Povestiri istorice

A fost odată un timp, pe când Molna și Prutul nu făceau hotar între trei țări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe o țară largă, îndemânatică, locuită de un popor ager și pământean. De pe atunci și până în zilele noastre rămas-a vorbă din tată-n fiu, cum că se încinsese odată un joc de copii pe șesul Trotușului, nu departe de satul Borzești, pe un soare frumos de primăvară. Ceata copiilor era împărțită în două tabere, una înfățișa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghe, un copilandru cu plete negre și cu ochi de mure, iute și neastâmpărat ca Trotușul ce se prăvale de la munți; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ștefan, un copilandru cu plete castanii, cu ochii albaștri gânditori și cu inima cutezătoare. Gheorghe era fecior de țăran și Ștefan, fiu de domn. Amândouă taberele, înarmate până-n dinți cu puști de soc, cu săbii de șindrilă, cu sulițe de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotușului și se speriau toți graurii din tufărișuri. Iar comandanții, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau când la aripa dreaptă, când la aripa stângă a oștirilor înșirate, și-și îmbărbătau soldații la luptă. A ținut cât a ținut bătălia nehotărâtă, dar, în sfârșit, copilul cel cu ochii albaștri gânditori, care avea darul de a se război de la tatăl său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastâmpăratul Gheorghe, și-l legă de un stejar bătrân, martor de cea dintâi izbândă a viitorului domn. Apoi toți hatmanii și căpitanii lui Ștefan se adunară împrejurul stejarului și prinseră să judece pe hanul tătărăsc, unii pentru vreo minge furată, alții pentru vreo cetate de hârtie dărâmată, tot fapte rele ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecați în jos, își aștepta osânda, abia stăpânindu-se de râs. În sfârșit, Ștefan, după ce ascultă părerea mai marilor oștirii sale, zise cu sprâncene încrețite: – Porunca domniei mele este să-l spânzurați de creanga cea de sus, ca să fie pildă și altor neamuri! Apoi nenorocitul han a fost legat cu o frânghie de subsuoară și ridicat pe creangă în sus în salvele puștilor de soc și în strigătele de bucurie ale oștenilor învingători. Dar, o, Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotușului din sus? Un vifor se stârnește de puterea căruia se leagănă în văzduh micul han tătărăsc și pământul prinde să se clatine și să sune parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârșiile Trotușului. Iar în timp ce Ștefan și întreaga lui oștire stăteau nedumeriți de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghe în brațele văzduhului se gândea la cei ce-s spânzurați aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevărați tătari venind în goana mare a cailor spre dânșii… Ș-atunci…, vai! Toți copiii, cuprinși de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitând pe micul Gheorghe, care, atârnat de creanga stejarului, zâmbea încă de nevinovăția lui, neștiutor de urgia ce-l aștepta. El zâmbea încă…, dar atotvăzătorul soare încetă a zâmbi, căci, în acel moment, o sută de săgeți și o sută de suliți se înfipseră în trupul lui. Cerul se posomorî, frunzele și crengile copacului pătate de sânge copilăresc se clătinară înfiorate. Treizeci de ani au trecut după această întâmplare și micul Ștefan, schimbând sabia de lemn pe paloșul de oțel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, până ce ajunse să fie numit la Direptate domn al Țării Moldovei, înscăunat și miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcându-se însuși țiitor peste toată țara, începu viața grea și anevoioasă, tot în războaie și osteneli, căci țara, fiind bogată, largă și îndemânatică, deștepta sete tuturor vecinilor. Dar cu cât nevoile veneau peste dânsul, cu atât inimoșia lui creștea. Și-a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruință în biruință și numele lui să se mărească tot mai mult, încât să răzbată peste hotarele Moldovei, departe într-asfințit și să răzbată pătura veacurilor până la noi. Iar el, domn drept, credincios și pământean, de fiecare biruință înălța câte o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru și de bunătatea lui Dumnezeu. Mulți ani domni Ștefan cel Mare, în care timp așeză cu nestrămutare temeliile stăpânirii noastre asupra câmpiilor Dunării, pecetluind și sfințind această stăpânire cu sângele vărsat. Dar tot nu avea liniște! Un gând îndărătnic îl urmărea din copilărie, gândul micului Gheorghe ucis de tătari; și oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcând, chipul cel oacheș și drăgălaș se înfățișa necontenit, cerându-i parcă răzbunare. Iată că, într-una din zile, i se aduce vestea cum că o mulțime de oaste tătărască a năvălit în țară peste apa Nistrului, pustiind pământul, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor și girezilor de pâine, robind femeile și copiii. Iute Ștefan își tocmi oastea și le ieși înainte la satul Lipinți. De data asta nu mai era ca acum treizeci de ani, pe șesul Trotușului, la stejarul din Borzești, era o adevărată bătălie cu tătarii. Ștefan cel bălan, cu ochii albaștri gânditori, călărea nu ca atunci pe o nuia de alun, ci pe un cal aprig de soi moldovenesc și alerga ca un fulger în toate locurile unde era bătaie, vârându-se unde era primejdia mai mare. Și-n loc de săbii de lemn se-ncrucișau acum săbii de fier, și-n loc de puști de soc, detunau tunuri cu schijă, încât se-negrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Până-n cer se înălța răsunetul restriștei de pământ; iar tătărimea, cuprinsă din două părți, se măcina și se mistuia ca pleava într-un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roșu era soarele sus, ca în timp de grea cumpănă, roșu era pământul jos de sângele ce gâlgâia. Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea și stăpânea toate, era chipul bălan al lui Ștefan, care se arăta în tot locul ca o icoană de îmbărbătare, dând inimă oștenilor lui și făcându-i să meargă cu încredere la biruință sigură. Și în adevăr, desăvârșită a fost biruința moldovenilor, căci n-apucase a asfinți soarele și întreaga urdie tătărască a fost sfărâmată și robită, fiind prins însuși șeful lor, fiul hanului tătărăsc de peste Volga. Iar Ștefan a dat laudă lui Dumnezeu și a trimis sol de bucurie soției sale Evdochia, sora țarului Simeon. Apoi nu trecu mult timp după aceasta și, auzind bătrânul han de peste Volga despre nimicirea oștirii sale la Lipinți, trimise lui Ștefan soli încărcați cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ștefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă s-or învoi la aceasta mai marii oștilor lui, care vor fi adunați și întrebați pe malul Trotușului, la satul Borzești. Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ștefan își adună hatmanii și căpitanii pe malul Trotușului sub bătrânul stejar unde micul Gheorghe fusese ucis de tătari. Trist părea acum copacul și gârbovit, atât sub povara celor treizeci de ani trecuți peste creștetul lui, cum și de dureroasa aducere-aminte a faptului ce l-a însângerat. De altfel nimic nu era schimbat: același câmp verde înflorit, aceleași ape iuți și neastâmpărate ale Trotușului, care curg fără odihnă pe așternutul lor de prund, același soare dulce și zâmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De același stejar sta acum legat un adevărat tătar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, și roată împrejurul lui erau mai marii oștirilor lui Ștefan: hatmanul Arbore, hatmanul Șendrea, aprodul Purice, logofătul Tăutu, vornicul Boldur și alți mulți oșteni și oameni de frunte. Iar în mijlocul lor, drept în fața tătarului, sta însuși Ștefan, copilandrul de altădată, peste capul căruia, de asemenea trecuseră cei treizeci de ani ce-au gârbovit stejarul, însă din mlădița de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munți și până la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari și oșteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei, cu darurile de peste Volga. – Voi hatmani și căpitani! zise Ștefan, încrețind din sprâncene. V-am adunat aici, ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătărăsc și să hotărâți voi înșivă de i se cuvine iertare ori pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic și mă jucam sub acest bătrân stejar cu un copil, Gheorghe, din Borzești, când deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată și ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghe. Iată că acum, cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru, fiul aceluiași han a căzut prins în mâinile noastre, după ce și el ne-a călcat țara fără dreptate, a ars mulțime de holde și sate, a ucis mulțime de femei și copii. Părintele său ne trimite soli și daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia și înțelepciunea voastră să hotărâți ce i se cuvine! Atunci toate frunțile se posomorâră, toți ochii se pironiră asupra tătarului care, în momentul acela, avu neauzita obrăznicie să stupiască asupra moldovenilor, făcându-i „câini”. Iar bătrânul hatman Arbore zise următoarele: – Măria Ta!… N-am avea ce face cu viața acestui tătar, ce ne batjocorește, căci țara s-a adăpat cu îndestul sânge păgânesc și sângele unuia mai mult n-ar spori cu nimic roada pământului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătăresc și Măria Ta, care te lupți de atâția ani pentru întemeierea neamului nostru, ești dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale țării, cum că oricine seamănă moarte pe pământul nostru, moarte culege! Atunci toți într-un glas strigară: „La moarte, la moarte!”… Iar Ștefan, întorcându-se către solii lui Mengli Gherei, le zise: – Duceți-vă cu daruri cu tot la stăpânul vostru și spuneți-i că atât de mult s-a scumpit capul fiului său prin sângele creștinesc ce a vărsat, încât el nu are îndestulă avere ca să-l poată răscumpăra. Iar dacă vrea să-l întâlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumeteze să ne calce hotarele. Apoi, după porunca lui, fiul vestitului han tătărăsc Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeii și al Ucrainei, spaima polonilor și a moscoviților, fu ridicat în sus, cu mâinile legate la spate și spânzurat de aceeași creangă, de care se legăna altădată micul Gheorghe, când fu străpuns de săgețile tătărăști; și atunci surlele și darabanele îi făcură cinstea de pe urmă și o salvă puternică de sânețe, împrăștiind vestea morții lui, făcură să salte apele Trotușului. Iar Ștefan, judecând că bătrânul stejar și-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele și ramurile lui cu sânge au fost spălate de sânge, a poruncit să i se dea foc și-n locu-i a zidit, în amintirea tovarășului său din copilărie, o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. De atunci și până astăzi multe s-au întâmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de nevoi și nevoi, dar încă și astăzi, când merg călătorii să vadă biserica cea neagră din Borzești, simt o tainică strângere de inimă, aducându-și aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ștefan, care a fost sufletul de viață, cheagul neamului românesc, și astăzi ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolților, marea lui umbră care de-acum va pluti peste noi în adânca viitorime, ca un duh apărător.

    I     Părinţii mei se trag dintr‑un sat din partea de din jos a Gorjului, a început mătuşa Maria, învăţătoarea pen­sionară. Taica îşi cîştiga viaţa cu cărăuşia. Pămînt nu stăpînea. Avea doi cai pirpirii şi o căruţă cu coviltir. Casa lui, alcătuită dintr‑o odaie, era făcută din chirpici şi lipită de grajdul în care se aflau caii. Rămăsese orfan de mic; abia împlinise doisprezece ani cînd murise bu­nicul şi‑i lăsase moştenire, pe lîngă colibă, doar o căruţă şi doi cai. Cînd l‑au văzut singur, fără nici un fel de rudă nici mai de aproape, nici mai de departe, unii l‑au sfă­tuit să vîndă caii şi căruţa şi să se bage slugă la boierul Stîrcea, care‑şi avea conacul chiar lîngă sat. Însă el s‑a apucat de cărăuşie cît era de mic; fiindcă de îndată ce se făcuse mai măricel, bunicul îl luase cu el oriunde se dusese, îl deprinsese de cînd era de‑o şchioapă cu şose­lele nesfîrşite, pline de praf şi de hîrtoape, bătute fără milă de arşiţa soarelui, cu potecile umbroase ale pădu­rilor şi cu nopţile petrecute sub coviltirul de rogojină, în scîrţîitul molcom al roţilor unse cu economie. Nu‑l speriau nici ţipetele cucuvaielor, nici umbrele pomilor clătinîndu‑se cu chipuri de balauri în lumina lunii, ori furtunile ce‑l prindeau uneori pe cîmp sau prin păduri, nici zăpada, nici lupii care urlau iarna a spaimă, chinuiţi de foame, alergând în haite pe drumuri de pradă. Vreo doi‑trei ani, pînă a mai crescut, a dus‑o mai greu, dar se învăţase cu toate nevoile şi nu se plîngea. Se mulţumea cu cîte un boţ de mămăligă şi cu cîte o ceapă, iar din vară pînă toamna tîrziu se hrănea mai mult cu poamele de prin grădini, că de poame, slavă Domnului, era plin pămîntul, de nu mai ştiau oamenii ce să facă cu ele. Aşa a crescut tata de capul său şi, răbdător, mai punea cînd şi cînd şi cîte un ban deoparte. Cînd s‑a pornit războiul contra turcului s‑a dus   voluntar şi s‑a întors acasă cu o decoraţie, pe care stăpînirea i‑o dăduse ca dovadă a vitejiei lui. La douăzeci şi şapte de ani s‑a îndrăgostit de‑o fată de‑i zicea Zam­fira. Acum trebuie să spun că şi maica se născuse în bor­deiul unuia dintre cei ce se culcă seara şi se scoală di­mineaţa cu gîndul la o bucată de pămînt a lor, ca să‑şi hrănească plozii pe săturate. Cînd mama a împlinit zece ani, tată‑său, de nevoie, a dat‑o la curte să‑i fie de ajutor fetii‑n casă de acolo. Dînsa a rămas la coana Stîrcea vreo patru ani, în care vreme, tot luînd seama la vorbele boierilor, a învăţat şi ea să vorbească mai altfel decît ceilalţi ţărani, fără a se desprinde însă nici cu sufletul, nici cu mintea de cei în mijlocul cărora se născuse. Cam pe la vîrsta de paisprezece ani n‑a mai putut răbda viaţa de la curte şi s‑a întors la taică‑său, hotărîtă să‑ndure mai bine foamea, decît să mai stea la porunca stăpînilor. Că la ei o slugă era ca o păpuşă fără simţire, pe care o joacă păpuşarul după voie şi plac. Nicicînd Mihai Vizantea, tatăl meu, nu ar fi ajuns ceea ce a ajuns, dacă boierul Stîrcea nu ar fi avut o crescă­torie de tauri de rasă. Să spun cum era boierul ăsta, ca să se înţeleagă mai bine ce se va mai petrece. Dacă‑i dădeai ce credea el că i se cuvine, apoi nu era rău. De la dînsu' luai pămîntu‑n dijmă, îl munceai cu ce puteai şi‑i plăteai jumă­tate din roadele strînse. Te chinuiai cu plugul de lemn, iar dacă nu‑l aveai, săpai ţarina cu hîrleţul, apoi îmblăceai pînă ce ieşea sufletu' din tine. Pe lîngă asta, tre­buia să duci la curte plocoanele cuvenite, că dacă nu le duceai, odată se umfla boierul, şi cînd se umfla el te dezumflai tu, de ziceai c‑acuşi‑acuşi ajungi în faţa Celui Preaînalt înainte de soroc. Încolo era bine, că ce să aibă el împotrivă‑ţi, dacă te plecai pînă la pămînt de se nemerea să treci pe lîngă dînsul, şi te făceai că nu vezi cînd îi plăcea vreo fată şi‑o lua ca pe‑o poamă din gră­dina lui, chiar dacă‑ţi fusese juruită ţie, ori era chiar odrasla ta? Cu el te‑aveai bine dacă‑i recunoşteai drep­turile şi nu încercai să le clinteşti cît de cît. Era om glumeţ, vesel şi de petrecere, ba, după credinţa soaţei sale, cucoana Ruxandra, chiar prea de petrecere. Ciocoiul avea o crescătorie de tauri. Într‑o zi, pe cînd Zamfira se întorcea de la puţ pe drumul satului, pe umeri cu o cofă de apă, unul din tauri s‑a repezit la ea, a trîntit‑o la pămînt şi‑a dat s‑o piseze cu picioarele. Spre norocul ei, taica tocmai se îndrepta cu coasa pe umeri către livada unui om din sat să‑şi cosească oleacă de fîn. Văzînd ce se petrece, nu a pregetat o clipă, a spintecat burta vitei, a luat fata în braţe şi‑a dus‑o la baba Docana s‑o doftoricească, fiindcă animalul îi sfîşiase şoldul cu cornul. De aici i s‑a tras toată nenorocirea. Stîrcea îşi iubea taurii cum şi‑ar fi iubit copiii, dacă i‑ar fi avut, şi ar fi fost în stare să răstignească şapte suflete de creştin chiar şi numai pentru un picior scrîntit al unui necuvîntător de ăsta, darămite pentru moartea lui! Tata n‑a apucat bine să iasă din bordeiul babei Docana, că l‑a întîmpinat stăpînul. — Mi‑ai ucis taurul, tîlharule! a răcnit el. — Nu am avut încotro, cucoane. De n‑aş fi venit la vreme, ar fi omorît‑o el pe Zamfira. — Şi dacă?! De tîrîturi ca ea e satul plin, dar taur ca ăsta nu mai găseşti în toată Ţara Muntenească, mîrlan puturos! a strigat boierul, nebun de furie, pornind să‑l lovească peste faţă cu vîna de bou. De nu l‑ar fi oprit slugile venite o dată cu stăpînul lor, cred că tata‑l răpunea, fiindcă era un om înalt şi puternic, iar boierul abia‑i ajungea pînă la umăr şi se sfrijise de petreceri. Cînd s‑a văzut în primejdie, Stîrcea a început a urla ca apucat şi a‑l lovi şi mai aprig, în timp ce oamenii săi îl ţineau pe taica de mîini. După ce ciocoiul a obosit, a şuierat, gîfîind : — O să‑mi plăteşti taurul cu tot ce ai şi‑o să te bag şi la puşcărie, lepădătură! Mihai Vizantea a pornit clătinîndu‑se spre bordeiul lui şi a zăcut acolo pînă seara, cu capul gol de gînduri. Apoi, după ce şi‑a mai venit în fire, a început a cugeta. Nu pricepea cum poţi să pui în cumpănă viaţa unui om pentru o vită. Şi pe măsură ce mintea i se limpezea, îl cuprindea o neînchipuită furie împotriva celui ce‑o fă­cuse pe Zamfira tîrîtură. Toate celelalte sudălmî, chiar şi bătaia, dacă nu le‑ar fi uitat, poate că le‑ar fi împins undeva, într‑un ascunziş întunecos al sufletului său, dar ocara asta îl ardea ca un fier înroşit în foc. „Pentru ce tîrîtură, boierule?” îngîna el, umblînd prin odaie ca o fiară în cuşcă. De cum s‑a lăsat noaptea, s‑a dus la baba Docana. Zamfira se mai dezmeticise. Mătuşa o oblojise după pri­ceperea ei şi se părea că fata se va alege numai cu urma unei răni destul de adînci şi cu spaima. — Hai! a spus tata, întunecat. Poţi să te mişti? Ea a încercat să se ridice, însă a căzut îndărăt cu un geamăt. Atunci el i‑a poruncit Docanei să iasă afară din odaie, s‑a aşezat pe marginea patului şi a început a vorbi, iar ochii îi luceau ca la rîşi. În noaptea aceea, hambarele de la curte au ars toate ca o claie de fîn, şi erau multe, că Stîrcea adunase în ele recolta de grîu şi porumb pe timp de trei ani. Să fi fost peste cincizeci de vagoane de bucate. Vîlvătăile se ridicau pînă la cer, luminînd drumul cărăuşului, care pornise cu căruţa, împreună cu Zamfira, pe căile neum­blate ale pădurilor, dar numai după ce dăduse foc şi grajdului, şi colibei lui, pentru ca boierul să nu se aleagă nici măcar cu atîta, iar pe el să nu‑l mai atragă nimic către locurile pe care‑şi petrecuse copilăria şi tinereţea. Şi‑au pornit în sus, către pădurile dinspre munte. Se hrăneau cu ce vînau prin codri şi pescuiau prin rîuri. Pentru că‑şi agonisise viaţa de mic, Vizantea se deprin­sese să întindă laţuri, să prindă felurite vietăţi şi să pescuiască. Zamfira, după ce bolise vreo trei şăptămîni, de‑o ducea taica numai în braţe cînd trebuia să coboare din căruţă, pînă la urmă se tămăduise şi‑i stătea alături băr­batului său cu mare folos. Că se dovedise de la început a fi din aluatul cel bun şi nu‑i era mai prejos părintelui meu nici în curaj şi nici în dîrzenie. Însă omul e făcut să nu poată trăi singur; el are nevoi pe care nu şi le poate îndeplini decît dacă ţine legătura cu semenii săi. Mihai şi Zamfira aveau trebuinţă de mălai şi făină, de cîte‑o bucată de slănină, de sare şi de atîtea alte lu­cruri. Aşa că‑şi găsiră gazde prin cîteva aşezări de ţă­rani, şi cu ajutorul lor îşi mai astîmpărau nevoile. Dar acestea se cuveneau mulţumite, bucatele plătite, şi Vizantea s‑a văzut curînd cu chimirul gol. Bruma de ago­niseală pusă deoparte cu mare greu din cărăuşia lui se topise ca un grunz de sare uitat în ploaie, şi la lipsa asta se mai adăugase într‑o zi şi pierderea unui cal, mort de bătrîneţe. Atunci şi‑a amintit Mihai pentru prima oară că Stîrcea nu avea numai tauri, ci şi vreo opt cai de rasă, şi gîndul nu a mers decît cu un pas înaintea faptei. Într‑un miez de noapte, cei doi fugari s‑au apropiat de sat, au intrat pe nesimţite în grajdul boierului, au legat cu meşteşug boturile cailor să nu necheze şi s‑au stre­curat cu ei afară, mistuindu‑se în adîncul pădurii. Umblaseră poterele şi mai înainte după ei, dar după furtul cailor parcă le ardeiase boierul dosul cu boiaua cea mai iute, că se ţineau de urmele lor ca scaiul de lîna oii. Numai că pădurea era deasă şi adîncă, de nu‑i dădeai de capăt, iar cărările ei tăinuite nu le cunoşteau decît fugarii. Ca totdeauna, greu a fost doar începutul, că ce‑a mai venit pe urmă s‑a aşternut pe drum bătut. Şase din caii boierului tata i‑a vîndut unui geambaş din Turnu Severin, care i‑a vopsit şi i‑a trecut munţii în Transil­vania. Doi i‑a păstrat pentru el şi soaţă, de căruţă şi călărie. Că Zamfira se dovedise şi în treaba asta plină de rîvnă, ca şi în altele, şi în scurtă vreme ajunsese a se lua la întrecere în fuga calului cu bărbatul ei. Sărăcia era mare în satele presărate prin văi şi prin cîmpii; boierii socoteau ţăranul mai prejos decît o vită şi‑l ţineau ca pe un cîine legat în lanţ, lăsîndu‑l a îm­buca doar atît cît să‑şi păstreze zilele. Aşa că cei doi îşi găseau uşor gazde credincioase, care le‑ar fi stat ală­turi numai din răzvrătire, darămite cînd le mai puneai în palmă şi cîte un gologan, ca să‑şi mai cîrpească ne­voile. Într‑o zi, pe cînd tata şi mama se aflau într‑un han din Turnu Severin, au cunoscut un neamţ care se întor­cea dintr‑o călătorie în ţara turcească. Acesta avea de vînzare două flinte din cele bune, făcute la Viena, şi l‑a îmbiat pe tata să le cumpere, zicind că nu mai are ce face cu ele. Taica s‑a‑nvoit, că de la vînzarea cailor nu trecuseră nici trei săptămîni, şi chimirul îi era plin de galbeni.  

