Recent Posts
Posts
Fratele lui Vlad-vodă Țepeș îndrăgise o fată de boier. Aceasta fiind foarte înțeleaptă se făcea că nu bagă de seamă ceea ce voiește fratele măriei-sale. El i tot bătea capul și nu-i da pace. Fata-l spune tătîne-său, iară acesta-l dete tîrgului, făcîndu-l de rîs și de ocară. Tîrgoveți-l huiduiră ca pe o lichea de om ce era.   Vodă se scîrbi foarte mult de această faptă a tîrgoveților și hotărî să-și izbîndească asupra lor. Era în ziua de Paști. Ce frumoase erau vremurile acele bătrîne în care boierul și salahorul aveau aceleași datine, aceleași sărbători, aceleași petreceri. Erau toți o apă. La biserică mergeau cu toți. La veselie iarăși cu toții la un loc. În ziua de Paște, după ce ascultau slujba sîntei Învieri, se întorceau acasă și se puneau la masă. Apoi mergeau unir la alții și-și urau la mulți ani. După-amiază se căruțeau la dulap. Acolo mergeau mare și mic, tînăr și bătrîn, boier și salahor.   Aceste adunări de veselie pentru sîntele sărbători se făceau în niște livezi întinse. De o parte era dulapul, de alta leagănul și mai cît colo călușarul. Fiecare din acestea-și avea oamenii săi ce slujeau și mulțumea pofta fiecăruia pe un lucru de nimic.   Vedeai cete, cete, de oameni așezați pe iarba verde, cu mîncărică adusă de acasă. Boierii trimiteau înainte pe feciorii de acasă cu velința și cele spre mîncare. Ei așezau totul; iară boierii cu jupănesele și copiii, băieți și fete, veneau d-a gata și se puneau la masă. Fiecare ceată de boier avea și cîte-un tacîm de lăutari, ce trăgea de foc. După ce se chefuiau și boierii ajungeau a fi cam candrii, două sau mai multe cete de boieri se întrolocau și făceau petrecerea și mai veselitoare.   Negustorii, cu femeile și copiii, mergeau deodată cu ucenicii de prin prăvăliile lor, cari duceau bucate, ori mezele, ori miel fript, în șervete curate sau în coșnițe. Ajunși la fața locului și-alegeau loc ori sub cîte un copaci mare sau la cîte un colț mai adăpostit de ceva crîngulețe de trandafiri sau liliac. Atunci negustoreasa poruncea ucenicilor cum să așeze velința pe iarbă, să reguleze masa și să dea bucatele. Cei mai chiaburi puneau și ei lăutari și făceau ca și boierii.   Poporimea se aduna și ea: fiecare bărbat cu muierea și copii[i], ducînd fiecare cîte o legăturică, care cu ouă roșii, care cu colaci ori pîine, care cu pastramă ori mușchi, sau cu ceva legumă; și dacă ajungeau se puneau d-a dreptul pe iarbă verde și acolo, după ce trăgeau cîteva olcele cu vin, și uitau de nevoile și grijile vieții.   Vinul îl vindea stăpînul dulapului.   Cei ce nu-și aduceau de acasă de mîncărică găseau acolo ouă roșii ori albe, cîrnați și friptură de miel.   Pe lîngă dulap se afla de vînzare: roșcove, alune, năut, stafide și șerbet dulce pentru copii și pentru tinerime.   Fiecare virstă, fiecare tagmă-și găsea petrecerea ce i se cuvenea. Copiii, după ce zbenguiau, alergînd de nu-i încăpea grădina, apoi veneau și se dau în călușar. Tinerimea, după ce rîdea și-și spunea fel de fel de glume, se punea în dulap; iar cei mai în vîrstă se dedeau în leagăn.   Către seară se întindea cîte o horă mare unde se prindeau toți. Boieri, neguțători breslași și muncitori se luau de mînă și jucau cu voie bună și se veseleau pînă în amurgit.   Cei mai dibaci trăgeau cîte o chindie, cîte un brîu, ori cîte o bătută.   La aprinsul lumînărilor, cîrduri, cîrduri se înturnau acasă.   Vodă-și găsise ziua de pedeapsă. Slujitori de ai domniei coprinseră toate dulapurile, căci pe vremea aceea, în Tîrgoviște, erau mai multe asemenea grădini, puseseră mina pe toți cetățenii și-i legaseră cobză.   Poftise măria-sa vodă Țepeș să aibă o cetate pe culmea unui munte. Aceasta se făcu și i se dete numele de Poenari.   În ziua cînd se începu clădirea, slujitorii domnești aduceau cîrduri, cîrduri, pe toți oamenii prinși la dulapuri în ziua de Paște; și-i întrebuințară ca salahori la zidărie. Toți erau îmbrăcați cu haine noi și curate, ca la Paște. Vedeai alături cu un bătrîn o fată și lîngă o mătușe cîte un băiețandru; bărbații cu muierile și copii cărînd la var, la cărămidă, ori la pietroaie.   Slujitorii nu se uitau la dînșii și nu le cătau de ce le era cojocul. Pe toți‘i silea la lucru; pe toți‘i gîdila cu varga.   Mîncare le da cu ce abia să-și ție sufletul în oase. Nimeni nu scăpă de acolo pînă ce nu se isprăvi cetatea. Nimeni asemenea nu se primenise. Cînd le dete drumul, ți-era mai mare jalea să te uiți la dînșii. Li se hărtănise hainele, și toți se întoarseră pe acasă desvănuiți și jerpeliți, ca vai de capul lor: jumătate îmbrăcați, jumătate goi.   Vlad-vodă își sărase inima. Să mai poftească și altă dată, dacă le dă mîna, să mai huiduiască un frate de domn.
Copilul netoatei A fost odată în Țara Românească un domn din neamul Basarabilor. El era holtei, zburdalnic, iubăreț și neastîmpărat, cît nu-l încăpea țara. El da cu plasa în dreapta și in stînga și ce putea prinde de aceea se folosea. Căci pe vremile acelea nu se pomenea ca vro femeie să calce strimb. Cit despre fete, nici că era de gîndit.   Totuși, vodă ca vodă, și apoi tînăr, și apoi plin de foc, își îndulcea gura, ba cu cît-o fîță de pește, ba cu cît-un baboiaș, adecă cu ce da în mrejele sale. Ce să zici? Vodă era el, tînăr era, și, deh! Îi cerea și lui inima mere acre.   De măritat după dînsul se fereau toate fetele ca de nu știu ce lucru mare, căci era cam flușturatic, cicălitor și aspru. El vedea unele ca acestea, și nici el, vedeți d-voastră, nu se îmbulzea, nici se înfigea la căsătorie.   Cum, necum, ori umblînd după pui de giol, sau adus după trebile țării prin Mehedinți, ajunse și pe la satul Podeni și acolo făcu popas. El trase la unul care zicea că se coboară din neamul său. Se vede că zărise vrun vînat, căci de astă dată zăbovi mai mult decît altă dată.   Văzînd că nu o scoate la căpătîi și nici nu poate îndupleca vro fată, vreo nevastă, ba nici vreo vădană măcar să voiască a sări gardul, s-a supărat dumnealui jupîn vodă.   Așa, vezi bine, da ce socotea el? Muierile p-acolo erau cinstite pe vremile acelea și nu voiau să știe ele de vodia lui. Ce le păsa lor? El s-a supărat, el s-o dessupăra.   P-acolo pîn sat trăia și un lotru de numele căruia se dusese vestea pînă la vodă. Pe acesta trimise vodă de-l chemă. Dacă veni, îi porunci vodă să facă ce o ști și cum o socoti el să-i găsească pe cineva care să se iubească cu el.   După ce se gîndi nițel, lotrul zise lui vodă:   — Voi face, măria-ta, după pofta inimii tale, numai și măria-ta să asculți de cuvîntul meu.   — Dacă s-o putea, voi asculta, spune!   — Pe la noi, măria-ta, muierile sunt sperioase și neprihănite. Cu una, cu două, nu se poate să puie cineva nici mînă, ba nici măcar ochii pe dînsele. Dară mai bine la noapte, cînd te vei culca, să fie lumînarea stinsă și ce vei apuca p-întuneric să taci și să faci, să nu zici nici bleau! Vodă se mai miră o toană de atîta statornicie pe muierile acelea, de să nu se poată atinge nimeni de ele. Și după ce dete o pungă de bani lotrului, se făgădui că va face tocmai pe tocmai după cum l-a învățat lotrul.   Acesta, luînd banii, se gîndi el: „Lasă, că ți-o joc eu!” I-a jucat-o el dară și-a făcut de cap.   Lotrul știa pe o netoată, care trăia atunci în Podeni. Ea era urîtă ca o stafie, dar foc de urîtă, și apoi neroadă și gîngavă de zicea la mămăligă: mîngă, la lapte: neaptă și toate vorbele le pocea și le schimonosea de nu se mai înțelegeau. Ea ședea pe o cioacă de deal, într-o dărîmătură de colibă de credeai că acolo locuiește muma ciumelor, ori muma pădurii.   La dînsa s-a gîndit lotrul cînd s-a făgăduit lui vodă să-i facă pe voie și la ea s-a și dus și i-a zis:   — Fa, năpruio! a venit vremea să te procopsești și tu. Uite, ți-am adus haine cum nici pîrcălăbița din sat nu are, și salbă și cercei și mărgele. Spală-te bine, îmbracă-te, gătește-te și diseară să mergi la vodă, să intri în chilia lui, fără să cîrcnești o vorbă măcar. De dimineață să te scoli cu noaptea în cap și să ieși ca să nu te simță nici apele. Dară bagă de seamă bine, să nu se deștepte vodă, că nu e bine de tine. Vezi să ieși binișor din chilie, să nu simță vodă, că se supără foc pe tine și să nu te vază cineva. Bagă de seamă bine și ține minte: să nu scoți vro vorbă din tine înaintea lui vodă, să-l lași în pacesă doarmă cînd vei ieși, că de unde nu, unde îți stau picioarele îți va sta și capul.   Și să nu socotiți că netoata s-a dat înapoi de la aceasta. Te-aș! Ba dimpotrivă; căci cine dracul se mai uită la o slută și la o nelăută ca dînsa. Dară încămite cînd știa că o să meargă la vodă.   Netoată, netoată, dară la dichisit și la gătit vedeți d-voastră îi da și ei brînci inima. Toată ziulica se spălă, se pieptănă, se spilcui, se îmbrăcă și se găti cum știu și ea mai bine.   Seara, după amurg, pîș! pîș! În vîrful degetelor, se duse la casa unde ședea vodă și intră în chilia lui pe unde îi spusese lotrul că poate să intre nevăzută de nimeni.   Cînd s-a văzut năpruia în chilia lui vodă, îi părea că saltă de bucurie, că nu mai atinge pămîntul.   De vorbit, ce e drept, n-a vorbit nimic, dară a doua zi de dimineață, cînd vru să iasă, nu știu cum făcu, mă rog, pe de o parte, de bucurie, pe de alta, de frică, că se lovi nu știu de ce și din zgomotul ce se făcu, se deșteptă vodă, se scoală din pat, aprinde luminarea și cînd colo, ce să-i vază ochii? O sută de holeri de ar fi fost înaintea lui, nu s-ar fi scîrbit atît cît se scîrbi de această lepădătură a satului.   Se cătrăni vodă de mînie, se supără, răcni ca un leu, dar degeaba acum. Ce s-a făcut, s-a făcut. Ca să-și scoață din capete însă, porunci slujitorului de luă pe biata gîngavă și-i dete de cheltuială cîteva bețe bune, ca să-și aducă aminte cît o trăi ea că a mas o noapte în chilia lui vodă; iar pe lotru carele-și bătuse joc de dînsul porunci de îl legă de coada unui cal neînvățat și-i dete drumul. Calul se duse prin păduri, prin munți, prin bolovani de piatră și dus a fost pînă în ziua de astăzi cu lotru cu tot.   Și mai domolindu-se vodă din supărarea sa, trimise de chemă pe moș popa și pe bătrînii satului. Ei dacă veniră le spuse visul ce a visat în noaptea aceea și-i întrebă ca ce să însemneze oare?   — Se făcea, zise vodă, că mă primblam pe o pajiște verde, că aveam în deget un inel cu o piatră scumpă de briliant și se făcu că preumblîndu-mă așa, mi-a căzut piatra de la inel într-o balegă de vacă.   Toți cei de față tăcură mîlcă, căci nici unul nu știu să tîlcuiască visul lui vodă. Și apoi știau ei că nu e de glumit cu vodă.   Dacă văzu vodă că nu poate scoate nici o vorbă de la țărani, plecă și el într-ale sale.   Dar povestea zicătoarei românești: pe nebun nici să-l ocărăști, nici să te ocărască, că te spune la lume.   Tocmai astfel fu și cu netoata din satul Podeni.   Măcar că scăpase netunsă din mîna lui vodă, măcar că vergile loviturilor cu nuiele se cunoșteau încă pe trupul ei, de a doua zi ea dete tîrgului că a dormit o noapte în chilia lui vodă; la toți spunea cum și ce fel s-a drăgostit cu vodă toată noaptea.   Rîdea lumea de năzbotiile ei, dară se înfiora cînd își aducea aminte de pățania lotrului și se minuna de povestea visului lui vodă.   N-apucă să se uite toate aceste năzdrăvănii și lumea Începu din nou să vorbească că neroada satului este greoaie. Și așa era. Tutuită și gîngavă, în loc să-și ascunză rușinea, ea se fălea în vileag că o să facă un copil.   Mai rîseră ce mai rîseră oamenii, o huiduiră încă cîtăva vreme și apoi iarăși începu să se uite, ca toate lucrurile din lume. Pînă sunt proaspete au căutare, iară dacă se învechesc se pun la uitare. Cînd, după nouă luni, iarăși începu lumea să vorbească cum că năpruia din deal a născut un pici de băiat, zdravăn și sănătos.   Cîțiva bogătași din sat, cari n-aveau copii, se cruciră de asta și ziceau: „Cum dracu de dă Dumnezeu odrasle la niște nebuni și cum de nu ascultă rugăciunile atîtor oameni cu dare de mînă, cari sunt ahtiați după copii!“   Pasămite, ar fi vrut, vedeți d-voastră, să ia de suflet vreunul din ei pe acest copil sărac, născut din flori; dară toți se temură și fugiră ca de altă aia, să nu-și bage în cîrd cu nebuna satului.   Copilul crescu cu turtă de bogdaproste, cum se zice. Mă-sa îngriji de el, doară cu dorul de mumă, cît despre trebuincioasele de toate zilele fură lăsate în știrea Domnului, căci ea n-avea nici cît îi trebuia ei. Boiul lui cel vîrtos însă înfruntă toate asprimile vremurilor și se făcu măricel, cînd mîncat, cînd nemîncat, cînd îmbrăcat cu te miră ce zdreanță de pomană și cînd în pielea goală ca moș Adam.   Dacă se făcu mai măricel, știi colea, codănel, să poată a mi-ți face treabă, mă-sa îl băgă la stăpîn, cioban la oi.   Și fiind cel mai mic dintre ciobani, în loc să fie supus și ascultător, el era cel mai țanțoș din toți și nu vrea să știe de nimeni. Făcea fel de fel de nebunii, încît toți se luaseră de gînduri cu dînsul. Toate ca toate, ciobanii ca toți ciobanii, dară un obicei îl deosebea de ceilalți. El nu ședea niciodată jos pe pămînt. Trebuia să puie sub dînsul ceva: ori cîte vro țoală, sau să găsească vro buturugă, vro găleată, cofă, sau orice ar fi fost, numai să fie ceva. Firea lui îl îndemna să nu șează pe pămîntul gol. Deh! Ce să zici? sămînță de domn îmi era dumnealui.   Într-o zi baciul de la stînă voia să mulgă o capră și ea nu sta. Îndreptează vorba către piciul și-i zice:   — Pune mîna, mă, d-o ține. Și prinzînd-o de lațe, el o ținu în loc. Stînd el plecat așa ca s-o ție, nu-i venea bine. Vru să șează jos, dară nu ochi nimic p-aci pîmprejur așa potrivit pe ce să șează. Atunci, odată întinde mîna în capul unui fîrtat d-ai lui de la stînă, îi ia căciula din cap, o puse jos și șezu pe dînsa. Nici că mai trebuie să vă spui că acela s-a mîniat grozav, pentru așa ocară, să-i ia el căciula să i-o puie sub dînsul! și se repede asupră-i ca să-i arate lui cine este el.   Ciobanul cel mic, cum văzu ce gînd are fîrtatul, dete drumul caprei și mai iute decît ar putea cineva să crează pune mîna pe o bîtă și culcă la pămînt pe ciobanul a cărui căciulă o luase ca să șează pe ea.   Ceilalți tovarăși se scoală ca să vie într-ajutorul celui ucis, iară ciobănașul cel zavragiu o zbughi de acolo ca un fulger, se duse și dus a fost de nu mai dete cu mîna de dînsul nu știu cîtă vreme.   Bag seamă știa și el că: fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă.   Trecuse multă vreme. Nebuna satului cea urîtă ca o ciumă și gîngavă dase ortul popii de mult. Pomenirea ei și a fiului ei din flori, ciobanul cel cu pricina, se uitase. Cînd, într-una din zile, se pomeniră sătenii cu un boier mare că vine să adune o seamă de voinicei cu carii să gonească pe grecii din Fanar, ce se încuibaseră în țară. Acești greci pîrjolea lumea aievea, de lăsaseră la degetul cel mic pe tîlharii de codru. Boierul care veni în sat era înțeles și cu alți boieri, carii și aceia își adunau oamenii lor de prin alte părți pentru aceeași treabă.   Cum se numea acest boier? Vezi, asta e asta. Ce, nu știți? Să vă spui eu, precum o spune sătenii din Podeni la toți cîți vor s-o știe. El se numea: marele paharnic Lupu Mehedințeanu.   Cine era?   Iacă fiul netoatei, ce ședea odinioară într-o cioacă de deal, într-o colibă ce sta să cază pe dînsa.   Cum a ajuns el așa?   Pasămite cînd cu fuga lui de la tîrla unde ucisese pe ciobanul cel cu căciula, nimerise la curtea domnească și acolo ajunse boier mare după slujbele lui pentru țară.   Acolo văzuse și cunoscuse jafurile veneticilor asupra țării și uneltirile lor cele prăpăditoare pentru bietul țăran.   Inima lui se aprinse de dor pentru binele poporului și căuta acum să-și izbîndească asupra protivnicului.   Iară bine că s-a găsit p-atunci un lup care a păscut cu dor de inimă oile românești cele asuprite!   Dară azi? Găsi-se-va oare cineva care să mîntuiască turma cea cuvîntătoare din gura atîtor lupi, lifte adunate aici de prin toate colțurile lumii?
AnnaE
.Post in Doamna lui Neagoe-Vodă
Doamna lui Neagoe-Vodă Neagoe-vodă era un domn bun, temător de Dumnezeu și evlavios, nevoie mare. Vrînd să facă o biserică, care să rămîie de pomenire, puse să se clădească monastirea de la Curtea de Argeș și hotărî ca să fie astfel de frumoasă, încît seamăn pe lume să nu mai aibă. Pentru aceasta cheltui el atîta sumedenie de bani încît vistieria lui se golise de nu mai rămase nici cu ce să-și ție curtea.   Și credeți că ajunse să o dea de cheie? Aș! ferească Dumnezeu! Mai era mult pînă să o gătească de tot.   Dar fie că in cele din urmă tot făcu el ceva care a rămas de pomenire. Chiar azi monastirea de la Curtea de Argeș este fala țării.   Nu e om, nu e femeie, ba nici un copilaș nu e în țara noastră care să nu știe cit de frumoasă este acea biserică, cît de meșteșugit este lucrată, și cît de măreț este zugrăvită pe dinăuntru. Încotro te uiți, sclipește aurul pe dînsa. Streinii de prin alte țări vin cu duiumul, numai ca s-o vază.   Văzînd Neagoe-vodă biserica neisprăvită și vistieria lui ajungînd pe fund, i se aprinse inima de o rîvnă către Dumnezeu de nu se poate spune. Se frămînta cu firea, cît un lucru mare, își bătea capul fel și chipuri, cum ar face, cum ar drege, ca să ajungă la capăt, dar nu găsea nici un mijloc.   Mîhnirea îi coprinsese sufletul și căzuse într-o întristare de se îngrijurase curtenii și cei de pe lîngă dînsul.   Ajunsese să nu se mai poată apropia nimeni de dînsul.   Nici boierii cei mai mari nu mai cuteza a da ochi cu dînsul, căci nimeni nu-i mai intra în voie. Daca văzură așa, boierii se adunară odată cu mari cu mici în Divan și se vorbiră ce să facă spre a mai înveselii inima lui vodă cea atît de închisă.   Intrînd și vodă în Divan, posomorit, cum ajunsese să fie el, boierii îl întîmpinară și-i ziseră:   — Luminată fie fața măriei-tale, doamne! Sfatul cel mare de 12 boieri a găsit cu cale ca să se mai mărească birurile. Adunîndu-se mai mulți bani din țară, măria-ta. vei putea să-ți împlinești dorul inimei spre lauda Domnului și spre mărirea domniei măriei-tale   — Așa să fie, răspunde vodă. Numele Domnului fie lăudat.   Fața lui vodă se lumină oarecum, inima i se deschise gîndindu-se că acum se va găsi mijlocul spre a se putea isprăvi un lucru așa de minunat ca biserica pe care o începuse el.   Doamna lui Neagoe, blîndă și milostivă, cum era din fire, vine repede și intră în Divan. Neobișnuită a sta la sfaturile boierilor, ea se pierde de rușine. Cum să grăiască ea împrotiva boierilor cu barbele albe și încărunțiți în slujbele țării?   Dar știind că acolo se plăzmuiește ceva pe spinarea bietului popor, carele și așa era destul de încărcat de podvezi, se încumete și zice:   — Doamne și soțul meu Neagoe! Nu te lăsa să te în— duplece căpeteniile poporului a-l împovăra, pentru ca să-ți placă ție. Știu că dorești să faci o zidire care să n-aibă seamăn pe lume, în care să se aducă jertfa cea pacinică a legii celei sfinte a noastră spre lauda celui Preaînalt. Ar adus-o pînă aci fără să te atingi măcar de un căpătîi de ață din al altuia. Averea toată ți-ai cheltuit-o pentru acest lucru plăcut Domnului. Crezi tu că vei avea liniște și pace cînd vei ști că biserica ta este isprăvită cu sudoarea atîtor oameni, cari în loc să te laude, te vor blestema? Nu este destul jugul ce apasă pe cerbicele bieților muncitori? Cînd vei merge la biserică să te închini, cu ce evlavie ai să-ți faci tu rugăciunea, cînd ochii tăi se va izbi delacrimile atîtor femei ce se vor vărsa tăgăduind milostivirea ta, pentru că le-ai sărăcit părinții, bărbații și copii[i], luîndu-le pîinea de la gură, ca să-ți mulțumești deșertăciunea? Ai uitat un lucru, dragul meu domn și stăpîn.   Ai uitat că soția ta are niște giuvaericale cu care se gătește la zilele de praznice. Pînă cînd voi ști poporul împilat pentru săvîrșirea bisericii tale, eu nu voi mai putea pune pe mine aceste podoabe, vrednice numai de păgîni. Ia-le, prefă-le în bani și împlinește-ți făgăduiala ce ai dat lui Dumnezeu.   În același timp ea deschide capacul unui sipețel, ce adusese cu sine, și lăsă să strălucească la ochii boierilor diamanticalele doamnei ce erau în acel sipețel. Și, podidind-o lacrămile de bucurie că făcuse o jertfă ce nu se mai auzise pînă atunci și de rușine că vorbise atît în sfatul boierilor, ieși numaidecît afară.   Toți rămaseră înmărmuriți cînd văzură pe doamna lor săvîrșind o faptă atît de frumoasă și de lepădare de sine. Neagoe-vodă se bucură că are o doamnă cu care se lovește la cugete. Iar un ostaș bătrîn, bătrîn de tot, care apucase a intra și el în Divan și sta smerit într-un unghi, își ridică mîinile sale tremurînde către cer și zise:   — Mulțumescu-ți ție, Doamne, că m-ai învrednicit a trăi să auz lucruri nemaipomenite pînă acum. Țara care scoate asemenea femei nu va pieri. Maica Domnului va fi apărătoarea ei pentru d-a pururea. Acum poți merge, suflete al meu, în lumea drepților, că văzură ochii mei mîntuirea ce Domnul a gătit țărișoarei noastre. Astfel a cuvîntat bătrînul și a avut dreptate. Bine a zis, cine a zis, că femeia domnește rugînd. Ceea ce voiește ea să iasă, copii, aceea iese. Uitați-vă împrejur și vă încredințați de acest adevăr.
Dreptatea lui Vlad Țepeș Vlad -vodă Țepeș aflase că un călugăr grec umblă prin țară în prostit, că e limbut și cîrtitor. Și dorind ca să-l cunoască, merse într-o duminecă la biserică. Acolo obicinuia și călugărul a merge.   Acesta, văzînd pe vodă, vru să-și arate procopseala. Se urcă în anvon și începu să învețe pe poporeni cu cuvinte din Evangelie că nu este bine să hrăpească ceea ce este al altuia; că nu este bine să se bucure cineva la averea aproapelui.   Vodă, carele auzise din zvon, ce poamă de om este, cum că unele zice și altele face, îl pofti la masă la dînsul.   Nu este hîrtie și cerneală ca să se scrie bucuria ce avu călugărul. Socotea că a apucat pe Dumnezeu de un picior și se îngîmfa; căci socotea că procopseala Iui l-a făcut să dobîndească un asemenea har.   Vodă se așeză alături cu dînsul. Îl întrebă fel de fel de lucruri din Scriptură. Pe cînd însă vorbea călugărul, vodă făcea mereu la dumicați și și-i punea dinainte. Călugărul, cu umilința lui cea prefăcută, se silea să răspunză la întrebările lui vodă, cum să-i placă, cu gînd ca doar de va putea apuca și de la dînsul ceva. Nu băga însă de seamă ce face vodă.   Începînd să mănînce, îl împinse păcatele de luă un dumicat de al lui vodă și-l băgă în gură.   N-apucă să-l amestece bine și vodă îl apuci de mînă, zicîndu-i răstit:   — Tîlharule, te-a.m prins! În biserică povățuiești pe poporeni să nu se bucure la averea altuia, să nu apuce lucrul străin și tu faci mai rău decît un lotru. Tu-mi iei de dinainte, la masa mea chiar, dumicații făcuți de mine; nu ești vrednic să trăiești în țara mea.   Și, uitîndu-se crunt la slujitori, adăogă:   — Să se dea pierzării această vită îmbăierată!   Se rugă bietul călugăr de iertare, dete în genuchi, dară unde fură urechi ca să-l auză, sau ochi ca să-l vază! Toate fură în deșert, rugăciunile lui nu se ascultară.   Doi slujitori îl înhățară și-l ridicară de la masa domnească. Peste o jumătate de ceas bănănăia în vîrful unei țepe.
Istoria lui Ștefan Vodă cel Mare și cel Bun I Spune la cărțile cele bătrîne că pe la începutul veacului al XV-lea domnea în țara Moldovei înțeleptul și bunul Alexandru-vodă, care cu dreptul s-ar cuveni să se numească: tatăl și întemeietorul țărei Moldovei.   Mai întreg decît cei de mai naintea lui domni, el alcătuise multe așezăminte folositoare țărei, adică: școli pentru învățat carte și științi înalte; cea dintîi mitropolie în orașul Suceava; episcopiile de la Roman și de la Rădăuți; monăstirile de la Bistrița și Moldavița, și le înzestră cu de toate trebuincioasele pentru lauda Domnului celui întreit sfînt. El mai tocmi și boieriile mari în sfat, și făcu legătură tare cu Vladislav, craiul leșilor, ca la orice primejdie să sară unul pentru altul și să se ajutoreze. Vestea despre înțelepciunea acestui domn se spune că ajunsese pînă la Roma; iară Papa numea pămîntul Moldovei crăie. Pînă și împăratul din Țarigrad îl lăuda, căci numea pe domnul nostru Basileus, adică împărat, pentru care îi trimise în dar o coroană împărătească. Murind Alexandru-vodă cel Bun și Bătrîn, după o lungă domnie, lăsase țara plină ca un stup cu de toate bunătățile. Dar vrajma ce intră de timpuriu foarte între fiii săi, cum pururea se întîmplă între doi sau mai mulți chivernisitori ai unei țări, aduse oști de limbi străine înMoldova, pe care o prădară și o arseră pe de toate laturile.   Inponcișările dintre Roman-vodă, Petru-vodă, Alexandru și Bogdan-vodă, aduse împărecheri între noroade și aceste împărecheri grămădise asupra bietei țări nevoi și mai mari.   Acest Bogdan-vodă, fiu din flori al lui Alexandru cel Bun, le-o făcu cît de bună leșilor, care necontenit unelteau și turburau lucrurile în Moldova, pentru a in parte-și interes (sic!) și hrăneau nădejdile poftitorilor de domnie.   Și iată cum:   Cazimir, craiul leșilor, trimițînd în Moldova o mare oștire și frumoasă ca să răstoarne din domnie pe Bogdan și să puie pe Alexandru, fiu lui Ilie, Bogdan se prefăcu că se învoiește să se plece craiului și să-i dea cîte 7000 de galbeni pe an; dară cînd apucă bine pe leși într-o pădure, îi birui, așa că puțini au putut să se mai întoarcă teferi în țara lor.   Bogdan-vodă avea un fiu pronumit Ștefan, viteaz cum nu se mai văzuse încă.   Spun, chiar, că se cunoștea într-insul, din vîrsta cea mai fragedă, o agerime de minte de nu putea nici un copil să-l ajungă, și-i plăceau armele cu deosebire. Nici unul din semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte nici la trîntă, nici la voroavă. La vînătoare mi-ți ucidea ursul în luptă dreaptă, înarmat numai cu un cuțit. Pentru aceasta soții lui îl porecleau zicîndu-i Burduja.   El moștenise de la tată-său cutezarea, iuțeala și meșteșugul minții, iară de la bunul său, Alexandru cel Bun, dreptatea, înțelepciunea și inimoșia. După moartea lui Bogdan în bătălia de la satul Răușenii, unde Petru Aron îi tăie capul și-i luă tronul, Ștefan năzui la curtea Vladuluivodă Țepeș din Țara Românească, carele cu brațele deschise și iubire îl primi. Cu ajutorul acestuia, Ștefan intră în Moldova și apucă calea Sucevei, la anul 1458; înfrînse în două rînduri pe Petru Aron și-l fugări în țara leșească. După aceasta chemă pe mitropolitul Teoctist cu toate căpeteniile clerului și călugării, pe toți boierii, boierinașii, curtenii, pe răzeși și popor, în cîmpul numit Direptatea și le spuse că nu din nebunia de a domni a gonit pe hrăpitorul scaunului părintesc, ci din dorința de a face Moldova mare și lăudată. Și, întrebînd pe toată adunarea cu graiul blîndeței, zise:   — Oameni buni, voit-ați voi să vă fiu eu domn?   Toți cei de față într-o glăsuire strigară:   — Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești!   Păru mult bine lui Ștefan cînd se încredință că poporul îl voiește, și după ce fu ales la domnie și i se dete schiptrul (toiagul) și steagul țării Moldovei, care steag avea pe de-o parte capul de zimbru, iară pe de cealaltă Sfîntul George călare, lovind cu sulița un balaur, el intră cu fală în Suceava la scaunul domnesc. Știind că începutul înțelepciunii este temerea de Dumnezeu, cea dintîi treabă a sa fu de a merge la biserică spre a aduce cîntări de laudă celui Preaputernic.   Astfel a treia zi după intrarea sa în Suceava, Ștefan purcese la biserică cu toată fala domnească. La poarta bisericei descălică. Mitropolitul Teoctist, cu episcopii, cu arhiereii, cu o mulțime de preoți și diaconi, îl întîmpinară cu sfînta Evangelie și cu cădelniți din care ieșea tămîia cea binemirositoare, iară cetățenii cîntau laude în cinstea sfintei Treimi, toți cu făclii aprinse.   Cînd Ștefan urcă cea dintîi treaptă, mitropolitul se coborî către dînsul, luă sfînta Evanghelie din mîna preotului ce o ducea și o dete domnului ca să o sărute. Atunci cel dintîi psalt începu să cînte: Vrednic este! Cînd ajunse dinaintea altarului, domnul își luă stema din cap și se închină la sfintele icoane ale Domnului nostru Isus Christos și la a Preacuratei sale mame pe care le sărută.   Atunci episcopul de la Roman îl luă de subțioara dreaptă, iară episcopul de la Rădăuți de cea stîngă și îl duseră în sfîntul altar prin ușile împărătești. După aceea ocoliră sfîntul Pristol de trsi ori, iar psalții cîntau rugăciunile obișnuite la asemenea slujbe, sfîrșind cu Isaiia dănțuiește. Apoi domnul și amîndoi episcopii îngenunchiară dinaintea sfîntului jertfelnic. Mitropolitul, puind omoforul pe capul lui Ștefan, ceti molitva rînduită la ungerea domnilor, după care primi ungerea cu sfîntul mir. La ieșirea din altar, domnul fu dus pînă la jețul domnesc, iarăși de subțiori, de cei doi episcopi.   Și primind binecuvîntarea mitropolitului, domnul veni în mijlocul bisericei, se închină, apoi puindu-și stema strămoșească pe cap ieși din biserică și se întoarse la locuința domnească cu același alai ca la venire.   Trei zile ținură veseliile, în care zile își alese sfetnicii.   În ziua a treia i se înfățișară toți boierii. Domnul sta pe scaunul domnesc și fiecare ceată de boieri trecea pe dinaintea lui și i se închina ca la un domn.   Întîi trecură: logofătul cel mare, vornicul cel mare de Țara-de-jos, cel de Țara-de-sus; pîrcălabul de Hotin; cel de Neamț-, cel de Cetatea nouă, hatmanul și pîrcălab de Suceava; postelnicul cel mare, spătarul, paharnicul, visternicul, stolnicul și comișii.   După aceștia trecură: vornicul doamnei, cuparul, vătaful de păhărnicei, cel de stolnicei, cei doi vătafi de aprozi, cel de tîrg și cel de curte. Apoi credinciosul, cămărașul, vătaful de copii din casă, pivnicerul, toți în capul oamenilor ce cîrmuiau ei.   Mai trecură: velii căpitanii de Suceava, de Iași, de Cotnar, de Soroca, de Tecuci, de Dorohoi, de Covurlui, polcovnicul de curte, stolnicul de cazaci, căpitanul Hătmăniei, Agiei, căpitanul doamnei, ce avea steag de călărași, și alții cu oamenii lor.   Așa se înscăună Ștefan-vodă.   Pe vremea aceea, domnea în Țara Românească Vlad-vodă Țepeș; în țara leșească Cazimir IV; în țara turcului, Mahomet II; în țara ungurului Matei Corvin, și în Crîm, Maengli-Gerai han.   II Ștefan domnul adună la sfat pe mai-marii și bătrînii poporului, împreună cu mitropolitul și zise:   — Boieri dumneavoastră, nu este greu a dobîndi cineva ceva și a-și împlini pofta inimei; greul este cum să păstreze acel lucru, fără nici o clinteală. De aceea și eu v-am chemat să mă ajutați cu sfaturile d-voastră ca să facem moșia rămasă de la strămoșii noștri a fi mare și lăudată, căci zis este: „sfaturile bătrînilor îndreptează calea tinerilor spre bine“.   Unul din boierii de față, zise:   — Mărite doamne, tinerii cei harnici petrec bătrînețe odihnite și lăudate.   Altul zise:   — Întrebarea și sfatul bătrînilor limpezește calea tinerilor și fac pe împărați să domnească fără multă greutate.   Spătarul cel mare adăugă:   — Luminate doamne, războaiele cele cu bună tocmeală fac pe împărații cei tineri să ajungă mari, și la bătrînețe se bucură de rodul ostenelelor lor.   Un căpitan de panțiri spuse:   — Cinstită fie luminata față a măriei-tale! Dacă domnul meu ar voi să ție samă de nevrednicul meu sfat, aș cuteza să-l îndemn a nu aștepta pe vrăjmaș să cadă peste noi; ci mai bine să ne facem ochii patru, să tragem cu urechea in toate părțile, să fim pururea gata de război, ca să putem tăia dușmanului apa de la moară.   Altul mai zise:   — Vrăjmașul nu trebuie lăsat pînă nu-l vom răpune, căci pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești.   Ștefan ascultă și băgă în cap toate sfaturile; iară el cumpănindu-le, pe unele le primi de bune, iar pe altele le mai prefăcu.   Și punîndu-se la lucru, cea dintîi grijă fu a alcătui oastea: puse, deci, de se scrise oamenii, îi împărți în cete, le dete steaguri și le puse căpitani, voievozi, șutași și cetași pe bărbații cei mai cercați în războaie.   Fiecare căpitănie era cu ceata Jui. Astfel în timp de pace oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor, căpitanul de darabani. Ei aveau plete și purtau sănețe lungi. Simenii, a căror căpitănie era aga, se aflau înarmați cu arcuri și cu măciuci în felii; iară armășeii, cei cu bărbi stufoase, erau povățuiți de vel-armaș, în sama cărora erau și tunurile. Numărul acestora se urca la douăzeci de mii de pedestrași. Călărimea se alcătuia din panțiri și lefegii, îmbrăcați în zale de oțel, numărul lor fiind ea de zece mii.   Pe lîngă aceștia, copii[i] de casă și aprozii alcătuiau ceata domnească. Ei erau toți feciori de boiernași, purtau căciuli țurcănești cu pene și dulămi de catifea, cu nasturi de argint. Această ceată era de-a pururea împrejurul domnului lor, și îl străjuiau cu neadormire în vreme de război. Ei păzeau steagul cel mare al țării.   Cînd însă dușmanul se scula cu vrajmă asupra țărei, atunci pîrcălabul de Hotin alerga cu pîlcul lupcanilor; sardarul […] cu cetele lăpușnene; toți ispravnicii cu slujitorii lor; căpitanii plaiurilor, cu plăieșii; toți boiernașii cu oamenii lor de oaste, cu vecinii și slujbașii lor, care erau înarmați cu suliți lungi, cu săbii drepte ori încovoiate, arcuri, sănețe, hangeruri calmucești, toate luate de la vrăjmași în războaie, sau cu securi, topoare, coase, baltage.   Căci Ștefan domnul, nu numai pe ostași și pe boieri, ci și pe „proști” încă îi deprinsese la arme, învățînd pe fiecare cum să-și apere moșia. Dacă afla că vreun prost nu are săgeți, arc și sabie, sau că merge cu mîinile goale în tabără, aceluia, fără milă, îi reteza capul.   Zîzaniile ce Petru Aron umbla să vîre pintre căpeteniile oastei și pintre boieri, făcu pe Ștefan să ceară de la craiul leșilor, de unde fugise, ca să i-l dea în mînă. Cazimir craiul nu se învoi la una ca aceasta.   Atunci Ștefan năpădi în țara leșească și multă stricăciune făcu leșilor. Iară Cazimir craiul, dacă văzu asupra lui urgia domnului moldovenesc, umbla acum să potolească pe Ștefan; și astfel la 1459 făcu pace și legătură ca leșii și moldovenii să trăiască ca niște vecini buni, în frățească înțelegere și să sară unul pentru altul asupra protivnicilor lor; iară Petru fugitul să nu se poată apropia mai mult de Moldova, decît pînă la Smotriț.   Pe vremea aceea turcii se sculară cu război asupra lui Vlad-vodă. Ștefan găsi și el acum vreme cu prilej să răscumpere cetățile Chilia și Ackerman ce căzuseră la păgîni, și la 1465, cu mila Domnului și cu mare vărsare de sînge le și dobîndi, și le întări cu bucate și cu slujitori.   Apoi dete o raită prin Ardeal. Și căzînd asupra săcuilor, le prădă țara. Aceasta spre pedeapsă pentru ajutorul ce dase ungurenii lui Petre Aron, cînd fu cu năvala lui în Moldova. Se mulțămi cu atît deocamdată și se întoarse în țara lui încărcat de prăzile apucate de la ei. Cu aceasta a vrut să arate lui Mateiaș că nu trebuie să se joace cu moldovenii, căci ei nu vor tăbărî niciodată peste alții; dar nici vor lăsa pe alții să tăbărască asupra lor. Și să-i fie învățătură de minte de a mai da ajutor armat protivnicilor Moldovei.   Cu aceste fapte strălucite astupă și gurile unor boieri ce începuseră să cîrtească împotriva lui. Cugetul lui Ștefan era acum să-și facă prieteni pe toți domnii și craii creștini din preajma Moldovei. Pentru aceasta trimise soli la cneazul Simion de la Kiev și ceru în căsătorie pe sora sa, pe nume Evdochia Olelkowicz la anul 1463. Cneazul se bucură din suflet pentru cinstea ce-i făcu Ștefan de a-l avea de cumnat. Și mare veselie fu în Moldova și în Chiev cînd se cununară. Spun să fi fost această doamnă o femeie bună, cu frica lui Dumnezeu, înțeleaptă, cumpătată și cinstită. Dar din nenorocire ea trăi numai trei ani în Suceava, căci muri lăsînd lui Ștefan din astă căsătorie un fiu, Alexandru, și o fată, Elena. Ștefan, după trecerea de alți trei ani, luă de soție pe o greacă din familia împărătească a Comnenilor ce trăiau fugiți în Crîm, pe Maria de la Mangop.   La anul 1466, puse Ștefan-vodă să se clădească monăstirea Putna cu hramul Născătoarei de Dumnezeu. El voi singur să-și aleagă locul pentru altar. De aceea adunînd pe toți boierii și poporul, întrebă cu glas mare: „cine din ei trag cu arcurile mai departe?“   Atunci:   „Trei ostași cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă;   Doi ca zimbrul, ageri, mîndri, nalți ca bradul de la munte,   Pe-al lor umăr poartă glugă, la brîu paloș, și pe frunte,   Cu-a lor lungi și negre plete se scoboar-o neagră țurcă.   Ei, ades cu-a lor săgeată răpezită sus, în nor,   Printr-a fulgerilor focuri, au oprit vulturu-n zbor.   …………………………………………………………………………………..   …………………………………………………………………………………..   — Copii, trageți! eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi ,   Astfel zice domnul Ștefan! iar voinicii amîndoi   Se plec; arcele-și încoardă, trag; săgețile lor zboară,   Spintecă repede vîntul ce dă foc și vîjîiește;   Se tot duc, se duc ca gîndul, și de-abia ochiul zărește   Pe cîmp, departe, departe, locul unde se coboară.   Ura! ‚n ceruri se ridică! urlă dealul, clocotește,   «Să trăiți, copii !» le zice Ștefan ce-acum se gătește.   Sbîrnăia coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt,   Piere, trece mai departe, și-ntr-un paltin vechi s-a frint.   «Acolo fi-vo altarul!» zice falnicul monarc   Ce se-nchină și se pleacă pe războinicul său arc.   «Să trăiască domnul Ștefan !» mii de glasuri îi urează   Și poporul jos pe vale, umilii îngenunchiază.” (v. Alecsandri)   Mateiaș Corvin, neluind nici o învățătură din faptele cele mărețe ale lui Ștefan, ci lăsîndu-se a fi biruit de deșartă mîndrie, ridică o adunătură de peste patruzeci de mii de oameni, se puse in capul lor, și porni împotriva Moldovei. Trecînd munții prin pasul Oituzului și al Dimeșului, ajunse la Roman. Aici, făcînd popas, trimise soli la Ștefan să-i dea, de știre că ori să-i închine țara lui, sau să iasă la luptă.   Pînă una, alta ungurul jefui și pîrjoli Trotușul, Bacăul și Romanul, pornind către Suceava ca să apuce scaunul.   Solii se înfățișară lui Ștefan, care era înconjurat de căpitanii săi cei mari, și ziseră:   — Preastrălucitul Mateiaș Corvin, craiul Ungariei și al Boemiei, suveranul nostru și al vostru, ne trimite să-ți spunem că el este în țara cea supusă crăiei sale, și tu, ori din neștiință, sau că te prefaci a nu ști nimic, nu ieși înaintea lui cu daruri ca la un stăpîn. Deci, mărirea sa craiul a hotărît ca, de nu vei merge îndată să te închini lui, o să te pedepsească după cum ți s-a cădea.   Toți oștenii de față se încruntară cînd auziră aceste vorbe defăimătoare pentru domnul și țara lor.   Ștefan răspunse solilor:   — Mergeți la stăpînul vostru și-i spuneți că această țară n-a cunoscut niciodată vreun stăpîn străin. Și să știe el că pînă mai stă un moldovean pe picioare și cu sabia în mînă, ea nu se va închina nimărui. Astfel au fost obiceiurile părinților noștri. În curînd avem să ne întîlnim piept la piept.   Solii se mai încumetară a răspunde:   — Doamne! dară Matei Corvin este in țară, și mai mult de jumătate este în puterea lui.   Însă Ștefan le zise, rînjind pe sub mustață:   — Pămîntul Moldovei este o plămădeală de sîngele veneticilor ce au cercat să o robească.   Solii plecară.   Iară Ștefan purcese din Suceava cu toate oștile sale și se așeză între rîurile Moldova și Someșul, de unde priveghea toate mișcările ungurului. Ungurii, tot oameni cercați în războaie, lăsară calea despre Suceava și veniră la Baia.   Ei, văzînd oastea moldovenilor puțină la număr, pe român blînd și smerit, cum l-a lăsat Dumnezeu pe el, nu se mai putură înfrîna, ci se deteră la nelegiuiri, de care mintea omenească se înfioară.   Ei nu știau că Ștefan era la osteneală fără preget, la odihnă fără desfrînare, la primejdii fără frică, carele a cinstit pe a sa seminție cu înțelepciunea și vitejiile sale, și nu s-a fălit niciodată cu faptele strămoșilor săi, nici a luat vreodată numele lor în deșert. Căci iată-l că prinzînd limbă despre starea lagărului lui Mateiaș, numai cît veni în grabă cu pedestrimea dinaintea cetății Baia, noaptea, și aflînd că ungurii sunt dați cu toții beției și desfrînărilor, nu pierdu nici o clipă, ci căzu asupra lor ca o mînie dumnezeiască și ca un duh de vifor și puse de aprinse cetatea de trei părți.   Cu cît noaptea era de întunecoasă beznă, de-și dau ungurii cu mîinile în ochi fără să vadă ceva, fără să se poată apuca de arme, cu atîta lumina focului neașteptat îi orbi și-i zăpăci, încît ei rămaseră ca niște buimăciți căci nici știau încotro să fugă; pe cînd oastea lui Ștefan plină de bărbăția domnului lor îi tăiau ca pe niște ciuperci. Cea mai mare parte din unguri prinseră a fugi; dar unde să găsească scăpare de sabia lui Ștefan și a moldovenilor lui? Unde să se adăpostească? Că nici în bortă de șarpe n-aveau loc de mînia și agerimea românilor, că țăranii îi vînau prin zăvoaie și prin munți, și-i tăiau cu coasa, și cu fușturi, și cu topoare. Și tăiară moldovenii fără milă pînă la ziuă. Flăcările ce se întinseseră peste toată cetatea ca un potop pe de-o parte, brațele cele vînjoace ale oastei lui Ștefan pe de alta, și pe lîngă acestea, cetățenii cu femeile și cu copiii, zvîntară pe trufașii de unguri, încît într-o singură noapte pierdură la zece mii de oameni. Însuși Mateiaș craiul scăpă de moarte ca prin urechile acului, cu o lovitură de săgeată în spate. Astfel poticălește Dumnezeu pe cei mîndri și nesățioși la inimă. Berendei ce se afla în tabăra lui Mateiaș, nădăjduind să-i pice domnia Moldovei, căzu mort; iară Petru Aron scăpă teafăr și fugi în țara leșească. Aceasta s-a întîmplat la anul 1467. Cei ce scăpară cu fuga nu se opriră decît după ce trecură munții. Mateiaș fu bun-bucuros că a scăpat cu viață. Adică fuga e rușinoasă, dar la urmă e sănătoasă. Plin de rușine el poposi la Brașov; apoi de acolo merse la Cluj și în ziua de Sfîntul Ștefan puse de omorî pe un căpitan român, anume pe Mihu, pe care îl prinsese și ungurenii în acest război, drept răzbunare.   Asupra acestei biruințe, Ștefan aduse mulțămire lui Dumnezeu, căci el se ferea de a cădea în păcatul trufiei. Niciodată el nu se fălea cu biruințele sale, ci totdeauna, după o izbîndă, alerga cu brațele întinse la altarul lui Dumnezeu și se închina.   Tot apusul și răsăritul se umplu de faima acestei biruințe. Craiul leșesc creștea de bucurie că dușmanul său Mateiaș fusese bătut; iară sultanul Mahomet pizmuia pe Ștefan și se da de ceasul morții cum de nu putu și dînsul să biruiască pe Mateiaș craiul.   Ștefan nu putea să uite răul ce făcuse țării sale Mateiaș craiul. Pentru aceasta el intră de-a doua oară în țara Ardealului de bătu aspru pe săcui. Mateiaș, înghițind rusinea ce pățise și văzînd că n-are încotro, căzu la pace. El îmbună pe Ștefan dăruindu-i trei castele în Ardeal, ca să fiepe sama sa: Ciceiu lîngă Someș, Cetatea de Baltă lîngă Tîrnova și Balvanul în ținutul secuilor, la anul 1468.   III Ștefan-vodă știa că un neam merge spre propășire prin pace. Și el o dorea și o căuta. Se dusese vestea de judecățile lui. La curtea domnească nu se știa ce este minciuna; zavistia era legată, pizma ferecată, înșelăciunea izgonită, strîmbătatea de istov împilată; dreptatea pe scaune împărățea, și nu ea lui vodă, ci vodă ei supus și slujitor era! De apuca armele, de la ea se sfătuia; de judeca, pre dînsa asculta; de cinstea pe cineva cu ceva, ei îi urma și toate ca o slugă din poronca ei le făcea.   Tătarii, seminția ce trăia mai numai din jafuri și prăzi, năvăliră în Moldova. Ștefan îi întîmpină cum știa el. După ce-i bătu de nu se alese nici pulberea de ei în două bătălii ce le dete la Lipinți, aproape de rîul Nistru, apoi în a treia îi zdruncină cu desăvîrșire; ba încă și pe Carzic, fiul hanului Maniac, îl prinse și-l aduse la Suceava. Hanul spumegă de mînie și turbare, cînd auzi de una ca aceasta.   Și deci trimise lui Stefan o sută de călăreți ca să-și ceară copilul. Tătarul socotea să sperie pe cel ce nu știa ce este frica și în vorbele ce trimise lui Ștefan amestecă fel de fel de cuvinte de amenințare. Iară Ștefan voi să-i mai arate o dată cu cine are a face. Buna-cuviință nu se dezlipea de buzele lui. El nu zise nici un cuvințel de înfruntare pentru tătarul cel ce nu știa să-și puie strajă gurei, dară porunci de aduse înaintea solilor pe fiul hanului și puse de-i zbură capul. Apoi zise de trase în țeapă pe toți solii, afară de unul, căruia, tăindu-i nasul și urechile, îl trimise la domnul său să-i spuie cele ce văzuse.   După ce înmuie îndărătnicia tătarului și-i ținlui îndrăzneala cea nerușinată la hotare, la anul 1469, se năpusti a treia oară asupra Ardealului și dete secuilor o snopeală de le scăpără măselele. Și le se căzu o asemenea pedeapsă, căci Mateiaș craiul dete oaste fugitului Petru Aron ca să vie să scoată pe Ștefan din domnie. Dar nu le ajută norocul, căci oastea se risipi cum văzu pe domnul Moldovei înaintea lor, ba încă prinse viu și nevătămat și pe fugitul Petru și puse de-l ucise.   Pe vremea aceea turcii băgaseră groaza în tot Apusul. Nelegiuiții agareni se revărsau ca un potop peste ținuturile creștinilor și le înghițeau pe ele. Nu numai atît. Focul, sabia și prada erau mujloacele prin care se făceau ei cunoscuți pe oriunde ajungeau. În cetățile pe care ei le cuprindeau nu mai lăsa piatră peste piatră, și rădea totul din fața pămîntului.   Dacă cădeau peste vro seminție, ori trebuia să se turcească acea seminție, sau să se istovească. Căci nelegiuiții de păgîni pe oameni îi făceau bucăți, bucăți, sau îi tîrau în robie, pe femei le vindeau ca pe vite, pe fecioare le necinsteau și le făceau cadînele lor, iar pe copii îi luau în iatagane ori în suliți și-i ucideau. Ștefan se luase de gînduri și i se zburlea perii în cap la auzirea unor astfel de grozăvii. El vedea bine că ursul joacă prin vecini și că nici el nu va fi cruțat. Leșii începuse a-și da arama pe față. Ștefan însă își ținea cu sfințenie legăturile ce avuse cu dînșii, pe cind ei sumuțase asupra lui Ștefan pe tătari și pe fugitul Petru în atîtea rînduri.   Toate țările papistașe din apus, cu papa al lor în cap, îndemnau pe leși și pe unguri, ca pe niște papistași ce erau și ei, să se înțeleagă între dînșii și în unire cu domnii creștini din Moldova și din Țara Românească să dea aprig război nelegiuitului agarean, care venea ca lăcustele de nu se mai sfîrșea.   Dară acești doi domni pofteau fiecare pentru sine să aibă aceste țări, ba încă călugări de ai papei cutreierau țările și cerca să le papistășească. Asemenea și popii calvinilor umblau cu șoșele, cu momele să le calvinească. Pentru aceea în țările românești, în gurile tuturor nu auzeai altceva zicîndu-se decît Țara și Legea. Și avînd pe domnii lor de căpetenii vrednice le și apărară. Deși Ștefan nu privea cu ochi de cumătră aceste cugete ale leșilor și ungurilor, totuși se plecă a asculta glasul creștinătății și legătură făcură între dînșii ca să înfrîneze mîndria și cutezarea turcului.   Dar cum zavistia face frate cu frate să se sfîșie ca niște cîni, iată că Ștefan-vodă puse în gînd a bate pe Radu cel Frumos, domnul Țării Românești, pe carele turcii îl înscăunaseră și era iubit de dînșii, și a-ntrupa țara lui cu Moldova, ca unii ce și locuitorii ei români erau.   Deci la 1470, el năvăli în România, îi prădă marginea și arse Brăila.   Radu-vodă, văzînd atîtea răutăți în țara lui, adună în grabă oștire și se revărsă asupra Moldovei la anul 1471. Cîțiva boieri de-ai lui Ștefan, care erau în înțelegere cu Radul, căutară să răstoarne pe domnul lor, care se afla atunci cu oștirea la. Vaslui. Aici se descoperi vînzarea. Boierii cei nemulțămiți chibzuiseră ca îndată ce va intra Radul cu oaste în Moldova, ei să ridice răzmiriță, să puie mîna pe Ștefan și să-l dea în mîinile Radului. Căpeteniile acestei vînzări nelegiuite erau: Negrilă paharnicul, Alexa stolnicul și Isaia vornicul. Ștefan-vodă puse de le tăie capetele în fața oastei.   Auzind apoi de năvala Radului-vodă, el îi ieși înainte cu oastea lui și se întîlniră la satul Soci. Aici ar fi locul să plîngem și să dăm tuturor pe duhul dihoniilor. Cînd pizma, și răutatea își vîră coada printre frați, vai de casa aceea! Și mult sînge frățesc curse aici la Soci. Era o durere să fi văzut cum două căpetenii de același neam, îmbăibătînd pe frații din tabăra lor, să taie fără milă pe cei de un sînge cu dînșii.   Oștile din amîndouă părțile se loviră ca niște turbați. Dară moldovenii răzbiră pe români și-i puseră pe goană. Cei mai mari căpitani ai acestora căzură în mîinile moldovenilor, împreună cu toate steagurile și o mulțime do prinși. Ștefan puse de tăie pe toți prinșii, afară de Stan logofătul și Mircea comisul. După această izbîndă, Ștefan se întoarse la Suceava, și dete mulțămită Domnului pentru biruința ce cîștigase. Și trei ani ținu pacea, timp în care Ștefan făcu multe îmbunătățiri țării sale.   Dar gîndul lui nu i se lua de la unirea țărilor surori. Și fiindcă aceasta nu se putea face decît în putere de arme, se hotărî a-și vedea visul cu cehii. El era încredințat că amîndouă țările fiind sub o cîrmuire înțeleaptă și sub mîna unui viteaz, va putea să ocrotească pe creștini de asuprelele nelegiuitului vrăjmaș al sfintei cruci. Aflînd papa de la Roma de acest cuget al lui Ștefan îi trimise ajutor o sumă de bani, ca să poată duce greul războiului. Leșii și ungurii […] pizmuiau pe Ștefan în ascuns de numele cel mare ce-și dobîndea și puneau piedici în loc să-l ajutoreze. Se găti deci de război și porni cătră Muntenia. Ajungînd la Milcov împărți steaguri pe la cete în ziua de 8 noiemvrie 1474 și la 15 ale aceleiași luni întîlni oastea Radului-vodă la locul ce se zice Cursul sau Isvorul apei.   De astă dată Radu-vodă strînsese multă oaste simbriașă. Dară și Ștefan era înconjurat de cetele cele mai încercate la război.   Se luară la luptă. Da și unii, dară și ceilalți nu se lăsau mai pe jos. Trei zile ținu bătălia și nici unii pe alții nu se putură dovedi. Radul, văzînd că nu e loc de cîrmeală, că oastea i se înmoaie, dete dosul în a treia noapte, lăsîndu-și locului morții și răniții.   Ștefan se luă după dînsul, și cît colea îl urmărea, fără a-i da pas să se prea depărteze. Radul nu se opri decît la București. Văzînd că se apropie Ștefan, el o tuli la turci. Ștefan cuprinse citadela numită „Cetatea Dîmboviței” care se afla lîngă București, pe înălțimile malului nordic al Dîmboviței, și aici află familia și toate avuțiile lui Radu. El trată pe doamna Voichița și pe fiica-sa Maria cu toată buna-cuviința, și totdeodată dete oștilor sale cele mai aspre poronci ca nici un fir de păr să nu se clatine de pe capul locuitorilor.   Trei zile cît stete Ștefan aici le petrecu în veselie și în sărbători, trimițînd sol la Cazimir craiul pe Turculeț cu de steaguri în dar.   Aflînd însă că domnul Ardealului a intrat în Moldova cu vrajmă, luă cu sine pe doamna cu fiica sa, încărcînd visteriile domnești, și tot ce cuprinsese de la Radu, și se înturnă la Suceava, după ce lăsase demn în Țara Românească pe un Laiot Basarab. Cum ajunse, frecă ridichea celor 6.000 de ardeleni ce veniseră cu sare și cu piper, și-i opinti peste munți. După care, trecînd însuși munții, cuprinse țara secuilor, și adună dintr-înșii o samă de oaste, numindu-se domn al lor, cu care plecă să întîrnpine pe turci.   Tot atunci Ștefan primi carte de la împăratul (șahul) persienilor, prin care îi făcea cunoscut că înfrînsese pe turci. Șahul ruga pe Ștefan ca să mijlocească la domnii și împărații din Apus să se scoale cu toții împotriva turcilor și el însuși, șahul, se lega să sară și dînsul.   Radul, întorcîndu-se cu 15.000 de turci și alți atîția simbriași, luase în goană pe Laiot și-l fugări pînă la Bîrlad, prădînd în dreapta și în stînga.   Pe de altă parte turcii, îndîrjiți de papara ce mîncase din mina persienilor, voiau să-și scoată focul pe români și intrară pe de toate părțile și cuprinsese o bună parte din Moldova.   Ștefan își căută oștirea și văzu că ea se alcătuia din: 40.000 români, 2000 leși și 5000 secui, cu care ieși înaintea vrăjmașului din sus de Vaslui. Iară turcii, numai cei de sub ascultarea lui Soleiman pașa erau 120.000 și înaintase pînă în valea Racovei aproape de Bîrlad.   Oștile protivnicilor se alcătuiau din toate limbile păgîne din răsărit. Ele se înșiruiseră pentru bătălie astfel: turcii, arnăuții, cîteva cete de munteni și de tătari erau puși în aripa stîngă; limbile din Asia și din Africa, cu arapii și abisinienii, erau în aripa dreaptă; la mijloc erau puși otomanii, ienicerii și spahii[i].   Ștefan avea in aripa dreaptă pe secui și o mare parte din țăranii moldoveni, pe lingă care și vro cîteva steaguri de darabani, panțiri și călărași; în aripa stingă puse pe toporanii armați cu securi, pe codreni, porecliți pieptul țării, pentru că aveau datoria să apere Moldova de tătari și pe vînătorii cei mai vestiți de săgetași dibaci. Iară la mijloc erau cei două mii de leși, curtenii, fruntea călărașilor, tunurile, tighinenii și boierii cu militarii lor. Pe lîngă aceștia Ștefan-vodă puse cîteva pîlcuri de țărani să se ascunză prin păduri în preajma locului de bătălie, în cîteva puncte, cu trîmbițe și cu buciume. Ei aveau poruncă ca să facă larmă mare, cînd vor auzi semnul ce li se va da, astfel să crează vrăjmașul că vine în ajutorul lui Ștefan oaste din toate părțile.   Aici era inima și sufletul Moldovii! Toate bisericele erau deschise și rugăciunile nu încetau pentru biruința creștinității asupra protivnicului, gonitorul crucei. Locuitorii cei neputincioși cu femeile și copii, cei ce rămaseră pe acasă, erau postindu-se de mai multe zile, și cu genunchi plecate, își trămiteau rugăciunile lor la Cel-a-toate-văzător, ca o tămîie bine-mirositoare. În această bătălie era pusă toată nădejdea creștinității din răsărit și din apus pentru scăparea ei de sub jugul necredincioșilor agareni.   Ștefan, și dînsul, înainte de a se începe lupta, puse de se făcu o sfîntă liturghie înaintea oștilor. Arhierei, protopopi și preoți, îmbrăcați în sfintele vestminte, după liturghie, îngenunchiară împreună cu toată oastea și cu domnitorul și cetiră o rugăciune ca să dea Dumnezeu putere brațelor creștinilor spre învingerea vrăjmașilor numelui lui Dumnezeu.   Apoi Ștefan-vodă, ridicîndu-se și pe cînd încă toți stau în genunchi, arzînd de dorința de a asculta graiul domnului lor, el zice cu viers tare, ca să fie auzit de cei mai mulți din ostași:   — Doamne, știu că ale tale sunt biruințele; noi nimica suntem înaintea feței tale, și eu cel mai umilit. Știu că numai cu cuvîntul poți să răstorni pămîntul, cerul și toate tăriile. Știu iarăși că voiești ca numele tău să fie mărit și lăudat de toată suflarea.   Tu dară, cela din înaltul ceriurilor, vezi zdrobirea de rărunchi cu care toți te rugăm, milostivește-te asupra noastră și trămite biruința ta cea neînfrîntă și fă, stăpîne, ca aceste brațe să înfrunte cu bărbăție valurile necredincioase ce stă înaintea noastră, și să curețe sfînt locul tău de spurcatele călcări ale barbarilor, spulberîndu-i de pe fața lui. Laudele ce-ți vor aduce creștinii pentru această izbîndă vor amuți pîngărita gură a celor ce te hulesc, și sfînta lege a părinților noștri se va înălța.   Apoi, întorcîndu-se cătră ostași, zise:   — Ostași și dragii mei moldovenii întreaga creștinătate își întoarce ochii cătră noi. De la voi își așteaptă mîntuirea. Dumnezeul puterilor este cu noi și în numele său ne-am ridicat ca să ne dobîndim mîntuirea, iară nu să asuprim.   Înainte, copiii mei, și să nu ne oprim, și să nu ne odihnim, și să nu ne hrănim cu nimic, pînă nu vom răpune pe vrăjmaș, carele vine să ne răpească pămîntul, femeile și copiii noștri ca să-i turcească și să-i pîngărească. Să murim mai bine cu arma în mînă decît să cădem robi la acești necurați și vrăjmași ai omenirii. Înainte, zic, și tot înainte!   Graiurile lui Ștefan atîta putere aveau, încît și cei ce nu le auziseră le simțiră, și toți într-o glăsuire, ridicîndu-se de la pămînt, strigară:   — Înainte! și tot înainte pînă ce vom birui.   Și la 17 ianuarie 1475 avu loc această luptă uriașă spre izbîndă creștinilor.   Oștile se puseră în mișcare și veneau unele asupra altora ca talazurile mării, și se încăierară.   De abia se începu bătălia și Dumnezeu veni în ajutorul creștinilor, căci deodată se ridică o negură ziua în amiaza mare de nu se vedea om cu om, alăturea fiind. Groaza intră în inimile spurcaților de ciutaci. Pe lîngă acestea țăranii de prin păduri începură să facă o larmă de gîndeai că oamenii din tot pămîntul vin din toate părțile cu mare cu mic să ia la mijloc pe turci.   Atunci Ștefan se repezi și el cu toată sila și căzu peste necredincioși ca un talaz de apă, care să-i cotropească pe toți deodată. Turcii, zăpăciți de negură, zăpăciți de zgomotele și urletele de prin păduri, iară mai zăpăciți de greutatea brațelor oastei lui Ștefan, de bubuitul tunurilor, de pocnetul sănețelor, de șuieratul săgeților și de zăngănitul săbiilor, înmărmuresc de spaimă. Voiră ei să se mai oprească oarecum, dară ca unii ce erau lipsiți de credința în adevăratul Dumnezeu li se părea că a căzut asupra lor cu război toți dracii din iaduri. Ei vedeau cum alăturea cu dînșii cădeau soții scăldați în sînge, vedeau leșurile celor omorîți, auzeau suspinele și plîngerile lor, dară nu vedeau dincotro le vine moartea. Atunci o parte din ostași se-nmoaie la inimă și prinde a da zorul. Cealaltă o urmează. Iară Ștefan domnul, prinzînd de veste de una ca aceasta, se năpustește și mai cu tărie asupra lor, și-i tăia fără milostivire, și-i călca și-i zdrumica ca pe furnici. Înfrîngerea fu desăvîrșită. Cei ce scăpau de sabia moldovenilor se înecau în rîul ce curgea pe la spatele ordiei lui. Turcii acum fugeau, iară moldovenii îi urmăreau și-i chisăgeau de nu mai știau pe unde se află. Cei mai aproape de păduri umplură tufele și stau acolo tupilați ca niște hostiomangheri. Moldovenii, dînd peste dînșii, îi buchisară cu tufanal ca pe gadine.   Cei ce mai rămaseră o apucară spre apa Smilii. Ștefan-vodă însuși cu cei două mii de leși și cu călăreți moldoveni îi fugăresc pînă la Siret, la Ionășești. Acolo, cei ce putură, trecură rîul, pentru care și pînă azi îi zice locului aceluia Vadul turcilor. Pe alte cete de turci, luîndu-le în goană, i-au urmărit pînă la Dunăre, omorîndu-i fără cruțare.   Și mare pagubă, și maro stricăciune suferiră turcii în bătălia aceasta. O sută de mii de turci au pierit în luptă. Patru pași turci, o sută de steaguri și mulți ostași au căzut robi. Pe cei mai de rînd ciutaci, Ștefan puse de-i ucise. Trei cruci mari de piatră ridică vodă pe locul de bătălie, pentru amintirea acestei biruințe.   El trimise în dar lui Cazimir craiul mai multe steaguri și robi din turcii prinși și mai însemnați; asemenea și lui Mateiaș craiul și lui Papa Sixt IV. Astfel Ștefan muie gîrbița și înfrînse trufia spurcaților agareni. Iară Mateiaș craiul, fără frică de Dumnezeu și fără rușine de omenire, scrise cărți la Papa și toți împărații și craii creștini, că el ar fi săvîrșit această biruință strălucită, căci el prin oamenii săi, povățuiți de Ștefan, zicea că a răpus pe păgin. Cu chipul acesta înșela pe Papa de la care primea bani ca să ajutoreze pe Ștefan; înșela și pe Ștefan, căci și ce bruma ajutor în oameni îi da era foarte slab.   Oastea lui Ștefan dădu peste o pradă nemaipomenită. Arme încărcate cu aur și pietre scumpe, haine muiate numai în fir, bani, argintării, mătăsuri, erau cu prisos în mînile fiecăruia, încît oastea nu mai știa ce să facă cu ele și le vindeau pe nimic.   Ștefan-vodă puse de se făcu prin toate bisericile slujbă, mulțămind lui Dumnezeu pentru biruința ce le-a dat. Și așa se puse oastea să se odihnească întru lauda Domnului.   Iară el scrise cărți la toți domnii și împărații creștini, în care cărți zicea:   „Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu voința Fecioarei cea fără prihană, maică a Domnului nostru Isus Christos, am călcat sub picioare oastea cea grozavă a nelegiuiților păgîni, alcătuită din 120.000 de ciutaci. Să nu socotiți, fraților, că spurcatul de turc se va opri aici. Tot răsăritul fiind în puterea lui, el se va scula cu leaota de limbi păgîne din răsărit, și va veni ca gînd să-și spele rușinarea ce a pățit. Deci uniți-vă în cuget, pentru dragostea, pentru dragostea (sic!) și lauda sfintei noastre religii, și-mi trămiteți pe uscat și pe mare ajutoruri, ca să pot învinge nemernicia păgînătății și să zdrobesc grumazul spurcăciunilor de agareni. Căci să aveți în vedere că Moldova este poarta creștinătății. Și de mă vor bate pe mine, apoi nici de voi nu va fi bine. Turcul vrea, nici una nici două, să supuie puterii sale tot Apusul. Și astfel să nu faceți.“   Izbînzile purtate de Ștefan-vodă întru nimic nu înțelepți pe vrăjmașii lui. Turcii înghițiră rușinea pățită, și căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete. Pentru aceasta puseră să se facă mari pregătiri de război.   Ștefan sta înăuntru țării și trăgea cu urechea în toate părțile ca să vază de unde are să vie furtuna. Supușii săi îl iubeau, nevoie mare; căci prin singura sa vitează îndrăzneală, și inimele tuturor alina, și de nădejdea biruinței îi umplea. Cînd ieșea înaintea celor ce se nădăjduiau numai în brațele lor și pe moldoveni mai-nainte îi înghițea, el bătea pre unii cu tărie, oprea pe alții cu chibzuirea sfatului, iară pe ceilalți ca pe o pulbere îi împrăștia și rămînea biruitor.   Apusul se mira de vitejia lui, pentru care Papa de la Roma, ca să-l îmbărbăteze și mai mult, îl numea Ostașul lui Christos.   Într-acestea Ștefan-vodă odihnea oastea după bătălia cea mare de la Valea-Racovei. Ea era tăbărită pe din susul Siretului pe o movilă mare. Cînd, se pomeni cu veste de la starostele din Crăciuna că românii vin asupra lui cu oaste. Această știre umplu de amărăciune inima lui Ștefan-vodă. El se întristă mai mult de nerozia Radului-vodă, cum să se dea el atîta turcilor, în loc să se înfrățească cu creștinii și să fie apărător crucii.   Trămise deci să-și adune oastea, căreia îi dase drumul, și porni pe cunoscutul său Șendrea hatmanul, înaintea protivnicului cu ca oaste putu aduna în pripă.   