cu Prâslea!… Sta locului Costache, cât sta, să se uite, dar feciorelul fie că-și lăsa capul în piept, fie că și-l întorcea repede în alta parte, sau dacă era toiul zbuciumului se avânta repede înainte… — Știți bine că Prâslea s-a dus acasă? Nu cumva l-a păcălit pe Vasilică? E adevărat că i-ai dus până la Adjud? — Numaidecât, Costache. Dar ce, te-au apucat iar vedeniile? L-am dus până aproape de casă…       Și Costache iar își învârtea drugul grozav, și Gheorghiță și Onofrei îl urmau cu spadele grele, ca la aprigile vânători de mistreți și lupi! — Pe dânșii, mă! Nu-i lăsați, mă! Dați ca-n câini, mă! După câtva timp cotropitorii fugeau spre brazda celeilalte țări românești, către Brăila și Galați, la Dunăre, la galioanele de salvare… — Opriții, mă! Nu-i lăsați, mă! Dar să știți că Mitruț a fost, fraților! Jur că l-am văzut pe Prâslea! Nu-i? Unde-i? Că acum era la spatele nostru… S-a întors acasă, cum a făgăduit, sau văd cu năluci? — S-a întors, dar mai mult cu sila s-a întors… Cel puțin așa spune Vasile, că el l-a dus înapoi, până la apa Trotușului! — Și? Și? Vasile s-a întors, iar Mitruț a apucat spre casă!… — Hm! Mare lucru ar fi… a încheiat Costache, și se tot freca pe la ochi, să sperie nălucirea. — Hei, Costache, ești chior? De ce lași capcânul să fugă pe lângă tine? Arde-l! Așa! N-ai grijă! Prâslea e acum acasă la sânul mămuchii…         Dar Costache a boldit deodată niște ochi mari cât cepele, spre o latură a câmpului de luptă, drept pe malul Șiretului: iatagane și hangere îl îngrămădeau pe Prâslea, și-l împingeau spre râu… — Dar acela cine-i? Nu-i el? Ha? Prâslea! Hei, Prâslea… Hai, repede în ajutorul lui, că-l spintecă harapii lui Maliom… Prâslea, ține-te bine, că venim… venim… Toți și-au dat seama, deodată, că se rupseseră de pilcul lui Ștefan Voievod, și vrăjmași mulți îi înconjurau… — Pe dânșii, mă! a răcnit Costache, luându-și calul în pinteni și parcă zburând cu dânsul… Nu era mai bine dacă-l însoțea unul din noi pe Prâslea până acasă? Căci doar e mic… Dați! Dați, mă! Dați! Dați!        Și astfel, schimbând sudalme și miluind vrăjmașii cu moarte, cei șase frați treceau ca vijelia înainte, în ajutorul lui Prâslea neascultătorul… Și bătălia s-a învălmășit mereu înainte, spre Dunăre, și acum se auzeau și tunurile de pe galioanele turcești. Spadele românești, când se îndesau, când răreau în jurul lui Ștefan Voievod, în timp ce bulucurile lui Mahom se aruncau pe corăbii sau de-a dreptul în apa Dunării        Deodată, Ștefan Voievod n-a mai simțit lângă dânsul puterea celor șase feciori – dar i-a zărit, departe, luptând unul contra zece. Și pe urmă nu i-a mai văzut. Și bătălia sfârșindu-se o dată cu seara, Ștefan Voievod a văzut cumpăna stând toată de partea săbiilor Moldovei. Și s-a purces la îngroparea morților și la alinarea celor răniți. Pieriseră cei șase feciori ai Vrancei. Ștefan Voievod a îngenuncheat și lângă Costache, și lângă Onofrei, și lângă Dragoș. La urmă a întrebat: — Dar care, Prâslea? N-o fi venit și el, înapoi, de la Adjud?        Dar de unul, Prâslea, nu auzise nimeni. Singurii care știau cine era acel Prâslea, dormeau demult, alături, somnul cel lung. Ștefan Voievod a poruncit oștilor descoperirea în fața eroilor. Și ostile s-au descoperit în tăcere, pe urmă a poruncit sa se pregătească numaidecât șase scuturi, și să fie bine împodobite, cu flori și ierburi. Și ostile i-au așezat pe cei șase feciori ai Vrancei pe scuturi și au pornit, în frunte cu voievodul, spre apa T retușului. Sunau prelung surlele și cornurile.         Și cu cât se apropiau de sate, îi întâmpinau clopotele în cântări de aramă. Și se opreau des în drumul lor, și îngropați morții și adunau răniții. Ieșeau la marginea drumurilor satele și cetățile, să se uite la feciorii Vrancei, și să-și dea seama ce jertfă dăduse. Ea, pentru pământul strămoșesc. Natura reînvia, mai puternică, după urgia pârjolurilor, iar ploaia căzută la timp înviorase totul, de la spin până la ținta luceafărului. Și după un timp s-a învălmășit alaiul, spre Adjud, pe apa Șiretului, S-au așternut ostile la hodină. Și pe când îngropau alți și alți morți, l-au deosebit pe unul cu obraz de fată și cu ciuboțele de domniță! Avea un hanger înfipt în inimă. Pierise cu capul pe-o piatră din râu, dar întors spre cer, și zâmbea Prâslea, zâmbea și acum, către soare și ciocârlii, în timp ce Ștefan Voievod plângea de i se scutura zaua… — Oh, feciorelul tatei! Neascultătorule! îl jeluia Măria Sa, sărutându-i obrajii reci, sărutându-i apoi din inimă hangerul. Ce voi spune maicii tale, neascultătorule?         Și plângeau oștile mocnit, în timp ce Ștefan Voievod îl ducea pe Prâslea în brațe, spre al șaptelea scut. Și răsunau cornurile. Și de la Adjud la Par au, și pe toată valea Trotușului, băteau clopotele, și nu se afla om să nu întrebe cine-i domnița cu ciuboțele, întinsă așa de frumos pe scutul al șaptelea… Și popor se aduna lângă popor, să urmeze alaiul, și bucium lângă bucium se aduna, și corn lângă corn, și parcă țara toată urca spre răzeșia Vrancei…   V        Ca să se mai ia cu treaba, și să-și mai uite gândurile, mama Vrancea începuse a-i pregăti lui Prâslea merinde de drum, numaidecât, căci îndată ce se întorcea, trebuia sa ia din nou calea monahiei! Dar trecea timpul și el nu se mai întorcea… Într-o zi, aluatul dospea în copaia mare și focul în cuptor trosnea. „Cu cât îl trimit pe Mitruț înapoi mai repede, cu atât mai bine va fi… își spunea ea, căci dacă soarta războiului se schimbă și cumpăna sta de-a binelea de partea lui Mahom? Valea noastră va fi și ea stropșită de istov, și va trebui să pierim toți, însă Mitruț trebuie să scape, să ne urce săra în ța neamului în veac…”         Așa gândea mama Vrancea, frământând aluatul și mărind focul în cuptor, însă cu ochii sta numai spre fereastră… Și timpul trecea. Demult Mitruț ar fi trebuit să fi ajuns acasă… Soarele trecuse de amiază, demult, și pe cinci umbrele codrului se lungeau, potopind văile, ea a sărit ca arsă, auzind un călăreț… A sărit la fereastră! a țipat: — Mitruț! Mitru! Dar călărețul nici n-a întors capul. Era un vestitor de-al lui Ștefan Voievod. Striga: — Fiți gata! Bătălia a început…         Mama Vrancea s-a întunecat ca noaptea. A văzut că Mitruț nu mai vine… Aștepta apoi zi și noapte și asculta foșnetele și glasul vântului și ușoara larmă a depărtărilor. Deseori, când apele vuiau prea tare, ori când vântul dărâma arbori bătrâni prin tăuri[6], ea sărea speriată, ieșea în prag și până la ziuă asculta inima tăcerilor. Trecători răzleți, oșteni sloboziți la vatră îi dăduseră veste despre sfârșitul cumpătului, și știa că Moldova era acum liberă… Dar feciorii ei? Veneau pe scut sau sub scut? „Numai de-ar trăi Prâslea… oh, dragul mamei Prâslea…”          Uneori câinii ei ciobănești, coborîți din munte, apucau în lungul drumului, urlând de dorul stăpânilor. Într-o zi, câinii i s-au întors la prag urlând, și ea a cetit în urlet semnul de moarte. „Ce bine ar fi dacă s-ar întoarce măcar Prâslea cel mic…” gândea ea.          Câinii au apucat iar la drum, și s-au întors abia după o zi. Și când s-a uitat ea pe culmea dealului, departe, departe, a deslușit pulbere și oști oprite… Erau ca o pădure sub flamuri multicolore. De ce se opriseră, oare? Mama Vrancea a scos în prag buciumul mare. I-a turnat întâi în muștuc cuvenitele porții de vin și borș. Apoi și l-a potrivit la gură. A întrebat spre oști:   „Ce-i, feciori? Ce-i, feciori? Veniți? Veniți? Veniți? Veniți?”   Au răspuns la vreme peste zece mii de buciume și cornuri:   „Venim… venim… Venim… venim…”   Și mama Vrancea le-a întrebat pe toate:   „Dar feciorii mei? Dar el, Prâslea mititel?”   Buciumele și cornurile nu i-au mai răspuns. Băteau numai clopotele pe văi și câinii urlau. Și a întrebat iar mama Vrancea:   „Unde-i el, Prâslea mititel?”          Atunci s-a auzit cornul lui Ștefan Voievod, ca mugetul zimbrului. Suna a vitejie, arătând mamei Vrancea că și Prâslea pierise pentru țară… — Dar e liberă Moldova! a spus mama Vrancea, și plângea în hohote, însă s-a stăpânit cum s-au zărit flamurile din capul alaiului. — V-am dăruit pământului străbun, dragii mei fii… a strigat ea, mai apoi, privindu-și feciorii, și toți șapte dormeau adânc și lin, între ostile așezate pe două rânduri.         Buciumele tăcuseră. — Fapta lor va dăinui până-n veacul veacului… a rostit Ștefan Voievod. Pe trupurile lor care au avut atâta putere, pe cele șapte inimi ale fiilor domniilor tale, mamă, vom clădi nu șapte cetăți, căci și cetățile se destramă; pe inimile lor de eroi vom ridica șapte munți… — Oh, Prâslea! Prâslea… neascultătorule… plângea mama Vrancea, potrivindu-i mai bine la căpătâi frunze binemirositoare de dumbravnic și captalan. Ștefan Voievod a poruncit unui fecior de casă să-i aducă arbaleta… Și cum i s-a adus arbaleta, Măria Sa a ochit un dâmb, pentru Costache; și a mai ochit unul, pentru Onofrei; și încă unul, pentru Dragoș; și încă unul, pentru Ion.              Iar la urmă, pentru Prâslea, a ochit o colină gătită cu flori ca o mireasă… Și au pornit scuturile cu eroii. Și cornurile Moldovei sunau petrecându-i, și cânta arama tocmai în înaltul cerului. Vulturi în șirag s-au arătat, în număr de șapte, planând asupra celor șapte coline.              Și după aceea, poruncit-a Ștefan Voievod oștilor și întregului popor să aducă pământ și să înalțe munți peste mormintele eroilor. Și cărau ostile pământ, cu scuturile și cu coifurile, și munții se înălțau, și mama Vrancea se uita mândră, cum se ridică fiilor ei amintire, nu pentru timpuri, ci pentru cât va dura pământul. Și după ce munții s-au înălțat cât zborul șoimului, poruncit-a Ștefan Voievod să se planteze pe ei păduri. Și s-au plantat păduri. Și e adevărat că de atunci au trecut secoli în număr de cinci, dar călătorii prin țara Vrane ci au tot aruncat pe cei șapte munți pământ încât munții s-au tot ridicat, până au fost așa cum sunt în ziua de azi! Și nimic nu-i mai armonios ca susurul vuitului prin codru din munții Vrancei… Și când răsar stelele mai ales în nopțile limpezi de toamnă, parcă-s focurile taberelor lui Ștefan Voievod, răsărite din eternitate.          Legenda Vrancei și a feciorilor ei a ajuns până la noi, din om în om, cale de cinci sute de ani. Am ascultat-o și noi, și am scris-o, pentru ca de la noi să meargă mai departe… înainte însă de a o scrie, ne-am dus în munții Vrancei și am respirat adânc aerul tare, mirosind a dumbravnic și captalan. Într-o noapte, mi s-a părut chiar că aud două chemări. Suna una puternic, parc-ar fi cântat din bucium o zmeoaică; a doua îi da răspuns și semăna cu mugetul zimbrului.          M-am înfiorat, deși știam bine că oricât vor exista codri și va bate vântul, și oricât va susura frunza, se vor auzi mereu, și buciumul Vrancei și zimbrul lui Ștefan Voievod.     [1] Ţară — popor.   [2] Nume dat Moldovei de cotropitorii otomani.   [3] Tui – steag făcut de obicei din coadă de cal.   [4] Beglerbeg — cuvânt de origine turcă, înseamnă căpetenia unei provincii.   [5] Ţăligrad — Istambul.   [6] Tău – apă stătătoare, puțin adâncă.  
Viața și faptele lui Vlad-Vodă Țepeș I Mircea-vodă cel Bătrîn, în domnia sa cea lungă, înzestrase țara cu multe așezăminte bune. După moartea sa, rudele lui, pînă la al nouălea neam, toate voiau să pună mîna pe cîrma țării. Pînă și copiii săi din flori alergau după domnie. Ca să ajungă a-și împlini pofta inimii lor, se mîncau între dînșii ca cîinii, unelteau fel de fel de zîzanii, de viclenii și de fărădelegi. Și de unde pînă aci poporul alegea pe domn și domnia era pe viață, ajunsese biata domnie să se dea în tărbăceală cînd de unguri, cînd de turci, cind unii năzuiau la aceștia, iar alții la ceilalți.   Aceste uneltiri ale poftitorilor de domnie aduseseră împărăcheri între noroade. Boierii cei năimiți, folosinduse de împrejurări, trăgeau toată spuza pe turta lor, îndemnînd pe domnii cei mai slabi de îngeri să arunce fel de fel de asuprele pe biata țară.   Poporul de la țară, sărăcit de lăcomia apucătorilor, sta cu mîinile încrucișate și se uita la cei ce se certau pe domnie, cum își scoteau ochii și se surghiuneau unii pe alții. El aștepta dreptatea și nu știa de unde avea să-i vie. Tîrgoveții pîndeau cu botul pe labe prilejul cînd să le vie bine, la vro schimbare de domnie, să ia cîte două și trei prețuri pe marfa ce va vinde la curte ori la părtinitorii noului domn, ca apoi și ei să fie supuși la dăjdii grele. Birurile și alte angarale ce plătea biata opincă numai era: dijma oilor, a rîmătorilor, a albinelor, găletăritul, vinăriciul, dijmăritul, cositul fînului, lemne, adusul fînului, podvoade și altele.   Vlad-vodă, poreclit Dracula, unul din fiii bunului Mircea, după ce urcă treptele tronului, puse umărul bărbătește spre a îndrepta oarecum lucrurile și a da țării vîrtoșia străbună.   Dară subt următoarele domnii relele se adăogiră și poporul căzu într-o toropeală sor cu moartea. Pe acelea vremi era lucru mare cînd știa cineva să slovenească ori să îndruge două-trei buchi. Starea de propășire a țării de pe acele vremi bătrîne se poate judeca cu lesnire, știindu-se că toate tocmelele țării, ale domniei și ale tutulor poporenilor se săvîrșeau printr-un aldămaș de unul sau două pahare de vin. De acolo a rămas acest obicei și pînă în ziua de astăzi prin satele și tîrgurile noastre. Și chiar mai tîrziu, sfaturile cele mai de taină, unii din domni le țineau în celarele unde se păstrau vinurile. Preoțimea de mir, biet, apăsată ca și poporenii, era singura care propovăduia Evangelia Domnului și era făcătoare de pace între frați, potrivit cuvîntului Mîntuitorului. Ea suferea cu poporul, suspina cu dînsul după dreptate, căci tagma preoților de mir era supusă mai la aceleași biruri ca și tagma breslașilor, și se întăriau în credință unii pe alții, citind și pocitind psalmii lui David și povestind viețile sfinților. Atîta știau ei pe atunci, atîta făceau; căci în acestea se mărgineau toată știința lor.   Călugării greci cutrierau țara și, cu șoșele cu momele, cu graiuri din scriptură, iară în inimă cu duhul iubirii de argint, amăgeau pe cei lesne crezători. Ei se tîrau din loc în loc, furișindu-se ca șerpii pe lîngă cei avuți și le storceau bani, ori vînzîndu-le oase păcătoase, ori picioare de măgar, sau mijlocindu-le, cerșiau ca să se ajute locurile sînte cari, ziceau ei, au căzut în puterea turcului. Sub vălul unei cucernicii și al unei smerenii prefăcute, duhovnicia și pe siriman și pe văduvă, și le scotea pînă și bucățica din gură pentru iertarea păcatelor lor. Cu astfel de uneltiri mișelești și altele pe care ar fi lung a le mai înșira, acești creștini mincinoși, lupi îmbrăcați în piele de oaie, își agonisiră de pe la unii cîte o sfoară de moșie, de pe la alții cîte o bucată de pămînt, și de pe la mai mulți cîte o căscioară, vii, livezi, păduri pentru mîntuirea sufletelor lor și spre adăpostirea adevăraților creștini asupra cărora ridicase goană păgînii…   Acestea erau numai vorbe. Dară în cele de pe urmă se cunoscu că acești precupeți de cele sînte își făcuseră niște stări foarte mari. În pungile lor se vărsau sudoarea nemernicilor și a sirimanilor, precum se varsă rîurile în mare. După ce avură cuprinsuri nemărginite, începură a scornoci fel de fel de hainlîcuri, în numele lui Christos. Acestea le mai înmulți o toană veniturile. Boierii cei năimiți se luară după dînșii și unde mi-ți începură a turna ca ploaia dăjdiile pe spinarea bietului țăran. Amîndouă aceste tagme împinseră pe domnii cei mai moi de suflet a da hrisoave unul mai apăsătoare decît altul, și tot în folosul lor, pînă ce aduseră țara în sapă de lemn.   Și de-ar fi făcut încai ceva și pentru biata țară cu atîtea avuții adunate de la dînsa, cale-vale; dară ei nici că se gîndiră la aceia ce i-au priimit cu dragă inimă și cu brațe deschise, ba încă îi ponosia pe toate potecile; iară veniturile atîtor namestii trecea Dunărea și se încuibau în buzunările unor mișei ca și dînșii. De aceea și poporul îi porocli zicîndu-le draci negri și lupi în piele de oaie. Ungurii venetici, prin dreptul de cuscrenie, puseră mîna pe cîrma Ardealului, Banatului și altor ținuturi, tot ale românilor și locuite de ei. […]   Și de unde românii erau stăpîni pe locurile lor, ajunseră iobagi (robi) adecă slugă la dîrloagă. Aceasta se făcu cînd de voie, cînd de nevoie; cînd cu momeli și cînd prin silă, căci sila nu cunoaște lege. Abia, abia după multe răscoale dobîndiră voie de a se putea strămuta de la un sat la altul.   Nu era destul românilor ardeleni asuprirea de la nemeșii ungurești, o altă asuprire căzu asupra capului lor. Papii catolici le lua dijmă și din ce bruma le mai rămînea din hrăpirea nemeșilor. Ba încă voia cu dinadinsul să-i și papistășească.   Pe vremea aceea papii aveau mare putere asupra Apusului și cătau cum să-și dobîndească și Răsăritul. Toți împărații și craii ascultau de cuvîntul Papei. El avea pe la curțile tutulor împăraților popi d-ai lui duhovnici. Aceștia îi destăinuiau tot ce auziau de pe la craii și împărații, fiii lor de ispovedanie. În slujbele mirenești cele mai însemnate ale împăraților se aflau arhierei și episcopi d-ai Papei. Și fiindcă Papa mijlocia de-a întra în asemenea slujbe, ei îi trimeteau cărți, prin care îi spuneau toate tainele împărăției pe unde slujiau.   În scurt, Papa ajunsese să știe cele mai mici ascunsuri ale inimii împăraților și ale țărilor lor. Și cînd poftia cîte ceva de pe la dînșii, pe unii îi amenința, pe alții îi lăuda și îi îndemna să facă voia lui, iară altora le trimetea ajutoruri în bani. Cum am zice, Papa și călugării lui papistași mai mult se îngrijau de cele lumești decît de cele bisericești. Colea umbla cu șotia, dincoace cu simonia și prin alte părți cu afurisaniile și blestemele cele spăimîntătoare; numai voia lui să se facă.   Iancu Corvin, un român papistășit, și fiul său Mateiaș, prin vredniciile și vitejiile lor împotriva turcilor cari amenințau Ungaria, ajunseră să se urce pe scaunul crăiei ungurești.   Spun că acești crai, deși lepădați de lege, avură oarecare grijă de românii ardeleni. Ei nu știau altfel cum să facă decît a înnemeși mulți români. Aceștia făcură românilor mai mult rău decît bine. Ei asupriră și mai și pe frații lor și apoi se făcură unguri, ca să scape de ponosul că s-ar trage din țărani. Și ca să fie și mai unguri, ei se și papistășiră.   Craiul Mateiaș, se zice că pentru aceea voia să aducă la coroana ungurească și pe românii din Țara Românească și pe cei din Moldova, ca să fie toată românimea laolaltă și atunci să întemeieze o craie românească. Nu se știe însă întrucît pot fi aceste adevărate. Tot ce se știe lămurit e că ungurii se amestecau în trebile țărilor și vîra zîzanii, cînd prin papii ce trimeteau ca să papistășească pe români și pe moldoveni, cînd prin oaste, ajutînd pe unii domni a se urca în scaunul țării. Dară românii nu voiră nici în ruptul capului să se lase de legea lor cea adevărată, carea, ca o maică bună, îmbrățișa pe toți deopotrivă și da harul său tutulor credincioșilor fără părtinire. […]   Aceștia însă,[românii] blînzi cum i-a lăsatpe ei Dumnezeu, și smeriți (modești), tăceau și făceau. Nu ascultau la bîrfelile lor, dară urau din fundul inimii viclenia și trufia ungurilor. Ce să zici? Așa este croită lumea asta de la făptuirea sa și așa va rămînea! Cel ce este bun de gură, asupritor și neluător în seamă, dă drepturile altuia, este bine văzut și pus în capul bucatelor, cum se zice, iară cel smerit, deși ascuțit la mai minte, însă cu crucea în sîn, totdauna este dat după ușă și puțin socotit. Adecă cum se spune zicătoarea: „Obraz-nicul mănîncă praznicul“!   Turcii, prin cuceririle lor, ajunseseră a fi spaima lumii. După ce multe lumi sălbatece din fundul răsăritului îmbrățișară credința mahometană, veniau acum să-și întinză cuceririle și-n apus, prin foc și sabie. Ținta lor era să facă prin silă pe toată lumea să primească credința lor cea deșeartă. Silințele împăraților creștini de-a opri drumul acestor sălbateci fură nimicite. Numărul turcilor creștea și se crezu într-un rînd că tot Răsăritul se deșertase de locuitori și năpădise asupra Apusului spre a-l năbuși. Acești sălbateci nu mai cunoșteau hotar. Nelegiuirile nu mai aveau nici un frîu. Ei nu știau ce va să zică cuvîntul adevărului prin care să întoarcă pre oameni la credința lor. Ei știau să facă prin spaimă, prin silă și prin sabie și foc, ceea ce creștinătatea încerca a face prin blîndețe, pace, dragoste, milostenie și curăție. Ce să zici? Erau în luptă Coranul cu Evangelia,   Iuțeala cu care înaintau acești vrăjmași înverșunați ai lui Christos și ai omenirii, zăpăcise pe toți. După ce îngenunchiase toate neamurile din jurul nostru, le cășunase pe țărișoarele noastre, Țara Românească și Moldova.[…] Piepturile românilor [stătură împotriva curgerii groaznice a acestui rîu de fiare sălbatice, ca un zid de cremene de care se zdrobi puterea cea nemăsurat de mare a turcilor. […] Apusul fu izbăvit. Bieții români se împuținară, însă rămaseră neîngenunchiați. Restriștea ce avu Țara Românească o avu și Moldova. Pare că era un făcut! Orice păcate cădeau pe vreuna din aceste țări surori, cealaltă nu putea fi scăpată de ele. Cînd se scornocia vreun rău într-o țară, trebuia să se aștepte a năpădi acel rău și pe țara suroră. Cu un cuvînt, ele împărtășiră și bunele și relele sale deopotrivă. Toată deosebirea fu că scaunul domnesc în Moldova era moștenitor, pe cînd în scaunul Țării Românești, domnii se urcau prin alegere. Răul cel mai mare fu că unii din domnii acestor țări poftiau a cotropi pămînturile celuilalt și pornia oaste asupra țării. Vărsările de sînge frățesc multă pagubă și stricăciune mai făcură acestor țărișoare. De-ar fi stat românii și moldovenii coastă lîngă coastă și s-ar fi bătut cu vrăjmașii ce-i înconjurau, o! atunci de mult s-ar fi schimbat lucrurile și românii ar fi fost departe. Pronia cerească le-a scăpat de pieire.   II Multe și nenumărate sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lumea noastră. Ele sunt necuprinse de mintea omenească. De aceea să nu cîrtească cineva cînd ne dă cîte o furtună, năpustindu-se asupra unui oarecare ținut. Căci lucrul care la ochii minții noastre se pare o pagubă, el este spre folosul al chiar locului aceluia, unde se întîmplă acel lucru.   Drept este că furtuna dezrădăcinează și prăvălește pe unii copaci mari, dară acești copaci trebuie să fie putrigăioși, scorburoși, care nu lasă pueții de pe lîngă dînșii să se dezvolteze. Căzu putrigaiurile, însă zece alți pomișori sănătoși și vînjoși se ridică împregiurul tulpinei sau a răgăliei răsturnată de furtună. Sgîțiiturile ce aceeași furtună aduce copacilor celor sănătoși face iarăși ca pămîntul de pe lîngă dînșii să se afineze, prin ruperea firicelelor celor supțiri de rădăcini. Aceasta este silită să dea alte firicele mai harnice, care să se înfigă mai cu lesnire în pămîntul afinat și să aducă copăcelului un nutreț mai îndestulător, iară acesta să crească mai în voie și să dea roade mai frumoase.   Așa sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lume și peste omenire.   După atîtea fărădelegi săvîrșite de boierii cei năimiți și de unii din domnii neamului, parte din români se putrigăiseră. Lăstarii cei tineri nu se puteau dezvolta. Țărănimea se moleșise sub povara dăjdiilor și podvezilor. Le trebuia o furtună care să-i sgîțîie puțintel, să-i clătească și să facă lucrarea orînduită la asemenea împregiurări. Ea veni. Acea furtună fu domnia lui Vlad-vodă Țepeș.   Acest domn fu născut și răsfățat în leagăn de mătase, leagăn domnesc. El fu trimis din fragedă vîrstă pe lingă sultanul Amurat II la 1438, cu fratele-său cel mare, ca zălog. Tată-său, Vlad-vodă Dracula îi trimisese ca să arate sultanului că cele legate între dînșii se vor ține cu sfințenie. La 1443 însă fură înapoiați tatălui lor. La 1446 Dan-vodă goni din scaun pe Dracula-vodă cu ajutor de la unguri și de la moldoveni, și se pune el domn. Acesta, prinzînd în luptă pe Vlad-vodă Dracula, îi tăie capul lui și fiiului său cel întîi născut. Prigoni cu mare urgie pe tot neamul acestuia și ucise pe toți pe cîți putu pune mîna.   Așijderea făcu ai cu toți boierii și oamenii ce țineau cu Drăcula-vodă. Vlad, al doilea fiu al Drăculei-vodă și cu frații săi cei mai mici, pre nume Radu și Mircea, scăpară ca prin urechile acului de această urgie și fugiră la turci.   Pe vremea aceea Țarigradul era ceea ce este astăzi Parisul. Cine nu mergea să vadă Țarigradul, nu era om cu vază in lume, nu era procopsit și nu era bun de nimic, dacă, mai cu seamă, nu-și împodobia și mintea cu toate păcatele lor și nu se obicinuia cu toate năravurile cele rele ale țarigrădenilor.   După coprinderea acestei cetăți de către turci, Vladvodă trăi într-însa mai mult timp. El învățase bine limba turcească și pe cea grecească. Din firea lui cam tutuit, se făcuse posac ca un turc. Mila nu mai găsia loc în inima lui; și cînd apuca să urască pe cineva, apoi ii purta sîmbetele pînă ce punea două mîini pe piept.   De la greci învăță iară a fi viclean, prefăcut și disprețuitor. El nimic nu mai iubia pe lume. Atîta timp fiind în pribegie, dorul lui era numai pentru țară și tot cugetul lui era cum s-o scape de relele ce năpădise peste dînsa. Fiind încă la Țarigrad, primia adesea de pe la cunoscuții săi din țară știri care de care mai triste; și acestea îi împietria inima și mai cumplit. El aflase cum omorîtorul tatălui și fratelui său căta să curețe de pe fața pămîntului pînă și cea mai mică urmă de-a neamului său, și cum apăsa țara cu dăjdii grele, storcîndu-i și sîngele chiar. El nu se mai gîndia acum decît cum să-și izbîndească asupra vrăjmașilor săi. Sufletul lui amărît îi mohorîse sîngele pînă într-atît, încît mintea lui începuse a născoci numai chinuri și ucideri foarte aspre asupra împilatorilor țării sale și a vrăjmașilor săi. Și totuși, fiind de felul său drept și om de omenie, rămase statornic în aceste ale lui daruri firești.   Știind ticăloșiile în care căzuse țara, mai știa iarăși că locuitorii sunt bîntuiți de către propovăduitorii catolici, cari cășunaseră dînșii să-i papistășească, și mai multe nu. Cu un cuvînt, el vedea în vrăjmașii țării pe înșiși ai săi vrăjmași. El se hotărî dară să o mîntuiască de pacostele ce căzură peste dînsa. Pentru aceasta luă oaste de la sultanul Mahomet, carele foarte iubia pe fratele său Radu, și cu paloșul în mînă își făcu drum și se sui pe scaunul tătînesău la 1456.   Țara îl primi ca pe un izbăvitor. Spun, măre, că acest Vlad-vodă, poreclit și Țepeș, era frumos la chip, trăsurile feței sale erau regulate, dară bărbătești; căutătura cruntă; avea păr lung, mustăți mari și purta o cucimă ce semăna cu mitra Papei, ocolită cu o bandelică în două fețe.   Pe vremea aceea domnia la Țarigrad peste turci sultanul Mahomet II; în Moldova Petru-vodă; în țara ungurilor Ladislav V; iară la leși Cazimir IV. Vlad-vodă Țepeș de cum urcă treptele scaunului strămoșesc, cea mai dintîi îngrijire a lui fu de oaste. Puse deci de scrise pe toți oamenii în stare de a purta armele, cătă și-și tocmi o miliție numai bună spre a înfrunta moartea. Își alese căpitani, tot unul și unul, pe sprînceană. Înseși muierile, fără alt îndemn decît binele țării, se întreceau care de care să înarmeze pe bărbații, fiii și frații lor și-i povățuiau să se poarte bărbătește la trebuință. Pasămite vodă făcuse ca să ajungă pînă la urechile lor că era nevoie de a scăpa țara de năvăliri străine și de ciocoi, cum și de a apăra legea Domnului de eresurile papistașilor.   În chiar anul înscăunării sale, vodă își sără inima cu unul din vrăjmașii săi, și cel mai puțin temut. Puse mîna pe Stanciul, fiiul lui Dan-vodă, pe care îl orbiseră ungurii, și îl răpuse pe el. Porunci de săpă o groapă, aduse pe nemernicul orb la marginea ei; preoții fură siliți a-i citi pogribania de viu, călăul îi zbură capul cu satirul și îndată îl și îngropă.   Aceasta fu cea dintîi cruzime a lui Vlad-vodă Țepeș, căci crudă a fost domnia lui. Acum el se spurcase la sînge, cum se zice. După aceasta trimise pristavi să strige prin toate unghiurile țării: că minciuna să nu se mai afle în gurile nimănui; că hoția și înșelăciunea să fie gonite din țară și, în locu-i, adevărul și omenia să domnească; că nici să se mai auză cumva de eresurile papistașilor, că boierii și orice locuitor să-și caute de treburile lor, și nici să se mai gîndească la răzmirițe ori la răsturnare de domnie, zîzanii și vicleșuguri. Căci, oricare ar fi el, să știe că cu moartea va să moară. Și se ținu de cuvînt vodă, precum vom vedea. Cei ce se știau cu musca pe căciulă o cam sfecliră. Cîteva pilde înfiorătoare arătară poporimii că vodă Vlad nu glumește.   Totuși boierii ce ținea cu neamul Dăneștilor nesocotiră porunca domnească și se adunau în taină și plănuiau ei știau ce. Aflînd domnul că ei, în unire cu uneltele papistașilor, pregătesc o răscoală, făcu ce făcu, și îi descoperi. Se cătrăni vodă de mînie cînd îi văzu aduși înaintea lui și puse pe loc de-i ucise în cetatea Tîrgoviște, fără milă și fără mustrare de cuget. Ei erau ca la 500 de boieri d-ăi mari și mari. Așijderea făcu și la douăzeci de mii de oameni d-ai lor, din toate unghiurile țării. Pe unde ii prindea, pe acolo le lua Avram sporul.   De la o margine a țării la cealaltă fumega sîngele celor neascultători. Poporul însă, deși înmărmurit de spaimă, se bucura în adîncul inimii lui că a scăpat de ciocoi, de ciocoiași, de cioclovină și de ciocoii ciocoilor.   Patru sute de sași și unguri ce cutreierau țara și îndemna pe oameni să se papiștească ori să se răscoale împotriva lui vodă fură băgați într-o șandrama și le dete foc, de arseră ca șoarecii. Toate averile celor uciși fură împărțite pe la ostași.   Vodă se ținuse de cuvînt. Nici cu o iotă nu se depărtase din cele ce poruncise. Orice greșeală cu moartea fu pedepsită.   Această asprime făcu ca numaidecît să simță oamenii că dreptatea și siguritatea desjugase în țară. În scurt timp Vlad-vodă făcu ceea ce alți domni umblă să facă în zeci de ani și tot n-ajung a-și împlini dorințele. Spun, măre, că nici într-un colțișor de pămînt nu s-a mai pomenit așa domnie aspră.   Dară poporenii cei pacinici erau nesupărați și petreceau în ticnă. Neguțătorii ajunseră a dormi noaptea cu ușile prăvăliilor deschise; și ferit-a sfîntul să se atingă cineva de boarfele ori de sculele lor cele de preț de prin magaziile lor. Rîvneau toți streinii, care treceau prin țară, de încrederea și de omenia ce domnia p-atunci la noi.   Nu se mulțumi cu atît, ci voind să-și isbîndească și asupra sașilor ațîțători, trecu munții cu oaste la 1457 prin două puncturi. Ajungînd la Brașov, îi dete foc și trase în țeapă o mulțime de sași dinaintea bisericii Sfîntului Iacob. Intrînd și în ținutul Sibiului, multe sate pline de oameni a ars, și ducînd o mulțime de robi în Țara Românească, pe toți i-au tras în țeapă.   La anul 1457 noiembrie, craiul Ladislav al ungurilor, își dete obștescul sfîrșit; iară la 1458 se urcă în scaun Mateiaș Corvin, foarte tînăr încă. Pe cît timp scaunul crăiesc a fost văduv de domnul său, cîrma țării stătu în mîinile lui Michail Sălăgianu.   Cum că nu a fost Vlad-vodă începătorul vrăjmășiilor, se dovedește din scrisoarea lui Michail Sălăgianu, unchiul și epitropul craiului Mateiaș al ungurilor, ce a trimis-o sibienilor la 1458, și care sună așa:   „Am înțeles cum ați dat voi pricină prin zavistiile voastre luminatul(ui) domn Vlad-vodă, stăpînitorul Țării Românești de au venit vouă prea multe rele și pagube care vouă vi le imputăm. Ci fiindcă noi am scris și numitului vodă prin alte cărți ale noastre ca el să vă dea pace și odihnă, pentru aceea vouă încă vă poruncim tare și vîrtos, prin rîndul acestora, ca, de cumva ați făcut vro strîmbătate și pagubă oamenilor sau supușilor lui, să o îndreptați și cu el să vă împăcați, și de aici înainte, cu el și cu oamenii ce se țin de dînsul să trăiți bine și pacinici, altmintrelea să știți că de veți mai îndrăzni a face ceva lucru nou împotriva lui, nu vom ajuta mai mult, nici vom mulcomi mai mult lucrul și apăra pe voi.“   Tot în acest an 1458, veni la curtea lui Vlad-vodă Țepeș, moldoveanul Ștefan, fiul lui Bogdan-vodă. Acesta căzînd cu rugăciune, domnul Țării Românești îi dete ajutor o seamă de oaste. Cu acest ajutor, cu vitejia lui și cu părtinitorii neamului său, Ștefan izbuti a se urca în scaunul tătîne-său, rămas lor de moștenire din străbuni.   III Vestea despre cumplitele fapte ale lui Vlad-vodă se duse ca vîntul. Vecinii cei semeți căutau a-și lua seama cu cine au a face. Văzură ei că acesta nu este omul pe care să îl poarte unii și alții de nas. El avea o voință, și ținta unde voia să ajungă era a scăpa țara de lichelele dinnăuntru și a o mîntui de liftele de din afară. Pentru care și începură a-l cam ști de frică și unii și alții. Și dreptul lui Dumnezeu, deși se arătă nesățios de sîngele vrăjmașilor săi și ai țării și neîmblînzit pentru cei ce cădeau în greșeli, dară cei asupriți găsiră intr-însul un reazim. Poporul și oastea îl iubia, iară groaza înaintea lui mergea. Vezi că el nu era mîndru; el nu știa ce va să zică trufia; judecata lui era dreaptă și osîndă aspră și fără iertare.   Cumpănind puterile vecinilor, el crezu mai nimerit pentru docamdată, să se aibă bine cu toții și să vezi dumniata că el nu zise nici pis celor ce l-a lăsat în pace, dară s-a aruncat ca un leu turbat asupra tutulor celor ce l-a călcat pe coadă.