Fratele lui Vlad-vodă Țepeș îndrăgise o fată de boier. Aceasta fiind foarte înțeleaptă se făcea că nu bagă de seamă ceea ce voiește fratele măriei-sale. El i tot bătea capul și nu-i da pace. Fata-l spune tătîne-său, iară acesta-l dete tîrgului, făcîndu-l de rîs și de ocară. Tîrgoveți-l huiduiră ca pe o lichea de om ce era.   Vodă se scîrbi foarte mult de această faptă a tîrgoveților și hotărî să-și izbîndească asupra lor. Era în ziua de Paști. Ce frumoase erau vremurile acele bătrîne în care boierul și salahorul aveau aceleași datine, aceleași sărbători, aceleași petreceri. Erau toți o apă. La biserică mergeau cu toți. La veselie iarăși cu toții la un loc. În ziua de Paște, după ce ascultau slujba sîntei Învieri, se întorceau acasă și se puneau la masă. Apoi mergeau unir la alții și-și urau la mulți ani. După-amiază se căruțeau la dulap. Acolo mergeau mare și mic, tînăr și bătrîn, boier și salahor.   Aceste adunări de veselie pentru sîntele sărbători se făceau în niște livezi întinse. De o parte era dulapul, de alta leagănul și mai cît colo călușarul. Fiecare din acestea-și avea oamenii săi ce slujeau și mulțumea pofta fiecăruia pe un lucru de nimic.   Vedeai cete, cete, de oameni așezați pe iarba verde, cu mîncărică adusă de acasă. Boierii trimiteau înainte pe feciorii de acasă cu velința și cele spre mîncare. Ei așezau totul; iară boierii cu jupănesele și copiii, băieți și fete, veneau d-a gata și se puneau la masă. Fiecare ceată de boier avea și cîte-un tacîm de lăutari, ce trăgea de foc. După ce se chefuiau și boierii ajungeau a fi cam candrii, două sau mai multe cete de boieri se întrolocau și făceau petrecerea și mai veselitoare.   Negustorii, cu femeile și copiii, mergeau deodată cu ucenicii de prin prăvăliile lor, cari duceau bucate, ori mezele, ori miel fript, în șervete curate sau în coșnițe. Ajunși la fața locului și-alegeau loc ori sub cîte un copaci mare sau la cîte un colț mai adăpostit de ceva crîngulețe de trandafiri sau liliac. Atunci negustoreasa poruncea ucenicilor cum să așeze velința pe iarbă, să reguleze masa și să dea bucatele. Cei mai chiaburi puneau și ei lăutari și făceau ca și boierii.   Poporimea se aduna și ea: fiecare bărbat cu muierea și copii[i], ducînd fiecare cîte o legăturică, care cu ouă roșii, care cu colaci ori pîine, care cu pastramă ori mușchi, sau cu ceva legumă; și dacă ajungeau se puneau d-a dreptul pe iarbă verde și acolo, după ce trăgeau cîteva olcele cu vin, și uitau de nevoile și grijile vieții.   Vinul îl vindea stăpînul dulapului.   Cei ce nu-și aduceau de acasă de mîncărică găseau acolo ouă roșii ori albe, cîrnați și friptură de miel.   Pe lîngă dulap se afla de vînzare: roșcove, alune, năut, stafide și șerbet dulce pentru copii și pentru tinerime.   Fiecare virstă, fiecare tagmă-și găsea petrecerea ce i se cuvenea. Copiii, după ce zbenguiau, alergînd de nu-i încăpea grădina, apoi veneau și se dau în călușar. Tinerimea, după ce rîdea și-și spunea fel de fel de glume, se punea în dulap; iar cei mai în vîrstă se dedeau în leagăn.   Către seară se întindea cîte o horă mare unde se prindeau toți. Boieri, neguțători breslași și muncitori se luau de mînă și jucau cu voie bună și se veseleau pînă în amurgit.   Cei mai dibaci trăgeau cîte o chindie, cîte un brîu, ori cîte o bătută.   La aprinsul lumînărilor, cîrduri, cîrduri se înturnau acasă.   Vodă-și găsise ziua de pedeapsă. Slujitori de ai domniei coprinseră toate dulapurile, căci pe vremea aceea, în Tîrgoviște, erau mai multe asemenea grădini, puseseră mina pe toți cetățenii și-i legaseră cobză.   Poftise măria-sa vodă Țepeș să aibă o cetate pe culmea unui munte. Aceasta se făcu și i se dete numele de Poenari.   În ziua cînd se începu clădirea, slujitorii domnești aduceau cîrduri, cîrduri, pe toți oamenii prinși la dulapuri în ziua de Paște; și-i întrebuințară ca salahori la zidărie. Toți erau îmbrăcați cu haine noi și curate, ca la Paște. Vedeai alături cu un bătrîn o fată și lîngă o mătușe cîte un băiețandru; bărbații cu muierile și copii cărînd la var, la cărămidă, ori la pietroaie.   Slujitorii nu se uitau la dînșii și nu le cătau de ce le era cojocul. Pe toți‘i silea la lucru; pe toți‘i gîdila cu varga.   Mîncare le da cu ce abia să-și ție sufletul în oase. Nimeni nu scăpă de acolo pînă ce nu se isprăvi cetatea. Nimeni asemenea nu se primenise. Cînd le dete drumul, ți-era mai mare jalea să te uiți la dînșii. Li se hărtănise hainele, și toți se întoarseră pe acasă desvănuiți și jerpeliți, ca vai de capul lor: jumătate îmbrăcați, jumătate goi.   Vlad-vodă își sărase inima. Să mai poftească și altă dată, dacă le dă mîna, să mai huiduiască un frate de domn.

VÂNĂTOAREA LUI DRAGOȘ     Dragoș, mândru ca un soare, A plecat la vânătoare…   I   Era în 1352. Toamnă. Îngălbenea frunza, poleind cu aur codrii. Între culmile Carpaților, plaiul Prislopului se întindea larg și luminos, ca un pod al lumii. Lângă izvor, sub o stâncă, aproape de un brad înalt, trăsnit și uscat demult, poposea ceata de viteji a lui Dragoș Voievod de la Maramureș. După arme și îmbrăcăminte, după armăsarii lăsați să pască slobozi pe plai, ce-i o sută cincizeci de viteji din ceata lui Dragoș păreau niște păstori porniți după turme, ori niște vânători dornici să treacă prin codri nestrăbătuți și locuri pustii, să se bată cu fiarele fioroase. Când toți s-au strâns roată în juru-i, Dragoș Voievod a grăit, lămurind: — În văile și șesurile de la marginea zării cum bine știți, hălăduiesc hoardele lui Han. Tătar. N-au oamenii nici liniște, nici tihnă, din pricina jăfuitorilor. Trăiesc foarte greu, totdeauna în primejdie de moarte.. Și ne-au chemat să le dăm ajutor. Să scuture jugul. Să scape de asupreli. Sunt frați de-ai noștri și datori suntem să-i mântuim de obidă. — Știm, Voievoade! — Urcă, Ștefane, în ist brad, vezi și străjuiește până ospătăm! a poruncit Dragoș Voievod unui viteaz tinerel și sprinten, cu ochii albaștri și cu mustăcioara abia urzită. Tânărul a descătărămat zalea ascunsă sub cojocel, și-ntr-o clipită a ajuns în vârful bradului bătrân și uscat. După asta, o seamă de viteji au adunat lemne uscate. Câțiva au scăpărat din amnare și, la adăpostul stâncilor, au aprins focuri mari, ciobănești. Alții au cioplit cu baltagurile țigle lungi, au înfipt în ele buturi de căprioară, le-au sprijinit pe crăcăni bine înfipte în pământ, și le-au învârtuit deasupra jarului, să se frigă. Așa au pregătit strașnic ospăț vânătoresc. Mirozna de friptură s-a răsfirat îmbătătoare peste plai. Lepădându-și zalele de sub contăș, Dragoș s-a întins pe straiul de pănură albă. Ținea aproape spada grea și ghioaga ghintuită. Era un bărbat nalt, impunător, voinic, vânjos, cu barba oleacă sură. Vorbea rar, răspicat, gândit. Își privea vitejii cu drag; deși, de obicei, între sprâncene i se săpa o adâncitură aspră, severă. — Ce zărești, Ștefane? a întrebat după un timp. — Flăcări și fumegări, Voievoade. — Osebești pârjolirile tătarilor de semnele fraților noștri? — Da… Tătarii ard satele din văi: frații noștri aprind focuri de paie, cu flăcări înalte, pe movile, pe dealuri. Noaptea se lăsa mută peste munții silhui. Rar, foșnet de pasăre în zbor ori pas de sălbăticiune se prefira prin frunze uscate. Molda, cățeaua lui Dragoș, ciulea urechile și scutura din cap când într-o parte, când în alta, parc-ar fi ghicit: cela-i șoim, colo-i căprioară, dincolo mistreț, în brazii din dreptul izvorului un râs, în poiană un urs. Vrednică și isteață Molda, câine olăcar, sur, c-o pată albă și cu meșteșug de orientare cum nu s-a mai văzut. Iar. Ștefan o deprinsese să asculte porunca, să străbată depărtările până dă de om cunoscut și să înfățișeze ori să primească răboj, întorcându-se apoi la stăpân, am irosind văzduhul, adulmecând urmele. Au ospătat vitejii acolo, în preajma focurilor. Au băut apă rece din izvorul de sub st încă Prislopului. Au hrănit-o și pe Molda. Și s-au lăsat toți, pe-o parte, la hodină. Caii pășteau otava de pe plai, răsărită printre firave brândușe liliachii. Din văgăunele adânci de la marginea zării a răsărit cornul de aur al lunii. Și totul s-a preschimbat în lume de basm. Aproape de miezul nopții, Molda a tresărit din somn, a sorbit văzduh pe nările-i subțiri, ușor tremurânde, a scrutat zarea cu ochi scânteietori și-a chihăit de trei ori, ascuțit, a spaimă. Dragoș Voievod s-a trezit și-a tras ghioaga mai aproape. A ascultat. Și, îndată, muget, și boncăluire de zimbru a clocotit în văi, zămislind spaime. Molda s-a apropiat de picioarele stăpânului. Dragoș a încruntat și mai tare sprânceana 3 de treizeci de ani bătea codrii Carpaților în lung și-n lat, dar niciodată n-a auzit asemenea muget și asemenea boncăluire. S-au trezit și ceilalți viteji, arătând multă uimire. — Ce să fie, Voievoade? a întrebat Ștefan. — Om vedea. Că, auzi-l, vine-ntr-acoace! După ce-au mai căzut din cer vreo trei stele, la marginea plaiului, în lumina șovăitoare a lunii, s-a ivit o fiară uriașă, neagră, ca un nour de furtună. Împungea văzduhul cu coarne țapoșe. Sforăia parc-ar fi împroșcat flăcări pe nări. — Ce dihanie groaznică… a șoptit cu spaimă Ștefan. — Zimbrul cel mare! a lămurit Dragoș. Am auzit de el de la tatăl meu, vânător vestit, după cum bine știți. L-a urmărit o dată două luni prin codru, dar n-a izbutit să-l răpună. Toți căpitanii vitejilor maramureșeni s-au adunat în jurul lui Dragoș Voievod. Unii își găteau săbiile; alții arcurile; iar alții lăncile și buzduganele. Dar fiara a scurmat pământul, a boncăluit cutremurând și stâncile munților și torțele cerului, apoi a țâșnit în codru, pierzându-se în pâcla umbrelor misterioase ale nopții, adormite printre arborii bătrâni. — Ăsta-i zimbrul cel mare…! — Să-l hăituim, Voievoade! — Da, căpitani, să-l hăituim, dar să nu-l prindem! zicem că vânăm zimbrul cel mare și ne lăsăm pe firul văilor, spre răsărit. Să nu ne simtă iscoadele lui Hantătar. Să nu bănuie că avem legătură cu Andrei Lackfi, care coboară pe Trotuș cu secuii, să nu știe că suntem înțeleși cu Dragomir spătarul, care vine cu oștenii lui din Țara Românească, trimis de Nicolae Alexandru Vodă. Ne-au chemat în ajutor frații noștri din această parte a țării. Iar noi, pogorând tainic din munți, ne ivim pe neașteptate în șesuri și, izbim din trei părți hoardele lui Hantătar. În cale or să ni se adauge mulți prieteni, păstori, țărani ori cneji cu cetele lor. Ștefane, tu pornești înainte! Iscodești mișcările tătarilor. Afli unde sunt prietenii noștri și ne trimiți știre prin Molda. Pe băștinașii de bună credință vestește-i de venirea noastră. De dușmani, ferește-te cât poți mai bine! Nu uita deslușirea semnelor ele pe răboj! — Nu, Voievoade! Și luând lemnișorul de paltin de la gâtul Mo Idei, a arătat ca un învățăcel cuminte: o crestătură aici, în partea asta, înseamnă: un pâlc de tătari vin încoace. O crestătură piezișă, pe partea cealaltă, înseamnă că Lackfi se află la cinci zile de noi. — Fii cu luare-aminte! — Voi fi, Voievoade! — Și nu uita: vorba de prietenie și de legătură este „Ați vânat zimbrul cel mare?” Iar răspunsul: „Suntem pe urmele lui…” Când carul mare, în crugul lui rotitor, s-a întors pe cer drept cu oiștea în sus, Ștefan și cei doi soți ai lui au pornit înainte, la vale. În zori, ceata lui Dragoș Voievod din Maramureș și-a urmat calea spre răsărit. II   După multă goană, cu caii în spume, Ogotai Becr, căpetenia unui pâlc de tătari, însoțit de doi slujitori, s-a oprit la malul râului Suceava. Venea dinspre miazănoapte și căta spre tabăra de pe Șiret. Vestea localnicii să plătească dările și plocoanele către măritul Hantătar și le trimetea înainte spre tabără. Atâta neastâmpăr îi clocotea în vine, că și atunci când se plimba tot gonea, ca vântul, până plesnea armăsarul. A descălecat să hrănească și să adape caii. A privit, o vreme, cum arau, în vale, doi țărani, cu plug de lemn tras de doi boi: să samene grâu de toamnă. Asta-i plăcea lui Ogotai Becr: o bună parte din rod curgea și spre corturile sale. Grâu, brânzeturi, miere, păstrămuri, vite, lână cu fir moale, mătăsos – astea-s dările, birurile, plocoanele smulse de la băștinașii din preajma Carpaților. Gândind la asemenea lucruri, Ogotai Becr s-a tolănit pe iarbă la umbră, sub o răchită pletoasă și bătrână. Un slujitor i-a descătărămat armele și i-a tras ciubotele. I-a întins un hartan de păstramă de berbec, scoasă dintr-o desagă de la oblânc. Ogotai Becr a înfulecat lacom. După ce și-a ospătat stăpânul, slujitorul s-a culcat și el pe malul râului, privind valurile din bulboană. Celălalt, mai încolo, păzea caii. Ogotai Becr n-avea mai mult de treizeci de ani. Vârtos la trup și mlădios ca gânjul de carpen, stăpânea un ales meșteșug —neântrecuta agerime și îndemânare în luptă. Ochii pieziși, ca la vulpe, păreau adormiți; dar în ceas de primejdii fulgerau asemeni privirii sălbăticiunilor din pustie. Crescut și trăit mai mult de-a călare, avea picioarele incârjoiate, dedate după burta calului. De cinci ani umbla după pradă prin preajma Carpaților. Cunoștea bine locurile, vadurile râurilor, satele, ascunzătorile și hațașul turmelor. Învățase chiar graiul localnicilor. Dar, ca toți cei crescuți în pustă, Ogotai Becr se temea de codri. Tuâpinele uriașe, dese, umbrele misterioase, glasul păsărilor, foșnetul fiarelor, răsunetul oricărui zgomot și, mai cu seamă, atacul neașteptat al băștinașilor: ciobani, prisăcari, vânători îl înfiorau. A încercat, de două ori, să urmărească niște fugari prin codru. Și, de ambele dați s-a făcut de râs. Întâia oară i s-a agățat cealmala[1] într-o cracă gata-gata să-și scoată și ochii. A doua oară i s-a poticnit calul, într-o groapă amăgitoare, acoperită cu crengi și frunze. Și-a frânt, bietul animal, amândouă picioarele de dinainte. Iar el, Ogotai Becr câtu-i de căpetenie din hoarda de aur a lui Hantătar, tot rămas-a încurcat între crengi, înădușit în morman de frunze uscate, până l-au scos slujitorii la aer și lumină. Ca să nu pară de râsul lumii, a pretins ca s-a bătut cu duhul rău al pădurii. Și-a zis bogdaproste c-a scăpat cu zile. Acum, gândind la prăzile și roabele răpite, aflate în drum spre tabără, sub strașnică pază, Ogotai Becr, s-a socotit mulțumit și a început să moțăie. Dar, deodată, în față i-a răsărit o fată cu păr galben ca raza soarelui din acest septembrie senin și cald. Sub brațul stâng ținea o barda că de lut, plină cu miere. Întâi fata parcă a dat să râdă de înfățișarea tătarului cu cap pleșuv, fără arme și desculț. Dar, cunoscându-l că-i Ogotai Becr, a dus mâna la gură a uimire și a spaimă. Așa, lui Ogotai Becr i s-a părut nespus de frumoasă fata asta ivită ca din senin. — Temu… s-a rotit către slujitorul adormit pe malul râului, și-a rânjit fericit și curios, parc-ar fi vrut s-o întrebe ce are în bardaca de sub braț, uitând să termine cuvântul și ridicându-se s-o înșface de mâini. Înțelegând din rânjetul lui Ogotai că i-i primejduită viața, fata i-a trântit bardaca în cap. Bardaca s-a spart. Ogotai a urlat ca o sălbăticiune junghiată. Iar mierea i se scurgea din creștetul chilug, peste fața smeadă, încleindu-i ochii și astupându-i nările și gura.         Urletul a trezit slujitorii buimăciți, într-o pornire deznădăjduită, năvalnică, fata a sărit spre slujitorul de pe malul apei și înainte de a se dezmetici deplin din somn, l-a rostogolit, bâldâbâc, în bulboană. Și pe când căpetenia Ogotai Becr nu mai știa cum să se descleie din miere și să-și găsească armele, pe când al doilea slujitor se căznea să-și mântuie ortacul de la înec, fata a zbughit-o la fugă, topindu-se în tufele de lozie și lăuruscă de pe malul Sucevei. Până în amurg, cei trei tătari au otrocolit locul, dar n-a fost chip s-o găsească. Doar o bătrână, cu bordeiul sub râpa Sucevei, amenințată de jungherul tătarului, a spus că s-ar putea să fi fost Draga, nepoata prisăcarului Ițcu, o fetișcană frumoasă foc și poznașă cum nu se mai află. Împodobit cu un măreț cucui în frunte și cu straiele năcleite în miere, de-l bâzâiau viespile și muștele, Ogotai Becr s-a retras spre tabăra de peste Șiret. Avusese poruncă să treacă și pe la pilcul de tătari care asedia Cetatea Neamțului. Dar i-a fost lehamite. Iscodind printre oameni, a prins știre că pârcălabul Ulea a vârât în cetate un sas meșter în făurirea vârfurilor de săgeată, în ascuțirea lăncilor și, mai cu seamă, a întocmit o bombardă în stare să arunce pietre de zece ocale drept în corturile tătărești. Pârcălabul Ulea însuși a învățat șapte prăștiași să țintească, de sus de pe creneluri, taman în scăfârliile asaltatorilor. Spunea Ogotai Becr către soții lui: — Se petrece, neapărat, ceva pe-aici. Prea s-au îndârjit localnicii. Prea se poartă fără sfială. Ies din păduri și poiene, nu ca să ne dea tributul și plocoanele, ci ca să ne înfrunte. La tabăra de peste Șiret, Ogotai Becr a aflat că vin oști din Transilvania și din Țara Românească. — Ehei, de-aici le izvorăște cutezarea! Să nu-i lăsăm! Să vârâm și mai avan groaza în inimile lor!   