Această oaste întîlni pe români, se încumase în vitejia sa și primi cu voinicie lupta. Radu-vodă, cum văzu puținătatea moldovenilor, căzu cu tot greul asupra lor și le sparse oastea cea mică ce o aveau, pierind în acea bătaie chiar Șendrea hatmanul.   Ajungînd încă Ștefan-vodă cu ai săi la Rîmnic, se încinse atunci o bătălie grozavă. Sîngera inima lui Ștefan, cînd vedea pe frați cum se junghiau unii pe alții. Dară n-avea ce-și face capului. După o luptă crîncenă, Ștefanvodă dovedi pe Radul și-l răzbi. Radul prinse a fugi, iară Ștefan dete voie oștilor sale să prade marginile Munteniei timp de trei zile. Și atîta pagubă făcură de să te ferească Dumnezeu.   Atunci boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. Se hotărî ca de aici înainte hotarul într-amîndouă țările să fie Milcovul, căci pînă atunci fusese Trotușul. Și astfel Moldova a dobîndit cetatea Crăciuna cu ținutul ei ce se chema Putna; iară Ștefan puse pîrcălabi pe Vîlcea și pe Ivan.   De aici Ștefan-vodă cu toată oastea se întoarce pe apa Bîrladului în sus, trămițînd craiului Cazimir în dar 36 steaguri luate în astă bătălie, și cîteva lui Mateiaș craiul.   La Vaslui, Ștefan domnul puse de se înălță o biserică pe numele Sf. Ioan Prediteci întru lauda izbînzilor pînă acum cîștigate, cum și case domnești tot acolea.   După acestea el se întoarse la Iași, unde dete poruncă să se clădească biserica Sfîntului Neculai. Și, plecînd la scaunul său în Suceava, fu primit cu mare cinste de locuitori, ostași, preoți, boieri, mitropolitul și solii ce veniseră de pe la împărății.   Spun că mitropolitul și tot clerul cel mare dete lui Ștefan-vodă crucea și Evangelia să o ia în mînile sale. Așa este datina să se facă unui împărat ce se întoarce biruitor de la război împotriva necredincioșilor.   După care Ștefan porunci să se ridice biserica Sfîntului Dimitrie. Apoi se cunună cu domnița Maria, fata lui Radu-vodă, iar pe muma ei Voichița o trămise îndărăt cu mare cinste la Radu-vodă. În acea zi împărți daruri mari pe la cei mai viteji ostași, răsplătindu-i pentru osîrdia lor și înălțîndu-i pe mulți din popor la rangul de boieri.   Tot atunci se înfățișară și solii veniți. Mateiaș, craiul ungurilor, voia să dezlipească pe Ștefan de prietenia ce legase cu Cazimir, craiul leșilor. El îi făgăduia marea cu sarea și ajutoruri însemnate împotriva turcilor. Dară Ștefan nu se înduplecă a-și călca cuvîntul.   Cazimir craiul, iarăși, temîndu-se să nu se împrietenească cu Mateiaș, îl invită prin soli ca să facă din nou jurămînt de prietenie. Se întristă Ștefan in sufletul său cînd văzu bicisnicia acestor domnitori. El știa că turcul îi spune verde în față că voia să-i ia țara să o robească. Acești domni, ce se ziceau creștini, umblau cu șotia. În sfaturile lor domnea viclenia. Vorbele lor nu plăteau nici două cepe degerate. Erau talere cu două fețe. Ei făgăduiau ajutoruri, și cînd colo, la nevoie, te miră cu ce ciurucuri de oștire veneau să zică că se țin de cuvînt.   Veseliile ținură mai multe zile la curtea lui vodă și în toată țara. Iară Ștefan dete drumul de la robie unui fiu de pașă, și trămise soli la Țarigrad cu plîngere împotriva turcilor, care tot dau năvală în țară și jecmănesc. Și scrise carte în care zicea că anul trecut o samă de haidamaci turci veniseră să prade țara, fără știrea stăpînului lor, padișahul, negreșit. Că el, Ștefan, le-a dat o bruftuială de-or pomeni-o și pe cealaltă lume. Că n-a putut să-i istovească pe toți. Se ruga deci, ca pe puținii ce au izbutit să treacă Dunărea, să-i trămită ca să-i pedepsească precum li se cade Turbă sultanul de mînie, intrînd toți dracii într-însul, cînd ceti cartea. Nu-i era lui destul durerea că pierduse atît amar de oaste? Nu-i era lui destul că nu putea mistui rușinea ce pățise? Mai trebuia să și rîză de dînsul?   Sultanul aruncă la închisoare pe soli. Apoi, luîndu-și sama, le dete [drumul], sa se întoarcă pe jos acasă. Atunci trămise o flotă spre Crîm care cuprinse Caffa prin înșelăciune, și ucise pe toți neguțătorii creștini de acolo; arse și toate corăbiile moldovenești de pe Marea Neagră, ce se aflau în preajmă.   După luarea cetății, corăbiile genovezilor căzură și ele în puterea turcilor. Una din aceste corăbii, ce era încărcată cu tot felul de bogății răpite, avea 122 de tineri creștini. Pe aceștia îi ducea la Țarigrad ca să-i turcească. Cînd fură în. mijlocul mării se ridică o furtună și corabia aceasta se rătăci de celelalte. Atunci și corăbierii se răsculară,uciseră pe toți turcii din ea și se îndreptară spre Chilia, unde ajungînd, se închinară lui Ștefan. Acesta, temîndu-se să nu fie niscai iscoade de la protivnici, puse mîna pe genovezi și-i robi. Apoi îi dete în dar pe la boierii săi cei mai credincioși din Suceava. Iară cînd fu cu venireaturcilor din anul următor, acești genovezi se pribegiră de năvala cea groaznică ce făcură turcii și de bejenia sucevenilor, și fugiră în țara leșească, scăpînd cu fața curată. De aici se întoarseră în țara lor.   Apoi turcii înconjurară cetatea Ackermanul care li se supuse. Totuși turcii puseră de o dărîmă pînă la pămînt. Ștefan purcese cu puțină oaste ce avea la îndemînă, cuprinse din nou cetatea și trecu prin ascuțitul săbiei toată suflarea turcească ce găsi acolo.   Auzind și de acestea, sultanul Mohamet unde bolovăni niște ochi ca de năbădăios, și răcni ca un turbat:   — Toată oastea împărăției mele să se puie în mișcare, să meargă să smerească neomenirea acelor ghiauri; iară pe Ștefan acela, tîlharul, să mi-l aduceți cu nepus în masă, viu sau mort.   Ștefan începu și el a se găti de război. Și deci fiind încunoștințat de pregătirile cele uriașe ale turcilor, trămise cărți la Cazimir și la Mateiaș, craii. Le spune ce au de gînd turcii să-i facă și le aducea aminte legătura ce aveau între dînșii de a se ajutora la vreme de nevoie.   Cazimir își ceru iertăciune că nu poate, dară zicea că a trămis la sultanul un sol de pace. Vorbă să fie, că tîrgul se face. Mateiaș craiul zise că și el avea să-și apere marginile țării sale de turci. După care Ștefan își întocmi oastea sa cum putu și aștepta.   Într-acestea turcii așezau cinci poduri peste Dunăre. Totdeodată veni veste lui Ștefan că 30.000 de tătari au năvălit despre Marea-Neagră, cuprinzînd țara pînă la orașul Ștefănești și robind pînă la 15.000 de suflete, femei și copii de-ai răzeșilor. Ștefan găsi cu cale să răpuie mai întîi pe tătari. Și așa zbură înaintea tătarilor. Nu departe de Nistru îi întîlni și începu a le da pe foi și a-i freca la trei coaste. Trei zile ținu această bătălie. Tătarii în cele din urmă o rupseră de-a fuga. Așa fugă nu s-a mai văzut pînă atunci. Dau unii peste alții ca orbii; se împingeau unii pe alții, se împingeau, se ciocneau, lepădară armele și săgețile, șelele de pe cai și vestmintele, ca să fie mai ușori de fugă și veneau valvîrtej oamenii și caii pînă ce cădeau unul peste altul în Nistru de se înecau.   Ștefan le luă din mînă pe cei robiți și-i trămise pe la casele lor, dăruindu-i cu ce apucase de la tătari. Mai mult de jumătate pieriră din tătari în această luptă. Apoi ca un fulger se răpezi la Dunăre. În zadar încercară boierii să oprească trecerea turcilor. Puse tunurile într-înșii, lovindu-le vasele. Curgeau săgețile și gloanțele asupra lor. Dară păgînime era cîtă frunză și iarbă. Sultanul însuși era cu dînșii. Dacă văzu că nu poate să-i dovedească, Ștefan se trase prin păduri în calea turcilor. Ținîndu-se la pîndă, oastea lui Ștefan ieșea cînd le venea bine și da turcilor cîte o hărțuială bună. Astfel făcu Ștefan mai multe zile, pînă ce le omorî ca la 30-000 de ciutaci. Văzînd sultanul primejdia în care se afla, porunci de se despărți oastea în cete foarte mari, care se săvîrșiră asupra țării, cu gînd ca să înconjoare pe Ștefan.   Acesta mai trămise încă o dată la Cazimir craiul un sol ca să-l roage a-l ajutora cu 12.000 de ostași. Dară fu de surda.   Ștefan-vodă adună la sfat pe toți boierii cei mai bătrîni și mai cercați în războaie, și-i întrebă: „bate-se-vor la cîmp deschis, sau din ascunsurile pădurilor?“ Aceștia răspunseră că deoarece turcii sunt atît de mulți și deoarece însuși sultanul este cu dînșii, să se bată din păduri, ca să nu rămîie învinși. Plăcu lui Ștefan planul. Și trăgîndu-se pînă la Valea Albă, unde își așeză tabăra, puse de arse din fața pămîntului orașele pe unde aveau a trece turcii. Aceste orașe fură: Vasluiul, Iașii, Bacăul, Romanul și Baia. Pe toți locuitorii acestor orașe, pe ai tîrgurilor și satelor cu toate averile lor, îi trase cu dînsul în munți. Nu mai rămînea turcilor decît o pustietate întinsă și lucie.   Valea Albă se afla la poalele unor munți foarte păduroși. Sub acești munți curgea un pîrîiaș. Ștefan tăbărî dincolo de acest rîuleț în niște păduri dese ca peria. Așa că avea în spate dealurile și munții, iară dinaintea sa pîrîiașul.   În sara de 25 iulie 1476 văzu Ștefan pe coasta dimpotrivă unde se sfîrșea întinderea văii de dinaintea lui ridicîndu-se nori de pulbere. El se bucură oarecum crezînd că-i vine ajutorul cerut de la Cazimir craiul; dară aș! unde este vorba aceea? […]   Trămise deci o ceată de călărași cu cai iuți, ca văzînd ceea ce era acea pulbere, să se întoarcă curînd să-i spuie. Călărașii alergară într-un suflet și, întorcîndu-se, spuseră domnului lor că se apropie turcii. Ștefan porunci a se trage străjile mai spre tabără. Turcii ajunseră înde sară, stătuți și de greutatea drumului și de aceea că nu găseau cu înlesnire cele spre ale hranei și de boalele ce se încinsese printre dînșii, și căzură ca lăcusta pe holde. Ei cătară a se odihni. A doua zi de dimineață valea era cotropită de mulțimea turcilor. Ei începură a se mișca trîmbe, trîmbe, ca valurile unei mări, gata a înghiți oastea cea mică a lui Ștefan.   Turcii înaintară ca puzderia și trecură pîrîiașul. Înaintea lor un șirag des de ieniceri cu săbiile în dinți, călări pe cai arăpești, apucară drumul prin strîmtori. Ștefan-vcdă poruncește călăreților a descălica și a se înșirui cu sînețele la mînă, de-a lungul drumului printre copaci. La fiecare descărcătură, uliți, uliți făcea printre păgîni! Nu era descărcătură care să nu culce la pămînt cite un ciutac. Săgețile și cartice de la tunuri îi înjumătățiră. Altă nevoie acum.   Mulțimea de leșuri turcești, de cai și de sfărîmături de arme și altele, închise calea turcilor. Spaima intră pînă la oase în ceata ienicerilor. Fruntea lor prinse a întoarce caii și a da dosul. Aceștia se încîlciră și se încăibărară între dînșii. Unii dau să fugă, alții îi opreau și-i împiedecau. Tunurile lui Ștefan îi zdrumicau și-i trimiteau la raiul lor (cu pătura în cap). Răsunetul tunurilor, zăngănitul săbiilor și al sulițelor, pocnetul sănețelor, sunetul buciumelor, șuieratul săgeților, nechezatul cailor adăugau zgomotul în bungetul cela de păduri și părea că iadul a ieșit pe pămînt. Turcii și caii lor se mai speriară o toană. Atunci ieșiră moldovenii de printre copaci, și căzînd asupra lor cu moarte li omorîră.   Turcii ieșiră din strimtoare și cătară a fugi. Cei din urmă îi împingeau înainte. Aici se iscă o măcelărire între dînșii.   În zadar Mahomet, aga din Trapezunta, îi îndemna în numele sultanului a păși înainte, în deșert căpeteniile lovesc pe ieniceri cu iataganele să înainteze; ei nu dau ascultare la cuvintele mai-marilor lor și nu voiră să mai meargă înainte.   Sultanul, carele era mai în urmă, văzînd că fuga are să fie obștească, se răpede singur ca o săgeată, cu calul său cel iute printre trîmbele de ieniceri, și-i roagă și le poruncește să nu-l dea de rușine; ei se întorc, dară îndoiala le stăpînise inima. Se băteau în dorul lelii, cum se zice. Ștefan-vodă văzu toate acestea, și mușcîndu-l șarpele de inimă, se răpede și el cu ai săi, ies din desișurile pădurilor și se aruncă asupra necredincioșilor cu sabia goală în mînă, și taie patru, patrusprezece taie deodată. Strică rînduri, sfarmă cote (sic!), calcă în picioare pe cei mai țanțoși, și împinge pe turci dincolo de pîrîiaș. Sultanul tremură. Ștefan zîmbește. Și în dîrdăra luptei nu bagă de seamă că se depărtează de păduri și că spatele puținilor săi nu mai sunt apărate.   Pe cînd turcii erau gata a-și arăta spatele, alte oștiri odihnite le vine în ajutor. Ștefan, care se luptase toată ziua, nu mai avea de unde să-i vie ajutor decît doară de la Dumnezeu.   Prins între două focuri, el cătă a se trage cu oastea din luptă în bună regulă. Dară îi fu cu neputință. Pierderea ce se făcea oastei o înspăimîntă. Cădeau bieții moldoveni ca snopii. Oastea începu să dosească. Ștefan, cu sabia goală în mînă, striga la ai săi cît îi lua gura, să nu-și piardă cumpătul, dară nu-l mai auzea nimeni. Șiruri, șiruri cădeau fulgerați de armele păgînilor. Calul lui Ștefan fu omorît sub dînsul. Dacă văzură și văzură boierii unde are să ajungă, tîrîră cu sila pe Ștefan cătră pădure, asupra căruia un roi de spurcați se năpustiseră. Și abia, abia putură să-și scape domnul de o moarte care era mai mult decît sigură. Ostașii din care mai rămăsese încă ca 12.000 de oameni, se risipiră care și pe unde putură. Iară Ștefan numai cu cîțiva credincioși apucă calea munților și răzbi tocmai la Cetatea Neamțului, unde era muma cu doamna lui, și cu mitropolitul Teoctist, așteptîndu-se să auză de izbîndă domnului lor. Era miezul nopții. El ceru să-i deschidă poarta. Doamna mumă se împotrivi. Ea îi zise:   — Pasărea în cuibul său moare. Pentru întîia oară aduci rușinea, fiule, pe capul meu cel albit. Au doară uitat-ai că porți nume de viteaz? Întoarce-te la oaste și gonește pe păgîn. Aici nu vei intra decît mort, sau biruitor.   Ștefan porni. Urcînd el orhăind prin văgăuni de munți și colți de piatră, merse la coliba unui sihastru, anume Daniil, și bătu la ușe, zicînd:   — Ștefan-vodă cere să-i deschizi.   Sihastrul răspunse:   — Ștefan-vodă să stea afară pînă îmi voi săvîrși rugăciunea.   După ce intră, Ștefan îi spuse cum a fost înfrînt de turci și ceru sfat de la dînsul: „închina-va țara turcului, și să-i plătească haraci pe an ca s-o scape de robie, au ba?”   Pustnicul îi răspunse:   — N-a sosit încă timpul de a închina țara la turci. Pînă cînd moldovanul va mai putea să miște dintr-un deget, nu trebuie să-și piarză credința în Dumnezeu. Întoarce-te, adună-ți oastea cea risipită, și mergi asupra păgînului, căci îl vei învinge. După aceasta să zidești o monăstire pe numele Sfîntului George.   Între aceste turcii înaintară și împrejurară Suceava cui sultanul în capul lor, care aducea pe fiul unui Petru-vodă ca să-l puie domn. Ce făcură, ce drese, dar loviră în sec, căci cetatea sta pe loc. Răspîndindu-se însă zgomotul că Vlad Țepeș vine în ajutorul lui Ștefan, sultanul crezu că este mai cuminte să se tragă de acolo, spre a fi mai la adăpost și dete porunci a se aduna cetele ce se răzlețiseră după jafuri.   Ștefan, după ce-și adună și el ce bruma oaste îi mai rămase, trecu în țara leșească și adună și de acolo cîți năimiți putu, apoi se întoarse și se întrolocă cu oastea sa, pe care o întocmi.   Auzind sultanul de una ca aceasta, și văzîndu-și și planurile stricate de a pune un alt domn în locul lui Ștefan, nu se mai simți în putere a da piept cu acesta. Ciuma, foametea și războiul îi împuținaseră foarte oastea. Dete poruncă a se întoarce pe unde au venit, părăsind țara, fără să-și fi văzut visul cu ochii. Și atît de repede se trăgea, încît mai semăna a fugă. Ștefan, cum simți că se retrag turcii, îi luă de scurt din urmă și căzînd asupra lor cu oastea sa ca niște lupi flămînzi în turma de oi, îi chisăgea și-i ciocărtea ca pe castraveți. Îi luă în goană și-i burduși în bătăi pînă ce trecură Dunărea, cîți mai rămase cu viață. Spun c-ar fi căzut în mîinile lui Ștefan însuși cortul sultanului.   După aceasta puse de adună trupurile celor căzuți la Valea Albă. Și multe mai erau! Le îngropă, făcînd o movilă mare, și puse de zidi monastirea Sfîntului George, întru aducerea aminte a celor răposați și dete nume locului de Războieni.   Iară Mateiaș craiul ungurilor scrise carte la Papa Sixt IV, lăudîndu-se că el a făcut această izbîndă, și totdeodată se jăluia că s-a stins cu cheltuielile. Atunci Papa îi trimise ajutor o sută de mii de galbeni, pe care craiul îi primi cu lăcomie. Lui Ștefan nu-i era atît pentru viclenia ce întrebuință, primind banii, ci ii era ciuda mai mare cum de cutezase să zică că țara Moldovii ținea de dînsul.   Tare în credința către Dumnezeu, și disprețuind poftele cele nesățioase ale vecinilor, Ștefan nu mai scrise nimărui de astădată nimic. El știa că degeaba bate toba la urechile surdului. Cei orbiți de patima măririi și a certurilor pe coprinderi nu mai văd nimic înaintea ochilor din cele ce ar fi cu dreptul.   Totuși faptele cele strălucite ale lui Ștefan nu putură sta sub oboroc. Episcopul papistaș de la curtea lui vodă, care avea loc în divanul domnesc, făcu să ajungă la urechile Papei izbînzile cele mari ale lui Ștefan-vodă cel viteaz, împotriva păgînilor. Pe lîngă acestea el scrise Papei cum acest mare domn nu prigonește pe creștinii ce nu ascultă de patriarhul de la Țarigrad, și cum însuși lui îi dă mare cinste.   Atunci Papa se căi că s-a prea grăbit a trimite ajutorul bănesc craiului Mateiaș, dară n-avu ce-și face capului, știind că ce intră în gura lupului nu se mai scoate. Scrise deci carte lui Ștefan-vodă cel Mare, în care între altele îi zicea: „Izbînzile tale cele înțelepte împotriva necredincioșilor turci, vrăjmașii tuturor creștinilor, au adus atîta mărire numelui tău, încît umblă din gură în gură și toate inimile îl slăvesc“.   Ștefan-vodă, după ce se despărți de fiica lui Radu și o trămise la tatu-său, intră în Țara Românească, și astfel încoclețind pe Radu, acesta o luă la sănătoasă, răzbind în Brașov. Sașii îl prinseră și-l dădură în mîna lui Ștefan, carele puse de-i reteză capul. Apoi Vlad Țepeș, ce fu liberat de la închisoarea din Buda, se urcă de-a doua oară în scaunul domnesc la 1476.   După atîtea bogate primejdii, Ștefan-vodă se puse cu toate puterile intru a vindeca ranele țării sale. Făcu tot. felul de îmbunătățiri și întări din nou cetățile Chilia și Cetatea Albă. Apoi se bucură oleacă de binefacerile păcii. Laudele pentru Ștefan-vodă cel mare zburau din țară în țară. Se zicea de dînsul că:   „El, cel ce a cutezat a se înarma și a se măsura înfricoșatului Mahomet II, și cu strălucitele biruințe ce a purtat asupra preamarei la număr oaste turcească, și-a înscris numele său în istoria celor mai rari viteji. Bărbat în primejdie, mare la suflet în nenorociri și smerit în norocire, pe care o vedea orînduită de la Dumnezeu, ocrotitorul virtuții, Ștefan este mirarea stăpînitorilor și popoarelor, cu mici mijloace făptuind mărime. Auzind și venețienii de izbînzile lui Ștefan cel Mare, precum și de vicleniile prietenilor de Ieși și unguri se temură ca nu moldovenii, sătui de atîtea neajunsuri din partea creștinilor, să se împace cu turcii. Trimiseră deci lui Ștefan un mic dar de zece mii de galbeni, și-l îndemnară de a nu slăbi pe turci, ci de a le da pururea pe foi, cum știa el.   Și dacă cîteodată leșii sau ungurii dădeau cîte o mînă de ajutor lui Ștefan, ei o făceau de frica venețienilor, care totdeauna îi îndemnau la unire în cugete și la frăție cu Ștefan.   În acest timp de pace, inima lui Ștefan fu groaznic amărîtă pentru pierderea celor doi fii ai săi, Bogdan și Petru. El la 1482 căsători pe fiica sa Elena după Ivan cel tînăr, feciorul vestitului țar al Moscovei, Ivan III.   V Cînd era cursul anilor 1481 muri Mahomet II. în scaunul împărăției turcești se urcă Baiazet II. Acesta spuse că prima lui izbîndă va fi cuprinderea Moldovei. Ridică o oaste îngrozitoare și o porni asupra Moldovei cu 450 de corăbii. Trimise carte și la hanul tătarilor ca să vie și el în ajutor cu oastea sa. Și trecîrd Dunărea la 1484 martie în 15, împresură mai întîi Chilia, pe care o apărau pîrcălabii Ivașcu și Maxim. Turcii izbutiră a o lua, la 14 iulie, după ce pierdură o sumă de mii din ai lor. Apoi se năpustiră asupra cetății Ackerman, pe care o apărau pîrcălabii Gherman și Ioan. Mult se mai împotriviră și aceștia înfricoșatei puteri a turcilor. Însă biruiți mai mult de foame, decît de frica luptei, cetățenii închinară cetatea turcilor, după ce aceștia le făgăduiră a le cruța viața. Și la 6 august intrară în cetate. Dară turcii nu se ținură de cuvînt.   După aceasta turcii, răzlețindu-se în țară, duceau cu dînșii focul, prada și sabia. Pe oriunde treceau, pustiirea rămînea în urma lor. Ștefan nu se incumase a se lupta la cîmp deschis. Se trase iarăși la munți, de unde da turcilor neîncetate și aprigi hărțuieli. Lui Ștefan i se topea inima de ciudă cînd vedea că nici unul din vecinii săi, craii și domnii creștini, nu ersu mai de Doamne-ajută, ci toți erau de cei loviți cu leuca. Din gură toți îi ziceau „frate-meu“, iară de la inimă, fac și otravă. Totuși trimise după ajutor și la leși și la unguri, cu gînd că pînă in cele din urmă vor cunoaște și dînșii că turcii nu vor să mi-i crească, ci să mi-i prăpădească. Mateiaș ridică din umeri la un astfel de auz și răspunse că el avea de lucru cu nemții. Iară leșii, gui-ne-gui, o ținea într-una ca să vie Ștefan să mi se închine craiului lor și să-l cunoască pre el de stăpîn. Văzuseră ei că ajunsese apa la gura bietului Ștefan.   Acesta, ca unul ce nu-și înclinase fruntea înaintea turcului ce îngrozise lumea, se înduplecă a se face frate cu dracul pînă va trece puntea. El hotărî a mulțămi pofta cea nesățioasă a leahului, numai să dobîndească ajutor ca să smerească puterea Lunei ce venea să zdrobească Crucea.   Plecă dar in țara leșească, la 1485. Cazimir craiul venise în fruntea a 20.000 de nobili și slujitori la Cealomia, unde și tăbărîse. Ștefan se duse de-l întîlni în tabără, sub un cort mare așezat în mijlocul ei. Viclenia leahului într-această împrejurare a întrecut tot ce o minte omenească poate născoci. Și la 15 septembrie, pe cînd Ștefan, acolo în cort săvîrșea închinăciunea cerută, numai în fața craiului, după cum se înțeleseseră, deodată sferile se slăbiră, perdelele de jur împrejurul cortului căzură, căci erau puse cu astfel de meșteșug, și se pomeni în vederea tuturor. Rușinea ce păți Ștefan, cînd văzu viclenia leahului, nu se poate spune. Se roși pînă în albul ochilor. Înghiți la noduri și lăsă să treacă cum o trece și clătirile acestei restriște. El știa că Dumnezeu, cel ce stricatele drege, slabele întărește și deznădăjduirile omenești în bună nădejde și ființă le aduce, cunoscînd nevinovăția și curățenia cugetelor sale, îi va ajuta să-și spele o rușine ce cu atîta mîrșăvie căzuse pe capul său. […]   Mult se amărî Ștefan de această faptă a lui Cazimir, și puse de gînd că odată, odată, are să-i arate lui ce supus dobîndise. Cu acest ajutor neînsemnat și cu ai săi, Marele Ștefan călcă sub picioare pe tot vrăjmașul și pizmașul; năbuși rezmirița unor boieri ce se ridicaseră împotriva lui, în timpul cît lipsi din țară, și dete și turcilor un frecuș de le merse fulgii. Nu se bizui însă a-i scoate și din cetățile Chilia și Ackermanul, unde se întăriseră foarte păgînii.   Mateiaș craiul, cel ce nu voise a ajutora pe Ștefan cînd îi ceruse oaste, acum se supără pentru ce Ștefan să se închine lui Cazimir și nu lui. Adică de ce să nu se bage slugă la dîrloagă. Trimise deci pe Hraiot, carele scăpase la dînsul de mînile lui Ștefan, cu oaste ca să-l dea jos de pe scaun.   Hraiot, știind pe Ștefan dus cu oastea în goana turcilor, voi a năvăli în țară pe sub ascuns ca hoții și s-o prade. Aflînd de această nelegiuită voință, un român ce era pribeag la unguri, încalecă calul, și în vipia gătelei lor, scapă din tabără și fuge, și fuge toată noaptea pînă ce la răsăritul soarelui ajunge la Roman. De abia apucă să zică pîrcălabului: „Vin ungurii“, și cade leșinat; iară calul plezni acolo pe loc de goana ce-i dase.   Cind auzi pîrcălabul de pacostea ce are să cadă pe capul lor, trimise în pripă veste pe [la] toți boiernașii ca să se adune cu toți oamenii de oaste ce se vor mai găsi, cu vecinii și cu slujbașii lor. Ridică și satele mărginașe cu securi, topoare, coase și toți, cu mic cu mare, se scoală să vie în apărarea țărei. Totodată trimite și o ștafetă lui Ștefan-vodă, spunîndu-i cele ce aveau să se întîmple. Apoi strînse călărașii și parte din tîrgoveți, înarmați cu arcuri și săgeți, cu săbii și cu suliți, și ieșind afară din tîrg, așteptă pe vrăjmaș. După ce intră în țară, Hraiot nu se putea dumeri cum de, cu cit înaintează, cu atîta pustiul întîlnește. Și dînd peste un bătrîn gîrbov îl întrebă și-i poruncește să-i spuie pricina acestei goliciuni de țară. Moșneagul fără frică, carele nu știa să-și poleiască cuvintele, ci spunea pe șleau românește tot ce știa, îi răspunse:   — Și mai întrebi încă? Hoț turbat și fără de lege! Pricina, vezi bine, tu ești. Tu, care vii cu cete de tîlhari să aduci jalea și pîrjolul în locașul unor locuitori pașnici. N-avea grijă, curînd ai să te întîlnești cu dînșii și ai să le papi papara.   — Să se spînzure! Să se taie! Să se tragă în țeapă! Să se tragă în țeapă! Să se frigă pe frigare! strigară deodată catanele și husarii și haiducii.   Dară Hraiot porunci să-i dea drumul. Ostașii se supuseră. Și mergînd mai-nainte, dete peste oastea moldovenească. Puțină era la număr, dară numai spirit și inimă. Era frumos de văzut această oștire: boiernașii care erau toți călări, fiecare din ei era îmbrăcat cu țoale luate în război de pe la vrăjmași. Unii aveau cîte un sireap de armăsar ager, cu harșea muiată numai în fir, de la vrun turc mare cu care se loviseră și-l biruiseră. Alții, cîte un cal de Don căzăcesc, de la vrun tătar, cu frînele, chingile, șeaua ferecate cu argint de la vrun leah. Unii erau îmbrăcați cu cîte o dulami roșie muiată numai în fir; alții cu haine aurite, și alții cu cite un cipchen verde îmblănit numai cu samur; iară alții cu arcuri și căciuli tătărești. Cea mai mare parte era cu cușme țurcănești. Toate acestea erau semne de biruință asupra vrăjmașilor ce încălcau țara din cînd în cînd.   De abia văzu oastea ungurului venind spre ei, și deodată pîrcălabul carele era în capul moldovenilor, porunci să bată din tobe, să sune din buciume și din surle, și se năpustesc asupra ungurilor strigînd:   — Dați de tot, copii! Nu vă lăsați!   Și unde se încinse o luptă și o măcelărie, de să te ferească Dumnezeu! Dau ungurii, catanele și husarii nemiluit. Însă dădeau și românii, de le scăpărau ochii vrăjmașilor. Mai cu samă țăranii cu coasele și cu securile dau orbiș, nu se mai uitau unde loveau. Și multă pagubă și stricăciune mai făcură oștirii protivnice.   Ungurenii o băgaseră pe mînecă. Începuseră a se da îndărăt și se găteau a o lua la sănătoasa, cînd iată că le vine în ajutor mai multe cete de ale lor. Românii se îndîrjiseră grozav. Dară oastea protivnică se însuflețește și se încleștează la o luptă de cum nu s-a mai văzut. Grăbi Ștefan domnul pasul cînd auzi că lupta s-a început, și cu o a treia parte din oastea sa, tot oameni aleși pe sprînceană, știi colea, hărșiți la necazuri, veni toată noaptea.   A doua zi la amiază, 6 martie 1486, iată că sosi și el la fața locului. Pe lîngă Ștefan erau și cîțiva din căpitanii cei mai viteji: vornicul Boldur, spătarul Clănău, paharnicul Costea, hatmanul Arbore și alții.   Tocmai cînd ungurii dovediseră pe moldoveni și umblau să ieie în goană pe puținii ce mai rămăsese, iată și Ștefan se arată cu ai săi, și năpustindu-se asupra vrăjmașului, taie în dreapta, taie în stînga, pînă ce ajunge la Hraiot. Atunci și ungurii se înglodesc toți cu totul unde era marele Ștefan ca pe dînsul să-l răpuie. Și cît pe ce era să puie mîna pe dînsul, fiindcă un glonț lovise calul lui Ștefan, care îndată căzuse mort. Aceasta văzînd-o, vrăjmașii dau năvală să apuce pe domnul moldovenilor. Dară copiii din casă și aprozii se făcură zid împrejurul lui Ștefan-vodă, și dădeau de moarte. În deșert husarii, în deșert haiducii se grămădesc ca fiarele sălbatice să spargă zidul. Cel ce cuteza să se apropie rămînea mort pe loc. Ștefan-vodă se scoală și cere alt cal. Purice-Aprcdul, descălecînd, duce calul de frîu la vodă. Ștefan fiind de stat mic, Purice îi zise:   — Mă voi face un moșinoi pe care să te sui spre a putea încăleca; îndată se și puse pe brînci la picioarele lui vodă.   Acesta, după ce încălecă, se întoarse și-i zise:   — Să știi că dacă ne va ajuta Dumnezeu să scăpăm cu față curată din această nevoie, am să te fac Movilă!   De abia se urcă Ștefan pe cal și începu a da porunci, că ungurii păliră. Și, repezindu-se din nou asupra vrăjmașului, îi culcă la pămînt precum seceră coasa morții. Atunci să te ții, pîrleo! Unde o luară, nene, la fugă, de le sfîrîia călcîiele. Iară moldovenii îi gonea și-i tăia fără cruțare. Și mulți oameni mai pieriră aici din ai ungurilor. În goană aprodul Purice puse mîna pe Hraiot și-i reteză capul, și înfigîndu-l în suliță, vine cu el la Ștefan, pe care îl găsi mîhnit. El aflase că pîrcălabul murise de multele răni ce dobîndise în luptă.   Ungurii umplură dealurile și cimpiile; iară cei ce mai rămaseră căzură robi. După săvîrșirea luptei, Ștefan descălecă și plecind cu toții genunchii la pămînt, aduseră Domnului mulțămire pentru biruința ce le dete. Și poruncind a se aduna toți morții, făcu deasupra lor o movilă.   A doua zi de dimineață toată oastea sosi în Roman cu pas lin. Ștefan domnul o aștepta dinaintea bisericei. După săvîrșirea sfintei slujbe, vodă, în mijlocul căpitanilor și mai-marilor oastei, chemă pe pîrcălăbeasa și-i zise:   — Soțul tău, jupîneasă, a murit pe cîmpul de bătaie ca un viteaz. Mai bine aș fi voit să pierd un ținut întreg, decît un astfel de om credincios. Dară așa a voit Dumnezeu, fie lăudat numele său! De aci înainte tu vei avea trai din visteria țării. De fiica ta încă voi îngriji.   Apoi chemînd pe Purice aprodul, îl lăudă pentru voinicia ce a arătat în război și sfîrși zicîndu-i:   — De azi încolo Movilă te vei numi, ca să rămîie numele tău de pomenire. Pentru calul ce mi-ai dat ieri împrumut, îți dau cinci moșii cu sate în ținutul Soroca. Și ca să trăiești fericit, eu iți zic să iei de nevastă pe fata pîrcălabului. Pentru aceasta te și înalț la rangul de vel-armaș.   Cînd să se mai odihnească și bieții moldoveni de atîtea lupte, află marele Ștefan că și sultanul este supărat foc pentru închinăciunea la craiul leșesc.   La anul 1487 se sculară turcii iară, intrară în Moldova și începură să o prade. Se vede că aveau mîncărime de bătaie; și că de cîte ori îi întețea mîncărimea veneau la Ștefan să-i scarpine.   Ștefan domnul le ieși înainte la Catlabuza. Aici tot tărăgăi pînă ce dete iarna peste tarei. La 16 noiembrie atîta se răcise timpul, încît ploile și crivățul zvînta măduva oaselor în turci și în dobitoacele lor. Turcii, plăpînzi de felul lor, cum sunt ei, începură a amorți și a degera. Iară Ștefan-vodă, dacă îi văzu căzuți la atîta ticăloșie, îi lovi și dînsul cu semeție și-i ucise ca pe muște. Cei ce scăpară de sabia lui Ștefan muriră și mai chinuiți de ger, care îi apucase fără nici o căpuire. Și astfel puțini mai putură da ochi cu ai lor de peste Dunăre.   După această bătălie iară mai răsuflară moldovenii cîtva, avînd o țîrică de respas.   La 1490 muri și Mateiaș craiul și în locul lui se puse Vladislav.   La 1492 muri și Cazimir craiul și în scaun se urcă fiul său Albert.   În acest an pierdu și Ștefan pe al treilea fiu al său, anume Alexandru.   Ștefan, carele cunoștea pe Cazimir a nu fi harnic[2] să facă cu dînsul vro treabă asupra protivnicului crucei, asemenea știind și pe Mateiaș că de cîte ori îi ceruse ajutor, el stătuse în loc ca turta în foc, socoti ca acum ar fi venit vremea să învețe minte pe spurcatul agarean și a nu-l mai lăsa să-și bată mendre^ în voia lui. 1300 Puse de gînd să facă o nouă legătură cu de curînd orânduiții crai, vecini ai îui. După care o sculare obștească a creștini‘or ar fi putut să astupe gura turcului și să-i taie pofta de cuprinderi. El, punînd temei pe Ștefan Batori, ducele Ardealului și prieten al său, îl însărcină să poftească pe noul crai al ungurilor să intre și el în această legătură. Acest crai, pe de o parte, întări darul făcut lui Ștefan de mai nainte, cu Ciceiul și Cetatea-de-Baltă; iară pe de alta, se puse în înțelegere pe sub ascuns cu Albert al leșilor, cu care era frate bun, ca să scoată din domnie pe Ștefan și să puie în locu-i pe al treilea frate bun al lor, anume Sigismund și Moldova să rămîie totdeauna lipită cu țara leșească.   Nenorocirea lui Ștefan fu că n-a fost înconjurat de vecini, oameni mai de Doamne-ajută. Domnii creștini erau sau niște capsomani, greoi a-i urni clin loc, sau niște lichele, cu capetele pline de fumul deșertăciunii și al trufiei celei nesăbuite.   Și pe cînd Ștefan umbla cu pînea după dînșii, ei îl împroșcări cu pietre.   Ce să vezi d-ta? Albert ar fi voit numaidecît să se facă viteaz mare; să se ducă vestea de numele lui, dară n-avea destulă minte la cap. Nu se pricepea în ale războiului. EJ se înverșunase pe marele Ștefan, cum de să-i fie numele atît de lăudat, și umbla cu șotia ca să-l răpuie pe el.   La 1493, Alexandru, al patrulea frate al lui Albert craiul, se căsători cu o soră de-a cneazului de la Moscova, și soră și cu întîia doamnă a lui Ștefan. Acesta crezu că acum fiind și rubedenii, se va întemeia o prietenie curată între dînsul și cei patru frați leși. Dară aș! […] Umblau pe lîngă Ștefan cu șosele, cu momele, pînă să le vie bine să-i ia țara, pentru care se și găteau vîrtos.   Craiul leșilor tot scotea vorbă că are să bată pe turci, că va merge asupra lor, că are să le arate cine este el. Adevărul însă era ca să intre cîteșipatru frați cu oaste din patru părți în Moldova pe furiș, să încolțească pe Ștefan și să-l dea pierzării. Nu le ajută însă Dumnezeu, căci ochiul cel ager al lui Ștefan văzu unde [o] să ajungă treaba, dară se prefăcu că nu pricepe nimic; știa el cît le plătește pielea.   La 1497, craiul leșilor trimise vorbă lui Ștefan să-și adune oștile, că va veni și dînsul, ca să sară toți cu totul asupra turcilor, spre a le lua din mînă Chilia și Ackermanul. Domnul Moldovei îi răspunse că el este totdeauna gata bucuros a se împotrivi blestematului vrăjmaș al creștinătății.   Pe la sfîrșitul lui iunie, Albert, craiul leșesc, porni cu 80.000 de ostași, afară de vro 40.000 oameni de adunătură, prin Pocuția spre Moldova. Ștefan-vodă trimise soli pe doi boier i să spuie craiului că drumul mai de-a dreptul spre Chilia și Ackerman este prin Camenița, iară nu prin Pocuția, pe unde a apucat. Albert se prefăcu a se căi că a apucat acest drum, și răspunse solilor cam în doi peri. Nemulțămindu-se Ștefan cu acest răspuns, trimise încă o dată la crai și-i spuse verde în ochi și cu grai lămurit: „ Să nu intre în țară cu oastea, căci îl va primi ca pe toți aceia ce l-au încălcat, și să bage bine de samă ceea ce face, ca să nu se căiască în urmă“. Leahul, în loc să asculte de sfatul lui Ștefan, puse pe soli în fiare și-i trimise la Liov; iară el, cu toată sila lui purcese foarte repede și împresură Suceava. Trei luni de zile o bătu fără de nici o ispravă.   Locuitorii se apărau voinicește. Pînă și femeile și copiii dedeau ajutor ostașilor. Stricăciunile ce făceau ziua leșii, cu tunurile lor, zidurilor cetății, moldovenii cu mic cu mare săreau noaptea și le dregeau la loc, cu pămînt, cu scînduri, cu pietre și cu orice găseau.   Ștefan puse de iscodi și află totul ce voia. Atunci trimise la tătari după ajutor. Oastea lui Ștefan era adunată la Roman. Trimise dară o ceată din ostașii cei mai cercați și hărșiți în ale bătăliilor, de cuprinse potecile[3], împiedecînd venirea celor trebuitoare spre hrană oștilor leșești. Cu alte cete de oștire el îi hărțuia necontenit, pînă îi aduse în stare să li se urască viața. Atunci leșii cîrtiră împotriva domnului lor, căci îi adusese asupra moldovenilor. Ei știau vorba că merg să bată pe turci. Pe de o parte lipsa de hrană, pe de alta focurile, săgețile, pietrele ce cădeau asupra lor din cetate, iară ceea ce era mai presus de toate, pierderile de oameni ce sufereau leșii de la oastea lui Ștefan, făcură pe Albert să-și deschidă ochii mari și să vază că a dat în clapcă.   Atîta tulburare și zăpăceală pricinui lui Albert unele ca acestea, încît îl apucă frigurile. Acum nu știa cum să scape de basmaoa ce însuși și-o făcuse. Și fără a pierde timp, puse mijlocitori de împăcăciune. Ștefan, deși sătul de vicleniile și necredința leșilor, care îi jucase atîtea renghiuri, se plecă la glasul de pace ce-i trimise Albert. Vezi că lui Ștefan nu-i era voia să se verse sînge creștinesc așa de florile mărului. Prin urmare îi trimise vorbă să se întoarcă tot pe unde a venit.   Secul de Albert crezu acum că dacă Ștefan s-a înduplecat la pace, el poate să-și bată mendrele cum o voi. Călcă de iznoavă învoiala ce făcuse, și la 19 octombrie purcese spre Codrul Cosminului. Nu se mulțămi nici cu atît; solilor ce-i trimise Ștefan să-i spuie că nu i-a fost așa tocmeala, le răspunse cu semeție și-i înfruntă. Nici aceasta nu fusese destul; ci ostașii leahului răzlețindu-se prin sate, spărgea și strica tot ce întîlnea, ardea și pîrjolea cătunele, dîndu-se la fel de fel de fapte nerușinate.   Dacă văzură țăranii că astfel merge treaba, se înarmară și ei spre apărare, își luară femeile și vitele și intrară în păduri ca să arate leșilor cu cine se joacă ei.   A patra parte din oastea leșească era în Codrul Cosminului. Cealaltă parte tăbărîse la gura plaiului. Ștefan auzise și el de paguba ce face țării leahota asta de dezmetici și se luă după dînșii.   Aici la Codrul Cosminului, este un gît de plai strîmt, ce trece prin niște dealuri și munți foarte mari. Aceste dealuri sunt acoperite pînă în vîrfuri de copaci de cînd a făcut Dumnezeu lumea. Albert porunci să pornească oștirea prin această strîmtoare pe drumul cel cu dese suișuri și coborîșuri. Întîi mergeau carele cu catrafusele ostașilor leșești și după dînșii năimiții și oamenii de adunătură; apoi tunurile și în urmă cealaltă oștire. Ostașii mergeau fără nici o rînduială, care cîntînd din gură, care din frunză, alții chiuind și veselindu-se.   Pe cind mergeau ei așa, deodată se pomenesc că din munții din dreapta și din stînga se aud niște pocnete îngrozitoare, de răsunau văile și dealurile, un nor de gloanțe și săgeți cad asupra capetelor lor. Deodată se văd printre dînșii mormane de morți, șiroaie de sînge ce-i opresc pe loc. Mai în același timp niște strigăte sălbatece se aud și de după fiecare copac iese cîte un țăran, care se năpustea asupra lor, unii îi înjunghie, îi taie, le zdrobesc capetele cu tufanul, alții dejugă boii, opresc carele în drum și le împiedică calea. În mai puțin de o clipă nu se văzu nici un țăran. Toți pieriră ca nălucile. După care niște trăznete și pocnete se auziră, de credeai că s-a despicat pămîntul să-i înghiță sau că veneau munții peste dînșii. Ce să vezi d-ta?   Cădeau, nene, copacii din vîrful muntelui, prăvălindu-se unul peste altul și rostogolindu-se de părea că se cufundă pămîntul. Bușteni, copaci groși ca butia, ramuri, crăci, trunchi amestecați cu bolovani, cu colți din pietrele munților se lasă Ia vale, și-i lovesc, și-i cotonogesc, le rup picioarele, brațele și-i îngroapă de vii. Se cutremură carnea omului cînd se gîndește la grozăvenia aceea!   Oastea nu mai putea merge nici înainte, nici înapoi. Alți copaci, alți trunchi, alți bolovani, alte movile de piatră cad și mi ți-i fac pisăliță. Să te ferească Dumnezeu de urgia poporului! Păsămite țăranii, ca să-și scoață felul pe cei ce îi jefuiseră și umblau să-i batjocurească, urcîndu-se în munți, tăiaseră mai mulți copaci de la rădăcină și-[i] țineau numai aninați și legați cu funii. După ce împiedecară drumul oștirii leșești, dejugîndu-le boii și oprindu-i în lcc, urcîndu-se țăranii iarăși în munți, deteră brînci la vale copacilor celor tăiați. Acești copaci, prăvălindu-se, tîrau după sine tot ce întîlneau în calea lor. Da copac peste ccpac și fiindcă priporul era foarte repede, veneau copacii la vale mai iute decît vîrtejul, împreună cu bolovani și colțuri de piatră rupte din munte, dînd peste oastea vrăjmașă.   Albert, dacă văzu cum îl potricălește Dumnezeu pentru neascultarea lui, porunci să stea oastea gata spre a se apăra de urgia ce le venea din urmă. Ștefan cu ai săi îi ajunsese la gura plaiului și a doua zi, la 27 octombrie, începu a da tare prin oștirea leșească. Aceștia căutau să fugă. Dară unde? Înaintea lor păTea că se răsturnase pămîntul, dinapoia lor Ștefan cu vitejii lui. Cațără să stea la luptă. Dară ce luptă pcate fi aceea cîrd sîngele înghețase în leși de groază? Tăiau și ucideau moldovenii ca la salhana. Ștefan cel Mare era bolnav. Suferea de podagră. Ostașii îl purta pe pat, și de acolo își povățuia oastea.   În cele din urmă leșii se rupseră și umplură pădurile, fugînd care și pe unde vedea cu ochii, pînă ce puțini mai putură ajunge la craiul lor. Acesta acum abia izbuti a se retrage prin strîmtoare pînă la satul Cosmin. Mulți leși s-au pierdut în lupta aceastaMulți au mai căzut și în mîinile moldovenilor. Pe cei mai mari ai lor, oastea lui Ștefan i-au spînzurat cite doi, de păr, fiindcă ei purtau pe atunci plete lungi.   Rămășițele oștirii leșești cu craiul lor se făcuse teacă de pămînt și nu cutezau să lase Cosminul de frica moldovenilor.   Auzind însă că le vine în ajutor șase sute de mazuri leși mai prinseră puțin la limbă și începură a se mai furlandisi și ei. Aceia însă apucară pe altă cale. Vestea aceasta merse pînă la Ștefan. Atunci domnul Moldovei trimise o ceată din ai săi cu Boldur vornicul înaintea acestor mazuri și întîmpinîndu-i la Șipinți, dincolo de Prut, unde este ocolul săpat, dete printr-înșii mai iute decît ai gîndi, și-i tăia cu nemilostivire. Mai toți acești mazuri au căzut în bătaie, luptîndu-se vîrtos.   A doua zi Albert craiul primi ajutor mai multe mii de alte lifte. Leahul acum se simți mai ușurat; nu doară că voia să ma,i înceapă vro luptă nouă cu Ștefan, ci încredințat fiind ci vor fi de treaba oastei sale spre a o scăpa de primejdie. Aceste lifte cerură voie la crai ca să-i lase a prăda, dară el, scurt și lămurit, îi opri de la o astfel de treabă, ca să nu mai întărite pe Ștefan. Pe drum oastea lui Ștefan i-a mai lovit o dată la Prut.   Craiul leșesc scăpă ca prin urechile acului de la moarte. Cînd s-a văzut în țara lui cu ciurucurile de oaste ce-i mai rămăsese, crezu că a înviat din morți. Apoi trecu la Cracovia și se. Înnămoli în desfrînări. Bătaie ca aceasta de mult foarte nu pățiseră leșii, astfel că pînă astăzi ei bocesc în cîntecele lor nenorocirea de la Codrul Cosminului și zic încă:   „Za Króla Olbrachta Wiginenla șzlachta».   adică pe românește:   „În zilele craiului Albert Șleahta a pierii».   Ștefan întorcîndu-se în Suceava, dete mărire lui Dumnezeu pentru izbîndă ce le trimise. Apoi chemă la Hîrlău pe toți boierii și boiernașii, pe toți negustorii și călugării și pe toate căpeteniile oștirilor, și le dete un prînz împărătesc. Împărți daruri pe la cei mai viteji, din ce apucase de la vrăjmaș, zicîndu-le:   — Numiesă mulțămiți, dragilorși vitejilor mei moldoveni, ci lui Dumnezeu milostivul, căci El ne-a dat izbîndă. El a înfrînt și călcat în picioare și cal și călăreț. El, cu duhul groazei lui, a băgat frica în inima vrăjmașului și l-a făcut să se împrăștie ca pulberea din fața vîntului.   Nu trecu mult și leșii mai intrară odată în Moldova.[…] Moldovenii îi întîmpinară la Cotnari, îi deteră la teferiș și le tăiară pofta de a mai visa la Moldova. Și atîția robi le căzură în mînă, încît îi înjugară la plug ca pe vite și au arat cu dînșii o cîmpie întreagă. Apoi, semănînd pădure, această cîmpie se numi Dumbrava Roșie. Leșii […] nu se astîmpărau. Ștefan se încredință pînă în sfîrșit că păgînii aceștia de creștini sunt mai primejdioși decît necredincioșii turci. Se împăcă cu ciutacii și luînd oaste de la turci, intră în țara leahului și o bătu ca pe ea. În primăvara anului 1498 înainta pînă la orașul Ceamciuga și rîul Visloc, prădînd în lung și în lat toate ținuturile, arse cetățile Premislav, Radzinim, Proversc, Lanciuc, și luă ca la 10.000 de robi pe care puse mîna turcii. Prăzile le aduseră nesupărați de nimeni, căci nu mai era cine să cuteze a se asemăna lui Ștefan. Apoi, prin luna lui noiembrie, turcii, luîndu-și și ei nas, trecură prin Moldova în număr de 80.000, de se duseră în Rusia, în ținuturile Galiciului și Somborului, pentru pradă. Leșii, dau în sus, dau în jos, dau din colț în colț, dară nu putură face nimic. Craiul lor poftea să se zică viteaz, poftea să fie mare; dar alții să lucreze pentru el. Era numai gura de dînsul; dar la treabă, vai de lume! Nu putu să zică turcilor nimic.   Dumnezeu insă carp totdeauna ocrotește pe cei ce cinstesc numele său, nu lăsă moștenirea sa să cază cu desăvîrșire în ghiara turcului. Destul îi fu pedeapsa ce primi pentru călcarea cea de atîtea ori a cuvîntului dat, și pentru smerirea trufiei leșești.   Lăsă să cadă o iarnă grea de pleznea lemnele și pietrele. Turcii umblau prin troiene și nu știau cum să scape de această mînie dumnezeiască. Ca la 40.000 de inși degerară, astfel încît steteau mormane de turci morți. Ceilalți, arși de frig, se întoarseră prin Moldova, spre a se duce la țara lor.   Marele Ștefan, fiindcă și dînsul ocrotea crucea, puse pe moldoveni îmbrăcați în haine leșești, de-i tărbăci și-i zvîntă din fața pămîntului. Numai ca la zece mii mai putură scăpa peste Dunăre cu sufletul Într-înșii.   La 1499, tătarii mai intrînd o dată în țară, Ștefan, deși bătrîn, insă îmbărbătat peste firea omenească cînd își vedea țara încălcată de vrăjmași, le dete o surchideală și lor de le scăpără măselele și le ieși stele verzi din ochi. Apoi luîndu-i în goană, 6.000 de janghinoși de-ai lor rămaseră morți pe loc.   Acum și leșii și ungurii erau blînzi ca mieii cu Ștefan. Cînd vrun sol de-ai acestuia mergea la crai, se cunoștea cale de nouă conace. Se învoiră deci toți domnii creștini, al Moldovei, al leșilor, al ungurilor și al românilor ca să se apere obștește împotriva spurcatului de turc. Această legătură se numi vecinică.   Ștefan îndemnă și pe țarul Moscovei, Ivan III ca să se împace cu ginerele său Alexandru, zicîndu-i:   — Toți regii și toți domnii creștini și toate țările italiene de la apus se unesc și se pregătesc a sta contra păgînului; ar fi bine ca și tu, în loc de a te certa cu creștinii, să te ridici cu ei asupra păginității.   În puterea legăturii, încheiate la 1501, Ștefan ceru de la craiul leșilor să gonească din țara lui pe Ilie, feciorul lui Petru Aron, carele nu înceta a tulbura Moldova cu zîzaniile lui. Albert tremură la auzul acestei cereri. Dară ca să nu se zică că l-a gonit de frică, născoci că acest Ilie ar fi făcut cărți mincinoase și deci îl aduse și puse de-i tăia capul inaintea solilor moldovenești.   Atîta putere avea glasul lui Ștefan și la atîta mișelie ajunsese leșii. Vezi că ochiul lui Dumnezeu nu doarme și răsplătește fiecăruia după inima lui.   VI Spun cei ce au văzut cu ochii lor pe viteazul moldovan, precum este venețianul Matei Muriano, cum că Ștefan era foarte înțelept. Nici o vorbă de-a lui nu era fără șart.   Îl iubeau moldovenii ca pe lumina ochilor lor, pentru că era îndurător, drept, inimos și darnic. Ziceau că era binefăcut la trup. Despre fiul său Bogdan arătau că este rușinos și smerit ca o fată și calcă pe urmele tatălui său. De viteaz și de cinstit, nici că mai e vorbă. Mai spuneau că moldovenii sunt toți voinici și că țara lor e mănoasă și frumoasă. Aceasta și era pricina de pusese toți ochii pe dînsa și le sta în gît, cum de să n-o stăpînească ei. Și așa este și pînă în ziua de astăzi. Dară pe cît timp priveghează Maica Domnului asupra românilor, nu se vor învrednici ei să robească o țară care cu stăruințele ei a apărat creștinismul mai mult decît oricare alta. Țară care scoate din sînul ei fii ca marele Ștefan, ca Mihai Viteazul și ca mulți alții, nu se papă așa lesne. Ea este un os cu care se îneacă cel care voiește să o înghită.   Ștefan îmbătrînise si mîhnirea lui cea mai mare era că nu putuse să-și îndeplinească visul său: unirea la un loc a tuturor celor de un sînge cu dînsul. Împrejurările i-au stat tot curmeziș în cale. Patruzeci și mai bine de ani cît a domnit, silit fiind a priveghea cu arma-n mînă, a petrece cea mai mare parte de timp în tabără, a sta nopți și zile călare, pentru a-și apăra țara […] îl făcu să dobîndească o podagră, ce rodea dintr-însul cum rod carii din lemne. Durerea picioarelor îl întețise și ajunsese atîta încît îl doborî la pat. Bătrînețea și slăbiciunea veniră și ele de se uniră cu boala. Ele împingeau pe marele Ștefan acolo unde toată vietatea cată să meargă.   În deșert aduse doftori meșteri din Veneția, căci nu era cu putință să se tămăduiască. Și deci, cunoscîndu-se și simțindu-se aproape de sfîrșitul vieții sale, hotărî să puie țara la cale. Bolnav, bolnav, dară grija lui cea mai mare era cum să-și lase țara cea mare și lăudată. Pentru aceasta nu-și cruța nici odihna, nici sănătatea. El știa că lutul lui se va duce acolo de unde a fost luat. Mai știa că țara rămîne și voia ca și după dînsul să fie spaima spurcaților de agareni, gogorița păcătoșilor de creștini și fala legii celei adevărate a lui Isus Christos.   Cunoscînd în Bogdan, fiul său, apucături bune și înțelegînd dorul de țară ce-l învăpăia, îl chema în toate zilele și-l sfătuia. El vedea că sfaturile lui prind bune rădăcini în inima fiului său. Deci, cînd fu aproape a se pristăvi, chem? la dînsul pe mitropolitul țării, pe toți episcopii, boierii și mai-marii oastei și le zise cu limbă de moarte, stînd pe patul durerilor:   — V-am chemat aici, boieri d-voastră și sfinților părinți, să vă spun cea din urmă a mea voință, și vă jur pe viul Dumnezeu și pe preacinstita maica lui, să urmați întocmai.   Toți știți cîte vijelii am întîmpinat în viața noastră cît am fost cu toții. După moartea mea să duceți hăul și greul delăduirei cu înțelepciune, cu frica lui Dumnezeu și cu dreptate.   Oastea să fie totdeauna gata a înfrînge încălcările și a călca in picioare toate uneltirile unora și altora, zdrobind pe uneltitorii de rele. […] Crucea să fie ținută sus, și aprig război să dați necredincioșilor ce se închină la lună. Cînd va fi și va fi, mai bine să vă învoiți cu turcul, decît cu cei ce se numesc pe sine creștini, iară inima lor e roasă de eresuri și de pîngărăciune.   Cînd însă și turcul se va întinde mai mult, atunci mai bine să pieriți cu toții pînă la unul luptîndu-vă, decît să cădeți robi. Cîrmuitor mai bun decît fiul meu Bogdan, nu veți găsi. Pe el dară să-l alegeți în locul meu să vă fie domn.   Mitropolitul și toată adunarea jurară că așa va fi.   A doua zi trebuia, după voința marelui Ștefan, ca încă în viață fiind el, să se facă alegerea de domn. Se adunară deci, toți boierinașii, isnafurile, oastea și boierii cei mari în Cîmpul Dreptății, ca să aleagă, după datinile străbune, pe domnul lor. Unii ziceau una, alții alta, și așa se ciorovăiau ei acolo.   Cînd, ajungînd la urechile bătrînului domn, împărăcherile dintre noroade și cum că unii din boierii cei mari bagă zîzanii și dihonia în popor, porunci la patru slujitori să-l ducă cu pat cu tot în Cîmpul Dreptății. Cum ajunse acolo, mulțimea tăcu molcum. Atunci se ridică Ștefan de pe pat, cum putu, îl ținură doi slujitori, iară el, abia răsuflînd, zise:   — Era să mor, oameni buni, și era să rămîie niște boieri nejudecați și fără să le fac dreptate.   Porunci apoi să vie la fața locului doi boieri. Aceștia, cînd se văzură de față cu domnul lor la ceasul morții sale, o sfecliră. Se vede că știau ei ceva. Atunci Ștefan zise unuia:   — Tu ai pierdut steagul în bătălia de la Cosmin.   Apoi, uitîndu-se la celălalt, iarăși zise:   — Tu scriai cărți viclene pe la străini îndemnîndu-i să cotropească țara. Să li se taie capetele aici în vileag.   Porunca domnului se îndeplini numaidecît. Pasămite acești doi boieri erau căpeteniile zavistioșilor și îndemnătorii poporului să nu asculte de graiurile domnului lor.   După ce duse pe Ștefan cu patul lui înapoi la palat, alegerea se făcu după pofta inimei sale. Apoi peste două orc, închise ochii pentru vecie, la anul 1504 de la nașterea lui Christos și 7012 de la zidirea lumii, într-o marți, 2 iunie, domnind 47 de ani, două luni și trei săptămîni și zidind 44 de mănăstiri și biserici.   Mult plînseră moldoveni pe acest domn, mare, înțelept și viteaz, și astfel bine zice un venețian carele a văzut cu ochii lui cele spuse mai sus: „El s-a arătat la ceasul morții, ca și în viață și în sănătate, totdeodată și înfricoșat și înțelept“.   Cenușa acestui domn s-a înmormîntat în sfînta mănăstire Putna, care e zidită de dînsul, cu toată cinstea și mărirea cuvenită, și pînă astăzi este acolo mormîntul lui frumos de marmură, la dreapta în intru bisericei. Iară fiul său Bogdan se urcă în scaunul domniei, călcînd pe urmele tatălui său.   Vestea despre moartea lui Ștefan se duse ca fulgerul și răzbătu toate țările. Și mult îl plînseră creștinii, căci el era reazămul și ocrotitorul cel mai credincios și cel mai viteaz al legii noastre celei sfinte.   De atunci și pînă în ziua de astăzi numele lui se pomenește cu laude de toată suflarea de pe pămînt. Românii, după vremi, ziseră:   „Ștefan, domnul Moldovei, a fost viteazul cel mai mare de pe vremea sa. El a învins pe Mateiaș craiul cel lăudat al Ungariei și a luat de la dînsul munții Ardealului, care și pînă astăzi sunt hotarele Moldovei de cătră apus. El, după mai multe biruințe, a supus Pocuția și Podolia, și mergînd în rînd de bătaie, cum se cuvine, asupra leșilor, a bătut oastea leșească la Cotnar… Toate cetățile dintre Liov și Moldova le-a luat de la leși. Cu Baiazet Ilderim a ținut două bătăi; în cea dintîi s-a învins; întru a doua l-a bătut, și după bătaie a făcut șapte movile mari de trupurile turcilor celor tăiați. El a supus și Valachia pînă în București…   El a stăpînit Basarabia ce se numește acum Bugeac. Cu un cuvînt, el a prea lățit hotarele Moldovei…”   „După moartea lui Ștefan, poporul îi zicea Sfîntul Ștevan-vodă, nu pentru suflet, că este în mîinile lui Dumnezeu, că el încă a fost om cu păcate, ci pentru faptele sale vitejești, întru carele nimeni din domni, nici mai nainte, nici după aceea nu l-au ajuns.“   Pînă și limbele străine în cursul vremilor, iată ceea ce au zis de Ștefan cel Mare al nostru:   „…O, bărbat vrednic de mirare, cu nimic mai prejos decît voievozii cei viteji de care noi atît ne mirăm, care în vremile noastre, dintre toți domnii lumii, mai întîi ai repurtat o biruință atît de însemnată asupra turcilor! Tu ești cel mai vrednic după judecata mea, căruia se cuvine să i se dea domnia și cîrmuirea a toată lumea, și mai ales vrednicia de voievod al tuturor oștilor împotriva turcilor, după învoiala, hotărîrea și întărirea tuturor creștinilor, lăsînd pe ceilalți domni și împărați papistași să se tăvălească în lenevire, desfrînări sau în răsmirițe […]”.   „…Fost-a bărbat ca acela, carele pentru inima sa cea mare, înțelepciunea militărească, știința lucrurilor de război și faptele cele norocoase asupra turcilor, ungurilor, leșilor și a tătarilor, în veci trebuie să se pomenească.” „…Fost-a Ștefan în toată viața sa un om preaînsemnat pentru știința de a ține pe ostași în frîu și a-i face să asculte de cuvînt, și pentru faptele războinice cele slăvite; căci dintre toți vrăjmașii cu care s-a luat la arme, a ieșit biruitor cu o virtute și cu o vitejie vrednică de mirare.“ „Ștefan românul, ostașul cel vrednic de veșnică pomenire, carele cu mărimea și tăria sufletului și cu norocul cel bun a [stăvilit] toate năvălirile turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor și ale leșilor, pe care i-au învins cu mari bătălii.“   Iată ce fel a fost Ștefan cel Mare. Cînd numele lui ar fi lăudat numai de pămînteni, calea-valea; dar limbile străine au vorbit de bine de dînsul, mai cu foc decît pămîntenii. Va să zică au știut ei ceva și au cumpănit faptele cele mari ale unui astfel de viteaz. Și nici că nu gîndim că mănăstirea în care odihnesc oasele acestui fericit bărbat, răpită de lăcomia străină, împreună cu ținutul în care se afla ea, este pîngărită de limbi vrăjmașe neamului nostru.   Ar trebui ca nici un român să nu se afle pe fața pămîntului românesc carele să nu meargă o dată măcar, în viața lui, să se închine la acel mormînt. Acesta ar trebui să fie hagialîcul românilor. Toți cu totul, cu grămada, și cu frica lui Dumnezeu in sîn să se ducă să îngenunche la mormîntul acesta cu rugăciune ca să insufle și urmașilor, adică românilor de azi, a săvîrși fapte care să rămîie de pomenire la strănepoți.
Povestea lui Ștefan-Vodă și a credinciosului său Nouraș Ștefan-vodă era evlavios, nevoie mare. Dar nu avea evlavie de acea minciunoasă și înșelătoare; ci era insuflat de adevărata iubire cătră cele sfinte și drepte. Căci cine ca dînsul toată isprava lucrurilor lui Dumnezeu o da? Cine mai mult asuda ca să nu lase nimic dintr-acele ce omeneasca silință ar putea face? Cînd era trebuință de sfat bun, gata era pe al tuturor a-l asculta. Cînd era de folos graba, somnul nu-l ținea, odihna nu-l încîlce, zbura ca o pasăre. Iară la îndrăzneală de ajutor, viața nu-și cruța; cu sabia în mînă pe însuși moartea înfrunta. Așadară cu picioarele de-a pururea pe piatra ajutorului de sus, măselele vrăjmașilor zdrobea.   Pentru aceea la fiecare izbîndă ce făcea, ridica în lauda Domnului cîte o biserică sau mănăstire. Iară din toate mănăstirile, aceea care îi plăcea lui mai mult era mănăstirea Putna. Acolo puse el de ridică niște palaturi frumoase și cînd, în timp de pace, trebile domniei îi da cîte puțin repaus, acolo se ducea de-și mai îndulcea amarul acestei lumi minciunoase.   Aici, in fața lui Dumnezeu și în liniștea sufletului, cugeta și născocea la planuri pentru fericirea dragei sale Moldove. Și totuși nici aici nu scăpă de ispite, căci iată ce i se întîmplă într-una din zile, pe cînd se afla în răgaz într-această mănăstire:   Ștefan-vodă avea pe vremea aceea, în casa sa, pe lîngă alți curteni, și pe un tînăr, anume Nouraș. Acesta era foarte frumos la față, și voinic de vorbea o lume de dînsul. În luptă era totdeauna alături cu domnul său și nu voia niciodată să se lase mai prejos decît dînsul în vitejie. Era vioi, știi, numai spirit, grăia minunat și știa să-și dobîndească dragostea tuturor. Pe lîngă acestea mai avea și un viers îngeresc. Pentru care Ștefan-vodă îl iubea cît un lucru mare și adesea îl punea să-i cînte. Se culca într-o cameră cu dînsul și, ori încotro se ducea, era nedezlipit de el.   Curtenii ceilalți, cum sunt curtenii, îl pizmuiau și-i purtau sîmbetele ca să mi-l răpuie. Gurile bîrfitoare ziceau că este fiu din flori al lui Ștefan-vodă. Și fiindcă pizmașii lui Nouraș nu știau cum să-l ponegrească înaintea lui vodă, ei scormoniră (sic!) că ar fi îndrăgostit cu doamna ce-și luase vodă, și cătau vreme cu prilej să mi-l prăpădească. Cind, într-una din zile, vine un pizmătăreț și spune lui Ștefan-vodă că Nouraș moare de dragoste după doamna, și că dovada pentru această nelegiuire a lui o poartă în sin, unde o va găsi, de va voi să-l caute. Pasămite Nouraș găsise chiar în acea dimineață prin grădină o năframă pe care doamna o pierduse, și n-apucase încă să i-o dea. Ștefan-vodă, cînd auzi de unele ca aceste, se făcu foc și pară de minie, și se tulbură în suflet ca o fiară săgetată la inimă. Se pogoară în grădină, întîlnește pe Nouraș, care tocmai umbla să urce treptele palatului, și îl întrebă ce are în sîn. Acesta, fără să se teamă de ceva, scoate năframa doamnei din sîn și i-o arată. Ștefan nu zise nici un cuvînt, însă îi înfipse deodată hangerul în piept. Nouraș abia mai putu îngîna: — Mor, doamne, dară mor nevinovat. Pe cinstita față a Maicei Domnului că spun adevărul! Și căzu, gîlgîind sîngele dintr-însul ca dintr-o vacă. Doamna, văzînd pe vodă întorcîndu-se din grădină, galben ca turta de ceară și cătrănit de supărare cum nu-l mai văzuse ea, îi trecu un fier rece prin inimă de frică, și temîndu-se a-l întreba ce are, se coborî răpede în grădină pe o scară de din dos, unde nădăjduia să afle de ce este domnul său așa de mînios. Acolo găsi pe Nouraș dîndu-și sufletul, cu hangerul înfipt în piept și cu năframa ei în mînă. Se duse lîngă dînsul, îl cercetă, socotind deocamdată că vreun vrăjmaș să-l fi ucis. Cînd, uitîndu-se la hanger, îl cunoscu. Atunci înțelese totul. Nouraș nu putuse a-i răspunde nici un cuvînt. Se vede că simțea ea în inima ei ceva pentru Nouraș; dară el nu știa nimic, și o cinstea ca pe doamna sa. Văzînd însă acel trupșor gingaș, scăldat în sînge și zbătîndu-se în ghiarele morții, se umplu de o jale nepovestită. Pe lîngă aceasta, tremurînd și de asprimea domnului său, cu gînd că nu vor fi crezute răspunsurile la întrebările ce-i va face vodă, tulburîndu-i-se mintea, trase hangerul din inima lui Nouraș, și-l înfipse sieși și căzu grămadă peste dînsul. Ștefan-vodă, pătruns pînă la ficați de mîh85 nire, cînd îi văzu morți, porunci de-i îngropă chiar în locul unde își deteră sufletul; iară pe părîș porunci de-l spînzură în poarta mănăstirei. În loc de cruce, călugării le puse un mesteacăn carele îndată și prinse rădăcină. La o sută de ani, un alt mesteacăn se puse în locul aceluia pe care putregaiul începuse a-l roade. Și din veac în veac se schimbă mesteacănul pînă în ziua de astăzi. Și aceasta se face pentru pomenirea sufletelor lor, ca să nu se uite nevinovăția lor, și să nu rămîie cu țărînă în gură. Iată o pildă pe care toți oamenii ar trebui să nu o treacă cu vederea, dacă vor ca pacea și liniștea să desjuge la casa lor. Zavistiei trebuie să i se strivească capul ca la un șarpe veninos, de cum începe a și-l ridica. Zavistnicul și pizmătărețul trebuiesc șterși de pe fața pămîntului, ca nici de nume să nu li se mai pomenească. Cetăți tari, seminții numeroase și cugete fără prihană, au fost zdrobite de zavistie și de pizmă și așa va fi pînă în veac. De aceea bine a făcut Ștefan-vodă de a poruncit să se spînzure părișul.