VÂNĂTOAREA LUI DRAGOȘ     Dragoș, mândru ca un soare, A plecat la vânătoare…   I   Era în 1352. Toamnă. Îngălbenea frunza, poleind cu aur codrii. Între culmile Carpaților, plaiul Prislopului se întindea larg și luminos, ca un pod al lumii. Lângă izvor, sub o stâncă, aproape de un brad înalt, trăsnit și uscat demult, poposea ceata de viteji a lui Dragoș Voievod de la Maramureș. După arme și îmbrăcăminte, după armăsarii lăsați să pască slobozi pe plai, ce-i o sută cincizeci de viteji din ceata lui Dragoș păreau niște păstori porniți după turme, ori niște vânători dornici să treacă prin codri nestrăbătuți și locuri pustii, să se bată cu fiarele fioroase. Când toți s-au strâns roată în juru-i, Dragoș Voievod a grăit, lămurind: — În văile și șesurile de la marginea zării cum bine știți, hălăduiesc hoardele lui Han. Tătar. N-au oamenii nici liniște, nici tihnă, din pricina jăfuitorilor. Trăiesc foarte greu, totdeauna în primejdie de moarte.. Și ne-au chemat să le dăm ajutor. Să scuture jugul. Să scape de asupreli. Sunt frați de-ai noștri și datori suntem să-i mântuim de obidă. — Știm, Voievoade! — Urcă, Ștefane, în ist brad, vezi și străjuiește până ospătăm! a poruncit Dragoș Voievod unui viteaz tinerel și sprinten, cu ochii albaștri și cu mustăcioara abia urzită. Tânărul a descătărămat zalea ascunsă sub cojocel, și-ntr-o clipită a ajuns în vârful bradului bătrân și uscat. După asta, o seamă de viteji au adunat lemne uscate. Câțiva au scăpărat din amnare și, la adăpostul stâncilor, au aprins focuri mari, ciobănești. Alții au cioplit cu baltagurile țigle lungi, au înfipt în ele buturi de căprioară, le-au sprijinit pe crăcăni bine înfipte în pământ, și le-au învârtuit deasupra jarului, să se frigă. Așa au pregătit strașnic ospăț vânătoresc. Mirozna de friptură s-a răsfirat îmbătătoare peste plai. Lepădându-și zalele de sub contăș, Dragoș s-a întins pe straiul de pănură albă. Ținea aproape spada grea și ghioaga ghintuită. Era un bărbat nalt, impunător, voinic, vânjos, cu barba oleacă sură. Vorbea rar, răspicat, gândit. Își privea vitejii cu drag; deși, de obicei, între sprâncene i se săpa o adâncitură aspră, severă. — Ce zărești, Ștefane? a întrebat după un timp. — Flăcări și fumegări, Voievoade. — Osebești pârjolirile tătarilor de semnele fraților noștri? — Da… Tătarii ard satele din văi: frații noștri aprind focuri de paie, cu flăcări înalte, pe movile, pe dealuri. Noaptea se lăsa mută peste munții silhui. Rar, foșnet de pasăre în zbor ori pas de sălbăticiune se prefira prin frunze uscate. Molda, cățeaua lui Dragoș, ciulea urechile și scutura din cap când într-o parte, când în alta, parc-ar fi ghicit: cela-i șoim, colo-i căprioară, dincolo mistreț, în brazii din dreptul izvorului un râs, în poiană un urs. Vrednică și isteață Molda, câine olăcar, sur, c-o pată albă și cu meșteșug de orientare cum nu s-a mai văzut. Iar. Ștefan o deprinsese să asculte porunca, să străbată depărtările până dă de om cunoscut și să înfățișeze ori să primească răboj, întorcându-se apoi la stăpân, am irosind văzduhul, adulmecând urmele. Au ospătat vitejii acolo, în preajma focurilor. Au băut apă rece din izvorul de sub st încă Prislopului. Au hrănit-o și pe Molda. Și s-au lăsat toți, pe-o parte, la hodină. Caii pășteau otava de pe plai, răsărită printre firave brândușe liliachii. Din văgăunele adânci de la marginea zării a răsărit cornul de aur al lunii. Și totul s-a preschimbat în lume de basm. Aproape de miezul nopții, Molda a tresărit din somn, a sorbit văzduh pe nările-i subțiri, ușor tremurânde, a scrutat zarea cu ochi scânteietori și-a chihăit de trei ori, ascuțit, a spaimă. Dragoș Voievod s-a trezit și-a tras ghioaga mai aproape. A ascultat. Și, îndată, muget, și boncăluire de zimbru a clocotit în văi, zămislind spaime. Molda s-a apropiat de picioarele stăpânului. Dragoș a încruntat și mai tare sprânceana 3 de treizeci de ani bătea codrii Carpaților în lung și-n lat, dar niciodată n-a auzit asemenea muget și asemenea boncăluire. S-au trezit și ceilalți viteji, arătând multă uimire. — Ce să fie, Voievoade? a întrebat Ștefan. — Om vedea. Că, auzi-l, vine-ntr-acoace! După ce-au mai căzut din cer vreo trei stele, la marginea plaiului, în lumina șovăitoare a lunii, s-a ivit o fiară uriașă, neagră, ca un nour de furtună. Împungea văzduhul cu coarne țapoșe. Sforăia parc-ar fi împroșcat flăcări pe nări. — Ce dihanie groaznică… a șoptit cu spaimă Ștefan. — Zimbrul cel mare! a lămurit Dragoș. Am auzit de el de la tatăl meu, vânător vestit, după cum bine știți. L-a urmărit o dată două luni prin codru, dar n-a izbutit să-l răpună. Toți căpitanii vitejilor maramureșeni s-au adunat în jurul lui Dragoș Voievod. Unii își găteau săbiile; alții arcurile; iar alții lăncile și buzduganele. Dar fiara a scurmat pământul, a boncăluit cutremurând și stâncile munților și torțele cerului, apoi a țâșnit în codru, pierzându-se în pâcla umbrelor misterioase ale nopții, adormite printre arborii bătrâni. — Ăsta-i zimbrul cel mare…! — Să-l hăituim, Voievoade! — Da, căpitani, să-l hăituim, dar să nu-l prindem! zicem că vânăm zimbrul cel mare și ne lăsăm pe firul văilor, spre răsărit. Să nu ne simtă iscoadele lui Hantătar. Să nu bănuie că avem legătură cu Andrei Lackfi, care coboară pe Trotuș cu secuii, să nu știe că suntem înțeleși cu Dragomir spătarul, care vine cu oștenii lui din Țara Românească, trimis de Nicolae Alexandru Vodă. Ne-au chemat în ajutor frații noștri din această parte a țării. Iar noi, pogorând tainic din munți, ne ivim pe neașteptate în șesuri și, izbim din trei părți hoardele lui Hantătar. În cale or să ni se adauge mulți prieteni, păstori, țărani ori cneji cu cetele lor. Ștefane, tu pornești înainte! Iscodești mișcările tătarilor. Afli unde sunt prietenii noștri și ne trimiți știre prin Molda. Pe băștinașii de bună credință vestește-i de venirea noastră. De dușmani, ferește-te cât poți mai bine! Nu uita deslușirea semnelor ele pe răboj! — Nu, Voievoade! Și luând lemnișorul de paltin de la gâtul Mo Idei, a arătat ca un învățăcel cuminte: o crestătură aici, în partea asta, înseamnă: un pâlc de tătari vin încoace. O crestătură piezișă, pe partea cealaltă, înseamnă că Lackfi se află la cinci zile de noi. — Fii cu luare-aminte! — Voi fi, Voievoade! — Și nu uita: vorba de prietenie și de legătură este „Ați vânat zimbrul cel mare?” Iar răspunsul: „Suntem pe urmele lui…” Când carul mare, în crugul lui rotitor, s-a întors pe cer drept cu oiștea în sus, Ștefan și cei doi soți ai lui au pornit înainte, la vale. În zori, ceata lui Dragoș Voievod din Maramureș și-a urmat calea spre răsărit. II   După multă goană, cu caii în spume, Ogotai Becr, căpetenia unui pâlc de tătari, însoțit de doi slujitori, s-a oprit la malul râului Suceava. Venea dinspre miazănoapte și căta spre tabăra de pe Șiret. Vestea localnicii să plătească dările și plocoanele către măritul Hantătar și le trimetea înainte spre tabără. Atâta neastâmpăr îi clocotea în vine, că și atunci când se plimba tot gonea, ca vântul, până plesnea armăsarul. A descălecat să hrănească și să adape caii. A privit, o vreme, cum arau, în vale, doi țărani, cu plug de lemn tras de doi boi: să samene grâu de toamnă. Asta-i plăcea lui Ogotai Becr: o bună parte din rod curgea și spre corturile sale. Grâu, brânzeturi, miere, păstrămuri, vite, lână cu fir moale, mătăsos – astea-s dările, birurile, plocoanele smulse de la băștinașii din preajma Carpaților. Gândind la asemenea lucruri, Ogotai Becr s-a tolănit pe iarbă la umbră, sub o răchită pletoasă și bătrână. Un slujitor i-a descătărămat armele și i-a tras ciubotele. I-a întins un hartan de păstramă de berbec, scoasă dintr-o desagă de la oblânc. Ogotai Becr a înfulecat lacom. După ce și-a ospătat stăpânul, slujitorul s-a culcat și el pe malul râului, privind valurile din bulboană. Celălalt, mai încolo, păzea caii. Ogotai Becr n-avea mai mult de treizeci de ani. Vârtos la trup și mlădios ca gânjul de carpen, stăpânea un ales meșteșug —neântrecuta agerime și îndemânare în luptă. Ochii pieziși, ca la vulpe, păreau adormiți; dar în ceas de primejdii fulgerau asemeni privirii sălbăticiunilor din pustie. Crescut și trăit mai mult de-a călare, avea picioarele incârjoiate, dedate după burta calului. De cinci ani umbla după pradă prin preajma Carpaților. Cunoștea bine locurile, vadurile râurilor, satele, ascunzătorile și hațașul turmelor. Învățase chiar graiul localnicilor. Dar, ca toți cei crescuți în pustă, Ogotai Becr se temea de codri. Tuâpinele uriașe, dese, umbrele misterioase, glasul păsărilor, foșnetul fiarelor, răsunetul oricărui zgomot și, mai cu seamă, atacul neașteptat al băștinașilor: ciobani, prisăcari, vânători îl înfiorau. A încercat, de două ori, să urmărească niște fugari prin codru. Și, de ambele dați s-a făcut de râs. Întâia oară i s-a agățat cealmala[1] într-o cracă gata-gata să-și scoată și ochii. A doua oară i s-a poticnit calul, într-o groapă amăgitoare, acoperită cu crengi și frunze. Și-a frânt, bietul animal, amândouă picioarele de dinainte. Iar el, Ogotai Becr câtu-i de căpetenie din hoarda de aur a lui Hantătar, tot rămas-a încurcat între crengi, înădușit în morman de frunze uscate, până l-au scos slujitorii la aer și lumină. Ca să nu pară de râsul lumii, a pretins ca s-a bătut cu duhul rău al pădurii. Și-a zis bogdaproste c-a scăpat cu zile. Acum, gândind la prăzile și roabele răpite, aflate în drum spre tabără, sub strașnică pază, Ogotai Becr, s-a socotit mulțumit și a început să moțăie. Dar, deodată, în față i-a răsărit o fată cu păr galben ca raza soarelui din acest septembrie senin și cald. Sub brațul stâng ținea o barda că de lut, plină cu miere. Întâi fata parcă a dat să râdă de înfățișarea tătarului cu cap pleșuv, fără arme și desculț. Dar, cunoscându-l că-i Ogotai Becr, a dus mâna la gură a uimire și a spaimă. Așa, lui Ogotai Becr i s-a părut nespus de frumoasă fata asta ivită ca din senin. — Temu… s-a rotit către slujitorul adormit pe malul râului, și-a rânjit fericit și curios, parc-ar fi vrut s-o întrebe ce are în bardaca de sub braț, uitând să termine cuvântul și ridicându-se s-o înșface de mâini. Înțelegând din rânjetul lui Ogotai că i-i primejduită viața, fata i-a trântit bardaca în cap. Bardaca s-a spart. Ogotai a urlat ca o sălbăticiune junghiată. Iar mierea i se scurgea din creștetul chilug, peste fața smeadă, încleindu-i ochii și astupându-i nările și gura.         Urletul a trezit slujitorii buimăciți, într-o pornire deznădăjduită, năvalnică, fata a sărit spre slujitorul de pe malul apei și înainte de a se dezmetici deplin din somn, l-a rostogolit, bâldâbâc, în bulboană. Și pe când căpetenia Ogotai Becr nu mai știa cum să se descleie din miere și să-și găsească armele, pe când al doilea slujitor se căznea să-și mântuie ortacul de la înec, fata a zbughit-o la fugă, topindu-se în tufele de lozie și lăuruscă de pe malul Sucevei. Până în amurg, cei trei tătari au otrocolit locul, dar n-a fost chip s-o găsească. Doar o bătrână, cu bordeiul sub râpa Sucevei, amenințată de jungherul tătarului, a spus că s-ar putea să fi fost Draga, nepoata prisăcarului Ițcu, o fetișcană frumoasă foc și poznașă cum nu se mai află. Împodobit cu un măreț cucui în frunte și cu straiele năcleite în miere, de-l bâzâiau viespile și muștele, Ogotai Becr s-a retras spre tabăra de peste Șiret. Avusese poruncă să treacă și pe la pilcul de tătari care asedia Cetatea Neamțului. Dar i-a fost lehamite. Iscodind printre oameni, a prins știre că pârcălabul Ulea a vârât în cetate un sas meșter în făurirea vârfurilor de săgeată, în ascuțirea lăncilor și, mai cu seamă, a întocmit o bombardă în stare să arunce pietre de zece ocale drept în corturile tătărești. Pârcălabul Ulea însuși a învățat șapte prăștiași să țintească, de sus de pe creneluri, taman în scăfârliile asaltatorilor. Spunea Ogotai Becr către soții lui: — Se petrece, neapărat, ceva pe-aici. Prea s-au îndârjit localnicii. Prea se poartă fără sfială. Ies din păduri și poiene, nu ca să ne dea tributul și plocoanele, ci ca să ne înfrunte. La tabăra de peste Șiret, Ogotai Becr a aflat că vin oști din Transilvania și din Țara Românească. — Ehei, de-aici le izvorăște cutezarea! Să nu-i lăsăm! Să vârâm și mai avan groaza în inimile lor!   III   Dragoș, Dragoș, frățioare! Lasă ochii tăi să zboare Peste culmi, peste câmpii Păscute de herghelii, Peste văi, peste grădini, Unde-s roiuri de albini. Peste ape curgătoare Și dumbrăvi răsunătoare…   Trecut-au vitejii lui Dragoș multe culmi și multe vai, tot spre soare-răsare țintind. Întâlnit-au mulți ciobani și țărani fugiți de răul năvălitorilor, care, în toamna asta, se arătau mai harnici ca oricând. Și, înțelegând localnicii ce vasăzică „zimbrul cel mare”, mai din fiecare grup de fugari se desprindeau câte cinci-șase flăcăi, se preschimbau din ciobani în „vânători” și intrau în ceata vitejilor lui Dragoș Voievod de la Maramureș, să lupte pentru trai slobod și tihnit. Mergând tot înainte, Ștefan trimitea prin Moi da, prin cei doi însoțitori ai lui și prin oameni de credință veștile prinse pe cale: că păleișii lui Ulea pârcălab se țin bine în Cetatea Neamțului; că tătarii au poruncit, mai aspru ca oricând, să li se aducă păstramă de căprioară, de mistreț, de urs și de zimbru, blăni de vulpe și de râs, de nevăstuică și de veveriță. Iar celor ce n-or împlini porunca asta până la sfârșitul lui octombrie, unde le stau picioarele li se vor așeza capetele. Așa a ajuns Ștefan, trimisul înainte al lui Dragoș Voievod, sub dealul Septilici, aproape de târgul abia înfiripat al Sucevei. Era singur și a dat aici de un prisăcar bătrân. Astupa urdinișurile știubeielor, să ferească mătcile de răceală și de furtișag de miere. Au intrat în vorbă despre rânduiala prisăcii și, de bună seamă, despre lăcomia lui Hantătar. — Doar dacă om vâna… zimbrul cel mare, l-om sătura și pe Hantătar, a spus prisăcarul Ițcu, clipind oleacă din ochiul stâng și netezind cu palma-i aspră scoarța unui știubei din tulpină de răchită. Înalt și spătos, moșneagul mai păstra din frumusețea și fala tinereții statura dreaptă și ochii asemeni seninului. Tot așa străluceau ochii Dragăi, numai cu mai multă agerime, tinerețe, veselie și căldură, când s-a înfățișat lângă prisăcar, cu feștile muiate în pucioasă, pentru roii ce-or trebui jertfiți, să scoată prisăcarul miere și ceară. — Musai să-mi mut prisaca de aici. Că, așa cum ne vezi, nepoata asta e a mea și cu mine intrat-am în răzbel cu Ogotai Becr, căpetenia tătarilor hălăduitori prin aste locuri, lămurea bătrânul, suspinând. Dar buduroaicele-s multe și fagurii grei, c-a fost an mănos la știubeie. Apoi a povestit, cu haz, cum a spart Draga bardaca de lut în capul lui Ogotai Becr. — Ce alta putea o nepoată de prisăcar? Să-l ungă cu miere. Și l-a uns, trăsni-l-ar cerul! Câteva clipe râzând, ochii lui Ștefan s-au pironit pe chipul Dragăi. Fata a lăsat privirile în jos, zâmbind. Nu l-a înfruntat. N-a găsit în inima ei nicio fărâmă din curajul dovedit în fața lui Ogotai Becr. În schimb, obrajii i s-au îmbujorat așa de frumos, că în inima viteazului a picurat o licoare mai dulce ca toată mierea din prisacă, în acea toamnă de aur. — Tătarii nu pricep prisăcăritul, dar mierea foarte le place. Iar ceara o strâng pentru policandrele de la Baccisarai. Și, de ne prind, câtu-s de mânioși și de zborșiți acum, după întâmplarea cu Draga, mă silesc să ucid toate mătcile, să storc mierea, să topesc sloiurile de ceară și să le încarc în căruțe. După asta, pe mine mă spânzură de stejarul cela, iar pe Draga mi-o iau roabă, la Baccisarai. Câtăva vreme, Ștefan l-a ajutat pe prisăcar la grijitul știubeielor. Draga s-a furișat spre bordei și-a atâtat focul, să încălzească niscai bucate. Apoi s-a apucat de stors faguri calzi, în ciur de lut, așezat pe gura unui chiup bârdăhănos. După ce-a sfârșit treaba în prisacă, Ștefan a venit în pragul bordeiului. Draga i-a întins un fagure de miere. — Apă îți dă bunicul… a surâs fata, cu oleacă de șagă în glas. Abia acum, măsurându-l cu și mai multă grijă, din priviri, cercetându-i spada transilvană și arcul făurit de meșteri iscusiți, moș Ițcu s-a gândit să întrebe: — Vânat-ați… zimbrul cel mare? — Suntem pe urma lui, a zâmbit tânărul viteaz. — Atunci, îndulcește-te, că-i fi cătrănit și ostenit, viteazule, l-a îmbiat bătrânul, învăluindu-l c-o privire caldă, părintească. — Mă numesc Ștefan și-s solul lui Dragoș Voievod de la Maramureș. — Ehei, demult te așteptam, flăcăule! Până în acea clipă, Molda stătuse deoparte, așteptând la marginea prisăcii. Luând seama la prieteșugul dintre oameni, a venit lângă Ștefan, gudurându-se și scheunând parcă s-ar fi alintat. Au ospătat bucatele sărace, dar cu drag puse pe măsuța scundă, cu trei picioare. Apoi au sfătuit, cât timp Draga a stors fagurii, iar bătrânul a fiert huștinele, să sleiască, sloiurile de ceară. Prisăcarul a povestit ce-a aflat Draga zilele trecute, umblând printre meșterii cojocari din Suceava. — Am dat miere și ceară și-am cumpărat cojoace și contășe, s-avem la iarnă. Că de ne-om trage în munți, ne-o fi mai frig ca aici… Și sucevenii aveau știri bune despre apropierea oștirii transilvane și a celei din țara Românească. Știau că cneazul Mușat și-a pregătit o ceată mărișoară de luptători și așteaptă doar semnul să sară la luptă împotriva tătarilor. — Or să vină dinspre miazănoapte și niște prieteni de-ai mei, l-a încredințat prisăcarul. Vorbind despre toate astea și plănuind altele și mai de taină, moș Ițcu și viteazul s-au îndemnat iarăși la treabă: au turnat mierea în balercuțe de stejar, au legat în desagi sloiurile de ceară, ascunzându-le în pământ, în gropi arse cu foc mare, să nu țină prea multa umezeală. — Știubcicle o să le încarc pe cai, în desagi, câte două-ntr-un oblânc și le urc în munte. Însera molcom, liniștit. Mirosea a miere și a ceară în toată împrejurimea. Din stejarul gros din mijlocul prisăcii cădea câte-o frunză galbenă. Deodată, Molda a ciulit urechile; a sărit în picioare; a zăpăit de două ori; s-a uitat spre Ștefan, lung, cu înțeles și îngrijorare. — Vin tătarii! ghici și moș Ițcu din neliniștea Moldei. Ștefan abia a avut timp să înșface arcul și tolba și să se dea în dosul stejarului bătrân din mijlocul prisăcii. Draga s-a ascuns în bordei, ținând baltagul lângă dânsa. Prisăcarul a stat gazdă dinaintea bordeiului. Din adăpostul lui, Ștefan urmărea cu privirea șirul de șapte care încărcate cu prăzi, străjuite de cinci călăreți tătari. Unul a strigat aspru spre prisăcar: — Miere! Ceară! Oftând, moș Ițcu a pornit spre zămnic, să scoată repede un budăiaș de miere. Să nu zăbovească prea îndelung dușmanul în preajma bordeiului. Legate de carele scârțâind sub povară, patru fete an prins să suspine și să se jăluie pe rând, cerșind ajutor de la bătrânul prisăcar. Pierim în robie… Scăpați-ne!… Scăpa ți-ne… Furios, unul dintre tătari le-a plesnit cu gârbaciul, să tacă. Altul a izbit cu sulița în ușa bordeiului. Dar Molda a sărit în gâtul lui și l-a doborât din șa, cu suliță cu tot. Calul tătarului a fugit speriat. Molda s-a furișat într-un tufiș de aluni, în partea cealaltă a prisăcii. Ca fulgerul, tătarii din straja carelor au înconjurat bordeiul și-au strigat tare să iasă la lumină stăpânul câinelui. Unul a pus săgeata în coarda arcului, să tragă după Molda. Dar ia-o de unde nu-i! Înțelegând că nu mai poate fi altă scăpare, Draga a ieșit în prag și s-a aținut cu baltagul. — Nici moartă nu mă robești, Ogotai Becr! Câteva clipe năvălitorii au stat încordați, în nedumerire, spaimă și ură. Apoi, unul din slujitorii lui Ogotai Becr a dat s-o prindă pe Draga. Dar, deodată, o săgeată a vâjâit, ca un chiot scurt, și i s-a înfipt în piept, prăbușindu-l. Iar cinci cel de alături s-a întors cu fața spre prisacă, să vadă dincotro vine primejdia, o altă săgeată i s-a înfipt în gât; a căzut și el, gemând înăbușit. Crezând că se află în fața unui atac neprevăzut, Ogotai Becr și soții rămași teferi au împuns-o speriați la goană, pe Suceava la vale. Carele cu prăzi și robi au rămas, fără pază, în fața bordeiului. De după tulpina stejarului, Ștefan a mai repezit câteva săgeți în urma lor. Apoi, cu moș Ițcu și cu Draga au dezlegat roabele din funii: — Ascundeți-vă-n codru! Ei s-au pregătit de luptă: — Dacă se-ntorc îndărăt, căpcăunii, să ne apărăm! Nu s-au mai întors în seara aceea. La adăpostul întunericului, încărcând pe cai cât au putut, în grabă, moș Ițcu și nepoata s-au furișat în pădure, departe. A doua zi un pilc mare de tătari au tăbărât asupra prisăcii, au doborât o samă de știubeie cu sulițele, până s-au burzuluit albinele și au sărit asupra lor, i-au înțepat și orbit alungându-i. Clocotind de mânie, Ogotai Becr s-a năpustit asupra târgului Sucevei, dându-i foc și ucigând, călcând în copitele cailor orice vietate întâlnită în cale. În nopțile următoare, Ștefan, Draga, moș Ițcu și câțiva prieteni au cărat, în desagi, știubeiele rămase întregi, adăpostindu-le într-o poiană, în mijlocul codrilor, la iernat. Iar pe răbojul dintre Ștefan și Dragoș Voievod au mai apărut încă două semne: moș Ițcu și Draga. Semnele spuneau: „prieteni buni în mare primejdie”.   IV   Ghioaga și săgeata lui Spaimă fac dușmanului   Pe căi nevăzute de ochii oamenilor lui Hantătar, în toată clina de răsărit a Carpaților s-a răspândit știrea că vin oștile lui Dragomir spătarul, ale lui Andrei Lackli, cornițele, iar Dragoș Voievod de la Maramureș a pornit să vâneze „zimbrul cel mare”. Toți românii de aici doreau să scape de jaful tătăresc. Toți tânjeau după trai slobod, tihnit, în țară bine orânduită. Toți cei care aveau și știau să mânuiască o armă: topor, spadă, suliță, buzdugan ori arc, pogorau spre șes, să se însoțească în luptă cu vitejii din Maramureș ori cu ostenii din Țara Românească, să dea piept cu pilcurile prădalnice ale lui Hantătar. Să stăvilească jafurile. Să întemeieze sate și orașe statornice și să rânduiască străji întru paza lor. Se cerea să fie biruiți dușmanii neapărat acum, în toamnă, când se retrăgeau spre Crâm, încărcați peste puteri cu prăzi, plocoane și robi. Să aibă timp băștinașii în cursul iernii, să se adune, și să se odihnească mai bine. Că iarna tătarii nu duceau războaie, nu făceau podgheazuri[2], ci se desfătau la Baccisarai, dumicând prădăciunile de-o vară. Când s-o lua omătul, când căpeteniile hoardei de aur s-or stârni iar la jafuri, românii să-i poată înfrunta cu mai mulți sorți de izbândă. Dragoș Voievod cunoștea bine toate socotelile astea. Cu cât cobora mai spre răsărit, cu atât sporea numărul localnicilor adunați în jur. Își ziceau „hăitași în vânătoarea zimbrului cel mare”. Iar fiara însăși cobora înaintea lor, parcă le-ar fi călăuzit calea spre șesurile largi, unde hălăduia tătărimea. Și tot mergând spre răsărit întâlneau adesea pilcuri de jefuitori, îi împrăștiau ori îi luau prinși. Isprăvile astea începeau să vâre spaima în inima lui Hantătar. Din când în când, vitejii lui Dragoș Voievod zăreau zimbrul cel mare: păștea, pe fugă, otava poienelor, zdrobind sub copitele-i uriașe brândușele gingașe ori se adăpa la câte un izvor, sorbind apa cu huiet de bulboană. Apoi pornea înainte boncăluind.   V   Iată, mări, că deodată O poiană se arată…   Așa a trecut vremea până la mijlocul lui octombrie. Seninul cerului se împăienjenise. Fumegările satelor parcă se mai răriseră. Auzind că se ridicau spade și buzdugane tari întru izbăvirea țării de jaf, silnicie și omor, creștea nădejdea în inima localnicilor. Vitejii lui Dragoș se aflau în popas, la hodină. Deodată s-a ivit printre dânșii o fată, călare pe un cal mărunt, pietros, cu desagi la oblânc. Molda a sărit și s-a gudurat în juru-i. — Duceți-mă la Dragoș Voievod, a vorbit fata fără sfială, răspicat, cu un oștean. Vitejii i-au împlinit dorința. Când l-a cunoscut pe Dragoș, fata a grăiți — V-ați pogorât până aproape de marginea codrilor. Și asta-i bine. Dar păziți, că vine dinspre miazănoapte Ogotai Becr, căpcăunul. Are mulțime de călăreți. E împovărat cu golomoz de prăzi și duce cu sine robi. Ștefan a aflat că se-ndreaptă într-acoace, prin poiana Mesteacănului, și m-a trimis să v-aduc știre. S-ar putea să poposească o zi, două în poiană. S-ar putea să treacă la miazăzi peste râul de colo, și să mai adaste câtva timp până mai adună și altă pradă. Bunicul îți trimite într-ajutor, voievoade, zece oameni. Dragoș a mulțumit pentru știrile aduse și-a povățuit-o: — Fii cu luare aminte, Draga. Și pentru tine și pentru liniștea lui Ștefan. Alege bine căile spre prisacă. — Mă duc să duc merinde bunicului și mă-ntorc la domnia voastră. — Bine, Draga. În sfatul cu căpitanii, Dragoș Voievod a hotărât să-l împresoare pe Ogotai Becr în poiana Mesteacănului. Pe dată, vitejii și însoțitorii s-au resfirat în lanț și-au pornit cu câte-o călăuză în frunte. Întâi, în grabă, apoi, tot mai încet, mai fără huiet. Într-o zi jumătate au izbutit să împresoare „căpcăunul”, în poiana Mesteacănului, înainte de a trece râul. Pe drum li s-a alăturat și Ștefan, cu douăzeci de flăcăi și cu cei zece prieteni ai lui moș Ițcu, prisăcarul. Pe Molda au trimis-o din nou în vale, spre oameni cunoscuți, spre cneazul Mușat, s-aducă știri. Dragoș voia să știe, mai ales, unde se aflau Dragomir spătarul și Andrei Lackfi, cornițele, și dacă-i pot veni în ajutor în acel ceas greu. Spre seară, Ogotai Becr a înțeles că pilcuri de localnici, conduși de cineva necunoscut, l-au înconjurat și-l strângeau ca-ntr-o vârșă în poiana Mesteacănului. Dar Dragoș nu știa anume câți tătari erau acolo, nici dacă nu cumva le vine ajutor dinspre răsărit. Găsind o ieșire printr-o gâtuitură a poienii, Ogotai Becr a trimis o duzină de călăreți peste râul de miazăzi, să dea veste la tabăra lui Hantătar că-i împresurat de români. Pilcul de tătari a întâlnit-o pe Draga și încă doi țărani, nu departe de râu, și i-au făcut robi, pe toți. Dar, înspăimântându-se de oamenii satului Bosanci ieșiți la margine cu arme și pari, călăreții lui Ogotai Becr s-au tras înapoi peste râu, la tabără, să-și înștiințeze căpetenia că s-au răzvrătit toate satele împotriva stăpânirii lui Hantătar. Zărindu-l pe Ștefan călare, pe malul apei, dincolo, și cunoscându-l Dragoș i-a strigat din răsputeri: — Să nu-i lăsați să vă scape! Ogotai ar fi spintecat cu iataganul, pentru nemernicie, pe cei doisprezece călăreți, dacă nu i-ar fi adus-o roabă pe Draga. Ștefan simțea jar în inimă. L-a rugat pe Dragoș: — Voievoade să-i lovim, mintenaș! — Sunt mult mai puternici de cât noi, viteazule. După socotelile căpitanilor, tătarii încercuiți sunt peste o mie. — Să nu-i cruțăm! — Să avem răbdare, a povățuit Dragoș. — Dar eu nu mai pot! Draga… — Nu-i drept să te-ndemn cu bună știință, la moarte. Fii cuminte și supune-te poruncilor. — Mă supun! Totuși în zori, Ștefan n-a mai putut răbda. Cu cei douăzeci de flăcăi și cu prietenii lui moș Ițcu a atacat tabăra lui Ogotai Becr. N-a avut însă nicio izbândă. A pierdut zadarnic trei oameni. Pe el însuși era cât pe ce să-l taie un tătar. Dragoș l-a mustrat aspru: — N-ai să dobândești iertare decât dacă săvârșești o ispravă așa de mare, încât să întreacă greșeala. — Mi se cuvine dojana, voievoade: n-am fost vrednic nici să mă stăpânesc, nici s-o izbăvesc pe Draga… Dar de-ai ști ce-i în inima mea… Aflat-am, voievoade, că în încercuirea asta se găsește prins și zimbrul cel mare. Așteaptă într-un desiș de fagi, cam nedumerit. De bună seamă o să se năpustească spre codru.   