III   Dragoș, Dragoș, frățioare! Lasă ochii tăi să zboare Peste culmi, peste câmpii Păscute de herghelii, Peste văi, peste grădini, Unde-s roiuri de albini. Peste ape curgătoare Și dumbrăvi răsunătoare…   Trecut-au vitejii lui Dragoș multe culmi și multe vai, tot spre soare-răsare țintind. Întâlnit-au mulți ciobani și țărani fugiți de răul năvălitorilor, care, în toamna asta, se arătau mai harnici ca oricând. Și, înțelegând localnicii ce vasăzică „zimbrul cel mare”, mai din fiecare grup de fugari se desprindeau câte cinci-șase flăcăi, se preschimbau din ciobani în „vânători” și intrau în ceata vitejilor lui Dragoș Voievod de la Maramureș, să lupte pentru trai slobod și tihnit. Mergând tot înainte, Ștefan trimitea prin Moi da, prin cei doi însoțitori ai lui și prin oameni de credință veștile prinse pe cale: că păleișii lui Ulea pârcălab se țin bine în Cetatea Neamțului; că tătarii au poruncit, mai aspru ca oricând, să li se aducă păstramă de căprioară, de mistreț, de urs și de zimbru, blăni de vulpe și de râs, de nevăstuică și de veveriță. Iar celor ce n-or împlini porunca asta până la sfârșitul lui octombrie, unde le stau picioarele li se vor așeza capetele. Așa a ajuns Ștefan, trimisul înainte al lui Dragoș Voievod, sub dealul Septilici, aproape de târgul abia înfiripat al Sucevei. Era singur și a dat aici de un prisăcar bătrân. Astupa urdinișurile știubeielor, să ferească mătcile de răceală și de furtișag de miere. Au intrat în vorbă despre rânduiala prisăcii și, de bună seamă, despre lăcomia lui Hantătar. — Doar dacă om vâna… zimbrul cel mare, l-om sătura și pe Hantătar, a spus prisăcarul Ițcu, clipind oleacă din ochiul stâng și netezind cu palma-i aspră scoarța unui știubei din tulpină de răchită. Înalt și spătos, moșneagul mai păstra din frumusețea și fala tinereții statura dreaptă și ochii asemeni seninului. Tot așa străluceau ochii Dragăi, numai cu mai multă agerime, tinerețe, veselie și căldură, când s-a înfățișat lângă prisăcar, cu feștile muiate în pucioasă, pentru roii ce-or trebui jertfiți, să scoată prisăcarul miere și ceară. — Musai să-mi mut prisaca de aici. Că, așa cum ne vezi, nepoata asta e a mea și cu mine intrat-am în răzbel cu Ogotai Becr, căpetenia tătarilor hălăduitori prin aste locuri, lămurea bătrânul, suspinând. Dar buduroaicele-s multe și fagurii grei, c-a fost an mănos la știubeie. Apoi a povestit, cu haz, cum a spart Draga bardaca de lut în capul lui Ogotai Becr. — Ce alta putea o nepoată de prisăcar? Să-l ungă cu miere. Și l-a uns, trăsni-l-ar cerul! Câteva clipe râzând, ochii lui Ștefan s-au pironit pe chipul Dragăi. Fata a lăsat privirile în jos, zâmbind. Nu l-a înfruntat. N-a găsit în inima ei nicio fărâmă din curajul dovedit în fața lui Ogotai Becr. În schimb, obrajii i s-au îmbujorat așa de frumos, că în inima viteazului a picurat o licoare mai dulce ca toată mierea din prisacă, în acea toamnă de aur. — Tătarii nu pricep prisăcăritul, dar mierea foarte le place. Iar ceara o strâng pentru policandrele de la Baccisarai. Și, de ne prind, câtu-s de mânioși și de zborșiți acum, după întâmplarea cu Draga, mă silesc să ucid toate mătcile, să storc mierea, să topesc sloiurile de ceară și să le încarc în căruțe. După asta, pe mine mă spânzură de stejarul cela, iar pe Draga mi-o iau roabă, la Baccisarai. Câtăva vreme, Ștefan l-a ajutat pe prisăcar la grijitul știubeielor. Draga s-a furișat spre bordei și-a atâtat focul, să încălzească niscai bucate. Apoi s-a apucat de stors faguri calzi, în ciur de lut, așezat pe gura unui chiup bârdăhănos. După ce-a sfârșit treaba în prisacă, Ștefan a venit în pragul bordeiului. Draga i-a întins un fagure de miere. — Apă îți dă bunicul… a surâs fata, cu oleacă de șagă în glas. Abia acum, măsurându-l cu și mai multă grijă, din priviri, cercetându-i spada transilvană și arcul făurit de meșteri iscusiți, moș Ițcu s-a gândit să întrebe: — Vânat-ați… zimbrul cel mare? — Suntem pe urma lui, a zâmbit tânărul viteaz. — Atunci, îndulcește-te, că-i fi cătrănit și ostenit, viteazule, l-a îmbiat bătrânul, învăluindu-l c-o privire caldă, părintească. — Mă numesc Ștefan și-s solul lui Dragoș Voievod de la Maramureș. — Ehei, demult te așteptam, flăcăule! Până în acea clipă, Molda stătuse deoparte, așteptând la marginea prisăcii. Luând seama la prieteșugul dintre oameni, a venit lângă Ștefan, gudurându-se și scheunând parcă s-ar fi alintat. Au ospătat bucatele sărace, dar cu drag puse pe măsuța scundă, cu trei picioare. Apoi au sfătuit, cât timp Draga a stors fagurii, iar bătrânul a fiert huștinele, să sleiască, sloiurile de ceară. Prisăcarul a povestit ce-a aflat Draga zilele trecute, umblând printre meșterii cojocari din Suceava. — Am dat miere și ceară și-am cumpărat cojoace și contășe, s-avem la iarnă. Că de ne-om trage în munți, ne-o fi mai frig ca aici… Și sucevenii aveau știri bune despre apropierea oștirii transilvane și a celei din țara Românească. Știau că cneazul Mușat și-a pregătit o ceată mărișoară de luptători și așteaptă doar semnul să sară la luptă împotriva tătarilor. — Or să vină dinspre miazănoapte și niște prieteni de-ai mei, l-a încredințat prisăcarul. Vorbind despre toate astea și plănuind altele și mai de taină, moș Ițcu și viteazul s-au îndemnat iarăși la treabă: au turnat mierea în balercuțe de stejar, au legat în desagi sloiurile de ceară, ascunzându-le în pământ, în gropi arse cu foc mare, să nu țină prea multa umezeală. — Știubcicle o să le încarc pe cai, în desagi, câte două-ntr-un oblânc și le urc în munte. Însera molcom, liniștit. Mirosea a miere și a ceară în toată împrejurimea. Din stejarul gros din mijlocul prisăcii cădea câte-o frunză galbenă. Deodată, Molda a ciulit urechile; a sărit în picioare; a zăpăit de două ori; s-a uitat spre Ștefan, lung, cu înțeles și îngrijorare. — Vin tătarii! ghici și moș Ițcu din neliniștea Moldei. Ștefan abia a avut timp să înșface arcul și tolba și să se dea în dosul stejarului bătrân din mijlocul prisăcii. Draga s-a ascuns în bordei, ținând baltagul lângă dânsa. Prisăcarul a stat gazdă dinaintea bordeiului. Din adăpostul lui, Ștefan urmărea cu privirea șirul de șapte care încărcate cu prăzi, străjuite de cinci călăreți tătari. Unul a strigat aspru spre prisăcar: — Miere! Ceară! Oftând, moș Ițcu a pornit spre zămnic, să scoată repede un budăiaș de miere. Să nu zăbovească prea îndelung dușmanul în preajma bordeiului. Legate de carele scârțâind sub povară, patru fete an prins să suspine și să se jăluie pe rând, cerșind ajutor de la bătrânul prisăcar. Pierim în robie… Scăpați-ne!… Scăpa ți-ne… Furios, unul dintre tătari le-a plesnit cu gârbaciul, să tacă. Altul a izbit cu sulița în ușa bordeiului. Dar Molda a sărit în gâtul lui și l-a doborât din șa, cu suliță cu tot. Calul tătarului a fugit speriat. Molda s-a furișat într-un tufiș de aluni, în partea cealaltă a prisăcii. Ca fulgerul, tătarii din straja carelor au înconjurat bordeiul și-au strigat tare să iasă la lumină stăpânul câinelui. Unul a pus săgeata în coarda arcului, să tragă după Molda. Dar ia-o de unde nu-i! Înțelegând că nu mai poate fi altă scăpare, Draga a ieșit în prag și s-a aținut cu baltagul. — Nici moartă nu mă robești, Ogotai Becr! Câteva clipe năvălitorii au stat încordați, în nedumerire, spaimă și ură. Apoi, unul din slujitorii lui Ogotai Becr a dat s-o prindă pe Draga. Dar, deodată, o săgeată a vâjâit, ca un chiot scurt, și i s-a înfipt în piept, prăbușindu-l. Iar cinci cel de alături s-a întors cu fața spre prisacă, să vadă dincotro vine primejdia, o altă săgeată i s-a înfipt în gât; a căzut și el, gemând înăbușit. Crezând că se află în fața unui atac neprevăzut, Ogotai Becr și soții rămași teferi au împuns-o speriați la goană, pe Suceava la vale. Carele cu prăzi și robi au rămas, fără pază, în fața bordeiului. De după tulpina stejarului, Ștefan a mai repezit câteva săgeți în urma lor. Apoi, cu moș Ițcu și cu Draga au dezlegat roabele din funii: — Ascundeți-vă-n codru! Ei s-au pregătit de luptă: — Dacă se-ntorc îndărăt, căpcăunii, să ne apărăm! Nu s-au mai întors în seara aceea. La adăpostul întunericului, încărcând pe cai cât au putut, în grabă, moș Ițcu și nepoata s-au furișat în pădure, departe. A doua zi un pilc mare de tătari au tăbărât asupra prisăcii, au doborât o samă de știubeie cu sulițele, până s-au burzuluit albinele și au sărit asupra lor, i-au înțepat și orbit alungându-i. Clocotind de mânie, Ogotai Becr s-a năpustit asupra târgului Sucevei, dându-i foc și ucigând, călcând în copitele cailor orice vietate întâlnită în cale. În nopțile următoare, Ștefan, Draga, moș Ițcu și câțiva prieteni au cărat, în desagi, știubeiele rămase întregi, adăpostindu-le într-o poiană, în mijlocul codrilor, la iernat. Iar pe răbojul dintre Ștefan și Dragoș Voievod au mai apărut încă două semne: moș Ițcu și Draga. Semnele spuneau: „prieteni buni în mare primejdie”.   IV   Ghioaga și săgeata lui Spaimă fac dușmanului   Pe căi nevăzute de ochii oamenilor lui Hantătar, în toată clina de răsărit a Carpaților s-a răspândit știrea că vin oștile lui Dragomir spătarul, ale lui Andrei Lackli, cornițele, iar Dragoș Voievod de la Maramureș a pornit să vâneze „zimbrul cel mare”. Toți românii de aici doreau să scape de jaful tătăresc. Toți tânjeau după trai slobod, tihnit, în țară bine orânduită. Toți cei care aveau și știau să mânuiască o armă: topor, spadă, suliță, buzdugan ori arc, pogorau spre șes, să se însoțească în luptă cu vitejii din Maramureș ori cu ostenii din Țara Românească, să dea piept cu pilcurile prădalnice ale lui Hantătar. Să stăvilească jafurile. Să întemeieze sate și orașe statornice și să rânduiască străji întru paza lor. Se cerea să fie biruiți dușmanii neapărat acum, în toamnă, când se retrăgeau spre Crâm, încărcați peste puteri cu prăzi, plocoane și robi. Să aibă timp băștinașii în cursul iernii, să se adune, și să se odihnească mai bine. Că iarna tătarii nu duceau războaie, nu făceau podgheazuri[2], ci se desfătau la Baccisarai, dumicând prădăciunile de-o vară. Când s-o lua omătul, când căpeteniile hoardei de aur s-or stârni iar la jafuri, românii să-i poată înfrunta cu mai mulți sorți de izbândă. Dragoș Voievod cunoștea bine toate socotelile astea. Cu cât cobora mai spre răsărit, cu atât sporea numărul localnicilor adunați în jur. Își ziceau „hăitași în vânătoarea zimbrului cel mare”. Iar fiara însăși cobora înaintea lor, parcă le-ar fi călăuzit calea spre șesurile largi, unde hălăduia tătărimea. Și tot mergând spre răsărit întâlneau adesea pilcuri de jefuitori, îi împrăștiau ori îi luau prinși. Isprăvile astea începeau să vâre spaima în inima lui Hantătar. Din când în când, vitejii lui Dragoș Voievod zăreau zimbrul cel mare: păștea, pe fugă, otava poienelor, zdrobind sub copitele-i uriașe brândușele gingașe ori se adăpa la câte un izvor, sorbind apa cu huiet de bulboană. Apoi pornea înainte boncăluind.   V   Iată, mări, că deodată O poiană se arată…   Așa a trecut vremea până la mijlocul lui octombrie. Seninul cerului se împăienjenise. Fumegările satelor parcă se mai răriseră. Auzind că se ridicau spade și buzdugane tari întru izbăvirea țării de jaf, silnicie și omor, creștea nădejdea în inima localnicilor. Vitejii lui Dragoș se aflau în popas, la hodină. Deodată s-a ivit printre dânșii o fată, călare pe un cal mărunt, pietros, cu desagi la oblânc. Molda a sărit și s-a gudurat în juru-i. — Duceți-mă la Dragoș Voievod, a vorbit fata fără sfială, răspicat, cu un oștean. Vitejii i-au împlinit dorința. Când l-a cunoscut pe Dragoș, fata a grăiți — V-ați pogorât până aproape de marginea codrilor. Și asta-i bine. Dar păziți, că vine dinspre miazănoapte Ogotai Becr, căpcăunul. Are mulțime de călăreți. E împovărat cu golomoz de prăzi și duce cu sine robi. Ștefan a aflat că se-ndreaptă într-acoace, prin poiana Mesteacănului, și m-a trimis să v-aduc știre. S-ar putea să poposească o zi, două în poiană. S-ar putea să treacă la miazăzi peste râul de colo, și să mai adaste câtva timp până mai adună și altă pradă. Bunicul îți trimite într-ajutor, voievoade, zece oameni. Dragoș a mulțumit pentru știrile aduse și-a povățuit-o: — Fii cu luare aminte, Draga. Și pentru tine și pentru liniștea lui Ștefan. Alege bine căile spre prisacă. — Mă duc să duc merinde bunicului și mă-ntorc la domnia voastră. — Bine, Draga. În sfatul cu căpitanii, Dragoș Voievod a hotărât să-l împresoare pe Ogotai Becr în poiana Mesteacănului. Pe dată, vitejii și însoțitorii s-au resfirat în lanț și-au pornit cu câte-o călăuză în frunte. Întâi, în grabă, apoi, tot mai încet, mai fără huiet. Într-o zi jumătate au izbutit să împresoare „căpcăunul”, în poiana Mesteacănului, înainte de a trece râul. Pe drum li s-a alăturat și Ștefan, cu douăzeci de flăcăi și cu cei zece prieteni ai lui moș Ițcu, prisăcarul. Pe Molda au trimis-o din nou în vale, spre oameni cunoscuți, spre cneazul Mușat, s-aducă știri. Dragoș voia să știe, mai ales, unde se aflau Dragomir spătarul și Andrei Lackfi, cornițele, și dacă-i pot veni în ajutor în acel ceas greu. Spre seară, Ogotai Becr a înțeles că pilcuri de localnici, conduși de cineva necunoscut, l-au înconjurat și-l strângeau ca-ntr-o vârșă în poiana Mesteacănului. Dar Dragoș nu știa anume câți tătari erau acolo, nici dacă nu cumva le vine ajutor dinspre răsărit. Găsind o ieșire printr-o gâtuitură a poienii, Ogotai Becr a trimis o duzină de călăreți peste râul de miazăzi, să dea veste la tabăra lui Hantătar că-i împresurat de români. Pilcul de tătari a întâlnit-o pe Draga și încă doi țărani, nu departe de râu, și i-au făcut robi, pe toți. Dar, înspăimântându-se de oamenii satului Bosanci ieșiți la margine cu arme și pari, călăreții lui Ogotai Becr s-au tras înapoi peste râu, la tabără, să-și înștiințeze căpetenia că s-au răzvrătit toate satele împotriva stăpânirii lui Hantătar. Zărindu-l pe Ștefan călare, pe malul apei, dincolo, și cunoscându-l Dragoș i-a strigat din răsputeri: — Să nu-i lăsați să vă scape! Ogotai ar fi spintecat cu iataganul, pentru nemernicie, pe cei doisprezece călăreți, dacă nu i-ar fi adus-o roabă pe Draga. Ștefan simțea jar în inimă. L-a rugat pe Dragoș: — Voievoade să-i lovim, mintenaș! — Sunt mult mai puternici de cât noi, viteazule. După socotelile căpitanilor, tătarii încercuiți sunt peste o mie. — Să nu-i cruțăm! — Să avem răbdare, a povățuit Dragoș. — Dar eu nu mai pot! Draga… — Nu-i drept să te-ndemn cu bună știință, la moarte. Fii cuminte și supune-te poruncilor. — Mă supun! Totuși în zori, Ștefan n-a mai putut răbda. Cu cei douăzeci de flăcăi și cu prietenii lui moș Ițcu a atacat tabăra lui Ogotai Becr. N-a avut însă nicio izbândă. A pierdut zadarnic trei oameni. Pe el însuși era cât pe ce să-l taie un tătar. Dragoș l-a mustrat aspru: — N-ai să dobândești iertare decât dacă săvârșești o ispravă așa de mare, încât să întreacă greșeala. — Mi se cuvine dojana, voievoade: n-am fost vrednic nici să mă stăpânesc, nici s-o izbăvesc pe Draga… Dar de-ai ști ce-i în inima mea… Aflat-am, voievoade, că în încercuirea asta se găsește prins și zimbrul cel mare. Așteaptă într-un desiș de fagi, cam nedumerit. De bună seamă o să se năpustească spre codru.   VI   Fiara cruntă și turbată Pleacă fruntea ei cea lată...   De fapt, din poiana Mesteacănului îi pândea mare primejdie pe vitejii lui Dragoș. Tătarii lui Ogotai Becr erau mult mai numeroși. Dacă spărgeau încercuirea se puteau schimba repede în încercuitori și ușor zdrobeau pilcurile vitejilor. Mai ales că aveau arme mai bune, cai iuți ca săgeata și osebit meșteșug în tot felul de lupte și războaie. Dragoș a poruncit vitejilor să facă zgomot și alergătură de cai. Să creadă tătarii că sunt mult mai numeroși decât erau. A pus să taie copaci spre gâtuitura de poiană dinspre râu, lăsându-i numai înțânați, gata să-i prăvălească asupra tătarilor, de-or încerca să iasă pe acolo. Orânduia tot ce putea să nu-l scape pe Ogotai Becr din prinsoare. Nu se grăbea să atace: aștepta ajutor de la Ulea și Dragomir. Pe la amiază însă s-a iscat mare freamăt în hoarda tătarilor. — Rup încercuirea! Strigau ai lui Dragoș. — Atacă spre miazăzi, spre râu! — Treceți lângă arborii tăiați! Dragoș, cu cei mai buni dintre vitejii lui, s-a răpezit spre malul Sucevei, acolo unde deschiderea poienii era mai largă. Strălucea soarele în amiază și tremura ușor, cu sclipiri aurii, frunza mestecenilor. Deodată, de după un dâmb, la mai puțin de două sute de pași, s-a ivit zimbrul cel mare, ca o uriașă umbră neagră. Boncăluia furios și alerga turbat, cu coarnele înainte, parca-ar fi vrut să dărâme lumea toată. Vitejii lui Dragoș se-nfiorară. În urma fiarei, aproape, gonea nebunește un pâlc de călăreți tătari, în frunte cu însuși Ogotai Becr. Într-o clipită, Dragoș a înțeles și primejdia și gândul tătarilor. Voiau să folosească împotriva lor puterea copleșitoare a fiarei. A cârmuit fulgerător calul în fața zimbrului, izbindu-l cu ghioaga ghintuită drept în frunte.         Se năpustea zimbrul cu atâta iuțeală, iar Dragoș l-a trăsnit cu atâta putere și mânie, cade trei ori l-a dat de-a rostogolul, prăbușindu-l cu capul sângerat într-o tulpină de stejar. Răcnetul fiarei a cutremurat și pământul și cerul. Ceilalți viteji venindu-și în fire au azvârlit sulițele în tătărime și-au început lupta din săbii. I-au respins pe toți afară de Ogotai Becr; iute și iscusit în luptă, căpetenia tătară a scăpat din încercuire și gonea spre un râu, în vale. Ștefan s-a rupt din rândurile vitejilor și-l urmărea, fierbând de mânie. Tătarul se răsucea în șa și trăgea cu arcul în urmăritor. Dar nu-l nimerea. Ștefan se pleca fulgerător pe crupa calului, iar săgețile-i vâjâiau pe deasupră-i. Luptându-se cu tătarii năpustiți în urma zimbrului să rupă încercuirea, vitejii n-aveau răgaz să sară în ajutorul lui Ștefan. Caii celor doi au trecut prin râul din vale, înotând ca zmeii. Deodată, dincolo de apa aceasta, a apărut în calea celor doi, Molda. A dat să se repeadă asupra dușmanului, dar, după o clipă de șovăire, Ogotai Becr a slobozit asupra ei săgeata pregătită pentru cel urmărit. Ștefan repede s-a apropiat de dânsul, a aruncat lanțul și l-a prăbușit în pulbere. De jos, Ogotai tot a mai repezit iataganul asupra viteazului rănindu-l la braț. Au sărit atunci și alți viteji, l-au prins pe Ogotai Becr și l-au cetluit în funii. Cu săgeata în spinare, Molda s-a târât spre apa râului. Se străduia, din răsputeri, să treacă la Dragoș, pe celălalt mal. În jur, valurile se înroșeau de sânge. La mal, vitejii au ajutat-o să meargă și să se întindă pe iarbă. Tremura și gemea de durere; privea la oameni cu ochi umezi, cerșind ajutor. Numai n-avea grai să spună cât o doare. — Se chinuie în darn… a suspinat Ștefan, sprijinindu-și în sân brațul rănit. Săgețile tătărești sunt otrăvite. Și, c-o mișcare iute, i-a smuls săgeata din trup. Istovită, Molda a lăsat capul pe iarbă și-a închis ochii. Ștefan a îngenuncheat și, cu priviri împăienjenite de lacrimi, a cercetat răbojul legat de gâtul Moldei, — Vin! Ne vin ajutoare, până-ntr-o zi… — Foarte bine! s-a bucurat Dragoș voievodul. Și ca să nu se uite astă vietate, Molda, care cu multă credință ne-a slujit și mult bine ne-a făcut, acestui râu să-i zicem, de azi înainte, Moldova.   VII   Cât pământ tu vei vedea E cuprins de zestrea mea…   Crezând că Ogotai Becr a scăpat din încercuire, dușmanii au așteptat, în liniște, ajutor, de la tabăra lui Hantătar de peste Siret. Ar fi putut ieși din poiană, prin luptă, dar nu voiau să piardă prăzi bogate ca acelea. În timpul nopții sosit-au însă cinci sute trimiși de Ulea și tot atâția dintre oștenii lui Dragomir, să întărească rândurile vitejilor lui Dragoș și ale prietenilor lui. Nemaiavând încotro, tătarii s-au predat, fără luptă, cu prăzi cu tot, în mâinile vitejilor lui Dragoș. — Ei, acum are cine-ți îngriji rana din braț, a surâs Dragoș către Ștefan, privindu-l cu cât zor dezlega funiile din jurul Dragăi. — Noroc, voievoade, că nu m-a nimerit și pe mine o săgeată otrăvită. O zi și o noapte au ospătat vitejii din carnea zimbrului, în poiana Mesteacănului, sub mestecenii cu frunze de aur. Peste cinci zile, cu puteri unite, Dragoș Voievod, Dragomir spătarul și Lackfi comitetele au atacat prin surprindere tabăra lui Hantătar de peste Șiret și-au spulberat-o. În tot ținutul de la Prislop la Șiret și până la Trotuș și mai departe s-a orânduit în acea toamnă un voievodat care mai apoi, s-a numit tot Moldova, de la râul numit așa de Dragoș însuși. Andrei Lackfi ar fi poftit s-ajungă el stăpân peste acele locuri minunate. De aceea a pornit să se bată cu un mare pâlc de tătari. Tătarii însă l-au tras într-o cursă, dincolo de Prut, și l-au înfrânt. Abia a scăpat cu viață. Așa a ajuns Dragoș Voievod în fruntea voievodatului de la răsărit de Carpați. Drept mulțumită pentru ajutor și prieteșug, Dragoș a dăruit lui Moș Ițcu pământuri întinse, pe malul Sucevei, lângă târgul de cojocari transilvăneni, acolo unde-și avusese prisaca și unde începuse lupta cu tătarul. Așa s-a întemeiat așezarea ce i s-a zis Ițcani. Pe Draga a cununat-o cu Ștefan, înzestrându-i cu pământ roditor. Ca herb[3] și pecete a noii țări, întemeiate prin unirea tuturor în luptă cu tătarii, Dragoș a ales capul de zimbru. Iar râul pe malul căruia a murit Molda, rănită de săgeta tătară, poporul l-a numit, de atunci, Moldova, așa cum a dorit Dragoș Voievod. În poiana unde-a pierit zimbrul cel mare, ucis de buzdugan, doi dintre vitejii lui Dragoș au pus temei satului Boureni. Trăind în aceste „locuri desfătate”, Ștefan și Draga știau că Dragoș Voievod plănuise să mai împlinească încă un gând mare al moldovenilor: libertatea deplină a țării. Dar n-a mai apucat, a murit, nimeni nu știe cum, după doi ani de ocârmuire. Mai trecut-au încă cinci ani. Și tot așa, într-o toamnă, Ștefan și alții dintre căpitanii lui Dragoș, cu mii de moldoveni, l-au alungat pe Bale, urmașul lui Dragoș, pentru că era prea plecat craiului ungur. I-a ajutat într-asta și Bogdan, venit tot de la Cuhea Maramureșului. Și luptând iarăși cu năvălitorii lui Hantătar, au întins în acea toamnă hotarul Moldovei până la Marea cea Mare. Și l-au pus atunci moldovenii ocârmuitor pe Bogdan Voievod. Să statornicească satele. Să facă orașe. Să tocmească oștire. Să ocârmuiască fără amestecul cuiva din afară. Să orânduiască o țară slobodă cu adevărat și de sine stătătoare. Era în 1359.       [1] Cealmala — turbanul.   [2] Podglieazuri — unităţi militare trimise într-o ţară străină să jefuiască.   [3] Herb — Stemă.      