Povestea lui Tolpa țiganul și Ștefan-Vodă cel Bun și Mare Spun, măre, că Ștefan domnul să fi fost om dezghețat și verde ca busuiocul. Toți oamenii de pe lîngă dînsul erau aleși pe sprinceană; deștepți, ugurlii, veseli și numai spirt, știi colea, cum sunt buni să mi-ți facă ispravă bună.   Ștefan domnul era așa de bun cînd vedea dreptatea înaintea lui, încît să mi-l pui la rană și să se vindece; dară era așa de aspru cînd da peste cîte o nedreptate, încît nu căta nimărui de ce îi e cojocul, ci mi ți-l punea la pedeapsă, măcar de-ar fi fost de șepte palme în frunte.   La curtea lui se afla un țigan cam vorbăreț, anume Tolpa. El aflase har înaintea lui vodă pentru glumele lui cele nevinovate și cam înghimpătoare pentru unii din boieri.   Într-una din zile, văzu el venind la vodă o samă de țărani români. El le iesă înainte.   — Ce căutați voi, bre, oameni buni?   Țăranii, socotind că este vrun boier de-a curții, își luară căciulele în mînă și, într-o glăsuire, toți ziseră:   — Apoi ce să căutăm, cuconașule. Iată, am venit și noi, păcatele noastre, să ne jăluim lui vodă pentru pacostea ista de pîrcălab, care ni s-a pus ca scaiul în cap.   — A cam aflat vodă cîte ceva despre pîrcălabul vostru, bre, oameni buni. Spuneți-mi și voi tot ce știți și lăsați-l pe mîna mea, c-oi ști eu cum să-l încondei la măria-sa, și vi se va face dreptate.   Atunci țăranii îi spuseră cum îi nedreptățește pîrcălabul, cum îi asuprește și jupuiește, cum le ia biruri afară din cale, cum îi globește peste măsură pentru lucru de nimica și, pe lingă aceste, cum îi chinuiește, bătîndu-i pînă îi deznoadă, ia, pentru așa, de florile mărului.   — Duceți-vă acasă, dragii mei, le mai zise Tolpa, și vă odihniți, că am eu ac de cojocul lui. Să nu vă temeți de nimic, de acum înainte nici capul n-are să vă mai doară   — Dumnezeu să-ți dea noroc și să-ți lungească zilele, cuconașule, să ai parte de ce t-ei ruga lui Dumnezeu și să fii sănătos și rumen ca un bujor.   Apoi plecară țăranii cu inima ușurată.   Tolpa, nici una, nici două, el voia să facă dreptate țăranilor. Se vede că el cam știa patarania despre ceea ce pățea țăranii de pe la pîrcălabi. Ce să facă, cum să dreagă ca să se ție de cuvîntul ce dase țăranilor. Se gîndi, se răzgîndi și, deodată, lovindu-se ușor cu palma pe frunte, zise:   — Stăi, că ți-am făcut-o, pîrcălabe.   El căta acum vreme cu prilej să poată intra la vodă cînd o fi în toane bune. Nu trecu mult și într-una din zile văzu pe vodă cu voie bună, intrînd în Divan. Pasămite, vodă aflase că oastea lui înfrînsese o samă bună de vrăjmași ce încălcaseră țara. Dară era prea devreme. Nu venise nici un boier la Divan. Vodă era singur.   Atunci o dată intră răpede în Divan, ținîndu-se cu mina de falcă și văitîndu-se   — Dar tu, măi Tolpo, ce ai? De ce plîngi? îl întrebă vodă, cam rîzînd.   — Ce să am? Iaca mi-a tras popa o palmă, de mi-a ieșit stele verzi din ochi.   — Da‘ de ce, mă? îl mai întrebă vodă, înseninîndu-i-se fruntea și făcînd haz.   — Ei, iaca pentru că n-am știut Tatăl nostru.   — Bine ți-a făcut. Două trebuia să-ți dea, mă păcătosule. Trei trebuia să-ți dea. Păi bine, mă, păgîn de-ai fi fost și tot trebuia să știi Tatăl nostru! Dară tu, ce pîrdalnicul de liftă spurcată ăi fi fiind de să nu știi tu rugăciunea Domnului și Dumnezeului nostru?   — Ba îl știu, măria-ta; dară într-un loc îl greșesc.   — Ei bine, ia zi, să vedem unde nu știi, și să te silești să-l înveți, că-ți dau și boierie.   — „Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințască-se numele tău, vie împărăția ta…“   — Mai încolo?   — Aici o cam scrintesc, măria-ta.   — „Fie voia ta.”   — Fie.   — „Fie voia ta…”, prostule! Zi de la început și bagă de samă; ține minte: „fie voia ta”.   — „Tatăl nostru… carele ești în ceruri… sfințască-se numele tău… vie împărăția ta… fie…”   — „Fie voia ta“, mă, zise vodă cam răstit. Iată, îți spun drept, și mie îmi vine să-ți trag o palmă. Cum de să uiți tu de la mînă pănă la gură?! Nu te credeam eu o dată cu capul să fii tu așa de nătărău. Atîta lucru să nu ții tu minte! Iată: „fie voia ta“. Zi de mai multe ori.   — Fie voia mea… fie voia mea… fie vo…   — Nu așa, sgripsore bătrîn! „Fie voia ta”, mă, adică să se facă pe pămînt voia lui Dumnezeu, precum se face și în ceruri. Aici nu e vorba de voia mea sau a ta, becisniciile!   — D-apoi… fie și a lui. Dară dacă uit…   — Doară nu-ți lipsește vreo doagă. Ține bine minte.   — Nu că-mi e voia să uit, măria-ta. Dară ca să-mi aduc aminte mai lesne, scrie-mi măria-ta, rogu-te, vorbele aceste, și te iscălește, că doar știind că vine de la măria-ta voi avea grijă ca de poruncile ce-mi dai.   Ștefan-vodă, bun precum îl lăsase pe el Dumnezeu, și care nu știa ce este vicleșugul la inima lui, luă o coală de hîrtie și scrise cu niște slove mari: „fie voia ta”. Apoi o dete în mîna lui Tolpa, după ce se iscăli.   Tolpa, cînd văzu cartea domnească în mîinile lui, de bucurie i se păru că apucase pe Dumnezeu de un picior. Ieși din Divan ai porni într-un suflet la satul de unde veniseră țăranii să se jăluiască lui vodă.   Cum ajunse acolo, dete în știre la toată lumea că a venit cu o poruncă domnească.   Cînd auziră țăranii de una ca aceasta, se adunară cu cățel, cu purcel să afle ce zice porunca.   Tolpa trimise de chemă și pe pîrcălab.   Acesta se grăbi a veni și dînsul să ia cunoștință de cele ce poruncea vodă. Oamenii se făcuse roată împrejurul lui Tolpa și-l îmbulzeau. Iară el ridicînd glasul, zise cu grai lămurit:   — Oameni buni, faceți roata mai mare și lăsați-ne în mijloc mai mult loc de joc.   Și îndată mijlocul roții se deșertă și rămase o lumină, cît fața ariei.   Apoi, chemînd înainte pe pîrcălab, îi arătă cartea domnească și-l întrebă:   — Cunoști această iscălitură?   — Da‘ cum să n-o cunosc? răspunse pîrcălabul. Este a măriei-sale.   — Dacă o cunoști, spune-mi ce zice măria-sa aici?   — Ce să zică? Iaca, „fie voia ta”.   — Ai înțeles acum?   — Ba n-am înțeles nimic.   — Ei, las’, că te-oi face eu să înțelegi acum.   Și întorcîndu-și privirile cătră țărani, le opri asupra a doi flăcăi nalți ca niște brazi, legați și vîrtoși.   Apoi făcîndu-le cu mîna, îi chemă și le zise cu grai poruncitor:   — Porunca măriei-sale lui vodă grăiește ca să-mi luați’ pe d-nealui, jupînul pîrcălab, să mi-i dați cincizeci de toiege de cele beșicate.   Toți tăcură molcum cînd auziră de o așa grea poruncă. însuși pîrcălabului i se încleștă gura. El știa ca și toată lumea că împotriva poruncii lui vodă nu era chip de a sta. Bieții flăcăi se cam codea. Văzînd Tolpa sfiala flăcăilor, adaose:   — Porunca măriei-sale lui vodă mai zice că cine se va împrotivi celor glăsuite într-această carte domnească să mănînce la spete o sută de toiege tot de cele sărate, pietroase și îndesate.   Flăcăii, care nu prea aveau poftă de așa mîncare, puseră mîna pe jupînul pîrcălab, îl întinseră la pămînt și-i deteră cincizeci de bețe bune.   Pîrcălabul suferi și nu zise cîrc. Vezi bine că n-avea ce zice, dacă o dată vodă poruncise.   Apoi Tolpa îi zise:   — Aceasta este, jupîne pîrcălabe, ca să te înveți minte altădată a mai asupri pe acești sărmani și nemernici; vodă nu poate suferi să se facă nedreptate în țara lui și să se schingiuiască bunii locuitori ai acestei țări.   Totuși, pîrcălabul nu se putea dumeri cum de să cadă asupra lui o așa de aspră urgie domnească, el știindu-se credincios și supus domniei.   Nu mai cuteza multă vreme să vie la curtea domnească, temîndu-se de a da ochi cu figura cea cruntă a lui Ștefanvodă cind era amărît pe cineva.   Trecu ce trecu și trebile îl siliră, în cele din urmă, să se înfățișeze domnului său. Veni deci cu frica în sîn la curte și se arătă lui vodă.   Acesta, cum îl văzu, îi zise zîmbind și cu față senină:   — Bine ai venit, pîrcălabe, ce mai veste prin țară? De mult e de cînd n-am mai dat cu ochii de tine. Au doară te-ai mîndrit?   — Umilita slugă a măriei tale a fost totdeauna supus poruncilor. Și nu cred să te fi îndoit de credința ce totdeauna ți-am arătat, răspunse pîrcălabul.   — De unde îți vin ție, pîrcălabe, așa gînduri străine cugetului meu? Eu totdeauna te-am cinstit, și dreptul lui Dumnezeu, n-am avut să mă căiesc de aceasta niciodată.   Auzind versul cel dulce al graiului domnesc, pîrcălabul mai prinse puțină inimă și se încumese a zice:   — Păcat de Dumnezeu, măria-ta, să-ți arunci urgia cea aspră asupra unui slujitor credincios, să faci să se necinstească cărunteța unui slujitor supus, fără să-l fi judecat mai întîi, știindu-te totdeauna drept.   — Ce sunt acestea care le spui tu, pîrcălabe? îi zise vodă plin de mirare și pierindu-i seninătatea de pe față.   Pîrcălabul înțelese că trebuie să se fi jucat vro drăcie in istoria aceasta și răspunse:   — Iată, iată, măria-ta, cum am suferit o pedeapsă pe nedrept.   Și spuse tot ce i se întîmplase cu Tolpa. Cînd auzi vodă de una ca aceasta, mînia i se urcă pe față. Ochii ii scăpărau de supărare. El zise:   — Mișelul! Va să zică el m-a amăgit cînd mi-a cerut iscălitura sub acele cuvinte, „fie voia ta”, prefăcîndu-se a nu ști Tatăl nostru! Nemernicul! Nu mai este vrednic a vedea fața mea! Să se spînzure!   Bietul Tolpa, de cum văzuse pe pîrcălabul că venise la curte, se ținea după urma lui să vadă ce are să se întîmple. Cînd pîrcălabul intrase la vodă, Tolpa se tupilase la ușă și asculta. Iară cînd auzi groaznicele cuvinte ale lui vodă, se făcu nevăzut.   Îl căutară slujbașii să puie mîna pe dînsul, dară el parcă intrase în bortă de șerpe. Tolpa nu e nicăiri. Se trimise numaidecît oameni în urma dositului de Tolpa.   El, bietul, la cine să năzuiască, unde să-și caute adăpost, unde să se ascundă de mînia lui vodă? Într-o clipă mii de gînduri îi trecură prin cap. În cele din urmă, se socoti că scăpare nu e decît în grădina lui vodă.   Acolo știa el niște culcușuri unde nu l-ar fi putut găsi ziua în amiaza mare, dar încămite noaptea. Se strecură fără a fi văzut de cineva și se piti într-una din acele ascunzători.   Inima lui Ștefan iară se deschise, seninătatea iară se urcă pe fața lui. Vezi că Ștefan-vodă avea mai multe ceasuri bune decît rele. A doua zi, cătră seară, ieșind să se mai răcorească de zăduful zilei, intră în grădină singursingurel, cum avea el obicei cînd avea de citit cărți de pe la împărați și crai.   Tolpa, văzîndu-l că are să treacă tocmai pe unde se afla el, se urcă ca o mîță într-un măr, legă brîul cu un capăt de o ramură a pomului, iară cu celalalt capăt se legă de subsuori și se lăsă a-i bălălăi picioarele în vînt. Astfel era atîrnat printre frunzișul pomului.   Trecînd vodă pe potică și aruncîndu-și ochii asupra pomului, văzu pe Tolpa spînzurat. Inima măriei-sale se înduioșă, și părîndu-i rău de porunca ce dase în ziua trecută, zise:   — Sărmanul Tolpa, mare trebuie să-i fi fost groaza cînd a auzit porunca ce am dat să-l spînzure. El n-a mai așteptat pînă să mai vie gîdea a-l mai da și pe dînsul de osteneală, ci și-a făcut samă singur. Îmi pare rău de el. De ar mai trăi încă, l-aș ierta de moarte.   N-apucă să mai facă trei pași, și Tolpa țup! În urma lui vodă. Cum îi auzi vorbele cele milostive, el se dezlegă iute și sări jos din pom. Ștefan, întorcîndu-se, îl văzu cu capul la pămînt. Iară Tolpa strigă:   — „Fie voia ta!”   — Bine că barim de frica spînzurătorii ai învățat Tatăl nostru. Atunci m-ai prins cu iscălitura, acum cu cuvîntul.   Dară să nu cutezi a mai face vreo blăstămăție, că nu vei scăpa cu voia sau fără voia nu știu cui.   Era glumeț Ștefan cel Mare cîteodată și-i plăcea a asculta și glumele altora; dară glumele nesărate și nesămuite erau oropsite; și cei de prinprejurul lui nu prea se jucau cu focul fără să se pîrlească.
Povești despre Vlad-Vodă Țepeș [I] Vlad -vodă Țepeș avea, o țiitoare. Casa ei era într-o mahala înfundată și singuratecă din Tirgoviște. Nici apele nu simțea pe vodă cînd mergea la dînsa. Căzuse păcatele pe această femeie să placă lui vodă Țepeș. Acesta avea pentru ea dragostea trebuinței și nimic mai mult.   Biata femeie se silea în tot chipul să facă lui vodă pe voie. El priimia toate semnele de iubire ce-i arăta, și oarecare veselie se arăta pe fața lui cînd era lîngă dînsa.   Într-una din zile pe cînd îl văzu mai posomorît, vru să-l facă a i se însenina fața oarecum și se încumese a-i spune o minciună:   — Măria-ta, ai să te înveselești cînd ți-oi spune o veste nouă!   — Și ce veste ai să-mi spui?   — A intrat șoricelul în putineiul cu lapte…   — Ce va să zică asta? întrebă vodă rînjind.   — Va să zică, măria-ta, că mă simt îngreunată..   — Astfel de vorbe să nu-mi mai trăncănești!   Muierea știa cum se pedepsesc minciunile la vodă Țepeș și voia să se arate acum că drept spusese:   — Așa este, măria-ta, cum zisei.   — Aceasta n-are să fie, răspunse vodă, încruntînd sprîncenele.   — Și dacă ar fi, nădăjduiesc că măria-sa se va bucura, cuteză a mai zice femeia.   — Ți-am spus că aceasta n-are să fie! Îi zise vodă răstit, bătînd din picior. Îți voi arăta că nu va fi!   Și scoțînd paloșul, îi spintecă burta de sus pînă jos ca să vază dacă a spus drept ori a mințit. Pe cînd trăgea de moarte, vodă îi zise:   — Vezi că n-are să fie!   El ieși, iar dînsa rămase dîndu-și sufletul în chinuri de durere, pentru că a fost spus o minciună voind să-și înveselească iubitul…   [II] A fost odată niște vremuri foarte, dară drept. Pe hoți, pe mincinoși și pe leneși nu-i putea suferi. El făcu tot ce putu spre a conceni ăst soi de oameni din țară. Și de-ar fi domnit mai lung, spun că era să ajungă ca să curețe pămîntul de niște asemenea iasme și poate să și facă să nu se mai nască altele asemenea loruși. Dară aș! unde este norocul ăla?   Pe vremea aceea un neguțător din cetatea Florența în Italia mergea la țara lui, cu multe scumpeturi nestimate și cu o mare sumă de bănet. El trebuia să treacă prin Tîrgoviște, pentru că acolo era scaunul domniei pe vremea aceea. Și fiindcă auzise pe turci spuind ce pățiseră din mîna lui Vlad-vodă Țepeș, el credea că românii sunt niște căpcăuni, sau cel mai puțin niște tîlhari de codru.   Cum ajunse în Tîrgoviște se duse drept la vodă, cu un dar bogat, și-i zise:   — Măria-ta, ursita m-a dus să trec prin țara pe care o stăpînești măria-ta, cu tot avutul meu, agonisit printr-o muncă jidovească de mai mulți ani în părțile răsăritului. Țara aceasta este creștinească. Și ca să nu se zică în Apus, unde mă duc, că un creștin a fost jefuit de creștini, după ce a fost scăpat cu fața curată de iataganul păgînilor, cu genuchi plecate rog pe măria-ta să te înduri a-mi da cîțiva slujitori ca să-mi fie de pază pînă voi pleca.   Vodă, iute ca focul cum era el, încruntă sprîncenele cînd auzi cererea ce i se face și zise:   — Ține-ți darul, creștine. Eu îți poruncesc să-ți duci tot avutul pe oricare din maidanuri, pe oricare din ulițe, la verice (sic!) răspîntie ce ți se vor părea mai singuratice și mai dosnice, și acolo să-l lași pînă dimineața fără paznici, fără privighetori. Și de ți se va întîmplă vro pagubă, eu sunt răspunzător.   Nu era de glumit. Porunca lui vodă trebuia să se îndeplinească, că era foc și pîrjol.   Florentinul, cu inima înghețată de frică, se supuse poruncii. Toată noaptea nu dormi de grije și de îndoială. A doua zi negustorul își veni în fire cînd își găsi avutul precum îl lăsase. Se uita și parcă tot nu-i venea să crează. Merse deci la vodă și-i spuse că tot avutul lui l-a găsit neclintit și, lăudîndu-i țara, spuse că asemenea lucruri n-a văzut în nici o țară din cîte a străbătut, deși călătorește din tinerețe.   — Cît face darul ce mi-ai fost adus? întrebă vodă.   Neguțătorul se cam cîrmea și se cam codea a spune. Vodă stărui. După ce află prețul, plăti pînă într-una vodă, apoi îi zise:   — Spune pe oriunde vei merge ce-ai văzut în țara mea.   [III] Era Vlad-vodă Țepeș om cu doxă la cap și-i plăcea rînduiala, nevoie mare. Unde să fi văzut el vrun ostaș desmățat, cu țoalele puse pe dînsul ca cu furca? Tiii! că era stingere! Lui îi plăcea să vază pe oameni curați și dichisiți, știi spilcă! Nu se stăveau pe lîngă dînsul oameni de cei care se tot încurcă de toate alea și-s mototoli la lucru. Mai cu seamă cînd vedea cîte vro desmîțătură ori destrăbălătură, se făcea foc și pară. Într-una din zile întîlni un țăran, carele avea o cămașe scurtă. I se vedeau ițarii lipiți pe picioare și se cunoștea cît de colo tiparul coapselor și al țurloaielor. Se oțărî măria-sa cînd îl văzu așa, cît un lucru mare. Și porunci numaidecît să-l cheme.   — Însurat ești tu, măi creștine? îl întrebă vodă.   — Însurat, măria-ta.   — Nevastă-ta trebuie să fie d-alea de care tînjește pămîntul sub dînsa. Cum de să nu mi-ți facă ea cămașe care să-ți acopere pulpele? Nu este vrednică a trăi în țara mea! Să se dea pierzării!   — Mila măriei-tale, dară eu sunt mulțumit de dînsa, am găsit-o acasă și este cinstită.   — Vei fi mai mulțumit cu alta; tu te vezi a fi om de omenie și harnic.   Doi slujbași trimiși de vodă aduse pe biata femeie cu nepusă masă. Vodă porunci de o trase în țeapă. Apoi aducînd o altă femeie o dete in căsătorie bărbatului rămas văduv, după ce ii arătă ce pățise femeia dintîi, și spuse și pentru care pricină căzuse peste dînsa urgia domnească cea neîmpăcată.   Spun, măre, că această femeie lucra de n-avea vreme nici să mînce. Își punea pîinea pe un umăr și sarea pe altul și așa lucra. Se silea, biet, să-și facă bărbatul mai mulțumit decît cu muierea dintîi, ca să nu cază în urgia lui vodă. O fi izbutit?   Bine că nu domnește și in zilele noastre vrun Țepeș, căci multă cheltuială de țepe ar avea să facă, țepe de care să scape pămîntul de trintorițe sub care tînjește locul unde șed ele.   [IV] -Erau niște timpuri în care pentru orice crimă, judecat-nejudecat, se da pierzării omul. Bine că suntem departe de niște asemenea timpi. Bine că s-au dus ca să nu se mai întoarcă. Bine că am ajuns să fim, povestea ăluia, cu judecata, iar nu cu lopata.   Niște boieri răzvrătitori, din porunca lui Vlad-vodă Țepeș, fură puși în țeapă. După cîtva timp aducîndu-și aminte vodă de dînșii, pofti să meargă la fața locului ca să se încredințeze cu inșiși ochii lui cum au fost pedepsiți. Poate c-o fi voit să vază dacă cunoaște pe mulți din ei. Pe lîngă vodă mai era și alți boieri din cei rămași credincioși domnului lor. Unul din acești boieri, ori că era și el amestecat în boclucul ce făcuse cei uciși, sau că era rubedenie cu careva din ei, și ca să nu se dea de gol că mila i-a cuprins sufletul, ori că i s-a muiat inima, se încumese a zice:   — Măria-ta, te-ai coborît din palat. Acolo aerul este curat, aci jos este smreduit. Mirosul cel greu să nu-ți supere sănătatea.   — Vrei să zici că pute? întrebă vodă, întorcîndu-se iute către dînsul și țintind căutăturile asupră-i.   — Așa, măria-ta, și ai face bine să te depărtezi de un loc care poate să fie vătămător sănătății unui domn carele voiește binele supușilor săi.   Pasămite vodă pătrunsese în ascunsurile inimii acestui boier, sau ca să astupe gurile celorlalți, strigă:   — Slujitori! O țeapă de trei ori mai lungă decît toate cele ce vedeți să-mi f ăurați numaidecît, ca să puneți într-însa pe jupînul ăsta, ca să nu mai simță putoarea de jos…   Se rugă de iertăciune bietul boier, dete în genuchi; vru să-i sărute mîinile pe amîndouă părțile… Totul fu în deșert. După un scurt timp se zvîrcolea într-o țeapă mai naltă decît toate și gemea și se văieta de ți se sfîșia rărunchii.   [V] Un venetic de călugăr grec, ca mulți ce de curînd începuse a cutreiera țara, ce-i cășunase lui pe un biet preeot de mir român, om drept și cu frica lui Dumnezeu, că-l clevetea cît îi lua gura. De cîte ori se întîlneau, se luau la cuvinte, și se încingea între dînșii o filonichie cam înfierbîntată. Călugărul grec prostia pe preot și cartigorisea pe români. Preotul îi răspundea:   — Dacă ți se par românii proști și nedegroșiți, de ce nu te duci în țara ta, la cațaonii tăi cei supțiri și pirpirii? Cine te-a adus oare sau cine te-a chemat de ai căzut ca rîia pe capul nostru? Ajungînd și la urechile lui vodă vestea despre acești doi clerici, măria-sa Vlad-vodă Țepeș pofti să-i vază și îndată porunci ca în cutare zi să se afla la palat.   La ziua anumită ei veniră. Pe unul l-a primit într-o cămară, iară pe celălalt într-alta. Călugărul grec se umfla în pene și se mîndrea că l-a chemat vodă. Vezi că nu știa că era chemat și preotul mirean. Acesta se minuna și se crucia cum de aflase vodă de dînsul și-și pusese în gînd ca de cumva îl va găsi în niscaiva toane bune să puie o vorbă și pentru poporenii săi. Vodă voi însă să le ispitească inimile și să le cunoască cugetele, căci măria-sa era un mehenghiu de om întru acestea. Intrînd în cămara unde era grecul, măria-sa îl întrebă:   — Cinstite părinte, cutreieri țara mea pentru trebile bisericii. Ai avut prilej să vorbești și cu bun și cu rău, și cu bogat și cu sărac. Spune-mi rogu-te, ce zic oamenii despre mine?   La o astfel de întrebare, călugărul socotea că a pus mîna pe chilipir. Și cu o vulpenie pe care numai un grec este în stare să o întrebuințeze, răspunse cu un grai mieros și prefăcut:   — Mărite doamne, de la un capăt al țării la celălalt, toată lumea binecuvîntează numele măriei-tale. Ea este mulțumită de măria-ta. Spune că așa domn bun n-a mai stat de cînd este Țara Românească. La care eu adaug că un lucru îți mai trebuiește: adică să cauți mai blînd și să-ți reverși milostivirile tale către nevrednicii robi ai mărieitale cari vin din părțile locurilor sînte și să le dai ajutor ca să poată aduce mîngîiere la nenorocirile ce bîntuie pe călugării acelor sînte lavre din partea păgînilor. Și atunci numele măriei-tale îl vor încununa îngerii cu slavă nepieritoare.   — Minți! nemernicule ca o cutră ce ești! strigă vodă răstit și încruntînd din sprîncene.   Se vede că știa el ce știa; căci și zicătoarea spune că soarele de e soare și tot nu poate să încălzească lumea toată. Și deschizînd ușa zise slujbașilor ce stau de pază:   — Slujitori! Această ființă vicleană și netrebnică cu moarte să se omoare.   Porunca lui vodă se împlini numaidecît. Călugărul fu tras în țeapă.   Intrînd și la preotul de mir, care nu știa nimic din cele ce se întîmplase, vodă îl întrebă și pe dînsul:   — Spune-mi, părinte, ce zice lumea de mine?   — Ce să zică, mărite doamne? Iacă poporimea de la țară pînă acum n-a cîrtit de fel. De curînd însă a început a te blestema pe toate cărările, zicînd că nu le mai împuținezi podvezile ce au apucat de la domnii de dinaintea mărieitale.   — Adevăr ai grăit, îi zise vodă cu grai îmbunat. Mă voi gîndi la aceasta. Tu să fii duhovnicul curții mele de aci înainte! Mergi în pace.   [VI] Povestea spune că pe vremea lui Vlad-vodă Țepeș se înmulțise leneșii, nevoie mare. Ca să trăiască trebuia să mănînce; căci nemilostiva burtă cerea. Și ca să mănînce umblau în prosteală. Cerșiau și cu cerșitul trăiau fără să muncească.   Dacă vrun sghimboiaș de om, căruia îi place să sghimboișească și să se amestece în toate alea ca pătrunjelul, dacă vrun om, cum zisei, întreba pe cîte vrunui din acești cerșitori de ce nu lucrează și ei ceva, unii răspundeau:   — Dară nu umblu toată ziua? Însă dacă nu găsesc de lucru, ce sunt eu de vină?   Unora ca acestora sghimboiașul le da în nas cu zicătoarea: „Mă duc să mă bag la stăpîn, dar-ar Dumnezeu să nu găsesc“. Alții iarăși găseau nod în papură că: cojocarul își scoate ochii toată ziua și noaptea, și cînd colo nu se alege cu nimic; croitorul muncește toată viața și agoniseala lui este cît o umbră de ac; pantofarul se cocoșează și se gheboșește pînă îmbătrînește și cînd moare tot cu talerul îl îngroapă… Și astfel potriveau ei cîte vrun cusur pentru toate meseriile.   Ajungînd la urechile lui vodă, și văzînd și însuși cu ochii mulțimea de calici, mai toți oameni buni de muncă, se luă de gînduri: „Numai prin sudoarea feței sale spune la carte, că-și va agonisi omul cele spre hrana sa“, își zise Vlad-vodă. „Acești oameni trăiesc din sudoarea altora. Prin urmare sunt nefolositori omenirii. Aceasta e un fel de tîlhărie. Tîlharul de codru, ce e drept, îți cere punga. De ești mai iute de mînă și mai voinic, scapi de el. Aceștia însă îți ia avutul cu încetinelul și cu milogire, dară îți ia mereu. Așadar sunt mai răi decît furii. Să se stîrpească ast soi de oameni din țara mea!“   Și după ce se mai răsgîndi, porunci să se dea sfară în țară ca la o zi anumită să se adune toți cerșitorii laolaltă, că are să le împartă vodă cîte un rînd de haine și să le dea o masă înfricoșată.   La ziua otărîtă gemea Tîrgoviștea de mulțimea calicilor ce venise. Slujitorii domnești le împărți cîte un rînd de haine noui; apoi îi duse în niște case mari unde erau pregătite mesele. Se minunară cerșitorii de dărnicia lui vodă și vorbiau între sine:   — Adevărat milă domnească!   — Tot din spinarea poporenilor este și astă pomană! Nu care cumva că dă vodă ceva din punga lui?   — S-a schimbat, vodă, mă, nu mai este cum îl știți voi!   — Lupul părul își schimbă, dară năravul ba.   Se puseră la masă. Aci, ce să vezi dumneata? Bucate ca la masa domnească. Vinuri tot d-alea bunele, ce te culcă la pămînt.   Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mîncară și băură cu lăcomie. Cei mai mulți se îmbătară de dedeau pe brînci. Tocmai cînd li se amestecă limbile, cum se zice, și nu se înțelegeau între dînșii, odată se pomeniră cu foc de patru părți. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porți ca să iasă, însă porțile erau zăvorite. Focul înainta, vulvoarea se ridica în sus ca niște zmei înflăcărați. Țipete, chiote, vaiete ieșiau din gurile tuturor cerșitorilor închiși acolo. Dară unde vrea să știe văpaia ceva de plîngerile oamenilor? Se aruncau unii asupra altora. Se îmbrățișau. Cereau ajutor. Dară nu era urcche omenească care să-i asculte. Începură a se zvîrcoli în chinurile vulvotaiei ce-i învăpăia. Fumul înăbuși pe unii. jăratecul făcu scrum pe alții, flăcările pirjoli pe cei mai mulți. Cînd se potoli focul nu mai era suflet de om viu.   Și credeți că s-a stîrpit neamul calicesc? Fugiți de-acolo; nu mai credeți toate fleacurile! Căutați în giuru-vă și vă încredințați. Astăzi chiar nu este vremea mai brează decît atunci. Cerșitorii se vor sfîrși odată cu lumea.   [VII] În vremea de demult, pe cînd domnia în țară vodă Vlad Țepeș, un neguțător ce se afla in călătorie pre la noi, puse de se strigă pe răspîntii că a fost pierdută o pungă cu o mie de lei. El făgăduia o sută de lei celui ce o va găsi și i-o va aduce. Nu trecu mult și un creștin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau românii pe vremea lui Țepeș-vodă, se arătă dînsului și-i zise:   — Jupîne negustor, mergînd pre cale, la întorsura răscrucilor de din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta.   Eu dau cu socoteala că a dumitale trebuie să fie, deoarece am auzit strigîndu-se că ai fi pierdut o pungă cu bani.   — Adevărat, a mea este, și-ți mulțumesc că mi-ai adus-o. Apucîndu-se negustorul să numere banii, se frămînta cu mintea cum ar face să nu dea suta de lei cea făgăduită. După ce numără banii, la care se uita omul cu mirare, văzînd ce face, îi puse la loc în pungă, și zice celui ce îi o adusese:   — Am numărat, dragul meu, banii și am văzut că d-ta ți-ai oprit făgăduiala. În loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Și bine ai făcut, căci era dreptul dumitale. Iți mulțumesc încă o dată că m-ai cortorosit de ananghia în care era să caz, și Dumnezeu să te ție.   — Jupîne negustor, răspunse creștinul, rău și fără cale zici d-ta că-ți lipsește din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o măcar să mă uit într-însa și nici că știu cîți bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, așa ți-am adus-o.   — Îți spusei, mai zise neguțătorul, cu grai scurt și cam în dodele, că am pierdut punga cu o mie de lei; tu mi-ai adus-o numai cu nouă sute. Asta e! Dacă voi mai mult, nu pot da. Și apoi cînd e la cea de pe urmă, dă jalbă și mă trage la carvasara.   Omul se roși pînă în albul ochilor de rușine, cînd văzu că îl și bănuiește, îl și marțafoiește. Nu mai zise nici pis, ci ieși luîndu-și rămas bun și se duse drept la vodă de se tîngui:   — Măria-ta, zise el, nu mi-e de suta de lei cea făgăduită, ci mi-e mai mult că mă bănuiește a nu fi om de omenie, cînd eu știu că am fost curat ca argintul lămurit și nici prin gînd nu mi-a trecut măcar să mă ating de al altuia.   Vodă pricepu tertipurile neguțătorului, căci era un mehenghiu de om și porunci să i-l aducă. Fiind de față și jeluitorul și pîrîtul, vodă ieși la judecată. El ascultă și pe unul și pe altul. Și punînd vorbele ambilor în cumpăna dreptății, văzu în care parte bate. Apoi, uitîndu-se țintă în ochii neguțătorului zise:   — Jupîne negustor, la curtea mea nu se știe ce este minciuna. Ea este prigonită crîncen. Tu ai pierdut o pungă cu o mie de lei și ai găsit cu cale să pui să se strige pe la răspîntii. Punga ce ți-a adus creștinul ăsta era cu nouă sute de lei. Lucrul era învederat că aceasta nu era punga ce tu ai pierdut. Cu ce drept ai priimit-o? Să dai dară punga înapoi omului ce a găsit-o, și să aștepți pînă ți se va găsi punga ce tu ai pierdut. Iară tu, creștine, adaose vodă, întorcîndu-se către tînguitor, să păstrezi punga pînă ce se va arăta cel ce a pierdut-o.   Așa se și făcu căci nu era chip să se facă într-altfel. Vlad-vodă Țepeș judecase. Neguțătorul o păți și se căi toată viața lui de fapta cea neomenoasă ce săvîrși. Ce să zici? Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. Voind a păcăli pe cel ce îi găsise punga, se păcăli însuși pe sine.
Viața și faptele lui Vlad-Vodă Țepeș I Mircea-vodă cel Bătrîn, în domnia sa cea lungă, înzestrase țara cu multe așezăminte bune. După moartea sa, rudele lui, pînă la al nouălea neam, toate voiau să pună mîna pe cîrma țării. Pînă și copiii săi din flori alergau după domnie. Ca să ajungă a-și împlini pofta inimii lor, se mîncau între dînșii ca cîinii, unelteau fel de fel de zîzanii, de viclenii și de fărădelegi. Și de unde pînă aci poporul alegea pe domn și domnia era pe viață, ajunsese biata domnie să se dea în tărbăceală cînd de unguri, cînd de turci, cind unii năzuiau la aceștia, iar alții la ceilalți.   Aceste uneltiri ale poftitorilor de domnie aduseseră împărăcheri între noroade. Boierii cei năimiți, folosinduse de împrejurări, trăgeau toată spuza pe turta lor, îndemnînd pe domnii cei mai slabi de îngeri să arunce fel de fel de asuprele pe biata țară.   Poporul de la țară, sărăcit de lăcomia apucătorilor, sta cu mîinile încrucișate și se uita la cei ce se certau pe domnie, cum își scoteau ochii și se surghiuneau unii pe alții. El aștepta dreptatea și nu știa de unde avea să-i vie. Tîrgoveții pîndeau cu botul pe labe prilejul cînd să le vie bine, la vro schimbare de domnie, să ia cîte două și trei prețuri pe marfa ce va vinde la curte ori la părtinitorii noului domn, ca apoi și ei să fie supuși la dăjdii grele. Birurile și alte angarale ce plătea biata opincă numai era: dijma oilor, a rîmătorilor, a albinelor, găletăritul, vinăriciul, dijmăritul, cositul fînului, lemne, adusul fînului, podvoade și altele.   Vlad-vodă, poreclit Dracula, unul din fiii bunului Mircea, după ce urcă treptele tronului, puse umărul bărbătește spre a îndrepta oarecum lucrurile și a da țării vîrtoșia străbună.   Dară subt următoarele domnii relele se adăogiră și poporul căzu într-o toropeală sor cu moartea. Pe acelea vremi era lucru mare cînd știa cineva să slovenească ori să îndruge două-trei buchi. Starea de propășire a țării de pe acele vremi bătrîne se poate judeca cu lesnire, știindu-se că toate tocmelele țării, ale domniei și ale tutulor poporenilor se săvîrșeau printr-un aldămaș de unul sau două pahare de vin. De acolo a rămas acest obicei și pînă în ziua de astăzi prin satele și tîrgurile noastre. Și chiar mai tîrziu, sfaturile cele mai de taină, unii din domni le țineau în celarele unde se păstrau vinurile. Preoțimea de mir, biet, apăsată ca și poporenii, era singura care propovăduia Evangelia Domnului și era făcătoare de pace între frați, potrivit cuvîntului Mîntuitorului. Ea suferea cu poporul, suspina cu dînsul după dreptate, căci tagma preoților de mir era supusă mai la aceleași biruri ca și tagma breslașilor, și se întăriau în credință unii pe alții, citind și pocitind psalmii lui David și povestind viețile sfinților. Atîta știau ei pe atunci, atîta făceau; căci în acestea se mărgineau toată știința lor.   Călugării greci cutrierau țara și, cu șoșele cu momele, cu graiuri din scriptură, iară în inimă cu duhul iubirii de argint, amăgeau pe cei lesne crezători. Ei se tîrau din loc în loc, furișindu-se ca șerpii pe lîngă cei avuți și le storceau bani, ori vînzîndu-le oase păcătoase, ori picioare de măgar, sau mijlocindu-le, cerșiau ca să se ajute locurile sînte cari, ziceau ei, au căzut în puterea turcului. Sub vălul unei cucernicii și al unei smerenii prefăcute, duhovnicia și pe siriman și pe văduvă, și le scotea pînă și bucățica din gură pentru iertarea păcatelor lor. Cu astfel de uneltiri mișelești și altele pe care ar fi lung a le mai înșira, acești creștini mincinoși, lupi îmbrăcați în piele de oaie, își agonisiră de pe la unii cîte o sfoară de moșie, de pe la alții cîte o bucată de pămînt, și de pe la mai mulți cîte o căscioară, vii, livezi, păduri pentru mîntuirea sufletelor lor și spre adăpostirea adevăraților creștini asupra cărora ridicase goană păgînii…   Acestea erau numai vorbe. Dară în cele de pe urmă se cunoscu că acești precupeți de cele sînte își făcuseră niște stări foarte mari. În pungile lor se vărsau sudoarea nemernicilor și a sirimanilor, precum se varsă rîurile în mare. După ce avură cuprinsuri nemărginite, începură a scornoci fel de fel de hainlîcuri, în numele lui Christos. Acestea le mai înmulți o toană veniturile. Boierii cei năimiți se luară după dînșii și unde mi-ți începură a turna ca ploaia dăjdiile pe spinarea bietului țăran. Amîndouă aceste tagme împinseră pe domnii cei mai moi de suflet a da hrisoave unul mai apăsătoare decît altul, și tot în folosul lor, pînă ce aduseră țara în sapă de lemn.   Și de-ar fi făcut încai ceva și pentru biata țară cu atîtea avuții adunate de la dînsa, cale-vale; dară ei nici că se gîndiră la aceia ce i-au priimit cu dragă inimă și cu brațe deschise, ba încă îi ponosia pe toate potecile; iară veniturile atîtor namestii trecea Dunărea și se încuibau în buzunările unor mișei ca și dînșii. De aceea și poporul îi porocli zicîndu-le draci negri și lupi în piele de oaie. Ungurii venetici, prin dreptul de cuscrenie, puseră mîna pe cîrma Ardealului, Banatului și altor ținuturi, tot ale românilor și locuite de ei. […]   Și de unde românii erau stăpîni pe locurile lor, ajunseră iobagi (robi) adecă slugă la dîrloagă. Aceasta se făcu cînd de voie, cînd de nevoie; cînd cu momeli și cînd prin silă, căci sila nu cunoaște lege. Abia, abia după multe răscoale dobîndiră voie de a se putea strămuta de la un sat la altul.   Nu era destul românilor ardeleni asuprirea de la nemeșii ungurești, o altă asuprire căzu asupra capului lor. Papii catolici le lua dijmă și din ce bruma le mai rămînea din hrăpirea nemeșilor. Ba încă voia cu dinadinsul să-i și papistășească.   Pe vremea aceea papii aveau mare putere asupra Apusului și cătau cum să-și dobîndească și Răsăritul. Toți împărații și craii ascultau de cuvîntul Papei. El avea pe la curțile tutulor împăraților popi d-ai lui duhovnici. Aceștia îi destăinuiau tot ce auziau de pe la craii și împărații, fiii lor de ispovedanie. În slujbele mirenești cele mai însemnate ale împăraților se aflau arhierei și episcopi d-ai Papei. Și fiindcă Papa mijlocia de-a întra în asemenea slujbe, ei îi trimeteau cărți, prin care îi spuneau toate tainele împărăției pe unde slujiau.   În scurt, Papa ajunsese să știe cele mai mici ascunsuri ale inimii împăraților și ale țărilor lor. Și cînd poftia cîte ceva de pe la dînșii, pe unii îi amenința, pe alții îi lăuda și îi îndemna să facă voia lui, iară altora le trimetea ajutoruri în bani. Cum am zice, Papa și călugării lui papistași mai mult se îngrijau de cele lumești decît de cele bisericești. Colea umbla cu șotia, dincoace cu simonia și prin alte părți cu afurisaniile și blestemele cele spăimîntătoare; numai voia lui să se facă.   Iancu Corvin, un român papistășit, și fiul său Mateiaș, prin vredniciile și vitejiile lor împotriva turcilor cari amenințau Ungaria, ajunseră să se urce pe scaunul crăiei ungurești.   Spun că acești crai, deși lepădați de lege, avură oarecare grijă de românii ardeleni. Ei nu știau altfel cum să facă decît a înnemeși mulți români. Aceștia făcură românilor mai mult rău decît bine. Ei asupriră și mai și pe frații lor și apoi se făcură unguri, ca să scape de ponosul că s-ar trage din țărani. Și ca să fie și mai unguri, ei se și papistășiră.   Craiul Mateiaș, se zice că pentru aceea voia să aducă la coroana ungurească și pe românii din Țara Românească și pe cei din Moldova, ca să fie toată românimea laolaltă și atunci să întemeieze o craie românească. Nu se știe însă întrucît pot fi aceste adevărate. Tot ce se știe lămurit e că ungurii se amestecau în trebile țărilor și vîra zîzanii, cînd prin papii ce trimeteau ca să papistășească pe români și pe moldoveni, cînd prin oaste, ajutînd pe unii domni a se urca în scaunul țării. Dară românii nu voiră nici în ruptul capului să se lase de legea lor cea adevărată, carea, ca o maică bună, îmbrățișa pe toți deopotrivă și da harul său tutulor credincioșilor fără părtinire. […]   Aceștia însă,[românii] blînzi cum i-a lăsatpe ei Dumnezeu, și smeriți (modești), tăceau și făceau. Nu ascultau la bîrfelile lor, dară urau din fundul inimii viclenia și trufia ungurilor. Ce să zici? Așa este croită lumea asta de la făptuirea sa și așa va rămînea! Cel ce este bun de gură, asupritor și neluător în seamă, dă drepturile altuia, este bine văzut și pus în capul bucatelor, cum se zice, iară cel smerit, deși ascuțit la mai minte, însă cu crucea în sîn, totdauna este dat după ușă și puțin socotit. Adecă cum se spune zicătoarea: „Obraz-nicul mănîncă praznicul“!   Turcii, prin cuceririle lor, ajunseseră a fi spaima lumii. După ce multe lumi sălbatece din fundul răsăritului îmbrățișară credința mahometană, veniau acum să-și întinză cuceririle și-n apus, prin foc și sabie. Ținta lor era să facă prin silă pe toată lumea să primească credința lor cea deșeartă. Silințele împăraților creștini de-a opri drumul acestor sălbateci fură nimicite. Numărul turcilor creștea și se crezu într-un rînd că tot Răsăritul se deșertase de locuitori și năpădise asupra Apusului spre a-l năbuși. Acești sălbateci nu mai cunoșteau hotar. Nelegiuirile nu mai aveau nici un frîu. Ei nu știau ce va să zică cuvîntul adevărului prin care să întoarcă pre oameni la credința lor. Ei știau să facă prin spaimă, prin silă și prin sabie și foc, ceea ce creștinătatea încerca a face prin blîndețe, pace, dragoste, milostenie și curăție. Ce să zici? Erau în luptă Coranul cu Evangelia,   Iuțeala cu care înaintau acești vrăjmași înverșunați ai lui Christos și ai omenirii, zăpăcise pe toți. După ce îngenunchiase toate neamurile din jurul nostru, le cășunase pe țărișoarele noastre, Țara Românească și Moldova.[…] Piepturile românilor [stătură împotriva curgerii groaznice a acestui rîu de fiare sălbatice, ca un zid de cremene de care se zdrobi puterea cea nemăsurat de mare a turcilor. […] Apusul fu izbăvit. Bieții români se împuținară, însă rămaseră neîngenunchiați. Restriștea ce avu Țara Românească o avu și Moldova. Pare că era un făcut! Orice păcate cădeau pe vreuna din aceste țări surori, cealaltă nu putea fi scăpată de ele. Cînd se scornocia vreun rău într-o țară, trebuia să se aștepte a năpădi acel rău și pe țara suroră. Cu un cuvînt, ele împărtășiră și bunele și relele sale deopotrivă. Toată deosebirea fu că scaunul domnesc în Moldova era moștenitor, pe cînd în scaunul Țării Românești, domnii se urcau prin alegere. Răul cel mai mare fu că unii din domnii acestor țări poftiau a cotropi pămînturile celuilalt și pornia oaste asupra țării. Vărsările de sînge frățesc multă pagubă și stricăciune mai făcură acestor țărișoare. De-ar fi stat românii și moldovenii coastă lîngă coastă și s-ar fi bătut cu vrăjmașii ce-i înconjurau, o! atunci de mult s-ar fi schimbat lucrurile și românii ar fi fost departe. Pronia cerească le-a scăpat de pieire.   II Multe și nenumărate sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lumea noastră. Ele sunt necuprinse de mintea omenească. De aceea să nu cîrtească cineva cînd ne dă cîte o furtună, năpustindu-se asupra unui oarecare ținut. Căci lucrul care la ochii minții noastre se pare o pagubă, el este spre folosul al chiar locului aceluia, unde se întîmplă acel lucru.   Drept este că furtuna dezrădăcinează și prăvălește pe unii copaci mari, dară acești copaci trebuie să fie putrigăioși, scorburoși, care nu lasă pueții de pe lîngă dînșii să se dezvolteze. Căzu putrigaiurile, însă zece alți pomișori sănătoși și vînjoși se ridică împregiurul tulpinei sau a răgăliei răsturnată de furtună. Sgîțiiturile ce aceeași furtună aduce copacilor celor sănătoși face iarăși ca pămîntul de pe lîngă dînșii să se afineze, prin ruperea firicelelor celor supțiri de rădăcini. Aceasta este silită să dea alte firicele mai harnice, care să se înfigă mai cu lesnire în pămîntul afinat și să aducă copăcelului un nutreț mai îndestulător, iară acesta să crească mai în voie și să dea roade mai frumoase.   Așa sunt rînduielile lui Dumnezeu pe lume și peste omenire.   După atîtea fărădelegi săvîrșite de boierii cei năimiți și de unii din domnii neamului, parte din români se putrigăiseră. Lăstarii cei tineri nu se puteau dezvolta. Țărănimea se moleșise sub povara dăjdiilor și podvezilor. Le trebuia o furtună care să-i sgîțîie puțintel, să-i clătească și să facă lucrarea orînduită la asemenea împregiurări. Ea veni. Acea furtună fu domnia lui Vlad-vodă Țepeș.   Acest domn fu născut și răsfățat în leagăn de mătase, leagăn domnesc. El fu trimis din fragedă vîrstă pe lingă sultanul Amurat II la 1438, cu fratele-său cel mare, ca zălog. Tată-său, Vlad-vodă Dracula îi trimisese ca să arate sultanului că cele legate între dînșii se vor ține cu sfințenie. La 1443 însă fură înapoiați tatălui lor. La 1446 Dan-vodă goni din scaun pe Dracula-vodă cu ajutor de la unguri și de la moldoveni, și se pune el domn. Acesta, prinzînd în luptă pe Vlad-vodă Dracula, îi tăie capul lui și fiiului său cel întîi născut. Prigoni cu mare urgie pe tot neamul acestuia și ucise pe toți pe cîți putu pune mîna.   Așijderea făcu ai cu toți boierii și oamenii ce țineau cu Drăcula-vodă. Vlad, al doilea fiu al Drăculei-vodă și cu frații săi cei mai mici, pre nume Radu și Mircea, scăpară ca prin urechile acului de această urgie și fugiră la turci.   Pe vremea aceea Țarigradul era ceea ce este astăzi Parisul. Cine nu mergea să vadă Țarigradul, nu era om cu vază in lume, nu era procopsit și nu era bun de nimic, dacă, mai cu seamă, nu-și împodobia și mintea cu toate păcatele lor și nu se obicinuia cu toate năravurile cele rele ale țarigrădenilor.   După coprinderea acestei cetăți de către turci, Vladvodă trăi într-însa mai mult timp. El învățase bine limba turcească și pe cea grecească. Din firea lui cam tutuit, se făcuse posac ca un turc. Mila nu mai găsia loc în inima lui; și cînd apuca să urască pe cineva, apoi ii purta sîmbetele pînă ce punea două mîini pe piept.   De la greci învăță iară a fi viclean, prefăcut și disprețuitor. El nimic nu mai iubia pe lume. Atîta timp fiind în pribegie, dorul lui era numai pentru țară și tot cugetul lui era cum s-o scape de relele ce năpădise peste dînsa. Fiind încă la Țarigrad, primia adesea de pe la cunoscuții săi din țară știri care de care mai triste; și acestea îi împietria inima și mai cumplit. El aflase cum omorîtorul tatălui și fratelui său căta să curețe de pe fața pămîntului pînă și cea mai mică urmă de-a neamului său, și cum apăsa țara cu dăjdii grele, storcîndu-i și sîngele chiar. El nu se mai gîndia acum decît cum să-și izbîndească asupra vrăjmașilor săi. Sufletul lui amărît îi mohorîse sîngele pînă într-atît, încît mintea lui începuse a născoci numai chinuri și ucideri foarte aspre asupra împilatorilor țării sale și a vrăjmașilor săi. Și totuși, fiind de felul său drept și om de omenie, rămase statornic în aceste ale lui daruri firești.   Știind ticăloșiile în care căzuse țara, mai știa iarăși că locuitorii sunt bîntuiți de către propovăduitorii catolici, cari cășunaseră dînșii să-i papistășească, și mai multe nu. Cu un cuvînt, el vedea în vrăjmașii țării pe înșiși ai săi vrăjmași. El se hotărî dară să o mîntuiască de pacostele ce căzură peste dînsa. Pentru aceasta luă oaste de la sultanul Mahomet, carele foarte iubia pe fratele său Radu, și cu paloșul în mînă își făcu drum și se sui pe scaunul tătînesău la 1456.   Țara îl primi ca pe un izbăvitor. Spun, măre, că acest Vlad-vodă, poreclit și Țepeș, era frumos la chip, trăsurile feței sale erau regulate, dară bărbătești; căutătura cruntă; avea păr lung, mustăți mari și purta o cucimă ce semăna cu mitra Papei, ocolită cu o bandelică în două fețe.   Pe vremea aceea domnia la Țarigrad peste turci sultanul Mahomet II; în Moldova Petru-vodă; în țara ungurilor Ladislav V; iară la leși Cazimir IV. Vlad-vodă Țepeș de cum urcă treptele scaunului strămoșesc, cea mai dintîi îngrijire a lui fu de oaste. Puse deci de scrise pe toți oamenii în stare de a purta armele, cătă și-și tocmi o miliție numai bună spre a înfrunta moartea. Își alese căpitani, tot unul și unul, pe sprînceană. Înseși muierile, fără alt îndemn decît binele țării, se întreceau care de care să înarmeze pe bărbații, fiii și frații lor și-i povățuiau să se poarte bărbătește la trebuință. Pasămite vodă făcuse ca să ajungă pînă la urechile lor că era nevoie de a scăpa țara de năvăliri străine și de ciocoi, cum și de a apăra legea Domnului de eresurile papistașilor.   În chiar anul înscăunării sale, vodă își sără inima cu unul din vrăjmașii săi, și cel mai puțin temut. Puse mîna pe Stanciul, fiiul lui Dan-vodă, pe care îl orbiseră ungurii, și îl răpuse pe el. Porunci de săpă o groapă, aduse pe nemernicul orb la marginea ei; preoții fură siliți a-i citi pogribania de viu, călăul îi zbură capul cu satirul și îndată îl și îngropă.   Aceasta fu cea dintîi cruzime a lui Vlad-vodă Țepeș, căci crudă a fost domnia lui. Acum el se spurcase la sînge, cum se zice. După aceasta trimise pristavi să strige prin toate unghiurile țării: că minciuna să nu se mai afle în gurile nimănui; că hoția și înșelăciunea să fie gonite din țară și, în locu-i, adevărul și omenia să domnească; că nici să se mai auză cumva de eresurile papistașilor, că boierii și orice locuitor să-și caute de treburile lor, și nici să se mai gîndească la răzmirițe ori la răsturnare de domnie, zîzanii și vicleșuguri. Căci, oricare ar fi el, să știe că cu moartea va să moară. Și se ținu de cuvînt vodă, precum vom vedea. Cei ce se știau cu musca pe căciulă o cam sfecliră. Cîteva pilde înfiorătoare arătară poporimii că vodă Vlad nu glumește.   Totuși boierii ce ținea cu neamul Dăneștilor nesocotiră porunca domnească și se adunau în taină și plănuiau ei știau ce. Aflînd domnul că ei, în unire cu uneltele papistașilor, pregătesc o răscoală, făcu ce făcu, și îi descoperi. Se cătrăni vodă de mînie cînd îi văzu aduși înaintea lui și puse pe loc de-i ucise în cetatea Tîrgoviște, fără milă și fără mustrare de cuget. Ei erau ca la 500 de boieri d-ăi mari și mari. Așijderea făcu și la douăzeci de mii de oameni d-ai lor, din toate unghiurile țării. Pe unde ii prindea, pe acolo le lua Avram sporul.   De la o margine a țării la cealaltă fumega sîngele celor neascultători. Poporul însă, deși înmărmurit de spaimă, se bucura în adîncul inimii lui că a scăpat de ciocoi, de ciocoiași, de cioclovină și de ciocoii ciocoilor.   Patru sute de sași și unguri ce cutreierau țara și îndemna pe oameni să se papiștească ori să se răscoale împotriva lui vodă fură băgați într-o șandrama și le dete foc, de arseră ca șoarecii. Toate averile celor uciși fură împărțite pe la ostași.   Vodă se ținuse de cuvînt. Nici cu o iotă nu se depărtase din cele ce poruncise. Orice greșeală cu moartea fu pedepsită.   Această asprime făcu ca numaidecît să simță oamenii că dreptatea și siguritatea desjugase în țară. În scurt timp Vlad-vodă făcu ceea ce alți domni umblă să facă în zeci de ani și tot n-ajung a-și împlini dorințele. Spun, măre, că nici într-un colțișor de pămînt nu s-a mai pomenit așa domnie aspră.   Dară poporenii cei pacinici erau nesupărați și petreceau în ticnă. Neguțătorii ajunseră a dormi noaptea cu ușile prăvăliilor deschise; și ferit-a sfîntul să se atingă cineva de boarfele ori de sculele lor cele de preț de prin magaziile lor. Rîvneau toți streinii, care treceau prin țară, de încrederea și de omenia ce domnia p-atunci la noi.   Nu se mulțumi cu atît, ci voind să-și isbîndească și asupra sașilor ațîțători, trecu munții cu oaste la 1457 prin două puncturi. Ajungînd la Brașov, îi dete foc și trase în țeapă o mulțime de sași dinaintea bisericii Sfîntului Iacob. Intrînd și în ținutul Sibiului, multe sate pline de oameni a ars, și ducînd o mulțime de robi în Țara Românească, pe toți i-au tras în țeapă.   La anul 1457 noiembrie, craiul Ladislav al ungurilor, își dete obștescul sfîrșit; iară la 1458 se urcă în scaun Mateiaș Corvin, foarte tînăr încă. Pe cît timp scaunul crăiesc a fost văduv de domnul său, cîrma țării stătu în mîinile lui Michail Sălăgianu.   Cum că nu a fost Vlad-vodă începătorul vrăjmășiilor, se dovedește din scrisoarea lui Michail Sălăgianu, unchiul și epitropul craiului Mateiaș al ungurilor, ce a trimis-o sibienilor la 1458, și care sună așa:   „Am înțeles cum ați dat voi pricină prin zavistiile voastre luminatul(ui) domn Vlad-vodă, stăpînitorul Țării Românești de au venit vouă prea multe rele și pagube care vouă vi le imputăm. Ci fiindcă noi am scris și numitului vodă prin alte cărți ale noastre ca el să vă dea pace și odihnă, pentru aceea vouă încă vă poruncim tare și vîrtos, prin rîndul acestora, ca, de cumva ați făcut vro strîmbătate și pagubă oamenilor sau supușilor lui, să o îndreptați și cu el să vă împăcați, și de aici înainte, cu el și cu oamenii ce se țin de dînsul să trăiți bine și pacinici, altmintrelea să știți că de veți mai îndrăzni a face ceva lucru nou împotriva lui, nu vom ajuta mai mult, nici vom mulcomi mai mult lucrul și apăra pe voi.“   Tot în acest an 1458, veni la curtea lui Vlad-vodă Țepeș, moldoveanul Ștefan, fiul lui Bogdan-vodă. Acesta căzînd cu rugăciune, domnul Țării Românești îi dete ajutor o seamă de oaste. Cu acest ajutor, cu vitejia lui și cu părtinitorii neamului său, Ștefan izbuti a se urca în scaunul tătîne-său, rămas lor de moștenire din străbuni.   III Vestea despre cumplitele fapte ale lui Vlad-vodă se duse ca vîntul. Vecinii cei semeți căutau a-și lua seama cu cine au a face. Văzură ei că acesta nu este omul pe care să îl poarte unii și alții de nas. El avea o voință, și ținta unde voia să ajungă era a scăpa țara de lichelele dinnăuntru și a o mîntui de liftele de din afară. Pentru care și începură a-l cam ști de frică și unii și alții. Și dreptul lui Dumnezeu, deși se arătă nesățios de sîngele vrăjmașilor săi și ai țării și neîmblînzit pentru cei ce cădeau în greșeli, dară cei asupriți găsiră intr-însul un reazim. Poporul și oastea îl iubia, iară groaza înaintea lui mergea. Vezi că el nu era mîndru; el nu știa ce va să zică trufia; judecata lui era dreaptă și osîndă aspră și fără iertare.   Cumpănind puterile vecinilor, el crezu mai nimerit pentru docamdată, să se aibă bine cu toții și să vezi dumniata că el nu zise nici pis celor ce l-a lăsat în pace, dară s-a aruncat ca un leu turbat asupra tutulor celor ce l-a călcat pe coadă.