VI   Fiara cruntă și turbată Pleacă fruntea ei cea lată...   De fapt, din poiana Mesteacănului îi pândea mare primejdie pe vitejii lui Dragoș. Tătarii lui Ogotai Becr erau mult mai numeroși. Dacă spărgeau încercuirea se puteau schimba repede în încercuitori și ușor zdrobeau pilcurile vitejilor. Mai ales că aveau arme mai bune, cai iuți ca săgeata și osebit meșteșug în tot felul de lupte și războaie. Dragoș a poruncit vitejilor să facă zgomot și alergătură de cai. Să creadă tătarii că sunt mult mai numeroși decât erau. A pus să taie copaci spre gâtuitura de poiană dinspre râu, lăsându-i numai înțânați, gata să-i prăvălească asupra tătarilor, de-or încerca să iasă pe acolo. Orânduia tot ce putea să nu-l scape pe Ogotai Becr din prinsoare. Nu se grăbea să atace: aștepta ajutor de la Ulea și Dragomir. Pe la amiază însă s-a iscat mare freamăt în hoarda tătarilor. — Rup încercuirea! Strigau ai lui Dragoș. — Atacă spre miazăzi, spre râu! — Treceți lângă arborii tăiați! Dragoș, cu cei mai buni dintre vitejii lui, s-a răpezit spre malul Sucevei, acolo unde deschiderea poienii era mai largă. Strălucea soarele în amiază și tremura ușor, cu sclipiri aurii, frunza mestecenilor. Deodată, de după un dâmb, la mai puțin de două sute de pași, s-a ivit zimbrul cel mare, ca o uriașă umbră neagră. Boncăluia furios și alerga turbat, cu coarnele înainte, parca-ar fi vrut să dărâme lumea toată. Vitejii lui Dragoș se-nfiorară. În urma fiarei, aproape, gonea nebunește un pâlc de călăreți tătari, în frunte cu însuși Ogotai Becr. Într-o clipită, Dragoș a înțeles și primejdia și gândul tătarilor. Voiau să folosească împotriva lor puterea copleșitoare a fiarei. A cârmuit fulgerător calul în fața zimbrului, izbindu-l cu ghioaga ghintuită drept în frunte.         Se năpustea zimbrul cu atâta iuțeală, iar Dragoș l-a trăsnit cu atâta putere și mânie, cade trei ori l-a dat de-a rostogolul, prăbușindu-l cu capul sângerat într-o tulpină de stejar. Răcnetul fiarei a cutremurat și pământul și cerul. Ceilalți viteji venindu-și în fire au azvârlit sulițele în tătărime și-au început lupta din săbii. I-au respins pe toți afară de Ogotai Becr; iute și iscusit în luptă, căpetenia tătară a scăpat din încercuire și gonea spre un râu, în vale. Ștefan s-a rupt din rândurile vitejilor și-l urmărea, fierbând de mânie. Tătarul se răsucea în șa și trăgea cu arcul în urmăritor. Dar nu-l nimerea. Ștefan se pleca fulgerător pe crupa calului, iar săgețile-i vâjâiau pe deasupră-i. Luptându-se cu tătarii năpustiți în urma zimbrului să rupă încercuirea, vitejii n-aveau răgaz să sară în ajutorul lui Ștefan. Caii celor doi au trecut prin râul din vale, înotând ca zmeii. Deodată, dincolo de apa aceasta, a apărut în calea celor doi, Molda. A dat să se repeadă asupra dușmanului, dar, după o clipă de șovăire, Ogotai Becr a slobozit asupra ei săgeata pregătită pentru cel urmărit. Ștefan repede s-a apropiat de dânsul, a aruncat lanțul și l-a prăbușit în pulbere. De jos, Ogotai tot a mai repezit iataganul asupra viteazului rănindu-l la braț. Au sărit atunci și alți viteji, l-au prins pe Ogotai Becr și l-au cetluit în funii. Cu săgeata în spinare, Molda s-a târât spre apa râului. Se străduia, din răsputeri, să treacă la Dragoș, pe celălalt mal. În jur, valurile se înroșeau de sânge. La mal, vitejii au ajutat-o să meargă și să se întindă pe iarbă. Tremura și gemea de durere; privea la oameni cu ochi umezi, cerșind ajutor. Numai n-avea grai să spună cât o doare. — Se chinuie în darn… a suspinat Ștefan, sprijinindu-și în sân brațul rănit. Săgețile tătărești sunt otrăvite. Și, c-o mișcare iute, i-a smuls săgeata din trup. Istovită, Molda a lăsat capul pe iarbă și-a închis ochii. Ștefan a îngenuncheat și, cu priviri împăienjenite de lacrimi, a cercetat răbojul legat de gâtul Moldei, — Vin! Ne vin ajutoare, până-ntr-o zi… — Foarte bine! s-a bucurat Dragoș voievodul. Și ca să nu se uite astă vietate, Molda, care cu multă credință ne-a slujit și mult bine ne-a făcut, acestui râu să-i zicem, de azi înainte, Moldova.   VII   Cât pământ tu vei vedea E cuprins de zestrea mea…   Crezând că Ogotai Becr a scăpat din încercuire, dușmanii au așteptat, în liniște, ajutor, de la tabăra lui Hantătar de peste Siret. Ar fi putut ieși din poiană, prin luptă, dar nu voiau să piardă prăzi bogate ca acelea. În timpul nopții sosit-au însă cinci sute trimiși de Ulea și tot atâția dintre oștenii lui Dragomir, să întărească rândurile vitejilor lui Dragoș și ale prietenilor lui. Nemaiavând încotro, tătarii s-au predat, fără luptă, cu prăzi cu tot, în mâinile vitejilor lui Dragoș. — Ei, acum are cine-ți îngriji rana din braț, a surâs Dragoș către Ștefan, privindu-l cu cât zor dezlega funiile din jurul Dragăi. — Noroc, voievoade, că nu m-a nimerit și pe mine o săgeată otrăvită. O zi și o noapte au ospătat vitejii din carnea zimbrului, în poiana Mesteacănului, sub mestecenii cu frunze de aur. Peste cinci zile, cu puteri unite, Dragoș Voievod, Dragomir spătarul și Lackfi comitetele au atacat prin surprindere tabăra lui Hantătar de peste Șiret și-au spulberat-o. În tot ținutul de la Prislop la Șiret și până la Trotuș și mai departe s-a orânduit în acea toamnă un voievodat care mai apoi, s-a numit tot Moldova, de la râul numit așa de Dragoș însuși. Andrei Lackfi ar fi poftit s-ajungă el stăpân peste acele locuri minunate. De aceea a pornit să se bată cu un mare pâlc de tătari. Tătarii însă l-au tras într-o cursă, dincolo de Prut, și l-au înfrânt. Abia a scăpat cu viață. Așa a ajuns Dragoș Voievod în fruntea voievodatului de la răsărit de Carpați. Drept mulțumită pentru ajutor și prieteșug, Dragoș a dăruit lui Moș Ițcu pământuri întinse, pe malul Sucevei, lângă târgul de cojocari transilvăneni, acolo unde-și avusese prisaca și unde începuse lupta cu tătarul. Așa s-a întemeiat așezarea ce i s-a zis Ițcani. Pe Draga a cununat-o cu Ștefan, înzestrându-i cu pământ roditor. Ca herb[3] și pecete a noii țări, întemeiate prin unirea tuturor în luptă cu tătarii, Dragoș a ales capul de zimbru. Iar râul pe malul căruia a murit Molda, rănită de săgeta tătară, poporul l-a numit, de atunci, Moldova, așa cum a dorit Dragoș Voievod. În poiana unde-a pierit zimbrul cel mare, ucis de buzdugan, doi dintre vitejii lui Dragoș au pus temei satului Boureni. Trăind în aceste „locuri desfătate”, Ștefan și Draga știau că Dragoș Voievod plănuise să mai împlinească încă un gând mare al moldovenilor: libertatea deplină a țării. Dar n-a mai apucat, a murit, nimeni nu știe cum, după doi ani de ocârmuire. Mai trecut-au încă cinci ani. Și tot așa, într-o toamnă, Ștefan și alții dintre căpitanii lui Dragoș, cu mii de moldoveni, l-au alungat pe Bale, urmașul lui Dragoș, pentru că era prea plecat craiului ungur. I-a ajutat într-asta și Bogdan, venit tot de la Cuhea Maramureșului. Și luptând iarăși cu năvălitorii lui Hantătar, au întins în acea toamnă hotarul Moldovei până la Marea cea Mare. Și l-au pus atunci moldovenii ocârmuitor pe Bogdan Voievod. Să statornicească satele. Să facă orașe. Să tocmească oștire. Să ocârmuiască fără amestecul cuiva din afară. Să orânduiască o țară slobodă cu adevărat și de sine stătătoare. Era în 1359.       [1] Cealmala — turbanul.   [2] Podglieazuri — unităţi militare trimise într-o ţară străină să jefuiască.   [3] Herb — Stemă.      
                                                                 Un mic ostaș al lui Decebal          Întâmplarea s-a petrecut în anul 106, în cetatea de pe stânca Piatra Roșie. Doi băieți îi căzuseră în lupta de la Tapae. Tatăl se retrăsese o dată cu toate oștile puse de Decebal să apere gurile văilor ce duceau spre așezările și întăriturile din munții Orăștiei. Acuma lupta pe meterezele cetății de la Piatra Roșie. Femeia lui cocea, în cuptoarele din reduta, turtă de mei pentru luptători. Bristena oblojea tăieturile și împunsăturile de săbii și sulițe ale ostașilor. Catur, fratele ei, ultimul copil al lor, care, până nu demult hoinărise prin poieni cu cârlanii la păscut, se afla și el în cetate. Căra cu un chiup, de dimineață și până seara, apă de la cisterna cetății. Se împuținaseră ostașii, așa că fieștecare sta zi și noapte stană neclintită unde îl așezase căpetenia lui. Acolo le duceau să îmbuce ceva ținând privirile spre adâncurile de la poala muntelui, acolo ațipeau, pe rând, o clipă, de-am-picioarele, cu ochii deschiși, ca huhurezii. Copilul își umplea chiupul, apoi trecea din om în om, turna într-un linguroi de lemn și-i da să bea celui care îi făcea semn că-i e sete. Slăbănogii, femeile, țâncii le aduceau luptătorilor bolovani, săgeți trebuitoare, vipere închise în coșercuțe, pe care să le verse în capetele vrăjmașilor. Nimeni nu sta cu mâna în gură. Fiecare avea ceva de făcut. Lui Catur asta i-o daseră în grijă: să potolească setea celor ce stau la pândă pe buzele zidurilor. — A cărat Catur apă zile, săptămâni și luni în șir. Dar în cisternă, apa a prins a se împuțina. De unde tot iei și nu mai pui, de la o vreme sg isprăvește. Cetatea le eia împresurată de romani, iar izvorul se afla tocmai la rădăcina muntelui, așa că ei nu aveau cum să mai împrospăteze cisterna. Catur a văzut și el cum scade apa de băut. „Scade apa scad și puterile de luptă”, a socotit băiatul. Începuseră a-i miji tuleiele sub nas, iar în minte se înfiripase înțelegerea lucrurilor, a întâmplărilor, a faptelor ce se petreceau în preajma lui. Îl căliseră și pe el nevoile luptelor, pe care le cunoștea de atâția ani. Vremea era și ea nemiloasă cu asediații. Daseră căldurile și setea era tot mai mare. Ostașii îi făceau băiatului din ce în ce mai des semne să le aducă apă de băut. El umplea acuma chiupul numai pe jumătate. Mai la urmă l-a umplut pe sfert. În linguroi turna tot mai puține picuri numai atât cât să le sfârâie pe limbile învăpăiate. A început să li se usuce ostașilor cerul gurii, să hârâie din gâtlejuri. Li se brăzdaseră de arșiță buzele cu tăieturi adânci și scorojeală. Copilul vedea și ofta. Împuțina mereu înlătura. O împuțina că nu mai avea de unde sa ta. Nu se mai afla decât pe fundul rezervorului, ca de un lat de mână. Catur a dosit într-un ol câteva sorbituri de apa, de care să nu afle nimenea. Să-i picure atunci când n-a mai fi în cisternă niciun strop, să-i picure pe buzele celui care dă semne de sfârșeală, unei lehuze, unui ostaș ce moare, ca să-i ușureze sfârșitul, a socotit vajnicul ortac a luptătorilor. A ascuns apoi olul într-un loc pe care-l știa numai el. Copilul aștepta ploaie. O aștepta ca să-i umple cisterna. Dar ploaia nu a venit. Cerul senin; soarele, pârjol. Ostașii așteptau să cadă noaptea rouă, pe care să o lingă de pe firele de iarbă. Dar nici rouă nu a căzut. A trecut multă vreme, în care ostașii doar că și-au amăgit setea. Ziua mai ales li se tăia răsuflarea. Din locurile lor de pândă nu s-au mișcat nici acuma. Stau gata să se azvârlă asupra romanilor care s-ar ivi sub sprânceana meterezelor. Aveau în cetate câteva dobitoace. Răgeau vacile, nechezau caii, behăiau oile. Le frigea și pe ele arșița lăuntrică. Lărmuiau și trăgeau să rupă opritorile. Omul rabdă și tace. El pricepe firea lucrurilor. Pricepe de ce trebuie să rabde. Animalul însă îi animal. Mănâncă atunci când îi e foame, bea apa când îi e sete. Când nu le are le caută. Acuma însă erau priponite la iesle. Catur le auzea și i se rupea inima de nula lor. Le ducea apă într-un hârdăiaș și le lăsa să-și moaie și ele buzele, să soarbă o înghițitură, numai câte o înghițitură. — Să le taie pe toate, a poruncit căpetenia când l-a văzut o dată pe Catur ieșind din țarcul dobitoacelor. Și le-au tăiat. Așa e la război. Romanii au simțit ce se petrece sus, în cetate. — Așa! Dar să-i mai lăsăm olecuțică până or scoate limbile de un cot, de arșiță, a zis sutașul lor. Și i-au mai lăsat, dar au întărit paza în jurul cetății. Iscodeau crenelurile, porțile cetății, povârnișurile stâncii pe care era cocoțată cetatea. Așteptau să se ivească pe metereze daci care saltă armele sus, semn că se dau de bună voie prinși în mâinile lor. Dacii nici gând n-aveau de așa ceva. Erau hotărâți să piară de sete, ori să deschidă porțile și să se năpustească asupra vrăjmașului, să moară în încăierarea cu el. Știau că așa le mai împuținează luptătorii. — Romanii! Romanii! Romaniiiii! Au huit într-o dimineață văzduhurile cetății. Străjile din turnurile de pază simțiseră încă de cu noapte țâștuieli și târșâieli pe povârnișurile muntelui. Au dat de știre căpeteniei. Căpetenia și-a slobozit pe funii, pe întuneric, iscoadele, care s-au întors cu știrea: urcă, urcă pedestrașii, împing în sus berbecii cu bot de fier, baliștile, urcă din toate părțile. Așa se face că dacii stau gata să sară asupra lor. Așteptau doar strigătele paznicilor din turnuri. Vrăjmașul se așteptase să bată doar cu berbecii în poartă o dată, de două ori, să-i facă lobdele de lemn țăndări și să dea buluc în cetate, unde să-i afle pe daci întinși la pământ, uscați de sete ca broaștele pe vreme de secetă. Când au auzit chiotele străjerilor, au înlemnit. În clipita aceea au și început să curgă de sus bolovani, rășină aprinsă, tăciuni înjârdați, ploaie de vipere, știubeie cu albine și mai ales potop de săgeți. S-a deschis și poarta cetății pe care au bujit bărboșii de i-au luat pe romani în vârfurile săbiilor, a sulițelor. A fost o încăierare în care au căzut și daci, dar s-au rostogolit pe povârniș, fără număr, vrăjmași arși, fripți, cu capetele sparte de pietroaie, cu mădularele picioarelor sfărâmate, crestați de săbiile încovoiate ale însetaților de pe metereze. La urmă, dacii au cărat în cetate armele și uneltele de luptă, părăsite de asediatori: sulițe, căngi, scări, funii, baliști, berbeci, pe care le suiseră romanii până sub zidurile meterezelor. I-au împins de la spate în cetate pe ostașii cu coif, prinși vii în harță. Apoi au scârțâit iar țâțânile de fier neuns și peste canaturile porții comații au lăsat stinghii de lemn, de le-au proptit, cum fuseseră mai înainte. Așa erau dacii: mureau și înviau; înviau și mureau. Era destul să adulmece dușmanul, că se și sculau din zăcăreală, din groapă, și dau năvală asupra lui. Romanii nu s-au lăsat nici ei doborâți de spaimă. Au adus sub cetate alte cohorte, alte baliști, alți berbeci cu botul de fier. Au așteptat alt prilej de încăierare. Vestea despre izbânda luptătorilor pletoși de la Piatra Roșie a trecut în zbor peste colinele dealurilor și ale munților, de a ajuns în celelalte cetăți. A ajuns în cetatea de pe Vârful lui Hulpe, la Blidaru, Sarmizegetusa, unde se afla și căpetenia cea mare a dacilor. În depărtări s-au aprins, pe creștete de stânci, facle, focuri. Noaptea luminau, gata să aprindă cerul. Era semn că cei de acolo au știre despre îndrăzneala cu care i-au înfruntat ei pe cotropitori. Într-un zori, în cetatea Piatra Roșie a răsărit pe pragul unei uși ce stătuse până atunci sub lacăt, a răsărit ca din pământ regele. Venise din Sarmizegetusa. Se strecurase printre vrăjmași pe cărări dosnice. Sta în picioare și-și privea luptătorii. Unii își dau la tocilă săbiile, alții își cârpeau ițarii; unii își oblojeau tăieturile, își ferecau în scândurele oasele frânte. Străjile, străji, la locurile lor. Își uitaseră de dogoarea setei. Supt la față, Decebal părea îngândurat, dar îndârjit. Se vedea că era nedormit, neodihnit. Își muta privirile de colo colo, de la un ostaș la altul. În colțul gurii i se înfiripa un zâmbet dulce-amărui. Îi îmbărbăta din priviri. Știa lipsa mare de apă din cetate. Îi dogorea și lui gura de sete. În drum aflase apă, dar n-a voit s-o guste măcar. De vreme ce ostașii lui rabdă cu tărie, nu se cade ca el să se arate mai slab decât ei. Catar nu-i știa gândul. A adus olul dosit de el. În ol se mai aflau câțiva stropi de apă. L-a întins regelui. Regele însă l-a ferit cu dosul mâinii în lături. A arătat spre ostași. Luptătorilor li se împăienjeniseră privirile de atâta foc ce-i ardea pe dinlăuntru. Nu mai aveau chip să țină armele în mâini. Știau că cisterna e goală. Urma să o dezlege într-un fel; să se usuce de vii, ori să deschidă porțile și să dea buzna peste vrăjmaș. Să cadă ei, dar să-l mai împuțineze o dată și pe cotropitor. Alta n-aveau ce să facă. Într-un zori însă, iaca feciorul. Sta în picioare pe pragul pe care stătuse regele. Avea în brațe chiupul plin cu apă. Ostașii au chiuit una de au răsunat văzduhurile. Catur le-a potolit flăcările din măruntai cu câte o înghițitură de udătură. Le-a dat așa ca să le ajungă la toți. El știa măsura, știa câți oameni sunt. Le-a turnat atât cât să fie doar de un deget apă pe fundul linguroiului. Și, după asta, Catur a adus în fiecare dimineață un chiup plin cu apă. De unde? Asta o știa numai el. Ostașii nu l-au întrebat de unde și cum o rostuiește. Erau bucuroși că își potolesc setea și așa pot să țină, ca mai înainte, armele în mâini. Tatăl lui Catur îl lua pe băiat în zilele de luptă, lângă el, pe metereze. Îi făcuse un arc pe puterile lui, cu coarda bine întinsă și-l deprinsese să tragă în romani. — Vezi tu mogâldeața de colo? Se ascunde în tufiș. Tu să tragi între ramuri, i-a zis și omul a tras acolo.     A tras apoi și copilul. După o vreme, săgețile au prins a nimeri tocmai unde voia el. — Numai că, vezi tu, mă țâncule? Vrăjmașul are în față scut, iar pe piept platoșă pe care săgeata nu le străbate. Urmează să-l iei la ochi când stă cam într-o dungă, într-o parte, să-i țintești subsuoara. La subsuori n-are decât cheutori. Și printre cheutori este destul loc pe unde să-l străpungă fierul săgeții, l-a mai dăscălit taică-su. Copilul a luat aminte ce i-a spus bătrânul luptător și a încercat-o și pe asta. A stat la pândă, și-a luat ținta în vârful săgeții și, când dumnealui a stat olecuță mai așa, mai cu stânga spre el, zbrrrr! a slobozit moartea spre vrăjmaș de l-a mușcat sub brațul stâng. Acuma, Catur se lua la întrecere cu taică-su și cu alți luptători. Nu se lăsa mai prejos decât ei. Avea ochiul ager, brațul tare și inima de foc. Nu s-a mai despărțit de arc. Tolba îi era mereu plină cu săgeți de ale romanilor. — De unde le ai? l-a ispitit taică-su în vreme ce încerca una. — De unde le am? De acolo! Copilul a arătat cu mâna spre romani. — Cum de acolo? s-a mirat omul. Catur l-a dus pe ostaș de mână spre metereză, a îngenuncheat, și-a pus o săgeată în arc și a tras. — Trage și tu, i-a zis el. Nu, stai. Pune-i mai întâi semn. Luptătorul a făcut ce i-a spus băiatul, și-a crestat săgeata, a pus-o în arc și a tras. — Să tragă și Naparis, a cerut copilul. Naparis a făcut pe săgeata lui două crestături, a pus-o și el în arc și a tras. Băiatul a luat bine seama unde au căzut romanii țintiți de ei. În dimineața următoare, ce să vadă luptătorii? Catur sta iar acolo unde a stat regele. Ținea cu dreapta chiupul plin cu apă, iar sub brațul stâng avea săgeți și sulițe. — Ce sunt astea? L-au întrebat fârtații lui, nedumeriți. — Ce să fie? Săgeți și sulițe. Iaca și o spadă! Le-a răspuns băiatul și a aruncat brațul de arme la picioarele lor. Erau arme romane. Între ele și săgețile lor cu crestături. — De unde le ai? l-a întrebat iar taică-su înciudat. — De unde le-ați azvârlit voi. Adică, năzdrăvanul, ușurel cum era, se strecurase noaptea, pe unde numai el știa, se strecurase devale, la poala cetății. Acolo smulsese din trupurile dușmanilor căzuți săgețile trimise de daci, a mai cules de pe jos și altele, și dintr-o piramidă a smuls arme romane și, țuști cu ele în locuri dosnice, de unde a făcut calea întoarsă la ai lui, tot pe unde venise. Bătrânul luptător și-a îmbrățișat copilul. Unul l-a încărcat pe umăr și l-a purtat prin cetate, să-l vadă ostașii și să ia aminte la îndrăzneala lui. După asta, Catur a lăsat puține zile în care să nu se ducă, în amurg, în zori, ori noaptea, jos, la poala stâncii unde își umplea chiupul cu apă, smulgea din trupurile vrăjmașilor săgețile trase de ei. Știa locul unde căzuseră romanii luați în țintele lui. Acolo nu pierdea vremea bâjbâind. Făcea ce făcea cât ai bate din palme și se topea după o cotitură dosnică. Aducea acuma și săgeți și apă. Căpetenia cetății l-a luat pe băiat la întrebări: — Cine ți-a destăinuit calea? — Regele, i-a răspuns Catur fără ocol. Adică, cetatea avea o cale subpământeană pe care n-o știau decât mai marii oștilor. O săpa seră tocmai pentru lipsuri ce trebuiau împlinite în chip tainic. Galeria ducea pe sub zidurile cetății până în coasta cea mai prăpăstioasă. De acolo cobora o cărăruie adăpostită de jnepeni și mărăciniș, șerpuită pe trepte de colți de piatră, ieșiți din pământ ca acele. Adică nu era o cărăruie tăiată de mână de om, ci dibuită de copil cu piciorul. Regele îl luase pe Catur de mână și-l dusese pe acolo până la pârâul ce făcea sub umărul muntelui un ochi de apă. Și lui Catur atât i-a trebuit. Și treaba asta a dus-o copilul o bună bucată de vreme fără stânjeneală. Într-un rând însă, când a scos Catur capul din gura tunelului, l-a și tras degrabă îndărăt. La bulboana de unde lua el apă sta un roman. I-a văzut mai întâi umbra întoarsă în undă cu capul în jos. Se plimba încoace și încolo. Sta de pază. Băiatul, niciuna, nici două, a pus o săgeată în arc, a țintit și a tras. Săgeata a nemerit unde o trimisese el. S-a repezit acolo, și-a smuls de la subsuoara dușmanului săgeata, a împins în prăpastia de alături mortul, și-a umplut chiupul, apoi, ca unul ce a isprăvit ce avea de isprăvit, s-a furișat pe unde venise și așa a ajuns la ai lui, în cetate. Ziua asta a stat, de dimineață până seara, pe muchea zidului în partea de unde se zărea ochiul de apă, să vadă ce se întâmplă acolo. Romanii au adus altă santinelă. Santinela sta și privea în toate părțile. Ce să facă băiatul? Să se mai ducă? Să-și lase ortacii cu gura arsă? Să jinduiască un strop de udătură? Nu! În zorii următori, a făcut ce făcuse și ieri. Adică a ajuns iar la gura tunelului, i-a zărit în apă umbra romanului, întors cu capul în jos, a pus săgeata în arc și a tras. A smuls săgeata din stârvul lui, l-a împins și pe ăsta în prăpastie, și-a umplut chiupul și hai cu el la luptătorii din cetate. Catur ușurel era, pas de pisică avea, iuțeală în mâini tot așa, îndrăzneala nu-i lipsea, calea o știa pe de rost, așa că a dus trebușoara zi de zi, adică mai mult în zori, ori în amurg. Acuma, într-un rând, când iese din tunel, Catur se uită, se uită. La bulboană nu mai era paznic. „Ce să fie?” s-a întrebat el. S-a lăsat pe povârniș mai mult târându-se. Când să zvâcnească de după o tufă, zărește romanul. Sta la pândă sub un pietroi. În vârful săgeții nu-l mai putea lua. S-a târât pe pântece pură în dosul bolovanului, și-a smuls de după cingătoare cosorelul, a țâșnit în fața lui și, cât a-i clipi din ochi, și-a trimis vrăjmașul pe lumea cealaltă. I-a azvârlit trupul în prăpastie, a luat apă și și-a văzut de cărările lui. Dar, într-un zori, când să iasă din gura tunelului, romanul l-a și împuns cu sulița. I-a găurit pântecele. Dacul nu și-a pierdut cumpătul, i-a azvârlit olul în obraz, apoi s-a năpustit pe neașteptate asupra lui, l-a doborât la pământ, i-a cules de jos șpanga și i-a făcut și el ce-i făcuse lui vrăjmașul. Și-a pus apoi pumnul în spărtura din foaie și s-a târât cum a putut în cetate. În cetate a zăcărit pe un braț de paie. Bristena l-a oblojit într-una cu unsori și buruieni, să-l însănătoșească. Catur aștepta să se pună pe picioare, să-și ia trebușoara lui de la capăt.        