Istoria lui Ștefan Vodă cel Mare și cel Bun I Spune la cărțile cele bătrîne că pe la începutul veacului al XV-lea domnea în țara Moldovei înțeleptul și bunul Alexandru-vodă, care cu dreptul s-ar cuveni să se numească: tatăl și întemeietorul țărei Moldovei.   Mai întreg decît cei de mai naintea lui domni, el alcătuise multe așezăminte folositoare țărei, adică: școli pentru învățat carte și științi înalte; cea dintîi mitropolie în orașul Suceava; episcopiile de la Roman și de la Rădăuți; monăstirile de la Bistrița și Moldavița, și le înzestră cu de toate trebuincioasele pentru lauda Domnului celui întreit sfînt. El mai tocmi și boieriile mari în sfat, și făcu legătură tare cu Vladislav, craiul leșilor, ca la orice primejdie să sară unul pentru altul și să se ajutoreze. Vestea despre înțelepciunea acestui domn se spune că ajunsese pînă la Roma; iară Papa numea pămîntul Moldovei crăie. Pînă și împăratul din Țarigrad îl lăuda, căci numea pe domnul nostru Basileus, adică împărat, pentru care îi trimise în dar o coroană împărătească. Murind Alexandru-vodă cel Bun și Bătrîn, după o lungă domnie, lăsase țara plină ca un stup cu de toate bunătățile. Dar vrajma ce intră de timpuriu foarte între fiii săi, cum pururea se întîmplă între doi sau mai mulți chivernisitori ai unei țări, aduse oști de limbi străine înMoldova, pe care o prădară și o arseră pe de toate laturile.   Inponcișările dintre Roman-vodă, Petru-vodă, Alexandru și Bogdan-vodă, aduse împărecheri între noroade și aceste împărecheri grămădise asupra bietei țări nevoi și mai mari.   Acest Bogdan-vodă, fiu din flori al lui Alexandru cel Bun, le-o făcu cît de bună leșilor, care necontenit unelteau și turburau lucrurile în Moldova, pentru a in parte-și interes (sic!) și hrăneau nădejdile poftitorilor de domnie.   Și iată cum:   Cazimir, craiul leșilor, trimițînd în Moldova o mare oștire și frumoasă ca să răstoarne din domnie pe Bogdan și să puie pe Alexandru, fiu lui Ilie, Bogdan se prefăcu că se învoiește să se plece craiului și să-i dea cîte 7000 de galbeni pe an; dară cînd apucă bine pe leși într-o pădure, îi birui, așa că puțini au putut să se mai întoarcă teferi în țara lor.   Bogdan-vodă avea un fiu pronumit Ștefan, viteaz cum nu se mai văzuse încă.   Spun, chiar, că se cunoștea într-insul, din vîrsta cea mai fragedă, o agerime de minte de nu putea nici un copil să-l ajungă, și-i plăceau armele cu deosebire. Nici unul din semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte nici la trîntă, nici la voroavă. La vînătoare mi-ți ucidea ursul în luptă dreaptă, înarmat numai cu un cuțit. Pentru aceasta soții lui îl porecleau zicîndu-i Burduja.   El moștenise de la tată-său cutezarea, iuțeala și meșteșugul minții, iară de la bunul său, Alexandru cel Bun, dreptatea, înțelepciunea și inimoșia. După moartea lui Bogdan în bătălia de la satul Răușenii, unde Petru Aron îi tăie capul și-i luă tronul, Ștefan năzui la curtea Vladuluivodă Țepeș din Țara Românească, carele cu brațele deschise și iubire îl primi. Cu ajutorul acestuia, Ștefan intră în Moldova și apucă calea Sucevei, la anul 1458; înfrînse în două rînduri pe Petru Aron și-l fugări în țara leșească. După aceasta chemă pe mitropolitul Teoctist cu toate căpeteniile clerului și călugării, pe toți boierii, boierinașii, curtenii, pe răzeși și popor, în cîmpul numit Direptatea și le spuse că nu din nebunia de a domni a gonit pe hrăpitorul scaunului părintesc, ci din dorința de a face Moldova mare și lăudată. Și, întrebînd pe toată adunarea cu graiul blîndeței, zise:   — Oameni buni, voit-ați voi să vă fiu eu domn?   Toți cei de față într-o glăsuire strigară:   — Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești!   Păru mult bine lui Ștefan cînd se încredință că poporul îl voiește, și după ce fu ales la domnie și i se dete schiptrul (toiagul) și steagul țării Moldovei, care steag avea pe de-o parte capul de zimbru, iară pe de cealaltă Sfîntul George călare, lovind cu sulița un balaur, el intră cu fală în Suceava la scaunul domnesc. Știind că începutul înțelepciunii este temerea de Dumnezeu, cea dintîi treabă a sa fu de a merge la biserică spre a aduce cîntări de laudă celui Preaputernic.   Astfel a treia zi după intrarea sa în Suceava, Ștefan purcese la biserică cu toată fala domnească. La poarta bisericei descălică. Mitropolitul Teoctist, cu episcopii, cu arhiereii, cu o mulțime de preoți și diaconi, îl întîmpinară cu sfînta Evangelie și cu cădelniți din care ieșea tămîia cea binemirositoare, iară cetățenii cîntau laude în cinstea sfintei Treimi, toți cu făclii aprinse.   Cînd Ștefan urcă cea dintîi treaptă, mitropolitul se coborî către dînsul, luă sfînta Evanghelie din mîna preotului ce o ducea și o dete domnului ca să o sărute. Atunci cel dintîi psalt începu să cînte: Vrednic este! Cînd ajunse dinaintea altarului, domnul își luă stema din cap și se închină la sfintele icoane ale Domnului nostru Isus Christos și la a Preacuratei sale mame pe care le sărută.   Atunci episcopul de la Roman îl luă de subțioara dreaptă, iară episcopul de la Rădăuți de cea stîngă și îl duseră în sfîntul altar prin ușile împărătești. După aceea ocoliră sfîntul Pristol de trsi ori, iar psalții cîntau rugăciunile obișnuite la asemenea slujbe, sfîrșind cu Isaiia dănțuiește. Apoi domnul și amîndoi episcopii îngenunchiară dinaintea sfîntului jertfelnic. Mitropolitul, puind omoforul pe capul lui Ștefan, ceti molitva rînduită la ungerea domnilor, după care primi ungerea cu sfîntul mir. La ieșirea din altar, domnul fu dus pînă la jețul domnesc, iarăși de subțiori, de cei doi episcopi.   Și primind binecuvîntarea mitropolitului, domnul veni în mijlocul bisericei, se închină, apoi puindu-și stema strămoșească pe cap ieși din biserică și se întoarse la locuința domnească cu același alai ca la venire.   Trei zile ținură veseliile, în care zile își alese sfetnicii.   În ziua a treia i se înfățișară toți boierii. Domnul sta pe scaunul domnesc și fiecare ceată de boieri trecea pe dinaintea lui și i se închina ca la un domn.   Întîi trecură: logofătul cel mare, vornicul cel mare de Țara-de-jos, cel de Țara-de-sus; pîrcălabul de Hotin; cel de Neamț-, cel de Cetatea nouă, hatmanul și pîrcălab de Suceava; postelnicul cel mare, spătarul, paharnicul, visternicul, stolnicul și comișii.   După aceștia trecură: vornicul doamnei, cuparul, vătaful de păhărnicei, cel de stolnicei, cei doi vătafi de aprozi, cel de tîrg și cel de curte. Apoi credinciosul, cămărașul, vătaful de copii din casă, pivnicerul, toți în capul oamenilor ce cîrmuiau ei.   Mai trecură: velii căpitanii de Suceava, de Iași, de Cotnar, de Soroca, de Tecuci, de Dorohoi, de Covurlui, polcovnicul de curte, stolnicul de cazaci, căpitanul Hătmăniei, Agiei, căpitanul doamnei, ce avea steag de călărași, și alții cu oamenii lor.   Așa se înscăună Ștefan-vodă.   Pe vremea aceea, domnea în Țara Românească Vlad-vodă Țepeș; în țara leșească Cazimir IV; în țara turcului, Mahomet II; în țara ungurului Matei Corvin, și în Crîm, Maengli-Gerai han.   II Ștefan domnul adună la sfat pe mai-marii și bătrînii poporului, împreună cu mitropolitul și zise:   — Boieri dumneavoastră, nu este greu a dobîndi cineva ceva și a-și împlini pofta inimei; greul este cum să păstreze acel lucru, fără nici o clinteală. De aceea și eu v-am chemat să mă ajutați cu sfaturile d-voastră ca să facem moșia rămasă de la strămoșii noștri a fi mare și lăudată, căci zis este: „sfaturile bătrînilor îndreptează calea tinerilor spre bine“.   Unul din boierii de față, zise:   — Mărite doamne, tinerii cei harnici petrec bătrînețe odihnite și lăudate.   Altul zise:   — Întrebarea și sfatul bătrînilor limpezește calea tinerilor și fac pe împărați să domnească fără multă greutate.   Spătarul cel mare adăugă:   — Luminate doamne, războaiele cele cu bună tocmeală fac pe împărații cei tineri să ajungă mari, și la bătrînețe se bucură de rodul ostenelelor lor.   Un căpitan de panțiri spuse:   — Cinstită fie luminata față a măriei-tale! Dacă domnul meu ar voi să ție samă de nevrednicul meu sfat, aș cuteza să-l îndemn a nu aștepta pe vrăjmaș să cadă peste noi; ci mai bine să ne facem ochii patru, să tragem cu urechea in toate părțile, să fim pururea gata de război, ca să putem tăia dușmanului apa de la moară.   Altul mai zise:   — Vrăjmașul nu trebuie lăsat pînă nu-l vom răpune, căci pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești.   Ștefan ascultă și băgă în cap toate sfaturile; iară el cumpănindu-le, pe unele le primi de bune, iar pe altele le mai prefăcu.   Și punîndu-se la lucru, cea dintîi grijă fu a alcătui oastea: puse, deci, de se scrise oamenii, îi împărți în cete, le dete steaguri și le puse căpitani, voievozi, șutași și cetași pe bărbații cei mai cercați în războaie.   Fiecare căpitănie era cu ceata Jui. Astfel în timp de pace oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor, căpitanul de darabani. Ei aveau plete și purtau sănețe lungi. Simenii, a căror căpitănie era aga, se aflau înarmați cu arcuri și cu măciuci în felii; iară armășeii, cei cu bărbi stufoase, erau povățuiți de vel-armaș, în sama cărora erau și tunurile. Numărul acestora se urca la douăzeci de mii de pedestrași. Călărimea se alcătuia din panțiri și lefegii, îmbrăcați în zale de oțel, numărul lor fiind ea de zece mii.   Pe lîngă aceștia, copii[i] de casă și aprozii alcătuiau ceata domnească. Ei erau toți feciori de boiernași, purtau căciuli țurcănești cu pene și dulămi de catifea, cu nasturi de argint. Această ceată era de-a pururea împrejurul domnului lor, și îl străjuiau cu neadormire în vreme de război. Ei păzeau steagul cel mare al țării.   Cînd însă dușmanul se scula cu vrajmă asupra țărei, atunci pîrcălabul de Hotin alerga cu pîlcul lupcanilor; sardarul […] cu cetele lăpușnene; toți ispravnicii cu slujitorii lor; căpitanii plaiurilor, cu plăieșii; toți boiernașii cu oamenii lor de oaste, cu vecinii și slujbașii lor, care erau înarmați cu suliți lungi, cu săbii drepte ori încovoiate, arcuri, sănețe, hangeruri calmucești, toate luate de la vrăjmași în războaie, sau cu securi, topoare, coase, baltage.   Căci Ștefan domnul, nu numai pe ostași și pe boieri, ci și pe „proști” încă îi deprinsese la arme, învățînd pe fiecare cum să-și apere moșia. Dacă afla că vreun prost nu are săgeți, arc și sabie, sau că merge cu mîinile goale în tabără, aceluia, fără milă, îi reteza capul.   Zîzaniile ce Petru Aron umbla să vîre pintre căpeteniile oastei și pintre boieri, făcu pe Ștefan să ceară de la craiul leșilor, de unde fugise, ca să i-l dea în mînă. Cazimir craiul nu se învoi la una ca aceasta.   Atunci Ștefan năpădi în țara leșească și multă stricăciune făcu leșilor. Iară Cazimir craiul, dacă văzu asupra lui urgia domnului moldovenesc, umbla acum să potolească pe Ștefan; și astfel la 1459 făcu pace și legătură ca leșii și moldovenii să trăiască ca niște vecini buni, în frățească înțelegere și să sară unul pentru altul asupra protivnicilor lor; iară Petru fugitul să nu se poată apropia mai mult de Moldova, decît pînă la Smotriț.   Pe vremea aceea turcii se sculară cu război asupra lui Vlad-vodă. Ștefan găsi și el acum vreme cu prilej să răscumpere cetățile Chilia și Ackerman ce căzuseră la păgîni, și la 1465, cu mila Domnului și cu mare vărsare de sînge le și dobîndi, și le întări cu bucate și cu slujitori.   Apoi dete o raită prin Ardeal. Și căzînd asupra săcuilor, le prădă țara. Aceasta spre pedeapsă pentru ajutorul ce dase ungurenii lui Petre Aron, cînd fu cu năvala lui în Moldova. Se mulțămi cu atît deocamdată și se întoarse în țara lui încărcat de prăzile apucate de la ei. Cu aceasta a vrut să arate lui Mateiaș că nu trebuie să se joace cu moldovenii, căci ei nu vor tăbărî niciodată peste alții; dar nici vor lăsa pe alții să tăbărască asupra lor. Și să-i fie învățătură de minte de a mai da ajutor armat protivnicilor Moldovei.   Cu aceste fapte strălucite astupă și gurile unor boieri ce începuseră să cîrtească împotriva lui. Cugetul lui Ștefan era acum să-și facă prieteni pe toți domnii și craii creștini din preajma Moldovei. Pentru aceasta trimise soli la cneazul Simion de la Kiev și ceru în căsătorie pe sora sa, pe nume Evdochia Olelkowicz la anul 1463. Cneazul se bucură din suflet pentru cinstea ce-i făcu Ștefan de a-l avea de cumnat. Și mare veselie fu în Moldova și în Chiev cînd se cununară. Spun să fi fost această doamnă o femeie bună, cu frica lui Dumnezeu, înțeleaptă, cumpătată și cinstită. Dar din nenorocire ea trăi numai trei ani în Suceava, căci muri lăsînd lui Ștefan din astă căsătorie un fiu, Alexandru, și o fată, Elena. Ștefan, după trecerea de alți trei ani, luă de soție pe o greacă din familia împărătească a Comnenilor ce trăiau fugiți în Crîm, pe Maria de la Mangop.   La anul 1466, puse Ștefan-vodă să se clădească monăstirea Putna cu hramul Născătoarei de Dumnezeu. El voi singur să-și aleagă locul pentru altar. De aceea adunînd pe toți boierii și poporul, întrebă cu glas mare: „cine din ei trag cu arcurile mai departe?“   Atunci:   „Trei ostași cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă;   Doi ca zimbrul, ageri, mîndri, nalți ca bradul de la munte,   Pe-al lor umăr poartă glugă, la brîu paloș, și pe frunte,   Cu-a lor lungi și negre plete se scoboar-o neagră țurcă.   Ei, ades cu-a lor săgeată răpezită sus, în nor,   Printr-a fulgerilor focuri, au oprit vulturu-n zbor.   …………………………………………………………………………………..   …………………………………………………………………………………..   — Copii, trageți! eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi ,   Astfel zice domnul Ștefan! iar voinicii amîndoi   Se plec; arcele-și încoardă, trag; săgețile lor zboară,   Spintecă repede vîntul ce dă foc și vîjîiește;   Se tot duc, se duc ca gîndul, și de-abia ochiul zărește   Pe cîmp, departe, departe, locul unde se coboară.   Ura! ‚n ceruri se ridică! urlă dealul, clocotește,   «Să trăiți, copii !» le zice Ștefan ce-acum se gătește.   Sbîrnăia coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt,   Piere, trece mai departe, și-ntr-un paltin vechi s-a frint.   «Acolo fi-vo altarul!» zice falnicul monarc   Ce se-nchină și se pleacă pe războinicul său arc.   «Să trăiască domnul Ștefan !» mii de glasuri îi urează   Și poporul jos pe vale, umilii îngenunchiază.” (v. Alecsandri)   Mateiaș Corvin, neluind nici o învățătură din faptele cele mărețe ale lui Ștefan, ci lăsîndu-se a fi biruit de deșartă mîndrie, ridică o adunătură de peste patruzeci de mii de oameni, se puse in capul lor, și porni împotriva Moldovei. Trecînd munții prin pasul Oituzului și al Dimeșului, ajunse la Roman. Aici, făcînd popas, trimise soli la Ștefan să-i dea, de știre că ori să-i închine țara lui, sau să iasă la luptă.   Pînă una, alta ungurul jefui și pîrjoli Trotușul, Bacăul și Romanul, pornind către Suceava ca să apuce scaunul.   Solii se înfățișară lui Ștefan, care era înconjurat de căpitanii săi cei mari, și ziseră:   — Preastrălucitul Mateiaș Corvin, craiul Ungariei și al Boemiei, suveranul nostru și al vostru, ne trimite să-ți spunem că el este în țara cea supusă crăiei sale, și tu, ori din neștiință, sau că te prefaci a nu ști nimic, nu ieși înaintea lui cu daruri ca la un stăpîn. Deci, mărirea sa craiul a hotărît ca, de nu vei merge îndată să te închini lui, o să te pedepsească după cum ți s-a cădea.   Toți oștenii de față se încruntară cînd auziră aceste vorbe defăimătoare pentru domnul și țara lor.   Ștefan răspunse solilor:   — Mergeți la stăpînul vostru și-i spuneți că această țară n-a cunoscut niciodată vreun stăpîn străin. Și să știe el că pînă mai stă un moldovean pe picioare și cu sabia în mînă, ea nu se va închina nimărui. Astfel au fost obiceiurile părinților noștri. În curînd avem să ne întîlnim piept la piept.   Solii se mai încumetară a răspunde:   — Doamne! dară Matei Corvin este in țară, și mai mult de jumătate este în puterea lui.   Însă Ștefan le zise, rînjind pe sub mustață:   — Pămîntul Moldovei este o plămădeală de sîngele veneticilor ce au cercat să o robească.   Solii plecară.   Iară Ștefan purcese din Suceava cu toate oștile sale și se așeză între rîurile Moldova și Someșul, de unde priveghea toate mișcările ungurului. Ungurii, tot oameni cercați în războaie, lăsară calea despre Suceava și veniră la Baia.   Ei, văzînd oastea moldovenilor puțină la număr, pe român blînd și smerit, cum l-a lăsat Dumnezeu pe el, nu se mai putură înfrîna, ci se deteră la nelegiuiri, de care mintea omenească se înfioară.   Ei nu știau că Ștefan era la osteneală fără preget, la odihnă fără desfrînare, la primejdii fără frică, carele a cinstit pe a sa seminție cu înțelepciunea și vitejiile sale, și nu s-a fălit niciodată cu faptele strămoșilor săi, nici a luat vreodată numele lor în deșert. Căci iată-l că prinzînd limbă despre starea lagărului lui Mateiaș, numai cît veni în grabă cu pedestrimea dinaintea cetății Baia, noaptea, și aflînd că ungurii sunt dați cu toții beției și desfrînărilor, nu pierdu nici o clipă, ci căzu asupra lor ca o mînie dumnezeiască și ca un duh de vifor și puse de aprinse cetatea de trei părți.   Cu cît noaptea era de întunecoasă beznă, de-și dau ungurii cu mîinile în ochi fără să vadă ceva, fără să se poată apuca de arme, cu atîta lumina focului neașteptat îi orbi și-i zăpăci, încît ei rămaseră ca niște buimăciți căci nici știau încotro să fugă; pe cînd oastea lui Ștefan plină de bărbăția domnului lor îi tăiau ca pe niște ciuperci. Cea mai mare parte din unguri prinseră a fugi; dar unde să găsească scăpare de sabia lui Ștefan și a moldovenilor lui? Unde să se adăpostească? Că nici în bortă de șarpe n-aveau loc de mînia și agerimea românilor, că țăranii îi vînau prin zăvoaie și prin munți, și-i tăiau cu coasa, și cu fușturi, și cu topoare. Și tăiară moldovenii fără milă pînă la ziuă. Flăcările ce se întinseseră peste toată cetatea ca un potop pe de-o parte, brațele cele vînjoace ale oastei lui Ștefan pe de alta, și pe lîngă acestea, cetățenii cu femeile și cu copiii, zvîntară pe trufașii de unguri, încît într-o singură noapte pierdură la zece mii de oameni. Însuși Mateiaș craiul scăpă de moarte ca prin urechile acului, cu o lovitură de săgeată în spate. Astfel poticălește Dumnezeu pe cei mîndri și nesățioși la inimă. Berendei ce se afla în tabăra lui Mateiaș, nădăjduind să-i pice domnia Moldovei, căzu mort; iară Petru Aron scăpă teafăr și fugi în țara leșească. Aceasta s-a întîmplat la anul 1467. Cei ce scăpară cu fuga nu se opriră decît după ce trecură munții. Mateiaș fu bun-bucuros că a scăpat cu viață. Adică fuga e rușinoasă, dar la urmă e sănătoasă. Plin de rușine el poposi la Brașov; apoi de acolo merse la Cluj și în ziua de Sfîntul Ștefan puse de omorî pe un căpitan român, anume pe Mihu, pe care îl prinsese și ungurenii în acest război, drept răzbunare.   Asupra acestei biruințe, Ștefan aduse mulțămire lui Dumnezeu, căci el se ferea de a cădea în păcatul trufiei. Niciodată el nu se fălea cu biruințele sale, ci totdeauna, după o izbîndă, alerga cu brațele întinse la altarul lui Dumnezeu și se închina.   