Către aceste locuri şi către aceşti oameni a urcat Herodot, în viaţa sa scursă între anii 484-431 înainte de timpul nostru. Călăuzit de o istovitoare sete de cunoaştere, marele istoric grec a urcat până la Marea Neagră sau Pontus Euxinus, cum i se spunea mării noastre pe atunci. Şi-a făcut ochii roată spre depărtări. Şi-a pus mâna streaşină, să vadă şi să scrie tot ce vede. Şi a scris tot, în celebrele lui Istorii…           Astfel, în a patra carte, Herodot arată cum s-au neliniştit odată triburile din nordul Istrului1, auzind că se apropie Perşii, cu cel mai mare şi mai vestit dintre regii lor, Darius, fiul lui Histaspes.           În jurul unei fântâni s-au adunat grabnic căpeteniile triburilor Taurilor şi Neurilor. Au venit şi căpeteniile Androfagilor şi Melanhienilor. Apoi, nişte călăreţi au spintecat zarea dinspre aria Galonilor. Şi căpetenia Ludinilor s-a arătat, şi împreună cu ceilalţi s-a mirat când s-a arătat ceata Sarmaţilor, îmbrăcaţi şi ei şi caii lor în plăci de fier strălucitoare. Toţi erau gata de cuvântare. Deocamdată s-au mulţumit să ridice spre bărbi şi să închine ulcioare cu apă rece.           Trebuia să mai vină, tocmai din munţii Asfinţitului, de pe lângă râul Maris2, mândrul şi temutul rege al Agatârşilor. A venit şi acesta, îmbrăcat în veşmânt ţesut cu aur, cu diademă de aur şi sandale de aur. Ceilalţi i s-au plecat.           — Fii ai vânturilor! a început cu trufie Agatârsul. înainte de a trece la rostul acestei adunări, vă rog să binevoiţi a vă îndulci cerul gurii cu miere de la noi din Agatârsia…           Astfel zicând, a făcut semn însoţitorilor săi. îndată s-au înfăţişat pe talgere de aur faguri proaspeţi. Pribegii au muşcat din faguri şi de plăcere au plesnit din limbi. Agatârsul zâmbea de mare mândrie. Soarele îi fulgera în diademă. S-au înfăţişat tipsii şi tăvi cu podoabele de aur. Pribegii le priveau cu îndoială. Făceau chiar semne de dispreţ faţă de lucirile metalului: ei erau fiii vânturilor şi nu înţelegeau mândria acestui trufaş statornic! Ce preţ avea viaţa lui şi a seminţiei sale dacă prinseseră rădăcini şi nu mai simţeau năvalnica bucurie a luptei necontenite pentru           1 Istru – Dunărea.           2 Maris – Mureşul.           ierburi şi adâncimea somnului cu pumnul aub cap, pe pământ fierbinte?           Hotărât, se aflau faţă în faţă două lumi. Şi Agatârsul îi privea lung. Zâmbea stins: ce fel de regi erau ei, dacă veşmintele lor miroseau a fum şi nu ştiau cum să bea nici apa, nici vinul, decât din ţestele prinşilor în luptă? Unii aveau la oblânc, ca semn al vitejiei şi puterii, legături vechi de piei omeneşti!           — Fii ai vânturilor! a dat cuvânt Agatârsul, în timp ce seara venea din păduri şi întinderi. Faceţi cum binevoiţi, dar eu nu voi sări împotriva lui Darius, căci nu vreau să-mi stric liniştea! Dar oare de ce întârzie de la adunare Idantirsus al Sciţilor?           Astfel zicând, Agatârsul şi-a pus mâna streaşină, către adâncul depărtării dincotro tocmai se zărea colb în vălmăşag.           iată-l… a strigat Neurul.           Fraţi din pustie! a strigat Idantirsus, descălecând. Ceasul încercării se apropie…           Să se apropie! a răspuns Agatârsul cu răutate. Noi avem de gând să ne vedem de liniştea noastră!           Idantirsus i-a privit lung, pe rând. A înţeles că Agatârsul spunea adevărul, că adică Dacii şi Sciţii vor rămâne singuri în faţa puhoiului persan de aproape un milion…           — Atunci, cu bine… a rostit Scitul. Dacă-i pe-atât, dacă mă lăsaţi singur, voi dovedi că şi fără voi nu pier! Cu bine, fii ai vânturilor…           Şi-a întors calul. S-a îndepărtat cu ceata sa şi cu triburile de pământeni Daci. Era crunt sub coif Idantirsus!           Nu te îngrijora, rege al Sciţilor, a dat cuvânt Scopa – zis, căpetenia de credinţă.           Nu te îngrijora! a spus şi o căpetenie a Dacilor. Vom lupta după exemplul bunicilor mei, daci statornici de multe secole pe aceste locuri: vom seca şi vom otrăvi fântânile! Vom da foc pădurilor şi câmpiilor! Astfel, ostile cotropitoare se vor macină clipă cu clipă, de sete şi foame, luptând doar cu umbrele noastre, căci mereu ne vom feri din calea lor!           I-a plăcut lui Idantirsus cuvântul Dacului!           Deci, cum au ajuns în tabere, a făcut semn din sabie în jos, către Istru.           Pe celălalt mal al fluviului se şi zăreau focurile persane.           Un neînchipuit vuiet arăta că duşmanii poposesc, înainte de a zvârli pod peste fluviu.           Darius Cotropitorul nu venea asupra acestor pământuri dintr-o ambiţie deşartă, nici din setea de mărire: venea şi-ntr-o răzbunare pentru o înfrângere, dar şi atras de bogăţiile extraordinare ale Daciei!           După ce stropşise Babilonul, venise necontenit, târând după sine un milion de oameni. Pe mări pluteau necontenit spre aceste locuri şase sute galioane. Cum a ajuns la Bosfor, Darius a dat poruncă arhitectului Mandrocles din Samos să arunce peste strâmtoare pod. Au trecut în Tracia. Au străbătut-o. Ajungând în apa Istrului, Darius a poruncit Grecilor din lonia, care-l urmau, să alcătuiască pod de vase.           Vai de voi, Daci şi Sciţi! spunea el, uitându-se peste fluviu.           Nu te grăbi, rege! i-a întors cuvânt înţeleptul sfetnic Gobrias. După cât îi cunosc eu pe Daci şi după veştile aduse de iscoade, numai uşor n-are să ne fie…           Darius a scrâşnit. A spumegat ca uraganul asupra mării. S-a liniştit, cunoscând bunăcredinţa şi înţelepciunea sfetnicului. Pe sub ochii săi crunţi au trecut pedestrimile şi călăreţiiPe urmă au dat buluc pe pod adunăturile de catâri, asini, care cu poverLânainte de a porni în drumul cotropirii, Darius şi-a strâns laolaltă căpeteniile. Le-a tot vorbit despre faima şi mândria imperiului persan; despre prăzile de război ce le aveau înainte. Dar inima năvălitorului nu bătea cum trebuie! îi era ruşine că acum, după ce cucerise lumea, amestecând cu pulberea cele mai puternice oşti, tremura uşor în faţa necunoscutului dacic… Totuşi îşi ţinea firea. După ce a gândit adânc, a cerut să i se aducă o curea, l s-a adus. Darius a făcut pe ea şasezeci de noduri! L-au întrebat căpeteniile ce rost aveau nodurile acelea. El a răspuns:           — Aceste şasezeci de noduri înseamnă şasezeci de zile!           Mă duc în necunoscut! Vă rog deci, pe voi, Grecilor de la lonia, să rămâneţi aici, să păziţi podul! începând de azi, în fiecare zi, seara, să desfaceţi câte-un pod, astfel însemnând trecerea zilelor! Şi dacă în şasezeci de zile nu mă întorc, să desfaceţi podul şi să vă întoarceţi pe la casele voastre, în lonia, căci va însemna că eu, Darius, am fost înfrânt şf~ca pulberea m-am risipit…           Astfel zicând, Darius a pornit. Târa după sine pedestrimi încercate şi cavalerii neîntrecute. Cu cât înaintau, ura lui Darius creştea, dorul de luptă îl secătuia. A dat oştirilor semn de desfăşurare. S-a repezit în frunte, cu spada ridicată, când a desluşit înainte, departe, un pâlc de umbre, însă umbrele s-au făcut nevăzute, ca umbrele. Câmpiile au prins a arde. Soarele bătea înspăimântător. Rezervele de apă erau pe sfârşite. Fântânile erau secate, otrăvite sau astupate. Oştenii deznădăjduiţi se îngrămădeau la râuri, cucerind un strop de apă cu preţul vieţii. Şi iar se arăta pâlcul de umbre. Darius iar se repezea înainte, însă afla numai pustia goală şi arsa.           În vremea asta, Idantirsus însoţit de Scopazis, Taxaces şi de vestiţii conducători ai Dacilor, se trăgeau tot mai în adâncul pustiei. Lăsau în urmă câte un pâlc de oşteni, cu poruncă să aştepte duşmanul până la o bătaie de săgeată. Cum ajungeau Perşii la depărtarea hotărâtă, ei se prefăceau că fug, dar cum îşi porneau caii în galop, trăgeau din arcuri peste umăr, semănând groaza şi moartea în rândurile urmăritorilor. Au tot înaintat Perşii, astfel amăgiţi de iscusitul Idantirsus. Zilele treceau ca apa. Ţara din faţa lor era mai înfricoşătoare, mai arsă. în sfârşit, cam pe când lonienii rămaşi la pod desfăcuseră poate al treizecilea nod, Darius a primit veste de la iscoade că Dacii şi Sciţii sunt aproape, gata să primească lupta…           Darius s-a închinat către zeii focului. Taberile lui toată noaptea s-au frământat, ascuţindu-şi armele. S-au şi repezit înainte, într-un geamăt, dar au văzut şi de data asta că şi săgeţile lor, şi lăncile aruncate, şi pietrele din praştii străbat umbrele, căci Idantirsus şi ai săi făcuseră cale întoarsă încă de la începutul nopţii, înăbuşit de ură, Darius a trimis acest cuvânt către Idantirsus şi căpeteniile Dacilor: „Tu, cel mai ciudat dintre toţi oamenii, de ce fugi? Dacă te socoti destul de tare spre a te lupta cu mine, luptă-te odată! Iar dacă te ştii slab, adă-mi mie, stăpânul tău, pământ şi apă…”           Şi au dat răspuns Idantirsus şi căpeteniile dace: „O, persane, află! Niciodată n-am fugit de frica cuiva, şi nici acum nu fug, ci pribegesc aşa cum pribegesc şi în timp de pace! De ce nu lupt cu tine? la aminte: noi nu ne temem că ne vei cuceri cetăţile şi pământurile cu semănătură, căci n-avem nici cetăţi, nici pământuri semănate! Deci, n&având nici de unele, nici de altele, de ce ne-am lua la luptă? Află, însă, că avem şi noi nişte locuri statornice: mormintele părinţilor noştri! încercaţi şi le aflaţi, şi îndrăzniţi şi jefuiţi-le, şi atunci veţi vedea cum ştim noi lupta! Acesta este răspunsul nostru! în ce priveşte pământul cerut şi apa cerută, n-avea nici o grijă, căci îţi voi trimite la timp tot ce ti se cuvine! Dacă te socoti stăpân peste mine, îţi şi spun de pe acum: plângi mai bine, o, rege, şi te cutremură!” în vremea asta nodurile de la curea scădeau. Darius se gândea la întoarcere. Şi vrând Idantirsus şi căpeteniile Dacilor să-i macine oastea, întrebuinţau fel de fel de viclenii, să-l mai întârzie în pustie. Ici-colo lăsau ocoale şi staule pline, ca vrăjmaşii să mai aibă cu ce-şi amăgi foamea.           Straşnic s-au mirat Perşii, într-q noapte, auzind neînchipuită larmă într-o tabără a Dacilor! întrebând Darius ce se întâmplă, tot înţeleptul Gobrias i-a dat răspuns:           — Vrăjmaşii noştri se joacă fugărind un iepure…           A scrâşnit Darius, dar a tăcut, înţelegând până în adânc ce vor să arate Dacii, că adică şi el va fugi ca iepurele… în sfârşit, când moartea şi descurajarea măcinau Perşii mai tare, Idantirsus şi-a adunat căpeteniile. După sfat lung, au trimis lui Darius sol, purtând cu sine o pasăre, un şoarece, o broască şi cinci săgeţi…           — iată, în sfârşit… a strigat bucuros Darius, citind semnele tocmai pe dos. iată, aceşti pământeni se predau, cu pământul şi apa lor! Oare nu trăieşte şoarecele pe pământ şi nu se satură ca omul? Nu trăieşte broasca în apă? Şi, deci, nu-i aşa că prin semnul ei se predau apele Daciei? Oare pasărea nu seamănă cu calul, prin puterea ei de fugă? în ce priveşte săgeţile, se ştie doar că prin ele se predau armele!           Însă s-a ridicat de la locul său tot înţeleptul Gobrias. A cuvântat astfel:           — Nu te bucura, o, Darius, ci întristează-te mai curând! Ai binevoit a citi semnele întocmai cum nu trebuie, iată cum le citesc eu: „Dacă nu veţi zbura de pe la noi ca păsările, o, Perşi!           dacă nu vă veţi preface în şoareci în fundul pământului să vă ascundeţi, în broaşte dacă nu vă veţi preface să vă ascundeţi în adâncul mâlurilor, veţi cunoaşte puterea săgeţilor noastre, şi niciodată n-o să vă mai întoarceţi de unde-aţi pornit! Luaţi aminte…”           Văzând bine că Gobrias citise adevărul, Darius s-a gândit la fugă, dându-şi seama că niciodată nu se va putea lupta cu pământenii Daciei. A coborât la Istru, părăsindu-şi bolnavii şi răniţii…           Astfel a păţit-o Darius cotropitorul, când a venit pe la noi să ceară pământ şi apă! Pe cei căzuţi în lupte, Dacii şi Sciţii i-au îngropat cu deosebită fală, adică aşezaţi pe cai şi înarmaţi cu armele, şi au ridicat deasupra lor dâmburi înalte de pământ spre amintire.           Mai târziu, după întâmplarea cu Darius, s-a stropşit asupra Daciei alt cotropitor îngâmfat, Lisimachos al Macedoniei. Dacii vieţuiau în linişte şi muncă, fără să poftească să-şi arunce venin din ochi peste hotar străin.           A fost zdrobit şi Lisimachos, iar fiul său, Agatocles, prins în luptă. Comandantul dac Dromichetes l-a trimis însă pe Agatocles înapoi acasă, părintelui său, deşi acesta îi pustiise ţara. Ba, la ducere, l-a încărcat cu daruri nenumărate.           Drept aceea, îngâmfatul Lisimachos a adunat şi mai tare oaste, o sută de mii de oameni! Iar s-a repezit asupra dacilor! De data asta însă şi Dacii s-au gândit la străbuni şi la strategia lor! Au dat şi ei foc semănăturilor! Au astupat şi ei fântânile sau le-au otrăvit! Ostile cotropirii piereau urmărind zadarnic pâlcuri răzleţe! După un timp, ajunsă la capătul puterii şi răbdării, inima lui Lisimachos crăpa! însă, pe când se pregătea poate să-şi ia tălpăşiţa peste Istru, Dacii lui Dromichetes ca din pământ au răsărit! L-au înconjurat! L-au supus ascuţişului nimicirii!           Lisimachos şi-a plecat trufia!           Şi-a întins repede braţele să primească lanţul sclaviei!           Însă Dromichetes i-a zâmbit.           L-a petrecut chiar, la cetatea Helis.           L-a poftit la masă…           Mirat se uita Lisimachos, mai mirate se uitau căpeteniile lui!           Şi s-a întins, în cetatea Helis, pe malul Istrului, la umbră, întâi o masă aleasă, cu farfurii de aur. Şi Spau adus şi linguri de aur.           Macedonenii şi-au făcut ochii mai mari, când bucătarii şi paharnicii au prins a căra mâncăruri rare şi vinuri scumpe. Se uitau mai miraţi, cum alături de masa lor se întindea o masă simplă de lemn, cu străchini de lemn. Lângă pocalele de lemn s-au adus vase de lut ars pline cu apă. Ca bucate, au fost aduse doar dăraburi de pită…           — Poftim şi ospătaţi! a dat cuvânt Dromichetes către Lisimachos, arătându-i masa cea scumpă.           S-au aşezat năvălitorii la masa scumpă! Dromichetes şi ai săi la cea săracă.           Şi pe când Macedonenii cărau la gură mâncărurile şi băuturile, Dromichetes s-a ridicat şi a cuvântat astfel:           — Binevoieşte, Lisimachos, părinte al meu, şi spune-mi: care din aceste două mese e mai bogată: a noastră sau a voastră?           — De bună seamă că a noastră! a dat Lisimachos răspuns, neînţelegând tâlcul.           — Dacă-i aşa, bunule părinte, binevoieşte şi-mi răspunde la altă întrebare: dacă masa voastră e mai bogată, ce căutaţi în sărmanul pământ al Daciei? De ce nu vă mulţumiţi cu bogăţia voastră? De ce veniţi şi ne stricaţi sărmanele câmpii şi aşezări?           O, părinte al meu, îmi poţi da răspuns la întrebarea asta?           Lisimachos a înghiţit în sec. Şi-a plecat în jos obrazul bine biciuit cu acest cuvânt. S-a ridicat. Şi-a cerut iertare. A făgăduit că niciodată nu va mai cotropi pământuri. Ba, după cum arată scrierile, i-ar fi înapoiat lui Dromichetes cetăţile luate la năvălirea dintâi! Alte cărţi spun că s-au şi înnemurit, Dromichetes luând de soaţă pe fata lui Lisimachos.           Aşa a păţit-o îngâmfatul, când a trecut Istrul a doua oară!           După cum tot scrierile mărturisesc, Dacii cu o mână ţineau plugul, cu cealaltă spada! Erau neîntrecuţi arcaşi. Ca ploaia curgeau săgeţile lor otrăvite în venin de viperă! După cum se spune în cărţi, şi îndeosebi după cum spune Herodot, ei credeau că sufletul nu are moarte. Se închinau cerului albastru.           Erau aprigi la petreceri, temuţi băutori de vin, şi poate de aceea coborau polisteii, vestiţii preoţi ai zeilor Zamolxis şi Gebeleizis, tocmai de pe înălţimile de la Cogaiori să-i pedepsească. Le aminteau palizii sihaştri că dacă voiau să ajungă în închipuita lume de apoi, trebuie să se uite la vin cu scârbă, să nu ia carne în gură, ci numai poame! Ascultau Dacii, cu capetele plecate, dar îndată după plecarea lor, viaţa intra în curgerea firească; petreceau mai avan, până se trezeau iar într-un târziu cu sihaştrii palizi…           Judecând mai adânc, putem vedea în felul de viaţă al strămoşilor noştri un simţământ de vremelnicie, căci tot ce era azi linişte şi aşezare, mâine se spulbera în flăcări sau sub copitele călărimilor cotropitoare.           Vor fi văzut năvălitorii, de bună seamă, ciudata săgetare a furtunilor, unul din cele mai grandioase spectacole ale antichităţii. Cum se arătau furtunile din depărtările mării sau dinspre munţi, arcaşii Daci se strângeau într-o alcătuire compactă. La un semn porneau strigătele împotriva furtunii! Din arcuri ţâşneau mii şi mii de săgeţi, pierzându-se în înălţimea văzduhului, amestecându-se cu trăsnetele, cu fulgerele şi cu bubuiturile tunetelor! Aşa credeau ei că-l ajută pe marele Gebeleizis, zeul seninătăţii şi luminii, să biruiască în lupta cu întunericul!           Când Dacii aveau de trimis solie către Zamolxis, de obicei se alegea feciorul cel mai frumos, şi era aruncat în sus în aşa fel, încât să cadă drept în suliţele ridicate! Cel ce nu pierea la prima prima aruncare, era izgonit din obşte, căci se credea că marele zeu n-a vrut să-i dea intrare şi loc în împărăţia vieţii fără sfârşit.           Dispreţul de moarte al Dacilor era uimitor şi-i făcea de neînvins!           Istrul, fluviul cel mare, era drumul din milenii al negoţului. Se spune că expediţia Argonauţilor n-ar fi mers să caute lâna de aur numai la legendara Colhida, în Caucaz, ci ar fi apucat în sus, pe Istru şi prin alte râuri, către inima Daciei, poate la Abruttus, şi că s-ar fi înapoiat prin Adriatica. Navele Elinilor urcau pe Istru până la cetăţile dace, aducând vase scumpe, vinuri vestite din Elada, stofe şi arme, şi luând în schimb aur,           1 Cogaion – numele unui munte aflat probabil în Moldova de azi.           dar mai cu seamă sclavi. Drumuri de comerţ coborau pe râurile Pyrethus1 şi Tyras2 şi pe altele, tocmai de la” neamurile Nordului. Cetatea elină, Tomis, împreună cu cetăţile vecine erau artere puternice prin care pulsa viaţa şi civilizaţia.           De netăgăduit este că Grecii de pe tărâmurile pontice au avut înrâurire asupra triburilor dace. Ciobanul dac, călăreţul de pe meleagurile Sciţiei Mici3 s-au şlefuit la fire în contact cu toată bogăţia de civilizaţie veche de mii de ani, adusă de coloniştii din Milet4. Cetăţile Tomis5 şi Callatis6 excelau în opere monumentale. E destul poate să amintim statuia lui Dyonisos de pe ţărmurile Callatis-ului, dominând întinderile mării. Cine nu se va fi uimit, văzând o cană albastră de sticlă, translucidă ca vioreaua, adusă tocmai din Alexandria Egiptului!           Dacii de la Pontul Euxin ştiau scrie. După cum atestă unele descoperiri, ei foloseau alfabetul elin. După cum tot cunoscut este, la Sarmizegetusa era folosit alfabetul latin. Şi latina era o limbă foarte cunoscută, dacă nu cumva chiar desăvârşit înrudită cu limba Dacilor.           1 Pyrethus – Prutul de azi.           2 Tyras – Nistrul de azi. Se varsă în Marea Neagră, lângă străvechea cetate Tyras – Cetatea Albă de azi.           3 Sciţia Mică – Dobrogea de azi, numită în latineşte Sciţia Minor.           4 Milet – cetate grecească din Asia Mică.           5 Tomis – Constanţa de azi.           6 Callatis – Mangalia de azi.
            Pământul Dacilor era de mult râvnit de Romani! La fiecare încercare de pătrundere, legiunile aflau însă o teribilă împotrivire! Se tot întorceau în Cetatea Eternă de pe Cele Şapte Coline1, cu grumajii plecaţi. Vestiţii cuceritori îşi lăsaseră scuturile pe pământul Daciei! Stoluri de steaguri latine erau prinse şi ţinute în corturile regilor, ca semn de neîntreruptă veghe. Prin vrednicia lor şi prin opunerea lor necontenită, Dacii spulberau faima încă neştirbită a legiunilor. Mândra şi îngâmfata Romă se uita cu tot mai multă grijă spre miazănoaptea imperiului, unde se înălţa Sarmizegetusa în faţă.           Către anul VII al acestei ere s-a ridicat în fruntea Dacilor Cotiso, şi ca un zid a stat în faţa legiunilor cutropitoare!           August a trimis asupra Daciei legiunile lui Lentulus, care a dobândit o vremelnică biruinţă, însă Dacii nu s-au lăsat! Alt comandant roman, Cato, a venit şi el! A trecut cu pajurile peste Istru. l-a învins pe Daci, însă tot vremelnic.           Astfel, iscusiţilor cititori, Dacii, împreună cu Sarmaţii de pe râul Pyrethus şi cu lasigii, şi-au unit puterile, în nenumărate rânduri, apărându-se împotriva oştilor romane cutropitoare.           Decebal, fiul al lui Scoryllo, cel mai mare comandant şi organizator, a luat conducerea Dacilor în vremuri negre. Era deosebit de dibaci în lupte! îl ardea de viu setea de a-şi ridica ţara la bunăstare şi civilizaţie! însă, din nefericire şi pentru el şi pentru poporul dac, se născuse într-o epocă a vânturilor. Mintea lui cu extraordinare orizonturi l-a sfătuit să-şi facă ochii roată,           1 Cetatea Eternă de pe Cele Şapte Coline – Roma.           să-şi vadă întâi duşmanii, pe urmă prietenii. Aşa ni-l închipuim, stând pe treptele palatului din Sarmizeofetusa, îngândurat şi crunt. Aproape, peste apa Istrului, începeau puhoaiele romane zborşite asupră-i.           Împreună cu poporul său, n-aveau de înfruntat o oaste oarecare, strânsă vremelnic sub steag, la alarma cornurilor, ci scuturile întregului Univers! Porneau asupra lor şi multe puteri ale popoarelor înrobite de Romani, de la nisipurile Numidiei, de la fluviile fabuloase ale Asiei, până-n Hispania şi până la umbrele nordului, în ce priveşte armele, dacă s-ar fi strâns lăncile legiunilor la un loc şi ar fi fost ridicate deasupra coifurilor, soarele s-ar fi întunecat de-a binelea!           Ochii lui Decebal întârziau în stihia de peste Istru. Şi cu cât ţinteau mai încolo, vedeau flote pe mări, caravane în fierbinţi deserturi, mii şi mii de fierării şi ateliere unde barosurile băteau necontenit, transformând fierul în lănci şi spade, pregătindu-se numai împotriva Dacilor!           Făcându-şi iar ochii roată, să se uite câţi prieteni are, Decebal s-a încruntat mai tare. A oftat. A repezit ştafetă la poporul Roxalanilor. Pe urmă la Bastarni, Quazi şi Marcomani. Pe urmă, cu multă iubire şi-a adus aminte de Părţii îndepărtaţi şi de regele lor Pacorus! Şi pentru că la un prieten atât de bun nu trebuia să se meargă cu mâna goală, a dat poruncă solilor să se încarce cu toate bunătăţile pământului dac, de la aur şi miere până la chiupuri cu vin şi pită… Aşa a pornit solia, tocmai la bunul şi sălbatecul Pacorus.           Stejarul stătea încremenit, gata să înfrunte cu coama uraganul Universului, dar sub liniştea aparenţei, trunchiul şi rădăcinile munceau necontenit, trăgând seva tocmai din inima puterii triburilor! Şi Decebal îşi va fi adus poate aminte de străbunii părăsiţi în ceasul greului, nevoiţi a înfrunta o oaste venind tocmai de dincolo de Vavilonia! Va fi zâmbit stins către umbra celor de pe timpul lui Darius, mulţumindu-le că-i dau sprijin tocmai din adâncul pulberii.           E drept că Dacii au ieşit biruitori în bătălia înfricoşătoare, iar Imperiul roman trebuia acum să le plătească tribut, pungi cu sesterţi, ingineri să le construiască cetăţi şi să le întindă şosele.           Dar biruind, Decebal nu s-a îngâmfat în fală, căci astfel de porniri în firea Dacului nu se aflau! A trimis cuvenitele mulţumiri Quazilor şi Marcomanilor, că au venit şi l-au ajutat cu călărimile. Zâmbea Decebal către vitejii lui soldaţi, amintindu-şi cum, într-o clipă grea, au retezat coamele pădurilor din faţa Sarmi-zegetusei! Au îmbrăcat pe urmă trunchiurile în cojoace, băgând astfel groază în legiunile lui Tetius lulianus… însă Decebal ştia să-şi fugărească bucuriile la vreme, cunoscând cât preţ şi câtă durată au, în nestatornicia unor vremuri ca acelea… Căci numai nebunii dorm liniştiţi în faţa puhoaielor, şi adevărul acesta îl ştia bine înţeleptul fiu al lui Scoryllo!           După înfrângerea împăratului slăbănog Domitianus, s-a ridicat în Cetatea Lupoaicei1 un om tare în braţ. Era tare şi-n hotărâri. Era şi cutezător, îl chema Traian.           Cum a aflat despre urcarea lui în jâlţul cezarilor, Decebal s-a uitat iar în timp, cu şi mai mare grijă. Scuturile Universului veneau din nou asupra-i, dar mai dese. Totuşi, şi-a păstrat cumpătul, sprijinit în spada sa şi pe pământenii cu puteri fără secare.           A trimis legiunilor nu cuvinte de îngâmfare sau umilinţă! Solia sa a dus în faţa Romanilor o ciupercă uriaşă, cu caligrafie deasă şi măruntă, pesemne în scriere şi grai latin. Au citit caligrafii Romei, dar n-au îndrăznit jsă-i spună lui Traian ce poftire şi ce ironie conţine scrierea, însă, Traian a înţeles din sfiala şi teama cititorilor că Dacii îl poftesc să-şi ia şi el tălpăşiţa cât mai repede!           Decebal a dat sfară în ţară, adică pretutindeni a buhnit spre văzduh pălălaia focurilor de alarmă! De la apele Danubiului2 unde-şi arătaseră coamele cavaleria mauretană3 şi cavaleria germană, munţii s-au cutremurat de ecourile cornurilor. Triburile s-au stârnit! Tăcutele sate risipite prin văi, în lungul drumurilor şi cărărilor, şi-au ţinut auzul spre margini. Când au aflat că iar avea să fie năvală, faurii bronzului şi fierului au repezit de sub baros sapele, furcile şi coasele! Au prins a curba săbii şi cuţite!           1 Cetatea Lupoaicei – Roma.           2 Danubiu – numele latinesc al Dunării.           3 Cavaleria mauretană – din Mauritania, în nordul Africii.           Trimişi călări străbăteau Dacia, să stârnească oamenii din liniştea muncii şi să se alcătuiască repede sub steagurile căpeteniilor! Sate după sate se rânduiau pe tăpşanele cunoscute şi aşteptau. Pe deasupra lor steagurile, înfăţişând balauri cu cap de lup, şuierau cumplit.           Trimişii întârziau îndeosebi la prisăcari. Abia după ce sfârşeau şi aceştia de pus la adăpost mana florilor, se rânduiau, ridicând armele şi steagurile din cotloane! Cum prisăcăriţele prindeau a plânge, după obiceiul tuturor femeilor la zbucium, bărbaţii scrâşneau, hotărându-le ca nu cumva să le ispitească şarpele să fugă la munte! Ci acasă să stea, lângă focul din vatră! Puhoaie de foc de s-ar revărsa, ele să nu-şi părăsească satele, căci altfel, la întoarcerea bărbaţilor, va fi vai şi-amar! Iar dacă cumva o să ajungă valul şi pe-acolo, ele să ia pildă de la albine: să lase, adică, duşmanul să se apropie bine, şi abia după aceea să-l înconjoare ca roiurile, şi să-l înţepe cu ascuţişurile furcilor de tors..-           Porneau prisăcarii. Se aliniau sub steagurile căpeteniilor de trib.           Trimişii urcau la stânile platourilor. îi întâmpina marea alarmă a cornurilor.           — Turmele, da! porunceau bacii triburilor libere, turmele să fie ascunse, şi-n stâncă dacă se poate, căci şi înfometarea vrăjmaşului e o armă!           — Dacă se abat cotropitorii pe la târle, şi dacă vor caş dulce, ucenicii oierilor să se poarte frumos, mai ales cu căpeteniile romane: să le dea caş, însă îmbibat bine cu venin de viperă!           Coborau pâlcurile ciobanilor la drumul mare, ameste-cându-se în volbura mulţimilor pletoase, pe deasupra cărora treceau şi hârâiau balauri cu cap de lup!' Prin unele locuri se urneau greu de tot plugarii, căci era o primăvară lină, şi dulce, şi pământul spre a primi sămânţa, era numai bun de despicat! Insă, cum zăreau peste noapte atâta sfară în ţară, şi plugarii porneau, luând cu ei şi furca, şi oticul, şi toporul, să le ascută mai bine în ciocnirea cu vrăjmaşul!           Iar tocmai sus, la minele din preajma Abruttusl-ului, se pregăteau nepoţii Agatârşilqr. La zărirea focului, aurarii au fost strigaţi din adâncul minelor, înţelepţi bătrâni, cunoscători avani ai ' Abruttus – Abrudul de azi.           legilor şi obiceiurilor, după ce adunau roată mulţimile, le îndemnau să cânte legea străveche a apărării patriei, întâi sunau cornurile, cântând începutul melodiei. Şi bătrânii rosteau întâiul verset din lege. Şi după aceea mulţimea toată cânta, după obiceiul rămas din vechea vreme a pribegiei. Cântau şi bătrânii iertaţi până şi de cioturile de măsele! Cântau şi femeile agatârse! Şi mamele cântau, la urechea pruncilor din scutece, să le transmită, chiar de la vârsta aceea, cea mai frumoasă dintre melodii, cântecul fără stingere al apărării pământului strămoşesc! Şi taţii cântau, înalt şi solemn, însă cu un ochi la băieţii lor, ca nu cumva în loc să cânte, ei să se uite la fluturii abia ieşiţi parcă din razele de soare!           „Muri-vom, până la unul… f sunau cuvintele fierbinţi ca focul!           Într-un târziu, s-au aliniat în pâlcuri, gata de drum la zbuciumul nemaiauzit!           Decebal sta între tarabostesprivind de pe terasa palatului adunarea triburilor. Văzduhul era numai pulbere. Zeci de mii de glasuri aminteau apropierea uraganului nemilos. Venea puterea Daciei, stârnită până şi din cotloanele cele mai nordice, venea tot poporul dac, şi căpetenia lui a zâmbit, de o mândrie mare şi de siguranţa că totdeauna va învinge, dacă va şti cârmui forţa aceea bine!           Bătălia cea mare avea să se dea la Tapae2. Dacii şi aliaţii lor s-au întrecut în spiritul de sacrificiu, însă ostile Latinului îşi deschideau cale tot înainte, necontenit, prin marile şi desele păduri sălbatice. Călăreţii Mauretani îşi duceau caii de căpestre, în urma pedestraşilor care deschideau drumuri cu topoarele.           Şi năvăleau acvilele Romei, puhoaie-puhoaie, înzestrate cu cea mai desăvârşită tehnică militară! însă nici Dacii nu se lăsau, încât năvălitorii s-au ales cu mult sânge curs.           Câmpia de la Tapae a fost frământată de multe mii de oameni, cu cel mai îngrozitor dintre pluguri, şi s-a şters iarba, şi fărâme s-a făcut, iar ţărâna amestecată cu sânge s-a prefăcut mocirlă. Ca un balaur gigantic cu mii de capete şi cu mii de cozi           1 Tarabostes – nobilii daci.           2 Tapae – Tapia, lângă Caransebeş.           de foc răspândite pe întregul pământ, armata romană se muncea să înăbuşe în verigile trupului său un popor iute ca flacăra şi ca spiriduşul! Şi când credea că l-a strâns bine, alte oşti se iveau ca din pământ, îmblătind-o cu armele. Geniul strategic al lui Decebal îi dictase locul acesta numai bun, căci în faţă avea apa Tibiscum1, iar din spate îl apărau munţii ca nişte coloşi neguroşi.           Însă forţa năvălitorului a fost să fie mai tare decât desperarea pământenilor.           Rost hotărâtor în pierderea bătăliei l-au avut şi credinţele deşarte ale Dacilor: pe când se lăsa amurgul peste câmpul îngrozit de sânge, s-a stârnit o furtună, şi ei au crezut că Gebeleizis, zeul cerului, nu le mai ţinea partea… Aşa încât Decebal s-a gândit la pace, să nu-şi piardă patria!           Deci, trimis-au înaintea lui Traian nişte călăreţi simpli, oameni de jos, sau comaţi, dar Traian i-a respins de la sine! Ultima grozavă lovitură avea s-o primească Decebal de la cavaleria Mauretană, condusă de Lucius Quintus. Astfel văzând, Dacul s-a uitat o clipă înlăuntrul inimii sale şi a înţeles că numai viclenia l-ar putea salva! A îngenuncheat în faţa năvălitorului, l-a primit şi condiţiile de pace. Adică, îi va înapoia armele şi constructorii şi îşi va risipi cetăţile, şi de-atunci înainte va fi prieten al prietenilor Romei şi vrăjmaş al mulţilor ei vrăjmaşi.           Nepricepând că Dacul a primit pacea numai spre a câştiga timp, Traian a poruncit cavaleriilor întoarcerea la Roma. S-a supranumit „dacicul” şi s-a bucurat de un nemaipomenit triumf, însă, când îi era lumea mai dragă, a auzit că iar a ieşit din astâmpăr „vulpea scită”!           Dacii nu înţelegeau să-şi plece fruntea! Şi nici Latinul nu s-a lăsat! în capul unei armate colosale, Traian se apropie iar de apa Danubiului.           Inginerul din Damasc, Apollodor, zvârle pod peste fluviu, la Drubetis2, în anii de lacrimi 106.           Încleştarea avea să fie crâncenă şi hotărâtoare.           1 Tibiscum – Timişul de azi.           2 Drubetis – Turnu Severin.           Decebal s-a întristat când l-au părăsit triburile prietene iasige1, dar s-a bucurat nespus, şi până la urmă, de sprijinul Sarmaţilor2. Aceşti pribegi au răspuns chemării şi au sărit pe cai, dând strigăte de spaimă. Se vor fi înfăţişat la locul marii stropşiri, îmbrăcaţi şi ei şi caii lor în plăci de fier! Şi pribegi fiind, deci fără casă şi fără masă, vor fi pornit spre locul stropşirii sau la Sarmizegetusa, urmaţi de carele lor cu coviltir. Câmpul şi cetatea se vor fi cutremurat de mugetele miilor de vite, de nechezatul cailor, de lătrăturile câinilor, de strigătele copiilor… Seara, în timp ce regele lor va fi urcat treptele albe ale palatului şi va fi stat la sfat cu feciorul lui Scoryllo, sub ziduri se vor fi aprins miile de focuri ale marelui şi îndrăzneţului popor pribeag! Ce va fi văzut acel fabulos Sarmaticus? Spre a răspunde, va trebui să ni-l închipuim, împreună cu cititorii, pe Decebal, un bărbat voinic, de la munte, cu ochi albaştri, cu plete abia ieşind de sub cuşma îndesată bine! Cămaşa de fir ales îi va fi fost până la genunchi, peste un fel de iţari, şi încinsă cu un brâu… Cam aşa arăta feciorul lui Scoryllo. Ochii lui erau într-adevăr senini, dar în clipele acelea trebuie să fi avut în adânc întuneric mare!           Să ni-l închipuim venind la sfatul războinic şi pe Vezinas, marele polisteu! Va fi venit sprijinit în cârja înaltă de sihastru. Se va fi uitat cu silă la luxul palatului, la obiectele ce înfăţişau civilizaţia nouă, durată de fiul lui Scoryllo! Cu silă şi cu spaimă se va fi uitat în pocalele cu vin, aşteptând parcă să ţâşnească din ele flacăra de pedeapsă, să ardă măruntaiele Sarmatului sălbatic care repezea pocalele peste cap, râzând în hohote! Destul că acest aspru preot al lui Zamolxis îşi va fi dat seama că nu-i timpul pildelor usturătoare; cu pilde umblase până atunci degeaba! Aurul agatârs de la Abruttus lucea în palat ca învelişul viperelor. Pietrele scumpe luceau în penumbre ca ochii viperei.           Vezinas singuratecul avea în faţă altă lume…           Afară, îl aşteptau sihaştrii lui, coborâţi înarmaţi din peşterile de la Cogaion şi din tot locul unde se aflau oamenii în tăceri, însuşi Vezinas, după ce a săvârşit plecăciunile de           1 lasigii – trib locuind prin Moldova, mai ales prin preajma laşului de azi.           2 Sarmaţi – popor locuind şi prin sudul Basarabiei de azi.           cuviinţă, spre Decebal şi spre Sarmatul îmbrăcat în fier, şi-a lepădat cârja, unealta pustniciei, şi a cerut'un scut şi o spadă, şi a sărutat steagul bătrânilor eroi alcătuit din balaur cu cap de lup.           Adusese Vezinas, din stânca aspră de la Cogaion, o armată de vulturi, aşa de bine dresată, încât zburau de pe umerii asceţilor drept la grumajii duşmanilor, şi-i apucau cu ghearele, şi le scoteau ochii.           Decebal s-a întors iar către mintea sa, şi s-a răsfrânt ca soarele într-o bulboacă în fierbere, gândul salvator cel puţin pentru o clipă: ce-ar fi să-l ademenească la sine pe comandantul roman Longinus, cel mai bun prieten al imperatorului? Şi l-a ademenit, pe Longinus, cu cuvinte dulci, până a pus mâna pe el! Apoi a trimis năvălitorului cuvânt, că dacă nu-şi ia tălpăşiţa, Longinus va fi omorât prin cazne! Aflat între prietenie şi datorie, Traian^a trirjiis un răspuns nu tocmai limpede, neştiind ce să facă. însă, între acestea, Longinus trimite lui Traian cuvânt, din hruba de la Sarmizegetusa, să-şi facă datoria, căci în clipa când va primi solul cu epistola, el nu va mai fi printre vii! Şi astfel, Longinus şi-a pus capăt zilelor, iar armatele romane au dat năvală!           Armamentul lor era mai greu acum. Câte trei mii de oameni împingeau pe roţi bârnele cu berbeci de fier la capete, spre spargerea zidurilor. Cavaleria mauretană şi cea germană veneau cu cai mai repezi. Veneau legiunile a Xlll-a Gemina şi a V-a Macedonica. Şi altele, toate hotărâte să prindă „lupul scitic” şi să-l ducă viu la Roma, ferecat în urma carului de triumf.           După un asalt cumplit, Romanii au cucerit o pădure, apoi s-au revărsat într-o golişte! Legiunile în plin puhoi au rămas o clipă înmărmuite, văzând la câteva bătăi de săgeată Sarmizegetusa! Până la ziduri au trebuit să cucerească pământul pas cu pas, căci înspăimântătoare era opunerea Dacilor! Grupuri bine strânse de luptători hotărâţi să-şi dea viaţa scump luptau cu desperare de tigri, şi ca tigrii săreau în grumajii lor, după ce li se rupeau spadele, şi cuţitele, şi rămâneau numai cu pumnul gol! Vor fi stat dârze, până la supremul ceas, femeile dace, hotărâte să lupte până la capăt, căci le aştepta legarea în funii şi robia! Şi teătrânii meşteşugari vor fi venit să se împotrivească în faţa cetăţii, căci şi pe ei îi aştepta ascuţişul spadelor… Şi cu cât uriaşul pumn roman îi izbea să-i dea mai înapoi, Dacii Sarmizgetusei erau mai îndârjiţi, mai hotărâţi să stea locului, ca un zid, în care zvâcneau mii de inimi fără teamă de moarte! Şi puhoiul mercenarilor venea şi se îngroşa necontenit, şi săgeţile, şi lăncile aruncate întunecau soarele, şi răcnetele de luptă înfricoşau pădurile şi munţii.           Rar mai întâlniseră mercenarii lui Traian atâta îndârjire şi neînfricare, încât, cu toate ordinele ofiţerilor de a merge înainte, cohortele şi cetele cavaleriei băteau în loc, la un pas de victorie, însă, încet, încet, apărătorii picau sub armele tot mai dese, picau sub bufnituri de scuturi şi sub picioarele cailor, picau în sângele lor amestecat cu al năvălitorilor, şi pe culmile din preajmă răsunau trâmbiţele şi trâmbiţe răsunau la crenelurile Sarmizegetusei.           Cu cât Dacii picau, soarele cobora spre amurg, şi cetatea şi lumea se întunecau, şi doar zările, jur-împrejurul munţilor, erau roşii ca o mare de flăcări.           Bărbaţii în lege, bătrânii şi femeile nu se dădeau însă, ci, la chemarea cornurilor şi la urletul lupilor cu trup de balaur, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât, să moară şi să nu predea cetatea! Vestita legiune a Xlll-a Gemina, care intrase de-atâtea ori biruitoare în cetatea cezarilor, care cunoscuse apoteoza triumfurilor, şi văzuse temple de aur orientale, şi înfruntase oşti colosale pe elefanţi, şi îşi tăiase de-atâtea ori cale prin întunecimile pădurilor Europei, şi cucerise cetăţi mai puternice şi mai îndârjite decât Ilionul1 homeric, şi-şi purtase vulturii steagurilor pe sub toate văzduhurile lumii – legiunea a Xlll-a Gemina s-a cutremurat şi a stat locului, deşi o împingeau înainte, la asalt, ordinele vestitului împărat Traian… Bătrânii mercenari, care trăiau de o jumătate de secol în castre şi-n bătălii purtate pe toate laturile Universului, stăteau uimiţi în faţa neînfricării acestor oameni! Mercenari în floarea vârstei, care se puteau mândri că au răpit prinţese din burguri germane, scrâşneau de ciudă că nici după atâta timp de război în Dacia n-au izbutit să răpească măcar o fată!           Ilion -Troia.           Oamenii aceştia, care făceau un serviciu militar lung şi de câte patruzeci de ani, şi pentru care războiul era o îndeletnicire ca oricare alta, au şovăit timp scurt, dar au pornit straşnic, la sunetul stăruitor al trâmbiţelor şi la auzul comenzilor.           De la marii comandanţi până la centurioni, toţi şi-au potrivit armele de atac, simţind că după aceea vor ajunge sub ziduri.           Aşa s-a şi întâmplat; într-un avânt cumplit, cohortele şi centuriile au făcut pâlcurile dace una cu pământul! însă au stat din nou miraţi, când au ajuns sub ziduri! Zeci de mii de săgeţi, lănci aruncate, pietroaie şi bolovani, furci şi bâte, toate au căzut asupra lor ca o ploaie deasă! Degeaba băteau în porţile cetăţii berbecii cu cap de fier! Izbiturilor surde şi necontenite le răspundeau, ca ecourile, răcnetele celor de la creneluri. Turnuri de lemn se ridicau în grabă, ticsite de luptători, însă Dacii le apucau cu căngile şi le răsturnau.           La o vreme, au apărut pe ziduri uriaşe ceaune cu apă clocotită.           S-au deschis şi cuştile cu vipere, sus pe ziduri, şi groaza a pătruns mai adânc în rândurile dese!           Cornurile sunau, ca la o amurgire a întregului pământ!           Huiau munţii şi pădurile. Noaptea se tot lăsa!           Des se vedea, apărând la zid, un bărbat iute, cu spada ridicată. Dar părăsea repede zidul şi alerga la porţi, dând în toate părţile ordine scurte.           — Murim împreună, Decebal! îl încredinţară apărătorii, în timp ce în porţi băteau berbecii de asalt, tot mai des şi mai îndesat!           Apoi, când şi-au dat seama că totul era pierdut, că opunerea lor va slăbi curând, Dacii s-au hotărât să piară împreună cu cetatea! Câteva facle, aprinse repede, au fost aruncate în temple şi ghemuite la baza construcţiilor de lemn.           A urmat o noapte gigantică prin dramatism, ca noaptea din urmă a Ilionului. Romanii au stat ce-au stat, în faţa gestului desperării, apoi au năruit porţile şi au văzut străzile în flăcări! Pe sub flăcări au văzut o mulţime îngrozită. Romanii, se repezeau la femei şi le apucau în braţe şi fugeau cu ele pe sub flăcări, întocmai ca-n noaptea ultimă de la Ilion. Şi tot ca-n noaptea aceea ultimă, femeile înşfăcau cu dinţii beregatele răpitorilor, ori le înfigeau între coaste, adânc, adânc, cuţite din vreme pregătite! Iar prin spărturile mai ferite din zid ieşeau locuitorii din Sarmizegetusa, fugind mai la munţi, să-şi scape viaţa. Bătălia se da pe sub flăcări, înainte!           Numai la stăruinţa căpeteniilor, Decebal a pornit spre apus, să adune altă oaste, din rândurile triburilor. Aşa a ajuns la un râuşor, Sargentias. Se spune că a mutat cursul râuşorului. Şi după ce şi-a îngropat comorile fără număr, a dat drumul apei la loc, în albia ei şi-n veacul-veacului!           Dorinţa lui Traian de a-l duce pe Decebal viu la Roma, să-l poarte legat în urma carului de triumf, nu s-a îndeplinit!           Decebal s-a sinucis înfingându-şi spada în piept! învingătorul a poruncit să i se despartă capul de trup, cu spada, şi să fie pus într-un sac…           Şi omorâtu-s-au cu mâna lor şi comandanţii ceilalţi ai Dacilor, încât Traian a avut prea puţină fală la întoarcerea în marea Cetate a Lupoaicei!           Aşa s-a opintit Dacia, împotriva celei mai teribile puteri, spre fala ei şi spre apărarea pământului strămoşesc!
MIRCEA CEL MARE l în anii 1386, adică acum mai mult de-o jumătate mie de ani, amarnic vuiau clopotele la Argeş! Obcinarii1 urcaseră pe culmi, aprinzând focurile către toate punctele cardinale. Ştafete călări străbăteau drumul Câmpulungului, spre Vâlcea şi Olt, alţii spre Giurgiu şi Târgovişte, şi spre Brăila, şi în sus, spre trecătorile Branului şi Turnu-Roşu – pretutindeni dând veste că într-o anumită zi din amintitul an se va ţine la Argeş sobor de elecţiune; să poftească, deci, toată suflarea cu mic cu mare, să fie faţă când diadema Basarabilor va luci în soare, pe fruntea lui Mircea, căci după aceea va fi hram şt se vor da ohabe, scuteli şi iertări.           Curând, culmile argeşene, şesurile şi văile s-au potopit de oameni. Cavaleri în zale, strânşi compact, aminteau pădurile vechi. Stăteau aşa, coif lângă coif, scut lângă scut, într-o tăcere de cremene, aşteptând să se ridice în turn flamura şi să se arate Mircea. Mii de glasuri au bubuit când flamura s-a ridicat deasupra turnului, cu vulturul, şi domnul Mircea s-a arătat pe cal alb, în faţa porţilor. Cum l-au văzut, mulţi au înţeles că poartă noapte în ochi şi vifor în vârful spadei.           Când s-au urnit spre el stareţii şi boierii mari, să i se plece, a făcut semn scurt de oprire, cu spada, încât toţi s-au tras repede la locuri, înţelegând astfel că noua domnie începe cu fapta şi nu cu lauda! Un murmur a trecut. Lăncile s-au clătinat ca-ntr-un vânt repede. Răzmiile de pământeni, de la spatele lor, au izbucnit în înfricoşate urale. Mircea n-a zâmbit nici spre ei, decât nespus de depărtat şi stins.           De ce nu-şi dădea drumul inimii, în ceasul acela mare? Domnul Mircea îşi da seama că a răsărit când istoria lumii se afla la o răscruce de vânturi şi că-i vor trebui rădăcini de           1 Obcinar – locuitor al obcinei.           cremene spre a nu fi repezit spulberului, 'âmpreună cu ţara. Văzuse bine şi zâmbetele de umilinţă de pe chipurile boierimii, văzuse, în acel fulger scurt al ochilor, şi lacrimile gata să cadă ale pământenilor, dar domnia sa nu trebuia să se piardă cu firea nici pentru unii, nici pentru alţii; ci, deocamdată, fiecare trebuia să rămână la starea şi locul său! Când mai apoi şi-a împuns calul în pinteni, mantia verzuie a fluturat în vânt şi i s-au văzut zalele pieptarului strâns bine pe trupul musculos.           S-a oprit pe rând, să vadă boierii şi cetele lor. Nimeni n-a cutezat măcar să surâdă în faţa lui! Domnul Mircea clătina din cap când vedea pâlcuri bine întemeiate, strânse în zale, cu coifuri semeţe, cu lănci tari şi cu scuturi purtând urme de săgeţi şi zgârieturi de lănci.           Când s-a apropiat mai bine de pământeni şi i-a văzut înarmaţi pe unii cu pari afumaţi la capăt, cu îmblăcie şi coase, fruntea domniei sale s-a încruntat. Şi-a strunit calul şi şi-a dat seama într-o secundă că armele ţărănimii, deci armele mulţimii celei mari, armele ţării, trebuiesc puse în rând cu armele noi ale Europei.           La o numărătoare prin pristavi, domnul Mircea a aflat repede că Ţara Românească are cam cinci sute mii de oameni, pe un spaţiu strâmt, potopit de păduri seculare. Codrii Vlăsiei acopereau ţinutul Ilfovului şi Vlaşca, şi Deliormanul acoperea întinderi colosale, iar mare parte din şesul Dunării se afla înţelenit de veacuri, acoperit de ciulini şi spini.           Ţara lui era mică şi i-ar fi fost destul dacă o cunoştea din spusele altora, însă domnia sa pornise hotărât să fie bun gospodar până la capăt, adică să vadă totul cu ochii lui şi să rânduiască totul cu mâna lui!           Astfel, după ce şi I-a ales drept vornic, sau „palatinus curiae”, pe Vladislav, a dat şi lui Stănilă titlu şi putere de ban1 al Severinului; a dat grija logofeţiei lui Filos; şi titlu şi putere de vistiernic lui Popşor; şi lui Sin, putere de spătar; şi lui Brateş, titlu şi putere de stolnic; şi lui Costea, titlu de paharnic; şi lui Stanciu, titlu şi putere de comis2. Şi după ce şi-a întemeiat           1 Ban – mare dregător, guvernator al unei regiuni de graniţă.           2 Comis – mare dregător care avea în sarcina sa caii şi grajdurile curţii domneşti şi aprovizionarea cu furaje.           sfatul astfel, domnia sa a poruncit lui Stanciu-comis să-i pregătescă cel mai bun cal, şi toată curtea să fie gata!           Într-o dimineaţă, flamura s-a scuturat în văzduh, apoi a coborât repede sub streaşină turnului, semn că Mircea voievod a părăsit cetatea de scaun. Curând, călărea în fruntea pilcului, pe drumul mare spre Câmpulung. Plopi groşi cât să-i cuprindă opt oameni îşi ridicau uriaşele coroane, de o parte şi de alta a drumului; erau plopi sădiţi în anii croirii drumului, poate mai înainte de Basarab voievod, în cine ştie ce adânc de veacuri. Cruci mari de piatră, cu scriitură, aminteau pe alocurea de morţi prin năprasnă. Fumuri albastre se despleteau peste hanuri singuratice. Hangii şi călătorii se doseau repede, auzind tropot de cai, dar se arătau iar şi se descopereau şi se prăbuşeau cu fruntea-n pulbere, când zăreau flamurile voievodului.           După ce a întârziat în târg la Câmpulung, domnia sa a purces mai departe, spre Olt, uitându-se la toţi şi toate.           Într-o seară, l-au oprit străji cu coif, scuturi şi lănci, la pătrunderea într-un codru. Domnia sa a înţeles că a ajuns la hotarele unui boier ohabnic sau imun, însă a împuns calul repezindu-l spre străji şi spunându-şi că rău o va duce dacă ţara îi va fi fărâmiţată şi mai departe în atâtea ţări de sine stătătoare… S-a arătat şi ohabnicul, plecându-i-se cu umilinţă şi poftindu-l în ospeţie, însă domnia sa a purces înainte spre Olt, întunecat.           Tot timpul cât străbătuse ohabnicia aceea, văzuse pâlcuri de oşti îngrămădite în întunecimi şi, hotărât, simţea că are duşmani înarmaţi până-n dinţi, chiar la domnia sa acasă şi întăriţi în privilegii chiar cu mâna domniei sale!           A doua zi, soarele l-a întâmpinat tot pe glia ohabnicului, şi a văzut pământenii şerbi arând cu pluguri de lemn, şi a văzut străjer! de-ai ohabnicului ducând în funii o ceată de şerbi prinşi, îi croiau cu harapnicele, mânându-i, pesemne, la judecata stăpânului. Erau vinovaţi că încercaseră^să fugă de pe moşie, în altă parte, poate la o viaţă mai bună. însă, şi pentru domnul Mircea, încercarea lor era păcat grozav şi trebuia pedepsit după legea pământului. Deci, nici n-a clipit din ochi când şerbii au prins a răcni mai tare sub şuierul harapnicelor.           Însă, îndată ce pâlcul s-a îndepărtat, 4-a părut rău, poate după tinereţea lor, şi a simţit cum îl năpădeşte vrăjmăşia împotriva ohabnicului. Căci, la drept vorbind, doamnia sa era stăpânul adevărat peste întregul pământ al ţării şi peste toţi oamenii…           Să-i slobozească din funii şi să fie iertaţi de păcatul lor… a rostit domnia sa, oprind scurt.           Cine să fie iertaţi? a îndrăznit Vladislav, palatinus curiae.           Şerbii ohabnicului! Să fie iertaţi şi să se înfăţişeze la Argeş…           Numaidecât!           Vladislav s-a întors în galop, în timp ce Mircea, în scurtul răgaz sub streaşină codrului, gândea la arzătoarea trebuinţă de oameni pentru lucrările viitorului. Poate în clipele acelea i-a strălucit gândul de a întemeia satele de străjeri sau de obcinari, oaste gata oricând în slujba domniei sale… Şi, poate, tot atunci îi va fi răsărit, încă nedesluşit, planul desţelenirilor, opera grandioasă de mai târziu. Cum a ajuns la Jiblea, calul măriei sale a simţit de departe apa Oltului.           Mai apoi s-au răsfrânt în undă, calul alb, bând cu sete potopitoare, şi umbra lui Mircea voivod cu coif greu strălucind din zale!           Soarele lumina malul dimpotrivă, drept în poiana Coziei. Domnul a năzuit prin vad către locul acela de hodină şi verdeaţă. Şi descălecând, s-a lăsat în iarba fragedă. S-a hodinit îndelung, în cântările molcome ca foşnetul de mătase al albinejor.           Însă bunul şi aprigul gospodar pornise să-şi vadă ogorul mare al patriei, şi prea puţin s-a lăsat amăgelii aceleia! Brateş stolnicul I-a îmbiat cu pită de grâu. Măria sa a îmbucat puţin. După aceea, îndepărtând printr-un gest pocalul întins de către Costea-paharnicul, a poftit să bea apă din coif.           Unda Oltului I-a răsfrânt a doua oară, aşa, cu coiful plin ridicat în amândoi pumnii spre gură. Şi au purces mai departe, peste Olt, şi i-a fost calea până la Porţile de Fier, şi de acolo a cotit şi a ţinut drumul Dunării în jos, pretutindeni oprindu-se şi cercetând oamenii şi locurile spre deplină cunoaştere.           În drumul acela a miluit mănăstirile, întărindu-le puterea de sine stătătoare şi dându-le ca izvoare de existenţă iazuri cu peşte, dreptul de a lua vama de la mori, cât şi nenumăraţi ţigani robi, sate întinse, vite de lapte şi povară, cât şi locuri din codri pentru albinărit.           Apoi, într-o zi, flamura a fâlfâit iar în văzduh, deasupra turnurilor de la Argeş; Mircea voivod se întorsese, potopit de imaginea tării sale şi se uita în ea ca-ntr-o oglindă. Bunul şi aprigul gospodar îşi văzuse glia, şi acum se socotea ce are de făcut, cum să croiască prima brazdă către viitor… Văzuse sate cu vechimi mari, şi bălţile olteneşti în lungul Dunării, şi l-a întristat codrul Deliorman şi întinderile înţelenite. Pătrunsese cu calul şi-n codrul Vlăsia şi-şi răsfrânsese coiful cu bold în oglinda lacului Snagov. Ca o pată de soare îi rămăsese în amintire câmpia Olteniei, grânarul de pe atunci al Ţării Româneşti, şi acum măria sa se gândea de-a binelea la desţeleniri de pământuri şi la doborârea codrilor.           Deci, şi-a adunat sfatul, şi toţi sfetnicii au înţeles însemnătatea clipei; că, adică, dacă au ostenit, să se ducă să se culce şi să dea loc altora mai vrednic, căci începeau lucrurile mari…           Filos logofăt şi-a ascuţit pana de vultur şi aştepta să înceapă. Şi a avut ce şuiera pana pe pergament, căci Mircea ^voivod a tot dictat poruncă spre ohabnici şi moşneni1, spre mănăstiri şi spre tot omul Ţării Româneşti, să fie liber oricine să se strămute spre codrii cei mari Deliorman şi Vlăsia! Să dezbată cu topoarele, şi cu sapele, şi cu plugurile pustia şi ţelina2, şi-n urma lor să se ridice sate şi să vină semănătorii!           Hotărârea Domnului s-a împrăştiat în popor ca lumina. Degeaba se opuneau pe ici-colo stareţii mănăstirilor, nelăsând oamenii supuşi lor să înceapă roirea spre codru! Porunca Domnului era aspră şi îndreptăţea pământenii „să dea la cap” oricui s-ar împotrivi… Şi a început exodul spre pustie, şi drumurile erau pline de care şi vite, erau pline de turme. Boulenii păşeau repede sub biciul pământenilor, şi pretutindeni era veselie şi cântare, ca-ntr-un drum spre glia făgăduinţei.           Aşa a început munca la codri, lupta cu natura sălbatică, instaurată în toată puterea ei într-un timp lung cât viforârea ' Moşnean – ţăran liber. 2 Ţelina – pământ nelucrat, pârloagă.           neamurilor. Măsurând cu ochii înălţimea codrilor, pământenii îşi stupeau în palme şi izbeau cu topoarele, cucerind pământ virgin, palmă cu palmă, până ce-şi dobândeau loc de casă, de grădină şi bătătură, însă nu se opreau la atât, ci luptau mai departe, aducând soare în locul umbrei şi grâu în locul buruienei. Lucrau cu sete avană1, după ce scăpaseră de la ohabnici şi de la mănăstiri.           Cei desprinşi de pe la mănăstirile Oltului îşi aduceau aminte de stareţul Kriflonez, ca de-o spaimă. Dar voise, oare, Domnul Mircea, să atingă, prin exodul oamenilor, puterea ohabnicilor şi mănăstirilor? Nicidecum! Cu ohabnicii, aceşti voivozi de sine stătători, dacă va fi nevoie, avea să se socotească la ceas înţelept. Tot la ceas înţelept, va milui mănăstirile prin alte danii săţioase, va chema arhitecţi din Ţara Românească de peste munţi, spre ridicarea altor lăcaşuri, însă mult mai târziu, căci abia se afla la începutul brazdei celei îndrăzneţe.           Bogăţii de sate, vechi cât pământul, văzuse măria sa pe dealurile Gorjului, Mehedinţilor şi Vâlcei, şi deci într-acolo n-avea de îndreptat brazda deocamdată. Bogată era în aşezări şi valea Buzăului, şi a Teleajenului, şi a Stanicului, deci, tocmai dincolo de pustie, la brazda Moldovei. Pustia îi sta drept în inima ţării şi trebuia neîntârziat ştearsă de pe faţa pământului! însă, pentru îndeplinirea acestei opere, n-a folosit numai pământeni de-ai măriei sale, ci a dat strigare spre Dunăre, să vină să-şi afle loc de muncă orice seminţii balcanice speriate de apropierea Turcilor.           După aceea, Mircea voivod şi-a adus aminte de târgurile Ţării Româneşti. Le văzuse în stare înapoiată, ceva mai înflorite decât satele. Aşa erau şi Târgoviştea, şi Severinul, şi Bistriţa, şi Târgul Jiului, şi Râmnicul, şi Câmpulungul, şi Turnul, şi Giurgiul.           De la curţile argeşene, chiar din faţa porţilor, pornea drumul cel mare spre apa Oltului, cu poiana însorită de la Cozia, şi spre Râmnic. Şi de la Târgovişte porneau drumuri mari, către inima Ţării Româneşti. De la cele patru porţi ale cetăţii, un           1 Avan – straşnic, grozav.           drum pornea pe valea Dâmboviţei, spre Cârfâpulung, altul spre Argeş. Prin trecătoarea Branului, alt drum venea din ţara românească de peste munţi, către Turnu, la apa Dunării, însă, cea mai de seamă cale văzută de voivod era calea de comerţ a Brăilei, coborând tot prin Bran şi Târgovişte, străbătută necontenit de neguţătorii braşoveni de dincolo de munţi.           Târgurile era mană a Domnului, de aceea Mircea voivod, după ce a pus rânduială şi-n drumuri, a înnoit în târguri tagma conducătoare, numind vornici răspunzători de toate, birari şi pristavi, căci târgurile, îndeletnicindu-se şi ele cu lucrarea pământului, aveau de plătit găleţi de pâine albă şi deosebite alte osânde1.           Domnul Mircea voivod mai avea venituri grase la târguri de la vămile morilor sale, căci mai toate morile de seamă la târguri erau aşezate; se aflau mori vechi şi bine ferecate şi cu scocuri2 tari, şi la Târgu-Jiului, şi la Târgovişte, şi la Râmnic pe apa Oltului. Şi cum venea pământeanul cu sacul, îndată venea şi vameşul cu merticul3! Şi aşa se adunau mertic cu mertic, şi oamenii de prin târguri ai Domnului, în preajma secerişului şi tuturor strânsurilor, pregăteau marile gropniţe pentru păstrare. Le măturau de rămăşiţele anului vechi şi le lăsau deschise să le usuce soarele, să aibă timp să fugă gâzele şi şoarecii. Şi cum era gata vămuitul, harabalele4 cărau vama la gropniţe, şi după ce o vânturau bine, o turnau adânc, şi puneau deasupra acoperământ de piatră.           Însă, în afară de lucrători de pământ, se aflau prin târguri şi neguţători, şi Domnul Mircea şi-a adus aminte, cu destulă silă, de felul cum se desfăşura negoţul. Şi-n această ramură Măria sa trebuia să-şi arate puterea şi priceperea! Mai mare râsul, să dai o sută de vedre de vin pe o moşie, sau trei cai buni pe o bucată de pământ! Ce negoţ e acela, să dai, bunăoară, doi boi şi-un cal în schimbul unui râmnic5 cu peşte?           1 Osândă – pacoste.           2 Scoc – jgheab prin care se scurge apa pentru a pune în mişcare roata morii.           3 Mertic – măsură veche pentru cereale.           4 Haraba – căruţă mare.           5 Râmnic – heleşteu.           E adevărat că în Ţara Românească se aflau şi perperii, nişte bani de la Bizanţ, şi se aflau şi ducaţi, bătuţi întâia oară de Vlaicu voivod, dar nici cu perperi, nici cu ducaţi la târg nu se putea face treabă bună.           S-a gândi, deci, Domnul, să bată domnia sa bani mai mărunţi, la îndemâna oricui.           Şi poruncit-a apoi să se deschidă baia de aramă de la Bratilău!           Şi au dat buluc îndată meşteri mineri din Ţara Românească de peste munţi! Domnul Mircea a chemat bănarii, să bată bani mulţi şi mărunţi, să poată ajunge chiar şi la mâna chiorilor. Vechile tocmeli, cu schimb în natură, au fost astfel aruncate la gunoaie.           La Bratilău, aflat pe apa Brebinei, pentru prima dată pământenii au văzut cum scot arama meşterii mineri şi o spală „la roată”, până la arătarea luciului! Lucrul acesta era predat de domnie, la început prin hârtie în regulă, meşterului arămier Hanoş Ciop, pe temeinică înţelegere: cât i se cuvine Domniei, cât meşterului!           Dar fiindcă ne-a dus condeiul la bani, amintim că pe vremea aceea Apusul Europei nu putea veni cu corăbiile de negoţ pe Dunăre, decât până la Porţile de Fier, unde se aflau cunoscutele „praguri”, inavigabile. însă, dacă până la anii 1300, adică cu optzeci şi şase de ani înainte de Mircea, neguţătorii din Flandra şi Germania îşi lepădau mărfurile de pe corăbii la Belgrad, şi de acolo le împrăştiau spre Orient, mai târziu au dibuit calea pământului.           Marile drumuri de comerţ ale Europei cu Orientul erau două, şi unul trecea prin Viena şi Braşov şi Bran şi străbătea Ţara Românească, până la schelele Brăilei. Aşa se întâlneau, la această veche cetate dunăreană, căruţele de peste munte cu prorele trufaşe ale corăbiilor. Vinurile din Elada, dulci şi îmbătătoare ca poemele lui Anacreon1, mătăsurile uşoare ca pânza paingului, aduse tocmai din China, piperul, scorţişoara şi şofranul erau descărcate de pe navele aventurii şi aşezate frumos în carele cărăuşilor români şi se înfruptau din preţul lor şi domnia, şi cărăuşii, şi neguţătorii.           1 Anacreon – mare poet grec, antic.           Mircea a dat hrisoave de întărire a ndgoţului celui mare, între Europa şi Orient, şi de aceea putem spune că datorită chibzuinţei lui s-a putut desfăşura în lege negoţul dintre două continente.           Drumurile se cereau întreţinute prin oameni anume şirf păzite, căci, după o vorbă de pe-atunci, cu cât e averea mai' mare, cu atât face cu ochiul mai avan!           În ce priveşte negoţul cu cetăţile româneşti de peste munte, Braşovul şi Sibiul, Ţara Românească vindea vite care ajungeau până-n Apusul Continentului. Vindea peste munte şi ceară şi peşte. Şi se aduceau în Ţara Românească, din cetăţile de peste munte, arme fel de fel, cojoace cu înflorituri, ciubote şi fel de fel de lucruri de lipsă. Chiar şi Domnului îi plăceau lucrurile braşoveneşti şi cerea să i se aducă hamuri pentru cai, căruţe ferecate bine şi cu coviltire, şi chiar şi cuie. Iar pentru oaste, cerea să i se aducă scuturi, tolbe, arcuri, salitra şi tunuri.           Şi iarăşi, fiindcă ajunserăm la negoţ, vom trece şi la meşteşugurile braşoveneşti şi vom aminti că tot de acolo veneau meşteri pentru conducte de apă, şi arhitecţi, şi vestiţi întemeietori de iazuri. Mircea voivod a mai dat şi alte porunci pentru repedea înflorire a negoţului, demne de un iscusit gospodar: dacă până la Măria sa neguţătorii aveau voie să treacă numai pe anumite drumuri şi să-şi aşeze marfa la anumite târguri, acum s-a dat poruncă deosebită ca neguţătorii să vină pe unde pot şi pe unde vor şi să-şi facă negoţul unde-i duc ochii şi unde le vine bine!           Şi după ce a întărit negoţul cu cei de peste munţi, şi-a aruncat ochii mai departe, tocmai la cetatea Liovului, chemând neguţătorii şi scutindu-i de orice jupuială, numai ţara să înflorească.           Tăria pentru faptele de mai târziu, Mircea voivod a avut-o şi în geniul de strateg, dar şi-n averi. Pomenit-am mai înainte de vămuirea la mori şi de aşezarea grâului în gropniţele pecetluite cu pietroaie şi încă despre câteva amănunte privind averea voievodului. Deci, îndată după vama morăritului, se cuvine să pomenim pădurile întinse, pline de animale sălbatice, anume braniştile. De aici se aduna, în casele domneşti din târguri, carne de iarnă, iar din bălţile Dunării erau aduse şiruri fără sfârşit de harabale cu peşte, păsări sălbatice şi carne de fiară! Vrednice de pomenit sunt veniturile vămilor de la târguri, de la trecătorile munţilor şi de la vadurile apelor, pe lângă vămile de ieşire şi intrare în ţară!           Pe vremea aceea, nimeni nu era scutit de bir şi nici de alergarea la steag! Dijma, sau dicesima, aducea în vistierie şi-n casele domneşti venit gras, şi de pe porci, şi de pe oi, şi de pe vin, şi de pe fructe, şi de pe miere şi ceară, încât cămările caselor domneşti din târguri erau căptuşite din pod până-n beciuri cu roţi de ceară, caşuri şi caşcavaluri, putini cu miere, poloboace cu vin şi tot ce creştea în pământ şi deasupra lui.           Adunătorii birului, şi dijmei se înfăţişau o dată pe an, la vremea „crestatului”, căci datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj. Moale nu le era pământenilor când se arătau cablării, să le ia grâul puţin de la gura copiilor! Alte angarale1 erau cărătura cu carul sau cu căruţa, la nevoile Domnului; călăuzirea şi paza convoaielor de care domneşti era altă angara; şi-au mai fost angarale, cositul fânului pentru hergheliile Domnului, tăiatul lemnelor, lucrul la cetăţi şi paza cu rândul! Pescuirea morunilor din bălţile domneşti, vreme de trei zile, era tot angara! Un venit domnesc se numea duşegubină – din pedepsele băneşti date satelor unde se întâmpla moarte de om.           Să nu mai vorbim de haznalele unde-şi strângea Domnul aurul, pietrele scumpe, stofele rare, obiectele de argint, inelele, brăţările, cerceii, săbiile bătute în nestemate.           Am arătat la început că boierii Ţării Româneşti râvneau ohabnicia! Mircea voivod se socotea mult, însă, înainte de a-şi bate pecetea pe vreun hrisov, căci a da ohabnicie însemna pierderea treptată a puterii. Mai ales în anii din început, prea puţini s-au înfruptat din mana asta, Mircea ţinând în mâna de gospodar aproape toată puterea. Numai aşa ne putem explica izbânda eforturilor armate, săvârşite asupra celei mai mari puteri a timpului!           ' Angara – obligaţie de muncă impusă ţăranului.           Deseori, Filos-logofăt îi spunea Domnului că toată filosofia lumii şi înţelepciunea se reduce la preîntâmpinarea răului sau, după o vorbă înţeleaptă, fericit e numai cel ce o ia înaintea nevoilor!           Ne aflăm la doi ani de la urcarea în scaun a Domnului, adică 1388, şi lumina secolului pe terminate se clătina des, de-un vânt aspru. Dinspre Balcani rânjea craniul spaimei spre Europa şi viitorul părea o noapte. Filos-logofăt prezenta adesea Domnului cartea Polieleului, mângâind ceasurile de veghe ale acestui om tăcut şi aspru, urcat de bunăvoia sa la culmea unde bat vânturile. Mircea voievod asculta cât asculta, pe urmă îl împingea uşor de umăr pe poetul logofăt Filos, spunându-i că să revină cu cântările de tânguire cel puţin peste un secol, căci el, Mircea, un secol va domni, pentru că are pe lume atâta treabă…           Cum ieşea Filos, Măria sa se încrunta în gânduri, mai cu seamă că de peste Dunăre rânjea stihia, iar peste munţi, pe aria Ţării Româneşti, Transilvania, intrase dihonia! Riga Sigismund de Luxemburg alerga cu spada când la Croaţia, când la Dalmaţia, să potolească para, în timp ce Riga Vladislav laghelonul al Lehiei, cutropea brazda Ungurului şi-şi însuşea Galiţia.           Prietenii de la Suceava îi aduceau lui Mircea ştiri dese, tocmai din brazda Miezului Nopţii a Moldovei. Veştile neliniştilor de peste munte deschideau în inima cutezătorului Mircea un buboi^vechi şi dureros.           Înaintaşi nevrednici şi împrejurări neprielnice lipsiseră Ţara Românească de feudele ei, Amlaşul şi Făgăraşul, locuri cu seminţie consângeană şi bogate straşnic. Drept care, socotind că i-a venit vremea, domnul Mircea a tresărit în singurătatea nopţii, şi lumânările au clipit şi ele, căci peste turnurile Argeşului bătea vântoasa. După ce s-a chibzuit bine ce putea câştiga şi pierde, a chemat sfatul cel mare, şi s-au adunat sfătuitorii, şi aflând planul Domnului, au şi purces să îmbrace zaua şi coiful.           Cuprinderea feudelor pare să se fi petrecut în linişte, şi însuşi Domnul a urcat în fruntea pilcului. A numit, ca şi în ţară, găletari, birnicei, globnici şi juzi; după aceea s-a dus la cetatea Amlaş şi i-a încercat porţile şi zidurile, să le vadă tăria, dacă va fi nevoit să fugă vreodată spre aceste pământuri de scăpare. Nu pofta de lărgime a gliei îl mânase să suie muntele, ci redobândirea unui drept vechi şi grija faţă de ziua de mâine, căci nourii asupra Europei puhoiau mai deşi!           Îndată ce s-a întors din Ţara Românească de peste munţi, la Argeş, a dat drumul cailor la păscători, iar pe sfătuitori i-a trimis pe la cetăţi şi ohabnicii. Săvârşise întâiul fapt de cutezanţă şi i-a fost silă când au început să-l laude unii şi alţii; drept care, le-a astupat gura la toţi; numai poetul logofăt Filos a fost mai greu de astâmpărat.           Într-o dimineaţă, Mircea voivod a deschis uşa cămării scriitorilor. Filos-logofăt era gata demult, cu penele de vultur şi cerneluri. După ce Mircea voivod I-a poftit să scrie un hrisov şi i I-a dictat, cu glas aspru dar stăpânit, I-a poftit să i-l citească… Şi neagră ca noaptea de veci a fost mânia Domnului, când Filos a început:           — Io, Mircea voivod, domn al Ţării Româneşti, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului…”           Mircea voivod I-a privit până-n măruntaie, ca pe-un vrăjmaş, în timp ce Filos se întreba speriat cu ce greşise…           Unde mi-i greşeala, Măria ta?           Cine te-a sfătuit să-mi adaugi aceste titluri de fală? Aşa ai scris şi pe alte porunci?           Întocmai, Doamne… Aşa am scris pe toate poruncile date în feudele din Ţara Românească de peste munte…           Bine, Filos-filozoafe… a adăugat Mircea voivod, şi şi-a întors faţa de la dânsul cu silă, spre spaima celorlalţi scriitori din încăpere. Ştii ce te-aşteaptă? Cum ai îndrăznit să adaugi firii mele scăderea falei şi îngâmfării? Cum îmi voi scoate obrazul în lume?           Tot în ziua aceea, Filos-logofăt se afla pe drumul către cetatea Severinului. îl petrecea Stanciu-comis, şi-l tot întreba, râzând cu două înţelesuri: f.           — Vezi, logofete? Ce-ţi ajută acum toată filosofia ta? Vei săpa sare, la ocnă, împreună cu ţiganii robi…           Filos-filozof tăcea, îndelung, gândindu-se că fiind un martir al cinstei, lumea şi timpurile viitoare îi vor da înaltă mărire! Dar oricât căuta să se mângâie cu lauda timpurilor viitoare, tinereţea lui îl sfătuia să împungă calul în pinteni, să se piardă în lume ca o nălucă, de sub paza acestui flecar, care nu mai ştia nimic în afară de căutarea vârstei cailor prin rânjirea dinţilor!           — Ce-ţi ajută ştiinţa, filosoafe? l-a împuns iar Stanciucomis cu vorba, însă Filos-filozof s-a închis în muţenie.           Şi aşa s-a întâmplat că sfetnicul Filos a ajuns şi la Ocnele Mari, şi s-a îngrozit văzând în măruntaiele pământului, în întunericul negru, tăiat ici-colo de facle de răşină, foşgăirea ţiganilor robi. Băteau în dâmburile de sare baroasele şi malurile. Pe tărgi de^nuiele şi-n coşuri uriaşe cărau sarea afară băieţei şi flăcăuaşi. îi mânau sameşi cu harapnice. Aşijderea munceau femeile roabe, într-un du-te-vino necontenit, că parcă de la începutul timpului intrau şi ieşeau prin căscaturile muntelui amintind gurile monştrilor.           Filos-filozof sta împietrit, însă îşi spunea că asemeni lui, totdeauna înţelepţii au gemut în întristare sau aruncaţi în groapa leilor…           A deosebit la o vreme călugări cu comanac, strigând printre sameşi, şi a văzut carele cu coviltire uriaşe, gata de plecare spre târgurile ţării transilvane, în sus pe Olt, prin pasul de la Genunea. Pământeni, supuşi mănăstireşti, încărcau sarea şi pisări cu comanac crestau numărul coşurilor de răboj. Au pornit carele, în şir, iar pe lângă boi şi pe lângă pământeni mergeau pisări, strigând tot către soarele gata să apună:           — Mânaţi! Mânaţi! Mai repede!           Filos-filozof sta mai departe împietrit, dar Stanciu-comis l-a bătut pe umăr, râzând cu gura pân-la urechi:           Nu pofteşti în ocnă, filosoafe? Am poruncă de la Măria sa să te închid!.           Pentru ce? a îndrăznit Filos, alb de spaimă.           Totul a fost numai o încercare a Domnului! a răspuns râzând comisul. Spre a vedea ce poţi păţi, dacă mai cazi şi altă dată în greşeală…           Filos-filozof s-a repezit la comis. L-a îmbrăţişat strâns, uitând că are a face cu un nepriceput în ale scrierilor şi cărţilor. A sărit apoi în şa, şi-n timp ce galopa alături de comis, gândea că tot e mai bine s-o iei totdeauna înaintea belelelor. „Oare aşa să fie? s-a întrebat după un timp. Doar am scris numai adevărul, că Mircea voivod este herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului”… Şi Filos s-a hotărât să se închine Domnului până la pământ, dar în acelaşi timp să i-o spună deschis că toţi craii au avut martori – scriitori – care le-au dus faima faptelor peste timp, ca peste muntele cel înalt şi prăpăstios. De ce să se lipsească Mircea voivod de acest drept, menit de istorie? Va vrea Domnul sau nu, îi va conveni sau nu, Filos-filozof tot îi va însemna faptele, spre a i le citi viitorimile!           Galopând lângă Stanciu-comis, Filos-filozof cugeta în câtă întristare o duc unii şi în câtă fericire alţii! A poposit pe la mănăstirile Oltului şi a văzut robii lucrând în făurarii şi roabele în atelierele de ţesut. A văzut şi pământeni dăruiţi mănăstirilor, o dată cu satele lor, şi plătind mănăstirilor dijmă din grâu şi vite… Şi a văzut averea fabuloasă a mănăstirilor, alcătuită uneori din zeci de sate cu moşii fără sfârşit; şi se căina Filos, amintindu-şi un cuvânt al Bibliei, plin de dojana asupra celor ce, fiind slujitori altarelor, averi adună…           Dar cum i-au crescut ochii, de mirare şi admiraţie, văzând pământencele ţesând în şi lână sau vopsind ţesătura în culori de-a dreptul ameţitoare! Dar pământenii meşteri? Cu ce se puteau asemăna înfloriturile făcute cu cuiul înroşit, pe juguri, pe arcadele porţilor şi pe portiţe? Dar cofăelele şi cofele, făcute cu cuţitaşele, de către aceiaşi meşteri?           Într-o seară, după ce au trecut apa Oltului, au nimerit la o curte împrejmuită cu zid. Străji din turn le-au poruncit să stea, să dea seamă cine sunt! Abia după ce au spus, au fost poftiţi înăuntru, în ohabnicie. Au văzut zarvă şi freamăt omenesc. Ardeau facle de brad. La lumina lor, Filos-filozof a văzut în capul scărilor un bătrân bărbos cu biciul.           Un pământean răcnea îngrozitor.           Tocmai i se scoseseră ochii!           — Să te înveţi minte! tuna din glas bărbosul, şi Filos a înţeles că ohabnicul judecă un supus. Pentru ce ai vândut taina, ticălosule?           În scurt, oaspeţii au ştiut că era vorba despre un meşter care scornise un fel de maşină de lemn şi spusese taina altor olari, de pe ohabnicia vecină… Şi cum ohabniciile trăiau fiecare cu meşteşugurile lor, vânzarea tainei era pedepsită straşnic, căci nu trebuia să ştie vecinul ce se întâmplă dincolo de zidul de piatră al stăpânului său! Căci, aflând, vecinul te va ajunge în stare şi te va întrece!           A oftat Filos. Au purces mai departe, în zori, şi au poposit la alte mănăstiri, de pe la bălţile Oltului, şi au întâlnit sute de care cu peşte, însoţite de pisări1 cu comanac. A văzut Filos atelierele din mănăstiri, iconarii şi meşterii de covoare, şi vopsitorii, şi s-a plecat cu sfială spre lucrul caligrafilor care scriau sau copiau psalmi şi biblii. Şi a văzut învăţăcei stând plecaţi sub ghionturile monahilor bătrâni şi învăţând a scrie şi ceti…           Şi Filos şi Stanciul-comis au gustat miere, la prisăcile mănăstireşti, şi au văzut în atelierele mănăstirilor cum se fac lumânări din ceară curată.           Cum au ajuns la cetatea Severinului, Stanciu-comis a spus încă o dată filosofului că totul a fost doar un drum al încercării: se pot, deci, întoarce, înapoi la Argeş, unde vor putea da seama despre cele văzute.           Mircea voivod n-a aşteptat să-l izbească evenimentele; ci le-a luat-o totdeauna înainte şi nu numai după vorba înţeleaptă a caligrafului său, ci şi după o experienţă îndelungată; căci numai nebunii Şi orbii se gândesc la diguri după ce le ajung puhoaiele la uşă!           Din timp s-a gândit la sistemul de apărare a ţării, şi în primul rând a ochit turnurile cetăţii Severin, cea mai depărtată pe Dunăre! A ales pârcălab destoinic, tare şi-n ştiinţa armelor şi bun gospodar. A poruncit să i se întărească cetăţii turnul de veghe spre miazăzi, să ţină Dunărea sub pază, să nu coboare corăbiile vrăjmaşe ca la pomană; ba a înzestrat toate turnurile cu tunuri tari, înzestrate la rândul lor cu tunari buni şi cu movile piramidale de obuze.           1 Pisar – persoană însărcinată în copierea sau redactarea documentelor şi actelor.           Aşa a început veghea straşnică a Dunării şi a malului dimpotrivă, dar nu înainte de a cerceta atelierele faurilor de arme aflate în cetate, lăudându-i pe vrednici şi trimiţându-i acasă pe nepricepuţi.           În preajma anilor de-cumpănă 1389, în cetate la Severin amarnic răsuflau foiurile, înroşind fierul adus de la Braşov! Baroasele meşterilor îl subţiau, dându-i forme de lănci, săbii, topoare şi barzi! Nouă rânduri de sudori picau de pe meşteri, zi şi noapte, căci pârcălabul nu mai avea astâmpăr de când olăcari1 îi aduseseră ştiinţă domnească despre apropierea ceasului groaznic, încăperile puţeau a salitră şi fum de cărbune, şi meşterii arătau în penumbră ca ciclopii, şi degeaba îşi tot ştergeau sudoarea cu şorţurile de piele… în vremea asta, pământenii satelor din apropiere cărau de zor bolovani şi pietriş, şi unii din ei, pricepuţi la zidărie, cârpeau crăpăturile zidurilor, curăţau buruienile din şanţuri; ori alţii, meşteri fântânari, se slobozeau pe funii în fântâna din curte, cercetând-o, în caz de împresurare să fie dătătoare de apă bună…           Tot din trei în trei zile, pământeni cu arcuri şi lănci şi cu pieptar de zale de fier făceau strajă, orientându-se în curgerea ceasurilor după cântările cocoşilor. Cel urcat în turnul dinspre Dunăre sta necontenit cu mâna streşină, şi deasupra lui flutura flamura cu vultur; iar jos, la temelie, foşgăiau corăbiile Ţării Româneşti. Cel ce străjuia înspre Porţile de Fier, sta aşijderea cu mâna streşină şi cu cornul gata să dea alarmă la apariţia oricărui vrăjmaş pe ape!           Nu tare departe de cetatea Severinului, mai la vale pe Dunăre, se afla cetatea Turnu, şi ea pusă în stare de alarmă, cu străjerii, cu atelierele de arme şi cu pârcălabul veghind peste toţi şi toate.           Grijă deosebită avea Mircea voivod faţă de cetatea Giurgiului; vremurile de cumpănă se apropiau şi multe nu erau încă gata la această ctitorie strategică a sa! Veghease ori de-a dreptul, ori prin oameni de bună credinţă, de la baterea temeliei până la turnuri, cheltuind averi, îl costase această ctitorie mii şi mii de bolovani de sare, daţi în schimbul muncii meşterilor, pietrelor de zidărie, mortarului de legătură, stângilor de fier, porţilor bine ferecate; şi dăduse braşovenilor care multe de sare ' Olăcar – curier.           până şi pentru cuiele acoperişului… Apoi, fochii voivodului au căpătat semeţie de vultur când şi-a privit cetatea înfiptă bine pe insula din Dunăre şi legată de pământ printr-un pod de bârne! A poruncit urcarea tunurilor în turnuri, toate îndreptate spre malul dimpotrivă!           După ce a văzut flamura sa cu vultur răsfrântă în cer şi-n adâncul fluviului, a purces spre cetatea Brăilei, ultima din şirag. l-a dat şi ei pârcălab destoinic, a cercetat turnurile şi atelierele de arme; şi şi-a trimis oameni la brazda Moldovei, la cetatea Crăciuna; însă într-acolo nu avea teamă…           A cercetat şi cetatea Dâmboviţei şi Căpăţânenii, afiată în preajma ţării româneşti de peste munţi; apoi s-a întors în cetatea de scaun, numai bine ca să afle de la iscoadele Dunării veşti de spaimă!           Mircea voivod şi-a păstrat cumpătul, chiar dacă ştirile îl loveau ca pietrele!           Când i s-a spus că Turcii ajung în faţa Brăilei, gata să-i nimicească negoţul pe Dunăre, Mircea a dat strigarea la arme!           S-a urnit ţara toată!           Obcinarii şi-au împlinit datoria, urcând la culmi şi aprinzând focuri!           Ştafete au trezit ohabele cu jupanii1 şi cetele!           — Nimeni să nu fie scutit de oaste, ca de moarte! suna porunca Domnului; şi astfel, drumurile mari ale Ţării Româneşti copieşite fost-au de mulţimile în mers repede.           Întâi, Mircea voivod şi-a privit oastea curtenilor săi, mii multe de pământeni, dăruiţi cu scuteală, numai gata să fie la arme! Veniseră cu arcurile şi săgeţile vechi de-acasă, şi pământenii şi târgoveţii, însă voivodul s-a încruntat, poruncind căpeteniilor lepădarea numaidecât a rablelor! Şi cum rablele au căzut la picioarele curtenilor, Mircea voivod a poruncit cămăraşilor să deschidă cămările cu arme noi! Pâlcuri-pâlcuri intrau curtenii în cămări şi primeau arbalete, arcuri cu săgeţi bine otrăvite, tolbe largi şi adânci, braşoveneşti, scuturi de lemn acoperit cu piele tare ca fierul, săbii şi lănci – şi mulţimea curtenilor a izvodit murmur ca de codru sub vânt, când din alte           1 Jupan – titlu acordat celor mai de seamă boieri şi dregători.           ÎL. \par cămări au fost trase afară tunurile, cu tunariMor de mult şi bine muştruluiţi!           Înarmate până-n dinţi erau şi banderiile călări ale ohabnicilor, strânse în zale şi încruntate sub coifuri! Unii dintre aceşti privilegiaţi îşi îmbrăcaseră şi caii în harnaşament ţesut în fir ales şi cu paftale de argint la piepturi, iar puţini din ei purtau chivără1 şi îmbrăcăminte de fier greu.           În urma banderiilor aliniate pâlc cu pâlc se aflau care grele cu poveri, hrană în drumul viforului. Ţigani-bucătari, graşi ca pepenele, scărpinau cobze, până va veni prânzul cu rândul linguroaielor!           Aşa se urneau de la curţi ohabnicii: îşi luau totul cu ei poloboacele cu vin, mascuri fripţi şi pită, ca nu cumva prin taberi să le ducă dorul!           Aşa scria legea secolului: Domnul îi miluia pe ohabnici cu independenţă în hotarul pământurilor, însă la strigarea cornului să fie faţă, să-şi dea partea de sânge! Şi ohabnicii se urniseră cu mic cu mare, căci nu era de glumit cu acest voivod aspru: lipsa ori întârzierea putea fi socotită hiclenie, şi se pedepsea cu luarea ohabniciei şi capului.           Veneau rând pe rând căpitanii de judeţ, dând seamă Domnului că oastea mare se adună la locurile de poruncă. Mehedinţenii, gorjenii, cei din judeţul Jaleşului, şi râmnicenii, mărşuiau pe sub un văzduh fierbinte, pe marele drum al Câmpulungului. Printre lănci şi arbalete, scuturi şi arcuri, se zăreau pe alocurea îmblăcie şi pari afumaţi la capăt, însă aflând căpeteniile că Domnul se uită la astfel de unelte cu silă, porunceau purtătorilor să se ducă să vâneze cu ele iepuri şi urşi. Rând pe rând, aflând mânia Domnului asupra rablelor, armele vechi dispăreau şi le luau locul arbaletele şi lăncile.           Coborau pământenii Buzăului şi Târguşorului, pe alte drumuri, la alte locuri de poruncă, în timp ce la Argeş olăcari veneau şi plecau în goana cailor, şi clopotele bubuiau în turnuri necontenit, şi le răspundeau alte clopote, până-n Vlăsia cea mare, la Snagov, şi până la Olt, la poiana luminată. Toată Ţara           1 Chivără – acoperământ de cap în formă de chipiu înalt.           Românească pornise la drum, şi-n porţile satelor se auzeau plânsete şi bocete, şi copiii se înşfăcau de taţi şi fraţi. Vuia profund codrul Deliorman când treceau călărimile în goană şi când mânătorii carelor cu poveri plesneau din harapnice şi răcneau la boi.          