A fost odată un timp, pe când Molna și Prutul nu făceau hotar între trei țări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe o țară largă, îndemânatică, locuită de un popor ager și pământean. De pe atunci și până în zilele noastre rămas-a vorbă din tată-n fiu, cum că se încinsese odată un joc de copii pe șesul Trotușului, nu departe de satul Borzești, pe un soare frumos de primăvară. Ceata copiilor era împărțită în două tabere, una înfățișa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghe, un copilandru cu plete negre și cu ochi de mure, iute și neastâmpărat ca Trotușul ce se prăvale de la munți; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ștefan, un copilandru cu plete castanii, cu ochii albaștri gânditori și cu inima cutezătoare. Gheorghe era fecior de țăran și Ștefan, fiu de domn. Amândouă taberele, înarmate până-n dinți cu puști de soc, cu săbii de șindrilă, cu sulițe de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotușului și se speriau toți graurii din tufărișuri. Iar comandanții, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oștirilor înșirate, și-și îmbărbătau soldații la luptă. A ținut cât a ținut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârșit, copilul cel cu ochii albaștri gânditori, care avea darul de a se război de la tatăl său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghe, și-l legă de un stejar bătrân, martor de cea dintâi izbândă a viitorului domn. Apoi toți hatmanii și căpitanii lui Ștefan se adunară împrejurul stejarului și prinseră să judece pe hanul tătărăsc, unii pentru vreo minge furată, alții pentru vreo cetate de hârtie dărâmată, tot fapte rele ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecați în jos, își aștepta osânda, abia stăpânindu-se de râs. În sfârșit, Ștefan, după ce ascultă părerea mai marilor oștirii sale, zise cu sprâncene încrețite: – Porunca domniei mele este să-l spânzurați de creanga cea de sus, ca să fie pildă și altor neamuri! Apoi nenorocitul han a fost legat cu o frânghie de subsuoară și ridicat pe creangă în sus în salvele puștilor de soc și în strigătele de bucurie ale oștenilor învingători. Dar, o, Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotușului din sus? Un vifor se stârnește de puterea căruia se leagănă în văzduh micul han tătărăsc și pământul prinde să se clatine și să sune parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârșiile Trotușului. Iar în timp ce Ștefan și întreaga lui oștire stăteau nedumeriți de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghe în brațele văzduhului se gândea la cei ce-s spânzurați aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevărați tătari venind în goana mare a cailor spre dânșii… Ș-atunci…, vai! Toți copiii, cuprinși de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitând pe micul Gheorghe, care, atârnat de creanga stejarului, zâmbea încă de nevinovăția lui, neștiutor de urgia ce-l aștepta. El zâmbea încă…, dar atotvăzătorul soare încetă a zâmbi, căci, în acel moment, o sută de săgeți și o sută de suliți se înfipseră în trupul lui. Cerul se posomorî, frunzele și crengile copacului pătate de sânge copilăresc se clătinară înfiorate. Treizeci de ani au trecut după această întâmplare și micul Ștefan, schimbând sabia de lemn pe paloșul de oțel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, până ce ajunse să fie numit la Direptate domn al Țării Moldovei, înscăunat și miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuși țiitor peste toată țara, începu viața grea și anevoioasă, tot în războaie și osteneli, căci țara, fiind bogată, largă și îndemânatică, deștepta sete tuturor vecinilor. Dar cu cât nevoile veneau peste dânsul, cu atât inimoșia lui creștea. Și-a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruință în biruință și numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răzbată peste hotarele Moldovei, departe într-asfințit și să răzbată pătura veacurilor până la noi. Iar el, domn drept, credincios și pământean, de fiecare biruință înălța câte o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru și de bunătatea lui Dumnezeu. Mulți ani domni Ștefan cel Mare, în care timp așeză cu nestrămutare temeliile stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunării, pecetluind și sfințind această stăpânire cu sângele vărsat. Dar tot nu avea liniște! Un gând îndărătnic îl urmărea din copilărie, gândul micului Gheorghe ucis de tătari; și oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcând, chipul cel oacheș și drăgălaș se înfățișa necontenit, cerându-i parcă răzbunare. Iată că, într-una din zile, i se aduce vestea cum că o mulțime de oaste tătărască a năvălit în țară peste apa Nistrului, pustiind pământul, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor și girezilor de pâine, robind femeile și copiii. Iute Ștefan își tocmi oastea și le ieși înainte la satul Lipinți. De data asta nu mai era ca acum treizeci de ani, pe șesul Trotușului, la stejarul din Borzești, era o adevărată bătălie cu tătarii. Ștefan cel bălan, cu ochii albaștri gânditori, călărea nu ca atunci pe o nuia de alun, ci pe un cal aprig de soi moldovenesc și alerga ca un fulger în toate locurile unde era bătaie, vârându-se unde era primejdia mai mare. Și-n loc de săbii de lemn se-ncrucișau acum săbii de fier, și-n loc de puști de soc, detunau tunuri cu schijă, încât se-negrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Până-n cer se înălța răsunetul restriștei de pământ; iar tătărimea, cuprinsă din două părți, se măcina și se mistuia ca pleava într-un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roșu era soarele sus, ca în timp de grea cumpănă, roșu era pământul jos de sângele ce gâlgâia. Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea și stăpânea toate, era chipul bălan al lui Ștefan, care se arăta în tot locul ca o icoană de îmbărbătare, dând inimă oștenilor lui și făcându-i să meargă cu încredere la biruință sigură. Și în adevăr, desăvârșită a fost biruința moldovenilor, căci n-apucase a asfinți soarele și întreaga urdie tătărască a fost sfărâmată și robită, fiind prins însuși șeful lor, fiul hanului tătărăsc de peste Volga. Iar Ștefan a dat laudă lui Dumnezeu și a trimis sol de bucurie soției sale Evdochia, sora țarului Simeon. Apoi nu trecu mult timp după aceasta și, auzind bătrânul han de peste Volga despre nimicirea oștirii sale la Lipinți, trimise lui Ștefan soli încărcați cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ștefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă s-or învoi la aceasta mai marii oștilor lui, care vor fi adunați și întrebați pe malul Trotușului, la satul Borzești. Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ștefan își adună hatmanii și căpitanii pe malul Trotușului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghe fusese ucis de tătari. Trist părea acum copacul și gârbovit, atât sub povara celor treizeci de ani trecuți peste creștetul lui, cum și de dureroasa aducere-aminte a faptului ce l-a însângerat. De altfel nimic nu era schimbat: același câmp verde înflorit, aceleași ape iuți și neastâmpărate ale Trotușului, care curg fără odihnă pe așternutul lor de prund, același soare dulce și zâmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De același stejar sta acum legat un adevărat tătar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, și roată împrejurul lui erau mai marii oștirilor lui Ștefan: hatmanul Arbore, hatmanul Șendrea, aprodul Purice, logofătul Tăutu, vornicul Boldur și alți mulți oșteni și oameni de frunte. Iar în mijlocul lor, drept în fața tătarului, sta însuși Ștefan, copilandrul de altădată, peste capul căruia, de asemenea trecuseră cei treizeci de ani ce-au gârbovit stejarul, însă din mlădița de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munți și până la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari și oșteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei, cu darurile de peste Volga. – Voi hatmani și căpitani! zise Ștefan, încrețind din sprâncene. V-am adunat aici, ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătărăsc și să hotărâți voi înșivă de i se cuvine iertare ori pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic și mă jucam sub acest bătrân stejar cu un copil, Gheorghe, din Borzești, când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată și ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghe. Iată că acum, cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru, fiul aceluiași han a căzut prins în mâinile noastre, după ce și el ne-a călcat țara fără dreptate, a ars mulțime de holde și sate, a ucis mulțime de femei și copii. Părintele său ne trimite soli și daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia și înțelepciunea voastră să hotărâți ce i se cuvine! Atunci toate frunțile se posomorâră, toți ochii se pironiră asupra tătarului care, în momentul acela, avu neauzita obrăznicie să stupiască asupra moldovenilor, făcându-i „câini”. Iar bătrânul hatman Arbore zise următoarele: – Măria Ta!… N-am avea ce face cu viața acestui tătar, ce ne batjocorește, căci țara s-a adăpat cu îndestul sânge păgânesc și sângele unuia mai mult n-ar spori cu nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătăresc și Măria Ta, care te lupți de atâția ani pentru întemeierea neamului nostru, ești dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale țării, cum că oricine seamănă moarte pe pământul nostru, moarte culege! Atunci toți într-un glas strigară: „La moarte, la moarte!”… Iar Ștefan, întorcându-se către solii lui Mengli Gherei, le zise: – Duceți-vă cu daruri cu tot la stăpânul vostru și spuneți-i că atât de mult s-a scumpit capul fiului său prin sângele creștinesc ce a vărsat, încât el nu are îndestulă avere ca să-l poată răscumpăra. Iar dacă vrea să-l întâlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumeteze să ne calce hotarele. Apoi, după porunca lui, fiul vestitului han tătărăsc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeii și al Ucrainei, spaima polonilor și a moscoviților, fu ridicat în sus, cu mâinile legate la spate și spânzurat de aceeași creangă, de care se legăna altădată micul Gheorghe, când fu străpuns de săgețile tătărăști; și atunci surlele și darabanele îi făcură cinstea de pe urmă și o salvă puternică de sânețe, împrăștiind vestea morții lui, făcură să salte apele Trotușului. Iar Ștefan, judecând că bătrânul stejar și-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele și ramurile lui cu sânge au fost spălate de sânge, a poruncit să i se dea foc și-n locu-i a zidit, în amintirea tovarășului său din copilărie, o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. De atunci și până astăzi multe s-au întâmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de nevoi și nevoi, dar încă și astăzi, când merg călătorii să vadă biserica cea neagră din Borzești, simt o tainică strângere de inimă, aducându-și aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ștefan, care a fost sufletul de viață, cheagul neamului românesc, și astăzi ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolților, marea lui umbră care de-acum va pluti peste noi în adânca viitorime, ca un duh apărător.
                                                                  Stejarul din Borzești            Ștefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie, li plăcea să se joace cu copiii răzeșilor. Toți îi spuneau Ștefăniță sau Ștefănucă, și era bucuria lor când venea prin părțile Trotușului. Mic, îndesat, sprinten și ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeților către uli! Avea ochi albaștri, părul inelat. Purta și zale ușoare. Și niște pinteni frumoși. Așa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe șa, arătându-i frumuseți și bogății pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ștefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeștilor, unde se afla un stejar uriaș, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ștefan cu copiii de prin partea locului. Toți dădeau chiote că s-au întâlnit. Îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ștefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărțeau în două cete: cei din ceata lui Ștefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeș Mitruț.   Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii și-i pârjoleau până și iarba. Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gât și duși în robie.   Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci așa era ștafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, și-l zăreau alți pândari, de pe alte dealuri, și așa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, piuă sub pădurile Sucevei. Așa afla domnul de primejdie. Își aduna ostile de țară. Și ostile în leafă, să țină piept cumpenei. Dar tătara erau mai tari și nu mai avea pace sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru și-n munte, în timp ce semănăturile ardeau și satele erau șterse de pe fața pământului.   II   Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbătici și sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când țârâie din niște ușoare strune miile de gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare.   Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor, și parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseților nemuritoare ale firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ștefănită, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruț, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevărați. Apoi s-a arătat Mitruț, ca un han tătăresc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieșit și ceata lui Ștefăniță din pădure, și săgețile de trestie vâjâiau ușurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ștefăniță, tare era și Mitruț, dar până la urmă Ștefăniță a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ[1], în fața puilor de moldoveni. Așezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebându-l: de ce-i calcă țara? De ce ucide copiii? De ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru țara Moldovei?   Întrebându-l, Ștefăniță își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strânse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă.   Văzuse cu ochii lui sate arzând și carele Moldovei în pribegie. Văzuse și corbi zburând spre stârvurile oamenilor. Zărise și tătari, pe un deal, departe, și-n urma lor cerul era înroșit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari. — De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încât Mitruț aproape că și-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru ca a năvălit în țară străină?   La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gânduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrâni ca-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scoteau ochii. — Să i se reteze nasul… a spus unul. — Nu! E prea puțin! a răspuns Ștefăniță. — Să i se scoată ochii!… — Nu, e prea puțin! — Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… A spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți râdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor. — Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trăgeau pe Mitruț în sus.   Mitruț râdea și bătea din palme.   L-au urcat până la jumătatea stejarului, și l-au lăsat în leagănul ușurel al vântului. Deodată, cum râdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige: — Tătarii!… Vin tătarii!… Vin tătarii…   Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele-n dinți, cu șomoioguri aprinse în vârful sulițelor. — Coborâți-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, țipând: — Tătarii… vin tătarii!   Au prins să bată clopotele de furtună.   Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coasele și topoarele, gata de apărare.   Pretutindeni s-auzeau țipetele copiilor și ale femeilor: — Tătarii!… vin tătarii!…   Și băteau mai tare clopotele.   III   Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, și-n urma lor colburile urcau până-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă. — Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el? — Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid… — De ce? s-au mirat tătarii. — Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…                 — Să vedem… au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală. — Fie-ți milă… a răcnit Mitruț, când hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă și l-a omorât.   Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând și prăpădind tot, spre Suceava-n sus.   IV   În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținându-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca. — Niciodată să nu uiți, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat! — Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mâna mea! Dacă trăiește hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzești... — Așa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pământ străin…   Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, ca apărarea pământului străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor!   Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pământului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară! — N-am sa uit, tată! Am să răzbun sângele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove…   Pârjolul urca tot înainte, din Țara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor.   Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan voievod îmbătrânea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe: se liniștesc, sau nu? Căci prea s-a încruntat lumea de atâta sânge și năvăliri! îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle hanul că țara are domn tânăr și viteaz, și va fi vai și amar de cei ce-i vor mai călca hotarele…   Hanul a primit cuvântul lui Ștefan cel Mare cu mânie strașnică. A scrâșnit: — Auzi, câinele! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul hanilor!... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa… — E tânăr și are cutezanța tinereții! I-au spus atamanii. Să-l învățăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci ești ostenit de bătrânețe… — Nu! a răspuns hanul, cinici poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător…   Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeșii Țării de Jos s-au strâns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălirilor. A coborât și Ștefan, cu țara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.   Într-o noapte cerul s-a făcut roșu cât țineau zările. Ardeau satele și câmpiile. Puținii pământeni scăpați cu zile veneau îngroziți, rânduindu-se în oastea voievodului.   Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hârtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, până ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinerețe… Nu? Ia să-și aducă aminte… — Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ți-aduci aminte? — Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei!   Bătălia cumplită s-a încins cât ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezaturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum. Spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stingă cu buzduganul! Striga: — Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț… Unde-s răzeșii din Borzești? Izbiți, răzeși!…   Deodată, a ajuns față-n față cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mână! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cârduit deoparte. În vremea asta ostile cotropitoare fugeau mâncând pământul.   Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului. — Acum să-l judecăm pe han-tătar!… strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeși? — Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri. — Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele. — Nu! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală… Han-tătare, ți-aduci aminte? Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar… Ridicați-l, feciori, în funie…   Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere.   Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine străină.     [1] Județ – judecată.      
 În anii 1514, primăvara, pe sub un văzduh nemilostiv, mii de oameni mărşuiau spre cetatea Budei, stârnind colburile şi fâlfâind flamurile, în toate punctele cardinale. Se rupseseră din podişul transilvan ca grămezile de stânci şi se rostogoleau spre puhoaie umane mergând pe drumul mare, necontenit, şi necontenit colburile urcau şi întunecau soarele, şi creşteau şi învolburau văzduhul cu cât se adăugau pâlcuri de călăreţi, pâlcuri pe jos. Se auzeau chemări, strigăte, şi puhoiul năboia1 mai repede şi mai tare răsunau chemările de trâmbiţe.           Cum ajungeau la marginea satelor, îi întâmpinau alte cete înarmate, şi boceau femei şi ţipau copii, astfel luându-şi rămas bun de la cei ce se duceau la cetatea Budei şi de acolo în cruciadă, poate tocmai la cetatea Ierusalim. Bărbaţii se rupeau cu greu de lângă ai lor de pe glie şi rosteau scuipând cu obidă:           — Nu plângeţi, căci poate vom găsi cuiburi mai calde… înainte de a porni să se amestece cu puhoiul, ridicau coasele şi furcile asupra castelelor de pe culmi şi dâmburi, urându-le să se prăbuşească peste stăpânii lor, în mormane de pulbere… Le venea să-şi lepede inima, de scârbă! iată unde ajunseseră: spre a-şi putea răscumpăra libertatea, porneau în drumul viforului, dar era mai bine aşa decât să nu mai aibă în veci nici o nădejde de mântuire! Clopotele bubuiau, ca la o întunecare a cerului şi pământului. Şi omenirile năboiau către drumul mare, spre fluviul şi în pulberea fără început şi fără sfârşit, năboiau de zile şi nopţi şi se îndesau deasupra lor furcile, coasele, lăncile şi halebardele, ca o altă năboire, de făpturi stranii ale mâniei. Câteodată se revărsau în fluviul uman şiruri de călăreţi înarmaţi cu spade grele, îmbrăcaţi în platoşe şi pe scuturile lor şi pe mantii se vedeau cruci roşii.           1 A năboi – a năvăli, a se năpusti.           Deodată, când s-au vărsat în marea mulţime nişte care grele cu tunuri, s-au auzit strigăte de mirare, în fruntea carelor venea călare voivodul din Şoimuş, Ciuci, şi în urmă se îndesa mulţimea pământenilor.           — Mai repede, Timişane, mai repede! strigau şoimuşenii către unul de-al lor, însă acesta nu se putea desprinde din braţele unei femei care plângea în hohote, rugându-l să nu se ducă.           Pe urmă, văzând că nu-l poate îndupleca prin lacrimi, ea se lăsase în genunchi şi-l întreba cu amară dojana:           — Ştii bine că nu ne-am luat decât de-o săptămână! De ce mă laşi şi pe mâna cui?           Cum plângea aşa în faţa lui, părea mai frumoasă. Arăta ca o sfântă rugându-se la picioarele unui zeu de piatră, colţuros şi neînduplecat.           — Astâmpără-te, Ilina! încerca s-o domolească Timişan.           Nu vezi? O lume se duce, să scape de şerbie, să nu mai fim legaţi de glie, să putem căuta, când vrem, cuiburi mai calde…           Dacă te cuminţeşti şi te întorci acasă, am să-ţi aduc un şal tocmaj din Ierusalim şi o creangă de pe Muntele Măslinilor… însă, văzând că Mina nu se înduplecă, Timişan s-a smucit. Ea l-a ajuns:           Văd că nu-i chip, dar de nu mă vei mai găsi, eu nu sunt de vină!           Cum să nu te mai găsesc? a râs Timişan, cu gura uscată de spaimă.           Hai, Ilina! Lasă-l în vânturile şi-n drumurile lui! au spus alte femei şi au apucat-o de subsuori să nu se prăbuşească.           Să nu uiţi, striga mai apoi Ilina; vino tu sănătos, nu vreau nici şal, nici creangă… Mă voi duce la bunica, în Zarand, şi te voi aştepta acolo…           Timişan a şovăit mult înainte de a intra între şoimuşeni. Unii strigau:           — Las-o, bade, căci şi noi ne-am lăsat femeile şi odraslele.           El întârzia ameninţând cu halebarda castelul şi aşezătorile Şoimuşului.           Deodată, voivodul Ciuci s-a înălţat în scări şi, înăbu-şindu-şi un strigăt, a poruncit oamenilor să se desfăşoare în linie de bătaie. Prin lungul mulţimilor în mers a trecut un cutremur ca prin trupul unui şarpe gigant. S-au strâns ghem, când cei din cap s-au oprit şi cei din coadă s-au îndesit. Peste o clipă s-a văzut îndepărtându-se de aşezările Şoimuşului un pâlc de călăreţi, în frunte unul venea galopând înspăimântător de repede.           — Prantner castelanul!           — Episcopul Csaky! s-au auzit strigătele, în vreme ce călăreţii se apropiau în volbură de colb.           Cum s-a oprit, Prantner a tunat din glas: în numele înălţimii sale Ion Zapolia! în numele markgrafului Georg Brandenburg, poruncesc şerbilor să se întoarcă! înapoi la muncă! Vor cruciadă şerbii din Şoimuş? Dacă până număr la trei nu-mi îndepliniţi porunca, vă vom întoarce cu puterea!           Călăreţii s-au repezit în mulţime. Cârduiau oamenii împungându-i în piepturile cailor. Dar Timişan a apucat o piatră. A izbit-o drept în coiful castelanului. Acesta s-a cumpănit în şa.           — Tot tu, Timişane? a sunat din glas Prantner, stăpânindu-şi durerea, îţi voi scoate ochii sau te voi răstigni… Şi-apoi nu uitaţi, şerbi, că familiile voastre au rămas acasă… a adăugat râzând îngrozitor de rău.           — Aţi uitat tocmai acest lucru… a adăugat episcopul Csaky, cu glas blând, plin de milă şi adâncă bunăvoinţă. Au binevoit să rămână acasă mamele, soţiile, copiii şi bunicii voştri! Iar unora dintre voi le-au rămas nevestele tinere cu lacrimi în gene… a adăugat episcopul, uitându-se ţintă la Timişan. Şi, după cum ştiut este, sfânta biserică îi poate purifica prin flacără…           Un murmur de groază a trecut printre şoimuşeni. Castelanul râdea ştergându-şi şuviţa de sânge ce-i luneca de sub coif. Episcopul ridica smerit crucea de aur bătută cu rubine.           Unde-i voivodul Ciuci? a întrebat castelanul deodată.           Aici! a răspuns voivodul, cu un zâmbet de răutate. Fă calea-ntoarsă, castelan Prantner, te sfătuiesc cu binele! Altfel…           Altfel… l-a întrerupt episcopul, cu umilinţă.           Altfel se vor alege din voi oale şi ulcele! Pământenii au plecat sub puterea mea. Nimeni nu-i poate opri! Nu-ţi convine, înalte prelat Csaky? Doar plecăm să despresurăm Cetatea Mântuitorului…           Episcopul Csaky n-a mai avut când răspunde, căci bătălia se încinsese. Castelanul Prantner îşi deschidea drum cu spada către voivodul Ciuci. Totul a durat însă nespus de puţin.           Castelanul şi episcopul galopau înapoi spre Şoimuş, părăsiţi de mercenarii lor adăugaţi mulţimii.           Timişan gemea cu capul crăpat de spada castelanului, în auz îi vâjâia, parcă, focul înspăimântător al rugului şi dintre flăcări Mina îi făcea semn. De bună seamă, Csaky la ea se gândise pomenind de sfânta biserică şi de purificare prin flacără. Timişan a căzut în pulbere. Mulţimile porniseră, şi-l striveau de bună seamă, dacă nu-l aruncau şoimuşenii într-un car.           Hăis, bouleni! a rostit moşneagul Vasile Şoimuşan.           Îndată, dacă nu ne rămân ciolanele pe drumuri, veţi paşte pe Muntele Măslinilor sau veţi roade fân la ieslea din Bethleem…           Aţi văzut, fraţi creştini? De ce să nu ne lase să ne răscumpărăm?           Să ne răscumpărăm? a răspuns moşul Ion, de la carul al doilea. Ne răscumpărăm numai prin moarte! De ce crezi că ne pofteau înapoi, Prantner şi episcopul? De grija că vom pieri?           Vezi bine! Fără braţele noastre, le rămân câmpiile nemuncite!           Eu, a continuat bătrânul, am fost răpit în anii trecuţi, 1509, cu toată gloata mea, şi dus să muncesc împreună cu toţi ai mei, pe domeniile din Lipova…           Ca pe vite ne fură! a oftat moşul Vasile, scuipând cu scârbă.           — Oh, vremuri apuse! a oftat moşul Ion, în timp ce pulberile se ridicau mai dese. Unde sunteţi vremuri mari ale voivodului loan?           S-au dus vremurile mari! a oftat moşul Ion. S-au dus, o dată cu loan de la Hunedoara! Eu am pornit la acest drum, socotindu-mă: „Tot atâta!” loan de la Hunedoara nu mai învie şi nici Mateiaş crai n-are să-şi mai ridice spada! Pe drept oftezi după vremurile mari! După cum ştii, eu şi-ai mei am fost răpiţi de pe ogoarele slăvitei doamne Beatrice Frangepan…           Ba bine că nu! îmi aduc aminte: cum a venit Georg Brandenburg din Germania şi şi-a pus genunchiul pe grumazul nostru, mai îngrozitor gemem! Am auzit că pe pământurile doamnei Beatrice era mai bine…           Era, într-adevăr! Soţul ei, Ion fiul lui Mateiaş, moştenise bunătatea de la ai săi. însă, cum a venit câinele din Brandenburg…           Dar moşul Vasile nu şi-a sfârşit cuvântul. Mulţimile s-au oprit în faţa unei oşti mari ivită pe zare.           — în linie de bătălie! La bătălie! veneau porunci din faţă, şi volbura mulţimii s-a strâns, apoi s-a desfăcut, s-a răvăşit, întinzându-se într-o linie de lănci, halebarde şi furci, în tot largul şesului potopit de asfinţitul soarelui.           S-a oprit zidul omenesc, şi aştepta într-o tăcere mare, să iasă o căpetenie, să dea cuvenitele porunci de luptă, însă nimeni nu se desprindea din şir şi oamenii s-au învârtejit dându-şi seama că merg ca stihia, şi ca stihia vor pieri dacă nu le iese în faţă o flamură, în vremea asta, oastea din faţă venea încet şi se vedeau mulţimi de lănci întinse şi mulţimi de spade. Halbardele îşi plecau capetele cu cât oastea îşi întindea pasul, în faţă venea un călăreţ pietros, cu calul la pas, îmbrăcat în zale şi cu chivără.           — Brandenburg! s-au auzit strigătele şi mulţimea era gata să se întoarcă s-o ia la fugă.           Şerbi şi meşteşugari! a tunat din^glas voivodul Ciuci.           Înapoi? Dar aţi uitat ce vă aşteaptă? înainte sub porunca mea… înainte! înainte! au bubuit glasurile şi voivodul Ciuci a fulgerat^din spadă, pornind în galopul calului.           Înapoi pe ogoare! răcnea Brandenburg, dar nu s-a mai auzit ce spune, căci bătălia începuse. Cumplit fulgerau armele în soarele gata să apună! însă totul a durat doar cât ropotul unei ploi de vară. Mercenarii lui Georg Brandenburg răcneau cerând iertare, în timp ce markgraful fugea în galop de nălucă, peste mlaştinile câmpiei, urmărit de pâlcurile voivodului. Apoi, mulţimile s-au adunat şi s-au rânduit. Pulberea se ridica iar.           Venea noaptea.           Hăis, bouleni, spre Muntele Măslinilor! a rostit după aceea Ion Şoimuşan, îndemnându-şi boii.           Vezi, frate? Şi lui Brandenburg îi era grijă ca nu cumva să ne căsăpească Turcii…           Eu unul, a spus moşul Vasile, l-am zărit în pâlcurile lui Brandenburg pe morarul Terţiapars…           Pe cine? Cum?           Pe Terţiapars, cum îi spun sameşii, pe latinie, celui ce ia a treia parte din făină, la moara cetăţii… l-am croit un par în cap! Şi cum îţi spuneam mai înainte, bine le-a fost celor vechi, la voivozii loan şi Mateiaş, căci aceştia aveau nevoie de braţul lor, pe câmpiile isprăvilor cu sabia… Cum a venit însă Brandenburg din Germania, s-a însurat cu doamna Beatrice, şi nu atât de dragul ei, cât de dragul celor 252 de comune ale Corvineştilor! Aşa au încăput pământenii sub laba câinelui. într-o noapte, stăpâna noastră, doamna Beatrice, a fost omorâtă de Brandenburg. După aceea au început să curgă angaralele. Cum auzea Brandenburg că vor trece noaptea oameni cu vite, ieşea cu călăreţii şi-i jefuia. A îndrăcit şi rânduiala păşunatului, nelăsând vitele oamenilor pe izlazuri. A înmulţit vămile, încât până la urmă ajungeai la ţintă cu sacul sau cu carul gol! Greu slujeam pe la cetăţi până atunci, dar acum şi asta s-a îndrăcit. Ni se cere să cărăm de zece ori mai multe lemne, de zece ori mai mult pietriş, bolovani şi tot ce trebuie la cetăţi. Mai mult, a continuat moşneagul. Dacă mai demult femeile noastre erau nevoite să urce sus, la cetăţi, numai vara, să muncească din noapte până-n noapte, acum sunt nevoite să urce la cuiburile satanei în timp de iarnă, desculţe şi cu pruncii în braţe… Treabă-i asta? Şi apoi, oh, Doamne… ceea ce mă sperie până-n unghii, e furtul de oameni… Stai ziua mare şi ari pe câmp, şi deodată vin călăreţii! Te leagă în lanţuri şi te duc între caii în galop, pe alt domeniu, mai rău ca pe vite, căci ele cel puţin nu ştiu vorbi!           