Tot apusul și răsăritul se umplu de faima acestei biruințe. Craiul leșesc creștea de bucurie că dușmanul său Mateiaș fusese bătut; iară sultanul Mahomet pizmuia pe Ștefan și se da de ceasul morții cum de nu putu și dînsul să biruiască pe Mateiaș craiul.   Ștefan nu putea să uite răul ce făcuse țării sale Mateiaș craiul. Pentru aceasta el intră de-a doua oară în țara Ardealului de bătu aspru pe săcui. Mateiaș, înghițind rusinea ce pățise și văzînd că n-are încotro, căzu la pace. El îmbună pe Ștefan dăruindu-i trei castele în Ardeal, ca să fiepe sama sa: Ciceiu lîngă Someș, Cetatea de Baltă lîngă Tîrnova și Balvanul în ținutul secuilor, la anul 1468.   III Ștefan-vodă știa că un neam merge spre propășire prin pace. Și el o dorea și o căuta. Se dusese vestea de judecățile lui. La curtea domnească nu se știa ce este minciuna; zavistia era legată, pizma ferecată, înșelăciunea izgonită, strîmbătatea de istov împilată; dreptatea pe scaune împărățea, și nu ea lui vodă, ci vodă ei supus și slujitor era! De apuca armele, de la ea se sfătuia; de judeca, pre dînsa asculta; de cinstea pe cineva cu ceva, ei îi urma și toate ca o slugă din poronca ei le făcea.   Tătarii, seminția ce trăia mai numai din jafuri și prăzi, năvăliră în Moldova. Ștefan îi întîmpină cum știa el. După ce-i bătu de nu se alese nici pulberea de ei în două bătălii ce le dete la Lipinți, aproape de rîul Nistru, apoi în a treia îi zdruncină cu desăvîrșire; ba încă și pe Carzic, fiul hanului Maniac, îl prinse și-l aduse la Suceava. Hanul spumegă de mînie și turbare, cînd auzi de una ca aceasta.   Și deci trimise lui Stefan o sută de călăreți ca să-și ceară copilul. Tătarul socotea să sperie pe cel ce nu știa ce este frica și în vorbele ce trimise lui Ștefan amestecă fel de fel de cuvinte de amenințare. Iară Ștefan voi să-i mai arate o dată cu cine are a face. Buna-cuviință nu se dezlipea de buzele lui. El nu zise nici un cuvințel de înfruntare pentru tătarul cel ce nu știa să-și puie strajă gurei, dară porunci de aduse înaintea solilor pe fiul hanului și puse de-i zbură capul. Apoi zise de trase în țeapă pe toți solii, afară de unul, căruia, tăindu-i nasul și urechile, îl trimise la domnul său să-i spuie cele ce văzuse.   După ce înmuie îndărătnicia tătarului și-i ținlui îndrăzneala cea nerușinată la hotare, la anul 1469, se năpusti a treia oară asupra Ardealului și dete secuilor o snopeală de le scăpără măselele. Și le se căzu o asemenea pedeapsă, căci Mateiaș craiul dete oaste fugitului Petru Aron ca să vie să scoată pe Ștefan din domnie. Dar nu le ajută norocul, căci oastea se risipi cum văzu pe domnul Moldovei înaintea lor, ba încă prinse viu și nevătămat și pe fugitul Petru și puse de-l ucise.   Pe vremea aceea turcii băgaseră groaza în tot Apusul. Nelegiuiții agareni se revărsau ca un potop peste ținuturile creștinilor și le înghițeau pe ele. Nu numai atît. Focul, sabia și prada erau mujloacele prin care se făceau ei cunoscuți pe oriunde ajungeau. În cetățile pe care ei le cuprindeau nu mai lăsa piatră peste piatră, și rădea totul din fața pămîntului.   Dacă cădeau peste vro seminție, ori trebuia să se turcească acea seminție, sau să se istovească. Căci nelegiuiții de păgîni pe oameni îi făceau bucăți, bucăți, sau îi tîrau în robie, pe femei le vindeau ca pe vite, pe fecioare le necinsteau și le făceau cadînele lor, iar pe copii îi luau în iatagane ori în suliți și-i ucideau. Ștefan se luase de gînduri și i se zburlea perii în cap la auzirea unor astfel de grozăvii. El vedea bine că ursul joacă prin vecini și că nici el nu va fi cruțat. Leșii începuse a-și da arama pe față. Ștefan însă își ținea cu sfințenie legăturile ce avuse cu dînșii, pe cind ei sumuțase asupra lui Ștefan pe tătari și pe fugitul Petru în atîtea rînduri.   Toate țările papistașe din apus, cu papa al lor în cap, îndemnau pe leși și pe unguri, ca pe niște papistași ce erau și ei, să se înțeleagă între dînșii și în unire cu domnii creștini din Moldova și din Țara Românească să dea aprig război nelegiuitului agarean, care venea ca lăcustele de nu se mai sfîrșea.   Dară acești doi domni pofteau fiecare pentru sine să aibă aceste țări, ba încă călugări de ai papei cutreierau țările și cerca să le papistășească. Asemenea și popii calvinilor umblau cu șoșele, cu momele să le calvinească. Pentru aceea în țările românești, în gurile tuturor nu auzeai altceva zicîndu-se decît Țara și Legea. Și avînd pe domnii lor de căpetenii vrednice le și apărară. Deși Ștefan nu privea cu ochi de cumătră aceste cugete ale leșilor și ungurilor, totuși se plecă a asculta glasul creștinătății și legătură făcură între dînșii ca să înfrîneze mîndria și cutezarea turcului.   Dar cum zavistia face frate cu frate să se sfîșie ca niște cîni, iată că Ștefan-vodă puse în gînd a bate pe Radu cel Frumos, domnul Țării Românești, pe carele turcii îl înscăunaseră și era iubit de dînșii, și a-ntrupa țara lui cu Moldova, ca unii ce și locuitorii ei români erau.   Deci la 1470, el năvăli în România, îi prădă marginea și arse Brăila.   Radu-vodă, văzînd atîtea răutăți în țara lui, adună în grabă oștire și se revărsă asupra Moldovei la anul 1471. Cîțiva boieri de-ai lui Ștefan, care erau în înțelegere cu Radul, căutară să răstoarne pe domnul lor, care se afla atunci cu oștirea la. Vaslui. Aici se descoperi vînzarea. Boierii cei nemulțămiți chibzuiseră ca îndată ce va intra Radul cu oaste în Moldova, ei să ridice răzmiriță, să puie mîna pe Ștefan și să-l dea în mîinile Radului. Căpeteniile acestei vînzări nelegiuite erau: Negrilă paharnicul, Alexa stolnicul și Isaia vornicul. Ștefan-vodă puse de le tăie capetele în fața oastei.   Auzind apoi de năvala Radului-vodă, el îi ieși înainte cu oastea lui și se întîlniră la satul Soci. Aici ar fi locul să plîngem și să dăm tuturor pe duhul dihoniilor. Cînd pizma, și răutatea își vîră coada printre frați, vai de casa aceea! Și mult sînge frățesc curse aici la Soci. Era o durere să fi văzut cum două căpetenii de același neam, îmbăibătînd pe frații din tabăra lor, să taie fără milă pe cei de un sînge cu dînșii.   Oștile din amîndouă părțile se loviră ca niște turbați. Dară moldovenii răzbiră pe români și-i puseră pe goană. Cei mai mari căpitani ai acestora căzură în mîinile moldovenilor, împreună cu toate steagurile și o mulțime do prinși. Ștefan puse de tăie pe toți prinșii, afară de Stan logofătul și Mircea comisul. După această izbîndă, Ștefan se întoarse la Suceava, și dete mulțămită Domnului pentru biruința ce cîștigase. Și trei ani ținu pacea, timp în care Ștefan făcu multe îmbunătățiri țării sale.   Dar gîndul lui nu i se lua de la unirea țărilor surori. Și fiindcă aceasta nu se putea face decît în putere de arme, se hotărî a-și vedea visul cu cehii. El era încredințat că amîndouă țările fiind sub o cîrmuire înțeleaptă și sub mîna unui viteaz, va putea să ocrotească pe creștini de asuprelele nelegiuitului vrăjmaș al sfintei cruci. Aflînd papa de la Roma de acest cuget al lui Ștefan îi trimise ajutor o sumă de bani, ca să poată duce greul războiului. Leșii și ungurii […] pizmuiau pe Ștefan în ascuns de numele cel mare ce-și dobîndea și puneau piedici în loc să-l ajutoreze. Se găti deci de război și porni cătră Muntenia. Ajungînd la Milcov împărți steaguri pe la cete în ziua de 8 noiemvrie 1474 și la 15 ale aceleiași luni întîlni oastea Radului-vodă la locul ce se zice Cursul sau Isvorul apei.   De astă dată Radu-vodă strînsese multă oaste simbriașă. Dară și Ștefan era înconjurat de cetele cele mai încercate la război.   Se luară la luptă. Da și unii, dară și ceilalți nu se lăsau mai pe jos. Trei zile ținu bătălia și nici unii pe alții nu se putură dovedi. Radul, văzînd că nu e loc de cîrmeală, că oastea i se înmoaie, dete dosul în a treia noapte, lăsîndu-și locului morții și răniții.   Ștefan se luă după dînsul, și cît colea îl urmărea, fără a-i da pas să se prea depărteze. Radul nu se opri decît la București. Văzînd că se apropie Ștefan, el o tuli la turci. Ștefan cuprinse citadela numită „Cetatea Dîmboviței” care se afla lîngă București, pe înălțimile malului nordic al Dîmboviței, și aici află familia și toate avuțiile lui Radu. El trată pe doamna Voichița și pe fiica-sa Maria cu toată buna-cuviința, și totdeodată dete oștilor sale cele mai aspre poronci ca nici un fir de păr să nu se clatine de pe capul locuitorilor.   Trei zile cît stete Ștefan aici le petrecu în veselie și în sărbători, trimițînd sol la Cazimir craiul pe Turculeț cu de steaguri în dar.   Aflînd însă că domnul Ardealului a intrat în Moldova cu vrajmă, luă cu sine pe doamna cu fiica sa, încărcînd visteriile domnești, și tot ce cuprinsese de la Radu, și se înturnă la Suceava, după ce lăsase demn în Țara Românească pe un Laiot Basarab. Cum ajunse, frecă ridichea celor 6.000 de ardeleni ce veniseră cu sare și cu piper, și-i opinti peste munți. După care, trecînd însuși munții, cuprinse țara secuilor, și adună dintr-înșii o samă de oaste, numindu-se domn al lor, cu care plecă să întîrnpine pe turci.   Tot atunci Ștefan primi carte de la împăratul (șahul) persienilor, prin care îi făcea cunoscut că înfrînsese pe turci. Șahul ruga pe Ștefan ca să mijlocească la domnii și împărații din Apus să se scoale cu toții împotriva turcilor și el însuși, șahul, se lega să sară și dînsul.   Radul, întorcîndu-se cu 15.000 de turci și alți atîția simbriași, luase în goană pe Laiot și-l fugări pînă la Bîrlad, prădînd în dreapta și în stînga.   Pe de altă parte turcii, îndîrjiți de papara ce mîncase din mina persienilor, voiau să-și scoată focul pe români și intrară pe de toate părțile și cuprinsese o bună parte din Moldova.   Ștefan își căută oștirea și văzu că ea se alcătuia din: 40.000 români, 2000 leși și 5000 secui, cu care ieși înaintea vrăjmașului din sus de Vaslui. Iară turcii, numai cei de sub ascultarea lui Soleiman pașa erau 120.000 și înaintase pînă în valea Racovei aproape de Bîrlad.   Oștile protivnicilor se alcătuiau din toate limbile păgîne din răsărit. Ele se înșiruiseră pentru bătălie astfel: turcii, arnăuții, cîteva cete de munteni și de tătari erau puși în aripa stîngă; limbile din Asia și din Africa, cu arapii și abisinienii, erau în aripa dreaptă; la mijloc erau puși otomanii, ienicerii și spahii[i].   Ștefan avea in aripa dreaptă pe secui și o mare parte din țăranii moldoveni, pe lingă care și vro cîteva steaguri de darabani, panțiri și călărași; în aripa stingă puse pe toporanii armați cu securi, pe codreni, porecliți pieptul țării, pentru că aveau datoria să apere Moldova de tătari și pe vînătorii cei mai vestiți de săgetași dibaci. Iară la mijloc erau cei două mii de leși, curtenii, fruntea călărașilor, tunurile, tighinenii și boierii cu militarii lor. Pe lîngă aceștia Ștefan-vodă puse cîteva pîlcuri de țărani să se ascunză prin păduri în preajma locului de bătălie, în cîteva puncte, cu trîmbițe și cu buciume. Ei aveau poruncă ca să facă larmă mare, cînd vor auzi semnul ce li se va da, astfel să crează vrăjmașul că vine în ajutorul lui Ștefan oaste din toate părțile.   Aici era inima și sufletul Moldovii! Toate bisericele erau deschise și rugăciunile nu încetau pentru biruința creștinității asupra protivnicului, gonitorul crucei. Locuitorii cei neputincioși cu femeile și copii, cei ce rămaseră pe acasă, erau postindu-se de mai multe zile, și cu genunchi plecate, își trămiteau rugăciunile lor la Cel-a-toate-văzător, ca o tămîie bine-mirositoare. În această bătălie era pusă toată nădejdea creștinității din răsărit și din apus pentru scăparea ei de sub jugul necredincioșilor agareni.   Ștefan, și dînsul, înainte de a se începe lupta, puse de se făcu o sfîntă liturghie înaintea oștilor. Arhierei, protopopi și preoți, îmbrăcați în sfintele vestminte, după liturghie, îngenunchiară împreună cu toată oastea și cu domnitorul și cetiră o rugăciune ca să dea Dumnezeu putere brațelor creștinilor spre învingerea vrăjmașilor numelui lui Dumnezeu.   Apoi Ștefan-vodă, ridicîndu-se și pe cînd încă toți stau în genunchi, arzînd de dorința de a asculta graiul domnului lor, el zice cu viers tare, ca să fie auzit de cei mai mulți din ostași:   — Doamne, știu că ale tale sunt biruințele; noi nimica suntem înaintea feței tale, și eu cel mai umilit. Știu că numai cu cuvîntul poți să răstorni pămîntul, cerul și toate tăriile. Știu iarăși că voiești ca numele tău să fie mărit și lăudat de toată suflarea.   Tu dară, cela din înaltul ceriurilor, vezi zdrobirea de rărunchi cu care toți te rugăm, milostivește-te asupra noastră și trămite biruința ta cea neînfrîntă și fă, stăpîne, ca aceste brațe să înfrunte cu bărbăție valurile necredincioase ce stă înaintea noastră, și să curețe sfînt locul tău de spurcatele călcări ale barbarilor, spulberîndu-i de pe fața lui. Laudele ce-ți vor aduce creștinii pentru această izbîndă vor amuți pîngărita gură a celor ce te hulesc, și sfînta lege a părinților noștri se va înălța.   Apoi, întorcîndu-se cătră ostași, zise:   — Ostași și dragii mei moldovenii întreaga creștinătate își întoarce ochii cătră noi. De la voi își așteaptă mîntuirea. Dumnezeul puterilor este cu noi și în numele său ne-am ridicat ca să ne dobîndim mîntuirea, iară nu să asuprim.   Înainte, copiii mei, și să nu ne oprim, și să nu ne odihnim, și să nu ne hrănim cu nimic, pînă nu vom răpune pe vrăjmaș, carele vine să ne răpească pămîntul, femeile și copiii noștri ca să-i turcească și să-i pîngărească. Să murim mai bine cu arma în mînă decît să cădem robi la acești necurați și vrăjmași ai omenirii. Înainte, zic, și tot înainte!   Graiurile lui Ștefan atîta putere aveau, încît și cei ce nu le auziseră le simțiră, și toți într-o glăsuire, ridicîndu-se de la pămînt, strigară:   — Înainte! și tot înainte pînă ce vom birui.   Și la 17 ianuarie 1475 avu loc această luptă uriașă spre izbîndă creștinilor.   Oștile se puseră în mișcare și veneau unele asupra altora ca talazurile mării, și se încăierară.   De abia se începu bătălia și Dumnezeu veni în ajutorul creștinilor, căci deodată se ridică o negură ziua în amiaza mare de nu se vedea om cu om, alăturea fiind. Groaza intră în inimile spurcaților de ciutaci. Pe lîngă acestea țăranii de prin păduri începură să facă o larmă de gîndeai că oamenii din tot pămîntul vin din toate părțile cu mare cu mic să ia la mijloc pe turci.   Atunci Ștefan se repezi și el cu toată sila și căzu peste necredincioși ca un talaz de apă, care să-i cotropească pe toți deodată. Turcii, zăpăciți de negură, zăpăciți de zgomotele și urletele de prin păduri, iară mai zăpăciți de greutatea brațelor oastei lui Ștefan, de bubuitul tunurilor, de pocnetul sănețelor, de șuieratul săgeților și de zăngănitul săbiilor, înmărmuresc de spaimă. Voiră ei să se mai oprească oarecum, dară ca unii ce erau lipsiți de credința în adevăratul Dumnezeu li se părea că a căzut asupra lor cu război toți dracii din iaduri. Ei vedeau cum alăturea cu dînșii cădeau soții scăldați în sînge, vedeau leșurile celor omorîți, auzeau suspinele și plîngerile lor, dară nu vedeau dincotro le vine moartea. Atunci o parte din ostași se-nmoaie la inimă și prinde a da zorul. Cealaltă o urmează. Iară Ștefan domnul, prinzînd de veste de una ca aceasta, se năpustește și mai cu tărie asupra lor, și-i tăia fără milostivire, și-i călca și-i zdrumica ca pe furnici. Înfrîngerea fu desăvîrșită. Cei ce scăpau de sabia moldovenilor se înecau în rîul ce curgea pe la spatele ordiei lui. Turcii acum fugeau, iară moldovenii îi urmăreau și-i chisăgeau de nu mai știau pe unde se află. Cei mai aproape de păduri umplură tufele și stau acolo tupilați ca niște hostiomangheri. Moldovenii, dînd peste dînșii, îi buchisară cu tufanal ca pe gadine.   Cei ce mai rămaseră o apucară spre apa Smilii. Ștefan-vodă însuși cu cei două mii de leși și cu călăreți moldoveni îi fugăresc pînă la Siret, la Ionășești. Acolo, cei ce putură, trecură rîul, pentru care și pînă azi îi zice locului aceluia Vadul turcilor. Pe alte cete de turci, luîndu-le în goană, i-au urmărit pînă la Dunăre, omorîndu-i fără cruțare.   Și mare pagubă, și maro stricăciune suferiră turcii în bătălia aceasta. O sută de mii de turci au pierit în luptă. Patru pași turci, o sută de steaguri și mulți ostași au căzut robi. Pe cei mai de rînd ciutaci, Ștefan puse de-i ucise. Trei cruci mari de piatră ridică vodă pe locul de bătălie, pentru amintirea acestei biruințe.   El trimise în dar lui Cazimir craiul mai multe steaguri și robi din turcii prinși și mai însemnați; asemenea și lui Mateiaș craiul și lui Papa Sixt IV. Astfel Ștefan muie gîrbița și înfrînse trufia spurcaților agareni. Iară Mateiaș craiul, fără frică de Dumnezeu și fără rușine de omenire, scrise cărți la Papa și toți împărații și craii creștini, că el ar fi săvîrșit această biruință strălucită, căci el prin oamenii săi, povățuiți de Ștefan, zicea că a răpus pe păgin. Cu chipul acesta înșela pe Papa de la care primea bani ca să ajutoreze pe Ștefan; înșela și pe Ștefan, căci și ce bruma ajutor în oameni îi da era foarte slab.   Oastea lui Ștefan dădu peste o pradă nemaipomenită. Arme încărcate cu aur și pietre scumpe, haine muiate numai în fir, bani, argintării, mătăsuri, erau cu prisos în mînile fiecăruia, încît oastea nu mai știa ce să facă cu ele și le vindeau pe nimic.   Ștefan-vodă puse de se făcu prin toate bisericile slujbă, mulțămind lui Dumnezeu pentru biruința ce le-a dat. Și așa se puse oastea să se odihnească întru lauda Domnului.   Iară el scrise cărți la toți domnii și împărații creștini, în care cărți zicea:   „Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu voința Fecioarei cea fără prihană, maică a Domnului nostru Isus Christos, am călcat sub picioare oastea cea grozavă a nelegiuiților păgîni, alcătuită din 120.000 de ciutaci. Să nu socotiți, fraților, că spurcatul de turc se va opri aici. Tot răsăritul fiind în puterea lui, el se va scula cu leaota de limbi păgîne din răsărit, și va veni ca gînd să-și spele rușinarea ce a pățit. Deci uniți-vă în cuget, pentru dragostea, pentru dragostea (sic!) și lauda sfintei noastre religii, și-mi trămiteți pe uscat și pe mare ajutoruri, ca să pot învinge nemernicia păgînătății și să zdrobesc grumazul spurcăciunilor de agareni. Căci să aveți în vedere că Moldova este poarta creștinătății. Și de mă vor bate pe mine, apoi nici de voi nu va fi bine. Turcul vrea, nici una nici două, să supuie puterii sale tot Apusul. Și astfel să nu faceți.“   Izbînzile purtate de Ștefan-vodă întru nimic nu înțelepți pe vrăjmașii lui. Turcii înghițiră rușinea pățită, și căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete. Pentru aceasta puseră să se facă mari pregătiri de război.   Ștefan sta înăuntru țării și trăgea cu urechea în toate părțile ca să vază de unde are să vie furtuna. Supușii săi îl iubeau, nevoie mare; căci prin singura sa vitează îndrăzneală, și inimele tuturor alina, și de nădejdea biruinței îi umplea. Cînd ieșea înaintea celor ce se nădăjduiau numai în brațele lor și pe moldoveni mai-nainte îi înghițea, el bătea pre unii cu tărie, oprea pe alții cu chibzuirea sfatului, iară pe ceilalți ca pe o pulbere îi împrăștia și rămînea biruitor.   