Pe brazda Dunării, corăbiile Ţării Româneşti umblau necontenit, în sus şi-n jos.             Când Mircea voivod şi-a dat seama că ceasul pornirii e deplin, s-a uitat la spătarul Sin, care sta gata să-i dea spada mare.             Mircea voivod a luat spada.             A sărutat-o adânc.             După aceea a ridicat-o cu amândouă mâinile, sus, parcă vrând a brăzda văzduhul.             Şi-a strâns calul în pinteni.             A pornit, între flamurile cu vulturi şi-n cântarea mai tare a clopotelor.             Îl urmau sfătuitorii, la un pas distanţă, şi între ei se afla Filos-filozof, cu toate că muzele n-aveau nici pe-atunci ce căuta în taberele războinice.             Apoi, din răsqruci în răscruci, oastea mare s-a închegat.             Curând, călare şi crunt sub coif, Mircea s-a oglindit în Dunăre.             Malul dimpotrivă era binecunoscut Ţării Româneşti prin negoţul ce se desfăşura şi, mai cu seamă, prin coborârea turmelor, în ierburile Deltei, la iernatic. Cutropirea de către Turci a malului dimpotrivă însemna gâtuirea ţării sau astuparea definitivă a acestei ferestre a Răsăritului. Pe de altă parte, numai un nebun le-ar fi îngăduit să se statornicească în pragul ţării şi să nu încerce să-i stropşească la timp!             Se scuturase numai un rând de frunze de când bulucurile lui Murad-Sultan mâncaseră stropşeală la Plosnic, din partea Bosniecilor şi Sârbilor; ajuns la aman, războinicul osmanlâu ceruse pavăză de la bulgarul Şişman şi de la Ivanco, riga Dobrogei. Şi unul, şi altul, deşi închinaţi Turcului, s-au prefăcut că nu aud, lăsându-l stropşelii; însă, ca osândă că nu i-au făcut hatârul, Murad l-a trimis împotriva lor pe Aii Paşa, fiul lui Hairedim, şi acesta şi-a urnit bulucurile. $îşman, ţar până la urmă, s-a supus şi şi-a dezlegat punga să dea tribut, însă Ivanco, feciorul lui Dobrotici, a luptat şi a căzut în luptă ca un paraleu.             Spadele româneşti au intervenit tocmai în toiul acestor evenimente. Mircea Voivod şi-a încărcat ostile în corăbii sau şi le-a trecut pe poduri de şăici, şi iată-le la Dârstor, potrivind tunurile, către turnurile cu semilună! Amarnic a huit artileria românească atunci, iar lacşi-bey, căpetenia Dârstorului, avea să-şi dea seama că apăruse în istorie o putere nouă! Nici nu se aşteptase osmanlâul la un tain atât de gras, de ghiulele, şi la alte tainuri, zvârlite cu arbaletele! lacşi-bey a apărut puţin timp la meterez şi s-a văzut înconjurat de toate părţile, şi-n toate părţile fluturau flamurile cu vulturi!             Mircea voivod cu curtenii săi nu şi-au cruţat defel energiile, împingând spre porţile cetăţii valurile călărimilor şi trecând mai departe, necontenit, peste stârvurile vrăjmaşilor, către porţile Dârstorului! împresurarea a ţinut destul de mult, dar până la urmă porţile au fost sparte şi bătălia s-a întins pe uliţele cetăţii, în răcnetele răniţilor, în ţipetele copiilor şi femeilor şi-n vaierul clopotelor.             Nici un fes, nici un turban nu s-au mai ridicat de la pământ, dar nici de urma lui lacşi-bey nu s-a mai auzit!             După alinul acestui vifor prim, Mircea voivod a poruncit ridicarea flamurilor cu vulturi deasupra Dârstorului! A chemat meşterii să bată pe porţi şi pe turnuri pecetea cu vultur. Ostile s-au adunat şi s-au întins taberele, însă proşti şi cu buzele umflate au rămas cei ce credeau că se şi întorc acasă!             Mircea voivod începuse brazda cea mare a îndrăznelii şi trebuia să continue! în timp ce ostile se hodineau, a trimis iscoade înainte, să vadă tăria osmană, întinderile şi bogăţiile. Şi iscoadele i-au adus ştiri felurite. Unii ajunseseră până departe, departe, la o pădure înfricoşată, ca o mare de arbori; iar alţii, cei ce apucaseră în linie dreaptă, spre răsărit, zăriseră într-o dimineaţă Marea Neagră… Văzuseră şi Heracleia, cetate tare pe dâmburile de la lenisala şi răsfrântă într-un lac imens, ca un ciclop!             Ţara Dobrogei era bogată în păşuni şi turme.             Mircea voivod şi-a rânduit oastea; după ce a mai întărit o dată puterea pârcălabului din Dârstor, a ridicat iar sabia brăzdând văzduhul. Coloanele lui înaintau încet şi cu băgare de seamă, nimicind pretutindeni rezistenţa Turcilor.             Marşul acesta de nimicire a vrăjmaşului a ţinut tot anul 1388, până ce pâlcul din frunte, cu Mircea voivod, au zărit o oglindă albastră imensă. Caii au grăbit, simţind în nări răcoarea apei. Curând galopau, căci îi ardea de vii setea; însă, cum şi-au înfundat boturile în Mare, şi le-au şi scos şi au strănutat cu scârbă… Voivodul se vedea răsfrânt în această oglindă vastă cât cerul. Şi-a scos coiful şi abia şi-a stăpânit chiotul ce-l gâlgâia în grumaz, tare şi rostogolitor ca tunetul! iată, Ţara Românească descălecase iar până la Marea, până la acest drum uriaş al apelor, legătura între toate orizonturile şi cetăţile pământului…             Departe, departe, pe linia zării, se desluşeau corăbii în şir, brăzdând drum, poate de la Caffa, poate de la Licostromo din gura Dunării, tocmai către Veneţia şi Genua… îndată ce a poruncit oştirilor hodină, Mircea voivod s-a tras în cortul său, la umbră, cu sfătuitorii, în timp ce oştenii îşi lepădau zalele şi se aruncau în mătasa apelor, dând în sfârşit chiote de bucurie, după un marş lung de-un an!             Străji se ridicaseră pe gorgane, amintind străjile Dacilor lui Decebal. Urcau la cer, ca nişte vâltori dropiile, până sub soare, speriate de mulţimea descălecătorilor.             Focurile bivuacurilor s-au aprins seara, şi Mircea voivod s-a gândit că era vremea să dea primele răsplăţi oştenilor, întâi a miluit unii boieri, cu ohabnicie, mai apoi a cerut căpeteniilor de curteni să-i dea seamă despre purtarea în luptă a fiecăruia. Şi pe unii i-a ridicat la rang de moşneni, pe moşneni la rang de boieri. Din gros şi fără zgârcenie a miluit oastea mare a ţării, pe fiecare dăruindu-l după purtare şi răni dobândite.             Iară Filos sta şi scria, cu călimările alături, şi nu mai prididea.             Şi începea hrisoavele aşa: Io, Mircea, mare voivod şi domn… stăpân peste toată ţara Ungro-Vlahiei şi a părţilor de peste munţi… şi Amlaşului şi Făgăraşului, herţeg şi domnitor al Banatului Severin, şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea mare…             Mircea voivod l-a privit întâi cu asprime, pe urmă şi-a dat drumul zâmbetului, văzând că Filos-filozof nu-i adaugă ta fire apucături rele, ci spune adevărul curat: într-adevăr, spriji-nindu-se pe puterea cea mare a mulţimilor Ţării Româneşti, putuse sfârşi cu bine acest prim drum al victoriilor. Sprijinit tot de aceeaşi putere, se înfruntase cu cea mai mare forţă a lumii şi o biruise, smulgând de sub genunchiul ei pământul acesta românesc mărginit de genunea Mării… Cu dragoste şi bucurie s-a uitat către pilcurile curtenilor şi oştii mari. A văzut în cântecele lor de seară dor de casă. A văzut o forţă extraordinară în danţul Căluşarilor. Drept care, Mircea voivod s-a întors spre Filos-filozof şi i-a poruncit:             — Scrie, Filos…             Pana caligrafului şuiera mărunt şi repede, în timp ce Marea scotea din cuibarele adâncurilor vulturul de foc al lunii pline.             Într-adevăr, mila Domnului nemărginită fost-a, îndeosebi cu oastea mare, dând multora chiar din pământul cuprins din puterea Turcului, însă şi-n oastea mică a curtenilor şi-n cea mare a mulţimilor, straşnic bântuia boala fără leac a dorului de casă!             Mulţi dintre alcătuitorii oştii mari fuseseră pe-aici, cu turmele la iernatic, şi-şi aduceau aminte de ani de linişte. Acum, în ciulinii de pe ţărmul Mării Negre dăduse bruma, şi ei şedeau în taberi. şi oftau de dorul cel potopitor pe care nu-l putea alina decât porunca de întoarcere…             Insă, cine putea pătrunde gândurile şi planurile Domnului?             De obicei, poate din adâncurile veacurilor dace, ostile erau slobozite de sub arme iarna, şi oare nu cumva Mircea voivod voia să sfarme obiceiul? într-adevăr, Domnul aşa plănuia în sinea sa! Ieşind pentru prima dată în aria vânturilor, nu voia şi nu putea să întrerupă treaba începută! Armele nu vor fi depuse în cămări, pân' la împlinirea drumului, căci un lucru lăsat la jumătate trebuie luat de la început, cu înmiite eforturi!             Mircea voivod încercase puterea ţării şi o aflase destoinică, tare la arţag în faţa cetăţilor, cu calm la trecerea apelor, repede ca fiara la iuruşuri, însă ştia că încercările cele mari abia vin şi oştilor le trebuia călire! Deci, a hotărât să petreacă iarna între viforniţele pontice, şi când s-a dat semnul de adunare toţi au crezut că aud cuvântul mult aşteptat. Au dat toţi un murmur ca al codrului, când Domnul a brăzdat văzduhul cu spada, spre sud, către marea de arbori fremătători… Au murmurat ohabnicii mai ales, şi moşnenii, şi serbia, dar s-au aliniat sub steaguri şi au pornit în tăcere, în timp ce vântul pontic, prevestitor de iarnă, răscolea nisipurile şi ciulinii.             Şi aşa, învăluiţi în vânt, mărşuiau spre marea de arbori, părăsind cealaltă mare, vânătă de frig, ca un ochi imens, îngheţat. Pretutindeni unde aflau aşezări şi gărzi otomaniceşti, săvârşeau cele cuvinte. Apoi i-a cuprins iarna. Domnul a văzut atunci cât de bună este chibzuinţă şi chiverniseala! Au venit care cu cojoace, cu ciubote braşoveneşti şi cuşme, şi numai aşa puteau rezista frigului nemilostiv.             Străbătând străvechiul pământ românesc de pe ţărmurii Mării Negre, oştenii lui Mircea voivod se reîntâlneau cu rudele lor de sânge răspândite prin aşezări până departe la marea de arbori fremătători. Ciobanii, plugarii şi pescarii locului primeau în urale şi cu pâine şi sare pe blid ostile descălecătoare cu vulturi pe flamuri. Morminte dace apăreau din vreme în vreme, şi pe alocurea turnuri sparte, la adăpostul cărora oştenii lui Mircea voivod îşi adăposteau caii, îşi uscau obielele la focuri, şi-şi ospătau merindea. Ca un vânt ştersese flotele de odinioară de pe faţa Pontului Euxin şi para focurilor din lampadarele de demult. Unde era marea cetate Callatis?             Acestea le cugeta Filos-filozof, zgribulit de frig, urmând oastea în mers. Mircea voivod îl poftise să rămână în urmă, la căruţele cu poveri, însă ochii lui Filos erau hămesiţi după noutăţi, şi-i ieşeau din orbite de bucurie în faţa rămăşiţelor timpurilor… Nu făcea caz de ştiinţa lui în creşterea şi adormirea civilizaţiilor, însă ofta după coloniştii din Milet, răspândiţi odinioară jur-împrejurul Pontului, ca după nişte neamuri ale sale mari şi vrednice.             Când oastea mergea în gol, cu flamurile vânzolite de vifor şi se auzeau murmure, Mircea voivod poruncea oprirea şi o supunea unui mustru aspru. Se desfăşurau avane întreceri pe cai, lupte corp la corp, lupte cu lancea, întreceri din fugă, iar cel ce izbutea să atingă cu săgeata un ban aruncat în sus de măria sa, tot atunci era ridicat la starea de moşnean! Când era vorba de dueluri cu spada, între pâlcuri, Mircea voivod nu se putea răbda, şi-şi ridica spada lungă, de bărbat înalt şi voinic. Şi întrecerile căpătau putere, când însuşi Mircea se amesteca, şi nu între ohabnici, ci între curteni şi cei din oastea mare…             Aşa învioraţi, iarna pontică nu li se mai părea urâtă şi lungă, şi când venea poruncă de înaintare, porneau toţi ca unul, mereu şi necontenit către marea de arbori fremătători… încet-încet, miile de oameni de la început erau cuprinşi de simţământul unei unităţi, iar tabăra le devenea încet-încet casă şi familie! Când troienele erau până la piept, călărimile înaintau mereu spre sud, ca într-o mare albă, deasupra căreia lucea soarele alburiu sau luna.             Marea de arbori fremătători s-a zărit într-o noapte, ca un zid de cetate neagră, aşa de încremenită sta sub cerul adânc albastru. Coloanele s-au oprit, însă Mircea voivod ştia de la iscoade că pădurea era fără drumuri.             După un popas cu somn iepuresc şi cu dârdâituri de frig, s-a poruncit pregătirea securilor de luptă! Vrăjmaşul era de data asta natura, şi trebuia străpunsă şi pătrunsă! La faţă au ieşit căpeteniile, după exemplul lui Mircea, şi au tăiat primii lăstari cu spadele. Şi au înaintat, oastea mică şi oastea mare, cu securi grele, şi drumul înainta din ce în ce mai adânc în inima pustietăţii trezite de strigătele de îndemn, de nechezatul cailor şi de prăbuşirea copacilor.             Când nişte pâlcuri au pus foc la rădăcinile stihiei, s-o ardă spre a ajunge mai repede la loc deschis, Mircea voivod s-a mâniat straşnic, găsind în acest plan ocolirea greului şi treabă barbară! Şi-a şi ridicat spada, să pedepsească nevrednicii, dar s-a domolit, şi lucrul a început mai cu putere; şi astfel, copacii buni erau înjumătăţiţi şi prefăcuţi în scândură pentru fundul carelor, în poduri şi podeţe peste gârle.             Pământul, luat bucată cu bucată de sub genunchiul Turcului, trebuia bine gospodărit.             Apoi au răzbătut dincolo; şi aflând garnizoane otomane, s-a poruncit iuruşul, şi desţelenitorii de ieri au devenit iar oşteni căliţi bine în frigul pontic şi-n înfrângerea greutăţilor.             Aşa au petrecut iarna 1388, şi-n noaptea Anului nou, 1389, au înjghebat, mai ales cei din oastea mare, fel de fel de pluguşoare şi colinde, gândind la cei de departe, în noaptea aceea unică, petrecută la marginea de dincolo a mării de arbori, Mircea Voivod a poruncit să se dezpecetluiască butiile cu vin, şi însuşi el a închinat primul, ieşit prin deschizătura cortului. Poruncise să se dea numai atâta băutură cât să se dezlege limbile şi nu cât să dezpecetluiască bulboana dorurilor, ori cât să se urce la creieri şi să-i înfierbânte… în tot lungul zilei de Anul nou, oastea mică şi mare s-au odihnit, apoi a sunat cornul şi Mircea a despicat cerul cu sabia, din nou spre Mare.             Lăcrămau ciulinii şi spinii, clătinaţi şi încălziţi de vântul sudului, şi inima oştilor a simţit adierea primăverii. Dealtfel, cocorii şi berzele, venind tocmai de peste Mediterana, scriau pe cer această mult aşteptată veste. Oare de ce şi vântul sudujui şi păsările migratorii înăbuşesc de dor grumajii celor aflaţi pe depărtate meleaguri? Vântul Sudului topea omăturile pontice şi păsările aminteau tuturor de cuiburile depărtate, însă era aşa departe pân' la cuiburi şi aveau alte mizerii de înfrânt, pas cu pas, în acel marş lung şi istovitor.             Drumurile erau numai noroaie, şi, când a dat prima ploaie de primăvară, oameni şi cai s-au zgribulit, lăncile erau nespus de grele, curelele tolbelor cu săgeţi le tăiau umerii iar încălţările chifteau de noroi şi apă.             l-a întâmpinat Pontul în furtună formidabilă. Coloanele urcau necontenit spre nord, stropite de azvârliturile talazurilor. Aşa au mers, pe lângă orcanul Pontului, şi înaintau greu, căci şi bolişti dăduseră în oşti, şi sub coviltirele carelor gemeau mulţi cu picioarele îngheţate la străpungerea codrului. Lăncile nu mai arătau ca o pădure tânără, ci ca un hăţiş, cu ramuri frânte, strâmbe sau încârjoiate. Soarele călduţ îngreuna genele şi paşii, încât, după sfat cu celelalte căpetenii, Mircea voivod şi-a dat seama că trebuie întemeiată numaidecât tabăra.             S-au desfăşurat corturile, în vecinătatea orcanului. S-au aprins focurile. S-a făcut strigarea la numărătoare.             Starea în tabără nu însemna însă lăsarea spre lenevire, ci somn şi hodină numai cât îi trebuie omului, mâncare la anumite ceasuri pentru toată oastea deodată şi mustru aspru… Cei ce şi-au închipuit altceva, rău de tot s-au ars! S-au ars ohabnicii, având ciolane moi, după îndelunga şedere şi zăcere pe perne! Nici oastea mică, nici oastea mare, învăţate cu coasa şi cu sapa, din zori până-n noapte, n-au găsit nimic rău în porunca nouă. lepureşte dormeau acasă, în ţară; iar treaba asta, a marşului şi-a luptelor tot mai rare, li se părea floare la ureche!             Însă vai şi amar de cei ce-şi pierduseră ori îşi uitaseră armele, în lungul marşurilor! Mircea voivod era nemilostiv cu aceştia, socotindu-i buni pentru butuc sau ridicarea în funie… încercase voivodul să spargă un obicei vechi, al slobozirii la vetre în timp de iarnă, şi izbutise, transformând strânsurile de plugari de odinioară într-o unitate de cremene, într-un tot gata de mişcare unitară, la un semn, la apărare ca şi la iuruş.             Când au sunat cornurile plecarea, flamurile s-au ridicat. Tăcuse orcanul Pontului. Vara a venit repede şi i-a prins luptând şi mărşuind. Dogorile nemilsotive îi uscau de sete. Treceau pe lângă vechi fântâni, dar nu ieşeau din rânduri, căci aşa era porunca, încet-încet s-au obişnuit cu raţia de apă de la un popas la altul, şi nimeni nu crâcnea, deşi izvoare şi fântâni le făceau cu ochiul! Aflau-pe alocurea sate arse sau pustiite şi bălegarul proaspăt de cai arăta că garnizoanele turceşti abia fugiseră.             Mulţi ieşeau din rând, potopiţi de dogoarea acelei veri 1389, şi-i culegeau cărăuşii de la carele de poveri. Aşa, încet-încet, se producea în oastea lui Mircea selecţia între slabi şi vrednici. Lăncile nu mai arătau ca un hăţiş sălbatic, ci se scurgeau în linii drepte, spre nord, către punctul unde văzuseră Marea întâi.             Au cunoscut de departe urmele de focuri ale vechilor tabere, şi iar s-au desfăşurat corturile, lângă Marea lină ca mătasea. Drumul încercării se sfârşise. Acum, ultima poruncă va fi dată spre Argeş, prin Dârstor şi Brăila.             După darea poruncii, Mircea voivod i-a lăsat să chiuie de bucurie, dar numai el ştia că era bucurie în mână străină, că fericirea sfârşitului sta ca cioara-n par!             Sud-estul continentului european se burzuluise rău! Oastea călită a Ţării Româneşti n-avea să mai descalece! Ţara va merge doar în permisie, însă aşa încătărată.             În fruntea Turcilor se ridicase Ilderim-Fulgerul. Ţara Românească îndrăznise, şi curând se va vedea: care pe care?.             Patru rânduri de frunze aveau să scuture sălciile de pe malul Dunării, peste pletele şi coifurile pândarilor aflaţi în necontenită stare de alarmă; şi în sfârşit, în anii de lacrimi şi jale, 1393, Fulgerul s-a repezit spre Târnovo, cetatea de scaun a ţării vecine! A împresurat-o în bătaia clopotelor!             A şi stropşit-o, luând robi mii şi mii!             Focul de la Târnovo s-a zărit până-n Ţara Românească! Şi bulucurile de pulbere s-au zărit, în înaltul cerului! Dar căpeteniile Ţării Româneşti încă nu le venise ceasul cel decisiv! Ţinta bulucului era Dârstorul, şi oastea încălărată a alergat ca spulberul, în ajutorul locuitorilor şi pârcălabului, însă fost-a să ajungă prea târziu!
Au aflat apa Dunării înţesată de. galioanele de război turceşti şi cetatea Dârstor gata învăluită de miile de oşti! Noaptea, după ce înceta huetul tunurilor, auzeau hogii1 şi imamii2 strigând către Alah, încât pe locuitorii Dârstorului se zbârcea carnea, căci nici o putinţă de scăpare nu aveau decât moartea cu glorie!           Împresurarea a ţinut mult. Iuruşurile se izbeau şi se zdrobeau de ziduri. Urcau la metereze, să-şi împlinească datoria faţă de cetate, şi moşnegii, şi femeile, măcar cu bolovani să arunce în capul Fulgerului! Şi cu toate că la o vreme rău se împuţinaseră merindea şi apa, Dârstorul nu se da, ci tot mai îndârjit lupta cu puterile înmiite ale lui llderim! Dar văzând că nu vor avea izbândă asupra cutropitorului, dârstorenii au ridicat flamura albă. Au tăcut tunurile Turcului, să se audă ce spun împresuraţii. Şi împresuraţi! spuneau aşa: că se predau, dacă Fulgerul jură de şaptezeci şi şapte de ori pe cartea Coranului, că-i va lăsa să părăsească cetatea, cu armele şi cu averile pe umeri şi să meargă care încotro vor voi!           1 Hoge – preot mahomedan.           2 Imam – preot musulman.           Fulgerul a găsit bun cuvântul din partea-lor. Le-a făgăduit. Porţile s-au deschis…           Mulţimea de oameni, cu armele lor, cu femeile şi copiii lor, au prins să iasă şi, cum s-a sfârşit şirul, s-au luat după ei ca la o mie de Turci, să-i apere, vezi bine! în lungul drumului… Şi au mers dârstorenii ce-au mers, însă când au vrut să apuce într-o parte, Turcii le-au poruncit să apuce în alta; şi aşa s-au stârnit întâi gâlceava, pe urmă bătălia! Şi era să înfulece papară Turcii, dacă nu le veneau ajutoare!           A urmat asupra dârstorenilor un măcel înspăimântător, până la ultimul murind!           Auzind tragedia demnă de Elinii antichităţii, Mircea voivod a gemut! L-a năpădit ura! A pândit clipa cea bună.           Cum a aflat că llderim cuprins-a nordul Dobrogei, a poruncit navelor sale să fie gata de încărcarea oştilor. Şi a trecut dincolo, şi într-un vârtej a ţinut-o, până la sud, la marea de arbori fremătători, tăind şi stropşind, şi luând în robie gealaţi în infinit număr… Dar asta a fost numai o răcorire a mâniei, un strop de dulceaţă pe cerul amar al gurii! Ceasul cel mare era copt bine pentru izbitura supremă între Ţara Românească şi puterile Fulgerului.           În anii amintiţi, 1393, pe la scuturarea frunzelor, puhoaiele otomane au trecut pe la Turnu şi au prins a se revărsa în sus, spre Argeş. S-a încruntat pământul cu iarba, iar frunzele parcă s-au scuturat mai repede de vântul spaimei. Călărimi nemaipomenite, duiumuri pedestre, care cu poveri, toţi şi toate urcau spre Argeş, şi sub miile de mii de copite şi paşi rămâneau numai pulberea, şi cerul se mohora mai tare, şi vânturile se tânguiau, în timp ce clopotele Ţării Româneşti s-auzeau de la Snagov la Olt. Obcinarii urcaseră tocmai la păsurile către ţara românească de peste munţi, şi focurile de veste chemau pământul!           Călărind în fruntea bulucurilor, Fulgerul ştia din păţanii că nu-i bine să ticluiască dinainte planuri goale. Se temea de oastea Ţării Româneşti, însă nu cât trebuia, şi îl înfricoşau de-a binelea pădurile nepătrunse.           Ori dincotro se întorceau, iscoadele băteau din buze, căci nicăieri nu zăreau picior de om! Bei1 şi paşale2 îşi dădeau cu părerea că Mircea a şi trecut în ţara românească de peste munţi, să ceară ajutor lui Sigismund suzeranul, şi că de aceea toată Ţara Românească tace mâlc… Ilderim-Fulgerul clătina din cap, a îndoială, şi bine făcea… căci repede de tot şi-a dat seama că se află prins la ceaunele râpilor.           Din faţă îl izbeau călăreţii în frunte cu voivodul. Cutropitorul a poruncit bulucurilor să apuce la dreapta, însă s-au trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă.           Ilderim-Fulgerul a dat poruncă de grabnică întoarcere, şi atunci s-a întâmplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada bulucurilor s-a simţit deodată muşcată şi. împinsă înainte; capul întors înapoi se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia codrul Deliorman! Răcnete, strigăte, mugete, nechezaturi, totul se amesteca şi din toate părţile zbârnâiau săgeţile, bufneau bolovanii; săbiile hăcuiau fără hodină şi fără întrerupere, în timp ce mulţimea de duşmani se frământa în loc, înnebuniţi de groază în codrii înfricoşaţi!           Ilderim-Fulgerul îşi croia cale înapoi, spre Dunăre! Oştenii din garda lui îi făceau loc cu iataganele, în timp ce din arbori, de pe dâmburi, din toate umbrele codrului, moartea ţâşnea. Carele, vitele de povară, caii spahiilor, totul se răsturnase şi se frământa în mocirla pâraielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ românesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor! Buciumele răsunau fără alin, şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră.           Ilderim-Fulgerul îşi smulgea barba când vedea cum îi piere floarea spahiilor şi floarea bulucurilor pe jos! Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drum de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea!           Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau călări, pe cai iuţi ca vântul, _ostile româneşti!           Însuşi Mircea voivod călărea în frunte!           Ilderim-Fulgerul şi-a lepădat balele scârbei în apa Dunării! îi tremura barba de ruşine, iată! învinsese ţări după ţări, ' Bei – guvernator al unei provincii sau al unui oraş.           2 Paşală – titlu al vizirilor sau al unor înalţi demnitari.           Împărăţii i se aşternuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele şi cetăţile, şi acum pământenii Ţării Româneşti îl căsăpiseră!           Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toate laturile pământului. Lui Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă; însă el, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; vrăjmaşul nu fusese răpus decât vremelnic şi în parte; oricând se putea întoarce cu mai multă putere. Ceea ce s-a şi întâmplat. Curând după aceea, ostile osmanlâilor au năvălit în ţară, au dat foc Argeşului şi l-au pus voivod pe un ticălos numit Vlad, vândut Fulgerului. Ba, acest ticălos din istoria Ţării Româneşti s-a şi prins să dea cutropitorului tribut gras!           Pe la topirea omătului din anul acela, Mircea voivod a trecut peste munte, la Braşov, însă lacrimile Ţării Româneşti aveau să se ia numai în 1396, luna în curgere august. Căci până atunci, jale mare fost-a, şi peste tot locul a umblat trădarea.           Mircea voivod mai avea în stăpânirea sa doar o parte din ţară, dar avea credinţa deplină în forţa morală şi fizică a poporului. Ochiul său aprig şi neadormit se ţintise asupra trădătorului Vlad.           Vecinul rigă Sigismund de Luxemburg al Ungurilor jurase să nu pună sabia jos, până nu va răpune fiara zborşită asupra Europei, şi deci, tot timpul ticluia cu aieşii săi o cruciadă de răpunere. Astfel, a trimis soli pricepuţi şi în iţele politicei şi-n ştiinţa graiurilor, tocmai în brazda Apusului, la Paris; şi au dat solii strigare de spaimă în faţa rigii Carol al Vl-lea, învinuindu-l că stă prea mult în jilţul său, în loc să sară în ajutorul Răsăritului Europei!           Pe urmă, solii s-au dus şi au dat aceeaşi strigare la Dijon, la ducele Burgunzilor, arătând tuturor şi pretutindeni cum Ilderim-Fulgerul se laudă că va da calului său ovăz în pristolul1 de la Roma!           Au strigat solii lui Sigismund pe la alte cetăţi şi neamuri, şi aşa se face că într-o bună zi s-au ridicat cavalerii, în vuietul chimvalelor2 de la Notre Dame, şi şi-au încărcat arabalele cu           1 Pristol – masă din mijlocul altarului unei biserici pe care se ţin obiectele pentru oficierea liturghiei.           2 Chimval – instrument muzical format din două talere de aramă care erau lovite unul de celălalt.           merinde. Pe urmă şi-au scos de la păstrare şi rugină platoşele grele de fier, şi caii leneviţi de şedere, şi au pornit drum lung, prin Alsacia, şi de pretutindeni alţi şi alţi cutezători li se adăugau la număr. Englezi din Britania ceţoasă, Italieni, Germani, s-au tot adunat, până au împlinit numărul de 2500, şi aşa au mers până la cetatea Buda, unde au fost primiţi în buna vestire a clopotelor. Şi după ce şi-au arătat armurile la Buda, şi au benchetuit în lege, s-au urcat pe corăbii, şi s-au lăsat aşa în jos, pe Dunăre, până în dreptul Timişoarei.           Mai apoi au trecut Dunărea, pe la Orşova.           Şi bătând Rahova, au trecut la vestita cetate Nicopole, spre înfruntarea cea mare.           În vremea asta, ceasul lui Mircea voivod sosise, însoţit de pâlcurile voivodului Stibor al ţării româneşti de peste munţi, a întâlnit oastea vândutului Fulgerului, şi într-o luptă din spade numai între vândut şi Stibor, sorţii au căzut bine: Vlad, vândutul Fulgerului, rănit greu, a luat-o la fugă, spre a nu fi căsăpit cu totul… Mircea nu s-a dat hodinii după iuruşul scurt şi grozav, ci împreună cu binefăcătorul său au dat drumul cailor în galop, drept la Nicopole!           Însă, dintr-o dată nu i-au plăcut lui Mircea acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi! Cum au ajuns la Nicopole, aceştia îşi ridicaseră corturi de purpură şi mătase! întinseseră şi mese de ospăţ şi chefuri! Băuturile scumpe şi mâncărurile le erau aduse cu corăbiile pe Dunăre, şi între ospăţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupte cu spada, cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe, în castele şi-n cetăţi; le cântau lăutele lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.           Se uita domnul muntean la petrecerile lor cu grijă şi dojana! Cruciaţii îl priveau de sus.           Printre domniile lor se afla şi un popă burgund, călător şi cărturar cu faimă, monsieur Wauvrin. într-o noapte, preacinstitul monsieurs-a dus la tabăra lui Mircea, să-l vadă. L-a văzut crunt în priviri, în plete avea argintul vârstei. Peste cămaşa de zale avea mantie vişinie. Sta pe malul Dunării, înalt şi voinic, sprijinit în sabia lungă şi puternică, în jur, ardeau focurile. Prin ierburi se auzeau caii păscând şi sforăind.           Mari semne de mirare avea să dea monsieur Wauvrin cu cât îi cunoştea mai bine pe oştenii Ţării Româneşti! O dată i-a găsit întinşi pe pântece, tăifăsuind în ierburi. Caii lor păşteau cine ştie pe unde, după nişte stufărişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot scurt, înfricoşător! Caii le-au răspuns prin nechezaturi de groază şi preajma a început să duduie şi să se cutremure sub copite! Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor care îi încălecau din fugă, cârmuindu-i cu strânsoarea picioarelor, învârtindu-şi lăncile pe deasupra capetelor. Crezând că dau Turcii iuruş, Cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Monsieur Wauvrin i-a lămurit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau Turcii, ci oştenii lui Mircea fac prubă de şarjă, să-şi mai dezmorţească oasele! Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin şi alte pahare. Şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte.           Pe când petreceau mai bine Cruciaţii, şi oastea Fulgerului s-apropia! Veneau spahiii ^şi bulucurile pe jos, mişcându-se ca un uriaş balaur mohorât. în urma lor rămânea ruina, cenuşa. Suluri mari de fum se ridicau pe zări, departe. Vântul mâna înaintea lor cârduri de corbi şi miros de carne arsă.           Nelinişte a trecut prin taberile Cruciaţilor! Până acum se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?           Mircea se furişase înaintea Turcilor şi le numărase flamurile; erau douăzeci la număr, fiecare având zece mii oşteni! Cum s-a întors a trimis cuvânt Cruciaţilor, spunându-le că într-adevăr îi ştie că sunt viteji mari! Le cunoaşte faptele din trecute bătălii şi le dă laudă pentru ele, însă când era vorba de Turci, să-l lase pe el, să-l pălească cu cavaleria lui uşoară, ca la Rovine! Să nu se avânte cavalerii, căci prea greu sunt îmbrăcaţi în veşmintele de fier! Dacă nu-l ascultă, vor pierde cruciada şi degeaba au mai bătut colbul până la Nicopole! îi îngăduie să se repeadă el întâi în oastea pustie! El le va deschide drum, după aceea pot veni şi domniile lor la răfuiala cu Fulgerul…           De părerea lui Mircea voivod au fost mulţi cavaleri, însă degeaba!           Cei mai mulţi s-au jimbat' a râde! Cum să-l lase, să le ia faima, şi să-l laude lumea pe el, şi nu pe ei? Să fie bucuros dacă l-or lăsa să se adauge în coada oştirilor lor!           Mircea voivod a răspuns cu mult amar:           — De asta vă arde, o, Cruciaţi? Eu ştiu lăsa şi de la mine!           Să-i batem întâi pe Turci, după aceea n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut! Lăsaţi ambiţiile deşarte!           Cruciaţii au răspuns că nu vor.           Oastea Turcului se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb. S-auzea ca un vuiet de ape.           Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au aşezat în veşmintele de luptă. S-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-n picioare. Cu acea mulţime de ocale greutate, s-au urcat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier, şi la un semn au pornit galop, cu lăncile întinse. Au trecut ca prin pleavă prin rândul prim al Turcilor! Au trecut aşa şi prin al doilea rând! Şi printr-al treilea! Socoteau că au şi câştigat victoria, când deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor, care s-au desfăcut în lături şi i-au prins în cleşte! Caii lor picau cu boturile în pământ, intraţi cu genunchii în nişte ţăruşi ascuţiţi.           A urmat măcel îngrozitor! Căngile de la suliţele Turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de sub greutatea fierului de pe ei. Câmpul din Nicopole s-a umplut în câteva ceasuri cu mii de morţi. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeaba fugeau cei rămaşi vii, căci Turcii îi ajungeau şi-i stropşeau.           Mircea, împreună cu Sigismund, riga Ungurilor, au alergat în ajutor, dar totul goană în vânt era!           — iată ce-aţi făcut! ofta Mircea voivod, uitându-se mai apoi la câmpia de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei, iată unde v-a dus fala şi îngâmfarea!           1 A se jimba – a se strâmba, a se schimonosi.           Într-adevăr, căsăpire fără seamăn fusese, şi câţi n-au pierit gâtuiţi de Turci s-au aruncat de spaimă în Dunăre, ori s-aMjunghiat unii pe alţii la urcarea în bărci şi corăbii…, Cj§§ însuşi domnul Sigismund, riga Ungurilor, nu s-a)5utut întoarce la Buda prin Ţara Românească, pentru că Vlad, vândutul Fulgerului, îşi vindecase rana de la Stibor şi sta în pragurile munţilor la pândă! Aşa încât, cu oameni puţini şi tremurând de spaima celor păţite, domnul rigă a coborât tocmai la cetatea Chilia sau Licostromo, cu nava; a înconjurat Peninsula Balcanică, până la Raguza, şi aşa, a ajuns la Buda, la el acasă, după vreme lungă de pribegie… în ce-i priveşte pe Franţuzi şi Germani, câţi au scăpat cu zile s-au întors în ţările de baştină, pe jos, rupţi, flămânzi. Şi i-au lătrat prin sate şi cetăţi toţi câinii Europei.           Când au intrat aşa de umiliţi şi rupţi în cetatea Parisului, chimvalele Notre Dame-ului au plâns.           Toate ca toate, Franţuzii şi Germanii s-au întors cum s-au întors, tocmai la capătul celălalt al continentului, dar Ţara Românească rămânea tot în bătaia Fulgerului! însă, poate spre norocul acelor vremuri, llderim avea treabă cumplită la Bizanţ, urmând să-l cuprindă. Şi mai încerca să cuprindă Epirul, Peloponezul, Athena, încât primejdia s-a mutat pe alte meleaguri.           Creanga de spini care ţinea inima lui Mircea de-atâta vreme strânsă s-a desfăcut deodată şi i-a lăsat-o liberă, în decembrie 1396, când vândutul Fulgerului a fost prins în cetatea Dâmboviţei! Ceasul pentru Domnul Ţării Româneşti trebuie să fi fost cumplit, cumplit de setea pedepsei ce trebuia dată!! Apoi, Ţara Românească a răsuflat profund, lepădând greul tributului, şi s-a bucurat la întoarcerea deplină a gospodarului! Avea să se mai încălăreze ţara, iar, în anii 1400, şi tot Fulgerul însuşi venise la brazda Dunării, şi, după cum spun martorii, a mâncat stropşeală.           Liniştea Ţării Româneşti depindea numai de mişcarea Fulgerului.           Din Asia stârnise orcan straşnic, asupra Turcilor, Timur-Şchiopul. Aria războiului s-a mutat deci tocmai la Ankara, şi în anii 1402, iulie 28, s-a produs încleştarea decisivă! Timur-Şchiopul, ieşind biruitor, a pus piciorul său cel sănătos pe grumazul lui llderim!           Şi luându-l prins, l-a dus şi l-a închis, spulberându-l de pe arie!           Scrie, Filos… Ce mă priveşti aşa?           De mult sunt gata, Măria ta… Te privesc lung, Doamne, că ai încărunţit…           Mircea voivod a zâmbit amar.           — Dar se află om nesupus cântarului celui mare?           Nimeni, Doamne! Chiar şi piatra prinde muşchiul vechimilor… Până şi Filos, deşi e în ani mai tânăr, simte rugina!           Mircea voivod s-a încruntat în nişte gânduri. în tăcerea lăsată se auzeau în curţi doar paşii străjilor. „Oare am gospodărit bine ţara?” se întreba Mircea voivod.           Îşi amintea de anii începutului, de punerea pe temei a tuturor lucrurilor şi de călirea oştilor gata să înfrunte orcanul. Evenimentele i-o luaseră înainte de multe ori, stricând tot ce săvârşise cu chiverniseală. De câte ori ţara arsese? De câte ori în toiul furtunilor celor mari nu se descălărase ani şi ani? Acum sorţii cei buni căzuseră iar de partea Ţării Româneşti. Se părea că va coborî o linişte lungă, spre hodină şi prosperitate.           „De-ar fi aşa”… a oftat Mircea voivod.           Filos l-a întrebat:           Ce să fie aşa, Doamne?!           Ne trebuie linişte lungă, Filos!           Dar, oare, Doamne, spre dobândirea liniştii pornit-am?           Da, Filos! Linişte va fi după ce luăm înapoi, din mâna Turcului, ţara străbunilor noştri, până la Mare! Eşti gata de scriere?           Şi astfel, în noaptea aceea de la Giurgiu, din mijlocul taberelor în freamăt, gospodarul Ţării Româneşti îl trimitea pe Filos la Alexandru cel Bun, la Suceava, şi de acolo la Liov, spre întemeiere a negoţului şi păcii, dinspre brazda miezului nopţii.           În ţara domnului rigă Sigismund ardea para răscoalelor, şi bună era alianţa cu riga Jagellon al Lehiei şi cu cneazul Vitold al Litvei! îndată ce va goni spaimele din fereastra sud-estului, Ţara Românească va putea prospera dinfTiou: aceasta era unica explicaţie a roirii oştilor la Dunăre. Negoţul cu Liovul însemna începuturile altor vremuri prospere, căci târgurile şi cetăţile şi vadurile Ţării Româneşti vor cunoaşte din nou mărfurile Europei.           După ce a ieşit Filos, Mircea voivod a ferit la o parte fereastra turnului.           l s-a ivit în faţă Dunărea sub lumina lunii. Era linişte desăvârşită, căci ostile primiseră poruncă să stea departe, în hăţişuri, pân' la semn. Ceasul semnului încă nu venise, după cât a văzut voivodul. Era clipă decisivă, cumplita întoarcere a roţii în partea Ţării Româneşti şi împotriva vrăjmaşului ce o chinuise ani, arzând-o şi nelăsând-o să se descălăreze pân' la mucezirea şăilor sub oameni.           Evenimentele din Orient se perindau ca furtunile prin mintea cutezătorului. Mahomed, şi Isa, şi Soliman Calevi, fiii Fulgerului, se sfâşiau între ei, după gâtuirea părintelui de către Timur-Şchiopul.           Mahomed-mezinul cuprinsese stăpânirile asiatice. Soliman stăpânea părţile europene, şi între ambii Isa răscolea colburile. Un răsuflet de uşurare au scos neamurile înrobite; şi se eliberau ţările Asiei; şi se mişcau cele europene; încât Serbia îşi dobândeşte neatârnarea, iar Bulgaria ridicase cornurile de alarmă şi suna apropierea ceasului celui mare!           Între atâtea trăsnete căzute pe turnurile puterii turceşti de odinioară, Mircea trebuia să-şi amestece spada, să folosească prielnicia timpului şi să redea Ţării Româneşti teritoriile strămoşeşti până la Marea!           Şi-a strâns mânerul spadei în pumn, când a simţit în pieptul său geamătul rostogolindu-se! Găinuşa, urmându-şi crugul1, l-a vestit prin strălucirea puilor de lumină că venise clipa semnului decisiv. Mircea voivod a aprins facla, şi aşa a dat porunca aceea supremă, de la cealaltă fereastră a turnului, dinspre tabere. Şi nu s-au auzit nici măcar şoapte, nici porunci, nici sforăiturile cailor, nici paşi, deşi oastea mică şi mare erau fără număr, adăugite cu mercenari.           Bunul gospodar a coborât liniştit, îndată ce a dat semnul, să fie faţă la urcarea în bărci şi corăbii. Sta la schelă, la marginea podeţului de bârne, tăcut şi cu braţele cruciş, în linii           1 Crug – drumul planetei pe bolta cerească.           ordonate treceau şi urcau în bărci şi corăbii, rând pe rând, întâi oastea curtenilor, pe urmă oastea mare, tăcând şi grăbind cu socoteală, numai cât trebuia. Nu s-a lovit lance de lance, nici scut de scut, în tot lungul acelor ceasuri. Când Mircea voivod a văzut bine că disciplina e păstrată întocmai, a sărit liniştit în barcă, spre malul dimpotrivă.           Mai apoi sta dincolo liniştit şi cu braţele cruciş, supraveghind până şi trecerea cailor şi harabalelor.           Încâlceala acelor timpuri a fost deplin favorabilă cutezării. Când prima coloană a ajuns la porţile Dârstorului, la început au avut de lucrat cu săbiile puţin, iar tunurile au dat spre cetate numai câteva huituri. Pe urmă, lucrurile s-au îndrăcit, când garnizoana vrăjmaşului s-a oţărât să-şi ţină poziţiile, şi i-au venit în ajutor duiumuri repezi! Bătălia a costat multe vieţi, şi sub ziduri şi pe uliţele cetăţii. După ce au bătut iar pe turn, deasupra porţilor, pecetea cu vulturi, şi după ce au pus pârcălab, ostile au pornit înainte, pe vechiul drum, bătut demult, pân' la arborii fremătători ai sudului. Peste tot locul au săvârşit ce se cuvenea, şi au găsit Marea cea mare sunând din orcan.           Şi urmând calea orcanului, s-au întors ca şi-n anii cei de demult, spre nord; însă n-au zăbovit, ci au urmat calea; şi străjile înainte mergătoare aduceau ştiri dese. Se vedeau, departe, departe, din gorgan în gorgan, străjeri călări, cu mâna streşină, amintind străjile Geţilor de odinioară. Şi aşa înaintau, din străji în străji, şi s-au oprit când au dat de braţul sudic al Dunării şi de nepătrunsa pustie a Deltei. La celălalt marş, în anii vechi, stăruiseră şi asupra acestui cuprins şi i-au cercetat bogăţiile şi frumuseţile. Au cercetat şi-acum bogăţia de peşti şi stuful bun pentru adăpostul oilor la iernatic. Mai cu seamă oastea mare se mira, văzând cum urcă în văzduh mii de mii de păsări sălbatice, doar la un chiot dat pe furiş, aşa!           Luptele de reluare a Dobrogei se isprăviseră, şi viaţa de tabără intrase aşa de adânc în firea oştenilor Ţării Româneşti, încât au dat murmur de părere de rău când Mircea voivod a brăzdat văzduhul cu spada, spre Argeş.           Cum Domnului îi plăcea să vadă totul cu ochii lui şi să facă totul cu mâna lui, îi părea rău acum că nu dăduse poruncă de pătrundere şi străpungere a Deltei, cu securile şi săbiile, să vadă măcar de departe cetatea Licostromo, afiată sus, pe al treilea braţ al fluviului, la confluenţa cu Marea.           Auzise, prin iscoade şi într-o vreme de linişte prin neguţători, despre îndrăzneţi Genovezi şi de durarea acelui fabulos Licostromo, însă târguri nu prea încheiase cu această aşezare, legătură cu Orientul, cu Mediterana şi cu brazda de apus a continentului.           Dar o vorbă veche spunea că „nu aduce anul ce aduce ceasul” – şi, cu toate că Mircea voivod nu se prea orienta după cuvintele din bătrâni, de data asta avea să le dea deplină crezare. Amarnic ţipau miile de păsăreturi ale pustiei Deltei, când corabia cu voivodul la proră răzbătea pe sub bolţi întunecate de sălcii, în contra fluviului! Şi dintr-o dată, l-au ajuns, vâslind repede dinspre Marea, nişte bărci, şi l-au oprit pe voivod, să-i dea seama asupra unor grozave lucruri!           Străjile fixate pe brazda Pontului văzuseră corăbii izbindu-se piept în piept şi auziseră în mijlocul vacarmului tunuri huind! Şi după ce s-au berbecit navele, s-au aprins şi ca nimicurile s-au scufundat!           — Cine îndrăzneşte să se bată sau să săvârşească nelegiuiri, la brazda de apă a Ţării Româneşti? Tot acum să mi se dea seamă!           Dar pentru că iubea lucrul făcut cu mâna lui, Mircea a dat straşnică poruncă de întoarcere! Să se alinieze ostile pe brazda Mării, să fie gata! Iar brăzdarele Ţării Româneşti să ia în piept valurile, până dincolo de linia zării apelor, să afle…           Apoi, în fruntea oştii mici şi mari, a pornit cu spada în mână, şi unde nu răzbăteau cu spadele, apucau securile, ca la arborii fremătători! Stârneau noian fumuriu de dropii, şi pelicanii le urmau în urcuşul spre soare în volburi albe. Stârneau lupoaice cu pui, şi urcau înainte, în timp ce brăzdarele apelor, mergând paralel, şi ele înaintau spre Licostromo necontenit.           Abia când au ajuns la al doilea braţ al Dunării au chemat bărcile. Şi sărind pe uscat, iar au apucat spadele şi securile! însă deodată s-au ivit pe linia orizontului Mării nave în flotă strânsă. Tunurile Ţării Româneşti erau gata să huiască spre ele, dar înaintaşii suiţi în arbori au făcut semn tunarilor să mai rabde, pentru că la catargurile navelor flutură flamuri albe…           — Şi asta poate fi prefăcătorie! şi-a spus Mircea, şi spre a o lua înaintea unui eventual vrăjmaş, a poruncit tunurilor să huiască!           Şi când au huit, marea s-a cutremurat şi Delta a stârnit gâlgâituri limpezi de ecouri, flota s-a desfăcut o clipă şi iar s-a strâns.           Au coborât bărcile. S-a văzut curând un bărbat scurt şi pietros, gătit cu găitane argintate la straiul scurt.           — Cine-i şi ce pofteşte? s-a încruntat Mircea.           Mai apoi, străinul a sărit pe ţărm, urmat de câţiva aieşi. S-au plecat lui Mircea.           Seniore! a glăsuit străinul. Mă cheamă Jacoppo Bontempo şi sunt căpetenia neguţătorilor din Locostromo…           Ce spune? s-a încruntat Mircea spre ai săi, şi atunci a ieşit la faţă Filos-filozof:           Spune că e căpetenia cetăţii Licostromo!           Seniori! a reluat Jacoppo Bontempo. Cetatea noastră, prosperă până ieri, trece prin înspăimântătoare furtună! Dacă binevoiţi să-mi daţi ascultare, iată…           Messer Jacoppo a prins a vorbi cu stăpânire de sine, cu toată tulburarea sufletului său: Timur-Şchiopul robise neguţătorii Mării Negre. Pătrunsese prin zarafii cu caii, iar hoarda întunecimii sale îşi umpluse sacii cu mărfurile de pe tarabe. Aruncaseră registrele, scuipându-le şi zvârlindu-le sub picioarele hoardei negre! Negoţul cu Mediterana era în primejdie de nimicire, din cauza războaielor. Şi s-ar fi descurcat messer Jacoppo cum s-ar fi descurcat, dar s-au sculat asupra Genovezilor Veneţienii, din gelozie şi spre concurenţă, şi le îneacă navele de negoţ, oriunde le întâlnesc pe ariile Pontului… Bătălia cea mare de nimicire se dăduse la Tana, ieşind Veneţienii biruitori şi înecând corăbiile Genuei, cu tot cu oameni, arme şi mărfuri…           — Seniori! a reluat messer Jacoppo, după ce a tăcut o clipă, să-şi tragă sufletul. La noi la Licostromo era până acum fereastra prin care se priveau Evropa şi Asia. Caravanele venite tocmai din China, pe Drumul Mătăsii, îşi descărcau mărfurile şi le încărcau pe alte caravane; şi după ce treceau fluvii şi mări ajungeau în Egipt şi Asia Minor; şi la Licostroma la noi; şi de la noi, prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, răzbăteau până în Flandra şi Burgundia… Să nu mai vorbim de mărfurile cetăţilor Mediteranei!           Prea bine… a rostit Mircea voivod, după tălmăcirea lui Filos.           Seniori! a reluat messer Jacoppo. Toată Europa de sudest e cuprinsă de vântul nebuniei, şi noi, neguţătorii din Licostromo, avem nevoie de pavăză. Binevoieşte să ne fie pavăză Ţara Românească?           Bun cuvânt! a răspuns Mircea voivod, şi închipuirea sa străbătea apele şi schelele lor, şi vedea flota Ţării Românească înmulţindu-se la Licostromo şi brăzdând mările lumii…           Atunci ne închinăm Ţării Româneşti! a reluat messer Jacoppo, tulburat straşnic. Binevoiţi a ne urma spre Licostromo.., Oastea mică şi mare au zărit curând turnurile de pază şi flota la schelă. Toţi se mirau când au văzut la spatele cetăţii o pădure mare de stejari: cum asta, pădure de stejari, în nisipurile mării?           iată că se poate! au răspuns însoţitorii din Licostromo.           Pădurea am sădit-o noi, să avem lemn de trebuinţă, când furtunile ne sparg fundurile corăbiilor!           Straşnic lucru şi gospodari straşnici! au răspuns oştenii, dar numai dintr-o minunăţie în alta avea să treacă…           Oastea Ţării Româneşti s-a oprit la poarta Apusului, însă gata de luptă, căci ce temei se putea pune pe făgăduielile lui messer Jacoppo? Gurile tunurilor s-au îndreptat spre porţi şi metereze, şi flamurile albe fluturau mai dese, în cetate, stârnindu-se spaima. S-a înfăţişat din nou messer Jacoppo, cu cheia mare, pusă pe-o periniţă de pluş roşu. îl urmau marii neguţători în alai şi-n fală de veşminte, şi doamne, şi calicime destulă se îndesa în urma lăncierilor.           Când a îngenuncheat messer Jacoppo înaintea Domnului, în cetate au prins să bată clopotele. Navele s-au mişcat repede, şi, slobozind în jos flamurile genoveze de la catarguri, au repezit în sus vulturii Ţării Româneşti!           Domnul a preluat cheia şi, dând-o vistiernicului său, a poruncit pătrunderea oştilor în cetate.           Drumul străbătea aşezarea şi la capăt se vedeau navele în legănarea uşoară a talazurilor. Urale şi cântece însoţeau oastea Ţării Româneşti. Doamnele din Licostromo aruncau flori de la ferestre. Ochii Domnului Mircea umblau iute ca fulgerul în toate părţile şi simţea la inimă un junghi, căci ici-colo zărea şi zâmbete de fală, şi poate şi de dispreţ, într-adevăr, Genovezii din Licostromo îi predaseră cetatea având nevoie de pavăză, însă dispreţuiau oastea Ţării Româneşti, găsind-o poate prea simplă faţă de armurile Mediteranei şi Apusului… „Trăind şi nemurind, vom vedea! îşi spunea Mircea voivod. Numai să am ceasuri de pace, şi poporul meu va ajunge, mai repede decât credeţi, la treapta civilizaţiei voastre…”           Dar îl copleşea bucuria, căci i se deschisese încă o poartă spre lumea largă!           După ce s-au urcat în turnurile de strajă oşteni pietroşi, săvârşind „schimbul” cu Genovezii, şi după ce a pus rânduială până în amănunt şi-n această cetate, Mircea voivod s-a grăbit spre Argeş.           Iscoade îl ajunseseră şi la Licostromo, venind din Bulgaria şi Serbia şi vestindu-l despre succesiunea neaşteptată a altor evenimente.           Bună şi asta!           Şi asta! îşi spuse Mircea, ascultând veştile, îl aşteptau întâmplări de necrezut.           În vremea aceea, sfâşierea dintre fiii Fulgerului părea a se alina, fiecare bucurându-se cu vânarea de vânt şi cu dobânda de până atunci. Dar când le era lumea mai dragă, o veste i-a îngheţat din turbane până-n papuci! Şi unul şi altul aproape că uitaseră că mai au unjrăţior, pus bine la păstrare în Asia, în depărtata Caramania! îl chema Celebi Musa, şi-l păzea ca pe ochii din cap emirul caraman, ca nu cumva să se facă nevăzut de pe stânca surgunului1, şi să intre în bocluc şi el!           Însă, despre starea lui pe stânca din Caramania, a aflat prin iscoadele sale Domnul Ţării Româneşti, şi mintea lui de diplomat destoinic a făurit un plan nemaipomenit: îl va pune în jilţul Fulgerului, pe acest Celebi Musa, ajutându-l cum se cuvine, cu oşti şi bani sunători!           ' Surgun – surghiun, exil.           Înainte însă de a încerca mareş, evenimentelor cu degetul, s-a sfătuit şi cu Ştefan Lazarevici, despotul Sârbilor, şi cu împăratul Bizanţului, şi cu alţii.           Apoi, cum s-a încredinţat că sprijinul unora va fi deplin, a poruncit în mare taină unei corăbii de la Licostromo să se repeadă numaidecât pe ape, la Caramania! La proră, bine pregătit şi muştruluit de Domn, se afla un sol. Şi corabia s-a repezit de la schela din Licostromo şi, brăzdând întunericul şi apele, s-a zărit după timp lung Caramania cu piatra surgunului.           Auzind cuvântul trimisului, Celebi Musa a crezut întâi că visează, ori că a coborât din cer Mahomed-prooroc, să-l mântuie. După ce s-a încredinţat deplin de adevărul cuvântului, s-a furişat de sub ochii de pază şi a sărit drept în corabia românească…           Iar a fulgerat apele corabia, până la Licostromo, şi de-acolo Celebi Musa a fost primit la Argeş, cu cinste şi fală, ca un viitor sultan… Şi adunându-se în Ţara Românească ostile Sârbilor şi pâlcuri puternice româneşti, în frunte cu Dan, fiul Domnului, îndată au şi purces, dar după toate regulile tacticei şi strategiei. Mircea voivod le-a petrecut până departe, şi Celebi Musa a trecut Dunărea în fruntea lor.           Cu inima la gură a aşteptat Mircea dobânda acestei încercări nemaipomenite! Soli pe cai iuţi îl ţineau cu ştirile din scurt.           Oastea românească şi a Sârbilor a străbătut Bulgaria.           Au ajuns la Bizanţ, pe la Adrianopol.           Bătălia s-a dat pe Cornul de Aur, în locul ce-i zice Cosmedion. Nu se lăuda oastea românească defel, că a sângerat tocmai pe la Cosmedion, însă totdeauna pentru adevăr sângele trebuie dat fără cruţare! Fost-a însă ca Musa Celebi să nu aibă noroc numaidecât. Biruit la Cornul de Aur, s-a furişat împreună cu Dan, fiul Domnului, până în Ţara Românească, la Argeş, aşteptând să se coacă altă clipă.           Asta era prin anii de speranţe 1403-l404. Mahomed, biruitor vremelnic la Cornul de Aur, avea să fie bătut crunt de alţi vrăjmaşi ai săi, şi nu mult după aceea, Musa, protejatul Domnului Ţării Româneşti, urca pe jilţul lui llderim! Planul lui Mircea voivod putea să pară aiureală şi nebunie curată, însă adevărul a fost de partea lui: cel ce prevede bine şi totul, pân' la un fir de aţă, nu se încurcă în smârcurile lumii, ci le biruie, aruncând puntea de scăpare deasupra!           Acum, cu sultan pus de ea, Ţara Românească putea trăi şi zidi în linişte! Oastea mică şi mare s-au descălărat, lăsând hergheliile domneşti în seama comisului şi cele ohabniceşti la câmpii ohabnice. Iar au început a curge carele cu peşti de la bălţile Dunării, lalomiţei şi Oltului, către mănăstiri ale căror danii erau, ori pe la târguri, dând cuvenită vamă. Cămările domniei, secătuite ani şi ani de nelinişte, arse şi prădate de oşti străine, aveau să se umplă iar de putini şi butoaie cu vin şi brânză, de slănini afumate şi de tot lucrul din care se lua dijmă sau dicesima. Gropanele cu peceţi uriaşe de piatră aveau să se umplă iar de pâine albă, iar în tezaurul Domnului aveau să se strângă monezile sunătoare ale birului.           Însă nu e mai puţin adevărat că Filos a tot avut ce scrie, teancuri de hrisoave pentru şerbi ridicaţi la starea moşnenilor, pentru moşneni ridicaţi la boierie, pentru boieri ridicaţi la ohabnicie… Mâna Domnului nu s-a mai închis şi n-a slobozit daruri numai printre degete, nici când a obosit. Se părea că aşezarea lui Musa pe jâlţul Fulgerului avea să ţină îndelung şi că n-o să mai aibă sfârşit binecuvântarea păcii! însă totul a durat nespus de puţin, dar deajuns ca oamenii să se amăgească cu liniştea.           În anii 1413, iulie 4, Celebi Musa a fost biruit, prins şi omorât de către Mahomed-mezinul, şi orcanul veacului a început să clocotească iar asupra neamurilor! însă lovitura diplomatică a Ţării Româneşti a folosit lumii întregi, căci popoarele au avut un pic de răgaz să se pregătească mai bine pentru alte izbituri ale valurilor istoriei. Şi dacă încercarea cu Celebi Musa a prins, dacă ostile Ţării Româneşti au ajuns să lupte tocmai la Cornul de Aur, de ce n-ar încerca Mircea voivod să sape şi altfel jilţul fiului Fulgerului? însă Domnul a gândit adânc şi în taină, căci ştia că unde stă puterea, trădarea are ochi şi urechi şi pâra ascultă necontenit la uşă…           Noul plan de doborâre a fiului Fulgerului avea să se petreacă după trei ani, la 1416. Voivodul era acum cărunt bine şi umerii săi drepţi odinioară se plecau spre pământ adesea. Tot mai des căuta cu ochii spre poiana însorită de peste Olt, unde meşterii arhitecţi Sârbi îi ridicaseră mănăstire şi lăcaş de somn fără sfârşit, când va fi să ajungă la capătul brazdei pământeşti.           Obosise Mircea voivod, stând atâta timp cu spada între fulgere? Nicidecum, căci gospodarul cel bun nu lasă unealta de lucru din mâna sa, până-l cuprinde şi înserarea şi noaptea. Şi dovada că n-a obosit, vom avea-o repede, când vom spune că iar şi-a repezit hârleţul nevăzut spre surparea jilţului sultanilor…           S-a folosit de un vestit filosof şi medic, Bedr ed Din, reformator al islamismului şi cu mare trecere în lumea închinătoare a lui Mahomed-prooroc! Deci, I-a adus Mircea voivod pe Bedr ed Din în ţară şi, dându-i sălaş în pădurile fremătătoare ale sudului, i-a trimis tain nemăsurat de orez, să tot înghită pilaf şi să-şi adune învăţăcei. Şi şi-a adunat Bedr ed Din învăţăcei, ca la trei mii, şi la timp copt bine, Mircea voivod i-a spus să lepede cărţile de ştiinţă şi i-a pus spada în mână!           Bedr ed Din a trecut în Bulgaria, urmat de învăţăcei şi oşti, gata să răstoarne jilţul Fulgerului, dacă sorţii îi vor ţine parte! Mare număr de credincioşi i s-au adunat sub flamură!           Însă şi Bedr ed Din a fost înfrânt de Mahomed-mezinul şi aninat în funie.           Mircea voivod va fi oftat ori se va fi aprins de mânie, aflând prăbuşirea înţeleptului în pulbere.           Înainte de a-şi închina flamura, în faţa soliei celei definitive, avea să se mai înfrunte o dată, cu Mahomed-mezinul, la 1417.           Din nou s-a încălărat Ţara Românească şi din nou chimvalele au sunat peste Deliorman şi Vlăsia, de la Olt până la Buzău. Războiul a fost înspăimântător, amintind Rovinele de odinioară.           Curând, Mircea trecea în ogorul cel de dedesubt, cu o rană grea din luptă, dovadă şi hrisovul dat de poporul său că s-a purtat bine şi i se cuvine să se întindă de veci sub flamurile bătrânilor eroi.           Fulguia domol peste Argeş şi bătea într-o dungă clopotul cel vestitor de furtuni. Băteau clopotele ţării la unison. Gospodarul aspru a fost pus în sicriu într-un car cu boi, şi dus aşa, descoperit, în bătaia gerului aspru, până la Cozia, pe drumul cel vechi şi mare al Câmpulungului. Plopii bătrâni, cu rădăcinile înfipte tocmai în vremea viforârii popoarelor, clătinau din ramuri când trecea pe sub ei, culcat în car, gospodarul cel bine chibzuit!           Se gătiseră şirurile de plopi cu flori albe de promoroacă, părând două şiruri de coloşi ieşiţi din adâncul puterilor pământului, şi aliniaţi pe două rânduri, să dea ultim salut celui ce umblase treizeci şi doi de ani cu vijelia în vârful spadei, cu chibzuinţă păstrată în chimir ca un ban, şi cu simţul diplomatic ascuţit şi fin ca o rază de luceafăr.           L-au culcat oamenii pământului la Cozia, după ce sfârşise de tras brazda pământului; însă Domnul Mircea avea să deschidă în neuitarea poporului său brazdă lungă cât somnul lui şi cât lungul timpurilor.