Taman ca la noi la Lipova! a intrat în vorbă altul. Eu, unul, fraţilor, din breasla fierarilor sunt şi vă spun că şi peste bresle bântuie acelaşi vânt cu suflet de gheaţă. De asta ne-am urnit, să mergem la Buda, şi breasla fierarilor, şi căruţaşii, căci nu mai putem răbda! Dacă se poate răscumpăra libertatea şi prin sânge, cu plăcere… Eu, unul, a reluat fierarul, am de gând să mân caii până la Ierusalim, cum mi i-am mânat la anii 1488, până în Zarand, când s-a sculat Zarandul împotriva domnilor! Aţi auzit de asta? Mai ţineţi minte?           Oh, vremuri! a spus Ion Şoimuşan. Nu mi-i că voi pieri pe cine ştie ce câmp străin. M-am sculat la chemarea clopotului şi mă duc, însă mereu mă gândesc la ai noştri cei rămaşi! Oare ce-o să li se întâmple?           Au tăcut toţi. Pulbere le intra în guri şi-i orbea, şi mare era tăcerea. Numai din când în când se auzea departe, înainte, un cântec de jale. Toţi şi-au cunoscut în cântecul acela singuratic sufletele încărcate de durere. De fapt, melodia nu existase, nimeni n-o alcătuise până la acel exod. Acum izvorâse firesc, ca glas al marilor mulţimi de amanţi revărsfrâdu-se spre Buda ca un puhoi. Mergând necontenit, oamenii îşi ascultau sufletul lor şi mergeau urmându-şi sufletul ce prinsese viaţă şi se înălţase în cântarea plină de deznădejde. Gândurile se furişau înapoi spre satele părăsite, spre căsuţele sărmane, unde rămăseseră ai lor să-i stoarcă de sânge căpcăunii. Parcă vedeau în ogrăzi strâmte vite flămânde, mugind spre iarba imaşurilor interzise. Unii îşi vedeau femeile şi copiii arând pe marile domenii, mânaţi cu biciul sameşului. Spre a macină o poală de grâu, trebuiau să urce la cetate, unde blestematul sameş Terţiapars le lua aproape tot, încât se întorceau acasă şi mai săraci.           Ion Şoimuşan se gândea la episcopul Csaky şi parcă-l vedea ridicând crucea de aur şi grăind blând, în timg ce petrecea spre rugul înălţat pe deal femei albe de groază, îl auzea cum citeşte cu glas înalt şi cutremurător versete din evanghelie, în timp ce trupurile omeneşti trosneau în flăcări şi călăii scormoneau vreascurile, întărindu-le puterea.           Dar moşneagul şi-a fugărit vedenia de la sine, căci puhoiul omenesc grăbea acum printr-o vale largă, jgrăbea necontenit şi cântecul singuratic nu mai contenea, înainte, departe, departe, unii abia desluşeau flamura voivodului Ciuci. Fluviului omenesc în năboire necontenit i se adăugau pâlcuri înarmate cu coase, furci şi halebarde; se adăugau mercenari stând în aşteptare la hanuri singuratice. Se adăugau şiruri de care, şiruri de căruţe, mulţimi pe jos cu totul neînarmate, decât cu setea de a se răscumpăra din angarale. La Buda aveau să li se dea arme potrivite, încălţări şi veşminte, după cum se vestise la chemarea clopotelor. Deocamdată, mai cu seamă setea îi usca, şi drept este că treceau pe lângă fântâni, pe lângă ochiuri de ape, dar se stăpâneau, căci setea de a fi liberi era mai puternică decât setea vremelnică trupească.           Au mărşăluit şi în ziua a noua şi în noaptea a noua. Acum, drumurile nu-i mai încăpeau şi pretutindeni la apropierea lor bubuiau clopotele. Pe turnuri şi pe clopotniţe fâlfâiau steaguri cu cruci roşii, semnul extraordinarei transhumante1.           Se vedeau pe maidanele satelor predicatori, grăind înflăcăraţi, îndemnând mulţimile să se alăture puhoiului. Când şi când, se vedeau lupte între pământeni şi pâlcurile de mercenari           1 Transhumantă – migraţie, deplasare masivă.           ai nobililor, încercând să-i oprească din exod, dar încercau degeaba, căci pământenii coborau dealurile în fugă, înarmaţi numai cu ura şi cu setea de a fi liberi. Se vedeau, când şi când, femei încleştate de bărbaţii lor; se vedeau copii plângând după părinţi şi fraţi porniţi în nemaipomenita aventură.           Cel ce se uita cu băgare de seamă la cei ce veneau de departe îi vedeau traşi la faţă ca de o istovitoare sete, însă crispaţi în ură şi-n hotărâre. Flamura voivodului Ciuci se plecase, însuşi el arăta mai bătrân, aşa ostenit şi acoperit de pulbere, însă ca un fluid înviorător a străbătut mulţimile, în apropierea Aradului, când au auzit clopotele şi când au sosit voivozii în opinci, dfn Maramureş. Aveau plete inelate şi erau în straie de ciobani, însă bine întemeiaţi în pâlcuri călări şi bine înarmaţi. Apoi le-au ieşit înainte cete de călugări cu cruci roşii pe sutane, studenţi tocmai din Boemia, adepţi ai lui Jan Hus, cel ars pe rug. înspăimântător vuiau clopotele Aradului când mulţimea a copieşit uliţele ca un fluviu de capete, de lănci, de halebarde şi furci, de suliţe, de ţăpoaie şi de drugi nestrunjiţi. Ferestrele deschise erau pline de privitori, pline erau de mii de privitori acoperişurile, arborii, turnurile. Fluviul uman trecea într-o tăcere adâncă, înainte, pe sub bubuiturile clopotelor. Se închideau repede atelierele. Meşterii săreau pe cai. Se amestecau în puhoi şi nu se mai vedeau. Se amestecau în puhoi tot felul de pârgari, neguţători, cojocari, fierari.           Pe steagurile lor luceau semnele breslelor.           Îi apucase de-a binelea ziua a douăsprezecea. Erau de mult departe de cetatea Aradului, când i-au ajuns câţiva pământeni din Şoimuş, călări. Ochii lor răspândeau groază. Unul spunea:           — Castelanul şi episcopul au început pedepsele!           Timişan a stat o clipă. Şi-a pierdut cunoştinţa. Şoimuşanul istorisea mai departe:           Când s-au încredinţat că v-aţi îndepărtat destul, castelanul şi episcopul ne-au adunat în curtea cetăţii, pe toţi cei rămaşi. Au zăvorât repede porţile. Şi, în timp ce episcopul citea versete despre nesupunere, rugul se înălţa.           Timişan s-a zvârcolit, s-a apucat de gura tunului din car. A întrebat cu o linişte înspăimântătoare:           Dar Ilina?           Nu ştim, frate, nu ştim!           Timişan sărise din car, reînviat parcă de izbitura ştirii. O clipă a stat locului: încotro să apuce? înainte, spre Buda, sau să se întoarcă la Şoimuş? Fata parcă-i făcea semne deznădăjduite, şi parcă-i auzea plânsul, în timp ce urca dealul spre rug. Episcopul Csaky parcă rostea versete despre mântuirea sufletului. Timişan şi-a adus aminte cum Ilina i-a făgăduit că va sta ascunsă la bunică-sa în Zarand. S-a mai liniştit. Şi-a ridicat halebarda din car. S-a amestecat în frământ. Oamenii tocmai se descopereau cu bună cuviinţă căci se arătaseră doi călugări. Unul dintre ei, pe nume Avacum, era înalt şi pietros şi parcă-şi tuna ruga de binecuvântare. Celălalt, pe nume Barnabas, era mic şi slab, şi arunca spre frunţile descoperite stropii de apă dintr-o creangă înmuiată rar într-o strachină de lut.           — înainte! tuna din glas Avacum, în timp ce flamurile şi frunţile se ridicau, parcă reînviate de tunetul glasului şi de apa din creanga lui Barnabas.           Dar s-au bulucit deodată, când cei din frunte s-au oprit. Voivodul Ciuci s-a întors în galopul calului. S-a descoperit în faţa cuvântătorului:           V-am pofti, înalţi cuvântători, să vă rânduiţi în fruntea noastră…           De ce în frunte? a bubuit din glas Avacum, dar a pornit, şi a pornit şi Barnabas, cu paşi mărunţei, fluturând creanga plină de stropi. Strachina cu apă i-o ducea un băiat în sutană, pesemne învăţăcel.           Şi au mers zile şi nopţi. Li s-au tot adăugat mulţimi. Acum erau acoperite de pulberi toate punctele cardinale, îi întâmpinau sate de pe Tisa. Veneau alte sate, din sud. Se istoriseau întâmplări despre luptele cu nobilii, despre aşezări omeneşti trecute prin foc. însă pământenii biruiau împotrivirile, fugind spre puterea exodului, urmăriţi de mercenarii cetăţilor şi de vedeniile răului de-acasă.           Deodată, trei călăreţi au spart zarea dinspre miazăzi. Avacum s-a plecat spre Barnabas:           Cine-or mai fi şi aceste satane ale veacului?           Într-adevăr… a cârâit din glas Barnabas.           — Asta ce-o mai fi? a întrebat voivodul Ciuci, strunindu-şi calul.           Omenirile s-au îndesat strâns. Apoi s-au răvăşit ca apa dintr-un hârdău prea plin. Călăreţii au oprit scurt. Şi-au luat coifurile de pe cap. S-au plecat cuviincioşi în săi:           — Vă poftesc bun ajuns! a rostit cel din mijloc. Sunt diacul Ion Sanislău, din Lipova, şi vă aduc ştire…           Mulţimile se strânseseră mai tare. Cuprinseseră în mijloc călăreţii şi pe voivodul Ciuci…           Ce-i? Ce-i? Ce-i?           Să fie tăcere! a tunat Avacum din glas, în timp ce Ion Sanislău scotea de la piept un sul şi-l desfăşura în faţa voivodului. Cu cât citea, voivodul Ciuci se făcea mai alb.           Vânzare? a întrebat deodată.           Precum se vede! Brandenburg a adunat toţi castelanii şi au întocmit această plângere. Mi-au dat-o s-o duc drept la Buda…           Nemaipomenit!           Fraţi ai mei! După cum vedeţi, în loc să duc jalba la maimarii Coroanei, v-am adus-o, iar noi ne adăugăm vouă…           Vă mulţumim! a răspuns voivodul Ciuci şi citea pentru a treia oară jalba castelanilor… Osebit de aceasta, aducem veste că domniile se vor paragini, din lipsa şerbilor noştri duşi în vânarea vânatului! Rugăm ded, să se trimită grabnic oşti bine întemeiate, spre a împrăştia şerbii înapoi pe la cetăţi şi la câmpiile nelucrate… O grijă mare a încreţit fruntea voivodului: ce s-ar alege din toată această omenire, dacă i-ar ataca o oaste bine întemeiată? A poruncit repede oprirea, într-un bivuac nesfârşit. A chemat în poruncă studenţii husiţi din Praga, încercaţi în lupte; a chemat la sine alţi bărbaţi care-şi arătaseră vrednicia în bătăliile cu Turcii. Le-a poruncit rânduirea în pâlcuri strânse, după ştiinţa vărsărilor de sânge. Şoimuşenii au trecut sub flamura lui Timişan, după ce au coborât tunurile din care şi le-au şters gurile de pulberi. Din carele fierarilor din Lipova au fost coborâte grămezi de lănci, grămezi de securi. Au fost scoase, din alte care, halebarde grele lucrate de făurarii arădani. Mii de spade au fost scoase de sub fânul din alte care.           Curând, tabăra vuia de poruncile muştrului. Mulţimea informă de ieri se desfăcuse în pâlcuri aliniate şi strânse compact. Au întârziat trei zile şi trei nopţi în bivuac, săvârşind necontenit prube de atac şi apărare, prube grele de luptă cu spada şi corp la corp.           Apoi, într-un răsărit de soare, au sărit Tisa. S-au uitat în urmă, departe, spre câmpiile natale, dominate de vedeniile ciclopice ale cetăţilor.           Cel dintâi a oprit, drept la mal, voivodul Ciuci. Şi-a scos coiful spre mulţimile de dincolo. Curând, larma trecerii amintea ostile lui Caesar trecând fluvii prin marile păduri ale Germaniei.           Cu cât treceau dincolo, din murmurul nedesluşit şi din larma în creştere, se desluşea un nume binecunoscut la acel veac frământat:           Gheorghe Doja…           Cine?           Gheorghe Doja!           Gheorghe Doja? s-a mirat Timişan, întrebându-l încă o dată pe pustnicul Barnabas: chiar Gheorghe Doja?           Şi ce te miri? s-a întors mânios pustnicul. Spui poate că nu i se cuvine rang de căpetenie a cruciadei?           Timişan i-a pus alte întrebări, însă Barnabas l-a plesnit cu creanga peste faţă şi binecuvânta înainte oamenii, în timp ce Timişan sta pironit locului şi-i reveneau tot mai vii în amintire întâmplări de la cetatea Belgrad. Parcă-l vedea pe Doja, luptând cu un turc buzat şi înarmat cu iatagan! încremenite stăteau ostile crucii la metereze, înlemnite stăteau în jur, câtă frunză şi iarbă, ostile Proorocului! Spada lui Doja s-a încrucişat cu iataganul! L-a rupt drept în două! Apoi, după ce s-au potolit gemetele de îndemn de la meterez, şi după ce prin ostile Proorocului a trecut ca un vânt, Doja şi-a desfăcut braţele! Arapul şi-a desfăcut braţele! S-au strâns deodată! Au încremenit aşa! Apoi Doja a înşfăcat duşmanul! L-a săltat în sus! Când l-a izbit de pământ, la meterez au izbucnit răcnete de bucurie! Prin ostile Proorocului a trecut mai repede şi mai puternic vântul spaimei. Şi trecea viteazul Doja prin amintirile lui Timişan, ridicat pe scuturi şi purtat prin faţa oştilor! Deşi abia ieşit din copilărie, Timişan urmase flamura eroului şi prin alte locuri rămase de neuitat. Pe urmă, Gheorghe Doja s-a dus întru ale sale, fiind dăruit cu domenii şi rang de nobil, iar Timişan s-a întors la ale sale, punând halebarda la ruginit şi înşfăcând sapa serbiei. Acum, degeaba îl împingeau puhoaiele de oameni, degeaba-l strigau şoimuşenii, căci el sta pierdut în amintiri. A pornit parcă într-un vânt. Dorinţa de a-l revedea pe Doja îl luminase şi-şi amintise un vechi cântec de mercenar. Cânta mergând pe sub flamurile pâlcului:           A pătruns Mahomed în Belgrad, Pe calul alb şi focos…           Şi au continuat pilcurile din faţă:           Dar curând fugea Mahomed, Căutându-şi dinţii pe jos…           După aceea, cântecul războinic a cuprins încet miile de oameni; numai asprii cuvântători Avacum şi Barnabas ameninţau în urmă cu pumnii, să se stingă cântecul, să se stingă râsul şi veselia, căci doar plecau într-un drum fără întoarcere! Cânta până şi bătrânul voivod Ciuci; şi cânta Ion Sanislău; şi cântau studenţii din Boemia, lăsând cucernicia fariseilor şi celor ce nu mai au inimă într-înşii… Străjile călări trimise înainte şi ariergărzile aduceau veşti dese, însă le spuneau numai voivodului, şi chiar când veştile erau îngrijorătoare, acesta zâmbea înainte, spre a nu răspândi spaimă, într-adevăr, înainte, în urmă, şi-n amândouă laturile, străjile vedeau pâlcuri de oşti în zale, mergând paralel sau numai pândindu-i şi retrăgându-se în fuga cailor. Unii au desluşit pe scuturi semnele castelanului Prantner, însă puţin le mai păsa oamenilor, căci într-o dimineaţă au zărit Dunărea şi muntele Sfântului Gellert, şi mai apoi turnurile şi meterezele cetăţii Buda. Clopotele bubuiau şi mii de flamuri fâlfâiau pe turnuri. Dar câmpia era acoperită de alte mulţimi, scurse din alte puncte cardinale şi venea dinspre ele un vuiet ca o ploaie de vară cu grindină.           Pâlcuri de călărimi săvârşeau întreceri din galop şi din lupta cu lancea. Fulgerau spadele în mijlocul altor pâlcuri călări. Roiau cete de şerbi, cu coase şi furci. Chemările şi râsetele puternice copleşeau totul, în mijlocul anahoreţilor1, ridicaţi pe uriaşe boloboace, cuvânta unul, Laurentie, cu glas cântător şi înalt. Pulberea stârnită de cei peste şaizeci de mii de oameni se ridica asemeni nourilor. Din toate şi din tot răbufnea nerăbdarea de a porni. Acest ghem gigantic amintea adunarea furtunilor la marginea orizontului.           S-a deschis poarta cetăţii. S-a arătat pe cal alb Gheorghe Doja. Trâmbiţele au retezat frământarea formidabilă, în ghemul inform s-a ivit conştiinţa unităţii. Porunci repezi făceau rânduială în ghem. Curând, locul a rămas gol, încadrat în patru coloane de oşti aliniate.           Urmat de Grigore, fratele domniei-sale, de Hosu, sfetnic de mână dreaptă, şi de anahoretul Laurentie, Gheorghe Doja şi-a scos coiful. După ce şi-a făcut scurtă rânduială în plete, a pornit să-şi vadă ostile în linii.           Uralele erau mai tari ca bubuiturile clopotelor. Un şir de călugări îl urmau binecuvântând.           După ce s-a uitat zâmbind în miile de ochi ai primei linii; şi în ochii celei de a doua, Gheorghe Doja nu şi-a stăpânit defel bucuria, deosebind ostile transilvane! Ba, a trebuit să-şi fugărească din ochi o ceaţă sărată, când a cunoscut pământenii din Secuime. Abia şi-a stăpânit un strigăt de bucurie, când l-a văzut pe Timişan… îl cuprinsese un dor aprig după locurile natale, dar şi l-a stăpânit. S-a apropiat de Timişan. îl înăbuşeau amintirile, iată, în faţa lui se aflau prietenii vechi de luptă, se afla ţara lui de baştină, dusă sub flamuri în atâtea rânduri, la nemaipomenite isprăvi cu spada! Omul simplu din fiinţa lui îl îndemna să sară din şa, să mângâie grumajii şi coamele cailor, şi mirosul iute de sudoare să-i aducă aminte de vremuri vechi, de o căsuţă bătrânească şi de caii aprigi din copilăria lui.           Transilvănenii noştri… spunea Hosu, potopit şi el de dorul locurilor părinteşti.           Cât de mulţi sunt! a adăugat Grigore.           Gheorghe Doja se apropiase de-a binelea de Timişan. Acesta i-a înşfăcat mâna. l-a scuturat-o puternic. Degeaba căuta şi el nişte cuvinte fierbinţi, căci amintirile îl înăbuşeau.           — La fapte de vitejie! spunea Doja, în timp ce Timişan abia îngăima, roşu de bucurie:           — La fapte de vitejie, bineînţeles!           1 Anahoret – pustnic.           — Altfel nici nu se poate!           Oricât voia să treacă înainte, Gheorghe Doja îşi strunea calul să mai întârzie, să-şi mai vadă o dată, în coloanele transilvănene, patria şi sufletul de odinioară.           Pe la noi bate vânt înspăimântător! spunea Timişan, cu toate băierile inimii deschise. Ne usucă tirania, Gheorghe Doja!           Dar… a reluat după o clipă, oare acum nu eşti şi domnia-ta nobil?           Ce vorbă-i asta? s-a mâniat Grigore.           — întreabă doar din amărăciune, i-a răspuns Hosu.           Gheorghe Doja a stat o clipă pe gânduri. Se simţea pălit în inimă. A răspuns râzând larg, ţărăneşte, cu toată gura:           — Nobili? Putem fi nobili numai din născare! Averea, frate Timişan şi fraţilor, ne poate da ranguri, dar nu ne poate da nobleţe! Iar dacă rangurile ucid omenia din sufletele noastre, le vom lepăda!           Gheorghe Doja s-a oprit din râs. A stat câteva clipe, grav. Mai apoi s-a uitat lung la pământenii din Transilvania; şi văzându-i în zdrenţele umilinţii şi cu ochii duşi în fundul capului, glasul i s-a înmuiat mai tare:           — Pune-ţi coiful pe cap, Timişane! Descăleca şi pe inima ta strânge-mă!           A sărit din şa. A sărit şi Timişan. Uralele au cutremurat liniile de oşti, când Doja şi-a îmbrăţişat, prin prietenul său, pământul patriei, însă la spatele lor se oprise pâlcul de călugări. Avacum tuna din glasul puternic:           — Nu-i vreme de duioşie, fraţilor! Lăsaţi duioşiile şi lacrimile bucuriei femeilor proaste şi pruncilor neştiutori!           Amin! a cârâit Barnabas, stropindu-l pe Doja cu apă din creangă^.           În vecii vecilor! a adăugat Laurentie.           Îţi aduci aminte? Sunt voivodul Ciuci! spunea după aceea bătrânul oştean, înduioşat, în timp ce Doja îl îmbrăţişa.           Timişan ar fi vrut să-i mai spună multe, să-l întrebe multe, căci grozav îi stăruia în minte Ilina! Ce va fi făcând, oare, Mina? Acum nu-i mai era aşa de teamă de soarta ei, căci văzuse cu ochii lui că înşişi regii cei mari au stârnit exodul sărmanilor spre moarte sau răscumpărare. Castelanul Prantner şi episcopul nu mai au încotro şi se vor supune şi ei poruncilor de sus şi voinţei şerbilor!           Gheorghe Doja, Grigore şi Hosu se îndepărtau în trapul cailor, către linia oştilor din faţă, bine strânse şi îmbrăcate în zale. Erau vechi cavaleri germani, croaţi, italieni, şi o mulţime de studenţi husiţi tineri. Apoi, după ce a stăruit mult la artilerie, descălecând şi cercetând tunurile, Gheorghe Doja a sărit în şa şi mai apoi tuna din glas în mijlocul careului:           — Oşteni din toate seminţiile! Şerbi! Mâine în zori vom porni să înfruntăm cea mai tare putere a lumii!           Adânc ascultau ostile, în timp ce Gheorghe Doja arăta că-i aşteaptă glorie şi moarte, însă şi una şi alta cer eroism. Iar eroismul nu vine din stihie, ci din rânduiala aspră! Şi, întrucât nedisciplina unui singur om poate aduce întregii obşti pierdere şi moarte, pedeapsa va fi dată de toată obştea! Totodată, eroismul fiind şi el izvorât din puterea obştească, laurii îi va împărţi obştea, căci aşa e frumos să fie…           — E adevărat, oşteni, că ura noastră asupra Turcilor nu cunoaşte margini, dar trebuie să-i luăm pildă cum cuceresc şi înving datorită disciplinei! Aveţi încredere că şi gloria şi pedeapsa vor fi împărţite numai pe sfânta dreptate…           Sfârşind, Doja a făcut semn să fie date de-a dura, în mijlocul careului, poloboace uriaşe! Să fie aduşi boii fripţi! însă prin oşti a trecut ca un vânt! Liniile s-au cutremurat! S-au rupt! Un strigăt străbătea tot mai stăruitor:           — Neomenie…           Gheorghe Doja a rămas înmărmurit. Se uita cum se apropie de el o ceată de şerbi. Erau cu ochii scoşi! îi conduceau alţi şerbi, cu urechile tăiate.           — Ce-i, fraţi? a tunat el din glas.           — Voi staţi şi petreceţi! a răspuns un şerb, cu înspăimântătoare dojana. Şi iată ce fac în vremea asta nobilii, prin satele Ungariei… Porniserăm şi noi încoace, dar am fost opriţi şi pedepsiţi precum vezi…           Cine? Cine a îndrăznit! tuna din glas Avacum.           Cine? cârâia glasul înalt al lui Laurentie.           Nobilii…           A urmat o tăcere de piatră!           Apoi, din şaizeci de mii de piepturi, a izbucnit strigăt:           — Moarte nobililor!.           Avaoum se urcase pe primul poloboc. Ridicase cârja înaltă, răcnind şi cerând domnilor afurisenie şi piefdere prin moarte! Pe polobocul următor, Barnabas în zadar se muncea să scoată din pieptul lui mic un cuvânt ca tunetul! Şerbi veneau, istorisind despre trageri în ţeapă şi arderi pe rug. Cu cât veneau ostile şi cu cât glasul oştilor creştea, clopotele Budei tăceau pe rând, arătând ruperea nobililor de exod şi de plecarea în cruciadă.           — Ce facem, Gheorghe? l-a întrebat pe Doja fratele său.           iată, pâlcurile de nobili părăsesc tabăra. Vom trece de partea şerbilor?           Asta se va vedea! a răspuns Gheorghe Doja.           Era pământiu la faţă. Ochii i se întunecaseră!           Ar trebui, poate, un consilium… a adăugat Grigore.           Hm! consilium… a spus Hosu, uitându-se la plecarea şi mai grăbită a nobililor.           Un consilium?! s-a mirat Gheorghe Doja, tresărind din nişte gânduri, parcă întorcându-se dintr-o furtună. Consilium? Cu cine?           Cu nobilii! Un consilium… să…           — iată, se răzvrătesc ostile! l-a întrerupt Hosu. Ce facem?           Într-adevăr, liniile se desfăcuseră mai tare. Mai tare se învolburaseră. Cete pe jos se îndepărtau înghesuindu-se, strigând. Alte cete, călări, se îndesau şi-i striveau:           — Acasă! Acasă! Acasă!.           Ce facem? a întrebat, apropiindu-se repede, un pârgar din Pesta.           Dar tu ce crezi, Ambrosius? i-a întors cuvânt Grigore.           — Eu? Cred ce spune căpetenia. Gheorghe Doja ce spune?           Însă acesta tăcea înainte. S-a uitat la Ambrosius cu ură stăpânită:           Ce cred eu, va fi înspăimântător…           Acasă! Acasă! Acasă!.           Nobilii ne ucid femeile şi copiii…           Acasă! Acasă!           Însă puţini s-au îndepărtat prea mult de locul de adunare. Se întorceau. Se îngrămădeau în jurul capăteniei, răcnind şi împingându-se să-şi facă loc mai în faţă. Simţeau că, fugind, nu vor ajunge cu zile, ci vor fi măcelăriţi! Unica mântuire şi unicul adăpost era omul acesta care tăcea, însă, ca mormântul. El însuşi parcă murise. Semăna cu un străvechi rege scit, mort şi aşezat pe cal, înainte de a fi dus şi înmormântat într-un gorgan…           — Mântuitorul nostru! Mântuitorule! strigau şi şerbii, şi studenţii lui Jan Hus, şi Ion Sanislău, şi voivodul Ciuci.           Deodată, când s-au îngrămădit asupra tuturor, Secuii, să-şi facă loc, Gheorghe Doja a tresărit puternic. A clipit des din gene, ca revenit dintr-o noapte înfricoşătoare.           — Moarte! Moarte nobililor! a strigat ridicându-şi securea.           Auzindu-l, mulţimile s-au învolburat mai straşnic.           Au tăcut când Gheorghe Doja a ridicat securea a doua oară, spre turnurile şi clopotniţele Budei:           — Fugiţi la clopote…           Cel dintâi val a potopit ostile nobilimii şi s-a întins până departe de cetate, trecând prin para focului castele şi cetăţui. Totul s-a petrecut în răsunetele clopotelor. Poate noaptea aceea a fost unică, prin fulgerele spadelor, prin repeziturile securilor şi prin sângele scurs. Tot ce se afla cu un ceas mai înainte ocrotit de blazon, de la castelani bătrâni până la prunci, a fost trecut prin ascuţişul îngrozitoarelor arme ale şerbilor, încât după trecerea nopţii soarele lumina stârvuri de castele încă fumegânde şi sate întregi în flăcări. Pe marginea drumurilor şi-n porţile palatelor, sub arcade de blazon, oameni atârnau în funii sau în cingători. Unii dintre împilători au fost ciopârţiţi până la fărâmă, cu securi grele de pădurari sau cu sape mari încă cu gust amar de buruiană.           După această scurtă noapte a patimilor, şerbii s-au adunat din nou, cum se adună valurile mării în simetrie, după alinarea uraganului. S-au adunat mai ştergându-şi de sânge spadele şi securile, şi mai având în ochi para focului din noaptea până atunci unică.           Hramul răzbunării fiind încheiat la Buda, Gheorghe Doja şi-a amintit cuvintele rostite peste zi, despre rânduială, adevăratul temei al izbânzilor prin sabie. Deci, a poruncit cu glas aspru alinierea în cinci coloane bine legate, lăsându-le într-o scurtă aşteptare. A întemeiat în pripă sfat de război, cu Hosu, cu Grigore şi cu Timişan. Când s-a înfăţişat Ambrosius, Gheorghe Doja l-a privit cu bănuială. Fapt este că Ambrosius avea în fire ceva de vulpe, începând cu glas mieros şi cu mişcările slugarnice, încât, deşi Gheorghe Doja îl cunoştea destul, acum îl îndemna inima să nu-şi arate planurile viitoare în faţa lui. Unde fusese Ambrosius peste noapte? Oricum, nu fusese nici printre clopotarii răzbunării, nici printre cei ce lucraseră cu spadele. Grigore îl zărise trecând Dunărea, dincolo, şi acum Ambrosius arăta că se furişase acasă, de grija copiilor. Oricum, din lipsa altui om de credinţă, cunoscător al locurilor, Gheorghe Doja l-a împuternicit în rang de căpetenie a coloanei ce trebuia să ţină cetatea Buda sub pază. Apoi, ţinând seama de voinţa miilor de oameni, a rânduit aşa fel coloanele, încât toate să pornească spre ţinuturile natale, unde aveau de răzbunat dureri şi unde nu-şi vor cruţa nici duşmanii, nici sângele.           După încă o privire asupra oştilor, după încă o privire plină de grijă asupra hranei şi tunurilor, Gheorghe Doja a stat înlemnit pe calul său, chemând dintr-o profundă noapte lăuntrică spiritul răzbunării. Când a ridicat spada şi când şi-a făcut vânt înainte, coloanele s-au urnit în tăcere.           Hăis, bouleni, înapoi spre muntele Golgotei! şi-a îndemnat boii Ion Şoimuşan, la coada coloanei transilvănene, şi a trebuit să-şi şteargă ochii, căci plângea, poate de bucuria întoarcerii acasă.           Hăis, cea! a strigat moşul Vasile. într-adevăr, înapoi la muntele Golgotei…           N-ai făcut bine, Gheorghe! a rostit Grigore către Doja, uitându-se în urmă la coloana lăsată în seama lui Ambrosius.           Îmi dau şi eu seama, căci n-am încredere în el! Plecăm la drum lung şi lăsăm foc mocnit sub cenuşă…           Hosu a intrat şi el în vorbă:           — Ce-ar fi dacă ar rămâne lângă dânsul unul dintre noi?           — Numaidecât! a adăugat Barnabas, călărind pe-un armăsar, însă blând ca mielul din Galileea.           Va rămâne Grigore, fratele meu! le-a răspuns Doja, şi când fratele i s-a închinat de rămas bun, el'abia şi-a stăpânit un oftat.           Poate nu ne mai vedem…           Cine ştie!           Dacă pier eu şi tu trăieşti, ai grijă să saluţi o dată din partea mea munţii Secuilor! Sădeşte pe mormântul părinţilor un măr…           Să lăsăm duioşia! a tunat din glas Avacum, şi Gheorghe Doja şi-a întors capul în urmă, să se mai uite o dată la fratele său.           Ochii tuturor jucau într-o ceaţă sărată, în urma lor venea coloana mercenarilor în zale, şi mai în urmă studenţii din Boemia, şi alte pilcuri, şi altele, mii de oameni, mii de lănci, de spade şi halebarde.           O coloană a Transilvănenilor urca un deal, drept către răsărit, spre pământurile natale. Cumplit se mai bucura Timişan, că lucrurile luaseră această întorsătură neaşteptată! Curând va ajunge la Ilina, şi dacă stelele vor fi de partea lui, şi după răfuiala cu nobilii, şi după trecerea lor prin foc şi spadă, el îşi va ridica o căsuţă, şi nici o mie de ani de-ar trăi nu i-ar fi fost de ajuns…           — Văd că te bucuri de întorsătură! i-a spus voivodul Ciuci.           Nu te dojenesc, ci te înţeleg şi te cred, căci şi eu am trecut prin focul iubirilor şi prin focul bătăliilor… Dar, Timişane…           Bătrânul oştean ar fi vrut să-l sfătuiască să-şi ţină inima, să se înveţe de pe acum cu răul, căci drumul lor poate duce la rug sau la Dealul Curcilor! Dar cum să strice bucuria omului, când omul are bucurii aşa puţine?!           Nu fac bine să mă bucur, voivoade? Cum să nu mă bucur, când abia de o săptămână mă cununasem cu Ilina? în locul meu, ce-ai face?           M-aş bucura şi eu, prietene/..           Oh, Doamne! a oftat Timişan, şi asudase, nu atât de dogoarea cerului, cât de prea marea bucurie. Cum ajung, mă reped în Zarand la bunica ei…           L-a mai întrebat pe bătrânul voivod dacă, la o adică, va binevoi să-i boteze primul prunc.           Cu bucurie! a 2âmbit voivodul Ciuci. Numai să ai vin bun şi mult, şi taraf de lăutari…           N-ai grijă despre asta, prea cinstite naş!           Timişan nu şi-a putut stăpâni un chiot, încât din coloană s-au auzit alte chiote şi altele…           Dar bătrânul voivod se întunecase în gânduri, după ce se uitase lung, în urmă, la coloana lui Gheorghe Doja. Acesta arătase cu spada spre Seghedin, după ce dase poruncă lui Laurentie să pornească să treacă prin foc şi sabie Oradea.           Mai apoi, pe Gheorghe Doja îl întâmpinau satele marei puste, şi coloana se îngroşa zi cu zi. Când mărşuiau noaptea, izbucneau înaintea lor puhoaie de foc şi abia se desluşeau în lumină oamenii mărunţi cât gâzele, şi abia se auzeau strigăte. Uneori, cete de şerbi îi întâmpinau, târând în urma lor nobili legaţi în funii. Topoarele fulgerau în sus şi-n jos şi capetele se dădeau de-a dura în şanţuri sau se amestecau pe sub miile de picioare ale coloanei, repezite necontenit până se făceau fărâme şi pulbere, ca într-un măciniş înspăimântător.           Puhoaiele de foc se îndesau din ce în ce, în tot lungul drumului spre Seghedin.           Însă, când s-a desfăşurat la atac, coloana lui Doja nu a avut sorţi buni. Nu destul de pregătită şi nu destul de legată prin rânduială, oastea şi-a pierdut cumpătul când a trecut la iuruş cavaleria nobililor. Galopând cu securea ridicată, Gheorghe Doja a simţit deodată că prea puţini îl urmează. S-a întors scurt, şi coloana lui făcuse cale-ntoarsă, în timp ce artileria nobililor trăsnea, însă, comandantul nu şi-a pierdut cumpătul. Ştia, din bătăliile vieţii lui, că aşa se întâmplă la botezul primului iuruş, că abia atunci, în lovire cu primul foc, se săvârşeşte călirea firii omeneşti. După ce a făcut rânduială în coloanele răvăşite, toţi l-au văzut schimbat: era de o neînchipuită şi neîndurătoare asprime. A făcut semn din sabie spre răsărit. A pornit între Avacum şi Barnabas. Acum îi părea rău că îl trimisese pe Hosu cu altă coloană, către nordul Transilvaniei. Avacum tuna din glas. Barnabas tăcea, pe armăsarul lui uriaş şi blând, şi numai din când în când cânta frânturi de psalmi, ai mâniei împotriva unui Ierusalim pierdut, îi întâmpinau alte sate. Clopotele răsunau. Puhoaie de foc şi ruine arătau că vrajba lucrase cu mânie înmiită.           