Apusul se mira de vitejia lui, pentru care Papa de la Roma, ca să-l îmbărbăteze și mai mult, îl numea Ostașul lui Christos.   Într-acestea Ștefan-vodă odihnea oastea după bătălia cea mare de la Valea-Racovei. Ea era tăbărită pe din susul Siretului pe o movilă mare. Cînd, se pomeni cu veste de la starostele din Crăciuna că românii vin asupra lui cu oaste. Această știre umplu de amărăciune inima lui Ștefan-vodă. El se întristă mai mult de nerozia Radului-vodă, cum să se dea el atîta turcilor, în loc să se înfrățească cu creștinii și să fie apărător crucii.   Trămise deci să-și adune oastea, căreia îi dase drumul, și porni pe cunoscutul său Șendrea hatmanul, înaintea protivnicului cu ca oaste putu aduna în pripă.   Această oaste întîlni pe români, se încumase în vitejia sa și primi cu voinicie lupta. Radu-vodă, cum văzu puținătatea moldovenilor, căzu cu tot greul asupra lor și le sparse oastea cea mică ce o aveau, pierind în acea bătaie chiar Șendrea hatmanul.   Ajungînd încă Ștefan-vodă cu ai săi la Rîmnic, se încinse atunci o bătălie grozavă. Sîngera inima lui Ștefan, cînd vedea pe frați cum se junghiau unii pe alții. Dară n-avea ce-și face capului. După o luptă crîncenă, Ștefanvodă dovedi pe Radul și-l răzbi. Radul prinse a fugi, iară Ștefan dete voie oștilor sale să prade marginile Munteniei timp de trei zile. Și atîta pagubă făcură de să te ferească Dumnezeu.   Atunci boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. Se hotărî ca de aici înainte hotarul într-amîndouă țările să fie Milcovul, căci pînă atunci fusese Trotușul. Și astfel Moldova a dobîndit cetatea Crăciuna cu ținutul ei ce se chema Putna; iară Ștefan puse pîrcălabi pe Vîlcea și pe Ivan.   De aici Ștefan-vodă cu toată oastea se întoarce pe apa Bîrladului în sus, trămițînd craiului Cazimir în dar 36 steaguri luate în astă bătălie, și cîteva lui Mateiaș craiul.   La Vaslui, Ștefan domnul puse de se înălță o biserică pe numele Sf. Ioan Prediteci întru lauda izbînzilor pînă acum cîștigate, cum și case domnești tot acolea.   După acestea el se întoarse la Iași, unde dete poruncă să se clădească biserica Sfîntului Neculai. Și, plecînd la scaunul său în Suceava, fu primit cu mare cinste de locuitori, ostași, preoți, boieri, mitropolitul și solii ce veniseră de pe la împărății.   Spun că mitropolitul și tot clerul cel mare dete lui Ștefan-vodă crucea și Evangelia să o ia în mînile sale. Așa este datina să se facă unui împărat ce se întoarce biruitor de la război împotriva necredincioșilor.   După care Ștefan porunci să se ridice biserica Sfîntului Dimitrie. Apoi se cunună cu domnița Maria, fata lui Radu-vodă, iar pe muma ei Voichița o trămise îndărăt cu mare cinste la Radu-vodă. În acea zi împărți daruri mari pe la cei mai viteji ostași, răsplătindu-i pentru osîrdia lor și înălțîndu-i pe mulți din popor la rangul de boieri.   Tot atunci se înfățișară și solii veniți. Mateiaș, craiul ungurilor, voia să dezlipească pe Ștefan de prietenia ce legase cu Cazimir, craiul leșilor. El îi făgăduia marea cu sarea și ajutoruri însemnate împotriva turcilor. Dară Ștefan nu se înduplecă a-și călca cuvîntul.   Cazimir craiul, iarăși, temîndu-se să nu se împrietenească cu Mateiaș, îl invită prin soli ca să facă din nou jurămînt de prietenie. Se întristă Ștefan in sufletul său cînd văzu bicisnicia acestor domnitori. El știa că turcul îi spune verde în față că voia să-i ia țara să o robească. Acești domni, ce se ziceau creștini, umblau cu șotia. În sfaturile lor domnea viclenia. Vorbele lor nu plăteau nici două cepe degerate. Erau talere cu două fețe. Ei făgăduiau ajutoruri, și cînd colo, la nevoie, te miră cu ce ciurucuri de oștire veneau să zică că se țin de cuvînt.   Veseliile ținură mai multe zile la curtea lui vodă și în toată țara. Iară Ștefan dete drumul de la robie unui fiu de pașă, și trămise soli la Țarigrad cu plîngere împotriva turcilor, care tot dau năvală în țară și jecmănesc. Și scrise carte în care zicea că anul trecut o samă de haidamaci turci veniseră să prade țara, fără știrea stăpînului lor, padișahul, negreșit. Că el, Ștefan, le-a dat o bruftuială de-or pomeni-o și pe cealaltă lume. Că n-a putut să-i istovească pe toți. Se ruga deci, ca pe puținii ce au izbutit să treacă Dunărea, să-i trămită ca să-i pedepsească precum li se cade Turbă sultanul de mînie, intrînd toți dracii într-însul, cînd ceti cartea. Nu-i era lui destul durerea că pierduse atît amar de oaste? Nu-i era lui destul că nu putea mistui rușinea ce pățise? Mai trebuia să și rîză de dînsul?   Sultanul aruncă la închisoare pe soli. Apoi, luîndu-și sama, le dete [drumul], sa se întoarcă pe jos acasă. Atunci trămise o flotă spre Crîm care cuprinse Caffa prin înșelăciune, și ucise pe toți neguțătorii creștini de acolo; arse și toate corăbiile moldovenești de pe Marea Neagră, ce se aflau în preajmă.   După luarea cetății, corăbiile genovezilor căzură și ele în puterea turcilor. Una din aceste corăbii, ce era încărcată cu tot felul de bogății răpite, avea 122 de tineri creștini. Pe aceștia îi ducea la Țarigrad ca să-i turcească. Cînd fură în. mijlocul mării se ridică o furtună și corabia aceasta se rătăci de celelalte. Atunci și corăbierii se răsculară,uciseră pe toți turcii din ea și se îndreptară spre Chilia, unde ajungînd, se închinară lui Ștefan. Acesta, temîndu-se să nu fie niscai iscoade de la protivnici, puse mîna pe genovezi și-i robi. Apoi îi dete în dar pe la boierii săi cei mai credincioși din Suceava. Iară cînd fu cu venireaturcilor din anul următor, acești genovezi se pribegiră de năvala cea groaznică ce făcură turcii și de bejenia sucevenilor, și fugiră în țara leșească, scăpînd cu fața curată. De aici se întoarseră în țara lor.   Apoi turcii înconjurară cetatea Ackermanul care li se supuse. Totuși turcii puseră de o dărîmă pînă la pămînt. Ștefan purcese cu puțină oaste ce avea la îndemînă, cuprinse din nou cetatea și trecu prin ascuțitul săbiei toată suflarea turcească ce găsi acolo.   Auzind și de acestea, sultanul Mohamet unde bolovăni niște ochi ca de năbădăios, și răcni ca un turbat:   — Toată oastea împărăției mele să se puie în mișcare, să meargă să smerească neomenirea acelor ghiauri; iară pe Ștefan acela, tîlharul, să mi-l aduceți cu nepus în masă, viu sau mort.   Ștefan începu și el a se găti de război. Și deci fiind încunoștințat de pregătirile cele uriașe ale turcilor, trămise cărți la Cazimir și la Mateiaș, craii. Le spune ce au de gînd turcii să-i facă și le aducea aminte legătura ce aveau între dînșii de a se ajutora la vreme de nevoie.   Cazimir își ceru iertăciune că nu poate, dară zicea că a trămis la sultanul un sol de pace. Vorbă să fie, că tîrgul se face. Mateiaș craiul zise că și el avea să-și apere marginile țării sale de turci. După care Ștefan își întocmi oastea sa cum putu și aștepta.   Într-acestea turcii așezau cinci poduri peste Dunăre. Totdeodată veni veste lui Ștefan că 30.000 de tătari au năvălit despre Marea-Neagră, cuprinzînd țara pînă la orașul Ștefănești și robind pînă la 15.000 de suflete, femei și copii de-ai răzeșilor. Ștefan găsi cu cale să răpuie mai întîi pe tătari. Și așa zbură înaintea tătarilor. Nu departe de Nistru îi întîlni și începu a le da pe foi și a-i freca la trei coaste. Trei zile ținu această bătălie. Tătarii în cele din urmă o rupseră de-a fuga. Așa fugă nu s-a mai văzut pînă atunci. Dau unii peste alții ca orbii; se împingeau unii pe alții, se împingeau, se ciocneau, lepădară armele și săgețile, șelele de pe cai și vestmintele, ca să fie mai ușori de fugă și veneau valvîrtej oamenii și caii pînă ce cădeau unul peste altul în Nistru de se înecau.   Ștefan le luă din mînă pe cei robiți și-i trămise pe la casele lor, dăruindu-i cu ce apucase de la tătari. Mai mult de jumătate pieriră din tătari în această luptă. Apoi ca un fulger se răpezi la Dunăre. În zadar încercară boierii să oprească trecerea turcilor. Puse tunurile într-înșii, lovindu-le vasele. Curgeau săgețile și gloanțele asupra lor. Dară păgînime era cîtă frunză și iarbă. Sultanul însuși era cu dînșii. Dacă văzu că nu poate să-i dovedească, Ștefan se trase prin păduri în calea turcilor. Ținîndu-se la pîndă, oastea lui Ștefan ieșea cînd le venea bine și da turcilor cîte o hărțuială bună. Astfel făcu Ștefan mai multe zile, pînă ce le omorî ca la 30-000 de ciutaci. Văzînd sultanul primejdia în care se afla, porunci de se despărți oastea în cete foarte mari, care se săvîrșiră asupra țării, cu gînd ca să înconjoare pe Ștefan.   Acesta mai trămise încă o dată la Cazimir craiul un sol ca să-l roage a-l ajutora cu 12.000 de ostași. Dară fu de surda.   Ștefan-vodă adună la sfat pe toți boierii cei mai bătrîni și mai cercați în războaie, și-i întrebă: „bate-se-vor la cîmp deschis, sau din ascunsurile pădurilor?“ Aceștia răspunseră că deoarece turcii sunt atît de mulți și deoarece însuși sultanul este cu dînșii, să se bată din păduri, ca să nu rămîie învinși. Plăcu lui Ștefan planul. Și trăgîndu-se pînă la Valea Albă, unde își așeză tabăra, puse de arse din fața pămîntului orașele pe unde aveau a trece turcii. Aceste orașe fură: Vasluiul, Iașii, Bacăul, Romanul și Baia. Pe toți locuitorii acestor orașe, pe ai tîrgurilor și satelor cu toate averile lor, îi trase cu dînsul în munți. Nu mai rămînea turcilor decît o pustietate întinsă și lucie.   Valea Albă se afla la poalele unor munți foarte păduroși. Sub acești munți curgea un pîrîiaș. Ștefan tăbărî dincolo de acest rîuleț în niște păduri dese ca peria. Așa că avea în spate dealurile și munții, iară dinaintea sa pîrîiașul.   În sara de 25 iulie 1476 văzu Ștefan pe coasta dimpotrivă unde se sfîrșea întinderea văii de dinaintea lui ridicîndu-se nori de pulbere. El se bucură oarecum crezînd că-i vine ajutorul cerut de la Cazimir craiul; dară aș! unde este vorba aceea? […]   Trămise deci o ceată de călărași cu cai iuți, ca văzînd ceea ce era acea pulbere, să se întoarcă curînd să-i spuie. Călărașii alergară într-un suflet și, întorcîndu-se, spuseră domnului lor că se apropie turcii. Ștefan porunci a se trage străjile mai spre tabără. Turcii ajunseră înde sară, stătuți și de greutatea drumului și de aceea că nu găseau cu înlesnire cele spre ale hranei și de boalele ce se încinsese printre dînșii, și căzură ca lăcusta pe holde. Ei cătară a se odihni. A doua zi de dimineață valea era cotropită de mulțimea turcilor. Ei începură a se mișca trîmbe, trîmbe, ca valurile unei mări, gata a înghiți oastea cea mică a lui Ștefan.   Turcii înaintară ca puzderia și trecură pîrîiașul. Înaintea lor un șirag des de ieniceri cu săbiile în dinți, călări pe cai arăpești, apucară drumul prin strîmtori. Ștefan-vcdă poruncește călăreților a descălica și a se înșirui cu sînețele la mînă, de-a lungul drumului printre copaci. La fiecare descărcătură, uliți, uliți făcea printre păgîni! Nu era descărcătură care să nu culce la pămînt cite un ciutac. Săgețile și cartice de la tunuri îi înjumătățiră. Altă nevoie acum.   Mulțimea de leșuri turcești, de cai și de sfărîmături de arme și altele, închise calea turcilor. Spaima intră pînă la oase în ceata ienicerilor. Fruntea lor prinse a întoarce caii și a da dosul. Aceștia se încîlciră și se încăibărară între dînșii. Unii dau să fugă, alții îi opreau și-i împiedecau. Tunurile lui Ștefan îi zdrumicau și-i trimiteau la raiul lor (cu pătura în cap). Răsunetul tunurilor, zăngănitul săbiilor și al sulițelor, pocnetul sănețelor, sunetul buciumelor, șuieratul săgeților, nechezatul cailor adăugau zgomotul în bungetul cela de păduri și părea că iadul a ieșit pe pămînt. Turcii și caii lor se mai speriară o toană. Atunci ieșiră moldovenii de printre copaci, și căzînd asupra lor cu moarte li omorîră.   Turcii ieșiră din strimtoare și cătară a fugi. Cei din urmă îi împingeau înainte. Aici se iscă o măcelărire între dînșii.   În zadar Mahomet, aga din Trapezunta, îi îndemna în numele sultanului a păși înainte, în deșert căpeteniile lovesc pe ieniceri cu iataganele să înainteze; ei nu dau ascultare la cuvintele mai-marilor lor și nu voiră să mai meargă înainte.   Sultanul, carele era mai în urmă, văzînd că fuga are să fie obștească, se răpede singur ca o săgeată, cu calul său cel iute printre trîmbele de ieniceri, și-i roagă și le poruncește să nu-l dea de rușine; ei se întorc, dară îndoiala le stăpînise inima. Se băteau în dorul lelii, cum se zice. Ștefan-vodă văzu toate acestea, și mușcîndu-l șarpele de inimă, se răpede și el cu ai săi, ies din desișurile pădurilor și se aruncă asupra necredincioșilor cu sabia goală în mînă, și taie patru, patrusprezece taie deodată. Strică rînduri, sfarmă cote (sic!), calcă în picioare pe cei mai țanțoși, și împinge pe turci dincolo de pîrîiaș. Sultanul tremură. Ștefan zîmbește. Și în dîrdăra luptei nu bagă de seamă că se depărtează de păduri și că spatele puținilor săi nu mai sunt apărate.   Pe cînd turcii erau gata a-și arăta spatele, alte oștiri odihnite le vine în ajutor. Ștefan, care se luptase toată ziua, nu mai avea de unde să-i vie ajutor decît doară de la Dumnezeu.   Prins între două focuri, el cătă a se trage cu oastea din luptă în bună regulă. Dară îi fu cu neputință. Pierderea ce se făcea oastei o înspăimîntă. Cădeau bieții moldoveni ca snopii. Oastea începu să dosească. Ștefan, cu sabia goală în mînă, striga la ai săi cît îi lua gura, să nu-și piardă cumpătul, dară nu-l mai auzea nimeni. Șiruri, șiruri cădeau fulgerați de armele păgînilor. Calul lui Ștefan fu omorît sub dînsul. Dacă văzură și văzură boierii unde are să ajungă, tîrîră cu sila pe Ștefan cătră pădure, asupra căruia un roi de spurcați se năpustiseră. Și abia, abia putură să-și scape domnul de o moarte care era mai mult decît sigură. Ostașii din care mai rămăsese încă ca 12.000 de oameni, se risipiră care și pe unde putură. Iară Ștefan numai cu cîțiva credincioși apucă calea munților și răzbi tocmai la Cetatea Neamțului, unde era muma cu doamna lui, și cu mitropolitul Teoctist, așteptîndu-se să auză de izbîndă domnului lor. Era miezul nopții. El ceru să-i deschidă poarta. Doamna mumă se împotrivi. Ea îi zise:   — Pasărea în cuibul său moare. Pentru întîia oară aduci rușinea, fiule, pe capul meu cel albit. Au doară uitat-ai că porți nume de viteaz? Întoarce-te la oaste și gonește pe păgîn. Aici nu vei intra decît mort, sau biruitor.   Ștefan porni. Urcînd el orhăind prin văgăuni de munți și colți de piatră, merse la coliba unui sihastru, anume Daniil, și bătu la ușe, zicînd:   — Ștefan-vodă cere să-i deschizi.   Sihastrul răspunse:   — Ștefan-vodă să stea afară pînă îmi voi săvîrși rugăciunea.   După ce intră, Ștefan îi spuse cum a fost înfrînt de turci și ceru sfat de la dînsul: „închina-va țara turcului, și să-i plătească haraci pe an ca s-o scape de robie, au ba?”   Pustnicul îi răspunse:   — N-a sosit încă timpul de a închina țara la turci. Pînă cînd moldovanul va mai putea să miște dintr-un deget, nu trebuie să-și piarză credința în Dumnezeu. Întoarce-te, adună-ți oastea cea risipită, și mergi asupra păgînului, căci îl vei învinge. După aceasta să zidești o monăstire pe numele Sfîntului George.   Între aceste turcii înaintară și împrejurară Suceava cui sultanul în capul lor, care aducea pe fiul unui Petru-vodă ca să-l puie domn. Ce făcură, ce drese, dar loviră în sec, căci cetatea sta pe loc. Răspîndindu-se însă zgomotul că Vlad Țepeș vine în ajutorul lui Ștefan, sultanul crezu că este mai cuminte să se tragă de acolo, spre a fi mai la adăpost și dete porunci a se aduna cetele ce se răzlețiseră după jafuri.   Ștefan, după ce-și adună și el ce bruma oaste îi mai rămase, trecu în țara leșească și adună și de acolo cîți năimiți putu, apoi se întoarse și se întrolocă cu oastea sa, pe care o întocmi.   Auzind sultanul de una ca aceasta, și văzîndu-și și planurile stricate de a pune un alt domn în locul lui Ștefan, nu se mai simți în putere a da piept cu acesta. Ciuma, foametea și războiul îi împuținaseră foarte oastea. Dete poruncă a se întoarce pe unde au venit, părăsind țara, fără să-și fi văzut visul cu ochii. Și atît de repede se trăgea, încît mai semăna a fugă. Ștefan, cum simți că se retrag turcii, îi luă de scurt din urmă și căzînd asupra lor cu oastea sa ca niște lupi flămînzi în turma de oi, îi chisăgea și-i ciocărtea ca pe castraveți. Îi luă în goană și-i burduși în bătăi pînă ce trecură Dunărea, cîți mai rămase cu viață. Spun c-ar fi căzut în mîinile lui Ștefan însuși cortul sultanului.   După aceasta puse de adună trupurile celor căzuți la Valea Albă. Și multe mai erau! Le îngropă, făcînd o movilă mare, și puse de zidi monastirea Sfîntului George, întru aducerea aminte a celor răposați și dete nume locului de Războieni.   Iară Mateiaș craiul ungurilor scrise carte la Papa Sixt IV, lăudîndu-se că el a făcut această izbîndă, și totdeodată se jăluia că s-a stins cu cheltuielile. Atunci Papa îi trimise ajutor o sută de mii de galbeni, pe care craiul îi primi cu lăcomie. Lui Ștefan nu-i era atît pentru viclenia ce întrebuință, primind banii, ci ii era ciuda mai mare cum de cutezase să zică că țara Moldovii ținea de dînsul.   Tare în credința către Dumnezeu, și disprețuind poftele cele nesățioase ale vecinilor, Ștefan nu mai scrise nimărui de astădată nimic. El știa că degeaba bate toba la urechile surdului. Cei orbiți de patima măririi și a certurilor pe coprinderi nu mai văd nimic înaintea ochilor din cele ce ar fi cu dreptul.   Totuși faptele cele strălucite ale lui Ștefan nu putură sta sub oboroc. Episcopul papistaș de la curtea lui vodă, care avea loc în divanul domnesc, făcu să ajungă la urechile Papei izbînzile cele mari ale lui Ștefan-vodă cel viteaz, împotriva păgînilor. Pe lîngă acestea el scrise Papei cum acest mare domn nu prigonește pe creștinii ce nu ascultă de patriarhul de la Țarigrad, și cum însuși lui îi dă mare cinste.   Atunci Papa se căi că s-a prea grăbit a trimite ajutorul bănesc craiului Mateiaș, dară n-avu ce-și face capului, știind că ce intră în gura lupului nu se mai scoate. Scrise deci carte lui Ștefan-vodă cel Mare, în care între altele îi zicea: „Izbînzile tale cele înțelepte împotriva necredincioșilor turci, vrăjmașii tuturor creștinilor, au adus atîta mărire numelui tău, încît umblă din gură în gură și toate inimile îl slăvesc“.   Ștefan-vodă, după ce se despărți de fiica lui Radu și o trămise la tatu-său, intră în Țara Românească, și astfel încoclețind pe Radu, acesta o luă la sănătoasă, răzbind în Brașov. Sașii îl prinseră și-l dădură în mîna lui Ștefan, carele puse de-i reteză capul. Apoi Vlad Țepeș, ce fu liberat de la închisoarea din Buda, se urcă de-a doua oară în scaunul domnesc la 1476.   