            Când a venit la domnie Vlad, Ţara Românească se afla în vraişte. Tâlhari şi ucigaşi păleau trecătorii la drum. îndrăzneală era trecerea prin codri! Cete de hoţi intrau ziua mare în ograda omului şi-l despoiau de tot ce are! Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, încât neguţătorii nu ţi-ar fi venit cu mărfuri, chiar dacă i-ar fi adus pe sus sau pe pod de aur!           Vlad voivod şi-a dat seama că fără asprime nu va putea pune rânduială. în tot timpul domniilor lui, s-a ciondănit bine şi cu marii boieri, slăbindu-i, căci avea nevoie de o putere bine legată în faţa puhoaielor! Şi-a organizat oastea, încercând să pună rânduială într-o ţară afiată pe mâna tâlharilor şi la un pas de căderea în robie.           A poruncit îndată prinderea şi cârduirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare şi spre hrubele închisorii din Târgovişte!           Aşa, într-o bună zi, s-au îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de tâlhari prinşi. Niciunul nu-şi da seama de ce oştenii Domnului bat pe-un deal din apropiere o pădurice de pari ascuţiţi la vârf! După ce lucrul s-a sfârşit, Vlad a poruncit să se repeadă tâlharii într-acolo şi în pari să fie înfipţi!           Răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi!           Au stat tâlharii aşa, pe acel deal, traşi în ţeapă, până au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările!           Spaimă grozavă s-a abătut asupra tuturor tâlharilor din ţară! Aşa de frică le era de cazna parului, încât înfundau pădurile sau treceau hotarele, numai să nu-i prindă Vlad!           În scurt timp în Ţara Românească era curat ca-n palmă.           Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica.           Odată, a ajuns la Târgovişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la han, şi-a arătat grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A şi spus, către stăpânul hanului, că are la el bani grei şi că straşnic de frică îi era!           Hangiul l-a încredinţat că de când a venit Vlad Ţepeş domn fărădelegi nu se mai întâmplă!           iată, a continuat hangiul, mă prind faţă de martori, la un rămăşag… la-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde-ai lăsat-o şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!           Cred că glumeşti… a dat florentinul răspuns. Unde se poate una ca asta?           În Ţara Românească! Facem rămăşag temeinic?           Ai să pierzi averea!           Nu, nu mi-i frică! Să chem martorii?           Hangiul a făcut semn altor neguţători din han. Au bătut palma, după năravul la rămăşaguri. Era pe la căderea nopţii. Florentinul şi-a pus punga la răscruce. Nici o clipă n-a închis ochii. S-a tot frământat sub cergă. Hangiul, după ce a dat peste cap o bărdacă de vin, s-a culcat şi a dormit liniştit.           Să vedem acum! a spus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!           Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o! La noi în ţară stau banii pe drumuri şi nu-i ridică nimeni!           Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese!           A povestit întâmplarea şi prin alte ţări, şi ascultătorii clătinau din capete ca la auzirea unui lucru de necrezut!           Aşa, faima lui Vlad a ajuns să fie cântată şi de marii poeţi ai lumii!           Făcuse Vlad curăţenie ca-n palmă, în apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici somn, căci trebuia să plătească tribut Turcilor!           Cum putea răbda o ruşine ca aceşa? îşi da seama că dacă nu plăteşte, îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis Turcilor cuvânt:           — Mă, căpcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle-n borş, să n-aibă linişte în mormânt! Eu, pe astfel de strămoşi îi blestem! Şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, căpcâni! Aflaţi că nu vă dau nici sfanţ!           Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor:           Cum îndrăzneşti, Ţepeş? Nu ştii oare că te putem strivi ca pe-un vierme? Să ne dai tribut, că altfel Unde-ţi stau picioarele îţi va sta capul! Ai auzit?           De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: tribut nu vă mai dau.           Pe-atunci era sultan Mahomed al ll-lea, cel ce cucerise cetatea Constantinopol, la 1453. l se spunea Mahomed Cuceritorul, după cum ştiut este. Avea cea mai puternică oaste, cu spahii viteji, şi cu viteze bulucuri1 pe jos. Flote vestite avea pe mări şi fluvii.           Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge oameni, treizeci de mii!           Înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte solie, cu vorbe domoale – că, adică, să dea Vlad Ţepeş tribut, şi în pace să domnească!           Solia a venit cu Hamza-Paşa.           Vlad i-a ieşit înainte la porţile Târgoviştei.           l s-a plecat.           L-a poftit la masă.           — Nu-i aşa, Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi, şi bună pace!           — Prea bine! Hodineşte-te după truda drumului, după aceea totul va fi cum e bine!           — Primeşte să dea bir?! se mirau oştenii şi slujitorii curţii, în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în afara cetăţii se auzea o bătaie repede de maluri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchiile la trunchiuri, pesemne din nişte pari.           — Ce se aude aşa? se întrebau în tabăra lor oştenii turci.           Parcă se ascut pari…           1 Buluc – unitate militară formată din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii.           Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ, pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.           Aşa ne place! au răspuns Turcii, şi s-au culcat, şi au dormit, cu gândul la ospăţul de a doua zi.           Ce pădure albă e aceea? a întrebat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul dinafară zidurilor.           Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.           La care masă?           N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate.           Aşa mai vii de-acasă! a dat răspuns solul Cuceritorului.           Va să zică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?           — Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!           Hamza-Paşa a ieşit din cetate, cu bulucurile.           Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o spaimă îl răcea din cap până-n picioare, văzând pădurea albă de pari ascuţiţi la vârf…           În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…           — Pentru cine ai pregătit această pădure înfricoşată?           — Pentru nişte hoţi! i-a răspuns Ţepeş, şi la un semn al său gărzile s-au şi repezit!           l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iar Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!           — Poftim la masă, oşteni! şi-a chemat Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prânzi în umbra acestui codru viu! E bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? iată răspunsul meu la cererea umilinţei!           Deoparte, prăbuşit în ţărână, sta singurul Turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors către oşteni:           — Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit?           Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!           După ce un oştean a cenătuit1 bine Turcul, de nas şi urechi, yiad Ţepeş i-a poruncit:           — încalecă şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii măriei mele!           Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii. A început a se tângui şi a striga „aman”, încă de pe la porţile seraiului.           1 A cenătui (a cinătui) – a tăia în bucăţi, a curăţa de…           După un astfel de răspuns, Mahomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap! A răcnit.           Îndată s-a strâns cavaleria spahiilor!           Apoi ienicerii!           Caravanele au fost încărcate cu poveri!           Bivolii mugeau în juguri!           Seminţii negre, din Arabia şi Africa, seminţii galbene, din Asia, s-au adunat în tabere, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul, pe cal alb!           Mahomed s-a arătat, în noaptea mâniei.           S-a rânduit în fruntea oştilor, în număr de două sute cincizeci de mii!           A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană, şi să o tot aducă în sus, pe fluviul Dunării!           Vlad a ieşit şi el din cetatea Târgoviştei!           A poruncit peste ţară chemarea buciumului!           Ţara a apucat armele!           A prins să coboare spre tabăra voivodului!           S-au adunat cam la treizeci de mii!           Au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia să întindă Cuceritorul pod!           Dar oricât i-au săgetat din arcuri, Turcii se buluceau neîntrerupt, spre malul pământului românesc!           Văzând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi, ca odinioară fiii vânturilor!           Tot ca ei, a pustiit ţara în urma lui!           A otrăvit fântânile!           A dat foc semănăturilor şi fânaţurilor!           Mahomed îl urmărea cu îndărătnicie! Repezea mereu pâlcuri de spahii!           Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii… în tinereţea Măriei Sale, Vlad stătuse printre Turci mult! Le ştia limba, portul şi obiceiurile. Ştia că ostile lor nu fac nici o mişcare în timp de noapte! De-aceea pândea când Mahomed îşi făcea tabăra de popas, şi da năvală, şi neîncetat îi spârcuia1!           1 A spârcui – a rupe în bucăţi; a sfârteca, a ciopârţi.           — Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul. Parcă-i titirez: acum îl vezi, acum nu-l mai vezi!           Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slăbirea vitelor, la sleirea oştilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă, cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor. Dar domnul român şi ostile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pădurile şi râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pâlcuri de oaste. Turcii porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă, în frunte!           Avangărzile Cuceritorului zăreau printre brazii pădurilor fuioare de fum, şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Ţării Româneşti. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac răcnind „aman”, aflau doar focuri încă arzând şi bălegar de cal, proaspăt…           Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larmă: Vlad le şi ataca ariergărzile!           Mahomed Cuceritorul turba!           Poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece.           Începea să vadă năluci! Slăbiseră bivolii. Caii prindeau să. şchiopăteze. Comandanţii prindeau^să murmure…           Ce fel de război era acela? îl stropşesc odată pe Vlad Ţepeş, ori nu?           Ei, care biruiseră împărăţiile pământului, stăteau de-atâta vreme fără să-şi poată spăla iataganele de rugină, în sânge…           Parcă venise în Ţara Românească să bată război cu umbrele, nu cu oamenii!           Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul?           Într-o noapte neguroasă a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile. Jur-împrejur au pus carele, ca un zid. Şi şanţ au săpat.           Străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului.           Ostenit şi descurajat, Cuceritorul s-a tras singur în cortul de mătase, ridicat drept în mijlocul acelei întărituri, să doarmă şi el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert.           Străjile mereu veneau şi dădeau seamă căpeteniilor, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi! Atâta linişte era, încât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum caii ronţăie vreascuri şi buruiene arse!           Undeva în pustia nopţii s-a auzit un strigăt, ori poate un ţipăt tânguios de pasăre. Străjile au desluşit umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut.           De fapt, oastea lui Vlad venea pe sub streşinile pădurii, în număr de cincisprezece mii, toţi unul şi unul cutezători! Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită.           La un semn al voivodului, oastea a sărit pe cai, a dat chiote înspăimântătoare, pân-au ajuns la corturi! Săbiile lor lucrau în draci!           Groaza a trezit turcimea din somn!           Nu se vedea nici la un lat de mână, încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap.           Vlad, cu o ceată, îşi deschidea cale spre cortul cel mare al Cuceritorului! Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, şi striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul…           Nişte care s-au aprins!           Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort!           l-a sfâşiat pânza!           Când a auzit geamăt, a crezut că l-a ucis pe Mahomed! Şi-a dat seama însă că pălise doar cortul unui vizir!           S-a repezit înainte, însă n-a mai apucat să ajungă la cortul Cuceritorului. Oştenii Ţării Româneşti băteau în retragere, săreau peste movilele de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.           Turcii s-au repezit înapoi spre Dunăre, lăsând armamentul, proviziile şi morţi câteva zeci de mii. însuşi Mahomed, spaima lumii, fugea mâncând pământul, urmărit de pâlcuri de călărime românească!           Cum a ajuns peste Dunăre, şi-a făcut rânduiala în barbă şi-n ostile rămase. Le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să fie vesele, să cânte flautele şi toate tobele tubulhanalei, ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi, să se afle că i-a stropşit1 Vlad!           1 A stropşi – a zdrobi, a sfărâma, a strivi.           În timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor, puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri.           Acel Radu a primit să dea tribut, spre ruşinea pământului!           Cu toată cumpăna, însă, naţiile vecine şi depărtate au avut de luat de la Domnul Vlad o preţioasă învăţătură, că însuşi Mahomed al ll-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor timpuri, a putut fi bătut şi fugărit.
            De douăzeci şi cinci de ani adormise Alexandru cel Bun, şi parcă la anii morţii lui, 1432, s-ar fi slobozit, pe frânghii de aur, în mormântul de la mănăstirea Bistriţa, şi timpul de linişte. Ca un vânt nimicitor a început a pustii Moldova. Tabere de boieri adverse, fiecare cu pretendentul ei, aduceau când ostile nobililor Unguri, când ostile şleahticilor Poloni. Şi, cu toate că domnişorii stăteau în jilţ cât cioara-n par, le era destul pentru a aduce ţării lacrima şi suspinul, focul şi prădăciunea, nesiguranţa, bejenia şi moartea.           Zicala: „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”, credem că în acele vremuri s-a născut, şi nicidecum după aceea sau în timpurile dinainte! Tăieri de capete şi orbiri între domni şi sărăcirea pământenilor, iată semnul acelor timpuri!           Pe la scuturarea frunzelor din anii aceia de sugrumări, s-a arătat domnul Bogdan, feciorul lui Alexandru cel Bun, urmat de pământeni. A dat o bătălie la Tămăşeni şi la apa Şiretului, biruind taberele lui Alexandrei, venit cu boieri şi cu cavaleria polonă! Şi la Crasna s-au izbit ostile, şi Bogdan a biruit, tăria lui stând în armele multe ale pământului. Şi aşa, biruindu-l şi pe fratele său, Petru Aron, Bogdan a intrat în Suceava, hotărât să pună rânduială în furtuni.           Aflând pământenii şi neguţătorii şi ostile că vine cu gânduri bune, l-au întâmpinat în lauda cântărilor de clopot.           Cum şi-a pus deoparte spada şi s-a aşezat în jilţ, Bogdan al ll-lea se pregătea să dea pământului lungă vreme de linişte, să înnoade timpul slobozit pe frânghii de aur în cripta de la Bistriţa, cu viitorimile.           Într-adevăr, primul an a fost dulca, şi bun. Prin sate zumzăiau citerele1 şi trăgeau la arcuş lăutarii, la hramuri, la nunţi şi cumetrii, şi se bea vin şi se mânca pită, după atâţia ani de pojaruri2, foamete şi lacrimi.           În toamna acelui an, pădurile dinspre miazăzi păreau catapitesme3 gigantice, zugrăvite multicolor. Aşa le-a văzut Bogdan, de la fereastra cetăţii, înainte de a coborî în curţi, unde-l aşteptau în pâlc călăreţi buni, împreună cu Ştefan domnişorul.           Curând au ieşit toţi, pe sub turnul mare, pe podul lăsat deodată peste şanţul împrejmuitor, şi abia când au ajuns pe câmpul Tişăuţului, la o bătaie de arbaletă4, au frânat nerăbdarea cailor, să se uite mai bine la frumuseţea zilei de toamnă.           La dreapta, departe, departe, abia se zărea Rarăul, ca o mărgică în seninul limpede. Drept înaintea lor, peste păduri, se zărea dealul Oadeciului, ca un uriaş, iar apa Sucevii curgea veselă şi albastră, şerpuind printre luncile desfrunzite.           Lăsându-se în vraja acelei clipe de contemplare, atât Bogdan cât şi feciorul său zâmbeau soarelui călduţ şi bun, şi zâmbeau cu încredere spre tainele nopţii viitorului.           Prin mintea calmului şi bătrânului voivod se perindau trecute întâmplări şi bătălii grele, şi era mulţumit că-şi purtase fiul şi şi-l şcolise la aspra şcoală a selecţiei, căci ce învăţătură putea fi în acel veac, mai bună, decât trăirea deplină, decât mişcarea între bubuiturile puşcelor şi trecerea cu grumazul printre suliţe, spade şi halebarde…           Feciorul lui, Ştefan, se dovedise curajos şi tare în cumpănă şi la Tămăşeni şi la Crasna, învăţând de la părintele său că prima armă a Moldovei e folosirea stihiei5 pădurilor, unde cavaleriile bine rânduite se încurcă, se amestecă întraolaltă la strâmtime, încât le poţi căsăpi în voie, în sunetul cornurilor de năvală…           1 Citeră – instrument muzical format dintr-o cutie de rezonanţă cu coarde de metal care vibrează la atingerea cu o lamă de os sau de metal.           2 Pojar – foc mare, incendiu.           3 Catapiteasmă – perete despărţitor între altar şi restul bisericii.           4 Arbaletă – armă de aruncat săgeţi, asemănătoare unui arc, folosită în trecut.           5 Stihie – pustietate, singurătate, sălb'ăticie.           De câte ori era cât pe ce să-l prindă pe feciorel nişte cavaleri Poloni, îmbrăcaţi în fier, însă el a trecut printre dânşii ca năluca şi s-a întors în duium, cu un pâlc de pământeni cu coase, şi când picioarele cailor au fost cosite, cavalerii s-au prăbuşit sub greutatea fierului de pe ei ca nişte turnuri.           Deşi aflat în anii mânzului, Ştefan căpătase pe obraz brăzdaturi, şi era musculos şi cu palmele asprite de purtătura armelor. Se putea spune că nu avusese copilărie, căci din joaca de-a Tătarii trecuse de-a dreptul în vijeliile adevărate, în experienţa riscului vieţii; se pomenise cu arcul de joacă între îngrozitoarele şi necruţătoarele arme adevărate.           Şi din pricina asta, Bogdan voivod dorea numai ani de linişte, să se poată bucura feciorul său de ce n-a avut el, să se poată bucura de tinereţe, acest plai unic, care o dată pierdut, nu-l mai poţi zări decât cu regret, la alţii…           Acum, Bogdan se ducea la nunta din Reuseni, mânat de două pricini: întâi, să nu-l supere pe Boldur Udeştean, prea-bogatul boier, care avea din partea lui Alexandru cel Bun privileghium^ sau uri<? cu tot venitul, adică era domn şi stăpân pe moşia lui, fără drept de amestec din partea nimănui; şi pricina cealaltă, care-l hotărâse să coboare din jilţul grijilor, era dorinţa de a-l duce pe Ştefan să petreacă împreună cu coconi şi domniţe, căci dacă nu va petrece acum, în anii petrecerilor, ce fel de om tare va fi, când va fi să ia în mâini schiptrul vijeliilor?           Pâlcul de călăreţi rămăsese mai în urmă.           Ştefan a zâmbit spre tatăl său, întrebându-l ce acoperişuri se zăresc înainte, departe…           Bogdan voivod i-a răspuns blând, că se văd sălaşurile robilor tătari din Bosanci şi că acest sat mare e al lui Boldur Udeştean, cel mai cuprins boier miluit cu privileghium, stăpân pe toată valea Sucevii, pân' la confluenţa cu Şiretul.           Şi fiindcă feciorelul a stăruit, punându-i alte întrebări, Bogdan voivod s-a uitat la soare, să vadă cât mai are până la           1 Privileghium (privilegiu) – drept, favoare; act prin care se acordă un drept.           2 Uric – act de proprietate veşnică sau de donaţie acordat cuiva în trecut.           scăpătare; şi prinzând a grăi, perinda prin faţa fiului său imaginea rânduielilor Moldovei.           Aşa erau rânduielile din cel mai îndepărtat veac, ca voivodul să fie stăpân pe tot pământul ţării şi pe toate avuţiile, de la faţă şi de sub pământ; şi era stăpân peste ape şi avuţia lor; şi iată de ce se înghesuiau la vremea aceea de vifor pretendenţii, căci nu veneau la masă goală sărmană, ci la hram1 lung cât ţara şi cât durata domniei! însă voivod Bogdan n-avea să aibă masă întinsă, căci moştenise vremuri strâmte. Gropniţele uriaşe din târgurile domniei erau goale, căci nu se strânsese de mult birul găletăritului; şi acele depozite ale Domnului erau goale, şi ploua în ele, iar pietroaiele de acoperire erau cuprinse încet-încet de rădăcini şi ierburi. De mult, deci, şirurile lungi de care cu coviltir nu mai aduceau grâul cuvenit domniei prin dare; după cum, de mult nu se strânsese vama de pe oi şi nici vinăriciul, adică darea pe vin; nici albinăritul…           Degeaba s-ar fi dus globnicii prin sate, să dea mare strigare cnejilor, să adune birurile către Domn; căci vremurile nu îngăduiseră omului să are şi grâului să se coacă! La fel, nici fânarii n-aveau de ce să ia cnejii satelor de grumaji, căci prin fânul ţării trecuseră cavaleriile străine şi para focului.           Nici cu dările în bani nu stătea bine în vremea aceea, aşa încât haznaua2 domnească era mai mult goală decât plină, şi nici de la vămi nu se putea strânge nimic, căci şi vămile se stricaseră, drumurile de comerţ căzuseră pradă neliniştii, focului şi hoţilor.           iată, de pildă, la un pas, vama de la Tişăuţi… Podul umblător stătea repezit de ape, de partea cealaltă, iar peste casa vămii cârâiau ciorile şi se scuturau frunzele arborilor bătrâni.           Şi aşa erau toate vămile ţării Moldovei; şi de mult nu se arătaseră nici carele Liovenilor dinspre Nord, nici ale Braşovenilor dinspre Soare-Apune, căci nimeni nu putea da încredinţarea neguţătorilor că se vor întoarce cu viaţă şi cu bani.           1 Hram – praznic, masă festivă care se obişnuieşte în ziua de sărbătoare al cărei nume îl poartă o biserică.           2 Hazna – vistierie.           Însă Bogdan voivod avea planuri mari şi îndrăzneţe, să tocmească la loc ce stricaseră anii crânceni, tot ce rânduise cu chibzuinţă şi blândeţe tatăl său, Alexandru cel Bun-bătrânul… Curând, încă înainte de căderea iernii, va rândui ţara, aşa fel ca toţi să fie la locul şi la rostul lor! Va chema pământenii la lucru la cetăţi, cu carele şi cu braţele, şi va statornici legea şi datoria posadelor, adică paza cetăţilor şi fruntariilor. Deocamdată, toate erau paragină, şi Bogdan nu putea şi nu voia să piardă de la sine dragostea pământenilor, cerându-le munci şi biruri peste putere.           Adevărat este că voivodul era stăpânul întregului pământ, dar dacă se socotea bine, prea puţin era al său, şi acest adevăr îl rodea cumplit! La vremea aceea, pământul Moldovei era împărţit în zeci de ţări de sine stătătoare, moşiile celor cu privileghium sau uric cu tot venitul! Fiecare privilegiat era stăpân deplin asupra averii şi oamenilor din cuprinsul zecilor de sate, fiecare îşi avea şi judecători, şi strângători ai dărilor, şi oşti, şi chiar curţi împrejmuite cu zid şi turnuri de apărare. Se putea deci bizui Bogdan pe o putere afiată aproape total în mână străină? Să fi îndrăznit oamenii domniei să intre în hotarele celor cu uric! Să fi îndrăznit să întrebe măcar cum stau oamenii pe-acolo cu împărţirea dreptăţii şi osândelor! Judecătorii domneşti se puteau amesteca doar când era vorba de moarte de om sau răpire de fată fecioară; încolo, privilegiatul hotăra uneori până la luarea capului! Şi chiar când moarte de om se întâmpla, veneau împlinitorii Domnului să ia duşegubina, şi asta se întâmpla doar din an în Paşti, şi atunci oamenii voivodului ieşeau din hotarele privilegiaţilor jigniţi şi uneori fugăriţi cu câinii. Putea creşte bunăstarea Moldovei, aşa împărţită în atâtea puteri de sine stătătoare?           Chiar şi târgurile erau menite căderii în ruină, căci meşteşugurile se opriseră, în nişte vremuri tulburi ca acele! Dar, la drept grăind, privilegiaţii n-aveau nevoie de propăşirea meşteşugurilor de la târguri, căci aveau tot ce le trebuie în cuprinsul curţilor şi moşiilor! Robii le făureau lucrurile mai grele, din aramă şi fier, le durau chiar şi arme, şi unelte, şi care de povară, şi vase de lut, şi era vai şi amar de cel ce ar fi scornit o unealtă nouă şi ar fi vândut taina ei unui privilegiat străin… Se vedeau şi la Ţara Moldovei robi cu mâinile tăiate sau cu ochii scoşi, sau cu limbile smulse, să nu mal” poată trece taina dincolo de zidurile înconjurătoare.           În ce priveşte lucrul pământenilor, ei îşi durau singuri tot ce le trebuia, de la resteie1 până la înaltele şi înfloritele arcade ale porţilor, de la lingura din lemn moale de paltin până la leagănul pruncilor.           Aceasta fiind starea adevărului, neînflorirea târgurilor părea firească, după curn firească părea şi rămânerea Moldovei în urmă, atât de departe de noile descoperiri de tot felul ale timpului. Moşiile privilegiaţilor erau ca nişte inimi pulsând singure, însă Bogdan voivod, ca om al veacului său plin de noutăţi şi frământări, îşi da seama că aşa nu era bine! E drept că în schimbul stării lor, privilegiaţii erau datori să răspundă chemării domneşti, să vină cu satele la vifor, dar, de cele mai multe ori, treceau în oastea vrăjmaşului cu toată puterea lor de arme!           Şi tot ca om luminat al veacului, Bogdan da fiului său seamă despre starea adevărului, ca să ştie, căci zilele omului sunt trecătoare! Fratele său, Petru Aron, se afla în Polonia, cu o ceată de privilegiaţi, şi putea veni oricând cu război, şi asta-l rodea la inimă pe Bogdan şi acum, în timp ce grăia şi frunzele din arbori cădeau în amurgul prelung asupră-le.           Chiar şi Boldur Udeştean, către a cărui aşezare călătoreau, trăgea cu ochiul spre Polonia, aşteptându-l pe Petru Aron în taină. Bogdan voivod ştia acest lucru. A căzut în gânduri şi-n presimţiri negre! S-a uitat cu milă la feciorul său, întrebându-se ce se va face în zilele lui dacă rămâne singur, atât de tânăr…           Şi pentru că feciorul i-a răspuns zâmbetului cu ochii lui albaştri şi limpezi plini de dorul de a asculta mai departe cuvântul de învăţătură, Bogdan voivod a prins iar să grăiască, blând ca amurgul şi picurarea frunzelor.           I-a arătat cum, încă din bătrânii cei vechi, Dragoş şi Bogdan, starea Ţării Moldovei alta era. Tari au fost cândva ostile cu vatamanii2; şi cu lucrul şi împărţeala în devălmăşie3; însă rânduiala asta s-a stricat demult, demult… nimeni nu-şi mai aduce aminte când.           1 Restei – bară în formă de cerc, făcută din fier sau lemn, cu care se închid laturile unui jug, fixând grumazul animalului.           2 Vataman (hatman) – comandant de oşti (în orânduire feudală)           3 Devălmăşie – stăpânirea sau folosirea în comun a pământurilor satului.           Dar la drept vorbind, oare nu tot privilegiaţii au cuprins obştile şi le-au dat nefiinţei? Stând strâmb şi judecind drept, aşa era; căci, dacă fericiţii boieri au primit de la vechii voivozi uric cu tot venitul, pentru o obşte, fericiţii privilegiaţi au distrus-o, călcând în picioare drepturi şi obiceiuri vechi! Pământenii, stăpâni de-a valma, au fost osândiţi încet, încet, să plătească stăpânului biruri grele şi dijme1, încât binefacerile vieţii obşteşti doar cu numele au rămas.           Grelele osânde şi angarale hotărau oamenii să-şi părăsească vatra satului, cu mormintele părinţilor, şi să fugă în locuri cu rânduieli mai blânde sau de-a dreptul la tâlhărit, în codri!           Crăpa inima privilegiaţilor, după cât mai multe braţe omeneşti.           Uneori îşi chemau pâlcurile de oaste în poruncă!           Se repezeau spre obşti libere sau spre câmpiile altor privilegiaţi.           Le răpeau oamenii!           Mai fericiţi erau, cândva, pământenii dăruiţi de domn privilegiaţilor, odată cu pământurile, căci erau totuşi stăpâni şi dădeau numai dajdie2 din rod!           Vai şi-amar era, însă, de cei ce nu puteau plăti! Trebuiau să se vândă!           În ani grei, ca cei ce-i parcurgem, Moldova cunoscuse foametea.           Şi nouri de lăcuste se arătaseră! Mâncaseră până şi spinii! Şi, totuşi, la vremea războiului, dajdiile trebuiau plătite!           Cum nu se poate scoate apă din pulberea fierbinte a drumului, tot aşa nu se puteau stoarce bani din punga pământenilor moldoveni! Şi, atunci era vai şi amar de pielea bietului om sărman!           Dacă nu se arunca spre libertatea codrilor, trebuia să se înfăţişeze plecat, la treptele privilegiatului, împreună cu ai săi, arătând că de bună voie se vând!           Câteodată, când se trezeau privilegiaţii, dimineaţa, sameşii3 le aduceau ştire că satele sunt pustii de oameni; şi dacă se uită bine, departe în zare, măriile lor mai pot desluşi pulberile exodurilor…           1 Dijmă – dare care reprezenta a zecea parte din produsele principale, zeciuială.           2 Dajdie – dare, bir.           3 Sameş – administrator sau logofăt de moşie; strângător de biruri.           Încet-încet, plaiurile libere au fost călcate de laba neîndurătoare; încât, mândrul om liber pe ogorul său; mândrul om liber, săvârşitor de fapte de arme cu vitejia paraleului, plătea până şi zeciuială din găini!           Primăvara, când ciocârlia se ridica şi-şi rotea prâsnelul de aur pe firmamentul Moldovei, mândrul om liber o privea din pridvorul său; şi după ce o saluta şi-i mulţumea, înşfăca plugul şi ieşea la câmp, însetat de soare şi zile bune! Şi deodată, cum se apropia de glia aburindă, se freca pe la ochi şi stupea1 de mirare, ca într-o vrajă drăcească! Oare cine îndrăznise să-i cuprindă glia şi să i-o are? Până să se dumirească, veneau credincioşii privilegiatului şi-i porunceau să-şi vadă de drum, să se supună şi să se socotească dijmaş, căci altfel rău fi-va!           Cuvântul înţelept, că „până la dumnezeu, sfinţii îţi scot ochii”, şi pe vremea aceea s-a născut, căci cine putea ajunge la treptele Domnului, să se plângă? Domnul era departe, şi atât de sus, iar privilegiaţii, la un pas; şi vrând-nevrând omul trebuia să pună pace cu ei şi dijmaş să fie!           Bogdan voivod nu putea suferi nedreptatea. Ştia că dedesubtul liniştii aparente, dedesubtul frumoaselor privelişti de toamnă, poporul moldovean gemea sub laba nemilostivă!           În ce priveşte uneltele ţării, erau în urma timpului şi ele; şi văzuse Bogdan cu ochii lui, în Ţara Românească de peste munţi, fiare de plug noi şi mari, care scurmă glia până-n măduvă; însă Ţara Moldovei n-avea parte de ele! Să cheme neguţătorii sau fierarii de-acolo, să aducă unelte noi, peste putinţă îi era, în starea de sărăcie şi nelinişte! Dacă va fi să fie, dacă va putea da ţării pacea lungă, lungă, va” încheia cu Braşovenii şi cu Liovenii înţelegeri în regulă, ca pe timpul tatălui său, şi altele vor fi brăzdarele Moldovei… Deocamdată, oamenii folosesc scurmătura de lemn, care abia zgârie ogorul, şi mulţi s-au întors la metoda şi mai rudimentară, a plugului de foc!           Încă de cu primăvară, cum crivăţul prindea a se alina, pământenii urcau în codri, şi-i aprindeau, şi-i ardeau, şi-i           1 A stupi – a scuipa.           curăţau, astfel dobândind câte-o palmă de loc pentru semănătură! Şi cum strângeau holda, toamna, lăsau locul părăginirii; iar în primăvara următoare, intrau iar în codri cu plugul focului, dobândind altă palmă de pământ; cea veche fiind lăsată navalei spinilor şi lăstarilor.           Cunoască oricine că aşa nu putea fi pâine bună şi destulă pe masa nimănui! De aceea, dacă va fi să fie, şi-n latura asta va fi făcută rânduială deplină; şi bogăţiile vor creşte; omul pământean va avea cât îi trebuie; şi va avea de unde da şi domniei; şi privilegiaţilor; şi egumenilor, dijma din secara cu spic cât vrabia…           Altă binefacere, întreruptă de vifor şi de chiorârile şi sugrumările dintre domni, era rânduială atât de bună a sloboziilor! Slobod să fie omul pământean să se ducă în ţinutul marilor păduri, şi dacă vrea să aibă glie multă, să asude la desţelenire, să descopere în faţa soarelui întinderi, să fure codrului şi pustiei vetre de sate noi, eleştee şi păşuni şi tot ce aduce folos omului şi vitelor sale!           Deocamdată, vechile slobozii, întemeiate încă înainte de Alexandru şi întărite de el cu documente de scuteală, zac sub laba privilegiaţilor, pământenii fiind supuşi cu sila… Şi dacă acesta era adevărul, cărui om îi mai ardea să urce la codru, să se ia la trântă cu sălbăticia semeaţă a stejarului?           Cum bine se vedea, totul era vraişte, ca după trecerea unui vânt năprasnic!           Uneltele, care au mânat omenirea înainte, de Moldova nu se puteau apropia! Lipsa îndelungată a unei mâini bune de gospodar, pretutindeni îşi vădea prezenţa, şi ar fi destul dacă s-ar aminti şi de starea vămilor!           iată, de pildă, sărmanul dijmaş! După ce şi-a dat partea privilegiatului sau egumenului, i-a rămas şi lui atât cât să-şi ducă zilele până la anul! O parte din grâu o va duce la târg, să ia în schimb pălării braşoveneşti pentru băieţi, atât de rare şi scumpe de la stricarea rânduielilor… Va cumpăra şi un opaiţ1, poate şi câteva cuie… Apoi, se va întoarce acasă, în carul tras de           1 Opaiţ – lampă mică, care luminează cu ajutorul unui fitil introdus în seu, untură sau ulei.           vituţele plăvane, şi femeia va face gură, că ei nu i-a cumpărat nimic; dar, lasă… oare nu ştie ea lucra totul, cu mâna ei, în casă? Va toarce lâna, tunsă de pe cele câteva mioare, şi în loc să ţese bărbatului cioareci1 de pănură2, îşi va face ei o catrinţă3 frumoasă! Va colora lâna în fel şi chip, şi cu zeamă de arin, şi cu zeamă de laptele câinelui, şi cu alte buruieni numai de ea ştiute, încât catrinţă ei va avea toate nuanţele curcubeului… Ce-i trebuie gospodinei noutăţi, când vătalele şi suveica abia aşteaptă?           Toate ca toate, dar de sărbători trebuie pe masa omului o pâine albă, şi deci grâul rămas pentru gură trebuie măcinat!           Şi astfel, pământeanul pune în car trei-patru saci şi, hăis-bouleni, spre moara privilegiatului sau mănăstirii! înainte de a porni, trage o suduitură zdravănă, căci o grijă întunecată nu-i dă pace: câtă vamă i se va lua la moară? Vameş va fi fiind oare tot tâlharul de călugăr bărbos, sau tot lacomul acela cu bot ascuţit de vulpe, credinciosul privilegiatului?           Însă, până să ajungă la târguiala cu tâlharii de la moară, are de trecut prin alte vămi!           Credem că pe-atunci au scornit oamenii chinurile cu cele şapte vămi ale văzduhului!           Cei trei saci vor fi vămuiţi până la moară de câ'eva ori, întâi, la podul umblător de peste râu! Cu toate că încărcătura e uşoară şi carul poate trece prin vad, vameşul de la pod va lua vamă, încât prea puţin va rămâne pentru bietul om, după ce-l vor vămui şi credinciosul privilegiatului şi bărbosul cu comanac4.           Aceste amănunte le ştia prea bine Bogdan voivod; şi le mărturisea feciorelului său, să ştie… Vama trebuia să se dea, însă pe cinste şi dreptate; şi nu să fie omul de şapte ori jupuit! Şi-n această privinţă trebuie făcută regulă, căci numai frumos nu-i sade cuiva să poată îndrepta un rău şi totuşi să stea cu mâinile cruciş!           Feciorelul îşi întipărea totul în memoria proaspătă ca fagurul, pentru o zi când va fi să ia în mâini schiptrul vânturilor.           O, câte greutăţi avea înaintea sa Bogdan, părintele feciorelului! l-ar fi trebuit ani o mie să îndrepte tot ce stricaseră răii şi lăcomii, tot ce încurcaseră vânturile într-un sfert de veac de zbucium!           1 Cioareci – pantaloni ţărăneşti, strânşi pe picior.           2 Pănură – aba, ţesătură groasă.           3 Catrinţă – îmbrăcăminte tradiţională, specifică portului femeilor românce, bogat împodobită, care serveşte ca fustă sau ca şorţ.           4 Comanac – acoperământ al capului, de formă cilindrică, din lâna sau pâslă, purtat odinioară de bărbaţi.           Cu silă s-a uitat calmul voivod, şi la apus, şi în urmă la miazănoapte, căci şi Ungurul şi Leahul cereau să le fie vasal! Ca mijloc de ameninţare, Leahul îl ţinea pe Petru Aron, rivalul şi fratele său, gata oricând să-l repeadă la Suceava! Iar înainte, departe, se zărea tot mai bine, la geana Mării şi Dunării, iataganul curbat al Turcului.           Pentru Bogdan, învăţătura era lămurită bine, iar feciorelul abia o desluşea; să nu ai a face cu doi duşmani deodată! Fă ce poţi, şi pe unul încurcă-l şi ţine-l cu botul pe labe, până ce pe celălalt îl stropşeşti1 şi-l amesteci cu ţărâna!           Iar de va fi să fie vrun rău în ţară, feciorelul să treacă în Ţara Românească de peste munţi, la domnul loan de la Hunedoara; sau în cealaltă Ţară Românească, la Vlad Ţepeş…           Asta, numai dacă Bogdan voivod va pieri, în luptă dreaptă sau de sabie hicleană2!           Dedesubtul pământenilor, în şi mai adânc întuneric, vieţuiau robii, mai cu seamă Tătarii şi Ţiganii, şi-şi treceau starea din tată-n fiu şi din neam în neam. Unii Tătari erau prinşi în războaie şi aduşi spre” a munci gliile Domnului şi privilegiaţilor, dacă nu erau trecuţi prin ascuţişul săbiei încă pe câmpiile înfrângerii.           Însă, din timp în timp, domnii porneau şi singuri războaie împotriva vecinilor, aducând pe moşii mulţimi în funii, aşa cum în veacuri mai apropiate se furau cârduri de vite!           Dar, întorcându-ne la robi, trebuie să mărturisim că dacă un rob lua de soaţă o femeie liberă, îi punea şi ei pe tâmple cununa robiei, o dată cu cununa de nuntă! Dacă roaba lua de soţ un bărbat liber, prin însurătoare devenea rob şi el.           Voivozii erau stăpâni peste toţi robii din întinsul ţării; se aflau la cămările diecilor3 catastife anume, unde toţi erau scrişi cu numele lor, cu îndeletnicirea şi locul unde se află. Din vreme-n vreme, voivozii miluiau privilegiaţii, dăruindu-le robi şi roabe, iar dacă cumva globnicii prindeau robi fără stăpân, îndatoraţi erau să-i aducă la cămările domniei, să fie scrişi la catastif! Şi dacă, ferească cerul! un privilegiat sau un om al său, sau un călugăr, ucidea vreun rob de la vro curte străină, era osândit nu să ispăşească pentru moarte de om, ci rob în loc să dea!           1 A stropşi – a zdrobi, a sfărâma în picioare, a strivi.           2 Hiclean – viclean, trădător.           3 Diec (diac) – scriitor şi slujbaş al vistieriei în ţările române, grămătic.           Când a ajuns cu istorisirea aici, Bogdan voivod s-a oprit, căci tocmai se auzeau între acoperişurile Bosancilor izbituri de baros.           Peste câteva clipe, Ştefan, feciorelul Domnului, vedea în făurăriile lui Boldur Udeştean robi dezbrăcaţi pân' la jumătate, bătând fierul şi trasformându-l în lacăte şi cleşti, în cuţite, în căldări şi tingiri; şi băteau ciocanele în ritm sacadat; scânteile roiau ca bondarii în lumina din ce în ce mai scăzută a amurgului. Dar straşnic avea să se minuneze feciorelul, desluşind în alte făurarii meşteri subţiind fierul şi modelându-l în săbii şi halebarde, în scări pentru săi, în zăbale, topoare şi buzdugane… înainte, departe, departe, deasupra pădurilor, la răsărit, scânteia în soarele scăpătând o turlă, şi atât Bogdan cât şi feciorelul său şi-au întors privirile într-acolo. Cum era pace desăvârşită, ei au stat să asculte freamătul liniştii înserării. Oştenii din pâlc s-au oprit şi ei.           Stins s-a auzit, undeva în codri, tocmai sub dealul Udeştilor, mugetul zimbrului. Era ca un oftat ori ca o picurare de frunză. Şi când mugetul s-a auzit iar, ceva mai tare, poate ca un foşnet de undă, Bogdan a oftat; feciorelul s-a semeţit spre tăcerile dominate de păduri.           Au pornit mai departe, privind turla mănăstirii de la Vorona.           Aşa a aflat Ştefan că mănăstirile erau o putere negrăit de mare, căci stăpâneau moşii nesfârşite, din daniile domneşti sau luate cu hapca; aşa a aflat de nesfârşitul număr de robi mănăstireşti, de morile mănăstirilor, de iazurile întinse; şi de dreptul egumenilor de a judeca uneori chiar şi moartea de om şi de a da osânde pân' la tăierea capului… Pământenii erau dăruiţi mănăstirilor, o dată cu pământurile şi satele; şi deseori se întâmplau certuri şi sfadă mare când cereau dreptul de strămutare spre tărâmuri mai libere…           Averi uriaşe strângeau egumenii şi din rodul câmpiilor; şi din albinărit; şi din iazurile cu peşte; încât şi mănăstirile erau ca nişte ţări de sine stătătoare… şi mai aveau mănăstirile mori multe pe ape; şi pământenii erau îndatoraţi să macine numai la morile lor, dând legiuită vamă.           Ascultând feciorelul cuvântul părintelui său, se întreba de mult în sine un lucru grozav şi chinuitor – se întreba, şi pe sfânta dreptate! dacă averea Moldovei era împărţită în atâtea părţi, în ce sta puterea voivodului? Cum putea face faţă întreţinerii oştilor, cumpărării de arme şi mai ales vrăjmaşilor dinafară, dacă nu ţinea sub schiptrul său tot ce alcătuia puterea?           Întrebarea prindea forme nelămurite în mintea lui ageră, dar atât de tânără; însă n-a avut nevoie să-şi chinuiască fruntea, căci Bogdan voivod şi-a reînceput cuvântul, după ce s-a uitat în urmă, la pâlcul de oaste…           A mărturisit fiului său, ca o împărtăşanie supremă a acelor ceasuri, că ţinta cea mare a vieţii sale va fi tocmai lupta pentru strângerea puterii sub schiptru unic!           Cel mai mare vrăjmaş al lumii şi-a arătat turbanul în zarea Moldovei! Şi, apoi, unele curţi şi cetăţi dăruite cu uric cu tot venitul, au fost cuiburi de şerpi unde s-a clocit veninul urâciunii şi hicleniei, unde s-au hotărât ivirea pretendenţilor veniţi cu sânge şi lacrimi peste ţară… La astfel de privilegiaţi au stat pe rând domnişorii care s-au sugrumat şi şi-au scos ochii, un sfert de veac în capăt, iar Petru Aron stă la pândă în Pocuţia, înconjurat de privilegiaţi hicleniţi!           O ură neagră ca întunericul a încruntat faţa voivodului; dar s-a stăpânit, să nu-strice inima feciorelului şi să nu bage de seamă pâlcui. în afară de asta, trebuia stăpânire de sine şi răbdare îndelungă, după exemplul morilor încet ale timpului, care macină munţii şi întind pe aria trufiei lor aria mărilor; şi usucă tot cu aceeaşi încetineală mările, cum ar usca lacrimile sau rouă câmpului.           Destul că feciorelul a înregistrat bine în adâncul memoriei tinere spusele părintelui, şi a văzut în adâncul vorbelor tot ce trebuia! A mai înţeles că puterea Moldovei stă jos de tot, unde freamătă mulţimile; adevăr văzut la Crasna, când au venit în ajutorul Domnului ostile pământului, dărâmând ca pe nişte turnuri fala cavaleriei polone! A înţeles că tatăl său este om drept şi nefericit; şi în candoarea vârstei lui, feciorelul credea că-i poate şterge nourul de pe frunte cu o sărutare! Aflase cât de cât din rânduielile ţării Moldovei, şi multe din cele auzite l-au mişcat, i-au pus inima în ritm mai repede, mai ales auzind despre nedreptăţi. Multe l-au revoltat pe feciorelul Domnului; şi inima lui proaspătă ca dimineaţa se înnoura, dându-şi seama că tatăl său domneşte pe-un puhoi adormit.           Cum trecuseră de satul Bosancilor, şi cum au urcat dealul la Luncuşoara, amândoi s-au uitat în urmă, şi printre culorile toamnei se zăreau turnurile cetăţii luminate ca de-un pojar. Se distingeau clopotele Sucevii, ca suspinele. Sau, poate, erau numai zimbrii în adâncul pădurilor udeştene, boncăluind la apele singurătăţilor; şi le răspundeau alţi zimbri, din pădurile veacurilor.           Destul că, privind pojarul de pe turnuri şi ascultând, Bogdan voivod a oftat.           Feciorelul s-a îngălbenit.           Şi unul şi altul simţeau nelămurit că fac un drum primejdios!           De ce oare?           Niciunul, nici altul n-ar fi putut spune, însă teribilul simţământ le-a crescut când au zărit Reusenii, cu cetăţuia lui Boldur.           Zidul împrejmuitor avea creneluri, iar în turnul de deasupra porţii se vedea straja în zale şi cu halebardă.           A răsunat un corn.           Înlăuntrul s-a auzit freamăt scurt.           Abia când a văzut că poarta nu se deschide îndată, şi că e lăsat să aştepte, Bogdan voivod a simţit fulgerul jignirii; dar s-a stăpânit.           Feciorelu! şi-a dus mâna la jungher.           Însă poarta s-a deschis.           Se auzeau glasuri de oşteni, grăind şi dând porunci, pe nemţie.           Înalt, pietros, bărbos şi trufaş, boier Boldur s-a înfăţişat cu pas calm.           S-a descoperit încet.           N-a îngenuncheat.           Numai s-a înclinat puţin, poftind oaspeţilor bună venire şi făgăduindu-le, după legea vasalităţii, consilium et auxilium1…           Apoi, după ce pâlcul de oaste a intrat, porţile s-au închis.           Lăutarii au prins a cânta.           Bogdan şi feciorelul s-au aşezat la masa mare, între boierii bătrâni.           Erau şi coconi la masă.           Şi domniţe.           S-au sculat şi au închinat, boier Boldur numai prefă-cându; se că repede oala cu vin spre gură!           Însă şi Bogdan aşijderea făcea, deşi boier Boldur luase băutura de credinţă, jurând pentru a zecea oară că-i gata oricând să dea Domnului cuvenitul consilium et auxilium!           — Tătuţă, nu-i da încredere! îi venea feciorelului să ţipe, dar ochii lui Bogdan zâmbeau spre el:           — N-ai teamă, feciorel!           Deodată un vânt mare a izbit ferestrele! Peste o clipă, răpăia furtuna de toamnă. Lumânările au clipit speriate în sfeşnice şi-n ulcioare. Una câte una, s-au stins.           Afară se petrecea un vălmăşag!           Pumni grei băteau în uşi!           Într-o clipită, s-a arătat un oştean de-al voivodului!           Horcăia, arătând cu mâna afară.           A izbutit să geamă:           — A venit Petru Aron…           S-a auzit hohotul de râs al lui Boldur.           Uşile s-au năruit.           Petru Aron s-a arătat în prag.           S-a repezit spre Bogdan.           L-a lovit cu sabia în grumaz.           A ţâşnit sângele, stropind bucatele, coconii şi domniţele.           — Pe fratele tău! a răcnit careva.           — Da, chiar pe fratele meu! Unde se află Ştefan, fiul fratelui?           Totul s-a petrecut într-o clipă. Săbii şi scuturi l-au apărat pe Ştefan, la furişarea afară.           Cu capiul gol, prin ploaia repede, el urca Dealul Crame|, spre codru, îl urma doar un om, un pământean necunoscut, îl apucase de mână.           ' Consilium et auxilium (lat.) – sfat şi ajutor.           — Spre Transilvania, domnişorule! a spus o singură dată şi în urmă răsunau cornurile şi nechezau caii vrăjmaşilor.           Nu s-au îndepărtat prea mult.           S-au oprit într-o singurătate neagră, la câteva bătăi de arbaletă.           S-au zărit facle, dar s-au pierdut toate şi repede, în alte direcţii.           Ştefan sta în coliba de crengi a pământeanului. Se uita în umbrele codrului. Cum ploaia contenise şi lumina luna, desluşea exodul fiarelor speriate. Ţâşneau cârdurile de căprioare, sărind peste pârâu în salturi arcuite. Le împingeau din urmă cerbii cu coarnele rămuroase.           Pământul s-a hurducat uşor, când au prins a năvăli spre râpi zimbrii în cârd compact. Mugeau, şi parcă-şi urmăreau rostogolirea hohotitoare a boncăluiturilor.           Apoi, pământeanul a râs spre fugar, încredinţându-l că oricât va fi în seama stihiilor, să n-aibă teamă! l-a pus pe umăr sumanul său mirosind a fum; şi l-a petrecut spre apa Moldovei şi spre Bistriţa; iar când s-au zărit străji la brazda Ţării Româneşti de peste munţi, a urat copilului orfan şi nefericit drum bun!           Aşa a început feciorelul Ştefan pribegia lungă de şapte ani.           A trecut brazda Ţării Româneşti de peste munţii, ducând cu sine imaginea îngrozitoare a morţii tatălui şi hotărârea de a se răzbuna, oricum şi oricâtă vreme ar trebui să treacă!           Ştia însă din învăţăturile proaspete ale tătâne-su că nimic nu se înfăptuieşte din senin şi vânt, ci prin răbdare, cumpăt şi organizare. Trebuia să se înfrângă, să muncească din răsputeri, să se pregătească răbdător şi tăcut pentru ceasul cel bun al viitorului, îl învăţase părintele său că răbdarea macină munţii şi usucă mările, şi cu acest exemplu feciorelul a trecut brazda, către castelul de la Hunedoara, unde mai fusese odată împreună cu tatăl său.           Dacă n-ar fi fost şi alţi eroi împotrivitori puhoiului otoman, loan de la Hunedoara, Domnul Ţării Româneşti de peste munţi, ar fi putut să umple cu umerii lui acel timp, tot!           După cum ştiut este, tatăl său, Voiaj Românul, fost-a şi el viteaz mare al vremurilor sale; şi pentru faptele de vitejie săvârşite răsplătit fost-a, dăruindu-i-se domeniul Hunedoarei.           loan, marele viteaz de mai târziu, a fost întâi luptător în armatele ducelui de Milano. Intrând în slujba Ungariei, i s-au dat şi lui multe stăpâniri în Banat. A fost şi ban de Severin, şi voivod al Transilvaniei, şi regent al Ungariei. Armata lui, atât de vestită prin vitejii, era alcătuită în primul rând din ţărani şi mici nobili.           Însă, înainte de a trece la faptele lui de arme, se cuvine să ascultăm şi o legendă, căci mare încântare şi mare bucurie sunt ele! Le-am putea numi, grăind pe sfânta dreptate, sare a bucatelor şi izvor în pustie!           iată, deci, ce se spune despre sămânţa Corvinilor: Pe când era mic, loan se juca odată cu un inel! Şi pe când se juca el aşa, se spune că s-ar fi repezit un corb şi i-ar fi luat inelul, urcându-se în văzduh. Şi se spune că aşa s-a născut numele „Corvin”, dat marii familii a viteazului, adică după corbul acela. Şi se spune că cei ce au văzut cum a răpit fiara văzduhului inelul au citit în întâmplare un semn că fiul lui Voicu va fi în zilele lui om mare şi vestit, spre norocul pământenilor transilvani!           Într-o zi, demult, demult, au sunat la creneluri cornurile de la Hunedoara, vestind un alai din miazănoapte, loan voivod a binevoit să-şi arate faţa la soare şi să surâdă. îi veneau de departe, de la Moldova, în ospeţie, un crai şi-un crăişor.           Când a sunat din cornuri pâlcul Moldovei, portalul s-a deschis cu solemnitate. S-au rânduit pe două rânduri oşteni întru onoarea clipei. Erau oşteni bătrâni ascunzând, sub scuturi grele, braţe rănite în înfricoşate încleştări cu Turcii. Ba, unii, din straja de onoare, aveau pe câte-un ochi bandaj, semn că orbiseră în flăcările cetăţilor sau în grindina suliţelor. Craiul oaspete era destul de alb la tâmple. Crăişorul era iute în gesturi şi ochii îi umblau repede, de la oştean la oştean, minunându-se de greimea1 făpturilor, de mulţimea rănilor şi, mai cu seamă, de greimea armelor. Abia-l stăpânea bătrânul crai, ghiontindu-l uşor cu cotul, să se astâmpere…           Deodată, după ce au descălecat, s-au văzut faţă în faţă cu eroul legendar, cel ce stropşise duiumuri de Turci la Varna, la burgul Sibiului şi la Belgrad… S-au închinat unii spre alţii, în 1 Greime – mulţime, grosul unei armate.           timp ce rânduitorul ţeremoniilor striga numele, rangurile şi numele ţării oaspeţilor.           Măria sa Bogdan voivod, Domnul Moldovei!           Măria sa Ştefan, fiul măriei sale Bogdan, urmaş în jilţul voivozilor Moldovei…           După ce voivod loan şi voivod Bogdan şi Ştefan fecior de voivod s-au închinat unii spre alţii iar, şi-au spus cuvinte de bungăsit şi de bunvenit, grăind toţi în graiul străbun românesc.           Crăişorul Ştefan nu-şi mai putea lua ochii de la viteazul între viteji. Răspundea la întrebări anapoda. Ducea bucăturile la ureche, după ce s-au aşezat la masă; toată închipuirea lui fiind ţintită spre faţa viteazului, căci parcă se afla în faţa unei făpturi coborâtă din legendă.           Nimeni dintre cei de faţă n-a bănuit însemnătatea clipei, nimeni nu şi-a dat seama atunci nici pe departe că feciorelul cu ochi albaştri şi cu trup parcă tras prin inel avea să preia în mâinile sale spada Corvinului mai târziu, întru apărarea tărâmului natal.           Noi nu ştim cât vor fi stat cei doi Moldoveni în ospeţie la loan Corvin, însă ni-l închipuim pe Ştefan părăsind repede de tot regulile ţeremoniilor şi coborând la ogrăzi, să pipăie armele bătrânilor oşteni, să le pipăie rănile, şi poate să asculte înfricoşate istorii asupra bătăliilor prin care i-a purtat loan.           Cea mai înfricoşată bătălie a vieţii sale, cu Turcii, a dat-o loan Corvin, în 1448, pe Câmpia Mierlei, şi a ieşit biruit. Dar sabia voivodului trebuia să se ridice, iar, spre răzbunare cumplită! Un an după ce a cucerit Constantinopolul şi i-a zis Stambul, adică la anii de durere 1453, Mahomed al ll-lea a pornit hotărât, cu oşti 150.000, întâi să stropşească cetatea Belgrad. Bine înţelegând tâlcul acestei furtuni înspăimântătoare, loan i-a luat-o cu ostile înainte şi s-a ascuns în cetate. Şi cum au ajuns oştenii lui Mahomed, au văzut că n-au de ce scoate iataganele, nici măcar pentru ce-şi ridica gurile tunurile spre porţi şi metereze. La cele dintâi strigăte ale lor, cetatea Belgrad a ridicat basma albă.           Cuceritorul Constantinopolului şi-a strunit calul.           Şi-a făcut vânt prin poartă înăuntru!           II urmau ienicerii şi călărimile, gata să dea iuruş asupra averilor sârbeşti, femeilor şi copiilor!           Şi pe când Mahomed trecea cu fajă pe uliţe, deştepta-tu-s-au trâmbiţele celor ascunşi!           A urmat măcel neînchipuit!           Cel ce se credea biruitor, abia a scăpat cu zile, în cetatea pomenită, Belgrad, în anii amintiţi 1454, spre gloria oştilor crăişorului loan!           În preajma acestui stejar alb de promoroacă a stat Ştefan, feciorelul pribeag, un timp, şi a deprins multe din ştiinţa organizării oştilor. Băgase de seamă că puterea acestui leu, tot în mulţimea cea mare stă… Chiar şi traiul şi pâinea mulţimii era mai bună, pe întinsele lui domenii, loan înţelegând că trebuie să dea scuteală şi păsuire celor ce alcătuiau tăria avânturilor în lupte, înţelegând că nu trebuie să acopere fântânile şi izvoarele nemuritoare cu lacrimi.           Drumurile de după aceea ale lui Ştefan au rămas problematice, dar el vedea înainte în timp un ochi rău în negură, ochiul ucigaşului Petru Aron, acum stăpân pe Moldova.           Într-o zi, cum mergea, a zărit turnul cel mare de la Târgovişte; şi astfel, după ce a cerut bunului şi asprului Vlad Ţepeş casă şi masă; şi după ce le-a primit cu prisosinţă, degeaba n-a stat; ci, după obiceiul timpului şi după învăţătura tătâne-su, a început şcoala călirii. Nu între perne moi şedea şi nu în încăperi, ci afară în zloate şi geruri aspre sau la cămările oştenilor, luând parte la muştrul1 zilnic.           Bătrânii oşteni, care mai apucaseră vremea cea mare a lui Mircea, istoriseau despre marşul nemaipomenit care a ţinut doi ani, prin ţara Dobrogei, prin pădurile fremătătoare şi-n vecinătatea orcanului2… Aminteau Rovinele, şi ascultătorii auzeau parcă răcnete de asalt!           Dar cruciada de la Nicopole, când au venit cavaleri tocmai de la Burgundia?           Aşa învăţa Ştefan istoria; şi trăgea învăţăminte de la aceşti dascăli bătrâni, care apucaseră vremuri de vitejie şi între fulgerele lor se amestecaseră, determinând cu spada cursul timpului.           1 Mustru – instrucţie. Orcan – uragan.           Se afla ca într-o înaltă academie, unde învăţaţi bătrâni se arătau mai ales la ceasul cel mare al amurgului, să-şi predea învăţăceilor ştiinţa, încăperea mirosea nu a flori de câmp, ci a fum de lumânare de seu şi sudoare; şi încălţările înţelepţilor cât şi ale învăţăceilor răspândeau şi ele miros tare, amintind pielea de cal dubită1… în ce priveşte taxa pe învăţătură, era nespus de uşoară şi simplă: o bărdacă de vin bun pe seară! Iar pe pereţi, armele vechi stăteau mărturii practice, stăteau halebarde, lănci şi arbalete, talismane de care nu se putea atinge nici un învăţăcel fără să se facă de ocară!           În scurt timp, Ştefan a poftit să se ia la întrecere cu cei mai iscusiţi trăgători şi ochitori cu arbaleta, spre mirarea şi încremenirea înţelepţilor! Când a spus că pofteşte una ca asta, învăţăceii au râs de acest pui de moldovean pripăşit între ei şi despre care se ştia vag că e fiu de voivod şi râvneşte jilţul ţării de baştină.           Când a apucat Ştefan arcul cu vârtej, şi când a ochit, şi când a tras, înţelepţii l-au îmbrăţişat, mai cerându-i o bărdacă, în timp ce restul academiei, ieşită la câmp la prubă1, se uita cu pizmă la feciorul scurt de stat şi atât de destoinic la braţ!           Dar nu numai în mijlocul acestor înţelepţi petrecea Ştefan, căci toate laturile vieţii trebuiau binecunoscute, pentru lucrul ce avea să-l înceapă, la coacerea deplină a unui anumit ceas al timpului! Academia aceea avea înţelepţi predători de lecţii practice, şi la vama domnească din poarta cetăţii unde se vămuiau străinii şi pământenii; avea înţelepţi învăţători la hanurile simple, unde poposeau neguţători tocmai din Genua şi Florenţa.           Aici, după cât se vede, Ştefan deprindea ştiinţa geograficească, odată cu ţinerea în rânduială a drumurilor celor mari şi bătrâne, care veneau tocmai din veacul lui Basarab.           E drept că, adesea, îl cuprindea boala arzătoare a nostalgiei; zărea turnurile Sucevii în pojar, şi parcă auzea boncăluitul zimbrului, ca un suspin sau ca o picurare; însă şi boala nostalgiei are leac! Când îl cuprindea, ieşea repede la muştrul aspru, în viforul câmpiilor dunărene; îşi strângea vârtejul arcului până la plesnire; şi săgeata aruncată parcă ţintea drept în ochiul ucigaşului din negură…           1 Dubit – argăsit, tăbăcit.           2 Prubă – probă, dovedire.           După munca muştrului, adormea ca-pământul în preajma apelor liniştite, şi dormea somn fără visuri! Se trezea râzând şi însetat de viaţă!           Aşa îşi apăra el şi sănătatea trupului şi a sufletului, să fie tare în ziua când va porni la izbitura decisivă!           În ce priveşte vederile lui cu Domnul Vlad, erau scurte şi rare, căci asprul şi dreptul gospodar n-avea când întinde taifasuri! Din timp în timp, îl poftea şi-i vorbea despre Moldova, împărtăşindu-i ştiri aduse de neguţători şi iscoade trimise anume.           0 ură neagră întuneca obrazul voivodului târgoviştean, când grăia despre ticălosul Petru Aron! Nici nu-i venea a crede că într-adevăr se închinase Turcului… Ce silă şi ruşine! Astfel de capete, care se pleacă fără să încerce să înfrunte vânturile, sunt demne de pus în par, să fie stupite de trecători o mie de ani în şir!           Iar bucilor, care poftesc să stea pe pernă moale, când ţara geme în osândă, li se cuvine întâi să fie mângâiate cu ciomagul, apoi înfipte în ţeapă, fără judecată!           Într-adevăr, în vremea asta, Moldova crâşca1 şi răbda cum nu mai răbdase din partea nici unui nelegiuit! Rânduielile puse de Bogdan, în domnia lui scurtă ca suspinul, s-au prăbuşit; încât sărmana ţară era arie de măceluri între taberile de boieri adverse; şi credem că vorba „peştele cel mare înghite pe cel mic” tot atunci a luat naştere! Peştele cel mare din înţeleptul cuvânt era tagma privilegiaţilor; şi după ce au înghiţit ogoarele cele mărunte ale oamenilor necăjiţi şi buni, au prins să strice şi hotarele boierilor mai mici, înghiţindu-le stăpânirile şi lor, aşa încât peste toţi şi toate umbla freamătul cel mare al nemulţumirii. Şi-n stăpânirile mănăstireşti se amesteca laba voivodului întunecos ucigaş de frate, încât şi egumenii crâscau în bărbi şi se ascundeau peste noapte în altare, de frică să nu vină să-i gâtuie oamenii întunecosului!           Toţi cei ce nu iubeau furtul, jaful şi aventura, toţi cei ce nu făceau parte din tabăra Ucigaşului se pribegeau peste munţi, la Bistriţa, iar pământenii stăteau îngenuncheaţi sub şuvoaiele           1 A crâşca – a scrâşni dn dinţi de mânie.           vremii, cu îndărătnicia pietrei şi spinului! Uliţele neguţătorilor din Suceava, din Baia, din laşi, din Bacău şi Roman erau de mult pustii; încât pasul străjerilor răsuna sinistru, ca-n cetăţile pe vecie adormite.           Şi oare se mai putea grăi despre hanuri şi despre popasul de seară al carelor cu mărfuri? Hanurile erau locuri doar ale crimei şi creştea iarba părăsirii sub umbra arborilor bătrâni, plantaţi pe vremea lui Dragoş voivod… Dacă un copac se prăvălea de trăsnet, de-a latul drumului, aşa rămânea, căci drumurile mari nu mai erau de trebuinţă nimănui; toţi cei ce aveau de mers de la un târg la altul sau de la un sat la altul, foloseau drumurile ascunse, prin lunci şi păduri, pe urmele căpriorilor şi zimbrilor.           