Însă, curând avea să se învedereze că o nenorocire nu vine niciodată singură. Pe când iscoadele trimise de mult la cetatea Cenadului dădeau seamă, arătând că vor avea de luptat cu oşti puternice, conduse de Bathory; pe când Gheorghe Doja stătea pe gânduri, doi călăreţi au spart zarea dinspre apus. încă de departe s-a văzut pe unul din cai, la spatele călăreţului, o legătură cu un trup omenesc. Când s-aoprit, legătura se cutremura când şi când.           Grigore! a strigat careva, când Grigore şi-a ridicat coiful să-şi şteargă sudoarea.           Unde e fratele meu? a strigat acesta, arătând legătura de la spatele lui. Vi l-am adus pe Ambrosius, să dea seamă!           Ce s-a întâmplat, pe toţi dumnezeii? s-a cutremurat Gheorghe Doja.           Mai bine lumea pierea din prima zi a zidirii ei! Ce fiară a putut da chip de fiinţă omenească şerpilor Gheenei? iată: îndată ce voi v-aţi îndepărtat spre Seghedin, nobilii l-au chemat în ajutor pe Ion Zapolia…           Ion Zapolia… Zapolia…           — Şi când s-a sunat atacul, Ambrosius, împreună cu pârgarii, au trecut în rândurile duşmanilor… Coloana rămasă pe câmpia Racoş a fost înfrântă, până la ultimul om înfrântă… a sfârşit Grigore, şi i se cutremurau umerii de plâns.           Şi? Şi? Mai departe? a stăruit Gheorghe Doja, galben ca ceara.           Prinşilor li s-au tăiat capetele. Numai după ce nobilimea s-a săturat de răzbunare, puţini au scăpat doar cu ochii scoşi…           Oh, frate Gheorghe, frate… a gemut Grigore, însă şi-a revenit repede. Nu ne-am lăsat însă! Am stat ascunşi, prefăcuţi în cerşetori, împreună cu acest frate husit din Praga. Vino mai la faţă, Jan…           Husitul şi-a plecat capul, să nu i se vadă lacrimile.           — După ce au rămas doar străjile pe câmpul măcelului, după ce numai câinii scormoneau printre stârvurile omeneşti, împreună cu fratele Jan, ne-am furişat până în apropierea casei acestei fiare…           Zeci de spade se repeziră asupra legăturii de pe cal, însă Grigore Je-a oprit printr-un semn:           — încă nu! Şi cum, pe la miezul nopţii, fiara venea către cuibul său, clătinându-se de beţie, între alte fiare, ne-am repezit, şi după o bătălie scurtă, fiara a fost răpusă şi v-am adus-o la judecată…           — Aşa a fost, deci… a spus Gheorghe Doja, în sfârşit. Prea bine!           Şi dintr-o dată, i-a venit în minte Ion Zapolia, voivodul Transilvaniei. Nici când nu se gândise că va trebui să-l înfrunte în bătălie. Şi iată cum sunt cărările acestei lumi! Gheorghe Doja simţea bine că într-o bună zi va sta faţă în faţă cu Zapolia, poatejntr-o cumplită luptă cu securile… în vremea asta, Ambrosius fusese coborât de pe cal şi vârfuri de lănci desfăcuseră sacul.           Unde mă aflu? a întrebat el, alb de groază.           În mâini de prieteni… a răspuns Grigore şi spadele s-au îngrămădit asupra vânzătorului, însă Gheorghe Doja şi-a repezit braţul.           Opriţi! Ambrosius, te afli în mâinile lui Gheorghe Doja!           Gheorghe Doja? Tu? Gheorghe Doja, în numele mântuirii, iartă-mă…           Ambrosius se zvârcolea spre picioarele lui, să i le cuprindă, însă Gheorghe Doja s-a ferit repede…           Dar ţi-am făcut vreun rău, Ambrosius? Pentru ce să te iert în numele mântuirii? Ascultaţi, oşteni: dacă vă atingeţi de acest om, plătiţi cu capul…           Ce ai de gând? s-a mirat Grigore.           Blestemat fie vânzătorul… tuna din glas Avacum.           Să poarte crucea chinurilor! a cârâit din glas Barnabas.           Iertare! bolborosea Ambrosius.           Oşteni! a strigat Gheorghe Doja. Ce pedeapsă i se cuvine, pentru vânzare?           Funie!           Răstignire!           — Ars pe rug!           Prea uşor, oşteni!           Fraţilor! a cârâit din glas Barnabas, din înălţimea armăsarului. Ce-ar fi să-mi daţi porcul acesta mie?           Însă Gheorghe Doja nu s-a mai putut stăpâni. S-a repezit spre vânzător. S-a oprit, scrâşnind:           — Scoateţi-i un ochi!           Aşa! a icnit, după răcnetul lui Ambrosius. Mâine, pe vremea asta, să-i scoateţi şi ochiul celălalt. Pe urmă, tăiaţi-i o ureche! Pe urmă cealaltă! Apoi un braţ… Apoi…           Sfinte Dumnezeule! Omorâţi-mă!           Însă Gheorghe Doja s-a avântat în şa, strigând şi galopând ca-ntr-o vântoasă:           — La Cenad! La Cenad!.           Văzduhul s-a umplut de pulbere. în vremea asta, coloana cu Şoimuşenii înainta într-o grabă abia reţinută de poruncile aspre ale voivodului Ciuci. Pretutindeni aflau sate arse. Răsculaţii ieşeau din rânduri, cu toată opreala căpeteniei şi scormoneau cu vârful lăncilor şi cu furcile scrumul căsuţelor natale. Se întorceau în rânduri, la loc, tăcuţi şi albi la faţă. îşi muşcau buzele, să nu verse lacrimi.           Uneori se arătau înaintea lor pâlcuri de călăreţi în zale, dar se îndepărtau în galop, înainte, spre Şoimuş. Cărăuşii îşi îndemnau mai departe boii din juguri…           — Hăis, cea! înapoi la muntele Golgotei…           Timişan se înnegrise la faţă. Slăbise înspăimântător. Degeaba îi spuneau cuvinte de îmbărbătare, şi voivodul Ciuci, şi Ion Sanislau. Cu cât vremea trecea şi cu cât înaintau, Timişan se încredinţa că n-o va mai găsi pe Mina, încât mergea cu ochii în pământ şi nu-l puteau trezi din noaptea inimii sale nici strigătele de bătălie, nici veştile.           Într-o noapte, după un popas, nimeni nu l-a mai văzut. L-au căutat crezând că poate picase de osteneală, însă nimeni nu i-a mai dat de urmă. Au oftat după el şi voivodul Ciuci, şi Ion Sanislau, şi cărăuşii din Şoimuş, şi meşteşugarii din Lipova, şi toţi tunarii. Apoi, amintirea lui a început a păli, căci aveau de luat pieptiş oşti din ce în ce mai mari şi mai bine întemeiate.           Într-o dimineaţă, când străjile înainte mergătoare s-au suit pe zare, au văzut valea plină de pulberi şi l-au zărit pe castelanul Prantner. L-au zărit şi pe episcopul Csaky. Pe înălţimi se aşezau tunurile, în sfârşit, răsculaţii simţeau că ceasul se apropie. Strigau de nerăbdare. Grăiau răstit. Unii, însă, tăceau, strângând puternic mânerele spadelor şi uitându-se drept înainte, ţintă.           Abia a ridicat braţul voivodul Ciuci, şi coloanele s-au urnit, în pas apăsat şi repede. Au urcat zarea, dar s-au izbit la pământ când au lătrat tunurile vrăjmaşilor. Şoimuşanii au pornit la vale, dând soarelui mii de strigăte, şi peste puţin oastea în zale a vrăjmaşului forfotea în ceaunul văii, ca o uriaşă broască cu solzi: forfotea, repezea în toate părţile tentacule şi labe, însă nimic nu o mai putea mântui. Degeaba răcnea castelanul, izbind cu spada în coifurile mercenarilor, să-i repeadă înainte, să deschidă o cale de mântuire! în nişte urale îngrozitoare, mercenarii au aruncat armele la pământ, ridicând flamurile albe ale predării. Prantner şi episcopul Csaky, scăpaţi ca prin minune, galopau în vremea asta spre Şoimuş, urmaţi doar de câţiva oameni de credinţă.           Şi astfel, adăugată cu puterea mercenarilor, coloana s-a odihnit după cumplita zbatere, şi valea vuia de glasuri, de nechezaturile cailor şi de ţipetele fierului în ascuţire.           — Să nu avem credinţă în mercenari, voivod Ciuci, spunea întruna Ion Sanislău. Ce le pasă de amarul acestui pământ celor ce umblă în calea vânturării? Voivod Ciuci, nu uita: căinţa vine totdeauna prea târziu… însă voivodul Ciuci îl încredinţa zâmbind stins, că-l cunoaşte bine pe hauptmanul Lang, căpetenia lor, şi să nu aibă nici o grijă. Şi coloana înainta, ca la ducerea spre Buda, cu balaurul de colb galben deasupra. Cine se uita bine înainte, departe, departe, desluşea în apa morţilor aşezările de la Şoimuş. Până acum trecuseră prin ostile nobililor ca prin pleavă şi puţini căzuseră în acele vânturători vremelnice. Cum vor cuceri însă cetăţi şi castele întărite? Aveau oare destule tunuri pentru străpungerea sau năruirea zidurilor? Bătrânul voivod Ciuci aflase de la mercenari că aveau puţini sorţi de izbândă fără o artilerie bună. în ce priveşte o împresurare a Şoimuşului, ar însemna pierdere de vreme şi măcinare înceată de vieţi, căci cei din Şoimuş aveau fântâni adânci şi hrană pentru un an! însă nimic nu mai putea opri oamenii îngroziţi de veştile aflate despre ai lor! Şi ca o umplere deplină a paharului, într-o dimineaţă străjile au adus în faţa voivodului Ciuci un pământean pe care l-au recunoscut cu greu.           Timişan? s-a mirat voivodul, însă Timişan nu mai putea grăi. l-au turnat vin în gură, spre înviorare, însă Timişan a căzut într-un somn greu ca moartea. Straiele sfâşiate, zgârieturile de pe braţe şi de pe obraji arătau că se întorsese târâş, spre a nu fi văzut şi prins. Când a putut grăi, plângeau şi pietrele:           Ilina a fost arsă pe rug… însă oamenii aveau să afle mai mult de la mercenari, aveau să afle cum, îndată după urnirea lor spre Buda, Prantner şi Csaky au prins femeile şi copiii…           — O femeie, pe nume Ilina, istorisea hauptmanul Lang, către voivodul Ciuci şi Sanislău, a fost adusă din Zarand. Am avut neplăcerea să îndeplinesc porunca aceasta chiar eu, însă m-am spălat pe mâini de o astfel de faptă! Ş-au găsit însă alţii, căci mercenarii nu trebuie să asculte de inima lor! Aşa o fi, bătrâne voivod, a surâs cu amărăciune hauptmanul, spre voivodul Ciuci.           — Cum crezi şi domnia-ta, hauptmane… a răspuns bătrânul voivod, şi nu s-a putut stăpâni să nu-l îmbrăţişeze, cu vechea prietenie născută în toiul unor lupte de demult. Amândoi aveau ceaţă în ochi, de duioşie şi de năvala aducerilor aminte.           Totuşi… a rostit Ion Sanislău, înduioşat şi el.           Nici nu gândi la una ca asta! i-a întors cuvânt voivodul, spre a curma o dată bănuiala asupra cinstii inimii lui Lang, însă Ion Sanislău a adăugat:           Nu-i vorba numai de bătrânul Lang! iată…           A arătat printr-un semn din mână cum pâlcuri de mercenari râdeau de armele şi îmbrăcămintea şerbilor.           Două lumi! a oftat diacul Sanislău, şi asculta mai apoi istoria uciderii Ilinei. Se cutremura des şi-şi muşca buzele.           . judecata s-a făcut sub zidul cetăţii. Episcopul Csaky a deschis Sfânta Evanghelie, aflând îndată temei pentru osândirea ei la rug, ca vrăjitoare, într-o clipă, prieteni ai mei scumpi, ea urca dealul. O urmau cete de şerbe, sluţite îngrozitor. Pe o parte şi pe alta a alaiului mergeau mercenari cu suliţele. Şi când Ilina ostenea urcând, episcopul o îndemna: „Hai, hai, vrăjitoareo!” însă se vede că până la urmă s-a clătinat şi inima, episcopului, căci a apucat-o de braţ când era să cadă şi şi-a scăpat evanghelia jos. Mulţi au văzut în asta semn rău, o prevestire. Apoi, după ce osândita s-a prefăcut într-o mână de cenuşă, episcopul Csaky s-a uitat îngrozitor la oameni. A ridicat braţele la cer şi a strigat:           Pentru ce mă pedepseşti, Mântuitorule?           Se spune că de-atunci episcopul Csaky nu mai are stare: se deşteaptă în puterea nopţii, visându-se pe drumul rugului şi porunceşte servilor săi să caute prin colţurile încăperilor un şerb, pe nume Timişan!           — Eu, unul, a reluat hauptmanul Lang, după ce şi-a biruit tulburarea, pe şerbul acela l-am văzut acum câteva zile, scormonind cenuşa Minei, pe dealul din Şoimuş…           — Eu sunt omul acela! a răspuns Timişan, sfruntându-l.           Hauptmanul Lang s-a dat un pas înapoi.           Eu sunt, şi jur pe oasele Mântuitorului, că pe episcopul Csaky am să-l ard pe rug, iar pe castelan îl voi răstigni! Când pornim, voivod Ciuci?           Chiar în clipa asta! Ridicaţi flamurile!           Scurtele sunete de trâmbiţe au urnit coloana. Pulberea se ridica iar. Timişan mergea cu capul în pământ, tot mai repede, până-l domolea cuvântul blând al voivodului:           Cu răbdare, prietene! în război biruie judecata, nu numai patima!           Cu mâna mea voi aprinde rugul!           Timişan se şi vedea înşfăcându-l pe Csaky de grumaz, legându-l în funie. Şi-l va lega de-un picior, ca pe-un porc dus la târg, şi-l va mâna spre locul osândei, izbindu-l cu bâta şi cântându-i psalmi… Pe Prantner îl vor ţine strâns cetele1 de şerbi, să se uite până la capăt, să se cutremure auzind grăsimile episcopului sfârâind! Şi în vreme ce preotul satanei va arde, alături, lemnarii vor ciopli crucea, şi Prantner în zadar va vrea să-şi astupe urechile, să nu audă bufniturile securilor…           Mina! – a gemut Timişan, şi a izbucnit în hohote de plâns, în faţa soarelui urcat bine deasupra zării.           Să nu-l lăsăm singur! a spus voivodul Ciuci şi mai apoi îl mângâia cu nişte cuvinte nespus de fierbinţi: Prietenul meu! Nu simţi cât de iubim, cât de aproape suntem de nefericirea ta? iată un cal, Timişane! încalecă şi vino printre prieteni…           Apoi, când se afla între voivodul Ciuci şi hauptmanul Lang, Timişan plângea în linişte.           Lacrimile şi somnul… a oftat bătrânul voivod.           Da! a adăugat hauptmanul. Numai ele alină sufletul şi aduc uitarea. Când mă gândesc câţi prieteni am lăsat pe sub brazde, pe toate câmpiile Europei, şi câte iubiri prin atâtea burguri… Oare din ce-o fi fiind alcătuită inima omenească?           Uneori ne-o închipuim ca pe-o creangă, bătută de vânt, încărcată de lacrimi, apăsată spre pământ de regrete şi de amintiri…           Aşa e, bătrâne Lang! ofta voivodul Ciuci. Creangă a lacrimilor şi suspinelor…           — Eh, Jesus Măria! a reluat bătrânul german. Eram în Boemia, sub flamura husiţilor. Odată, după o bătălie, rănit aproape de moarte, gemeam cu ochii la albastrul cerului. S-a apropiat un tânăr. Mi-a spus, dându-mi să beau apă: „Bagă de seamă, mercenare! Nu-ţi întina spada în nedreptăţi! Fă măcar spre sfârşitul vieţii tale o faptă bună…” Şi cum m-am vindecat, iar am pornit, sub flamurile împăraţilor şi castelanilor, şi aşa am ajuns la Prantner! Ascultă-mă, Timişane, a reluat bătrânul, după un oftat: fapta bună, poruncită mie de omul acela, am săvârşit-o pe jumătate, când te-am văzut scormonind scrumul rugului şi nu te-am prins, ci te-am lăsat în pace! Cealaltă parte o voi îndeplini foarte curând, ajutându-te să te răzbuni! Rogu-te, deci, să mă socoteşti frate mai bătrân…           Cu toate acestea… mormăia diacul Ion Sanislău, cu neîncredere…           Nici acum nu crezi? l-a întrebat voivodul Ciuci.           Nici… a răspuns diacul şi s-a întunecat într-o muţenie adâncă.           Chiar şi Timişan a ascultat cu neîncredere cuvintele fierbinţi ale hauptmanului. l-a întins, totuşi, mâna, mulţumindu-i, însă cum să creadă în cuvântul celui ce-şi vinde spada şi curajul pentru arginţi?           — Simt că nu mă credeţi… a oftat deodată hauptmanul Lang, dar mă veţi vedea la fapte!           A căzut în muţenie şi el, jignit profund şi degeaba îi grăia blând voivodul Ciuci! Dar nu mai era vreme de cuvinte, căci aşezarea Şoimuşului se arătase. Coloana s-a oprit, când străjile înaintemergătoare au adus de ştire că nu se vede nici ţipenie de om.           S-au rânduit în trei linii puternice, înaintând, şi abia când au ajuns la întărituri, o ploaie de lănci şi de săgeţi şi trăsnetele tunurilor i-au risipit ca pe-un stol de vrăbii.           — Tunurile în bătaie! a poruncit voivodul Ciuci şi tunurile s-au rânduit şi au prins a hui, pe când pedestrimea şi călărimile porneau a doua oară. Loviţi drept în porţi! striga voivodul Ciuci, însă bătrânii tunari se uitau parcă anapoda, la nişte cruci ridicate pe-un deal. Grăiau unul cu altul, printre trăsnete:           Vezi muntele Golgotei? Am ajuns…           Da, îl văd! într-adevăr muntele Golgotei!           Şi ne lăsăm? Ne lăsăm?           Cum ne-o fi scris… Şi aşa sunt prea obosit…           Bătrânii tunari degeaba ţinteau spre porţi, degeaba răcnea la ei voivodul Ciuci! Deodată însă, porţile s-au deschis şi ca un întuneric a acoperit dealul, când a răbufnit afară călărimea mercenarilor în zale! Coloana voivodului a dat înapoi, înspăimântată, şi în timp ce din faţă îi fulgerau spadele şi halebardele, din spate au prins a-i ucide mercenarii hauptmanului Lang!           Vânzare! Vânzare! răcneau şerbii.           Vânzare? Nu! a răspuns Lang. Eu nu-mi vând prietenii!           Voivod Ciuci, vom lupta şi vom pieri alături…           Spada grea a hauptmanului Lang reteza capetele în căşti ale vânzătorilor şi deschidea cale largă, înainte, spre porţile cetăţii.           — Timişane, vino la răzbunare! răcnea amarnic hauptmanul, fulgerând din spadă, însă deodată şi-a dat seama că totul e prea târziu, că totul era pierdut…           Episcopul Csaky! a strigat Timişan şi galopa cumplit, şi-şi aruncase spada, şi învârtea o funie cu juvăţ pe deasupra capului!           Opreşte, nebunule! a strigat hauptmanul Lang. Fugi, caută-ţi scăparea!           La o parte, lăsaţi-mă! a răcnit Timişan, îngrozitor, şi în clipa ce a urmat se afla în faţa lui Prantner şi a episcopului. Zeci de lănci stăteau îndreptate spre pieptul lui şi-al voivodului Ciuci.           Mai apoi, cercuri de lănci s-au desfăcut şi s-au închis la loc, cuprinzând bătrânii tunari care veneau liniştiţi, îndemnându-şi boii:           Hăis, spre muntele Golgotei…           Cea, boală, spre Dealul Crucilor…           Alaiul morţii a pornit. Cu cât urcau, se auzeau de sus izbiturile securilor.           — Pornisem cu carele spre Muntele Măslinilor şi spre ieslea din Bethleem! ofta bătrânul tunar Ion Şoimuşan.           — Şi, iată… i-a luat cuvântul moşul Vasile. Acum, urcăm pe muntele Golgotei… însă în faţă s-a petrecut un vălmăşag scurt.           Ce-i? Ce-i?           Văd că-l iau pe Timişan! Şi pe voivodul Ciuci… Oare unde-i duc?           Vor fi judecaţi la Timişoara, în faţa markgrafului Georg Brandenburg von Hohenzollern… a răspuns un mercenar.           Dar văd că pornim! Pornim? a întrebat moşul Vasile.           De ce nu? a răspuns moşul Ion. Hăis, bouleni, sus, pe muntele Golgotei… Dar de ce dracul ne-am oprit iarăşi? Hai mai repede! Nici la Golgota nu poate ajunge omul când vrea?           Însă alaiul s-a învălmăşit îngrozitor, când a fost repezit între prinşi diacul Ion Sanislău, încă luptând alături de hauptmanul Lang. Şi când mercenarii au vrut să-l prindă între lănci şi pe Lang, acesta a dat un răcnet înfiorător, zburând capete în căşti dintr-o fulgerătură de spadă.           Adio, prieteni! a gemut în a doua clipă. Sanislău, Sanislău! N-ai avut credinţă în cinstea mea! Acum ai?           Deplină credinţă, hauptmane Lang! Păzeşte epistola!           Du-o drept la Gheorghe Doja!           Adio, prieteni! a mai strigat bătrânul mercenar, şi calul lui parcă se rostogolea la vale, urmărit de lănci, spade şi răcnete.           Hăis, spre Golgota… a rostit moşul Ion, văzând iar mulţimile de cruci tipărite de amurgul roşu.           S-a sprijinit de grumazul boului din dreptul său, căci picioarele nu-l mai ţineau. Apoi, când mercenarii le-au poruncit să lase carele la jumătatea dealului, tunarii şi-au cuprins de-a binelea boii de grumaji. Şi, mai apoi, cu cât ei urcau, neînchipuit de încet, boii mugeau. Sus, se zăreau mantiile roşii ale episcopului, care sta sub cruci, descoperit şi cu evanghelia deschisă. Când s-a culcat pe lemn Ion Sanislău şi şi-a desfăcut braţele, şi când s-au culcat tunarii, boii au mugit mai tare, acoperind glasul episcopului care se ruga cutremurător cu faţa îndreptată către amurg:           — Mântuieşte, Doamne, sufletul robilor tăi…           Ştirile străjerilor se îndesau, însă niciunul nu putea jura dacă în faţa lor se află oastea lui Bathory sau a voivodului Ion Zapolia. Departe, departe se vedeau corturile bivuacului duşman. Gheorghe Doja sta singur în câmp, departe de oastea sa şi scruta depărtarea cu mâna streşină. Coiful de fier greu, cămaşa de zale, lancea cu flamură îl asemănau cu un vechi cruciat, poate cu Richard Inimă de Leu, scrutând depărtarea spre turnurile Ierusalimului. Primise cuvântul duşmanului necunoscut şi venise la întâlnire, neînsoţit de nimeni. Când dintre corturile vrăjmaşe s-a desprins un călăreţ, Gheorghe Doja nici n-a tresărit. Curând însă a spus:           — Solul lui Ion Zapolia…           Mai apoi, stăteau faţă în faţă la un pas, şi caii lor nechezau adânc unul spre altul, într-o chemare de prietenie.           Salut ţie, şi pace peste cetăţi! s-a închinat în şa solul.           Pace! Pace în vecii vecilor! a răspuns Gheorghe Doja, închinându-se uşor. Pentru ce m-ai chemat?           Nu-i mai bine să vorbească întâi oamenii, pe urmă armele? Gheorghe Doja, va trebui să te astâmperi. Trebuie să punem pace!           Asta e şi voia mea! Pace să punem, dar pe sfânta dreptate! E cu putinţă acest lucru?           Să lăsăm aceste cuvinte, Gheorghe Doja! Dă drumul şerbilor pe la vetre, şi în numele lui Ion Zapolia îţi făgăduiesc libertate şi iertare… Ştii, Gheorghe Doja, că au rămas câmpiile nelucrate…           De bună seamă! Să spunem că ţi-aş primi cuvântul: care ar fi însă soarta şerbilor? Se va desfiinţa serbia?           Solul a zâmbit cu adâncă silă:           De ce te-aş amăgi? Noi doi suntem soldaţi vechi şi n-are rost să ne spunem cuvinte mari! Dacă ţii numaidecât la desfiinţarea serbiei, nimic nu ne poate împăca! în loc să ne batem între noi, ar fi fost mult mai bine dacă porneam alături împotriva Turcilor! Căci în curând pământul strămoşesc va cădea în robie…           Asta e şi durerea mea! Ştii doar că împotriva Turcilor pornisem, însă voi, nobilii, aţi voit să fie altfel, şi veţi plăti-o scump. Chiar Ion Zapolia, în loc să-şi spele spada în sânge de cutropitor, a folosit-o spre căsăpirea şerbilor, la Buda, pe câmpia Racoş…           Gheorghe Doja a reluat:           Facem pace, însă nu oricum! Să vină şi Zapolia alături de mine, în apărarea celor ce sufăr…           El? s-a mirat solul. Ştii bine că-şi apără nobilimea, căci nobilimea l-a ales voivod al Transilvaniei! Tu, Gheorghe Doja, ai pornit pe drumul primejdiei şi nu-i bine! Răzmeriţa voastră se va spulbera!           — Asta o crezi cu adevărat? Uiţi că suntem mulţi cât pulberea?           Dar cât durează zbuciumul pulberii, Gheorghe Doja? Te astâmperi?           Oare nu m-ai dispreţul chiar tu, dacă aş pune pace nedreaptă cu preţul vieţii şerbilor?           Deci, nu e nimic de făcut?           Nimic!           Eşti încă tânăr, Gheorghe Doja, şi ai avea când trăi bine!           Ţi-aş putea făgădui averi şi ranguri, însă te cunosc şi ştiu că n-ai primi şi ştiu că nu-ţi calci cuvântul niciodată. Oare ce e de făcut?           — Nimic, nimic… Ne vom bate, şi vor hotărî armele…           Solul lui Ion Zapolia a tăcut mult. A întrebat plecându-şi capul în pământ:           — Poate chiar eu voi porunci arderea ta pe rug!           — Poate chiar eu îl voi răstigni pe Ion Zapolia! a răspuns Gheorghe Doja, cu nemăsurată ură. Acesta e cuvântul meu ultim, şi du-i-l repede…           Apoi, amândoi s-au privit lung, de sub coifuri. Caii se apropiaseră de-a binelea. Boturile lor se atingeau, păscând alături iarba proaspătă, stropită de rouă răsăritului de ziuă. Gheorghe Doja şi solul s-au îndepărtat mai apoi, cu caii la pas. Mereu se opreau şi se tot uitau în urmă.           Cum a ajuns la taberile sale, Gheorghe Doja a intrat în cort şi nimeni n-a mai putut grăi cu dânsul. l s-a dat seamă, pe la prânz, că oastea lui Ion Zapolia şi-a strâns corturile şi s-a pierdut în zare. Se mai vedea pulberea, dacă Gheorghe Doja binevoia să se uite. însă Gheorghe Doja nu binevoia. Apoi, când s-a arătat altă oaste lângă Cenad, el a înţeles că venise Bathory. Străjile veneau mereu, dându-i seamă ce număr şi ce putere are oastea nouă. Când i s-a dat seamă că a mai venit o oaste, dinspre Şoimuş, sub căpetenia episcopului Csaky, Gheorghe Doja a poruncit pornirea spre împresurarea întăriturilor şi spre nimicirea vrăjmaşului. A mai înţeles că dacă Şoimuşul poate trimite oşti, înseamnă că coloana voivodului Ciuci a fost făcută una cu pulberea. Trâmbiţele au sunat tocmai pe când soarele răsărea, punând flori de aur în scuturi şi în miile de lănci şi halebarde. Vălmăşagul a fost scurt şi înspăimântător.           Bathory şi Csaky au scăpat cu fuga, în timp ce porţile se prăbuşeau şi ostile intrau în Cenad, în cântecul clopotelor. S-au înfăţişat nobilii în solie, cu pâine şi sare pe blid, şi descoperiţi, însă Gheorghe Doja i-a împins în pieptul calului, rostind doar câteva vorbe:           — Nu cruţaţi nimic! Răzbunaţi morţii de pe câmpia Racoş…           Tot atunci, clopotarii au fost fulgeraţi din turnuri! S-au suit răsculaţi să tragă clopotele de moarte! Uliţele pline de mulţimi au prins a arde! Spadele lucrau fără hodină! Lăncile străpungeau! Halebardele se repezeau ca stolurile de ulii şi vulturi! Nimic, nimic nu trebuia să rămână viu, din tot ce purtase cândva blazon şi umilise mii şi răsmii de oameni la adăpostul lui! Şi în timp ce răzbunarea lucra, Gheorghe Doja sta sub zid, între Avacum şi Barnabas.           — Piatră pe piatră! tuna din glas Avacum.           — Ca la Sodoma şi Gomora! cârâia glasul lui Barnabas, însă deodată anahoretul şi-a pus mâna la inimă, aproape mort de spaimă: încetaţi! Să înceteze! încetaţi odată!           Trâmbiţele au răsunat încetarea, însă nimic nu mai putea opri mânia. Lângă trunchiuri fulgerau securi. Săbii şi cuţite lucrau repede. Pomii se scuturau, se scuturau de zbaterile celor agăţaţi în funii. Soarele se făcuse roşu. Oamenii, caii şi armele parcă înotau prin sânge. Clopotele bubuiau adânc şi larg, ca la un amurg colosal al Universului. Degeaba sunau trâmbiţele a zecea oară, şi a douăsprezecea oară! Mânia alerga cu mii de capete, cu mii şi mii de braţe, cu mii şi mii de spade. Pătrundea până şi în adâncul beciurilor şi suia pe turnuri, şi în podurile caselor, scormonind şi dând nefiinţei tot ce era domnesc…           Destul! răcnea pustnicul Barnabas, şi pentru că trâmbiţele sunau zadarnic, el a ridicat arcul. A potrivit săgeata, ţintind drept într-un clopotar. Apoi a ţintit în altul, însă mânia a crescut, răsculaţii crezând că-i ucid nobilii ascunşi prin case.           Noaptea târziu, la lumina faclelor, pâlcurile s-au rânduit în sfârşit în linie. Gheorghe Doja sta sus pe trepte. Era din cale afară de ostenit, îşi da seama că dacă nu se gândeşte mai departe, izbânda clipei nici un preţ n-avea. îl obseda chipul lui Ion Zapolia. De bună seamă, încrucişarea săbiilor era de neînlăturat. Trebuia să coboare neîntârziat la Timişoara, cetatea cea puternică a nobilimii, s-o împresoare şi s-o spulbere. Şi abia după ce va nimici nobilii din Timişoara şi întâi pe Georg Brandenburg, se va uita mai departe în noaptea viitorului.           — Căpetenii ale mele!. a glăsuit Gheorghe Doja, liniştit.           Să sune trâmbiţele tăcere…           După ce trâmbiţele au sunat tăcere, el s-a ridicat din jâlţ. A întins braţul:           — Şerbi şi meşteşugari! Oameni de toate neamurile! Aflaţi: din voinţa voastră a tuturor, de azi înainte dăm nefiinţei serbia!           Dăm nefiinţei umilinţa! Bogaţi să nu se mai afle! Toţi ne naştem la fel, să trăim la fel! Aţi înţeles, şerbi şi meşteşugari? E sau nu voinţa voastră aceasta?           Glasurile au bubuit ca tunetele. Clopotele au prins a bate iar. Liniile pâlcurilor s-au amestecat. Chiotele şi trâmbiţele acopereau vaierele aramei. Ţimbaluri şi lăute cântau. Oştenii se cuprinseseră într-un danţ repede, la lumina faclelor.           Veselie? a tunat din glas Avacum.           Veselie, pe stârvuri? a cârâit din glas Barnabas.           Să-i lăsăm să-şi trăiască bucuria! l-a întrerupt Grigore.           Anahoreţii au dreptate! i-a retezat cuvântul Gheorghe Doja, când poloboacele au prins a fi date de-a dura şi vinul ţâşnea. Opriţi! Adunaţi pilcurile în linii… Cine-i? Ce vrea călăreţul ce se apropie?           Sunt hauptmanul Lang! striga mai apoi călăreţul, sărind din şa şi urcând treptele în fugă. Vin de la Şoimuş! Ostile tale au fost nimicite şi căpitanii ucişi! iată epistola diacului Sanislău!           Ucişi? Cum?           Răstigniţi!           Răstigniţi? s-a înfiorat Barnabas.           Răstigniţi? Cine? Şi de cine? a întrebat Avacum, şi un cutremur i-a zguduit trupul puternic.           Lang a reluat:           — Răstigniţi de către castelanul Prantner şi episcopul Csaky! Şerbilor prinşi li s-au scos ochii! Dar citeşte epistola lui Sanislău… însă Gheorghe Doja citise de mult cuvântul diacului: „Mântuirea e în braţul vostru, veniţi!”           Ostile stăteau înmărmurite. Faclele se stingeau pe rând. Gheorghe Doja şi-a păstrat cumpătul.           — Cu linişte, căpetenii! Poruncesc fratelui meu să rămână la Cenad, cu pâlcuri de oameni, să păzească legea nouă!           Apoi Gheorghe Doja şi-a ridicat securea, l-a privit gura ştirbă. A oftat…           — Iar noi, la Şoimuş, să pedepsim moartea cu moarte…           Şi nimic, nici piatra, nici apa, nici focul, n-ar fi putut opri ostile trecute o dată pe la praznicul răzbunării. Pe când părăseau Cenadul, clopotele bubuiau şi ei se revărsau pe sub ultimele flăcări.           Rămas în capul treptelor, Grigore a strigat:           — Gheorghe, păzeşte-te de Ion Zapolia…           Gheorghe Doja s-a oprit. S-a întors la fratele său:           La Zapolia mă şi gândeam! însă valul mă duce drept spre dânsul! Ce va fi, oare?           Ce va fi? Dacă încapi pe mâna lui, va fi cumplit…           Cumplit… a şoptit Gheorghe Doja. Ştiu acest lucru. N-ai uitat, frate? Să te duci la noi în Ţara Secuilor…           Sărind în şa, Gheorghe Doja galopa cumplit, strigând:           — Să te fereşti de mine, Ion Zapolia…           Ion Zapolia parcă răspundea, dintr-o ceaţă:           — Vii în mâna mea, Gheorghe Doja, vii drept în mâna mea!           Zvârle securea şi astâmpără-te!           Hruba era zidită din stânci masive şi nişte trepte întortocheate şi umede duceau până sus la uşă. Rareori, când venea un temnicer cu facla, prin firide se vedeau fiare ruginite, cranii omeneşti din cine ştie ce adânc de vremuri, şi în toate părţile se mistuiau1 şobolanii. Voivodul Ciuci murise de câteva zile şi-l scoseseră afară călugări în sutane negre. Timişan îşi aştepta ceasul sfârşitului, cu o sete arzătoare, ştiind că îl vor scoate afară şi va mai putea vedea o dată soarele, măcar cât ar urca până la rug sau mai sus, până la Dealul Crucilor. Visa adesea că soarele coboară treptele, întrupat într-o fată plină de zâmbet, şi-l cuprindea cu braţe fierbinţi şi-l acoperea cu plete de raze. L-a cuprins o nemărginită deznădejde când şi-a dat seama că nu mai poate dormi şi Ilina nu i se mai poate arăta în vis. îşi retrăia cu închipuirea copilăria şi tinereţea, şi se vedea luându-şi rămas bun de la ea, înainte de a sări în şa pe urma pâlcului de oaste pornit tocmai la cetatea Belgrad. De ce-l cruţau oare castelanul şi episcopul? La o vreme, pe când era aproape mort de foame, a coborât la el magister Melhior, medicul preasfinţiei sale, şi l-a cercetat mult, şi după ce a poruncit temnicerului să-i dea de mâncare, a părăsit temniţa rostind:           1 A (se) mistui – a dispare, a pieri.           — Madona să te aibă în pază…           Apoi, Timişan a băgat de seamă că temnicerii vorbeau cuviincios şi-l tot întrebau de sănătate, dându-i nădejde într-o scăpare de năpraznă, căci mare şi nemărginită e puterea ceruluj!           