După atîtea bogate primejdii, Ștefan-vodă se puse cu toate puterile intru a vindeca ranele țării sale. Făcu tot. felul de îmbunătățiri și întări din nou cetățile Chilia și Cetatea Albă. Apoi se bucură oleacă de binefacerile păcii. Laudele pentru Ștefan-vodă cel mare zburau din țară în țară. Se zicea de dînsul că:   „El, cel ce a cutezat a se înarma și a se măsura înfricoșatului Mahomet II, și cu strălucitele biruințe ce a purtat asupra preamarei la număr oaste turcească, și-a înscris numele său în istoria celor mai rari viteji. Bărbat în primejdie, mare la suflet în nenorociri și smerit în norocire, pe care o vedea orînduită de la Dumnezeu, ocrotitorul virtuții, Ștefan este mirarea stăpînitorilor și popoarelor, cu mici mijloace făptuind mărime. Auzind și venețienii de izbînzile lui Ștefan cel Mare, precum și de vicleniile prietenilor de Ieși și unguri se temură ca nu moldovenii, sătui de atîtea neajunsuri din partea creștinilor, să se împace cu turcii. Trimiseră deci lui Ștefan un mic dar de zece mii de galbeni, și-l îndemnară de a nu slăbi pe turci, ci de a le da pururea pe foi, cum știa el.   Și dacă cîteodată leșii sau ungurii dădeau cîte o mînă de ajutor lui Ștefan, ei o făceau de frica venețienilor, care totdeauna îi îndemnau la unire în cugete și la frăție cu Ștefan.   În acest timp de pace, inima lui Ștefan fu groaznic amărîtă pentru pierderea celor doi fii ai săi, Bogdan și Petru. El la 1482 căsători pe fiica sa Elena după Ivan cel tînăr, feciorul vestitului țar al Moscovei, Ivan III.   V Cînd era cursul anilor 1481 muri Mahomet II. în scaunul împărăției turcești se urcă Baiazet II. Acesta spuse că prima lui izbîndă va fi cuprinderea Moldovei. Ridică o oaste îngrozitoare și o porni asupra Moldovei cu 450 de corăbii. Trimise carte și la hanul tătarilor ca să vie și el în ajutor cu oastea sa. Și trecîrd Dunărea la 1484 martie în 15, împresură mai întîi Chilia, pe care o apărau pîrcălabii Ivașcu și Maxim. Turcii izbutiră a o lua, la 14 iulie, după ce pierdură o sumă de mii din ai lor. Apoi se năpustiră asupra cetății Ackerman, pe care o apărau pîrcălabii Gherman și Ioan. Mult se mai împotriviră și aceștia înfricoșatei puteri a turcilor. Însă biruiți mai mult de foame, decît de frica luptei, cetățenii închinară cetatea turcilor, după ce aceștia le făgăduiră a le cruța viața. Și la 6 august intrară în cetate. Dară turcii nu se ținură de cuvînt.   După aceasta turcii, răzlețindu-se în țară, duceau cu dînșii focul, prada și sabia. Pe oriunde treceau, pustiirea rămînea în urma lor. Ștefan nu se incumase a se lupta la cîmp deschis. Se trase iarăși la munți, de unde da turcilor neîncetate și aprigi hărțuieli. Lui Ștefan i se topea inima de ciudă cînd vedea că nici unul din vecinii săi, craii și domnii creștini, nu ersu mai de Doamne-ajută, ci toți erau de cei loviți cu leuca. Din gură toți îi ziceau „frate-meu“, iară de la inimă, fac și otravă. Totuși trimise după ajutor și la leși și la unguri, cu gînd că pînă in cele din urmă vor cunoaște și dînșii că turcii nu vor să mi-i crească, ci să mi-i prăpădească. Mateiaș ridică din umeri la un astfel de auz și răspunse că el avea de lucru cu nemții. Iară leșii, gui-ne-gui, o ținea într-una ca să vie Ștefan să mi se închine craiului lor și să-l cunoască pre el de stăpîn. Văzuseră ei că ajunsese apa la gura bietului Ștefan.   Acesta, ca unul ce nu-și înclinase fruntea înaintea turcului ce îngrozise lumea, se înduplecă a se face frate cu dracul pînă va trece puntea. El hotărî a mulțămi pofta cea nesățioasă a leahului, numai să dobîndească ajutor ca să smerească puterea Lunei ce venea să zdrobească Crucea.   Plecă dar in țara leșească, la 1485. Cazimir craiul venise în fruntea a 20.000 de nobili și slujitori la Cealomia, unde și tăbărîse. Ștefan se duse de-l întîlni în tabără, sub un cort mare așezat în mijlocul ei. Viclenia leahului într-această împrejurare a întrecut tot ce o minte omenească poate născoci. Și la 15 septembrie, pe cînd Ștefan, acolo în cort săvîrșea închinăciunea cerută, numai în fața craiului, după cum se înțeleseseră, deodată sferile se slăbiră, perdelele de jur împrejurul cortului căzură, căci erau puse cu astfel de meșteșug, și se pomeni în vederea tuturor. Rușinea ce păți Ștefan, cînd văzu viclenia leahului, nu se poate spune. Se roși pînă în albul ochilor. Înghiți la noduri și lăsă să treacă cum o trece și clătirile acestei restriște. El știa că Dumnezeu, cel ce stricatele drege, slabele întărește și deznădăjduirile omenești în bună nădejde și ființă le aduce, cunoscînd nevinovăția și curățenia cugetelor sale, îi va ajuta să-și spele o rușine ce cu atîta mîrșăvie căzuse pe capul său. […]   Mult se amărî Ștefan de această faptă a lui Cazimir, și puse de gînd că odată, odată, are să-i arate lui ce supus dobîndise. Cu acest ajutor neînsemnat și cu ai săi, Marele Ștefan călcă sub picioare pe tot vrăjmașul și pizmașul; năbuși rezmirița unor boieri ce se ridicaseră împotriva lui, în timpul cît lipsi din țară, și dete și turcilor un frecuș de le merse fulgii. Nu se bizui însă a-i scoate și din cetățile Chilia și Ackermanul, unde se întăriseră foarte păgînii.   Mateiaș craiul, cel ce nu voise a ajutora pe Ștefan cînd îi ceruse oaste, acum se supără pentru ce Ștefan să se închine lui Cazimir și nu lui. Adică de ce să nu se bage slugă la dîrloagă. Trimise deci pe Hraiot, carele scăpase la dînsul de mînile lui Ștefan, cu oaste ca să-l dea jos de pe scaun.   Hraiot, știind pe Ștefan dus cu oastea în goana turcilor, voi a năvăli în țară pe sub ascuns ca hoții și s-o prade. Aflînd de această nelegiuită voință, un român ce era pribeag la unguri, încalecă calul, și în vipia gătelei lor, scapă din tabără și fuge, și fuge toată noaptea pînă ce la răsăritul soarelui ajunge la Roman. De abia apucă să zică pîrcălabului: „Vin ungurii“, și cade leșinat; iară calul plezni acolo pe loc de goana ce-i dase.   Cind auzi pîrcălabul de pacostea ce are să cadă pe capul lor, trimise în pripă veste pe [la] toți boiernașii ca să se adune cu toți oamenii de oaste ce se vor mai găsi, cu vecinii și cu slujbașii lor. Ridică și satele mărginașe cu securi, topoare, coase și toți, cu mic cu mare, se scoală să vie în apărarea țărei. Totodată trimite și o ștafetă lui Ștefan-vodă, spunîndu-i cele ce aveau să se întîmple. Apoi strînse călărașii și parte din tîrgoveți, înarmați cu arcuri și săgeți, cu săbii și cu suliți, și ieșind afară din tîrg, așteptă pe vrăjmaș. După ce intră în țară, Hraiot nu se putea dumeri cum de, cu cit înaintează, cu atîta pustiul întîlnește. Și dînd peste un bătrîn gîrbov îl întrebă și-i poruncește să-i spuie pricina acestei goliciuni de țară. Moșneagul fără frică, carele nu știa să-și poleiască cuvintele, ci spunea pe șleau românește tot ce știa, îi răspunse:   — Și mai întrebi încă? Hoț turbat și fără de lege! Pricina, vezi bine, tu ești. Tu, care vii cu cete de tîlhari să aduci jalea și pîrjolul în locașul unor locuitori pașnici. N-avea grijă, curînd ai să te întîlnești cu dînșii și ai să le papi papara.   — Să se spînzure! Să se taie! Să se tragă în țeapă! Să se tragă în țeapă! Să se frigă pe frigare! strigară deodată catanele și husarii și haiducii.   Dară Hraiot porunci să-i dea drumul. Ostașii se supuseră. Și mergînd mai-nainte, dete peste oastea moldovenească. Puțină era la număr, dară numai spirit și inimă. Era frumos de văzut această oștire: boiernașii care erau toți călări, fiecare din ei era îmbrăcat cu țoale luate în război de pe la vrăjmași. Unii aveau cîte un sireap de armăsar ager, cu harșea muiată numai în fir, de la vrun turc mare cu care se loviseră și-l biruiseră. Alții, cîte un cal de Don căzăcesc, de la vrun tătar, cu frînele, chingile, șeaua ferecate cu argint de la vrun leah. Unii erau îmbrăcați cu cîte o dulami roșie muiată numai în fir; alții cu haine aurite, și alții cu cite un cipchen verde îmblănit numai cu samur; iară alții cu arcuri și căciuli tătărești. Cea mai mare parte era cu cușme țurcănești. Toate acestea erau semne de biruință asupra vrăjmașilor ce încălcau țara din cînd în cînd.   De abia văzu oastea ungurului venind spre ei, și deodată pîrcălabul carele era în capul moldovenilor, porunci să bată din tobe, să sune din buciume și din surle, și se năpustesc asupra ungurilor strigînd:   — Dați de tot, copii! Nu vă lăsați!   Și unde se încinse o luptă și o măcelărie, de să te ferească Dumnezeu! Dau ungurii, catanele și husarii nemiluit. Însă dădeau și românii, de le scăpărau ochii vrăjmașilor. Mai cu samă țăranii cu coasele și cu securile dau orbiș, nu se mai uitau unde loveau. Și multă pagubă și stricăciune mai făcură oștirii protivnice.   Ungurenii o băgaseră pe mînecă. Începuseră a se da îndărăt și se găteau a o lua la sănătoasa, cînd iată că le vine în ajutor mai multe cete de ale lor. Românii se îndîrjiseră grozav. Dară oastea protivnică se însuflețește și se încleștează la o luptă de cum nu s-a mai văzut. Grăbi Ștefan domnul pasul cînd auzi că lupta s-a început, și cu o a treia parte din oastea sa, tot oameni aleși pe sprînceană, știi colea, hărșiți la necazuri, veni toată noaptea.   A doua zi la amiază, 6 martie 1486, iată că sosi și el la fața locului. Pe lîngă Ștefan erau și cîțiva din căpitanii cei mai viteji: vornicul Boldur, spătarul Clănău, paharnicul Costea, hatmanul Arbore și alții.   Tocmai cînd ungurii dovediseră pe moldoveni și umblau să ieie în goană pe puținii ce mai rămăsese, iată și Ștefan se arată cu ai săi, și năpustindu-se asupra vrăjmașului, taie în dreapta, taie în stînga, pînă ce ajunge la Hraiot. Atunci și ungurii se înglodesc toți cu totul unde era marele Ștefan ca pe dînsul să-l răpuie. Și cît pe ce era să puie mîna pe dînsul, fiindcă un glonț lovise calul lui Ștefan, care îndată căzuse mort. Aceasta văzînd-o, vrăjmașii dau năvală să apuce pe domnul moldovenilor. Dară copiii din casă și aprozii se făcură zid împrejurul lui Ștefan-vodă, și dădeau de moarte. În deșert husarii, în deșert haiducii se grămădesc ca fiarele sălbatice să spargă zidul. Cel ce cuteza să se apropie rămînea mort pe loc. Ștefan-vodă se scoală și cere alt cal. Purice-Aprcdul, descălecînd, duce calul de frîu la vodă. Ștefan fiind de stat mic, Purice îi zise:   — Mă voi face un moșinoi pe care să te sui spre a putea încăleca; îndată se și puse pe brînci la picioarele lui vodă.   Acesta, după ce încălecă, se întoarse și-i zise:   — Să știi că dacă ne va ajuta Dumnezeu să scăpăm cu față curată din această nevoie, am să te fac Movilă!   De abia se urcă Ștefan pe cal și începu a da porunci, că ungurii păliră. Și, repezindu-se din nou asupra vrăjmașului, îi culcă la pămînt precum seceră coasa morții. Atunci să te ții, pîrleo! Unde o luară, nene, la fugă, de le sfîrîia călcîiele. Iară moldovenii îi gonea și-i tăia fără cruțare. Și mulți oameni mai pieriră aici din ai ungurilor. În goană aprodul Purice puse mîna pe Hraiot și-i reteză capul, și înfigîndu-l în suliță, vine cu el la Ștefan, pe care îl găsi mîhnit. El aflase că pîrcălabul murise de multele răni ce dobîndise în luptă.   Ungurii umplură dealurile și cimpiile; iară cei ce mai rămaseră căzură robi. După săvîrșirea luptei, Ștefan descălecă și plecind cu toții genunchii la pămînt, aduseră Domnului mulțămire pentru biruința ce le dete. Și poruncind a se aduna toți morții, făcu deasupra lor o movilă.   A doua zi de dimineață toată oastea sosi în Roman cu pas lin. Ștefan domnul o aștepta dinaintea bisericei. După săvîrșirea sfintei slujbe, vodă, în mijlocul căpitanilor și mai-marilor oastei, chemă pe pîrcălăbeasa și-i zise:   — Soțul tău, jupîneasă, a murit pe cîmpul de bătaie ca un viteaz. Mai bine aș fi voit să pierd un ținut întreg, decît un astfel de om credincios. Dară așa a voit Dumnezeu, fie lăudat numele său! De aci înainte tu vei avea trai din visteria țării. De fiica ta încă voi îngriji.   Apoi chemînd pe Purice aprodul, îl lăudă pentru voinicia ce a arătat în război și sfîrși zicîndu-i:   — De azi încolo Movilă te vei numi, ca să rămîie numele tău de pomenire. Pentru calul ce mi-ai dat ieri împrumut, îți dau cinci moșii cu sate în ținutul Soroca. Și ca să trăiești fericit, eu iți zic să iei de nevastă pe fata pîrcălabului. Pentru aceasta te și înalț la rangul de vel-armaș.   Cînd să se mai odihnească și bieții moldoveni de atîtea lupte, află marele Ștefan că și sultanul este supărat foc pentru închinăciunea la craiul leșesc.   La anul 1487 se sculară turcii iară, intrară în Moldova și începură să o prade. Se vede că aveau mîncărime de bătaie; și că de cîte ori îi întețea mîncărimea veneau la Ștefan să-i scarpine.   Ștefan domnul le ieși înainte la Catlabuza. Aici tot tărăgăi pînă ce dete iarna peste tarei. La 16 noiembrie atîta se răcise timpul, încît ploile și crivățul zvînta măduva oaselor în turci și în dobitoacele lor. Turcii, plăpînzi de felul lor, cum sunt ei, începură a amorți și a degera. Iară Ștefan-vodă, dacă îi văzu căzuți la atîta ticăloșie, îi lovi și dînsul cu semeție și-i ucise ca pe muște. Cei ce scăpară de sabia lui Ștefan muriră și mai chinuiți de ger, care îi apucase fără nici o căpuire. Și astfel puțini mai putură da ochi cu ai lor de peste Dunăre.   După această bătălie iară mai răsuflară moldovenii cîtva, avînd o țîrică de respas.   La 1490 muri și Mateiaș craiul și în locul lui se puse Vladislav.   La 1492 muri și Cazimir craiul și în scaun se urcă fiul său Albert.   În acest an pierdu și Ștefan pe al treilea fiu al său, anume Alexandru.   Ștefan, carele cunoștea pe Cazimir a nu fi harnic[2] să facă cu dînsul vro treabă asupra protivnicului crucei, asemenea știind și pe Mateiaș că de cîte ori îi ceruse ajutor, el stătuse în loc ca turta în foc, socoti ca acum ar fi venit vremea să învețe minte pe spurcatul agarean și a nu-l mai lăsa să-și bată mendre^ în voia lui. 1300 Puse de gînd să facă o nouă legătură cu de curînd orânduiții crai, vecini ai îui. După care o sculare obștească a creștini‘or ar fi putut să astupe gura turcului și să-i taie pofta de cuprinderi. El, punînd temei pe Ștefan Batori, ducele Ardealului și prieten al său, îl însărcină să poftească pe noul crai al ungurilor să intre și el în această legătură. Acest crai, pe de o parte, întări darul făcut lui Ștefan de mai nainte, cu Ciceiul și Cetatea-de-Baltă; iară pe de alta, se puse în înțelegere pe sub ascuns cu Albert al leșilor, cu care era frate bun, ca să scoată din domnie pe Ștefan și să puie în locu-i pe al treilea frate bun al lor, anume Sigismund și Moldova să rămîie totdeauna lipită cu țara leșească.   Nenorocirea lui Ștefan fu că n-a fost înconjurat de vecini, oameni mai de Doamne-ajută. Domnii creștini erau sau niște capsomani, greoi a-i urni clin loc, sau niște lichele, cu capetele pline de fumul deșertăciunii și al trufiei celei nesăbuite.   Și pe cînd Ștefan umbla cu pînea după dînșii, ei îl împroșcări cu pietre.   Ce să vezi d-ta? Albert ar fi voit numaidecît să se facă viteaz mare; să se ducă vestea de numele lui, dară n-avea destulă minte la cap. Nu se pricepea în ale războiului. EJ se înverșunase pe marele Ștefan, cum de să-i fie numele atît de lăudat, și umbla cu șotia ca să-l răpuie pe el.   La 1493, Alexandru, al patrulea frate al lui Albert craiul, se căsători cu o soră de-a cneazului de la Moscova, și soră și cu întîia doamnă a lui Ștefan. Acesta crezu că acum fiind și rubedenii, se va întemeia o prietenie curată între dînsul și cei patru frați leși. Dară aș! […] Umblau pe lîngă Ștefan cu șosele, cu momele, pînă să le vie bine să-i ia țara, pentru care se și găteau vîrtos.   Craiul leșilor tot scotea vorbă că are să bată pe turci, că va merge asupra lor, că are să le arate cine este el. Adevărul însă era ca să intre cîteșipatru frați cu oaste din patru părți în Moldova pe furiș, să încolțească pe Ștefan și să-l dea pierzării. Nu le ajută însă Dumnezeu, căci ochiul cel ager al lui Ștefan văzu unde [o] să ajungă treaba, dară se prefăcu că nu pricepe nimic; știa el cît le plătește pielea.   La 1497, craiul leșilor trimise vorbă lui Ștefan să-și adune oștile, că va veni și dînsul, ca să sară toți cu totul asupra turcilor, spre a le lua din mînă Chilia și Ackermanul. Domnul Moldovei îi răspunse că el este totdeauna gata bucuros a se împotrivi blestematului vrăjmaș al creștinătății.   Pe la sfîrșitul lui iunie, Albert, craiul leșesc, porni cu 80.000 de ostași, afară de vro 40.000 oameni de adunătură, prin Pocuția spre Moldova. Ștefan-vodă trimise soli pe doi boier i să spuie craiului că drumul mai de-a dreptul spre Chilia și Ackerman este prin Camenița, iară nu prin Pocuția, pe unde a apucat. Albert se prefăcu a se căi că a apucat acest drum, și răspunse solilor cam în doi peri. Nemulțămindu-se Ștefan cu acest răspuns, trimise încă o dată la crai și-i spuse verde în ochi și cu grai lămurit: „ Să nu intre în țară cu oastea, căci îl va primi ca pe toți aceia ce l-au încălcat, și să bage bine de samă ceea ce face, ca să nu se căiască în urmă“. Leahul, în loc să asculte de sfatul lui Ștefan, puse pe soli în fiare și-i trimise la Liov; iară el, cu toată sila lui purcese foarte repede și împresură Suceava. Trei luni de zile o bătu fără de nici o ispravă.   Locuitorii se apărau voinicește. Pînă și femeile și copiii dedeau ajutor ostașilor. Stricăciunile ce făceau ziua leșii, cu tunurile lor, zidurilor cetății, moldovenii cu mic cu mare săreau noaptea și le dregeau la loc, cu pămînt, cu scînduri, cu pietre și cu orice găseau.   Ștefan puse de iscodi și află totul ce voia. Atunci trimise la tătari după ajutor. Oastea lui Ștefan era adunată la Roman. Trimise dară o ceată din ostașii cei mai cercați și hărșiți în ale bătăliilor, de cuprinse potecile[3], împiedecînd venirea celor trebuitoare spre hrană oștilor leșești. Cu alte cete de oștire el îi hărțuia necontenit, pînă îi aduse în stare să li se urască viața. Atunci leșii cîrtiră împotriva domnului lor, căci îi adusese asupra moldovenilor. Ei știau vorba că merg să bată pe turci. Pe de o parte lipsa de hrană, pe de alta focurile, săgețile, pietrele ce cădeau asupra lor din cetate, iară ceea ce era mai presus de toate, pierderile de oameni ce sufereau leșii de la oastea lui Ștefan, făcură pe Albert să-și deschidă ochii mari și să vază că a dat în clapcă.   Atîta tulburare și zăpăceală pricinui lui Albert unele ca acestea, încît îl apucă frigurile. Acum nu știa cum să scape de basmaoa ce însuși și-o făcuse. Și fără a pierde timp, puse mijlocitori de împăcăciune. Ștefan, deși sătul de vicleniile și necredința leșilor, care îi jucase atîtea renghiuri, se plecă la glasul de pace ce-i trimise Albert. Vezi că lui Ștefan nu-i era voia să se verse sînge creștinesc așa de florile mărului. Prin urmare îi trimise vorbă să se întoarcă tot pe unde a venit.   Secul de Albert crezu acum că dacă Ștefan s-a înduplecat la pace, el poate să-și bată mendrele cum o voi. Călcă de iznoavă învoiala ce făcuse, și la 19 octombrie purcese spre Codrul Cosminului. Nu se mulțămi nici cu atît; solilor ce-i trimise Ștefan să-i spuie că nu i-a fost așa tocmeala, le răspunse cu semeție și-i înfruntă. Nici aceasta nu fusese destul; ci ostașii leahului răzlețindu-se prin sate, spărgea și strica tot ce întîlnea, ardea și pîrjolea cătunele, dîndu-se la fel de fel de fapte nerușinate.   Dacă văzură țăranii că astfel merge treaba, se înarmară și ei spre apărare, își luară femeile și vitele și intrară în păduri ca să arate leșilor cu cine se joacă ei.   A patra parte din oastea leșească era în Codrul Cosminului. Cealaltă parte tăbărîse la gura plaiului. Ștefan auzise și el de paguba ce face țării leahota asta de dezmetici și se luă după dînșii.   