O boală mai cumplită ca ciuma şi o cumpănă mai cumplită ca roirea înspăimântătoare a lăcustelor bântuia pământul Ţării Moldovei, o dată cu înscăunarea lui Petru Ucigaşul! Oamenii Ţării Moldovei, cu de toate erau deprinşi; şi cu răpirea ogorului; şi cu darea dijmelor; şi cu birurile la vremea crestării pe răboj; erau deprinşi şi cu năvala deasă şi succesivă de oşti; şi cu lucrul greu la cetăţi; şi cu paza lor; şi cu cositul fânului domnesc; şi cu căratul lui; erau deprinşi şi cu judecăţi nedrepte; însă oamenii Ţării Moldovei nu erau deprinşi cu plecarea capului cu bunăvoie şi nici de nevoie; căci zicala „capul plecat sabia nu-l taie” nu poporului aparţine, după cum o dovedesc luptele dinainte şi de mai târziu!           Oamenii Ţării Moldovei s-au cutremurat de ticăloşia Ucigaşului, când au aflat că vor avea de plătit tribut sultanilor! Una ca asta, Moldova n-o putea răbda, întâi pentru mândria şi neîncovoierea legendară, pe urmă pentru suma colosală care însemna gâtuire adevărată!           Vestea a cutremurat şi pământeni, şi neguţători, şi meşteşugari, şi deopotrivă s-au cutremurat boieraşii; căci Aron Petru deopotrivă avea să-i tundă! Fesul Turcului s-a arătat prima dată la Suceava atunci; şi tot atunci s-a instaurat şi temeneaua1, semn al căderii mândriei în pulberea odinioară generatoare numai de stejari.           1 Temenea – plecăciune, reverenţă.           Că Moldova nu putea suferi jignirea, s-a dovedit repede de tot! în numele scuturărn jugului, s-a ridicat un pământean simplu, cu nume neînfricat, îl chema sau i se spunea Leul; când a dat Leul strigare, cetele au înşfăcat uneltele şi parii! N-a fost răzmeriţa Leului numai spulberare de fulgi, sau vânturare de pleavă; ci s-au adăugat armelor simple de lemn şi armele de fier ale meseriaşilor, şi scuturile şi halebardele boieraşilor; şi când întâiul puhoi de foc a izbucnit pe zare, ochiul Ucigaşului s-a holbat de spaimă. Au ars atunci curţi de-ale privilegiaţilor, şi s-au dat focului catastifele dărilor; şi s-au legănat în crengi mulţi dintre stropşitorii sărmanilor! Petru Aron spumega, în timp ce răscoala Leului bântuia spre Pocuţia de la Suceava-n sus.           Ştafete sucevene au alergat la şleahticii Poloniei, vestindu-i că se apropie Leul; şi să ia măsuri, domnii şleahtici, căci pe unde trece coama de foc a Leului, pământenii fug de pe moşii şi se alătură furtunii de primenire!           Şleahticii au prins să ia măsuri, însă şi ei şi-au dat seama că nu se pot păzi cârdurile de iepuri… Focul a cuprins şi brazda Pocuţiei; şi a bântuit şi dincolo de ea, încât era vai şi amar de cei ce stăteau pe pernele moi!           Răzmeriţa Leului învederează două adevăruri: că puterea mulţimilor nu s-a lăsat supusă de bunăvoie umilinţei tributului; şi că şederea Ucigaşului la Moldova era mai scurtă ca şederea cioarei în par.           Dealtfel, după ce a repezit ştafeta la Poloni, Petru Aron a primit cuvenita dojana, repezită prin alte ştafete înapoi:           — Ce fel de stăpân era, că nu putea ţine în frâu mulţimile? Dacă ştiau domnii Poleci1 că e om de paie, nu-l sprijineau cu spadele, nici la uciderea lui Bogdan, nici la aburcarea în jilţul Muşatinilor!           Aşa să ştie Petru Aron; şi altădată să pună şaua mai zdravăn pe poporul Moldovei, cal binecunoscut ca nărăvaş!           Petru Aron a înghiţit în sec, repezind răspuns dulceag, că până la moarte va da domnilor suzerani2 poloni consilium et auxilium; şi că răzmeriţe nu se vor mai întâmpla…           1 Polec – polonez.           2 Suzeran – mare senior (în evul mediu) de care depindeau alţi seniori în urma relaţiilor de suzeranitate.           — Altfel te stropşim! au repezit suzeranii răspuns.           Destul că Leul a fost şi biruit şi prins; iar coama lui, care a trecut ca flacăra prin întunericul veacului, s-a alinat poate sub toporul gâdelui.           Însă Ucigaşul n-avea să aibă zilişoare bune, nici după aceea şi nici în vecii vecilor; căci tot mai des i se aducea ştire că nepotul său, Ştefan, trăieşte şi se află la Târgovişte…           Deseori, întunecatul vărsător de sânge rămânea cu îmbucătura în gât când iscoadele, trimise anume în cetatea ţepilor, îi spuneau la întoarcere că Ştefan a crescut mare, că e desăvârşit oştean; şi că ocrotitorul său, Vlad, îl ţine ca pe copilul său…           — Cu ce scop? întreba întunecosul, dar răspunsul aveau să i-l dea vremurile.           A aflat repede că pământeni şi boieraşi fug în Sud, la brazda Ţării Româneşti, şi se alcătuiesc în tabără!           A aflat că fugarii şi mustru fac, ca-n pregătirea furtunilor cu spada! Ştirile de acest soi erau tot mai dese; şi întunecosul se uita tot mai strâmb la aieşii săi; iar aieşii îi răspundeau mai linguşitor cu vorbe şi mai pompoase de închinăciune, parcă spre a-şi ascunde nişte planuri… Lăudau virtuţi inexistente în firea Ucigaşului şi pe care el însuşi ştia că nu le are! îi lăudau până şi calul; şi până şi câinele de vânătoare; ca spre a intra în graţiile cailor şi câinilor; într-un cuvânt, practicau faţă de omorâtorul fratelui ceea ce în toate vremurile se chema slugărnicie, care din veac sună hodorogit, ca un poloboc spart… îi sărutau mâna stropită de sânge frăţesc; dar nici întunecosul nu era prost; ştia bine că la o adică toţi îi întorc spatele, toţi fug la duşmanul său, jurându-i consilium et auxilium… Aşa că pâinea lui numai dulce nu era; iar despre somn, putea spune că era noapte numai de fulgere brăzdată.           Afla că deseori pământeni străini, de dincolo de brazda Sudului, urcă la satele Moldovei şi tăinuiesc cu supuşii săi! Ce tăinuiau, era limpede ca lumina: Ştefan, nepoţelul, îşi pregătea izbitura de întoarcere… Degeaba trimitea Petru Aron oşti repezi de pedeapsă şi de stricare a taberelor, căci mărul primejdiei se cocea necontenit; şi trebuia să-i pice drept în moalele capului!           Şapte ani trecuseră de la pribegirea feciorelului, şi acum, în primăvara lui 1457, după ce s-a alinat spulberul alb al iernii definitiv, şi pe când ogoarele se zbiceau, la brazda Sudului s-a zvârcolit alt spulber, ridicat de sub copitele cailor.           Înfruntarea dintre unchi şi nepot a fost pe cât de scurtă, pe atât de înspăimântătoare; malurile Şiretului la Doljeşti s-au încruntat; s-au spurcat cu sângele şi cu balele vânzătorilor; şi s-au sfinţit cu sângele eroilor lui Ştefan.           Lângă ajutorul de oaste dat de Vlad Ţepeş s-au aliniat repede pâlcurile ţării, pământenii şi boieraşii năpăstuiţi; şi aşa, cu acel număr de oameni şase mii, Ştefan a măsurat puterea unchiului.           l-a întins capcană, amăgindu-l când într-o parte a câmpului de luptă, când în alta, dar Ucigaşul scăpa ca prin urechile acului, înconjurat de cetele de credinţă. La urmă, văzând că puterea săbiilor scade, Ucigaşul a dat ceea ce de-atunci se cheamă „bir cu fugiţii”, apucând spre munţi, dar ca nălucile îl urmăreau armiile feciorelului! Şi-l urmărea toată Ţara Moldovei, câtă nu fugise la adăpost, ca pe-un ticălos ce era; şi numai cu puţini oameni a apucat spre miazănoapte, să plângă la porţile suzeranilor.           Aşa începea acea epocă nouă în istoria noastră, luminoasă şi plină de eroism; şi parcă şi firea îşi da partea ei cu toate florile primăverii!           Într-adevăr, fumegările pământului păreau uriaşe altare antice, sub seninul cerului ca lacrima, şi unghiurile de cocoare evoluau încet, năzuind către Suceava pe deasupra armiilor biruitoare. Bubuia arama clopotelor Moldovei, pe tot întinsul, şi la porţile satelor ieşeau pământeni cu pâine şi sare.           Ştefan era nespus de tânăr încă, dar înfăţişarea şi statura vădeau că trecuse prin aspră selecţie şi că se dovedise vrednic să poarte spada răspunderilor. Moldova ieşea la marginea drumurilor şi-i zâmbea, prin ochii fetelor, prin binecuvântarea mamelor şi prin lacrimile ochilor bătrâni.           Tot ce era viu în Moldova, spre Suceava mărşăluia, la soborul obştesc de elecţiune1, după cum vesteau pristavii2 feciorelului! O, de când nu se mai ţinuse acel sobor obştesc! De când? Tocmai de la anii de demult, una mie şi patru sute…           Ştefan a observat totul dintr-o ochire, şi nu şi-a putut stăpâni pe deplin sabia când a zărit boieri de-ai Ucigaşului amestecaţi în pâlcuri. S-a stăpânit, căci nu voia şi nu era bine să pună sânge la temelia domniei! Dac-ar fi fost numai privilegiaţii, s-ar fi putut socoti pierdut, ca iedul între haitele de lupi şi ca hulubul între ulii! Dar, dintr-o ochire, Ştefan a văzut cum se înghesuie mulţimile cele mari; plăieşi3 cu plete albe şi în îmbrăcăminte albă ca neaua iernii abia topite; flăcăi cu căciuli împodobite cu pană smulsă din vulturii vânători ai cerului; neguţătorii, meşteşugarii, boieraşii…           După ce feciorelul a întrebat spre numărul mare dacă-l vor sau nu să le fie Domn, glasurile au bubuit straşnic şi ca un vânt a trecut peste Câmpta Direptăţii. Bubuiau la crenelurile cetăţii săcăluşurile4 şi bombardele5; iar în vale, cântau clopotele Mitropoliei, pe şapte glasuri, înfloriseră mălinii şi liliecii; şi toată firea înverzise şi înfrunzise. Cerul părea un blid de cristal, încă umed de ploile abia contenite ale desprimăvărării. Pe sub blidul gigantic şi translucid vâsleau berzele şi unghiurile cocoarelor.           Aşa arăta ziua aceea de Florii 1457; iar feciorelul, după ce a lăsat numărul mare să petreacă în preajma zidurilor, a intrat în cetate şi a sărutat drept în frunte bourul de pe pânza moale a flamurei Moldovei. A şi lăcrămat; dar şi-a şters ochii repede; şi s-a întors zâmbind spre cei ce-l urmau aşteptând pedepse sau miluiri, după vrednicia şi purtarea fiecăruia între valurile evenimentelor vremii.           l-a văzut pe unii boieri mari tremurând, pe alţii plângând de bucurie: dar i-a privit pe toţi deopotrivă de binevoitor, încât pentru toţi firea lui şi gândurile şi planurile lui erau o taină. Mulţi îl vor socoti scăzut în virtuţi şi nedestoinic, însă Ştefan ştia bine că ceasul cerea tăcere; cerea să-i lase pe alţii să vorbească.           1 Elecţiune – alegere.           2 Pristav – crainic.           3 Plăieş – grănicer, străjer.           4 Săcăluş – tun mic, primitiv, cu tragere directă.           5 Bombardă – maşină de război cu care, în evul mediu, se aruncau bolovani sau alte proiectile grele asupra fortificaţiilor.           Veneau boieri mari şi îngenuncheata-pe rând; şi-i sărutau poala veşmântului, jurându-i credinţă; iar Ştefan îi întărea în stările lor vechi, făgăduindu-le ocrotire şi pavăză, ca suprem suzeran al lor. Ştia bine că întăreşte în putere mulţi farisei1, părtaşi cu ucigaşii tătâne-su; dar ceasul începutului cerea cumpăt, căci altfel nu putea înfăptui marea şi înţeleaptă organizare.           Era asemeni înţeleptului pescar, care prinde în pânza slobozită în adânc şi broaşte, şi coromâsle2, şi pietre, dar şi peşti de cei buni; şi când va trage pânza la mal, va săvârşi în amestec actul selecţiei.           Până atunci, pân' la tragerea pânzei afară, era vreme înainte!           După ce a întărit privilegii, a poftit să vadă şi alte secţiuni ale piramidei, nu numai vârful! Deci, a dat poftire boieraşilor, primind şi de la ei cuvinte de jurământ; şi când au venit starostii3 neguţătorilor, bărboşi şi cu documente de la Alexandru, a schimbat cu ei cuvinte de prietenie; şi despre starea negoţului; şi despre preţul lucrurilor; încât la aşa pricepere, starostii s-au mirat întorcându-şi bărbile unii spre alţii… Iar Ştefan zâmbea, perindându-i-se prin faţă amintiri şi ani de la academia liberă târgovişteană…           Tare au binevoit a se mira toţi cei de faţă, când şi starostii meseriaşilor au primit poftire! Se întrebau: de unde şi cum de se pricepe acest feciorel la unelte, ca şi când ar fi fost semănător de mei? A şi oftat feciorelul, arătându-le că plugurile Moldovei sunt simple şi înapoiate, faţă de plugurile Ţării Româneşti, importate de la Braşov! Şi pământurile Moldovei erau în urmă, căci anii tulburi lăsaseră pădurile să năvălească! Ţara va avea nevoie de pluguri europene, cu brăzdare puternice, să pătrundă ţelina până-n măduvă, să zvârlă la cer spic cât vrabia!           Meseriaşii au zâmbit, şi-şi frecau mâinile, de bucurie, dându-şi seama că vor avea de lucru, că vor putea să mlădieze în voie fierul şi arama.           Erau de faţă şi croitori; şi ciubotari; şi armurieri; şi fauri de clopote; toţi se bucurau deschis în faţa acestui fecior care încă nu-şi schimbase veşmintele de drum şi sta sprijinit în arbaletă…           1 Fariseu – ipocrit, făţarnic.           2 Coromâslă – cobiliţă.           3 Staroste – conducător, şef, fruntaş., în mare cinste i-a ţinut câteva clipe pe meşterii făurari de bani, care i se tânguiau că de-atâta timp tiparele lor cu bour nu mai simţiseră arsura metalului topit.           Şi aşa, rând pe rând, unul câte unul sau în cete, părăseau încăperea, şi-l părăseau pe voivod tot sprijinit în arbaletă, deşi se însera, afară şi în cetate.           S-a purces apoi la alegerea Sfatului Moldovei. Şi a fost ales în Sfat mitropolitul Teoctist; şi Duma; şi Stanciul; şi Vlaicul; şi Toma Chindie; şi Petre Ponici; şi Albul; şi Pitic; şi Isaiia Neamţul; şi Hodcu; şi Buhtea; şi Juga; şi Paşcu; şi Sbira; şi Toader; fiecare cu rostul său.           Apoi, dând slobod Sfatului, I-a oprit numai pe Manoil-logofăt, împreună grăind despre starea cancelariilor şi caligrafilor. Se aflau scriitori pricepuţi de slavonie? Dar în latinie se pricepea vreunul? Căci trebuiau întemeiate legături cu ţările vecine şi cu Europa, cu regi şi crai, cu neguţători şi cu tot felul de învăţaţi!           Râdea inima lui Manoil, ascultându-l pe acest preaînţelept tânăr… Tânăr era şi el, încât grăiau de la o inimă tânără la alta; în timp ce ferestruicile se întunecau şi umbrele se ghemuiau în colţurile încăperii; parcă înviau sau coborau din zugrăveli şi picturi umbrele voivozilor şi domniţelor.           Dar Ştefan avea griji grele care cereau dezlegări repezi! Care era starea oştirii Moldovei, pavăza faptelor şi viitorului?           Bucuria ceasului era deplin justificată, căci o dată cu stropşirea întunecosului la Doljeşti, Ţara Moldovei va lepăda jugul tributului apăsător aproape pentru toţi deopotrivă; şi mai ales ţărănimea se va îndrepta din vremelnica încovoiere, cum se îndreaptă ramurile codrului după ce vântul primăverii scutură zăpada. Au răsuflat toţi oamenii, truditori fie cu plugul, fie cu acul, fie cu ciocanul, fie cu gândirea; şi toţi visau ani lungi de pace.           Când au văzut că Domnul înconjoară cu ziduri noi cetatea Sucevii; şi săpătorii sapă şanţ mai adânc; şi că a chemat alţi meşteri să aducă apă în cetate prin conductele de olane tocmai de la lazul Ipoteştilor – s-a crezut că tânărul domnişor vrea să se pună pe trai, să-şi scoată pârleala anilor de pribegie.           O, înşelătoarelor aparenţe! Toţi privitorii vremii au trebuit să înţeleagă numaidecât tâlcul primenirilor şi să audă înainte în timp armele zăngănind!           Înainte de a trece la marile isprăvi gospodăreşti, tânărul Domn a purces la întocmirea oştilor, şi pe Câmpia Direptăţii şi între ziduri muştrul aspru nu mai avea alin!           Odinioară, în anii de linişte relativă, Moldova putea ridica la semnul focului abia câteva mii de oameni, mulţimea cea mare a pământenilor fiind rar întrebuinţată pe câmpiile isprăvilor, însă, înainte de a purcede la selecţia virtuţilor, Ştefan a hotărât, sfătuindu-se cu aieşii săi, împărţirea gospodărească a Ţării Moldovei; şi au împărţit Ţara Moldovei în ţinuturi, după cum mărturisesc amintirile rămase: Suceava, ţinând de cetatea Sucevii şi de pârcălabul1 ei; ţinutul Neamţului, ţinând de cetatea şi pârcălabul ei; ţinutul Romanului, ţinând de cetatea şi pârcălabul ei; ţinutul Câmpulungului; ţinutul Herţei; ţinutul Hârlăului; ţinutul Cârligătura, toate cu pârcălabii lor, ţinutul Hotinului, cu pârcălabul său; ţinutul Bălţilor, cu pârcălabul său; ţinutul Orheiului, cu pârcălabul său; ţinutul Soroca, cu pârcălabul său; ţinutul Tighinei sau Benderului, cel mai mare ţinut dintre Prut şi Nistru.           Şi a hotărât Domnul Ştefan Voivod şi alte ţinuturi, întărind peste ele pârcălabi.           După ce s-au hotărât ţinuturile şi după ce pârcălabii au bătut deasupra porţilor de cetăţi peceţi cu bour, s-a purces la sus-amintita selecţie a vrednicilor. Aşa au fost aieşi curtenii, dintre fiii boieraşilor: şi ei fiind împărţiţi în viteji, oamenii cei mai de credinţă; şi voinici, paznici ai cetăţilor. Privilegiaţilor li s-a hotărât să nu uite că sunt datori să vină cu cetele de prin sate, dacă, ferească cerul, furtunile vor începe! Cea mai tare putere de sprijin rămânea însă tot ţara, cu numărul!           Grijă deosebită au avut Domnul şi pârcălabii săi, la întocmirea călărimilor. Astfel, călărimea uşoară, înarmată cu arc, lance, spadă şi scut, trebuia să aibă mişcări iuţi ca ale vântului, şi la cercetare, şi la harţ2; iar la urmărirea vrăjmaşului trebuia să aibă sprinteneală şi rânduială! Călărimea grea, alcătuită din feciori de boieraşi şi din viteji, era înarmată cu arbalete, cu spade, suliţe şi scuturi şi era îmbrăcată în za.           1 Pârcălab – titlu dat în Moldova, în evul mediu, persoanelor care conduceau un judeţ, un ţinut, o cetate.           2 Harţ (harţă) – încăierare, neînţelegere.           Uneltele breslaşilor1 din târgurile Moldovei au stat din mişcare, când s-a văzut că noul şi tânărul voivod aduce artilerie, şi nu puţini breslaşi şi neguţători au simţit fiori reci la inimă, când au fost poftiţi să-şi trimită feciorii să deprindă lupta de apărare a zidurilor, şi să deprindă de la vrednicii şi pietroşii hauptmani nemţi taina cea nouă şi înfricoşată a mânuirii tunurilor.           S-a trecut îndată la împărţirea pe „sectoare” a zidurilor şi turnurilor, fiecare om şi breaslă să ştie unde să sară dacă va fi să sune cornul cel rău vestitor. Toţi, deopotrivă, oricine ar fi fost, erau sculaţi în zori, încă pe inima goală, la mustru; şi aşa, înainte de a-şi deschide atelierele sau casele de negoţ, pârgarii2 Moldovei se supuneau mişcărilor înviorătoare.           În genere, meseriaşul stă ghemuit pe scaunul său, iar neguţătorul stă din veac în umbra încăperilor de negoţ; şi o dată cu scoaterea lor să respire fără voie aer curat, s-au trezit şi murmure, şi se întâmplau încontrări prin sladniţele3 sau berăriile târgurilor, unde meseriaşii şi neguţătorii intrau să bea bere rece, după ce li se scotea untul la mustru, însă cârtirile erau de scurtă durată, căci încet-încet toţi îşi dădeau seama că Ştefan vrea parcă să-i oblige să fie toţi tineri ca el, încorporând vigoare din mişcare, aer şi lumină.           Se putea vedea în târg la Suceava armeni oacheşi şi pântecoşi, de mult iertaţi de toate vânturile zburdăciunii tinereţii, dar înşfăcând dimineaţa armele de mustru, arcuri şi arbalete, spade şi scuturi, şi alergând la ziduri, fiecare la locul său, închipuind lupte de apărare… E drept că fetele şi soaţele lor râdeau de ei când îi vedeau împiedicându-se în lănci, dar timpul avea să dovedească bunătatea şi înţelepciunea rostului pregătirii. Ba, ceva din rost şi bunătate simţiseră încă de la început, când n-au mai fost nevoiţi să se scotocească în pungi să-şi dea partea de bir pentru tribut.           Această bunătate a viitorului o simţea toată Ţara Moldovei, dar în acelaşi timp îşi da seama că trebuie să se pregătească bine şi necontenit de răfuială! Aşa se lămureşte bucuria şi acceptarea cu largă inimă a tuturor măsurilor domneşti, vestite prin pristavi.           1 Breslaş – meseriaş, membru al unei bresle.           2 Pârgar – membru în sfatul administraţiei al unui oraş sau al unui târg în Moldova feudală.           3 Sladniţă – pivniţă unde se usucă sladul (malţul).           În ce priveşte muştrul pământeniloc, e destul să ne aducem aminte că toată viaţa lor era mustru, începând cu mânuirea coaselor şi sfârşind cu vânătoarea de fiare când se luau la trântă cu ursul! Tot pământeanul îşi_avea deasupra patului, în cui, armele sale, arcul şi cucura1! în ce priveşte lăncile, în vreme de pace, moldovencele scotoceau cu ele tăciunii din vatră, întindeau pe ele rufe la uscat, însă, când venea vestea sculării la arme, lăncile moldoveneşti deveneau unelte înfricoşătoare. Arcul şi arbaleta, praştia şi lancea, măciuca şi toporul, sabia şi coasa -- iată armele vremii, dominate de trăsnetele tunurilor. Cămăşile de zale ale călărimilor, coifurile, halebardele, toate trebuiau să fie din vreme pregătite, pentru un ceas încă de nimeni ştiut.          
După aceste statorniciri, Ştefan a poftit în poruncă pârcălabii şi le-a cuvântat numaidecât să purceadă la repararea şi întărirea cetăţilor, în primul rând cele de la intrările în Moldova, unde în curând se vor reîntocmi vămile stricate de furtuni şi pe unde vor începe să dea carele neguţătorilor buluc!             Bătrânii şi păţiţii pârcălabi l-au privit şi au zâmbit cu drag feciorelului pornit pe treabă. La rândul său, Ştefan le-a zâmbit deschis, ca într-o înţelegere tacită, că adică pe înţelepţii şi vitejii pârcălabi îi ţine la inima sa în primul rând, şi se bizuie pe nestrămutata lor credinţă. Şi deci, îndată ce s-au întors la pârcălabii, toţi au purces la îndeplinirea înţeleptelor şi marilor porunci.             Au strigat adunarea satelor, la posadă! Şi s-au strâns pământenii; şi unii cărau piatră din munte; alţii pietriş din vadul râurilor; zidarii cârpeau spărturile; săpătorii curăţau şanţurile de gunoaie şi buruiene; alţii aduceau care cu pari ascuţiţi la ambele capete şi-i băteau în adâncul şanţurilor, jur-împrejurul zidurilor, pentru ca şi aşa, la nevoie, şanţurile să fie de netrecut, ci cu pieptul în pari să pice, şi năvălitorii şi caii lor!             Cum se istovea lucrul de cârpire a zidurilor, crenelurilor şi turnurilor, se rânduiau străjile, fiecare sat şi om din sat venind la vreme şi la rând să ia lancea şi să urce la crenel, să scruteze tuspatru zările, gata oricând să ridice cornul de rea vestire.             În timp ce străjile stăteau la crenel, pârcălabii nu erau puşi pe şedere, şi aproape că nu aveau când îşi muia mustăţile şi nici când îşi răsfrânge cuşma cu bold în limpezimea vinului de Cotnar… De mult nu mai băteau ciocanele în atelierele             1 Cucură – tolbă de săgeţi.             cetăţilor! Pieriseră armurierii vechi şi ruginiseră uneltele războiului. Halebarde, şi securi, şi buzdugane se vedeau prin colţurile atelierelor, neridicate de cine ştie când… iată însă că şi aici trebuia să se facă regulă, şi în acest scop meşterii armurieri aveau căutare ca buruiana de leac… Buni erau şi robii ţigani, şi pricepuţi erau, însă veacul nou al lui Ştefan cel Mare îi depăşise, şi stăteau la o parte, cu ucenicii, privind cu oarecare pizmă, dar cu mirare deplină spre meşterii cei noi, aduşi de la Braşov şi Liov, o dată cu noile şi cumplitele arme cu explozie.             Artileria era arma veacului nou, şi Domnul o socotea drept armă a sa, şi numai la îndemâna sa, încât mereu chema pârcălabii să-şi dea seama asupra tunurilor. Când pârcălabii au urcat tunurile în turnuri, şi au slobozit primele ghiulele asupra unui vrăjmaş deocamdată imaginar, s-au speriat straşnic, şi străjile, şi pârgarii, şi satele din preajmă, şi s-a înţeles atunci că puterea nouă înseamnă amurgul cetăţilor, însemna totodată şi căsăpirea vrăjmaşului de la distanţă, şi începutul de amurgire a metodelor de luptă vechi, când oamenii se bizuiau pe forţa trupească! Vor amurgi încet-încet celebrele turniruri, şi îngrozitoarele lupte corp la corp, cu ruperi cu dinţii şi sugrumări…             Dar noutatea asta pătrundea în Moldova o dată cu tot alaiul de noutăţi şi scorniri din Europa întreagă şi din adâncul fabulos al Orientului.             Drumul noutăţilor l-a deschis marile tratate de comerţ şi genialului strateg şi gospodar Ştefan cel Mare îi datorează istoria noastră smulgerea din pâclele izolării.             Până-n vecii-vecilor, fiinţa omenească va tresări la apariţia noutăţilor şi le va râvni ca pe nişte primeniri trupeşti şi morale. Tresărirea asta învederează tinereţe şi sete de viaţă nestinsă. Totdeauna, viitorul a fost al celor ce s-au aprins în faţa noutăţilor şi le-au îmbrăţişat, dându-le intrare în inima lor şi-n viaţa practică! Restul, cei nepăsători, izolaţii şi încremeniţii, au fost totdeauna consideraţi, pe drept cuvânt, trepte putrede şi colbăite.             Moldova parului afumat la capăt, Moldova îmblăciului1 şi grapei de spini avea să fie copieşită ca de lumina soarelui de tot ce frământa marea acelui timp!             Să nu se creadă că nu ajungeau la Ţara Moldovei ştiri tocmai din brazda de miazăzi a continentului, tocmai din Englitera, Burgundia, Spania şi Portugalia! De mult, încă din veacul anterior, oamenii tineri ai Spaniei şi Portugaliei se avântau în largul necunoscutului mărilor, scriind pe flamurile de la catarguri: Navigare necesse est, vivere non est necesse adică să navigam, căci altfel viaţa nu are rost! Brăzdarele navelor depăşiseră limitele geografiei de până atunci, răsturnaseră concepţiile unor oameni ai Antichităţii, care susţineau că lumea a fost creată în şase sau şapte zile… An de an apăreau insule noi, peninsule, colţuri de continente, oameni de alte culori şi cu alte obiceiuri, şi odată cu aceste noutăţi apăreau alte plante şi animale, în conştiinţa omenirii se deschidea un ochi nou şi mirat nespus, se lărgea în conştiinţa omenirii noţiunea depărtării şi se făcea mai multă şi tot mai multă lumină, cu cât brăzdarele flotelor despicau apele mai depărtate. Se ajunsese de mult la ploile Ecuatorului şi oamenii din Spania şi Portugalia gustau mirodeniile picante, şi aduseseră de mult mare parte din tot ce până atunci nu existase.             Fenomenul a fost determinat de pricini multiple. Turcii gâtuiseră căile de comerţ răsăritene, şi marii neguţători dibuiau alte drumuri, de ocolire, spre a ajunge la averile fabuloase din Răsăritul îndepărtat. Dacă la începutul drumurilor pe mări, spre necunoscut, armatorii prindeau echipajele cu forţa spre a le trimite în larg, acum cheiurile porturilor portugheze şi spaniole erau tixite de mii de oameni gata de aventură, făcându-şi loc cu spada până la punţile corăbiilor…             Nu s-ar putea spune că Moldova fusese străină de navigaţie, căci navele ei cu bour ieşiseră de mult pe Marea Neagră şi ajunseseră şi-n Mediterană, însă lucrul se părăsise, şi Ştefan cel Mare trebuia şi avea să-l reînceapă, şi ca un reflux al marii frământări maritime contemporane. Dar şi acest lucru avea să fie determinat de rânduiala în tratatele şi căile de comerţ.             1 Imblăciu – unealtă agricolă rudimentară cu care se loveau spicele pentru a li se scoate bobul.             Şi astfel, gospodarul cel încă atât de tânăr, abia la un an încheiat după urcarea în jilţ, a chemat în sobor1 Sfatul Ţării Moldovei, ca ţintă de dezbatere având starea drumurilor comerciale. S-au rânduit, deci, după rang şi stare, şi poftit-a Ştefan să i se dea seamă! Lucruri de bucurie n-a aflat. E drept că pârcălabii tocmiseră bine cetăţile, însă drumurile erau ca şi inexistente, potopite de troscot şi sparte pe zăpoare2. Se prăbuşiseră de-a latul lor arborii bătrâni şi nimeni nu-i ridicase. Aşa se tânguiau cei ce dădeau seamă şi Ştefan s-a încruntat, arătând că nu-i plac bocetele! Trebuiesc fapte bune şi de îndată îndeplinite! Să se ia măsuri repezi, ca fiecare ţinut pe unde trec vechile drumuri să cheme pământenii la treabă! Să desfunde şanţurile, să aducă pietriş din vaduri, să întărească drumurile! Iar din distanţă în distanţă să se dărâme hanurile aflate în ruină, să se dureze altele! Să se planteze arbori, dar mai ales pomi roditori, pe amândouă părţile drumurilor, pentru umbră şi frumuseţe, şi pădurici, spre a le ocroti de viscole… Să se statornicească deîndată paza drumurilor, să ştie tâlharii că în ţara lui Ştefan Vodă nu le merge! Poştele să aibă totdeauna cai de schimb, deosebit de iuţi şi buni, atât pentru călători în trecere cât şi pentru nevoile ţării! Şi nu cumva să-l ispitească pe careva ochiul şarpelui, să împiedice intrarea în ţară a străinilor care au îndreptarea de trecere, salv-conductul semnat cu pecetea măriei sale… Şi dacă va fi prins vreun slujbaş, oricine ar fi el, că ia de la neguţătorul străin cât de cât peste taxa şi vama poruncită, va cunoaşte tăierea mâinii şi chiar a capului, căci Ţara Moldovei nu are nevoie să i se scoată coadă în lume!             S-au foit în jilţuri boierii Sfatului înţelegând încă o dată că nu-i de glumă cu domnişorul… Dar l-au privit cu dragoste pârcălabii, şi, înainte de a se întoarce pe la cetăţi, i s-au plecat şi l-au încredinţat, nu de răsuflatul consilium et auxilium, ci de toată dragostea inimilor lor!             Şi, deci, iar s-a dat sfoară în ţară, şi s-a văzut ceea ce de mult nu se mai văzuse: drumul cel mare din brazda Polonului cobora prin Cernăuţi şi Şiret şi ajungea la poarta Sucevei; şi de-acolo se despărţea în două, unul apucând prin Hârlău şi Târgul Frumos, spre laşi, spre Lăpuşna şi Nistru, iar al doilea curgea             1 Sobor – adunare.             2 Zăpor – îngrămădire de sloiuri de gheaţă, formate primăvara, pe râuri, în locuri mai înguste, datorită căreia se produc creşteri de apă şi inundaţii.             spre Roman, Bacău şi Adjud, şi după ce trecea prin Târgul Putnei, Râmnicul Sărat şi Buzău, curgea mai departe prin Ţara Românească, prin cetatea Dâmboviţei, spre Dunăre şi Dârstor; şi străbătând Dobrogea ajungea la turnurile sclipitoare ale Bizanţului… Iar drumul ajuns de la Suceava la laşi, în două se despărţea acolo, unul mergând spre răsărit, după cum s-a mai spus, al doilea apuca spre sud, prin Vaslui, Bârlad şi Tecuci, şi trecând fluviul Dunării, ajungea la Isaccea şi Babadag, întâlnind lacurile şi Marea… Toate drumurile acestea vechi erau pe cursurile râurilor.             Putem spune, cu mâna pe inimă, că hârleţele Moldovei acopereau înapoierea veacurilor anterioare.             Este poate nefolositor să întărim şi noi prin cuvântul nostru tâlcul acelor fapte! Ilieş-logofăt a scris în ziua de 13 martie 1458, în Suceava, întâiul mare document trimis Braşovenilor, şi suna aşa glasul voivodului dictând:             . Am dat această carte a noastră prietenilor noştri, tuturor Braşovenilor, şi tuturor neguţătorilor, şi întregii ţări a Bârsei, tuturor oamenilor şi tuturor neguţătorilor… ca să aibă de la noi acelaşi aşezământ şi acelaşi drept, pe care l-au avut de la uncheşul nostru, voivodul Alexandru…             Hotăra cartea domnească toate aşezămintele, astfel: toţi să vină la Moldova cu încredere şi voie bună; să nu plătească decât 4 groşi1 de povară, ca odinioară. Şi liberi să fie neguţătorii să umble cu marfa lor prin toată Ţara Moldovei; prin cetăţi, târguri şi iarmaroace; pânza s-o vândă cu cotul, iar postavurile cu bucata. Vama cea mare o vor plăti numai la cetatea Sucevii, şi numai acolo, chiar dacă „ar merge dincolo de Mare…” Şi la întoarcere spre Braşov, aşijderea, vor plăti vamă numai la Suceava, şi volnici2 sunt neguţătorii să cumpere boi şi vaci, şi orice le va fi pe plac şi la îndemână…             Se părea că simţul de bun gospodar îl va copieşi, nelăsând celelalte virtuţi dezvoltării, dar de mirare erau puterile creatoare ale acestui om! îşi amintea de mărturisirile tătâne-su, despre organizarea Moldovei, şi parcă ceasul acela de demult             1 Groş – monedă străină de argint care circula în Moldova.             2 Volnici – liber.             Învia dintre frunzele căzute o dată cu amurgul care pusese pojar pe turnuri! Şi parcă auzea ca azi mugetul zimbrului!             Abia aştepta să sfârşească lucrul închegărilor, ca apoi să se gândească şi la sine! Deocamdată, trebuia să se poată spune, cu toată gura, că fiecare era la locul său, privilegiaţii la locul lor, robii la locul lor! Dar lucrul acesta avea complicaţii multiple, căci îndată ce mulţumea birnicii, mârâiau privilegiaţii; mai ales ei, pântece nesătule pururi…             Unii mai căutau cu ochii spre Pocuţia, la castelul unuia Buciaţchi, unde sta Petru Aron Ucigaşul, şi în taină îl doreau şi-l aşteptau… De câte ori îşi aducea aminte că are cu Petru Aron o răfuială, Ştefan se întuneca, dar amâna mereu clipa!             Se îndeletnicea acum cu durarea corăbiilor de negoţ şi cu muştrul oştilor în acelaşi timp, şi deseori se trezea privind lung şi zâmbind spre câte-o fată bălaie, căci era în plină amiază a tinereţii, şi paşii lui sunau nu ştiu cum, parcă a pustiu, prin încăperile de piatră. Ştefan se înfrângea, amânând şi clipa nunţii cu vreo domniţă, până-şi va spăla sufletul, pedepsindu-l pe ucigaşul tătâne-su! De fapt, firea lui dreaptă îi da ghes să lase la o parte răfuielile lui şi să pună mereu numai binele Moldovei înainte! Deci, întrucât tratatul de comerţ cu liovenii privea progresul ţării, trebuia să-l încheie neîntârziat, totuşi sta şi se gândea… Oare n-ar fi bine să se repeadă întâi spre Pocuţia ca fulgerul, să afle riga Cazimir şi şleahticii domniei sale că nu om de paie conduce Ţara Moldovei? Se putea folosi chiar clipa de faţă, căci greimea oştilor Poloniei se aflau tocmai pe Baltica, dând război Teutonilor; aşa încât, la ceasul acela nici ostile, nici riga nu erau acasă! De altfel, repezindu-se spre Pocuţia, atingea două ţinte dintr-o dată; întâi îi învăţa minte pe cei ce-l ţin la ei pe ucigaş, şi în al doilea rând, marşul fulgerător ar fi fost primul şi cel mai nimerit moment al călirii oştilor!             Deci, după ce a cumpănit bine cu pârcălabii săi cei mai de taină, a poruncit să se dea strigarea la arme, într-o noapte, pe nepregătite; şi dintr-o dată, arama clopotelor a prins a cânta chemarea; şi după ce căpeteniile şi-au zvârlit apă rece între ochi, să se dezmeticească, au sărit la arme, şi a sărit la arme călărimea uşoară…             Ştefan a auzit glasuri de porunci date, prea tare, şi arme zăngănind prea tare, şi nu i-a plăcut, ci a coborât în curţi şi a dojenit căpeteniile, amintindu-le că nu la Vavilon se află!             — Să fie tăcere! Totul să se petreacă în tăcere, căci strigă şi răcnesc numai cei ce-şi pierd firea!             După aspra lecţie asupra cumpătului, a ascultat o clipă cum sună arama în văzduhul nopţii, şi a sărit pe cal, dând semn din sabie spre Cameniţa… Galopa în fruntea călărimilor uşoare, şi, cu toate că fulguia şi vântul ascuţit tăia răsufletele, galopa înainte, şi din negură parcă-l privea ochiul holbat al Ucigaşului.             Au ajuns la dealuri grele, la ape repezi; a înfrânt şovăiala oamenilor, stând totdeauna în frunte, ca exemplu, iar când ajungeau la ape mari, îngheţate pe margini, marşul fulgerător continua… Să-l ferească cerul pe cel ce murmura sau şovăia! Vedea privilegiaţi bătrâni, care de mult nu mai simţiseră rosătura spinării cailor între buci, îi vedea strâmbându-se de usturime, dar nimeni nu putea descăleca, pentru nimic, pân' la popasul ce-l va hotărî Domnul… Şi popasul trebuia să fie abia după asaltul Cameniţei!             Cu dragoste se uitau la Ştefan oamenii tineri din călărimea uşoară, căci în sfârşit îi scosese la treabă după atâta şedere între ziduri… Dacă unii flămânzeau ori le era sete, nu găseau cuvânt bun din partea lui Ştefan, dacă erau văzuţi molfăind ori bând! Grija unică a tuturor trebuia să fie grija de cai, căci ei nu ştiu cere nici apă, nici mâncare! Deci, au descălecat de câteva ori, sub streaşină de codru ori la vaduri, şi stăteau oştenii şi se hodineau doar cât ronţăiau caii! Porunca de înaintare o primeau pe neaşteptate, şi vai de cel ce dormea, căci părăsit rămânea dormind! Galopau prin sate adormite, şi nimeni nu da glas, ci treceau îq tăcere şi-n tropote.             Asaltul asupra Cameniţei a fost într-adevăr ca fulgerul, însă Petru Aron n-a putut fi luat de grumaz!             Ştefan a întors calul spre sud.             Amândouă ţintele şi le ajunsese: băgase spaimă în domnii Lehiei şi muştrul oştilor continua, unele pâlcuri simulând apropierea vrăjmaşului. Cercetarea, harţul şi atacul se săvârşeau din poştă în poştă, şi voivodul da cuvinte de laudă celor vrednici şi vorbe grele celor nu destul de iuţi… Când se apropia destul de vrăjmaşul imaginar, cavaleria uşoară se pedestrea, şi începea lucrul cu armele! Şi venea îndată cavaleria grea, şi ataca vrăjmaşul imaginar în flancuri, şi aşa, de la un timp, Ştefan surâdea tot mai mulţumit…             Şi iar a cântat arama la Suceava vestind întoarcerea călărimilor.             Atacul asupra Cameniţei a zguduit adânc inima domnului rigă Cazimir, încă în cortul de pe Baltica unde se afla! înţelegând că la Ţara Moldovei a apus vremea domnilor de paie, a trimis lui Ştefan cel Mare cuvânt, să fie prieteni! Să primească Ştefan suzeranitatea domnului rigă, şi aşa Petru Aron va fi fugărit din hotarele domnului rigă, să se ducă să roadă pită amară unde pofteşte!             Ştefan cel Mare a surâs vag. Toate erau bune, însă când cugeta că va trebui să îngenuncheze în faţa suzeranului, simţea cum îi bate inima la grumaz! înţelegea, pentru binele Moldovei şi după obiceiul veacului, să devină vasalul domnului rigă, dar amar va fi ceasul dacă va trebui să-şi plece genunchiul şi grumazul! Aşa încât, a băut cel dintâi strop amar şi l-a înghiţit greu. A trimis răspuns că primeşte şi vorbele de pace, şi suzeranitatea, însă vremurile nu-l lasă încă să vină să îngenuncheze! Să facă bine domnul rigă să-l păsuiască!             Petru Aron a părăsit Polonia, dar tot în coasta Moldovei s-a dus, în Ţara Românească a Transilvaniei, în castelul domnului Sebastian! A aflat Ştefan şi de asta; şi s-a stăpânit, ştiind că ceasul stropşirii vine de bună seamă!             Până una-alta, avea de îndeplinit etapa a doua a marilor lui fapte de gospodar – tratatul de comerţ cu ţara Lehiei; acest lucru l-a învăluit total, socotind că încheierea târgurilor între ţări e mai bună decât amestecul cumplit al săbiilor!             Căci Ştefan cel Mare nu era un războinic vărsător de sânge nevinovat, ci apărător al ţării sale; şi războaie de cotropire n-a pornit! Dacă a atacat primul, a atacat pentru a o lua înainte vremurilor! Iar dacă n-ar fi fost Ştefan cel Mare nevoit să arunce valorile umane şi materiale în zăpoarele cele înfricoşate, secolul său, prin lumina culturii şi abundenţei, nu şi-ar fi aflat seamăn în istorie!             În 1460, iulie 3, scrie către neguţătorii din Lemberg, prin mâna lui Ştefan-logofăt, că să poftească cu mărfuri şi vor da vamă puţină şi cinstită, căci burgării din Liov „ne-au rugat să uşurăm vămile”. Vor da Liovenii, la descărcarea mărfurilor la Suceava: pentru postav 3 groşi de grivnă; pentru pânza nemţească, lituană şi catifea; pentru postav; pentru nădragi, pentru stofe de lână, ce se cheamă „hars”; pentru cuţite, coase şi seceri; pentru talere de plumb, cuţite de plumb, brâie ferecate cu plumb; pentru tăvi; pentru şofrane, pentru şepci; pentru fiare de plug; pentru săbii şi paloşe; – pentru toate, vor plăti 3 groşi de grivnă, la vama din Şiret… Iar când vor cumpăra din Suceava mărfuri de peste mare; mătase turcească ce se cheamă „camhă”; tămâie; vin elinesc; scorţişoară şi piper; vor plăti 3 groşi de grivnă. Şi aşa, s-a rânduit vama pentru fiecare lucru în parte, cu locurile unde trebuiau plătite, la aducere şi întoarcere.             Şi au prins a da buluc neguţătorii, şi cei din Braşov aduceau mărfuri în samare, pe cai uşurei de munte, urmând drumul prin Prejmer – Târgul Secuiesc – Târgul Trotuşului -Adjud – Bacău – Roman – Suceava… Iar carele Liovenilor, acoperite cu mari coviltire, au prins şi ele a coborî către Suceava şi spre alte cetăţi şi târguri ale Moldovei. Se scurgeau mărfurile Europei spre Orient, şi Moldova era aria unde se întâlnea mătasea tocmai din China, cu postavul din Germania.             O grijă mare a avut Ştefan în privinţa cumpărării argintului, căci avea nevoie de el pentru ferecăturile icoanelor şi pentru orice alte lucrări de preţ.             A îngăduit liovenilor să aibă casa lor în Suceava, unde să se rânduiască socotelile.             Drumurile Moldovei şi-au stârnit pulberea sub picioarele vitelor şi sub roţi; iar în târguri le. readuse la viaţă, ca prin farmec, se auzeau graiuri felurite şi se vedea îmbrăcăminte felurită, din multe părţi ale Europei şi Orientului.             În sfârşit, Moldova se punea în rând cu civilizaţia timpului!             Şi adus-a Ştefan Vodă meşteri bănari, să topească metale şi să bată bani buni, cu bour pe-o parte şi cu înfăţişarea sa pe alta! Şi bănăria se afla chiar între zidurile cetăţii, în preajma ochiului neadormit al Domnului.             Hotărât, la Ţara Moldovei viaţa vremurilor de odinioară amurgea fără putinţă de întoarcere! Cei bătrâni şi cu un picior în groapă oftau după anii de demult, când Câmpuiungul şi Şiretul erau nişte sătişoare, înconjurate de plopi bătrâni tocmai de pe vremea trecerii celei repezi a Cumanilor, şi pe când vitele din satul Sfântul Ilie păşteau iarbă pe ulicioarele din Suceava… Pe-atunci cu totul altfel era, toate păreau pentru bătrâni calde ca amintirile. Pe-atunci, în tinereţea bătrânilor, oamenii nu alergau după deşertăciunile gătelii, ca azi, în zilele lui Ştefan! Şi-şi aminteau bătrânii cum, mai demult, lua omul găina subsuoară, şi se ducea şi o da de-a dreptul pe-un bulgăre de sare, sau pe câteva lumânări, de sărbătorile mari, căci altfel ştiau oamenii să se gospodărească singuri, luminându-şi casele cu seul vitelor îmbibat în petică…             Toate lucrurile şi le făceau singuri; îşi scobeau linguri, ascuţeau fierul în custură şi cuţit, iar pentru socotelile mai grele purtau sub brâu răbojul… Totul curgea în linişte şi tihnă mai demult, însă acum, o dată cu venirea acestui Ştefănucă a lui Bogdan, toate prindeau a fi anapoda… Domniţele din târguri parcă au prins aripi la tălpi, aşa aleargă după camha turcească, după mătasea adusă din Răsărit, de pe cealaltă faţă a lumii, după catifeaua moale ca muşchiul codrilor, şi mai cu seamă după podoabe! Ar fi în stare să-şi scoată şi ochii pentru o pietricică rară, adusă de neguţători de la schelele Răsăritului, şi ar umbla desculţe prin sticlă toată viaţa, numai să poată încălţa o singură dată papuci de catifea, după moda Apusului Europei…             Coconii nu mai pot de fală, purtând junghere orientale, iar în ce priveşte mâncărurile, sarmalele celebre ale Moldovei nu mai au nici ele căutarea de demult, ca şi borşurile făcute cu măcriş! Piperul şi scorţişoara, care valorează aur greu, au dat alt gust bucatelor, şi cine nu se dă în vânt după un bob de piper adus tocmai de la mările calde!             A! fiindcă veni vorba de mările calde, trebuie să spunem că bătrânii sunt de-a dreptul zăpăciţi! Cum adică, mări calde?             Doar pământul e neted ca o masă şi mări sunt numai atâtea câte le ştiu din străbunici! Şi iată că, o dată cu piperul, şofranul, cuişoarele şi scorţişoara, neguţătorii aduc şi nişte vorbe ciudate, că pământul ar fi rotund şi s-ar învârti ca un bob de urmuz în haos! Dacă e aşa, cum rămâne cu legea credinţei, cu cele şapte zile ale Facerii? Vai, şi iar vai, lume! De ce acest voivod tânăr a dat slobod să se strice obiceiurile, credinţele şi legile? Oare nu cumva, din pricina ideilor noi, se stârneşte vânt mai mare dinspre taberele Turcului? Nu cumva va veni cavaleria de pedeapsă a Apocalipsului, tocmai spre a stropşi generaţia tânără şi necredincioasă? Cum îndrăznesc corăbierii Europei să spună că dacă porneşti dintr-un punct de la Răsărit, te poţi întoarce la acelaşi punct, venind de la Apus? Se poate o mai mare năzdrăvănie? Şi corăbierii lui Ştefan Vodă au adus astfel de bazaconii, căci se întâlnesc cu alţi corăbieri şi spun prostii de neînchipuit, săpând la temelia dreptei credinţe!             Amar oftau egumenii, simţind că un dinte roade filele cărţii-cărţilor, şi tunau la predici, dumineca, împotriva tuturor celor ce vor mai semăna boabele defăimării, aducând pe pământul Moldovei astfel de veşti. Până şi pămâmenii, atât de supuşi odinioară, se iau după braşoave, se dau în vânt după pălării cu pană, după chimire de piele cu flori, după ciubote şi laibăre1… Cu ură se uitau privilegiaţii la fiarele de plug aduse de la Liov, căci dacă plugurile celor noi vor năvăli aşa, atelierele lor dintre zidurile curţilor depăşite fi-vor. Vrând-nevrând, ca să nu le-o ia înainte pământenii slobozi şi dijmaşii, privilegiaţii se vedeau nevoiţi să* se dea şi ei la brazdă, cumpărând uneltele puternice… în ce priveşte târgurile, „nebunia” veacului era la culme, căci uliţe întregi de case se clădeau parcă peste noapte şi se deschideau tot mereu prăvălii, sladnite sau berării şi ateliere, iar acolo unde ieri cosea cojoace lanoş Ungureanul, azi vezi o prăvălie în lege, cu cojoace înflorite frumos, sau o casă de schimb, unde stă asupra monezilor străine Agop-cămătarul sau Saghizian-zaraful, veniţi tocmai din muntele Caucaz… Agenţiile de comerţ ridicau flamură necunoscută în văzduhul unde până atunci doar vulturii Moldovei planau.             1 Laibăr – haină ţărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp şi, de obicei, fără mâneci.             Pe uliţele Sucevii mai ales, treceau la preumblare oşteni în cămăşi de zale şi cu arme noi-nouţe, iar pe dealurile cetăţii se auzeau întruna bufnituri, la muştrul balisticei.             Noutatea balistică era strâns legată de venirea hauptmanilor nemţi, pietroşi şi bărboşi, şi se auzeau de la o poştă^când, se preumblă, după zornăitul pintenilor… într-adevăr, Moldova patriarhală murea, şi nimic nu putea nici ocoli, nici amâna amurgirea ei sub noutăţi! Înainte-mergători în toate erau oamenii tineri, care prindeau a râde deschis de obiceiurile bătrâneşti, de apucăturile osândite încet-încet pieirii definitive… Ca chiorii dădeau buzna oamenii tineri, să vadă măcar de departe exerciţiile cu tunurile, iar cât priveşte navigaţia, şi-ar fi părăsit părinţii, casa şi masa, numai să se poată avânta în larg pe punţile. corăbiilor cu bour… Faptele lui Ştefan atrăgeau ca magnetul tot ce însemna îndrăzneală şi risc, tot ce era vânjos şi tânăr, tot ce era de necrezut… Aşa trebuie să se explice rapiditatea de fulger a războaielor sale prime, căci ostile erau tinere, muştruluite şi conduse de-un om tânăr.             Aşa se explică şi succesul expediţiilor ei de pedeapsă în ţinutul Secuilor!             Cum a aflat că Ucigaşul stă la pândă, în castelul domnului senior Sebastian, Ştefan a pus iar arama să cânte, şi de data asta n-a mai auzit larmă şi comenzi prea răstite şi n-a mai avut nevoie să amintească nimănui că războiele se câştigă mai ales cu cumpătul oştilor…             S-a avântat în şa, dând semn din sabie către munţi, spre vest!             Totul s-a petrecut cu iuţeala fulgerului, cavaleria uşoară zburând înainte la pânda necontenită. Au pătruns dincolo de munţi, ca un vânt repede! Groază şi cutremur s-a auzit, şi ţipătul copiilor, şi vaietul mamelor! Focul a izbucnit ici-colo, de sub copitele iuruşului. Mai apoi Ştefan sta la poarta domnului senior, între hânsarii1 cavaleriei uşoare, şi da glas mare, să ştie şi să afle pământenii şi domnii de peste munţi că, atât timp cât îl vor oploşi2 la ei pe Ucigaş, mereu va veni şi el asupră-le cu sabia…             1 Hânsar – ostaş călare din vechea Moldovă, fără leafă, răsplătit cu partea de pradă luată de la duşman.             2 A oploşi – a găzdui, a adăposti.             Ucigaşul dârdâia de spaimă, ascuns în temniţele castelului, dar Ştefan, dându-şi seama că momentul fetezării capului n-a venit încă, şi-a strâns calul în pinteni şi a pornit vârtej, înapoi spre trecători şi Ţara Moldovei.             Domnii de peste munţi au luat aminte vorbele sale, însă pe o ureche le-au intrat şi pe cealaltă le-au ieşit.             Petru Aron a rămas la ei mai departe.             Nu era timp de expediţii simple, de pedeapsă, căci în Orient şi-n Peninsula Balcanică lucrurile se încurcaseră. Riga Ungariei, Matei Corvin, feciorul lui Ion, era tocmai în Bosnia, dând război cu Mahomed al ll-lea. Şi Ţara Românească tremura în vântul ce se apropia.             Ştefan şi-a dat seama numaidecât că de-o va lua timpului înainte, bine fi-va; bine fi-va, deci, dacă va lua înaintea Turcului Licostromo – cetatea Mării! Ne aflăm în anii de încercare 1462.             Făcând un cât de scurt tur de orizont în veac, şi văzând starea Europei şi Orientului, vom vedea cum pe vremea aceea în Ungaria şi Polonia se desfăşurau sângeroase sfâşieri între seniori. La fel se întâmpla şi-n Spania, Franţa şi Englitera, ţările de la brazda Atlanticului. Veneţienii şi papii făgăduiau eroilor marea cu sarea, dar nu le dădeau nimic, după cum vom avea durerea de a vedea mai încolo. Şi-n vremea asta, Turcul râvnea să pună laba pe strâmtorile Mării Negre şi pe cetăţile de comerţ ale Crimeii; apoi, de pe aceste baze geografice solide, să se repeadă asupra Europei, mai cu putere! înţelegând deplin starea clipei, Ştefan s-a gândit s-o ia Turcului înainte, adică, luând în mâinile sale cetatea Licostromo, punea pavăză dinspre Mare între el şi Turc.             Şi astfel, tocmai pe când domnul Vlad Ţepeş era pălit de năvală, s-a repezit şi Ştefan spre Licostromo! Credem că greu va fi fost acel ceas al vieţii voivodului, căci izbea în bunul său ocrotitor! însă, Ştefan a ştiut să pună ţara înaintea inimii sale şi s-a repezit spre Mare. Sorţii n-au fost însă de partea lui. T-jnurile din Licostromo au huit straşnic, şi au izbit apărătorii cu tot ce au putut asupra cutezătorului, nevoindu-l să facă cale întoarsă, rănit greu la un picior.             Această primă etapă a războiului i-a mărit atenţia şi l-a învăţat multe! S-a pregătit şi mai bine, şi mai îndelung, trei ani. Şi în iarna 1465, ianuarie, a poruncit aburcarea artileriei în care, încărcarea tainului1 şi pregătirea cavaleriilor pentru o anumită clipă! între timp, muştrul balisticei şi lupta de cucerire a cetăţilor n-au încetat. Şi a pregătit Ştefan atacul al doilea şi altfel, prin arta diplomaticească! Soli poloni au dus scrisori tainice neguţătorilor din Licostromo, iar Ştefan şi-a trimis şi el emisarii de taină, vestind anumiţi oameni din cetate să fie gata.             Expediţia, galopul până la Licostromo, a durat numai opt zile. Cu toată iarna grea şi împotrivirea viscolului, oastea Moldovei a executat o mişcare demnă de cele mai vestite oşti ale lumii. Când s-a luminat de ziuă, în ziua a noua, apărătorii s-au trezit cu oastea moldovenească sub ziduri. Cetatea a fost repede înconjurată. Iar în aceeaşi zi, pe la miezul nopţii, neguţătorii au deschis în faţa oştilor biruitorului o poartă, şi aşa au pătruns în cetate, prinzându-l pe unul din pârcălabi. însă împotrivire grozavă au aflat la redutele interioare şi Ştefan a dat poruncă artileriei să tragă… Apoi, a doua zi, 25 ianuarie, Licostromo se preda în mâinile Moldovenilor. Din această bătălie, Ştefan a deprins latura importantă din arta războiului, surprinderea, şi va folosi şi arma aceasta de câte ori clipa i-o va dicta.             Acum, Ţara Moldovei avea pavăză dinspre Mare, însă stârnise asupră-i mânia teribilă a domnului rigă Matei Corvin! îndată ce a aflat de fapta lui Ştefan, domnul rigă l-a luat pe Petru Aron la sine, cu gând să-i dea jâlţul Moldovei, după ce Ştefan va fi amestecat cu pulberea! Şi încă una mai era mânia domnului rigă, că adică de ce primise Ştefan suzeranitatea Polonului, şi nu pe-a lui?             Unii susţinători ai unui patriarhalism stupid, vorbind despre cultura lui Ştefan cel Mare, au trecut sub tăcere adevărul că măria sa era şi frunte a învăţaţilor! Toţi acei „înţelepţi” n-au ridicat armele Moldovei din vremea aceea mai sus de ghioagă şi îmblăciu, ignorând total adevărul curat ca             1 Tain – raţie de alimente.             lacrima, că însuşi voivodul era iscusit şi neîntrecut mânuitor de arbaletă, şi că celebra halebardă şi tunu'f erau mândrii ale oştilor! Ştefan cel Mare era fiul unui timp scăldat de el însuşi în lumină! Moşul său, Alexandru, răsplătea zugrăvirea unor mănăstiri cu danii de sate. Cărturarul Ţamblac fusese la consiliul din Florenţa, şi un boier Gheorghe, în Elveţia, la arderea lui Jan Hus! Moldova era străbătută de luminaţi oameni europeni şi orientali! Pe timpul cui au crescut în preţ cancelariile domneşti, adevărate şi înalte şcoli de caligrafie, dacă nu tocmai pe timpul lui Ştefan cel Mare? Avem mărturii că celebrul voivod a lăsat veacurilor patruzeci şi şapte de mănăstiri, adevărate academii ale acelor timpuri şi cu ramuri diverse: pictura, care a creat fresce de valoare unică, sculptura în lemn, sculptura în marmură şi piatră, atelierele de ţesut covoare, neîntrecuta artă de a stoarce culori din plante, arhitectura, care a lăsat monumentale mărturii. Iar în ce priveşte şcoala cântăreţilor de la Putna, trebuie să spunem că o cercetau învăţăcei din toate ţările apropiate, ducând în patru puncte cardinale faima dascălilor Putnei, a lui Ştefan cel Mare şi Moldovei. Dacă mai ţinem seama că la curţile marelui voivod veneau oameni vestiţi prin ştiinţa lor înaltă, aducând noutăţile culturii din cetăţile şi burgurile1 Europei, nici într-un caz nu-l putem accepta pe ilustrul principe al Renaşterii, decât la pas cu toate frumuseţile timpului. Măria sa era iniţiatorul şi încurajatorul monumentelor de cultură! Chiar tatăl său l-a dat pe mâna învăţaţilor, şi Ştefan singur s-a instruit, după noaptea înspăimântătoare de la Reuseni, în anii de pribegie la cetăţi străine…             Ştim că şi viitorul său rival, Matei Corvin, avea cultură înaltă, că în jurul său se adunau artişti din toată Europa, că marelui rigă, fiul lui loan Hunedoreanul, îi plăceau picturile, muzica şi poeţii, şi acelaşi lucru îl afirmăm şi în legătură cu Ştefan cel Mare. Amândoi erau energii din energia timpului şi amândoi au sculat volbura şi au mânat-o înainte, ca pe-un orcan.             S-au şi cunoscut, cândva, cândva, în anii mai tineri, şi vor fi fost chiar şi prieteni; când deschideam istoria la fila acestor mari conducători de oşti, mari ziditori şi mari ocrotitori ai breslelor, ne cuprinde un regret că evenimentele i-au pus faţă-n faţă, ca vrăjmaşi…             1 Burg – oraş medieval.             Oastea lui Matei Corvin era vestită prin organizare, arme şi vitejie. Călărimea grea şi călărimea uşoară şi pedestrimea se ridicau la patruzeci mii oameni.             În luna noiembrie 1467, Matei Corvin a dat poruncă de invazie a Moldovei, iată-l trecând el însuşi, pe la Oituz, mânios şi hotărât să-l dea pe Ştefan cel Mare nimicului! Au străbătut drumul prin Breţcu, până la apa şi târgul Trotuşului, urmărind să ajungă la drumul de pe valea Şiretului spre Suceava; dar prea târziu şi-a dat Matei seama că atacul asupra Moldovei fusese început greşit!             Era în pragul iernii, şi trebuia să ia cu asalt toate cetăţile, până la Suceava, riscând atâtea pierderi de vieţi, armament şi timp! Şi, cum oastea ungară a ajuns la târgul Trotuş, s-a pomenit dintr-o dată că Moldovenii aşezaţi în trecători sar şi-i stropşesc! Cu greutate mare au trecut ostile lui Matei Corvin prin primul val al împotrivirii, însă mai departe au aflat drumurile distruse, acoperite de arbori prăbuşiţi de-a curmezişul; şi păduri se prăbuşeau asupra invadatorilor, la semnale de corn…             Pâlcurile cavaleriei uşoare moldovene apăreau ca din pământ, atacau aripile coloanelor, avangărzile şi ariergărzile. Cele de pământeni atacau carele greoaie cu hrană şi artilerie, în ziua de 29 noiembrie, Matei Corvin ajunge la târgul Romanului, prin Bacău, după istovitoare lupte şi pierderi grele, şi ostile lui au şi prins să murmure văzând că li s-a sfârşit hrana, într-o ţară cu satele arse şi fântânile otrăvite. Nu se găsea măcar un pai pentru cai.             Ajuns în târgul Romanului, Matei Corvin şi-a lăsat oastea la hodină, înainte de a porni atacul cel mare, în acelaşi timp trimiţând lui Ştefan cuvânt de pace… Stând la târg la Roman până la 7 decembrie, oştenii lui Matei Corvin şi-au mâncat tainul ce-l mai aveau, iar Ştefan cel Mare se pregătea în vremea asta mai vârtos… Şi pornindu-şi Matei Corvin ostile, a ajuns la Baia, în apropierea Sucevii, în plină iarnă grozavă moldovenească, în noaptea a 14-a a lunii decembrie, pe când Ungurii făcuseră din carele lor zid de apărare, şi dormeau sau petreceau, s-a izbit în ei oastea uşoară a Moldovei! Bătălia s-a dat la lumina focului, căci îndată s-au aprins şi carele şi casele, şi „era vai şi-amar, şi sclipeau şi fulgerau armele, pe sub flăcările vânzolite de vifor… Matei Corvin abia a scăpat.. cu fuga, în buci cu săgeţile moldoveneşti! A apucat către dealul de la Mălini, pe valea Suha Mare, spre munţi, şi-l urmărea, ori încotro fugea, cavaleria uşoară a Moldovei! *.”             Cu acest prilej, Ştefan cel Mare a văzut cu ochii lui, în sfârşit, cum ţinuse la sân răi şi hicleni, care abia aşteptau să fie biruit şi să se întoarcă Petru Aron!             Dăduse poruncă straşnică vornicului1 Isaiia să stea în aşteptare la vadul apei Moldovei, până la semn; şi când se va da semnalul, să alerge cu pilcurile pe valea Râşca Mare, să iasă înaintea invadatorilor, să le taie fuga… însă vornicul Isaiia s-a prefăcut că nu aude semnul şi n-a alergat la timp cu pâlcurile! Matei Corvin s-a întors acasă, hăituit şi urmărit de cavaleria uşoară. Izbânda lui Ştefan cel Mare fusese deplină, însă şi veninul ceasului era neînchipuit de amar!             A răbdat patru ani, până la 16 ianuarie 1471. Atunci l-a prins întâi pe Isaiia-vornicul în târg la Roman. Pe urmă, pe Negrilă-paharnicul2; şi pe Alexa-stolnicul3; şi judecându-i cu cutremur mare, poruncit-a gâdelui4 să-i repeadă cu capetele pe butuc. A fulgerat toporul în sus şi-n jos, de trei ori. S-au cutremurat de moartea hiclenilor privilegiaţii, dându-şi seama că Ştefan cel Mare nu mai ţine seama de tagme5 şi că va izbi greu, în privilegiaţi, îndeosebi. Aşa sfărâma primele cetăţui, primele cuiburi ale hicleniei şi puterii de sine stătătoare, ale celor ce aveau uric cu tot venitul. Lua în mâna sa tot mai mult din puterea ţării, pentru înfruntarea inevitabilă.             Între timp, răzbunase şi uciderea tătâne-su! Când capul lui Petru Aron s-a dat de-a dura, undeva într-un târg din apropierea munţilor, Ştefan cel Mare a închis ochii şi a revăzut Suceava de demult cu turnurile înflăcărate. A auzit zimbrul boncăluind6, în anii copilăriei. A oftat spre cele trecute şi apuse. S-a avântat în şa. Şi cum galopa în fruntea cavaleriei uşoare, despica negura cu fruntea şi parcă despica timpul spre viitor.             ' Vornic – mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu conducerea treburilor interne, având atribuţii judecătoreşti.             2 Paharnic – titlu dat boierului de la Curtea domnească care avea grijă de băutura domnului.             3 Stolnic – dregător care purta grija mesei domneşti.             4 Gâde – călău.             5 Tagmă – breaslă.             6 A boncălui – a scoate strigăte specifice rasei, a rage.             Istoria omenirii urca spre culmile primelor mari descoperiri geografice, iar în brazda depărtatului apus, în cetatea Mayenţa, tipograful Johann Gutenberg desprindea literele din imobilitatea lemnului, deschizând în faţa generaţiilor o nemaiauzită răspândire a cărţilor! Isprava meşterului Johann avea aceeaşi însemnătate ca şi descoperirea focului, încât vestea isprăvii domniei sale a străbătut burgurile, cetăţile şi mănăstirile, şi de bună seamă că şi la Suceava a ajuns, pe marile drumuri de comerţ care veneau tocmai din depărtarea vestului, străbăteau Ţara Românească şi se pierdeau peste mări, la schelele Orientului.             Mult se va fi minunat Ştefan cel Mare de veştile cele noi care uimeau timpul! De bună seamă că va fi poftit să asculte, pentru a mia oară, istorisirile neguţătorilor, călătorilor, pictorilor, arhitecţilor şi medicilor, care aflau la uşa sa numai cuvinte de bun venit!             Se împlineau şase ani de când se însurase. Şi coconi avea să aibă în curând; şi faţa lui primea, din ce în ce, bruma abia văzută a maturităţii. Simţul de orientare în încurcatele iţe politice i se dezvoltase treptat, devenindu-i a doua natură, încât bine a făcut când n-a rupt dintr-o dată jugul Turcului, ci cu deosebită chibzuinţă. A avea doi duşmani dintr-o dată, însemna pierdere şi pieire; încât, până ce s-a răfuit cu Matei, nu şi-a îndreptat spre Turc nici halebarda, nici ţinta arbaletei! A tăcut când a trebuit să trimită tributul statornicit de Petru Aron, dar s-a mângâiat în sine, ştiind că şi ziua răfuielii e aproape! întâi trebuia să încerce să înglobeze Ţara Românească între prietenele Moldovei, în frontul împotriva cutropitorului, şi lucrul era nespus de greu!             