Într-o zi a coborât la el chiar mercenarul Bruder, căpetenia temniţei, şi i-a dat să bea vin, sub jurământ că nu va spune nimănui. Timişan avea să afle taina acestor schimbări în purtare, în altă zi, când a coborât alt mercenar, destul de speriat:           — De bună seamă, nu ştii ce se întâmplă afară, la lumina soarelui… însă nu şi-a mai continuat cuvântul, căci temniţa s-a cutremurat. Mercenarul s-a făcut alb:           — Au şi sosit coloanele lui Doja…           Timişan s-a clătinat, l-au zornăit lanţurile.           Să fim oameni! a continuat mercenarul. M-am purtat rău cu tine? Dacă cumva coboară aici castelanul sau episcopul, să te ucidă, te voi apăra eu, însă şi tu să mă aperi în faţa răsculaţilor…           Prea bine! a răspuns Timişan, în timp ce mercenarul îi dezlega lanţurile şi-i da o spadă.           Hauptmanul nostru, Bruder e hotărât să deschidă porţile, căci I-a zărit între răsculaţi pe bătrânul hauptman Lang… Aşa stau lucrurile, şi roagă-te cerului să scăpăm cu bine…           Mercenarul a urcat treptele, repede, dar s-a întors aproape rostogolindu-se, după ce s-a uitat afară:           Porţile au fost deschise! Răsculaţii l-au prins pe Prantner!           Şi astfel, Timişan urca în sfârşit spre soare, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, l se părea^că Ilina îl aşteaptă sus la uşă, să-şi lase capul pe pieptul lui. însă, în auz au prins a vui ca un vânt flăcările rugului. S-a împleticit, încât a trebuit să se sprijine de mercenar. După câteva clipe I-a văzut pe Gheorghe Doja. L-a auzit strigând:           Aţi deschis temniţa? Deschideţi temniţa!           Gheorghe Doja! Mântuitorul meu! striga Timişan, vrând să se lase în genunchi, însă Gheorghe Doja i-a răspuns aspru:           Apucă o spadă! iată… a adăugat repezindu-şi coiful pe spate. Episcopul Csaky?           — Oh, Dumnezeule, în sfârşit!. a gemut Timişan şi-şi deschidea cale spre episcop. S-a oprit drept în faţa lui şi abia atunci a văzut că Barnabas îl legase cu. funia de-un picior, ca pe-un porc dus la târg, şi-l plesnea cu un bici îndemnându-l:           Mână, spre flacăra Gheenei…           Timişan! a gemut deodată episcopul. Ţi-am făcut vreun rău? Mărturiseşte în faţa oamenilor…           Vreun rău? s-a cutremurat Timişan, gata să-i fulgere grumazul. Dar Ilina? Cine a ucis-o?           Prantner! a strigat episcopul. Eu mi-am făcut doar datoria, cântându-i veşnica pomenire!           Prea multă vorbă! a strigat Gheorghe Doja. Ce spun şerbii din Şoimuş?           Spre rug! Hai, spre rug! cârâia din glas Barnabas, plesnindu-l pe episcop cu biciul şi smucindu-l de funie. Avacum, deschide evanghelia şi cântă-i veşnica pomenire…           Apoi, după ce Prantner a fost ridicat pe cruce, şi după ce din trupul lui Csaky a rămas doar o mână de pulbere, Gheorghe Doja a poruncit alinierea pâlcurilor. Era neînchipuit de mânios. A coborât dealul în galop, lovind calul cumplit, încât hauptmanul Lang a întrebat:           Oare ce-l roade pe Gheorghe Doja?           Cine să ştie? a oftat Avacum.           — Prea mult sânge… Prea multe flăcări… a adăugat Barnabas. Călărimile galopau ca nălucile. Abia zăreau şerbii îngenunchind la marginile satelor. Abia auzeau alarma clopotelor.           — Spre Timişoara! înainte!. striga Gheorghe Doja în răstimpuri, şi galopul creştea, înaintea lui stăruia chipul lui Ion Zapolia:           — Vii drept în mâinile mele, Gheorghe Doja…           Gheorghe Doja plesnea calul mai tare, şi mai tare, să mănânce întinderile. Apoi, a oprit scurt. S-a uitat zâmbind spre hauptmanul Lang şi spre Avacum. Barnabas rămăsese în urmă, pe armăsarul lui uriaş şi blând.           Ce ne porunceşti Gheorghe Doja? a întrebat hauptmanul.           — Deocamdată, nimic! a răspuns Gheorghe Doja, neînchipuit de blând. A continuat, după ce a ajuns lângă el: La Timişoara va fi greu. Trebuie linişte şi cumpăt! Şerbii adăugaţi nouă trebuiesc supuşi rânduielii şi muştrului! Unde-i Timişan?           Aici, Gheorghe Doja!           Sunt fericit, prietene, că n-au apucat a te ucide! Te păstrau, să te ducă la Timişoara, să te judece markgraful sau ciuma ştie pentru ce te păstrau! Dar bine că te văd viu! Ai fi în stare să îndeplineşti o poruncă?           Şi cu preţul vieţii mele!           Prea bine! Apucă spre miazănoapte şi caută coloanele lui Hosu! îl rog să coboare neîntârziat spre Timişoara…           Timişan i s-a închinat. Curând se învolbura în pulberi.           E încă prea slab şi nu trebuie să-l lăsăm singur! a spus deodată Barnabas. îmi îngădui, Gheorghe Doja, să-l însoţesc?           Nu, prietene! Tu ai alt drum, ceva mai greu!           Prea bine!           Deci, lasă armăsarul acesta greoi şi porneşte pe jos, înainte, la Timişoara! Strecoară-te în cetate! Vei putea?           Nici nu mai încape vorbă!           Află numărul tunurilor şi numărul oştirilor…           Şi astfel, după o clipă, Barnabas alerga pe drumul Timişoarei, cântând psalmi despre cetatea Ierihonului.           După aceea au desfăşurat corturile, în apropierea unei ape. Au tipărit1 străji cu lănci pe tuspatru zările şi oastea a trecut îndată la rânduiala muştrului. Stihia îşi arătase colţii, unii crâcneau în faţa căpeteniilor, încât răul trebuia nimicit repede şi din rădăcină. Alte iscoade, repezite spre Timişoara mai înainte, arătau că acolo e linişte, că cetatea putea fi luată repede, dacă n-ar ploua să se umfle apa Timişului. Gheorghe Doja cunoştea puterea cetăţii. Ce împotriviri avea de biruit, au arătat-o faptele, după ce s-a poruncit strângerea corturilor şi înaintarea.           Încercatul oştean Gheorghe Doja îşi aşezase bine cumpenele sufletului şi se uita în viitor. Dar oare ce va fi după ce va supune şi Timişoara? Pretutindeni, pe o mare întindere de ţară, nimicise serbia, dăduse legi drepte breslelor, împrăştiase ostile vrăjmaşe, iar nobilimea fusese trecută prin flăcări şi prin ascuţişul spadelor, însă vechiul oştean îşi da seama limpede că şi împotrivirile sunt din ce în ce mai puternice, îşi da seama că domnii vor zdrobi repede stăpânirea sărmanilor, dacă această stăpânire nu va fi apărată de o putere           1 A tipări – a lăsa, a fixa.           de oşti formidabilă. Şi ostile trebuiau strânse şi bine muştruluite şi bine înarmate, căci furca stihiei nu^poate înfrunta mult timp artileria şi călărimile îmbrăcate în fier. în mintea strategului totul era bine rânduit: după ce va izbi cu securea în cap ultima aşezaje, va începe strângerea de oşti şi arme potrivite.           Într-o dimineaţă, au început ploile mari de vară. Gheorghe Doja şi-a dat seama că nu-i a bine. în zadar glasul lui Avacum se întrecea cu tunetele, blestemându-le şi poruncindu-le să se oprească! Auzindu-l pe anahoret bubuindu-şi rugăciunile în faţa oştilor descoperite, Gheorghe Doja a surâs cu îngăduinţă şi cu destulă amărăciune ca-n faţa copiilor ce zidesc cetăţi de pulbere. Prevederile lui s-au dovedit, din nefericire, drepte. Într-o zi s-au zărit turnurile Timişoarei şi ^centura de zid înconjurată de ape până la o mare depărtare, însuşi Barnabas, întors peste noapte, îi spunea că era să se înece în mlaştini, în toată cetatea era linişte, mai ales după întinderea apelor. Gheorghe Doja îşi mânca unghia, gândind adânc, în faţa puhoaielor. Deodată, l-a fulgerat un gând: ce-ar fi dacă ar abate apa Timişului? Gândul era neînchipuit de îndrăzneţ, dar o căpetenie nu are a se gândi decât la biruinţă. Abaterea Timişului ar fi însemnat deschiderea drumului spre ziduri şi slăbirea cetăţii prin sete! Totuşi, o încercare de ajungere la ziduri, şi aşa, n-ar fi stricat! Deci, a dat poruncă să se facă rost numaidecât de poloboace! Şerbii şi mercenarii şi-au lepădat armele. Aşezau poloboace în lungul mlaştinilor, unul după altul, şi deasupra aşezau repede bârne, butuci şi scânduri. Podul se întindea necontenit, însă ce lucrau peste noapte, zdrobeau tunurile cetăţii într-o clipă… Au ajuns de câteva ori până la ziduri, însă pâlcurile s-au întors, rănite, şi abia izbutind să se smulgă din smârcuri!           După aceste încercări costisitoare de vieţi, toţi, de la căpetenia cea mare până la şerbi, au văzut limpede că mântuirea sta numai în lupta cu puhoaiele! îndrăzneala lor amintea tragediile războiului peloponeziac, curajul Dacilor lui Decebalus! însuşi Doja a dat semnalul luptei cu stihia, înfingând hârleţul!           Unde se aflau însă ostile vrăjmaşului? Ce se socotea Bathory, că sta nevăzut? La o vreme, au venit şi coloanele lui Hosu, din nord, şi cleştele lor se strângea zi cu zi împrejurul cetăţii.           Timişan săvârşea neînchipuite fapte, însoţit doar de Barnabas, se strecurau până la porţi şi, într-o noapte, au adus prins un mercenar de-al lui Georg Brandenburg, răpit chiar din locul de strajă. Fapta a înmiit curajul oamenilor, însă, într-o zi, pe când se aflau răspândiţi în lungul râului, departe, au auzit câmpiile duduind! Au zărit ca un nour cumplit apropiindu-se…           Bătălia s-a încins într-o clipă. Ostile călări treceau ca prin pleava în vânturare. Gheorghe Doja şi-a înşfăcat securea. S-a avântat în şa! însă deodată a văzut în jurul lui un gol. Călăreţi străini îl strângeau într-un cerc de lănci. Degeaba striga, chemându-şi oastea risipită!           Peste o clipă, Ion Zapolia s-a oprit în faţa lui. După ce a făcut semn călăreţilor să se îndepărteze, a strigat:           Gheorghe Doja, cuvântul meu s-a îndeplinit…           Şi acum? a întrebat Gheorghe Doja, alb ca varul. Crezi că acesta e sfârşitul?           Da, Gheorghe Doja! Laurentie a fost ars pe rug, la Cluj!           Zdrobiţi au fost şi voivozii Maramureşului! Zvârle securea, Gheorghe Doja, şi supune-te…           Cum? Asta, nu! Ne vom bate, Ion Zapolia!           Ne vom bate! a răspuns voivodul, şi lupta s-a încins repede.           Amarnic îşi învârtea securea pe deasupra capului nefericitul Doja! Amarnic se rotea securea lui Ion Zapolia! Insă, au dat năvală călărimile! Totul s-a sfârşit înspăimântător de repede.           Voivodul s-a îndepărtat în galopul calului.           În vremea asta, Gheorghe Doja era dus spre cetate. Abia auzea în urmă răcnetele măcelului săvârşit asupra răsculaţilor.           Nu târzie vreme după aceea, Gheorghe Doja urca spre osândă.           — Şi tu, Timişane? a tresărit el, desluşindu-l ca printr-o ceaţă pe Timişan, în lanţurile zornăind.           — Da, Gheorghe Doja, da: şi acum sunt alăturea de tine…           — Şi tu, Barnabas? Şi tu? s-a mirat Doja, apoi. Dar Avacum, unde-i?           — Aici, Gheorghe Doja, aici sunt! Oare ce ne vor face?           Să vă păstraţi cumpătul, fraţii mei, să fim mândri!           N-ai grijă, n-ai grijă! a suspinat Barnabas şi se clătina îngrozitor.           Gheorghe Doja l-a îndemnat:           Ţine-te de mine, Barnabas, că-s lunecoase bârnele…           M-aş ţine de tine, frate, dar mâinile mele sunt ferecate în lanţuri.           Apoi, Georg Brandenburg von Hohenzollern îi aştepta, între două rânduri de lăncieri cu scuturi. Doja s-a oprit. L-a privit drept în ochi:           — Şi totuşi, nu voi sunteţi biruitorii!           Georg Brandenburg i-a acoperit cuvintele cu hohotele de râs:           — Aşa? Priviţi…           Cum s-a ferit, osândiţii au văzut o podişcă şi nişte oameni în straie roşii aprinzând focul. S-a văzut un jâlţ de fier, o coroană de fier şi un sceptru de fier.           — Pentru cine sunt toate acestea? a întrebat Barnabas, cutremurat din creştet până-n tălpi.           Apoi, în vaierul clopotelor, jâlţul de fier, coroana de fier şi sceptrul de fier au fost lăsate în foc până la înroşire. Doja s-a aşezat pe jâlţ. Şi doar o clipă, cât i s-a pus coroana pe cap şi sceptrul în mâna dreaptă, el a stat drept şi demn, şi miile de privitori au văzut în fumul ce se ridica un colos al fierului, un împărat al munţilor de fier şi subpământului.           Apoi, totul a fost acoperit într-o ploaie înaltă şi repede. Călăii rupeau cu cleştele bucăţi din carnea martirului, aruncându-le răsculaţilor să le înfulece, dar nimeni nu le voia. Securile fulgerau.           Numai Barnabas n-a avut tărie.           Tu, Barnabas? l-a dojenit Avacum.           Mi-i frică! Dacă muşc din carnea omului, scap numai cu ochii scoşi…           Cum ai primi să muşti din carnea omului? l-a întrebat Timişan.           Dealtfel, a reluat Avacum, şi pe noi ne duc! Vedeţi cum se apropie?           Da! a răspuns Timişan, şi a izbucnit în hohote de plâns.           S-aud securile…           Au pornit tustrei. N-au mers prea departe, l-au doborât călăii, l-au întins pe bârne. Le-au făcut trupurile cruce.           Apoi i-au ridicat în văzduh, ţintuiţi pe bârne. Zăreau pumni ridicaţi, guri strâmbe de ură.           Dormiţi, fraţilor? a întrebat la o vreme Avacum, de pe bârna din dreapta.           Nu! încă nu! a răspuns Timişan, din mijloc. S-apropie o fată, cu o creangă de măslin…           Dar Barnabas? a stăruit Avacum.           Barnabas doarme! Şi-a scăpat capul pe umeri…           — Spuneai de-o fată? a continuat Avacum, cutremurându-se. Mântuiţi-vă de ispitele pământului!           — Dar vine cu o creangă de măslin…           Şi Timişan se uita drept înainte, departe, departe, şi vedea cum vin spre el şi satele, şi cetăţile, şi munţii, şi câmpiile; urca spre el tot pământul Transilvaniei; şi când s-a arătat soarele din ceţuri, Timişan a văzut chipul Ilinei în soare, surâzând, încălzindu-l în frigul îngrozitor. El a gemut:           — Mi-i sete! înmoaie creanga de măslin în apă… suie-mi-o spre buze…      Apoi şi-a lăsat capul pe umăr. Zâmbea, zâmbea, căci Mina suise la el şi-i răcorea fruntea cu creanga.
Povești despre Vlad-Vodă Țepeș [I] Vlad -vodă Țepeș avea, o țiitoare. Casa ei era într-o mahala înfundată și singuratecă din Tirgoviște. Nici apele nu simțea pe vodă cînd mergea la dînsa. Căzuse păcatele pe această femeie să placă lui vodă Țepeș. Acesta avea pentru ea dragostea trebuinței și nimic mai mult.   Biata femeie se silea în tot chipul să facă lui vodă pe voie. El priimia toate semnele de iubire ce-i arăta, și oarecare veselie se arăta pe fața lui cînd era lîngă dînsa.   Într-una din zile pe cînd îl văzu mai posomorît, vru să-l facă a i se însenina fața oarecum și se încumese a-i spune o minciună:   — Măria-ta, ai să te înveselești cînd ți-oi spune o veste nouă!   — Și ce veste ai să-mi spui?   — A intrat șoricelul în putineiul cu lapte…   — Ce va să zică asta? întrebă vodă rînjind.   — Va să zică, măria-ta, că mă simt îngreunată..   — Astfel de vorbe să nu-mi mai trăncănești!   Muierea știa cum se pedepsesc minciunile la vodă Țepeș și voia să se arate acum că drept spusese:   — Așa este, măria-ta, cum zisei.   — Aceasta n-are să fie, răspunse vodă, încruntînd sprîncenele.   — Și dacă ar fi, nădăjduiesc că măria-sa se va bucura, cuteză a mai zice femeia.   — Ți-am spus că aceasta n-are să fie! Îi zise vodă răstit, bătînd din picior. Îți voi arăta că nu va fi!   Și scoțînd paloșul, îi spintecă burta de sus pînă jos ca să vază dacă a spus drept ori a mințit. Pe cînd trăgea de moarte, vodă îi zise:   — Vezi că n-are să fie!   El ieși, iar dînsa rămase dîndu-și sufletul în chinuri de durere, pentru că a fost spus o minciună voind să-și înveselească iubitul…   [II] A fost odată niște vremuri foarte, dară drept. Pe hoți, pe mincinoși și pe leneși nu-i putea suferi. El făcu tot ce putu spre a conceni ăst soi de oameni din țară. Și de-ar fi domnit mai lung, spun că era să ajungă ca să curețe pămîntul de niște asemenea iasme și poate să și facă să nu se mai nască altele asemenea loruși. Dară aș! unde este norocul ăla?   Pe vremea aceea un neguțător din cetatea Florența în Italia mergea la țara lui, cu multe scumpeturi nestimate și cu o mare sumă de bănet. El trebuia să treacă prin Tîrgoviște, pentru că acolo era scaunul domniei pe vremea aceea. Și fiindcă auzise pe turci spuind ce pățiseră din mîna lui Vlad-vodă Țepeș, el credea că românii sunt niște căpcăuni, sau cel mai puțin niște tîlhari de codru.   Cum ajunse în Tîrgoviște se duse drept la vodă, cu un dar bogat, și-i zise:   — Măria-ta, ursita m-a dus să trec prin țara pe care o stăpînești măria-ta, cu tot avutul meu, agonisit printr-o muncă jidovească de mai mulți ani în părțile răsăritului. Țara aceasta este creștinească. Și ca să nu se zică în Apus, unde mă duc, că un creștin a fost jefuit de creștini, după ce a fost scăpat cu fața curată de iataganul păgînilor, cu genuchi plecate rog pe măria-ta să te înduri a-mi da cîțiva slujitori ca să-mi fie de pază pînă voi pleca.   Vodă, iute ca focul cum era el, încruntă sprîncenele cînd auzi cererea ce i se face și zise:   — Ține-ți darul, creștine. Eu îți poruncesc să-ți duci tot avutul pe oricare din maidanuri, pe oricare din ulițe, la verice (sic!) răspîntie ce ți se vor părea mai singuratice și mai dosnice, și acolo să-l lași pînă dimineața fără paznici, fără privighetori. Și de ți se va întîmplă vro pagubă, eu sunt răspunzător.   Nu era de glumit. Porunca lui vodă trebuia să se îndeplinească, că era foc și pîrjol.   Florentinul, cu inima înghețată de frică, se supuse poruncii. Toată noaptea nu dormi de grije și de îndoială. A doua zi negustorul își veni în fire cînd își găsi avutul precum îl lăsase. Se uita și parcă tot nu-i venea să crează. Merse deci la vodă și-i spuse că tot avutul lui l-a găsit neclintit și, lăudîndu-i țara, spuse că asemenea lucruri n-a văzut în nici o țară din cîte a străbătut, deși călătorește din tinerețe.   — Cît face darul ce mi-ai fost adus? întrebă vodă.   Neguțătorul se cam cîrmea și se cam codea a spune. Vodă stărui. După ce află prețul, plăti pînă într-una vodă, apoi îi zise:   — Spune pe oriunde vei merge ce-ai văzut în țara mea.   [III] Era Vlad-vodă Țepeș om cu doxă la cap și-i plăcea rînduiala, nevoie mare. Unde să fi văzut el vrun ostaș desmățat, cu țoalele puse pe dînsul ca cu furca? Tiii! că era stingere! Lui îi plăcea să vază pe oameni curați și dichisiți, știi spilcă! Nu se stăveau pe lîngă dînsul oameni de cei care se tot încurcă de toate alea și-s mototoli la lucru. Mai cu seamă cînd vedea cîte vro desmîțătură ori destrăbălătură, se făcea foc și pară. Într-una din zile întîlni un țăran, carele avea o cămașe scurtă. I se vedeau ițarii lipiți pe picioare și se cunoștea cît de colo tiparul coapselor și al țurloaielor. Se oțărî măria-sa cînd îl văzu așa, cît un lucru mare. Și porunci numaidecît să-l cheme.   — Însurat ești tu, măi creștine? îl întrebă vodă.   — Însurat, măria-ta.   — Nevastă-ta trebuie să fie d-alea de care tînjește pămîntul sub dînsa. Cum de să nu mi-ți facă ea cămașe care să-ți acopere pulpele? Nu este vrednică a trăi în țara mea! Să se dea pierzării!   — Mila măriei-tale, dară eu sunt mulțumit de dînsa, am găsit-o acasă și este cinstită.   — Vei fi mai mulțumit cu alta; tu te vezi a fi om de omenie și harnic.   Doi slujbași trimiși de vodă aduse pe biata femeie cu nepusă masă. Vodă porunci de o trase în țeapă. Apoi aducînd o altă femeie o dete in căsătorie bărbatului rămas văduv, după ce ii arătă ce pățise femeia dintîi, și spuse și pentru care pricină căzuse peste dînsa urgia domnească cea neîmpăcată.   Spun, măre, că această femeie lucra de n-avea vreme nici să mînce. Își punea pîinea pe un umăr și sarea pe altul și așa lucra. Se silea, biet, să-și facă bărbatul mai mulțumit decît cu muierea dintîi, ca să nu cază în urgia lui vodă. O fi izbutit?   Bine că nu domnește și in zilele noastre vrun Țepeș, căci multă cheltuială de țepe ar avea să facă, țepe de care să scape pămîntul de trintorițe sub care tînjește locul unde șed ele.   [IV] -Erau niște timpuri în care pentru orice crimă, judecat-nejudecat, se da pierzării omul. Bine că suntem departe de niște asemenea timpi. Bine că s-au dus ca să nu se mai întoarcă. Bine că am ajuns să fim, povestea ăluia, cu judecata, iar nu cu lopata.   Niște boieri răzvrătitori, din porunca lui Vlad-vodă Țepeș, fură puși în țeapă. După cîtva timp aducîndu-și aminte vodă de dînșii, pofti să meargă la fața locului ca să se încredințeze cu inșiși ochii lui cum au fost pedepsiți. Poate c-o fi voit să vază dacă cunoaște pe mulți din ei. Pe lîngă vodă mai era și alți boieri din cei rămași credincioși domnului lor. Unul din acești boieri, ori că era și el amestecat în boclucul ce făcuse cei uciși, sau că era rubedenie cu careva din ei, și ca să nu se dea de gol că mila i-a cuprins sufletul, ori că i s-a muiat inima, se încumese a zice:   — Măria-ta, te-ai coborît din palat. Acolo aerul este curat, aci jos este smreduit. Mirosul cel greu să nu-ți supere sănătatea.   — Vrei să zici că pute? întrebă vodă, întorcîndu-se iute către dînsul și țintind căutăturile asupră-i.   — Așa, măria-ta, și ai face bine să te depărtezi de un loc care poate să fie vătămător sănătății unui domn carele voiește binele supușilor săi.   Pasămite vodă pătrunsese în ascunsurile inimii acestui boier, sau ca să astupe gurile celorlalți, strigă:   — Slujitori! O țeapă de trei ori mai lungă decît toate cele ce vedeți să-mi f ăurați numaidecît, ca să puneți într-însa pe jupînul ăsta, ca să nu mai simță putoarea de jos…   Se rugă de iertăciune bietul boier, dete în genuchi; vru să-i sărute mîinile pe amîndouă părțile… Totul fu în deșert. După un scurt timp se zvîrcolea într-o țeapă mai naltă decît toate și gemea și se văieta de ți se sfîșia rărunchii.   [V] Un venetic de călugăr grec, ca mulți ce de curînd începuse a cutreiera țara, ce-i cășunase lui pe un biet preeot de mir român, om drept și cu frica lui Dumnezeu, că-l clevetea cît îi lua gura. De cîte ori se întîlneau, se luau la cuvinte, și se încingea între dînșii o filonichie cam înfierbîntată. Călugărul grec prostia pe preot și cartigorisea pe români. Preotul îi răspundea:   — Dacă ți se par românii proști și nedegroșiți, de ce nu te duci în țara ta, la cațaonii tăi cei supțiri și pirpirii? Cine te-a adus oare sau cine te-a chemat de ai căzut ca rîia pe capul nostru? Ajungînd și la urechile lui vodă vestea despre acești doi clerici, măria-sa Vlad-vodă Țepeș pofti să-i vază și îndată porunci ca în cutare zi să se afla la palat.   La ziua anumită ei veniră. Pe unul l-a primit într-o cămară, iară pe celălalt într-alta. Călugărul grec se umfla în pene și se mîndrea că l-a chemat vodă. Vezi că nu știa că era chemat și preotul mirean. Acesta se minuna și se crucia cum de aflase vodă de dînsul și-și pusese în gînd ca de cumva îl va găsi în niscaiva toane bune să puie o vorbă și pentru poporenii săi. Vodă voi însă să le ispitească inimile și să le cunoască cugetele, căci măria-sa era un mehenghiu de om întru acestea. Intrînd în cămara unde era grecul, măria-sa îl întrebă:   — Cinstite părinte, cutreieri țara mea pentru trebile bisericii. Ai avut prilej să vorbești și cu bun și cu rău, și cu bogat și cu sărac. Spune-mi rogu-te, ce zic oamenii despre mine?   La o astfel de întrebare, călugărul socotea că a pus mîna pe chilipir. Și cu o vulpenie pe care numai un grec este în stare să o întrebuințeze, răspunse cu un grai mieros și prefăcut:   — Mărite doamne, de la un capăt al țării la celălalt, toată lumea binecuvîntează numele măriei-tale. Ea este mulțumită de măria-ta. Spune că așa domn bun n-a mai stat de cînd este Țara Românească. La care eu adaug că un lucru îți mai trebuiește: adică să cauți mai blînd și să-ți reverși milostivirile tale către nevrednicii robi ai mărieitale cari vin din părțile locurilor sînte și să le dai ajutor ca să poată aduce mîngîiere la nenorocirile ce bîntuie pe călugării acelor sînte lavre din partea păgînilor. Și atunci numele măriei-tale îl vor încununa îngerii cu slavă nepieritoare.   — Minți! nemernicule ca o cutră ce ești! strigă vodă răstit și încruntînd din sprîncene.   Se vede că știa el ce știa; căci și zicătoarea spune că soarele de e soare și tot nu poate să încălzească lumea toată. Și deschizînd ușa zise slujbașilor ce stau de pază:   — Slujitori! Această ființă vicleană și netrebnică cu moarte să se omoare.   Porunca lui vodă se împlini numaidecît. Călugărul fu tras în țeapă.   Intrînd și la preotul de mir, care nu știa nimic din cele ce se întîmplase, vodă îl întrebă și pe dînsul:   — Spune-mi, părinte, ce zice lumea de mine?   — Ce să zică, mărite doamne? Iacă poporimea de la țară pînă acum n-a cîrtit de fel. De curînd însă a început a te blestema pe toate cărările, zicînd că nu le mai împuținezi podvezile ce au apucat de la domnii de dinaintea mărieitale.   — Adevăr ai grăit, îi zise vodă cu grai îmbunat. Mă voi gîndi la aceasta. Tu să fii duhovnicul curții mele de aci înainte! Mergi în pace.   [VI] Povestea spune că pe vremea lui Vlad-vodă Țepeș se înmulțise leneșii, nevoie mare. Ca să trăiască trebuia să mănînce; căci nemilostiva burtă cerea. Și ca să mănînce umblau în prosteală. Cerșiau și cu cerșitul trăiau fără să muncească.   Dacă vrun sghimboiaș de om, căruia îi place să sghimboișească și să se amestece în toate alea ca pătrunjelul, dacă vrun om, cum zisei, întreba pe cîte vrunui din acești cerșitori de ce nu lucrează și ei ceva, unii răspundeau:   — Dară nu umblu toată ziua? Însă dacă nu găsesc de lucru, ce sunt eu de vină?   Unora ca acestora sghimboiașul le da în nas cu zicătoarea: „Mă duc să mă bag la stăpîn, dar-ar Dumnezeu să nu găsesc“. Alții iarăși găseau nod în papură că: cojocarul își scoate ochii toată ziua și noaptea, și cînd colo nu se alege cu nimic; croitorul muncește toată viața și agoniseala lui este cît o umbră de ac; pantofarul se cocoșează și se gheboșește pînă îmbătrînește și cînd moare tot cu talerul îl îngroapă… Și astfel potriveau ei cîte vrun cusur pentru toate meseriile.   Ajungînd la urechile lui vodă, și văzînd și însuși cu ochii mulțimea de calici, mai toți oameni buni de muncă, se luă de gînduri: „Numai prin sudoarea feței sale spune la carte, că-și va agonisi omul cele spre hrana sa“, își zise Vlad-vodă. „Acești oameni trăiesc din sudoarea altora. Prin urmare sunt nefolositori omenirii. Aceasta e un fel de tîlhărie. Tîlharul de codru, ce e drept, îți cere punga. De ești mai iute de mînă și mai voinic, scapi de el. Aceștia însă îți ia avutul cu încetinelul și cu milogire, dară îți ia mereu. Așadar sunt mai răi decît furii. Să se stîrpească ast soi de oameni din țara mea!“   Și după ce se mai răsgîndi, porunci să se dea sfară în țară ca la o zi anumită să se adune toți cerșitorii laolaltă, că are să le împartă vodă cîte un rînd de haine și să le dea o masă înfricoșată.   La ziua otărîtă gemea Tîrgoviștea de mulțimea calicilor ce venise. Slujitorii domnești le împărți cîte un rînd de haine noui; apoi îi duse în niște case mari unde erau pregătite mesele. Se minunară cerșitorii de dărnicia lui vodă și vorbiau între sine:   — Adevărat milă domnească!   — Tot din spinarea poporenilor este și astă pomană! Nu care cumva că dă vodă ceva din punga lui?   — S-a schimbat, vodă, mă, nu mai este cum îl știți voi!   — Lupul părul își schimbă, dară năravul ba.   Se puseră la masă. Aci, ce să vezi dumneata? Bucate ca la masa domnească. Vinuri tot d-alea bunele, ce te culcă la pămînt.   Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mîncară și băură cu lăcomie. Cei mai mulți se îmbătară de dedeau pe brînci. Tocmai cînd li se amestecă limbile, cum se zice, și nu se înțelegeau între dînșii, odată se pomeniră cu foc de patru părți. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porți ca să iasă, însă porțile erau zăvorite. Focul înainta, vulvoarea se ridica în sus ca niște zmei înflăcărați. Țipete, chiote, vaiete ieșiau din gurile tuturor cerșitorilor închiși acolo. Dară unde vrea să știe văpaia ceva de plîngerile oamenilor? Se aruncau unii asupra altora. Se îmbrățișau. Cereau ajutor. Dară nu era urcche omenească care să-i asculte. Începură a se zvîrcoli în chinurile vulvotaiei ce-i învăpăia. Fumul înăbuși pe unii. jăratecul făcu scrum pe alții, flăcările pirjoli pe cei mai mulți. Cînd se potoli focul nu mai era suflet de om viu.   Și credeți că s-a stîrpit neamul calicesc? Fugiți de-acolo; nu mai credeți toate fleacurile! Căutați în giuru-vă și vă încredințați. Astăzi chiar nu este vremea mai brează decît atunci. Cerșitorii se vor sfîrși odată cu lumea.   [VII] În vremea de demult, pe cînd domnia în țară vodă Vlad Țepeș, un neguțător ce se afla in călătorie pre la noi, puse de se strigă pe răspîntii că a fost pierdută o pungă cu o mie de lei. El făgăduia o sută de lei celui ce o va găsi și i-o va aduce. Nu trecu mult și un creștin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau românii pe vremea lui Țepeș-vodă, se arătă dînsului și-i zise:   — Jupîne negustor, mergînd pre cale, la întorsura răscrucilor de din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta.   Eu dau cu socoteala că a dumitale trebuie să fie, deoarece am auzit strigîndu-se că ai fi pierdut o pungă cu bani.   — Adevărat, a mea este, și-ți mulțumesc că mi-ai adus-o. Apucîndu-se negustorul să numere banii, se frămînta cu mintea cum ar face să nu dea suta de lei cea făgăduită. După ce numără banii, la care se uita omul cu mirare, văzînd ce face, îi puse la loc în pungă, și zice celui ce îi o adusese:   — Am numărat, dragul meu, banii și am văzut că d-ta ți-ai oprit făgăduiala. În loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Și bine ai făcut, căci era dreptul dumitale. Iți mulțumesc încă o dată că m-ai cortorosit de ananghia în care era să caz, și Dumnezeu să te ție.   — Jupîne negustor, răspunse creștinul, rău și fără cale zici d-ta că-ți lipsește din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o măcar să mă uit într-însa și nici că știu cîți bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, așa ți-am adus-o.   — Îți spusei, mai zise neguțătorul, cu grai scurt și cam în dodele, că am pierdut punga cu o mie de lei; tu mi-ai adus-o numai cu nouă sute. Asta e! Dacă voi mai mult, nu pot da. Și apoi cînd e la cea de pe urmă, dă jalbă și mă trage la carvasara.   Omul se roși pînă în albul ochilor de rușine, cînd văzu că îl și bănuiește, îl și marțafoiește. Nu mai zise nici pis, ci ieși luîndu-și rămas bun și se duse drept la vodă de se tîngui:   — Măria-ta, zise el, nu mi-e de suta de lei cea făgăduită, ci mi-e mai mult că mă bănuiește a nu fi om de omenie, cînd eu știu că am fost curat ca argintul lămurit și nici prin gînd nu mi-a trecut măcar să mă ating de al altuia.   Vodă pricepu tertipurile neguțătorului, căci era un mehenghiu de om și porunci să i-l aducă. Fiind de față și jeluitorul și pîrîtul, vodă ieși la judecată. El ascultă și pe unul și pe altul. Și punînd vorbele ambilor în cumpăna dreptății, văzu în care parte bate. Apoi, uitîndu-se țintă în ochii neguțătorului zise:   — Jupîne negustor, la curtea mea nu se știe ce este minciuna. Ea este prigonită crîncen. Tu ai pierdut o pungă cu o mie de lei și ai găsit cu cale să pui să se strige pe la răspîntii. Punga ce ți-a adus creștinul ăsta era cu nouă sute de lei. Lucrul era învederat că aceasta nu era punga ce tu ai pierdut. Cu ce drept ai priimit-o? Să dai dară punga înapoi omului ce a găsit-o, și să aștepți pînă ți se va găsi punga ce tu ai pierdut. Iară tu, creștine, adaose vodă, întorcîndu-se către tînguitor, să păstrezi punga pînă ce se va arăta cel ce a pierdut-o.   Așa se și făcu căci nu era chip să se facă într-altfel. Vlad-vodă Țepeș judecase. Neguțătorul o păți și se căi toată viața lui de fapta cea neomenoasă ce săvîrși. Ce să zici? Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. Voind a păcăli pe cel ce îi găsise punga, se păcăli însuși pe sine.