Aici la Codrul Cosminului, este un gît de plai strîmt, ce trece prin niște dealuri și munți foarte mari. Aceste dealuri sunt acoperite pînă în vîrfuri de copaci de cînd a făcut Dumnezeu lumea. Albert porunci să pornească oștirea prin această strîmtoare pe drumul cel cu dese suișuri și coborîșuri. Întîi mergeau carele cu catrafusele ostașilor leșești și după dînșii năimiții și oamenii de adunătură; apoi tunurile și în urmă cealaltă oștire. Ostașii mergeau fără nici o rînduială, care cîntînd din gură, care din frunză, alții chiuind și veselindu-se.   Pe cind mergeau ei așa, deodată se pomenesc că din munții din dreapta și din stînga se aud niște pocnete îngrozitoare, de răsunau văile și dealurile, un nor de gloanțe și săgeți cad asupra capetelor lor. Deodată se văd printre dînșii mormane de morți, șiroaie de sînge ce-i opresc pe loc. Mai în același timp niște strigăte sălbatece se aud și de după fiecare copac iese cîte un țăran, care se năpustea asupra lor, unii îi înjunghie, îi taie, le zdrobesc capetele cu tufanul, alții dejugă boii, opresc carele în drum și le împiedică calea. În mai puțin de o clipă nu se văzu nici un țăran. Toți pieriră ca nălucile. După care niște trăznete și pocnete se auziră, de credeai că s-a despicat pămîntul să-i înghiță sau că veneau munții peste dînșii. Ce să vezi d-ta?   Cădeau, nene, copacii din vîrful muntelui, prăvălindu-se unul peste altul și rostogolindu-se de părea că se cufundă pămîntul. Bușteni, copaci groși ca butia, ramuri, crăci, trunchi amestecați cu bolovani, cu colți din pietrele munților se lasă Ia vale, și-i lovesc, și-i cotonogesc, le rup picioarele, brațele și-i îngroapă de vii. Se cutremură carnea omului cînd se gîndește la grozăvenia aceea!   Oastea nu mai putea merge nici înainte, nici înapoi. Alți copaci, alți trunchi, alți bolovani, alte movile de piatră cad și mi ți-i fac pisăliță. Să te ferească Dumnezeu de urgia poporului! Păsămite țăranii, ca să-și scoață felul pe cei ce îi jefuiseră și umblau să-i batjocurească, urcîndu-se în munți, tăiaseră mai mulți copaci de la rădăcină și-[i] țineau numai aninați și legați cu funii. După ce împiedecară drumul oștirii leșești, dejugîndu-le boii și oprindu-i în lcc, urcîndu-se țăranii iarăși în munți, deteră brînci la vale copacilor celor tăiați. Acești copaci, prăvălindu-se, tîrau după sine tot ce întîlneau în calea lor. Da copac peste ccpac și fiindcă priporul era foarte repede, veneau copacii la vale mai iute decît vîrtejul, împreună cu bolovani și colțuri de piatră rupte din munte, dînd peste oastea vrăjmașă.   Albert, dacă văzu cum îl potricălește Dumnezeu pentru neascultarea lui, porunci să stea oastea gata spre a se apăra de urgia ce le venea din urmă. Ștefan cu ai săi îi ajunsese la gura plaiului și a doua zi, la 27 octombrie, începu a da tare prin oștirea leșească. Aceștia căutau să fugă. Dară unde? Înaintea lor păTea că se răsturnase pămîntul, dinapoia lor Ștefan cu vitejii lui. Cațără să stea la luptă. Dară ce luptă pcate fi aceea cîrd sîngele înghețase în leși de groază? Tăiau și ucideau moldovenii ca la salhana. Ștefan cel Mare era bolnav. Suferea de podagră. Ostașii îl purta pe pat, și de acolo își povățuia oastea.   În cele din urmă leșii se rupseră și umplură pădurile, fugînd care și pe unde vedea cu ochii, pînă ce puțini mai putură ajunge la craiul lor. Acesta acum abia izbuti a se retrage prin strîmtoare pînă la satul Cosmin. Mulți leși s-au pierdut în lupta aceastaMulți au mai căzut și în mîinile moldovenilor. Pe cei mai mari ai lor, oastea lui Ștefan i-au spînzurat cite doi, de păr, fiindcă ei purtau pe atunci plete lungi.   Rămășițele oștirii leșești cu craiul lor se făcuse teacă de pămînt și nu cutezau să lase Cosminul de frica moldovenilor.   Auzind însă că le vine în ajutor șase sute de mazuri leși mai prinseră puțin la limbă și începură a se mai furlandisi și ei. Aceia însă apucară pe altă cale. Vestea aceasta merse pînă la Ștefan. Atunci domnul Moldovei trimise o ceată din ai săi cu Boldur vornicul înaintea acestor mazuri și întîmpinîndu-i la Șipinți, dincolo de Prut, unde este ocolul săpat, dete printr-înșii mai iute decît ai gîndi, și-i tăia cu nemilostivire. Mai toți acești mazuri au căzut în bătaie, luptîndu-se vîrtos.   A doua zi Albert craiul primi ajutor mai multe mii de alte lifte. Leahul acum se simți mai ușurat; nu doară că voia să ma,i înceapă vro luptă nouă cu Ștefan, ci încredințat fiind ci vor fi de treaba oastei sale spre a o scăpa de primejdie. Aceste lifte cerură voie la crai ca să-i lase a prăda, dară el, scurt și lămurit, îi opri de la o astfel de treabă, ca să nu mai întărite pe Ștefan. Pe drum oastea lui Ștefan i-a mai lovit o dată la Prut.   Craiul leșesc scăpă ca prin urechile acului de la moarte. Cînd s-a văzut în țara lui cu ciurucurile de oaste ce-i mai rămăsese, crezu că a înviat din morți. Apoi trecu la Cracovia și se. Înnămoli în desfrînări. Bătaie ca aceasta de mult foarte nu pățiseră leșii, astfel că pînă astăzi ei bocesc în cîntecele lor nenorocirea de la Codrul Cosminului și zic încă:   „Za Króla Olbrachta Wiginenla șzlachta».   adică pe românește:   „În zilele craiului Albert Șleahta a pierii».   Ștefan întorcîndu-se în Suceava, dete mărire lui Dumnezeu pentru izbîndă ce le trimise. Apoi chemă la Hîrlău pe toți boierii și boiernașii, pe toți negustorii și călugării și pe toate căpeteniile oștirilor, și le dete un prînz împărătesc. Împărți daruri pe la cei mai viteji, din ce apucase de la vrăjmaș, zicîndu-le:   — Numiesă mulțămiți, dragilorși vitejilor mei moldoveni, ci lui Dumnezeu milostivul, căci El ne-a dat izbîndă. El a înfrînt și călcat în picioare și cal și călăreț. El, cu duhul groazei lui, a băgat frica în inima vrăjmașului și l-a făcut să se împrăștie ca pulberea din fața vîntului.   Nu trecu mult și leșii mai intrară odată în Moldova.[…] Moldovenii îi întîmpinară la Cotnari, îi deteră la teferiș și le tăiară pofta de a mai visa la Moldova. Și atîția robi le căzură în mînă, încît îi înjugară la plug ca pe vite și au arat cu dînșii o cîmpie întreagă. Apoi, semănînd pădure, această cîmpie se numi Dumbrava Roșie. Leșii […] nu se astîmpărau. Ștefan se încredință pînă în sfîrșit că păgînii aceștia de creștini sunt mai primejdioși decît necredincioșii turci. Se împăcă cu ciutacii și luînd oaste de la turci, intră în țara leahului și o bătu ca pe ea. În primăvara anului 1498 înainta pînă la orașul Ceamciuga și rîul Visloc, prădînd în lung și în lat toate ținuturile, arse cetățile Premislav, Radzinim, Proversc, Lanciuc, și luă ca la 10.000 de robi pe care puse mîna turcii. Prăzile le aduseră nesupărați de nimeni, căci nu mai era cine să cuteze a se asemăna lui Ștefan. Apoi, prin luna lui noiembrie, turcii, luîndu-și și ei nas, trecură prin Moldova în număr de 80.000, de se duseră în Rusia, în ținuturile Galiciului și Somborului, pentru pradă. Leșii, dau în sus, dau în jos, dau din colț în colț, dară nu putură face nimic. Craiul lor poftea să se zică viteaz, poftea să fie mare; dar alții să lucreze pentru el. Era numai gura de dînsul; dar la treabă, vai de lume! Nu putu să zică turcilor nimic.   Dumnezeu insă carp totdeauna ocrotește pe cei ce cinstesc numele său, nu lăsă moștenirea sa să cază cu desăvîrșire în ghiara turcului. Destul îi fu pedeapsa ce primi pentru călcarea cea de atîtea ori a cuvîntului dat, și pentru smerirea trufiei leșești.   Lăsă să cadă o iarnă grea de pleznea lemnele și pietrele. Turcii umblau prin troiene și nu știau cum să scape de această mînie dumnezeiască. Ca la 40.000 de inși degerară, astfel încît steteau mormane de turci morți. Ceilalți, arși de frig, se întoarseră prin Moldova, spre a se duce la țara lor.   Marele Ștefan, fiindcă și dînsul ocrotea crucea, puse pe moldoveni îmbrăcați în haine leșești, de-i tărbăci și-i zvîntă din fața pămîntului. Numai ca la zece mii mai putură scăpa peste Dunăre cu sufletul Într-înșii.   La 1499, tătarii mai intrînd o dată în țară, Ștefan, deși bătrîn, insă îmbărbătat peste firea omenească cînd își vedea țara încălcată de vrăjmași, le dete o surchideală și lor de le scăpără măselele și le ieși stele verzi din ochi. Apoi luîndu-i în goană, 6.000 de janghinoși de-ai lor rămaseră morți pe loc.   Acum și leșii și ungurii erau blînzi ca mieii cu Ștefan. Cînd vrun sol de-ai acestuia mergea la crai, se cunoștea cale de nouă conace. Se învoiră deci toți domnii creștini, al Moldovei, al leșilor, al ungurilor și al românilor ca să se apere obștește împotriva spurcatului de turc. Această legătură se numi vecinică.   Ștefan îndemnă și pe țarul Moscovei, Ivan III ca să se împace cu ginerele său Alexandru, zicîndu-i:   — Toți regii și toți domnii creștini și toate țările italiene de la apus se unesc și se pregătesc a sta contra păgînului; ar fi bine ca și tu, în loc de a te certa cu creștinii, să te ridici cu ei asupra păginității.   În puterea legăturii, încheiate la 1501, Ștefan ceru de la craiul leșilor să gonească din țara lui pe Ilie, feciorul lui Petru Aron, carele nu înceta a tulbura Moldova cu zîzaniile lui. Albert tremură la auzul acestei cereri. Dară ca să nu se zică că l-a gonit de frică, născoci că acest Ilie ar fi făcut cărți mincinoase și deci îl aduse și puse de-i tăia capul inaintea solilor moldovenești.   Atîta putere avea glasul lui Ștefan și la atîta mișelie ajunsese leșii. Vezi că ochiul lui Dumnezeu nu doarme și răsplătește fiecăruia după inima lui.   VI Spun cei ce au văzut cu ochii lor pe viteazul moldovan, precum este venețianul Matei Muriano, cum că Ștefan era foarte înțelept. Nici o vorbă de-a lui nu era fără șart.   Îl iubeau moldovenii ca pe lumina ochilor lor, pentru că era îndurător, drept, inimos și darnic. Ziceau că era binefăcut la trup. Despre fiul său Bogdan arătau că este rușinos și smerit ca o fată și calcă pe urmele tatălui său. De viteaz și de cinstit, nici că mai e vorbă. Mai spuneau că moldovenii sunt toți voinici și că țara lor e mănoasă și frumoasă. Aceasta și era pricina de pusese toți ochii pe dînsa și le sta în gît, cum de să n-o stăpînească ei. Și așa este și pînă în ziua de astăzi. Dară pe cît timp priveghează Maica Domnului asupra românilor, nu se vor învrednici ei să robească o țară care cu stăruințele ei a apărat creștinismul mai mult decît oricare alta. Țară care scoate din sînul ei fii ca marele Ștefan, ca Mihai Viteazul și ca mulți alții, nu se papă așa lesne. Ea este un os cu care se îneacă cel care voiește să o înghită.   Ștefan îmbătrînise si mîhnirea lui cea mai mare era că nu putuse să-și îndeplinească visul său: unirea la un loc a tuturor celor de un sînge cu dînsul. Împrejurările i-au stat tot curmeziș în cale. Patruzeci și mai bine de ani cît a domnit, silit fiind a priveghea cu arma-n mînă, a petrece cea mai mare parte de timp în tabără, a sta nopți și zile călare, pentru a-și apăra țara […] îl făcu să dobîndească o podagră, ce rodea dintr-însul cum rod carii din lemne. Durerea picioarelor îl întețise și ajunsese atîta încît îl doborî la pat. Bătrînețea și slăbiciunea veniră și ele de se uniră cu boala. Ele împingeau pe marele Ștefan acolo unde toată vietatea cată să meargă.   În deșert aduse doftori meșteri din Veneția, căci nu era cu putință să se tămăduiască. Și deci, cunoscîndu-se și simțindu-se aproape de sfîrșitul vieții sale, hotărî să puie țara la cale. Bolnav, bolnav, dară grija lui cea mai mare era cum să-și lase țara cea mare și lăudată. Pentru aceasta nu-și cruța nici odihna, nici sănătatea. El știa că lutul lui se va duce acolo de unde a fost luat. Mai știa că țara rămîne și voia ca și după dînsul să fie spaima spurcaților de agareni, gogorița păcătoșilor de creștini și fala legii celei adevărate a lui Isus Christos.   Cunoscînd în Bogdan, fiul său, apucături bune și înțelegînd dorul de țară ce-l învăpăia, îl chema în toate zilele și-l sfătuia. El vedea că sfaturile lui prind bune rădăcini în inima fiului său. Deci, cînd fu aproape a se pristăvi, chem? la dînsul pe mitropolitul țării, pe toți episcopii, boierii și mai-marii oastei și le zise cu limbă de moarte, stînd pe patul durerilor:   — V-am chemat aici, boieri d-voastră și sfinților părinți, să vă spun cea din urmă a mea voință, și vă jur pe viul Dumnezeu și pe preacinstita maica lui, să urmați întocmai.   Toți știți cîte vijelii am întîmpinat în viața noastră cît am fost cu toții. După moartea mea să duceți hăul și greul delăduirei cu înțelepciune, cu frica lui Dumnezeu și cu dreptate.   Oastea să fie totdeauna gata a înfrînge încălcările și a călca in picioare toate uneltirile unora și altora, zdrobind pe uneltitorii de rele. […] Crucea să fie ținută sus, și aprig război să dați necredincioșilor ce se închină la lună. Cînd va fi și va fi, mai bine să vă învoiți cu turcul, decît cu cei ce se numesc pe sine creștini, iară inima lor e roasă de eresuri și de pîngărăciune.   Cînd însă și turcul se va întinde mai mult, atunci mai bine să pieriți cu toții pînă la unul luptîndu-vă, decît să cădeți robi. Cîrmuitor mai bun decît fiul meu Bogdan, nu veți găsi. Pe el dară să-l alegeți în locul meu să vă fie domn.   Mitropolitul și toată adunarea jurară că așa va fi.   A doua zi trebuia, după voința marelui Ștefan, ca încă în viață fiind el, să se facă alegerea de domn. Se adunară deci, toți boierinașii, isnafurile, oastea și boierii cei mari în Cîmpul Dreptății, ca să aleagă, după datinile străbune, pe domnul lor. Unii ziceau una, alții alta, și așa se ciorovăiau ei acolo.   Cînd, ajungînd la urechile bătrînului domn, împărăcherile dintre noroade și cum că unii din boierii cei mari bagă zîzanii și dihonia în popor, porunci la patru slujitori să-l ducă cu pat cu tot în Cîmpul Dreptății. Cum ajunse acolo, mulțimea tăcu molcum. Atunci se ridică Ștefan de pe pat, cum putu, îl ținură doi slujitori, iară el, abia răsuflînd, zise:   — Era să mor, oameni buni, și era să rămîie niște boieri nejudecați și fără să le fac dreptate.   Porunci apoi să vie la fața locului doi boieri. Aceștia, cînd se văzură de față cu domnul lor la ceasul morții sale, o sfecliră. Se vede că știau ei ceva. Atunci Ștefan zise unuia:   — Tu ai pierdut steagul în bătălia de la Cosmin.   Apoi, uitîndu-se la celălalt, iarăși zise:   — Tu scriai cărți viclene pe la străini îndemnîndu-i să cotropească țara. Să li se taie capetele aici în vileag.   Porunca domnului se îndeplini numaidecît. Pasămite acești doi boieri erau căpeteniile zavistioșilor și îndemnătorii poporului să nu asculte de graiurile domnului lor.   După ce duse pe Ștefan cu patul lui înapoi la palat, alegerea se făcu după pofta inimei sale. Apoi peste două orc, închise ochii pentru vecie, la anul 1504 de la nașterea lui Christos și 7012 de la zidirea lumii, într-o marți, 2 iunie, domnind 47 de ani, două luni și trei săptămîni și zidind 44 de mănăstiri și biserici.   Mult plînseră moldoveni pe acest domn, mare, înțelept și viteaz, și astfel bine zice un venețian carele a văzut cu ochii lui cele spuse mai sus: „El s-a arătat la ceasul morții, ca și în viață și în sănătate, totdeodată și înfricoșat și înțelept“.   Cenușa acestui domn s-a înmormîntat în sfînta mănăstire Putna, care e zidită de dînsul, cu toată cinstea și mărirea cuvenită, și pînă astăzi este acolo mormîntul lui frumos de marmură, la dreapta în intru bisericei. Iară fiul său Bogdan se urcă în scaunul domniei, călcînd pe urmele tatălui său.   Vestea despre moartea lui Ștefan se duse ca fulgerul și răzbătu toate țările. Și mult îl plînseră creștinii, căci el era reazămul și ocrotitorul cel mai credincios și cel mai viteaz al legii noastre celei sfinte.   De atunci și pînă în ziua de astăzi numele lui se pomenește cu laude de toată suflarea de pe pămînt. Românii, după vremi, ziseră:   „Ștefan, domnul Moldovei, a fost viteazul cel mai mare de pe vremea sa. El a învins pe Mateiaș craiul cel lăudat al Ungariei și a luat de la dînsul munții Ardealului, care și pînă astăzi sunt hotarele Moldovei de cătră apus. El, după mai multe biruințe, a supus Pocuția și Podolia, și mergînd în rînd de bătaie, cum se cuvine, asupra leșilor, a bătut oastea leșească la Cotnar… Toate cetățile dintre Liov și Moldova le-a luat de la leși. Cu Baiazet Ilderim a ținut două bătăi; în cea dintîi s-a învins; întru a doua l-a bătut, și după bătaie a făcut șapte movile mari de trupurile turcilor celor tăiați. El a supus și Valachia pînă în București…   El a stăpînit Basarabia ce se numește acum Bugeac. Cu un cuvînt, el a prea lățit hotarele Moldovei…”   „După moartea lui Ștefan, poporul îi zicea Sfîntul Ștevan-vodă, nu pentru suflet, că este în mîinile lui Dumnezeu, că el încă a fost om cu păcate, ci pentru faptele sale vitejești, întru carele nimeni din domni, nici mai nainte, nici după aceea nu l-au ajuns.“   Pînă și limbele străine în cursul vremilor, iată ceea ce au zis de Ștefan cel Mare al nostru:   „…O, bărbat vrednic de mirare, cu nimic mai prejos decît voievozii cei viteji de care noi atît ne mirăm, care în vremile noastre, dintre toți domnii lumii, mai întîi ai repurtat o biruință atît de însemnată asupra turcilor! Tu ești cel mai vrednic după judecata mea, căruia se cuvine să i se dea domnia și cîrmuirea a toată lumea, și mai ales vrednicia de voievod al tuturor oștilor împotriva turcilor, după învoiala, hotărîrea și întărirea tuturor creștinilor, lăsînd pe ceilalți domni și împărați papistași să se tăvălească în lenevire, desfrînări sau în răsmirițe […]”.   „…Fost-a bărbat ca acela, carele pentru inima sa cea mare, înțelepciunea militărească, știința lucrurilor de război și faptele cele norocoase asupra turcilor, ungurilor, leșilor și a tătarilor, în veci trebuie să se pomenească.” „…Fost-a Ștefan în toată viața sa un om preaînsemnat pentru știința de a ține pe ostași în frîu și a-i face să asculte de cuvînt, și pentru faptele războinice cele slăvite; căci dintre toți vrăjmașii cu care s-a luat la arme, a ieșit biruitor cu o virtute și cu o vitejie vrednică de mirare.“ „Ștefan românul, ostașul cel vrednic de veșnică pomenire, carele cu mărimea și tăria sufletului și cu norocul cel bun a [stăvilit] toate năvălirile turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor și ale leșilor, pe care i-au învins cu mari bătălii.“   Iată ce fel a fost Ștefan cel Mare. Cînd numele lui ar fi lăudat numai de pămînteni, calea-valea; dar limbile străine au vorbit de bine de dînsul, mai cu foc decît pămîntenii. Va să zică au știut ei ceva și au cumpănit faptele cele mari ale unui astfel de viteaz. Și nici că nu gîndim că mănăstirea în care odihnesc oasele acestui fericit bărbat, răpită de lăcomia străină, împreună cu ținutul în care se afla ea, este pîngărită de limbi vrăjmașe neamului nostru.   Ar trebui ca nici un român să nu se afle pe fața pămîntului românesc carele să nu meargă o dată măcar, în viața lui, să se închine la acel mormînt. Acesta ar trebui să fie hagialîcul românilor. Toți cu totul, cu grămada, și cu frica lui Dumnezeu in sîn să se ducă să îngenunche la mormîntul acesta cu rugăciune ca să insufle și urmașilor, adică românilor de azi, a săvîrși fapte care să rămîie de pomenire la strănepoți.