  Povestea Vrancei De mult, pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, pe când Țara Românească nu era unită încă și ținuturile Munteniei și Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieșii lui Ștefăniță și armia turcească, care năpădise ca frunza și iarba pe pământul Moldovei. Bătălia a fost aprigă și, din cauza numărului prea mare de dușmani, față de oastea lui Ștefan, moldovenii au căzut biruiți. Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din fața puhoiului vrăjmaș, ca să nu fie prins și, rătăcind singur prin munți, a ajuns pe valea Putnei. Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi și nici locuri goale și dealuri chelbașe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot și abia unde și unde câte un pâlc de case se găseau înșiruite și ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiș cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toți ciobani, care-și pășunau oile prin golurile și poienile munților. După atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfințitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseștilor. Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei. – Bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând și legând calul de țâțâna porții. – Bună să-ți fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoștea cine este. – Fă bine, mătușică, de-mi dă ceva de mâncare și lasă-mă să mă odihnesc puțin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea. Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa și îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă și brânză de oi, repezindu-se apoi la coșar de așeză armăsarul la iesle. Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se așezase pe o laviță, așa îmbrăcat cu sarica cum se afla și ațipise, căci, după cum se cunoștea pe trăsăturile feței, era tare obosit. Îl privea acum nedumerită baba și nu înțelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai și cu fața rumenă și frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceștia, unde doar mocanii de aici sălășluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniștea. Tot uitându-se așa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostășești de domn, cusute în fireturi și aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puțin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz. Îndată își dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât Ștefan Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită și alungată, iar el s-a retras în munți. Fără să mai stea pe gânduri, porni la fugă până la stâna din vale, ca să-și vestească feciorii, lăsând pe Ștefan Vodă singur, să se mângâie cu somnul. Baba avea șapte feciori voinici, tot unul și unul, nalți, spătoși și vânjoși, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei își pusese acum nădejdea și, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând și, răscolind ținutul Vrancei, să strângă pe toți voinicii plaiului acesta, cu care Ștefan să pornească la luptă și să alunge pe turci din țară. De cuvânt, feciorii babei, toți șapte, se răspândiră în șapte părți ale Vrancei, buciumând pe văi și dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici, cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii. Dimineața, când baba își văzu feciorii venind, deschise larg ușa de la odaia în care se afla Ștefan Vodă și voioasă zise: – Măria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un așa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna dușmanului. Ia te uită cum îți vin ostașii cu care vei învinge lifta păgână. Ștefan ieși în prag și rămase mirat când văzu curgând din toate părțile cete de voinici, înarmați cu lănci și arcuri, coase și topoare ce străluceau în razele soarelui de-abia răsărit. – Dar de unde sunt acești voinici, bătrâno, și cine i-a adunat așa? – Sunt plăieșii Vrancei, Măria Ta, și vin cu toții ca să pornești cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit aseară și știam că oastea ți-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei șapte feciori ce-i am și, uite, până dimineață ți-au strâns oaste nouă în loc, toți voinici și dornici de luptă. Apoi, chemându-și feciorii lângă ea, urmă: – Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavel și cu Nistor. Toți sunt feciorii mei și acum ți-i dau Măriei Tale. Cu ei și cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă și-i vei scoate pe dușmani din țară. Acum, privea mândru la oștenii aceștia adunați în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi, întorcându-se către babă, îi zise: – Dar cum te numești, bătrâno? – Tudora Vrâncioaia. – Să trăiești, mătușă Tudora, și Dumnezeu să-ți dea sănătate, pentru sprijinul și dragostea de țară ce arăți. Apoi, îmbărbătându-și oastea adunată, plecară cu toții peste dealuri și străbătând codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmași. Toți s-au luptat voinicește, Ștefan Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrâncioaiei, care se luptau ca niște lei, lovind în dreapta și în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroșind pământul. Și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ștefan a învins și de data asta pe turci, izgonindu-i din țară afară. Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu și veseli cu ostașii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei șapte feciori ai Vrâncioaiei și le zise: – Flăcăi, cu voi am câștigat izbânda și am alungat pe vrăjmași. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau țara. Sunteți vrednici de răsplata domnească. Iată, voi sunteți șapte frați iar în Vrancea sunt șapte munți. Ai voștri să fie în veci, cu văi, cu ponoare și tot ce se află acolo. Întoarceți-vă, dar, înapoi în codrii voștri și să-i stăpâniți sănătoși, din neam în neam; iar mamei voastre duceți-i multă sănătate din partea voievodului Ștefan, care la vreme de strâmtorare a găsit la casa ei pat pentru odihnă și brațe vitejești de luptă. Le făcu ocolniță pe piele de vițel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii Munților Vrancei, de la Trotuș până în valea Bâsca a Buzăului. Și de atunci, fiecare din cei șapte frați, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au așezat la poalele munților, întemeindu-și fiecare sate, după numele lor: Bodești, Spirești, Negrilești, Bârsești, Spulber, Păulești, Nistorești.
Povestea lui Tolpa țiganul și Ștefan-Vodă cel Bun și Mare Spun, măre, că Ștefan domnul să fi fost om dezghețat și verde ca busuiocul. Toți oamenii de pe lîngă dînsul erau aleși pe sprinceană; deștepți, ugurlii, veseli și numai spirt, știi colea, cum sunt buni să mi-ți facă ispravă bună.   Ștefan domnul era așa de bun cînd vedea dreptatea înaintea lui, încît să mi-l pui la rană și să se vindece; dară era așa de aspru cînd da peste cîte o nedreptate, încît nu căta nimărui de ce îi e cojocul, ci mi ți-l punea la pedeapsă, măcar de-ar fi fost de șepte palme în frunte.   La curtea lui se afla un țigan cam vorbăreț, anume Tolpa. El aflase har înaintea lui vodă pentru glumele lui cele nevinovate și cam înghimpătoare pentru unii din boieri.   Într-una din zile, văzu el venind la vodă o samă de țărani români. El le iesă înainte.   — Ce căutați voi, bre, oameni buni?   Țăranii, socotind că este vrun boier de-a curții, își luară căciulele în mînă și, într-o glăsuire, toți ziseră:   — Apoi ce să căutăm, cuconașule. Iată, am venit și noi, păcatele noastre, să ne jăluim lui vodă pentru pacostea ista de pîrcălab, care ni s-a pus ca scaiul în cap.   — A cam aflat vodă cîte ceva despre pîrcălabul vostru, bre, oameni buni. Spuneți-mi și voi tot ce știți și lăsați-l pe mîna mea, c-oi ști eu cum să-l încondei la măria-sa, și vi se va face dreptate.   Atunci țăranii îi spuseră cum îi nedreptățește pîrcălabul, cum îi asuprește și jupuiește, cum le ia biruri afară din cale, cum îi globește peste măsură pentru lucru de nimica și, pe lingă aceste, cum îi chinuiește, bătîndu-i pînă îi deznoadă, ia, pentru așa, de florile mărului.   — Duceți-vă acasă, dragii mei, le mai zise Tolpa, și vă odihniți, că am eu ac de cojocul lui. Să nu vă temeți de nimic, de acum înainte nici capul n-are să vă mai doară   — Dumnezeu să-ți dea noroc și să-ți lungească zilele, cuconașule, să ai parte de ce t-ei ruga lui Dumnezeu și să fii sănătos și rumen ca un bujor.   Apoi plecară țăranii cu inima ușurată.   Tolpa, nici una, nici două, el voia să facă dreptate țăranilor. Se vede că el cam știa patarania despre ceea ce pățea țăranii de pe la pîrcălabi. Ce să facă, cum să dreagă ca să se ție de cuvîntul ce dase țăranilor. Se gîndi, se răzgîndi și, deodată, lovindu-se ușor cu palma pe frunte, zise:   — Stăi, că ți-am făcut-o, pîrcălabe.   El căta acum vreme cu prilej să poată intra la vodă cînd o fi în toane bune. Nu trecu mult și într-una din zile văzu pe vodă cu voie bună, intrînd în Divan. Pasămite, vodă aflase că oastea lui înfrînsese o samă bună de vrăjmași ce încălcaseră țara. Dară era prea devreme. Nu venise nici un boier la Divan. Vodă era singur.   Atunci o dată intră răpede în Divan, ținîndu-se cu mina de falcă și văitîndu-se   — Dar tu, măi Tolpo, ce ai? De ce plîngi? îl întrebă vodă, cam rîzînd.   — Ce să am? Iaca mi-a tras popa o palmă, de mi-a ieșit stele verzi din ochi.   — Da‘ de ce, mă? îl mai întrebă vodă, înseninîndu-i-se fruntea și făcînd haz.   — Ei, iaca pentru că n-am știut Tatăl nostru.   — Bine ți-a făcut. Două trebuia să-ți dea, mă păcătosule. Trei trebuia să-ți dea. Păi bine, mă, păgîn de-ai fi fost și tot trebuia să știi Tatăl nostru! Dară tu, ce pîrdalnicul de liftă spurcată ăi fi fiind de să nu știi tu rugăciunea Domnului și Dumnezeului nostru?   — Ba îl știu, măria-ta; dară într-un loc îl greșesc.   — Ei bine, ia zi, să vedem unde nu știi, și să te silești să-l înveți, că-ți dau și boierie.   — „Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințască-se numele tău, vie împărăția ta…“   — Mai încolo?   — Aici o cam scrintesc, măria-ta.   — „Fie voia ta.”   — Fie.   — „Fie voia ta…”, prostule! Zi de la început și bagă de samă; ține minte: „fie voia ta”.   — „Tatăl nostru… carele ești în ceruri… sfințască-se numele tău… vie împărăția ta… fie…”   — „Fie voia ta“, mă, zise vodă cam răstit. Iată, îți spun drept, și mie îmi vine să-ți trag o palmă. Cum de să uiți tu de la mînă pănă la gură?! Nu te credeam eu o dată cu capul să fii tu așa de nătărău. Atîta lucru să nu ții tu minte! Iată: „fie voia ta“. Zi de mai multe ori.   — Fie voia mea… fie voia mea… fie vo…   — Nu așa, sgripsore bătrîn! „Fie voia ta”, mă, adică să se facă pe pămînt voia lui Dumnezeu, precum se face și în ceruri. Aici nu e vorba de voia mea sau a ta, becisniciile!   — D-apoi… fie și a lui. Dară dacă uit…   — Doară nu-ți lipsește vreo doagă. Ține bine minte.   — Nu că-mi e voia să uit, măria-ta. Dară ca să-mi aduc aminte mai lesne, scrie-mi măria-ta, rogu-te, vorbele aceste, și te iscălește, că doar știind că vine de la măria-ta voi avea grijă ca de poruncile ce-mi dai.   Ștefan-vodă, bun precum îl lăsase pe el Dumnezeu, și care nu știa ce este vicleșugul la inima lui, luă o coală de hîrtie și scrise cu niște slove mari: „fie voia ta”. Apoi o dete în mîna lui Tolpa, după ce se iscăli.   Tolpa, cînd văzu cartea domnească în mîinile lui, de bucurie i se păru că apucase pe Dumnezeu de un picior. Ieși din Divan ai porni într-un suflet la satul de unde veniseră țăranii să se jăluiască lui vodă.   Cum ajunse acolo, dete în știre la toată lumea că a venit cu o poruncă domnească.   Cînd auziră țăranii de una ca aceasta, se adunară cu cățel, cu purcel să afle ce zice porunca.   Tolpa trimise de chemă și pe pîrcălab.   Acesta se grăbi a veni și dînsul să ia cunoștință de cele ce poruncea vodă. Oamenii se făcuse roată împrejurul lui Tolpa și-l îmbulzeau. Iară el ridicînd glasul, zise cu grai lămurit:   — Oameni buni, faceți roata mai mare și lăsați-ne în mijloc mai mult loc de joc.   Și îndată mijlocul roții se deșertă și rămase o lumină, cît fața ariei.   Apoi, chemînd înainte pe pîrcălab, îi arătă cartea domnească și-l întrebă:   — Cunoști această iscălitură?   — Da‘ cum să n-o cunosc? răspunse pîrcălabul. Este a măriei-sale.   — Dacă o cunoști, spune-mi ce zice măria-sa aici?   — Ce să zică? Iaca, „fie voia ta”.   — Ai înțeles acum?   — Ba n-am înțeles nimic.   — Ei, las’, că te-oi face eu să înțelegi acum.   Și întorcîndu-și privirile cătră țărani, le opri asupra a doi flăcăi nalți ca niște brazi, legați și vîrtoși.   Apoi făcîndu-le cu mîna, îi chemă și le zise cu grai poruncitor:   — Porunca măriei-sale lui vodă grăiește ca să-mi luați’ pe d-nealui, jupînul pîrcălab, să mi-i dați cincizeci de toiege de cele beșicate.   Toți tăcură molcum cînd auziră de o așa grea poruncă. însuși pîrcălabului i se încleștă gura. El știa ca și toată lumea că împotriva poruncii lui vodă nu era chip de a sta. Bieții flăcăi se cam codea. Văzînd Tolpa sfiala flăcăilor, adaose:   — Porunca măriei-sale lui vodă mai zice că cine se va împrotivi celor glăsuite într-această carte domnească să mănînce la spete o sută de toiege tot de cele sărate, pietroase și îndesate.   Flăcăii, care nu prea aveau poftă de așa mîncare, puseră mîna pe jupînul pîrcălab, îl întinseră la pămînt și-i deteră cincizeci de bețe bune.   Pîrcălabul suferi și nu zise cîrc. Vezi bine că n-avea ce zice, dacă o dată vodă poruncise.   Apoi Tolpa îi zise:   — Aceasta este, jupîne pîrcălabe, ca să te înveți minte altădată a mai asupri pe acești sărmani și nemernici; vodă nu poate suferi să se facă nedreptate în țara lui și să se schingiuiască bunii locuitori ai acestei țări.   Totuși, pîrcălabul nu se putea dumeri cum de să cadă asupra lui o așa de aspră urgie domnească, el știindu-se credincios și supus domniei.   Nu mai cuteza multă vreme să vie la curtea domnească, temîndu-se de a da ochi cu figura cea cruntă a lui Ștefanvodă cind era amărît pe cineva.   Trecu ce trecu și trebile îl siliră, în cele din urmă, să se înfățișeze domnului său. Veni deci cu frica în sîn la curte și se arătă lui vodă.   Acesta, cum îl văzu, îi zise zîmbind și cu față senină:   — Bine ai venit, pîrcălabe, ce mai veste prin țară? De mult e de cînd n-am mai dat cu ochii de tine. Au doară te-ai mîndrit?   — Umilita slugă a măriei tale a fost totdeauna supus poruncilor. Și nu cred să te fi îndoit de credința ce totdeauna ți-am arătat, răspunse pîrcălabul.   — De unde îți vin ție, pîrcălabe, așa gînduri străine cugetului meu? Eu totdeauna te-am cinstit, și dreptul lui Dumnezeu, n-am avut să mă căiesc de aceasta niciodată.   Auzind versul cel dulce al graiului domnesc, pîrcălabul mai prinse puțină inimă și se încumese a zice:   — Păcat de Dumnezeu, măria-ta, să-ți arunci urgia cea aspră asupra unui slujitor credincios, să faci să se necinstească cărunteța unui slujitor supus, fără să-l fi judecat mai întîi, știindu-te totdeauna drept.   — Ce sunt acestea care le spui tu, pîrcălabe? îi zise vodă plin de mirare și pierindu-i seninătatea de pe față.   Pîrcălabul înțelese că trebuie să se fi jucat vro drăcie in istoria aceasta și răspunse:   — Iată, iată, măria-ta, cum am suferit o pedeapsă pe nedrept.   Și spuse tot ce i se întîmplase cu Tolpa. Cînd auzi vodă de una ca aceasta, mînia i se urcă pe față. Ochii ii scăpărau de supărare. El zise:   — Mișelul! Va să zică el m-a amăgit cînd mi-a cerut iscălitura sub acele cuvinte, „fie voia ta”, prefăcîndu-se a nu ști Tatăl nostru! Nemernicul! Nu mai este vrednic a vedea fața mea! Să se spînzure!   Bietul Tolpa, de cum văzuse pe pîrcălabul că venise la curte, se ținea după urma lui să vadă ce are să se întîmple. Cînd pîrcălabul intrase la vodă, Tolpa se tupilase la ușă și asculta. Iară cînd auzi groaznicele cuvinte ale lui vodă, se făcu nevăzut.   Îl căutară slujbașii să puie mîna pe dînsul, dară el parcă intrase în bortă de șerpe. Tolpa nu e nicăiri. Se trimise numaidecît oameni în urma dositului de Tolpa.   El, bietul, la cine să năzuiască, unde să-și caute adăpost, unde să se ascundă de mînia lui vodă? Într-o clipă mii de gînduri îi trecură prin cap. În cele din urmă, se socoti că scăpare nu e decît în grădina lui vodă.   Acolo știa el niște culcușuri unde nu l-ar fi putut găsi ziua în amiaza mare, dar încămite noaptea. Se strecură fără a fi văzut de cineva și se piti într-una din acele ascunzători.   Inima lui Ștefan iară se deschise, seninătatea iară se urcă pe fața lui. Vezi că Ștefan-vodă avea mai multe ceasuri bune decît rele. A doua zi, cătră seară, ieșind să se mai răcorească de zăduful zilei, intră în grădină singursingurel, cum avea el obicei cînd avea de citit cărți de pe la împărați și crai.   Tolpa, văzîndu-l că are să treacă tocmai pe unde se afla el, se urcă ca o mîță într-un măr, legă brîul cu un capăt de o ramură a pomului, iară cu celalalt capăt se legă de subsuori și se lăsă a-i bălălăi picioarele în vînt. Astfel era atîrnat printre frunzișul pomului.   Trecînd vodă pe potică și aruncîndu-și ochii asupra pomului, văzu pe Tolpa spînzurat. Inima măriei-sale se înduioșă, și părîndu-i rău de porunca ce dase în ziua trecută, zise:   — Sărmanul Tolpa, mare trebuie să-i fi fost groaza cînd a auzit porunca ce am dat să-l spînzure. El n-a mai așteptat pînă să mai vie gîdea a-l mai da și pe dînsul de osteneală, ci și-a făcut samă singur. Îmi pare rău de el. De ar mai trăi încă, l-aș ierta de moarte.   N-apucă să mai facă trei pași, și Tolpa țup! În urma lui vodă. Cum îi auzi vorbele cele milostive, el se dezlegă iute și sări jos din pom. Ștefan, întorcîndu-se, îl văzu cu capul la pămînt. Iară Tolpa strigă:   — „Fie voia ta!”   — Bine că barim de frica spînzurătorii ai învățat Tatăl nostru. Atunci m-ai prins cu iscălitura, acum cu cuvîntul.   Dară să nu cutezi a mai face vreo blăstămăție, că nu vei scăpa cu voia sau fără voia nu știu cui.   Era glumeț Ștefan cel Mare cîteodată și-i plăcea a asculta și glumele altora; dară glumele nesărate și nesămuite erau oropsite; și cei de prinprejurul lui nu prea se jucau cu focul fără să se pîrlească.
Povestea lui Ștefan-Vodă și a credinciosului său Nouraș Ștefan-vodă era evlavios, nevoie mare. Dar nu avea evlavie de acea minciunoasă și înșelătoare; ci era insuflat de adevărata iubire cătră cele sfinte și drepte. Căci cine ca dînsul toată isprava lucrurilor lui Dumnezeu o da? Cine mai mult asuda ca să nu lase nimic dintr-acele ce omeneasca silință ar putea face? Cînd era trebuință de sfat bun, gata era pe al tuturor a-l asculta. Cînd era de folos graba, somnul nu-l ținea, odihna nu-l încîlce, zbura ca o pasăre. Iară la îndrăzneală de ajutor, viața nu-și cruța; cu sabia în mînă pe însuși moartea înfrunta. Așadară cu picioarele de-a pururea pe piatra ajutorului de sus, măselele vrăjmașilor zdrobea.   Pentru aceea la fiecare izbîndă ce făcea, ridica în lauda Domnului cîte o biserică sau mănăstire. Iară din toate mănăstirile, aceea care îi plăcea lui mai mult era mănăstirea Putna. Acolo puse el de ridică niște palaturi frumoase și cînd, în timp de pace, trebile domniei îi da cîte puțin repaus, acolo se ducea de-și mai îndulcea amarul acestei lumi minciunoase.   Aici, in fața lui Dumnezeu și în liniștea sufletului, cugeta și născocea la planuri pentru fericirea dragei sale Moldove. Și totuși nici aici nu scăpă de ispite, căci iată ce i se întîmplă într-una din zile, pe cînd se afla în răgaz într-această mănăstire:   Ștefan-vodă avea pe vremea aceea, în casa sa, pe lîngă alți curteni, și pe un tînăr, anume Nouraș. Acesta era foarte frumos la față, și voinic de vorbea o lume de dînsul. În luptă era totdeauna alături cu domnul său și nu voia niciodată să se lase mai prejos decît dînsul în vitejie. Era vioi, știi, numai spirit, grăia minunat și știa să-și dobîndească dragostea tuturor. Pe lîngă acestea mai avea și un viers îngeresc. Pentru care Ștefan-vodă îl iubea cît un lucru mare și adesea îl punea să-i cînte. Se culca într-o cameră cu dînsul și, ori încotro se ducea, era nedezlipit de el.   Curtenii ceilalți, cum sunt curtenii, îl pizmuiau și-i purtau sîmbetele ca să mi-l răpuie. Gurile bîrfitoare ziceau că este fiu din flori al lui Ștefan-vodă. Și fiindcă pizmașii lui Nouraș nu știau cum să-l ponegrească înaintea lui vodă, ei scormoniră (sic!) că ar fi îndrăgostit cu doamna ce-și luase vodă, și cătau vreme cu prilej să mi-l prăpădească. Cind, într-una din zile, vine un pizmătăreț și spune lui Ștefan-vodă că Nouraș moare de dragoste după doamna, și că dovada pentru această nelegiuire a lui o poartă în sin, unde o va găsi, de va voi să-l caute. Pasămite Nouraș găsise chiar în acea dimineață prin grădină o năframă pe care doamna o pierduse, și n-apucase încă să i-o dea. Ștefan-vodă, cînd auzi de unele ca aceste, se făcu foc și pară de minie, și se tulbură în suflet ca o fiară săgetată la inimă. Se pogoară în grădină, întîlnește pe Nouraș, care tocmai umbla să urce treptele palatului, și îl întrebă ce are în sîn. Acesta, fără să se teamă de ceva, scoate năframa doamnei din sîn și i-o arată. Ștefan nu zise nici un cuvînt, însă îi înfipse deodată hangerul în piept. Nouraș abia mai putu îngîna: — Mor, doamne, dară mor nevinovat. Pe cinstita față a Maicei Domnului că spun adevărul! Și căzu, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o vacă. Doamna, văzînd pe vodă întorcîndu-se din grădină, galben ca turta de ceară și cătrănit de supărare cum nu-l mai văzuse ea, îi trecu un fier rece prin inimă de frică, și temîndu-se a-l întreba ce are, se coborî răpede în grădină pe o scară de din dos, unde nădăjduia să afle de ce este domnul său așa de mînios. Acolo găsi pe Nouraș dîndu-și sufletul, cu hangerul înfipt în piept și cu năframa ei în mînă. Se duse lîngă dînsul, îl cercetă, socotind deocamdată că vreun vrăjmaș să-l fi ucis. Cînd, uitîndu-se la hanger, îl cunoscu. Atunci înțelese totul. Nouraș nu putuse a-i răspunde nici un cuvînt. Se vede că simțea ea în inima ei ceva pentru Nouraș; dară el nu știa nimic, și o cinstea ca pe doamna sa. Văzînd însă acel trupșor gingaș, scăldat în sînge și zbătîndu-se în ghiarele morții, se umplu de o jale nepovestită. Pe lîngă aceasta, tremurînd și de asprimea domnului său, cu gînd că nu vor fi crezute răspunsurile la întrebările ce-i va face vodă, tulburîndu-i-se mintea, trase hangerul din inima lui Nouraș, și-l înfipse sieși și căzu grămadă peste dînsul. Ștefan-vodă, pătruns pînă la ficați de mîh85 nire, cînd îi văzu morți, porunci de-i îngropă chiar în locul unde își deteră sufletul; iară pe părîș porunci de-l spînzură în poarta mănăstirei. În loc de cruce, călugării le puse un mesteacăn carele îndată și prinse rădăcină. La o sută de ani, un alt mesteacăn se puse în locul aceluia pe care putregaiul începuse a-l roade. Și din veac în veac se schimbă mesteacănul pînă în ziua de astăzi. Și aceasta se face pentru pomenirea sufletelor lor, ca să nu se uite nevinovăția lor, și să nu rămîie cu țărînă în gură. Iată o pildă pe care toți oamenii ar trebui să nu o treacă cu vederea, dacă vor ca pacea și liniștea să desjuge la casa lor. Zavistiei trebuie să i se strivească capul ca la un șarpe veninos, de cum începe a și-l ridica. Zavistnicul și pizmătărețul trebuiesc șterși de pe fața pămîntului, ca nici de nume să nu li se mai pomenească. Cetăți tari, seminții numeroase și cugete fără prihană, au fost zdrobite de zavistie și de pizmă și așa va fi pînă în veac. De aceea bine a făcut Ștefan-vodă de a poruncit să se spînzure părișul.