În anii 1470, februarie, a poruncit iar aramei să cânte, şi şi-a încălărat iar hânsarii cavaleriei uşoare, şi într-un galop uimitor de repede a ajuns la Brăila, arzând-o. Drept răspuns, Radu cel Frumos al Ţării Româneşti s-a jeluit Turcului; şi îndată şi în acelaşi an, pe la jumătatea lunii august, Turcul avea să trimită Tătarilor poruncă de năvală. Bătălia s-a dat la Lipinţi, şi în afară de luarea înapoi a prăzilor şi robilor, oastea Moldovei l-a prins pe însuşi fiul lui Han-tătar.             Însă, în mintea Domnului prindeau de mult a se zări zorii unor rânduieli noi cu totul… Privilegiaţii poate n-au văzut bine ce însemna tăierea netrebnicilor în târg la Roman, şi nu aveau de unde să ştie că, o dată cu scurtarea de cap a lui Isaiia, voivodul îşi proclama începutul independenţei faţă de puterile interne. Prin atacurile de vifor asupra Ţării Româneşti, Ştefan cel Mare nu urmărea stricarea ţării vecine, înainte de pornirea viforului asupra sudului, porneau către ţinutul Brăilei, Râmnicului şi Buzăului emisarii Sucevii, cu scrisori, ca să afle tot omul că Moldova n-are nimic de împărţit cu sora ei, Ţara Românească! Ci că mânia lui Ştefan Vodă e îndreptată numai asupra lui Radu cel Frumos, vândutul Turcului! Tot omul din Ţara Românească să stea la locul său, în linişte, şi bine ar fi dacă tot omul Ţării Româneşti s-ar ridica la arme, să-l fugărească pe cel ce şi-a plecat grumazul!             Scrisorile din Suceava învederau că Ştefan al Moldovei vine ca eliberator, dar nu numai la atât i se mărgineau acţiunile! Scrisori cu verb de flacără plecau spre cetăţile de peste munte, poftindu-le să înceteze cu exportul grâului în Ţara Românească, pentru că pâinea nu ajunge la masa pământenilor, ci în gropniţile Turcului, întărindu-i proviziile de război!             Pe-atunci, cetatea de scaun a Ţării Româneşti nu mai era Târgoviştea, ci Bucureştiul, abia răsărit în istorie, la 1459. Bălţi şi pâlcuri de pădure se aflau până-n inima aşezării, iar pe apa Dâmboviţei, pe amândouă malurile, se aflau mori şi hanuri. Eleşteie şi iazuri se întindeau până departe, pornind chiar din marginile cetăţii.             Simţind Radu cel Frumos că vin dinspre Moldova timpuri strâmte, a purces şi el la înfruntare. Sprijinul şi-l avea în iataganul Turcului şi-n banderiile1 ohabnicilor2. Ţara cea mare îşi întorsese faţa de la dânsul! Şi a strigat Radu cel Frumos în poruncă, zidari şi meşteşugari anume, trimiţându-i de îndată la brazda Moldovei, să ridice valuri de pământ şi cetăţi, ca să poată rezista timpurilor strâmte! Şi s-au dus în grabă arhitecţii şi             1 Banderie – steguleţ care serveşte ca semn distinctiv, prins în vârful unei lănci.             2 Ohabnic – cel care stăpâneşte o moşie pe veci, care nu poate fi înstrăinată.             zidarii; şi s-a adunat pământenimea din brazda Moldovei, la legiuitul lucru de cetăţi. Iar strategii Ţării Româneşti au ales locul potrivit, pe apa Şiretului, la vadul lui Roşea, jntâi au ochit bine, să vadă dacă Şiretului, la vadul lui Roşea, întâi au ochit bine, să vadă dacă Şiretul poate fi pavăză viitoarei cetăţi, adică dacă e destul de lat şi de învolburat, încât să nu-l poată trece nici cavaleria uşoară a Moldovei, nici cea grea, şi nici oastea mare… Au ochit şi au chibzuit, şi însuşi Radu cel Frumos părăsea adesea cetatea sălciilor de pe Dâmboviţa şi urca la brazda de sus. Şirurile de care aduceau necontenit vâr şi pietriş; şi bolovani; şi stânci masive; şi meşterii ziditori măsurau necontenit alte stânci masive, şi cu ajutorul scripeţilor le tot suprapuneau, legându-le cu mortar.             Sta Radu cel Frumos adese, sus pe schele, şi se uita dincolo de brazda vecinului. Poate că adesea îi era ruşine că trebuie să se apere de un consângean. Cert este însă că frica îl trezea foarte des din somn. Scrisorile lui Ştefan către tot omul Ţării Româneşti prindeau sămânţă mai cu seamă între cei mulţi; şi la o adică, lucrul acesta nu era deloc bun!             Din când în când, pândarii din margini urcau în arbori şi, iscodind Ţara Moldovei, desluşeau freamăt mare de oameni la câteva bătăi de arbaletă. Zăreau freamătul abia o dată cu seara. Peste zi nu se vedea ţipenie… Cetatea Radului ajunsese de mult la creneluri şi se ridicau încet şi turnurile de apărare…             — Să poftească vecinul Ştefan! se sumeţea Radu.             Avea să i se întâmple însă un lucru neaşteptat şi nemaipomenit! Şiretul încingea cetatea ca un brâu de volbură. Conductele de olane pătrundeau în încăperi aducând apă rece şi proaspătă, de-ajuns pentru un asediu de ani o mie… Râdeau spre Ţara Moldovei meşterii pietrari şi arhitecţii, şi mai ales ohabnicii din partea locului se bucurau nespus; căci după ce au o asemenea cetate, Ştefan cel Mare nu va mai îndrăzni să-i tulbure!             Însă o vorbă înţeleaptă spunea şi pe atunci că „nu-i bine să lauzi borşul înainte de a prinde peştele”… Ceea ce vedeau pândarii peste brazdă era pregătirea contraloviturii! Noaptea, la o depărtare destul de mare, Moldovenii săpau^ într-o linişte profundă o albie, să abată cursul Şiretului… însuşi Ştefan înfipsese cel dintâi hârleţul, după ce hotărâse printr-un semn din braţ, spre vest, matca nouă… Lucrau hânsarii cavaleriei uşoare, dăscălăraţi şi transformaţi în pionieri! Corturile bivuacului1 se aflau departe, după dealuri, şi zilele acelui Iulie 1471 dogoreau cumplit, însă hânsarii săvârşeau muştrul înviorării, apoi furau câte-un pui de somn, să fie proaspeţi pentru muncă. Ştafete coborau de la Suceava, aducând voivodului scrisori, şi el le citea repede şi da poruncile de cuviinţă. v într-o zi, a primit cererea suzeranului Cazimir, să-i dea călăreţi o mie, să-i însoţească fiul la Boemia, unde fusese proclamat rigă; însă Ştefan a răspuns că iertat să fie, însă oameni nu poate da, căci oamenii Moldovei sunt prinşi toţi la lucrul cu hârleţul, pentru abaterea Şiretului! Iar în ce-l priveşte pe coconul său, e prea crud încă, spre a putea fi trimis în fruntea celor o mie călăreţi! Şi da şi alte răspunsuri, scurte şi tăioase, stând în corturile bivuacului ori în mijlocul hânsarilor la lucrul de noapte!             S-a încruntat Ştefan şi a simţit un ghimpe în inimă, când Sohodoiski, solul suzeranului, i-a amintit printre altele că ar fi vremea să vină să depună, în faţa rigăi Cazimir, jurământul de vasal! însă Ştefan a biruit clipa şi a răspuns cu vorbe înţelepte că va veni când i-o vor îngădui vremurile… Oare nu vede bine riga Cazimir că Ştefan n-are când se îndeletnici cu mărunţişuri, de-i cere una ca asta? A oftat Ştefan, stând singur pe-un dâmb, sub spuza stelelor de vară. Şiretul lucea, curgând în linişte, iar mai încolo abia se auzea larma lucrului de abatere.             Curând, planul domnului Ştefan de modificare şi supunere a naturii avea să ia sfârşit, cu ţinta atinsă! Cu cât se îngâmfau mai tare strategii şi arhitecţii lui Radu cel Frumos, apa Şiretului scădea în faţa cetăţii lor, scădea văzând cu ochii, încât din zi în zi sălbăticiunile apelor abia mai aveau loc să înoate… E drept că şi seceta ardea; totuşi, niciodată Şiretul nu scăzuse aşa, chiar la arşiţe şi mai mari! Peste scurt timp, în locul brâului de volbură se afla o gropană goală, în ale cărei adâncuri se zbăteau peştii rămaşi pe mâlurile fierbinţi… S-au îngălbenit de spaimă şi strategii şi arhitecţii, aflând că râul a fost oprit, sus, departe, şi îndreptat spre vest! Acum, cetatea lor părea un stârv de monstru, 'expus total loviturilor moldovene.             Şi, într-adevăr, într-o dimineaţă s-a zguduit pământul dinspre nord. Se vedea pulberea învolburându-se. Hânsarii             1 Bivuac – porţiunea de teren pe care se face staţionarea trupelor în afara localităţilor sau a taberelor.             cavaleriei uşoare moldoveneşti veneau în iuruş ca de furtună. Au oprit, şi când s-au avântat iar, au trecut ca nălucile peste albia secată! însuşi domnul Ştefan călărea în fruntea lor, descoperit şi cu spada în mână. Cetatea a căzut în mâinile Moldovenilor. Spaima fugarilor s-a împrăştiat repede şi a ajuns la Bucureşti. Radu cel Frumos s-a cutremurat. Voia să-şi trimită la adăpost doamna şi pe Voichiţa, copila sa. Era prin noiembrie 1473 şi se scuturaseră de mult frunzele. Radu cel Frumos şi-a chemat oastea, mare de 64 mii oameni, la ultima înfruntare.             Numai cu 12 mii, Ştefan l-a surprins la Cursul Apei, într-o noapte. Curând, rămăşiţele oştirii lui Radu fugeau spre cetatea de scaun. Ştefan nu s-a mulţumit cu izbânda de la Cursul Apei; ci, îndată a sărit iar pe cal, făcând semn din spadă, spre Bucureşti. Vârtejul călărimilor a durat două zile, străbătând distanţa de 140 km. Apoi, lupta cea decisivă s-a dat la cucerirea Bucureştiului. Flamurile cu bouri au fâlfâit curând pe uliţele încă stropite de sângele bătăliei. Vândutul fugise la Turc, lăsându-şi pradă biruitorului avuţiile, soaţa şi pe copila sa. Carele de povară au încărcat averile; şi doamna şi copila au fost aşezate în rădvan şi împreună cu oastea Moldovei au pornit către Suceava, Ştefan lăsând în cetate la Bucureşti, şi în toate celelalte cetăţi ale biruitului, pârcălabi şi flamuri cu bour pe toate turnurile.             Îl aşezase domn pe Basarab Laiotă, prietn al Moldovei şi vrăjmaş Turcului.             Aşa s-a petrecut înfruntarea ultimă cu vândutul şi ruptura definitivă cu Osmanlâii; însă Ştefan ştia bine că abia de-atunci înainte vin cumpenele.             Se afla la Vaslui, când a venit în ambasadă tocmai din Persia, Isac-Beg. Stăpânul său, şahul Asan-Huzun, îi trimitea cuvânt bun şi scrisoare şi-l întreba dacă vrea să-i fie aliat împotriva Turcilor, căci el, Asan-Huzun, îi va lovi din Asia, iar domnul Moldovei să-i izbească din faţă.             Ca un strigăt era cuvântul şahului! Cerea voivodului Ştefan să sară să-l ajute! Să stârnească la lupta şi alţi crai! Toate ţările Europei să le stârnească, spre a şterge de pe faţa pământului haitele jafului!             Ştefan a făgăduit că se va gândi şi va face cum e mai bine.             Solul lui Asan-Huzun avea să pornească iar, la drum lung, către Buda, având de coborât de-acolo către cetatea Adriaticei, Veneţia; şi de-acolo avea de bătut altă cale lungă, tocmai la riga Burgunzilor, căci trebuia ca întreg pământul să se ridice, mai cu seamă dacă şi arhipăstorul din Vatican îi va îndemna şi va binevoi să-şi înfigă degetele în pungă…             Ştefan voivod a binevoit îndată să coboare la cămara logofeţilor1. Cum a deschis uşa, penele de vultur s-au oprit din scris. S-au ridicat, în frunte cu marele logofăt, şi scriitori de slavonie şi cei de latinie, aşteptând poruncă.             Îndată, pana de vultur a scriitorului de latinie a prins a şuiera uşor, scriind epistola dictată de voivod către capul papistaşilor2 din Roma şi către toţi rigii şi principii apusului. Apoi, apăsând pecetea sa dedesupt, Ştefan a înmânat scrisoarea lui Isac-Beg.             „Avem prilej să zdrobim Turcii, scria epistola voivodului. Prea cinstit arhipăstor papistaş, binevoieşte a trimite cuvânt de alarmă Veneţienilor, căci ei doar sunt stăpânii mărilor: să sară numaidecât, la vestea trâmbiţei”…             Şi astfel, după ce Isac-Beg şi-a văzut de drum, Ştefan voivod şi-a făcut ochii roată, să-şi caute prieteni. Şi în timp ce se negoţa cu prietenii, a venit şi răspunsul de la papă şi de la Veneţieni. Şi unii şi alţii se întreceau în laude, asemuindu-l cu stejarul şi cu viforul; însă despre ajutor nici nu pomeneau!             A oftat Ştefan! Ce era de făcut? Dacă se bizuia pe alţii, ar fi însemnat cădere în ticăloşie!             Afară, în noaptea de toamnă lungă, vâjâiau brazii în vânturi. Se auzeau ţipetele stolurilor migratoare. Şi vijelia de-afară a lucrat ^asupra inimii sale, deşteptându-i vijelia mocnită.             Înainte de a vesti Ţării Moldovei hotărârea, a rânduit pândari şi străji de foc. Când prima flacără a ţâşnit în apropierea cetăţii, i-a răspuns alta, de pe dealurile Botoşanilor. Şi de-acolo s-au aprins alte şi alte focuri, pe alte şi alte dealuri, tot înainte spre Prut şi Nistru, dincotro dădeau iuruş3 trâmbele Tătarilor. Alte străji de foc au pornit în jos, spre Reuseni şi Liteni, către Bacău şi Crăciuna depărtată.             1 Logofăt – mare dregător, membru al sfatului domnesc.             2 Papistaş – catolic.             3 Iuruş (iureş) – asalt, năvală.             Oastea lui Ştefan, de patruzeci mii, şi-a ales câmp de luptă potrivit la Racova, între dealurile Vasluiului. Paşa Soliman a ridicat spre Moldova număr de oameni înfricoşător, o sută douăzeci mii!             Ştefan şi-a potrivit un pâlc de buciumaşi şi trâmbiţaşi după dumbrăvi dese. Şi cum s-a izbit paşa Soliman în Moldoveni, s-a auzit deodată din latură buciumele şi trâmbiţele! Au apucat într-acolo ienicerii1 şi spahii2, tăind nuielele cu iataganele, scufundându-se în mocirle, sărind cu caii peste trunchiuri gârbove de sălcii. Şi văzând Ştefan că amăgeala sunetelor a prins, şi-a strâns calul în pinteni, pornind la atac vijelios, urmat de floarea hânsarilor. Amar hăcuiau săbiile turcimea cuprinsă de groază!             Apoi, după istovirea zbuciumului, după ce ultimul geamăt s-a stins, Ştefan cel Mare a poruncit adunarea oştilor. Au venit şi urmăritorii pâlcurilor biruite, şi răniţii încă stropiţi de sânge proaspăt. Se întrebau de ce-i adună, oare?             Ce nouă poruncă de viforâre îi mai aşteaptă?             Cavaleria uşoară e gata să sară pe cai; cavaleria grea aşijderea!             Se bulucise ca de-un vânt oastea mare; iar privilegiaţii zâmbeau în bărbi, gândind că vor merge încotrova, la prădat mână de lucru.             Dar Ştefan cel Mare sta tăcut în mijlocul careului. Se muncea în sine, având de săvârşit o ruptură în obiceiuri. A glăsuit puternic, mulţumind tuturor şi fiecăruia pentru sângele vărsat. Apoi, a poruncit să iasă la faţă săvârşitorii de fapte mari, oricine ar fi ei:             — Dijmaşi sau supuşi cu totul privilegiaţilor, toţi să iasă la faţă, cu îndrăzneală! Să iasă la faţă şi oştenii cei simpli, cuceritorii de fapt ai acestei victorii!             Când au prins a ieşi la faţă şi dijmaşi, şi supuşi, s-au auzit privilegiaţii murmurând de mirare, văzând că se dărâmă în Ţara Moldovei rânduiala veche!             1 Ienicer – soldat din corpul de elită a vechii infanterii turceşti.             2 Spahiu – soldat din corpul cavaleriei otomane recrutat din rândurile aristocraţiei.             Cu mâna sa a început a împărţi Ştejan cel Mare moşii şi ranguri oamenilor simpli; şi cum le da hrisovul1, râdea de bucurie! Murmurul privilegiaţilor a crescut, dar s-a stins cu totul, amintindu-şi ei de o tăiere a netrebnicilor… Şi aşa, la acel praznic, omul cel simplu, săvârşitorul faptelor mari, a ajuns răzeş2 sau boieraş, după puterea săbiei!             Cotitura cea mare din viaţa voievodului şi din istoria Moldovei se săvârşea în tăcere, sub fulguirea înceată. Ziua era pe sfârşite. Venea un amurg tulbure. Tot omul privilegiat a înţeles atunci că amurgirea tagmelor nevrednice nu se mai poate înlătura. Ştefan cel Mare sărise parcă peste un munte, pe calul său alb ca neaua acelei zile; sărise peste muntele timpului, din obiceiurile vechi, ca-ntr-o câmpie însorită, drept în inima pământenilor!             , Când s-a întors, la Suceava şi-n toată Moldova cânta arama. Ştia însă că abia de-atunci înainte îl aştepta urgia cea mare! Firea lui încrezătoare în dreptate şi cunoaşterea adâncă a oamenilor l-au povăţuit să nu se lase ameţit de laudele ce veneau din toată Europa, buluc!             Cum se aştepta la răzbunare, în anii următori, în 1476, a trimis la Roma şi la Veneţia pe ambasadorii Petrea şi Cataneu, să zguduie inimile îngheţate!             — Părinte papă! striga Petrea, într-un târziu, ajuns la Cetatea Vaticanului. Nu de laude are nevoie marele Ştefan voivod! El vă apără ţările cu sabia; şi nu trebuie să-l lăsaţi singur între vânturile ce vin! Daţi-i bani, să adune oaste multă, căci de oaste are nevoie, nu de vorbe!             De la Roma, Petrea şi Cataneu au urcat în cetatea Mării Adriatice, Veneţia; dar şi acolo au găsit tot inimi îngheţate. Ştiau Veneţienii rosti vorbe subţiri pe vârful limbii, bune pentru amăgirea copiilor şi muierilor celor proaste.             — Vai şi-amar! striga Petrea, şi striga Cataneu. Dacă nu lăsaţi vorbele deşarte şi nu treceţi la arme, domnul nostru Ştefan poate pieri în vânt; şi Turcii au să ajungă până aici, să vă răstoarne altarele şi tarabele!             O mare nelinişte a trecut prin adunarea Veneţienilor!             1 Hrisov – act domnesc care servea de titlu de proprietate, de privilegiu.             2 Răzeş – ţăran liber, posesor de pământ (în Moldova, în orânduirea feudală).             Ei erau stăpânii mărilor, având până în Asia cetăţi de negoţ, şi pe toate le apărau folosind braţul seminţiilor străine. Când era vorba însă de pregătit flote ori de băgat mâna în pungă, o întorceau pe limba subţire şi iscusită a laudelor.             Însă, Petrea şi Cataneu nu s-au lăsat cu una, cu două! Le-o spuneau de la obraz, că aşa l-au lăudat şi pe albanezul Scanderbeg, făgăduindu-i marea cu sarea, însă până la urmă vestitul viteaz a fost lăsat singur în furtuni! Le-a arătat cum i-au amăgit şi pe alţii, numai să stea în dreptul piepturilor lor, să le ţină scut socotelilor de neguţători! Ei, Petrea şi Cataneu, nu se puteau întoarce la Ştefan voivod cu traista plină de vorbe! Măria sa avea nevoie de oşti!             Un murmur mai des a trecut printre neguţători, întrebându-se unii pe alţii ce trebuiau să facă. însă tuturor le-a răspuns messer Dogele, arătând solilor că nu are bani. Astfel auzindu-l, Petrea şi Cataneu s-au uitat unul la altul. Apoi s-au întorsjnâhniţi la Suceava.             În ce-i priveşte pe Veneţieni, au trimis la Ştefan voivod un ambasador subţire foarte la minte, să-l poarte cu vorba, ca nu cumva să se împace cu Osmanlâii! Tot pe ambasadorul acela, numit Paul Omenbon, l-au trimis şi la Asan-Huzun, în Persia. Mult s-a mâhnit Ştefan, când, în loc de aur pentru întocmirea oştilor, i s-a adus o bucată de postav! Adânc pălit în inimă, l-a rugat pe messer Paul să-şi ia înapoi postavul şi să roage pe neguţătorii veneţieni să-şi şteargă cu el contoarele şi pragurile zarafiilor1!             Adânc ofta inima lui Ştefan!             Însă, messer ambasador Paul avea pe lângă măria sa şi alt rost. l-a spus, după oarecare şovăială, că atunci când au fost în solie la Veneţia messer Petrea şi messer Cataneu nu le-au ajuns banii de şedere, încât au trebuit să se ospăteze şi să doarmă pe socoteala cetăţii Dogilor. Şi rămânând datori cu 200 lire veneţiene, să binevoiască măria sa Ştefan să înapoieze banii, tot în clipa aceea, căci Veneţia are nevoie…             Ştefan voivod a stat o clipă înmărmurit; apoi s-a uitat aşa de crunt, încât messer Paul s-a făcut alb şi s-a dat trei paşi înapoi. Ştefan şi-a recăpătat cumpătul. A poruncit să vină vistiernicul, să lepede neguţătorului 200 lire! După aceea, i-a urat să meargă sănătos cu inima lui îngheţată; şi l-a rugat să             1 Zaraf – cămătar.             ducă cuvânt celor ce l-au trimis, că-i pare rău de vorba începută cu ei şi că niciodată, nici oamenii lui, nici epistolele lui, nu-i vor mai încurca… însă abia şi-a sfârşit cuvântul. Au prins să se răsune buciumele străjilor. Ştefan s-a repezit la fereastră şi a văzut şiragul focurilor în noapte, ca nişte urmuzuri alburii până departe. A venit căpetenia hânsarilor, arătându-i cu cutremur mare că s-au neliniştit ierburile la Nistru! Aceeaşi veste a adus-o altă căpetenie; iar alta a arătat, înfăţişându-se, că s-aprind focurile şi dinspre Ţara Românească, din sud!             Ştefan voivod şi-a întors faţa de la fereastră.             În clipa aceea messerPaul Omenbon l-a văzut îmbătrânit. A ieşit repede, să nu-l apuce spulberul în Moldova. Dar oricât de câine ar fi fost la inimă, messer Paul simţea un regret amar că Ştefan voivod rămâne singur în mijlocul vijeliilor! Şi adânc l-a mişcat, o clipă mai târziu, mărinimia moldovenească, pentru că Ştefan, cu toată greutatea ceasului, a poruncit să i se aducă cei mai buni cai; şi pită albă; şi miere multă; şi vin de cel mai bun; încât messer să ajungă la Veneţia cu fărâmitura-n barbă… în timp ce călărea la galop spre cetatea Bistriţei, messer Paul vedea cum se trezesc satele, cum alte focuri se aprind în noapte, în timp ce clopotele bubuiau prevestind furtuna. Foarte repede, drumul spre munţi s-a ticsit de care încărcate cu copii, cu moşnegi, cu lucruri apucate în grabă. Bătrâni bărboşi coborau clopotele satelor din turnuri şi le slobozeau în fântâni, până la alinare. Turme, vite şi cai se amestecau printre carele în mers, şi Veneţianul a deosebit că spre munţi apucă numai cei nevrednici. Bărbaţi călări, înarmaţi cu arcuri, cu pari, coase şi topoare, se adunau pe tăpşanuri şi femeile le potriveau la oblânc traistele cu pită şi brânză, merinde în drumul zbuciumului. Nimeni nu bocea, nimeni nu plângea. Toţi grăiau încet, cumpătat, ca înainte de a porni la un drum firesc. Făurăriile lucrau de zor. Faurii mişcau foiurile şi în cărbunii aprinşi se vedeau guri de topoare şi vârfuri de lănci. Barosuri izbeau fierul, subţiindu-l. în mişcările faurilor nu se vedea de fel atingerea groazei. Lucrau grăbiţi, dar cu tact şi stăpânire de sine.             Rădvane boiereşti treceau spre Cetatea Neamţului şi Bistriţa. Bătrâni şi bărboşi boieri răcneau la vizitii să mâie. în urmă, robii lor mânau cirezi de vite şi turme, sub paza vătăjeilor1 călări. La o vreme, au ajuns în îngrămădeală pârgarii cei bătrâni ai Sucevei. Cei tineri se întemeiaseră toţi, cu toate breslele, sub steagul lui Ştefan voivod, încât spre munţi fugeau numai bătrânii. în care cu roţi înalte, sub coviltire, şedeau vechi meşteri cojocari, vechi făurari de clopote şi ziditori de mănăstiri.             Înainte de zborşirea vremurilor, Ştefan cel Mare a trimis solie la Buda, cu scrisoare de împăcare. Să uite domnul rigă Mateiaş stropşeala de la Baia şi să-şi împreune spadele, în zbuciumul comun, căci aşa e frumos să fie, şi aşa e sănătos! Şi a trimis tot atunci salv-conduct scris în latineşte, tuturor neguţătorilor din Transilvania şi Ţara Ungurului, începând aşa: Discretis ac honorabilibus virisjudici acjuratis, et senioribus în Brasovia existentibus, nobis semper honorandis…             După ruşinea păţită de Soliman Paşa, vestitul sultan Mahomed II s-a arătat pe cal alb din seraiuri2! A făcut semn din iatagan spre Dunăre! Înfrângerea de la Racova trebuia plătită aşa fel, încât domnul Moldovei ca un lup să urle! Aducea Mahomed nenumăratele seminţii din Asia şi din toată peninsula Balcanică. Poruncise Tătarilor să lovească şi ei, când le va da semn. ^ în acel iulie 1475, Ştefan a coborât la Dunăre. N-a mai încercat să oprească năvala. A chemat în ajutor stihia, ca Dacii de pe vremea când a venit Darius şi a cerut pământ şi apă! Cum bântuia arşiţa cumplită, a poruncit oştenilor să dea foc ierburilor şi semănăturilor. Şi cu cât oastea Moldovei se trăgea spre inima pământului, zidul de foc dintre ei şi Turci se tot ridica.             Toată zarea, din răsărit şi asfinţit, era fum negru. Focul înainta neîncetat, urca dealurile aprinzându-le, cobora văi, năvălea în lungul şesurilor; iar urca, iar cobora, încât sălbăticiunile din ierburi alergau cu groază, căutând zările apelor răcoroase. Vâjâiau arzând codri vechi şi păduri tinere. Şi stihia focului intra în sate. Oamenii fugeau. Pâlcuri de oaste, rânduite anume, turnau în fântâni otrăvuri – venin de şarpe şi zeamă de cucută. Când a venit rândul cetăţilor, Ştefan a poruncit să se dea foc laşilor, Bacăului şi Romanului. Şi târgul Băii ardea. Funinginea plutea într-un strat gros înaintea vâlvătăilor: se aşeza pe feţele asudate, pe arme, în părul vitelor. Toată ţara             1 Vătăjel – conducător al oştenilor domniei.             2 Serai – palat al sultanilor sau al marilor demnitari turci.             era vâlvătaie. Uneori, când se aprindeau rrfari codri de brad, se ridicau noaptea flăcări gigantice, lingând văzduhul negru ca păcura.             Armiile lui Mahomed al ll-lea înaintau cu groază printre focuri. Ţineau mai cu seamă cursul râurilor, dar mai toate râurile erau seci, din pricina secetei înspăimântătoare din acel iulie. Se înnegriseră de funingine oştenii, caii, vitele de povară. Peste sudoarea lipicioasă se prindea un strat gros de speria1 fierbinte. Vitele mugeau de sete. Oamenii, slăbiţi şi ei, căutau cu deznădejde apă. Dar cum se opreau la fântâni şi beau, cădeau trăsniţi de veninul şerpilor. Tot aşa piereau bivolii, cămilele şi caii; încât Mahomed scrâşnea văzându-şi pieirea.             Da poruncă oştilor să treacă prin foc, să pună mâna pe Ştefan voivod!             Acum, în cel mai întunecat ceas al greului, avea să se învedereze că puterea lumii se sprijină pe mulţimi, şi e nebun cine ar nega acest adevăr etern! De lucrul acesta era bine încredinţat şi Ştefan voivod, căci forţa lui în armiile ţărăneşti şi atunci sta!             Când au auzit că se bulucesc şi Tătarii, dinspre Nistru, pământenii au cerut marii căpetenii păsuire, să fugă pe la vetre, să-şi ducă familiile la adăpost. Ne închipuim scurtul început de răzmeriţă, şi ni-l închipuim pe Ştefan stând crunt în faţa acestei realităţi: cum va face faţă năvălitorilor, dacă puterea cea mare îl părăseşte? Privilegiaţii îl vor fi sfătuit să astupe^gura ţăranilor cu pumnul şi să-i ţină mai departe sub steag! însă glasurile pământenilor creşteau! Puţin lipsea până la aruncarea armelor!             Ştefan a stat şi a cugetat adânc: dacă-şi arată pumnul spre pământeni, ei îl vor părăsi pentru totdeauna, şi de unde-şi va lua putere la încercările viitoare? Hotărât, nu trebuia să se despartă de ţărani; aşa încât i-a învoit la vetre, pentru câteva zile, şi a rămas în faţa puhoiului doar cu 10.000 oşteni, „floarea vitejilor” cum, pe drept, îi numeşte cronica.             A doua putere a stihiei chemată de el în ajutor era muntele cu pădurile. Şi astfel, numai cu cei 10.000- s-a tras pe Pârăul Alb şi a făcut acolo întărituri de pământ şi arbori. A potrivit artileria gata de tragere. Cum s-au arătat Turcii, tunurile moldoveneşti au prins a bate. Ienicerii şi spahiii prindeau a da înapoi. Astfel văzând, Mahomed a smuls steagul din mâna unui             1 Speria – cenuşă care acoperă cărbunii.             oştean şi el însuşi s-a repezit spre întăritură. Ienicerii şi spahii l-au urmat într-un cumplit iureş. A început un măcel fără seamăn. Tunarii Moldovei se prăbuşeau unul câte unul, şi tot mai mulţi vrăjmaşi săreau înlăuntrul întăriturii. Cei 10.000 picau unul câte unul. însă nimeni nu da înapoi. Floarea vitejilor Moldovei sta pe poziţiile poruncite, până la ultima săgeată, până li se rupeau săbiile, până-i copleşea sângele şi moartea.             Departe, în munţi, s^-auzeau răcnetele, bubuiturile tunurilor, mugetele vitelor, în toate părţile ardea Moldova, neîncetat ardea, ca un rug uriaş, şi vântul uşor al verii purta funinginile, cenuşa şi duhoarea de carne arsă, în toate laturile zărilor. Iar la Valea Albă, cei 10.000 au pierit până la unul, cu un eroism atât de neînfricat, încât însuşi Mahomed sultan a făcut semn de laudă spre stârvurile lor.             Ştefan a umblat pribeag şi singur. Vorbe din bătrâni spun cum chiar maica măriei sale l-ar fi gonit în acel ceas greu de la poarta Cetăţii Neamţului, sfătuindu-l să meargă numaidecât să adune oşti! Şi tot vorbele din bătrâni spun cum l-a gonit Daniil Sihastrul din uşa chiliei sale! Oameni de bună-credinţă l-au văzut în vremea aceea pe Ştefan voivod, în târg la Snyatin, în Polonia, stând la o masă între căruţaşi şi ospătând pită sărmană. Fapt este că foarte repede şi-a adunat oaste şi avea să izbească balaurul Semilunii.             Pâlcuri turceşti pătrunseseră în munţi. Dădeau de femei şi copii. Scoteau juvăţurile1. îi legau în cete şi-i trimiteau pe calea fără întoarcere a Stambulului. Bătrânilor li se fulgerau capetele.             Când au văzut femeile de pe Bistriţa că le vine capătul; că vor fi apucate de păr şi zvârlite în rândurile robilor; când au văzut că le aşteaptă batjocura, au început bocetul şi se căinau una pe alta. Cu nouă rânduri de lacrimi plângeau, în timp ce vrăjmaşii urcau necontenit şi înconjurau locul, cu iataganele-n dinţi şi cu juvăţurile pregătite.             Opriţi, surorilor! a strigat deodată una, Lina. Ce-i mai de preţ pe lume, robia ori moartea?             Moartea! au răspuns cele mai multe.             Dacă-i aşa, să murim, dar să murim luptând! înşfăcaţi furcile de tors şi leucile2 de la care!             1 Juvăţ – laţ la capătul unei funii.             2 Leucă – parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat.             Să fi văzut după aceea cum împungeau bistriţencele cu furcile, cum mânuiau resteiele şi leucile! Izbeau cu parii în picioarele cailor, încât Turcii se prăbuşeau în râpi, unde-i izbeau alţi pari. însă vrăjmaşii erau mulţi!             Lina, cu puţinele bistriţence rămase vii s-au tot ferit din calea lor, au umblat prin adâncul râpilor şi prin huceaguri1, însă Turcii se tot apropiau şi din toate părţile le ieşeau înainte.             Cum a ajuns pe malul Bistriţei, Lina a cunoscut îndată că satul de peste apă e satul ei. Era ars până-n pământ. Oameni ucişi se vedeau pe uliţe şi prin ogrăzi. Râul se învârteja la picioarele femeilor. Turcii erau tot mai aproape…             — Dacă-i numaidecât de moarte, să ne zvârlim în apa asta, a părinţilor noştri! a spus Lina, cu hotărâre.             Unele dintre ele erau fricoase, temătoare de moarte. S-au sfătuit repede, să se lege unele de altele de părul capului, şi aşa să se arunce în râu, ca nici fricoasele că nu pice în batjocură şi robie…             Aşa au şi făcut; s-au înnodat una de alta, şi s-au zvârlit toate deodată într-o duruitoare2.             Le-au acoperit spumele râului.             După ce şi-a odihnit ostile, sultanul a poruncit să împresoare cetăţile Moldovei. Astfel, a bătut cu tunurile Cetatea Neamţului, după aceea a pornit spre Suceava şi a pus foc Târgului de Jos, dar s-a oprit într-o lungă împresurare. Pâlcurile lui de oaste, hămesite de foame, căutau mâncare într-o ţară arsă până-n pământ. Şi astfel, pe lângă foamete s-a lăsat asupra oştilor şi ciuma.             Mahomed sultan lăsase poruncă să i se trimită tainuri, pe galioane3, prin Marea Neagră. A şi repezit de la Suceava călăreţi, să întrebe la seraiuri de ce nu mai vin tainurile? Şi pe când stătea în şanţurile dimprejurul cetăţii, printre cei morţi de ciumă şi printre cei ce piereau încet de foame şi sete, a primit vestea năprasnică cum că toate galioanele cu tainuri le scufundase furtuna în apele Mării! Mahomed sultan s-a repezit             1 Huceag – pădure mică, tânără şi deasă.             2 Duruitoare – vârtej.             3 Galion – navă cu pânze folosită în trecut la război sau la transportul mărfurilor.             la aducătorul vestei atât de proaste şi i-a retezat grumazul. A poruncit repede despresurarea cetăţii şi fuga spre Dunăre. Şi auzindu-l, printre Turci a trecut un murmur de bucurie. Scoteau tunurile din şanţuri, se rânduiau pâlcuri şi apucau spre Ţara de Jos. însă tot mai îngrozitor îi secera foamea şi arşiţa, iar ciuma ajunsese la o culme a pierzării. Şi Ţara Moldovei era aşternută cu cenuşă. Secaseră apele de-a binelea. Şi fântânile aşijderea. Turcii scormoneau prin movile de gunoaie arse, pe sub mormane de scrum, pe sub ruine, căutând cu desperare hrană. Corbii croncăneau pe deasupra steagurilor plecate, învingătorul Constantinopolului se întreba dacă iese din Moldova învingător sau învins.             Şi pe când ostile lui nici nu visau la vreun atac, Ştefan cel Mare a ieşit ca din pământ!             Spune despre aceasta cronicarul Ureche: „… După poticala lui Ştefan Vodă ce au pierdut războiul, cu sârg au strâns oaste ce au putut degrabă, şi s-au dus după Turci, şi i-au ajuns trecând Dunărea la vreme de masă, şi lovindu-i fără veste i-au speriat de au plecat a fugi, lăsând pleanul1 şi tot ce au fost prădat. Iară Ştefan Vodă le-au luat pleanul tot, şi s-au întors înapoi cu izbândă”.             iată, deci, că tot mulţimile de pământeni l-au ajutat pe Ştefan voivod până la urmă! Din vremea aceea s-au păstrat deosebit de frumoase legende, cum e cea amintită, cu apriga mândrie a mamei voivodului, şi cealaltă, cu Danii! Sihastrul. Noi vom consemna aici încă una, cu feciorii din Vrancea!             Deci, pe când umbla Ştefan Vodă pribeag şi singur, căutând oaste, nimerit-a în munţi, la o vrednică femeie, una Vrâncioaia. Şi văzându-l ea pe voivod amărât şi părăsit, l-ar fi întrebat:             Ştefan Vodă, de ce eşti trist şi de ce geme inima ta?             Sunt părăsit şi singur, mamă Vrâncioaie! Ţara mi-i arsă şi pustiită! Ostile mi-au pierit şi mi s-au risipit, încât nu mai am putere să alung vrăjmaşul…             Doamne şi Măria ta! Şapte feciori am, şi ţi-i dau cu dragă inimă, să-ţi fie de ajutor în greul cumpenii…             Şi sfârşind, Vrâncioaia şi-a chemat feciorii, şi, dându-i voivodului în seamă, ar fi spus în adaus:             — la-ţi-i, Măria ta, să alungaţi vrăjmaşii…             1 Plean – pradă (de război), captură.             — N-am să te uit, mamă Vrâncioaie! af-fi dat cuvânt Ştefan voivod, îţi voi duce feciorii la isprăvi mari, iar dacă vor pieri în zbucium, amintirea nu li se va şterge în veacul-veacului!             Şi s-au dus cei şapte vrânceni; şi s-au adunat cu alţi pământeni; şi scris le-a fost să piară în bătălii, toţi şapte…             Şi se spune că, după stingerea zbuciumului, Ştefan şi-a adus aminte de ei şi de cuvântul dat Vrâncioaiei. Până azi, munţii Vrancei amintesc vitejia de demult.             Într-o noapte de veghe şi singurătate, Ştefan cel Mare îşi tânguia ţara şi inima. Se uita împrejurul său şi se întreba unde era floarea vitejilor Moldovei! Cădea o ploaie puternică. Luceau fulgere în ferestrele cetăţii. Zidurile se hurducau uşor când tuna. Ştefan tânguia ţara arsă şi se gândea câtă vreme va mai trebui până la o reînviere, însă, cum s-a luminat de ziuă, a văzut împrejurimile spălate de ploaie şi colţul biruitor al ierburilor ieşind la soare, parcă spre a dovedi că viaţa nu piere… Şi s-a gândit Ştefan voivod la neguţătorii mincinoşi de la Veneţia, şi amar i-a dojenit în gându-i, căci şi din pricina nepăsării lor vitejii îi pieriseră şi ţara trecuse prin pârjol!             Cu toate că-şi luase pentru totdeauna rămas bun de la mincinoşii zarafi, I-a trimis la ei, totuşi, pe bătrânul cărturar Ion Ţamblac, şi înainte de a porni, I-a rugat să le-o spună de la obraz, şi tot de la obraz să i-o spună şi arhipăstorului papistaş! Să-i întrebe unde-i falnicul Asan-Huzun, şahul Perşilor? Din vina cui a pierit? Oare n-a pierit tocmai pentru că s-a bizuit pe făgăduielile lor goale?             Să-i tulbure la mesele bogate, şi în somnul lor, fantoma lui Scanderbeg!             Să le arate neguţătorilor şi papei că li se apropie şi lor capătul! Ştefan voivod a stat în furtună cât a putut! Domnii dimprejur, în loc să-i fi sărit în ajutor, au vrut să-i cuprindă ţara! Să spună Veneţienilor, să folosească bucata de postav ca năframă pentru şters lacrimile! Căci în lacrimi vor izbucni, când le vor pătrunde ienicerii în casele de negoţ!             Ambasada lui Ion Ţamblac a ajuns la Veneţia în anii 1478, în mai 8. Căpeteniile neguţătorilor s-au adunat repede la Senat, înainte de a-şi începe cuvântul, Ion Ţamblac i-a cercetat pe rând:             — Prea înălţate principe şi domn! a început el, citind epistola lui Ştefan voivod. Aceste sunt lucrurile pe care le spun cu gura mea, eu, Ion Ţamblac, sol şi uncheş al domnului Ştefan Voivod, din partea lui Ştefan Voivod. Că toate acestea s-au săvârşit din partea Turcilor în ţara sa, Luminăţia voastră trebuie să fi auzit de la mulţi. E adevărat, însă, că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat, dacă ar fi ştiut că principii creştini şi vecini cu dânsul au să se poarte cu el aşa cum s-au purtat.             Nu vreau să mai adaug cât de folositoare este pentru treburile creştine această ţărişoară a mea: socotesc de prisos să mai spun, căci prea vădit este…             — Aşadar, aceste sunt lucrurile ce mi-a poruncit Ştefan să le aduc la cunoştinţa domniilor voastre… a încheiat Ion Ţamblac, după o scurtă oprire. Aflaţi că am scrisori şi vorbe către Prea Sfântul Părinte. Dacă domniile voastre îmi veţi îngădui să mă duc, mă voi duce; dacă nu, nu!             Sfârşindu-şi cuvântul, Ion Ţamblac şi-a dat seama că nici de data aceasta Ştefan voivod nu se va bucura de ajutorul Veneţienilor. Le-a spus, în adaus, că au să se căiască amar când vor simţi şi ei ce înseamnă robia! Şi părăsind adunarea, s-a oprit într-o piaţă cu porumbei şi a privit cetatea.             Era noapte şi luminau ferestrele.             S-auzeau muzici şi glasuri vesele de petrecere.             Pe canale pluteau gondole.             Ion Ţamblac i-a blestemat, încredinţându-i printr-un cuvânt greu, rostit în sinea lui, că stejarul Moldovei nu se va prăbuşi!             Era zi de hrămuire la ţara Moldovei. Oamenii petreceau, uitând viforele trecute şi amăgindu-se asupra celor viitoare.             Ştefan cel Mare a pornit în preumblare, cu puţini soţi de drum, să-şi vadă ţara în petrecere, parcă să ia putere din puterea acestei oşti mari, harnică pe ogor, de mânca pământul, ca furtuna la petrecere şi amarnică la darea sângelui pentru ţară!             Încă din primele clipe, Măria sa a şi Stmţit cum tinereţea i se întoarce acasă, ca o fată bălaie dusă vremelnic pe la alte aşezări, pe la alte hore. Şi a poruncit petrecere mare, şi Măria sa, în târg la Suceava!             Medelnicerii au aşternut masă.             Au prins să se arate bogăţiile, pe tăvi şi-n butii!             Au grăbit dinspre cuhnii1 stolnicei şi paharnicei.             Când s-a lăsat noaptea peste steagul cu bour, cămăraşul de lumini a pus în sfeşnice lumânări de ceară curată. Puşcaşii au cercetat încă o dată bombardele de la creneluri. Cum s-a suit pe zid straja de răsărit, şi-a ţintit ochii spre dealuri, unde stăteau pândarii focurilor dinspre Nistru.             Ştefan a frânt pita!             Apoi, când a ridicat paharul, mesenii s-au ridicat şi la creneluri au trăsnit toate bombardele deodată!             Lumânările şi-au plecat flăcările, ca de-un vânt!             S-au zguduit ferestrele, în timp ce huietul se rostogolea spre păduri şi văi, până departe. Aşa a priceput ţara că în clipa aceea Ştefan a intrat în petrecere. Târgul, aşternut jos, pe pârău, a prins a descărca săcăluşuri, la întrecere cu bufniturile bombardelor. La cramele satelor, ţigani robi scărpinau în draci cobze şi lăute! Răzeşi şi dijmaşi crăpau pământul sub tactul repede al Bătutei.             Dar care om moldovean nu se bucura?             Încărcau carele cu mărturii ale belşugului şi dragostei; butii cu vin, pâini de grâu, mascuri2 fripţi la ţiglă, struguri; porneau spre Suceava-n sus, întemeind petreceri la focuri, în apropierea voivodului, pe dealuri şi pe Câmpia Direptăţii. împreună cu Ştefan apărau ţara, împreună să petreacă! Cu el împărţeau nevoile, cu el să împartă şi bucuriile răgazului! Când trăsneau bombardele, ei se săltau din jurul ştergarelor, ridicau cupele şi ulcelele, închinându-le spre turnurile cetăţii. Beau până la fund, dintr-o sorbitură, în sănătatea lui Ştefan voivod, dorindu-i cu glas tare întru mulţi ani să trăiască!             — Oştenii mei… a spus Ştefan Vodă, auzindu-i, şi s-a dus la o fereastră, să-i vadă aşternuţi împrejurul butiilor şi ştergarelor.             Cuhnie – bucătărie. Mascur – porc.             Şi a închinat cupa pentru tot norodul lui, pentru toată Moldova zbuciumată!             Apoi, s-a aşezat iar la masă, în timp ce cămăraşul de lumini schimba al doilea rând de lumânări, în sfeşnicele aurite şi-n ulcioare.             După ce a văzut pământenii în petrecere, Ştefan a căzut pe gânduri.             — Mi-am amintit de cei morţi… a rostit încet, vărsând sub masă câţiva stropi de vin.             Mesenii tăceau, căzuţi şi ei pe gânduri, către bătăliile înfricoşate ale Moldovei. Unde erau Mârza şi Stanciu, Bodea vornicul, pârcălabii Paşcu şi Buhtea, şi luga Postelnicul? Pieriseră toţi sub iataganele lui Mahomed Sultan, apărând întăriturile pădurilor. Pierise atunci floarea luptătorilor. Dusese Pârăul Alb la vale sângele Moldovei amestecându-l cu prundurile şi florile.             Ştefan şi-a amintit cum şi după izbânda de la Valea Albă s-au grăbit iar toţi rigii Europei să-l laude. La bancheturi se închinau cupe de aur, în numele Eroului lăsat să apere Europa singur…             S-au ridicat mesenii. Bombardele au trăsnit iar, hohotind din douăsprezece guri de foc. Iar închinau răzeşii, aşternuţi pe dealuri şi pe Câmpia Direptăţii. Străjerul dinspre Nistru sta tipărit pe albăstrimea văzduhului, sprijinit în halebardă. Deodată a zărit departe, în negura nopţii, o flacără, pe dealurile Botoşanilor. Altă scânteioară a clipit, mai departe, încât străjerul şi-a dus cornul la gură; dar şi l-a lăsat iar, la locul lui, când clipirile focului au pierit.             Era târzie vreme de noapte. Sfetnicii şi oaspeţii au trecut la odăi, să se întindă somnului. S-a risipit şi răzeşimea. Totul a căzut în linişte. Numai la o ferestruică a cetăţii se zărea ca o pată gălbuie. Acolo sta Ştefan, singur, în privighere. Oare ce furtuni se vor mai stârni asupră-i? Va mai putea, oare, şi de acum înainte, să înfrângă vrnturile? îndoiala i-a trecut repede.             Se înălbăstreau ferestrele, în zorii de toamnă. Lumânările pâlpâiau pe sfârşite. Ştefan Vodă a ieşit pe zid, cu capul gol, să-l bată vântul dimineţii. Steagul cu bour fâlfâia pe turn. Se desluşeau păduri de rugină şi dealuri goale. Munţi albaştri se vedeau în depărtare, la asfinţit. Ştefan a coborât de pe zid, în timp ce la Mirăuţi clopotele sunau de sărbătoare.             Apoi, Ştefan s-a tras în chilioara lui, să cugete. Ce va fi mâine? Răspunsul i l-au dat mai târziu nişte pământeni de pe la smârcurile dunărene, care zăriseră, după stufuri, turbane şi vârf de lănci. Galioane cu corăbieri negri se arătaseră la geana mării. Şi multe cumpene aveau să vină! De multe ori aveau să-l mai laude pe Ştefan voivod rigii şi craii, la ospăţuri.             0 cută i se adâncise între sprâncene.             În sfârşit, în faţa timpurilor strâmte ce trebuiau să vină, a consimţit să urce la brazda Leahului, spre a depune jurământ de vasal; şi n-a fost zi mai neagră în viaţa voivodului! înainte de purcedere, a tot repezit într-acolo soli cu scrisori, arătând că în nici un chip nu acceptă să-şi plece genunchiul, de faţă cu lume adunată, ci în momentul cel crâncen să se afle singur numai cu Cazimir riga…             Bătrânul şi îngâmfatul rigă a râs în sine şi în faţa şleahticilor1 săi, neînţelegând de fel izvorul atâtor oprelişti din firea cutezătorului vasal. A trimis răspuns că primeşte să fie numai singur când va fi să îngenuncheze Ştefan, şi că în acest scop va veni la Colomeia. S-au înghesuit taberele la Colomeia. Riga Cazimir nu şi-a ţinut cuvântul. Când Ştefan a îngenuncheat, cortul sub care stăteau numai ei doi s-a ridicat! Ştefan a înghiţit greu ruşinea, dar avea să se răzbune amarnic mai târziu, la Codrii Cosminului, lângă Cernăuţi!             Acestea se întâmplau în anii 1484, şi în Apusul Europei se petreceau fenomene extraordinare, în curajul străpungerii necunoscutului. Nu târziu după aceea, corăbierul Bartholomeo Diaz înconjura Africa, descoperind, în sfârşit, drumul pe mări spre India, şi lărgind aria lumii, înglobând pământuri şi ape în ştiinţele geografice. Iar în 1492, Cristofor Columb străbătea Atlanticul, descoperind lumi noi şi uimind de o mie de ori prin fapta sa ţările şi cetăţile.             În Germania, în cetatea Nurenberg, curioşii puteau vedea globul pământesc alcătuit de Marthin Behaim, şi călătorii şi neguţătorii grăiau şi la Suceava despre toate cele noi şi extraordinare. Cu cât veştile marilor descoperiri se îndesau, Ştefan voivod îşi da seama că începe o lume nouă şi tânără, şi-l ardea suspinul că a ajuns la cărunteţe şi la amurgul cel inevitabil, îl chinuia rana de la picior căpătată în primele lupte de la Licostromo, şi medici europeni şi din Asia veneau să-l             1 Şleahtic – persoană care făcea parte dintr-o ceată, dintr-o şleahtă.             llJllL oblojească. A încercat ştiinţa nouă a medjcinei, scriind către dogele Veneţiei, messer Leonardo Loredano, să-i trimită medicamente, şi a chemat la patul său alţi şi alţi medici, din Germania şi italia. Stejarul presimţea apropierea desfrunzită, dar rădăcinile lui erau tot adânc înfipte.             Astfel, avea să-şi dovedească puternicia până la amurgul definitiv, când Ion Albert, noul rigă polon, a vrut să-i cuprindă ţara şi să-l înlocuiască. Minţind că merge cu ostile sale spre a cuceri din mâna Turcului cetăţile Mării, Ion Albert a fost prins cu minciuna, şi stropşit îngrozitor în Codrii Cosminului! Pleavă s-a ales din puternica oaste a invadatorului, când a fost prinsă în codru, între copacii gata pregătiţi de prăbuşire! Tunurile grele, trase de câte cincizeci de cai, cavaleria uşoară şi cea grea, gloatele şi carele de povară, toţi şi toate una cu pământul s-au făcut.             Atunci şi-a spălat Ştefan cel Mare şi ruşinea de la Colomeia!             Pentru a ne da seama de vânturile vieţii lui, e destul să arătăm că a purtat patruzeci şi şapte de războaie şi aproape din toate a ieşit învingător. După fiecare război, a zidit monumente pe osemintele vitejilor, după cum Dacii lui Burebista ridicau gorgane1, după cum alte popoare din antichitate ridicau dumbrăvi.             Ştefan voivod a stat drept, jumătate de secol, însă falnicul stejar care rezistase tuturor furtunilor s-a prăbuşit deodată. El, care a avut liniştea vântului şi se odihnise prea puţin în jilţ, la sfârşit zăcea pe patul de suferinţă, ţintuit de podagră, cu toate că inima de şoim se repezea spre cer.             Simţind unii privilegiaţi că nu se mai poate mişca, au şi prins să pună la cale hicleniile binecunoscute. Şi prinzându-i, Ştefan voivod a poruncit să fie legaţi în juvăţuri! Şi să fie scoşi afară din cetate, pe Câmpia Direptăţii!             Şi adunându-se pârgarii şi oştenii, şi toată suflarea Moldovei, a urmat înfricoşător judeţ.             După ce i-a dat osândei, Ştefan voivod a privit întinderile, râurile, semănăturile coapte, pădurile şi munţii fumurii încremeniţi sub pâclele depărtării.             — Săraca Moldovă! a oftat adânc Măria sa, şi ochii albaştri au slobozit două lacrimi.             1 Gorgan – movilă înălţată deasupra unui mormânt străvechi.
            E adevărat ce se tot spune din oamenii vechi, că Ştefan cel Mare n-a prea lăsat iarba să crească pe drumul mândrelor!           Pe timpul măriei sale trăia la Hârlău o femeie aprigă şi frumoasă şi cu trecere deosebită în ochii Domnului.           Rareşoaia aceea a ştiut cum să înlănţuiască Viforul timpurilor şi să şi-l plece la picioare. Viforul îi bătea noaptea la geam, cerându-i îngăduinţa unui zâmbet.           După un timp, Rareşoaia a născut un băiat. L-a botezat Petru şi i s-a spus Rareş sau al Rareşoaiei. De la maică-sa moştenise frumuseţe. De la Ştefan cel Mare – eroismul şi iuţimea.           De mult picase Ţara Moldovei în ticăloşia supunerii şi braţ vrednic părea că nu se va mai ridica!           Petru Rareş se îndeletnicea de mult cu pescuitul, mai ales la apele Brateşului, la Galaţi, dar în sinea lui spera că într-o zi va putea apuca sceptrul părintelui său din mâna nevrednicilor şi va da Moldovei neatârnarea! în scopul acestei lucrări grele, de viitor, aduna ban cu ban, dar şi prieten cu prieten!           Într-o zi, pe când se afla cu năvoadele la Brateş, a văzut cum se apropie un pâlc de oşteni în goana cailor. Petru Rareş s-a repezit să-şi ia spada! S-au repezit şi ceilalţi pescari la arme! Erau gata de luptă!           Călăreţii au sărit din săi! Au căzut în genunchi, cu fruntea-n pulbere…           — Petru Rareş, să trăieşti întru mulţi ani! Lasă totul şi urmează-ne la Suceava, căci ai fost ales Domn al Moldovei!           Abia după ce i-a cercetat bine, cine i-a trimis şi cum stă adevărul, Petru Rareş şi-a luat rămas bun de la ceilalţi pescari, însă greu tare îi era să se despartă de dânşii, căci împreună munciseră ani de zile, împreună stătuseră, la focuri seara şi ciocniseră ulcioare, şi cântaseră împreună din alăute, şi toţi îi dăduseră mereu speranţă şi curaj într-o zi a dreptăţii!           — Dar noi, Petru Rareş, cum rămânem? Ne vom mai vedea vreodată?           — Voi totdeauna veţi fi cei mai buni prieteni ai inimii mele!           Deocamdată vă dăruiesc năvoadele şi toate îndreptările mele pescăreşti: vă dau arabalele1 cu boii, iazurile cu peştii! La vreme veţi primi, dacă vânturile mi-o vor îngădui, răsplăţi şi ranguri; iar dacă timpurile vor fi să-mi fie contra, săriţi cu spada!           Căci cu dreptate râvnit-am spre jilţul gloriosului meu părinte…           Cum a luat spada Viforului, Petru Rareş a şi pus-o în lucrare, îi era ruşine de ruşinea ticăloşilor care primiseră să dea Turcului tribut! Dintr-o dată a dat poruncă să nu se mai plătească! A început să-şi bage spada şi-n boierii care aveau uric2 cu tot veninul. Dar nici ei nu s-au lăsat: şi-au luat mâncare de drum şi au pornit într-un vaet, la Ţarigrad, la Soliman-sultan, să-i scape el de acest pescar viforos!           Cum au ajuns la Ţarigrad, încă de pe la porţile mari au început a striga cu rogojini aprinse în cap:           — Scapă-ne de Rareş, o, Solimane, că nu mai puteam răsufla de el! îndură-te şi scapă-ne!           Cârdurile de servi şi calicime din Ţarigrad, plătiţi anume ca să strige, se văitau cât îi ţinea gura:           — îndură-te… îndură-te, Solimane!           — Credeam la început că va fi om domol! strigau boierii mai departe. Dar a moştenit apucăturile tătâne-su şi-i şi mai aprig la mânie! îndură-te, o, Solimane, şi nu lăsa un pescar în jilţul Moldovei noastre! Hai, să zicem că cu noi, boierii de ţară, ar avea ce-ar avea, dar de ce nelinişteşte ţările vecine? Ştii că domnii şi prealuminaţii şleahtici Lehi nu mai au din pricina lui răgaz? Şi ştii că a prins a cleveti şi împotriva Luminăţiei Tale, o, Solimane? Hai, vino, Strălucirea Ta, şi domoleşte-l, că nu mai putem trăi de răul lui!           A răspuns Soliman-sultan: ' Arabală (harabaie) – vehicul mare (căruţă)           2 Uric – moşie boierească din feudalism care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate.           — O, voi boieri, întoarceţi-vă liniştiţi acasă, căci vă făgăduiesc eu că feciorul Rareşoaiei n-are să mai stea mult în jilţ! îmi cereţi să pornesc împotriva lui cu război, aşa, nitam nisam, dar una ca asta nu se poate! Avem şi noi, în jurul jilţului nostru, oameni cinstiţi! Aţi auzit, bunăoară, de efendi Aloisius Gritti, diplomat cum nu se mai află?           Soliman-sultan a bătut din palme.           S-a înfăţişat un bărbat înalt, oacheş şi cu turban.           Aloisius Gritti, desfundă-ţi bine urechile şi ascultă…           Prea plecat, strălucite Solimane!           Până azi mi-ai servit cu mare credinţă, o, Aloisius!           Am făcut ce-am putut, o, Solimane!           Boierii moldoveni şopteau:           Aloisius Gritti e creştin turcit!           — Deci dară, efendi Aloisius, ia numaidecât un pâlc de ieniceri şi urcă la Cara-Bogdania şi linişteşte-l pe Rareş, domnul cel nou al Cara-Bogdaniei!           — Prea plecat, o, Strălucirea Ta!           —… înainte de a urca la Cara-Bogdania, abate-te şi prin Ţara Ungurească şi pune linişte şi acolo, căci nobilii unguri prea se ceartă.., Aloisius Gritti a şi pornit. A aflat şi Petru Rareş că-i vin oaspeţi nepoftiţi! l-a şi ieşit înainte, la o strâmtoare! Aloisius Gritti a scăpat cu fuga! S-a întors la Ţarigrad, fără papuci! Soliman-sultan a tunat şi a fulgerat, zicându-i câte şi mai câte, de la obraz:           O, Aloisius, Porc de Câine! Unde mi-ai pierdut ienicerii, o, nevrednice? Râd acum de mine până şi câinii din Ţarigrad, o, Aloisius! Cum de te-ai speriat şi ai fugit ca o oaie proastă, o, Porc de Câine? Tot acum marş la Cara-Bogdania înapoi!           O, Solimane! a răspuns linguşitorul. Ce-ar fi dacă mi-ai îngădui să-i iau cu mine şi pe cei doi feciori ai mei?           Cu ce scop, o, Aloisius?           Aloisius Gritti s-a şi prăbuşit la picioarele sultanului, l-a sărutat papucii.           Pe unul dintre fiii mei, o, Prea-Strălucite, vreau să-l pun domn în locul lui Petru Rareş! Iar pe al doilea l-aş pune domn în Ţara Românească, în scaunul Basarabilor! Iar în ce mă priveşte, o, prea strălucite padişah, aş lua domnia Ungariei şi a principatului Soliman!           Ştii că chiar aşa de rău n-ar fi, o, Porc de Câine? l-aţi purceii, o, porcule, şi tot acum porneşte! Haideâ!           Numaidecât Aloisius, Porc de Câine, a poruncit să vină falnica oaste încălărată a spahiilor! A poruncit să-l urmeze şi bulucurile pe jos!           Şi-a pregătit feciorii de drum lung! Pe urmă a făcut semn cu iataganul către Dunăre!           A ajuns la Târgovişte, unde era pe timpul acela scaunul domnesc. A intrat Porcul de Câine în cetate, în sunetele naiurilor, tobelor şi ţimbalurilor! Domnul ţării i s-a plecat până la pământ!           Însă Porc de Câine n-a făcut mulţi purcei la Târgovişte! A trecut pe la Braşov, în Ţara Românească de peste munţi, îndată a bătut din palme, i s-a înfăţişat nobilimea locului!           — De ce căutaţi bocluc, domnilor nobili? s-a stropşit la dânşii Aloisius Gritti. De când aceste locuri au picat în stăpânirea slăviţilor sultani, numai durere de cap ne pricinuiţi! Vă sfâşiaţi şi vă trageţi de bărbi, pentru domnie, şi din pricina voastră măritul nostru stăpân nu mai are somn! Tot acum vă dau poruncă să iasă la faţă vinovatul, să-i trag refereaua ce i se cuvine!           Nobilii au strigat într-un glas:           Vinovat de toate se află numai domnul Transilvaniei, Emeric!           Dacă-i aşa cum spuneţi, să vină numaidecât în faţa mea domnul Emeric! Vine sau nu vine Emeric?           Nu! Emeric nu vrea să vină decât înconjurat de ostile Transilvaniei!           Voivodul Emeric Ţibac s-a înfăţişat crunt şi înconjurat de greimea oştilor.           L-a privit cu semeţie pe Gritti-vândutul:           — Ce pofteşti şi cu ce ocazie pe la noi? Dacă vrei cumva sceptrul Transilvaniei, ia seama… gândeşte bine! O, Aloisius, patria ta, Veneţia, mai bine năştea un şarpe!           S-a cutremurat Gritti! S-a stăpânit!           Emeric Ţibac trebuia numaidecât omorât, altfel el nu mai ajungea la coroana râvnită niciodată!           Aloisius Gritti a aflat îndată şi un vânzător, pe unul Docia, iubitor mare de bani!           Şi numaidecât, Docia acela, s-a strecurat într-o noapte în cortul voivodului Ţibac!           L-a omorât!           Pe urmă i-a sfârtecat stârvul în multe bucăţi!           Auzind ştirea, Transilvania toată a fost zguduită ca de cutremur! Oamenii au şi înşfăcat armele!           Ienicerii şi spahii au fost făcuţi una cu pământul! Toată suflarea îl căuta pe Gritti, Porcul de Câine!           Dar ticălosul apucase a se închide în cetatea Mediaşului!           Ţara Transilvaniei ardea toată!           Zăvorât în cetate, Gritti, Porcul de Câine auzea cum răsculaţii se tot apropie şi-i cer moartea! Tremura ca varga! Securile grele ale pământenilor băteau în porţi, să le dărâme! Gritti, Porcul de Câine, îşi muşca pumnii, căci prima dată în viaţa lui de om de nimic greşise grozav! Ce va face? Cât timp vor rezista porţile şi zidurile Mediaşului?           — Să ne furişăm afară, în puterea nopţii! îl sfătuiau cei doi feciori. Domnie ne-a trebuit, domnie o să găsim!           „Oare care moarte e mai uşoară?” se întreba Gritti încredinţat că-i se apropie sfârşitul.           — Prin secure! a răspuns unul dintre feciori, ascultând cum securile bat în porţi.           — Ba, prin otravă! a răspuns al doilea fecior, tremurând tot.           — Să-ţi iai plata pentru uciderea lui Emeric! strigau răsculaţii.           Cum sta la fereastră, Aloisius Gritti a zărit deodată flamurile oştilor lui Petru Rareş!           Peste noapte, cum sta întins în pat şi tremura, a auzit o zângănitură.           Un geam s-a spart! în încăpere căzuse o piatră!           Aloisius, Porc de Câine, a ridicat-o repede! A văzut o scrisoare înfăşurată pe ea!           A desfăcut-o! Citea tremurând tot:           Cuvânt de la Petru Rareş, către Aloisius! Ascultă, o, Aloisius, şi urmează-mi sfatul întocmai! Ce-a fost între noi a fost şi uitat fie! la-ţi fiii şi coboară-te în josul zidului, în tabăra domniei mele! Vreau să-ţi scap zilele, ţie şi alor tăi, ca îndreptare a mea în ochii lui Soliman-Prea-Strălucitul! la-ţi fiii, deci, şi coboară zidul!           Hai, tată, să ne grăbim [îl îndemnau feciorii, iată, am avut noroc să scăpăm cu zile! îi mai luăm lui Rareş sceptrul, acum că se arată aşa de omenos?           Nepricepuţilor şi proştilor! Carnaxi vă zic vouă! N-aţi priceput că epistola asta doar cursă este?           Nu, nu se poate să fie cursă! Oare nu arată că-ţi face binele spre a uita şi tu trecutele întâmplări?           Aloisius Gritti n-a mai stat la îndoială!           Şi-a căptuşit repede ciubotele, cu mulţimea de bani de aur şi pietre scumpe ce le avea cu sine!           Â legat de gratii funia!           Tustrei, unul după altul, şi-au dat drumul în josul zidului! Au nimerit drept în mâna lui Petru Rareş!           Dar au rămas amuţiţi de groază când au văzut alături de el multe căpetenii transilvane privindu-l în tăcere!           — A… Bun sosit în mâinile noastre! a râs îngrozitor de rău Petru Rareş. iată, aceste căpetenii transilvane sunt prietenii lui Emeric cel omorât de tine, şi au venit în numele răzbunării crunte! Poftim, Aloisius Gritti, pe seama lor, să-ţi dea ce ţi se cuvine şi să-şi elibereze cugetele prin răzbunare!           Aloisius Gritti a căzut numaidecât în genunchi! Le săruta tuturor ciubotele, poala veşmintelor!           Ostile strânse cerc îl priveau cu scârbă!           Petru Rareş! Petru Rareş, fie-ţi milă, o, Petru Rareş! Nu mă da pe mâna răzbunătorilor! la-mă cu tine, la Suceava, căci îţi făgăduiesc să te umplu de bani! Soliman sultan şi el te va răsplăti pentru aceasta, numai nu mă da pe mâna lor! O, Petru Rareş! Petru Rareş…           Luaţi-l… Eliberaţi-vă cugetele! a rostit Petru Rareş către răzbunătorii lui Emeric.           Dar fiii mei?           Îi iau cu mine! Hai, berbecuţilor, să vă dau coroane de voivozi…           Soldaţii lui Rareş i-au şi înconjurat pe berbecuţi! Aloisius Gritti a şi fost dus spre locul de pedeapsă! Amarnic răcneau ostile la dânsul!           — Moarte! Moarte! Să-şi ia plata pentru uciderea eroului!           Dar nimeni nu voia să ridice securea asupra lui, din silă!           Deodată a păşit în faţă un cărăuş de la Mediaş:             Mă prind să-l tai eu, dacă-mi daţi mie ciubotele trădătorului!           Şi mare a fost după aceea mirarea tuturor, când, luând acel căruţaş ciubotele trădătorului, le-a aflat pline cu mărgăritare şi bănet!           S-au trecut şi aceste întâmplări.           Petru Rareş s-a întors la Moldova, acasă.           Aştepta mânia lui Soliman!           Şi-a strâns ţara şi stătea la pândă. A trimis iscoadele spre Dunăre şi spre Nistru. Simţea apropierea răzbunării ce avea să vină!           El sta drept. Trebuia să dea cinste spadei moştenite de la tatăl său, Ştefan Voivod! Dacă va fi să pice, va pica drept, ca bradul!           Pândarii trimişi la margini îi aduceau ştiri de spaimă!           Petru Rareş şi-a încins spada! îl aşteptau, la locul hotărât, ţara sub arme şi oşteni în leafă!           Armii ţărăneşti se buluceau pe Câmpia Direptăţii!           Poştele de foc tot mai înfiorate luminau dinspre Ţara de Jos! Dintr-acolo erau aşteptaţi şi năvălitori.           Soliman sultan se mândrea că va veni cu atâta oaste în Cara-Bogdania, încât o va acoperi sub arme din cer-n pământ!           Într-adevăr şi-a ţinut cuvântul de spaimă! A năvălit cu aproape două sute de mii oameni!           Petru Rareş hotărât era să înfrunte şi puterea aceea! Deodată însă a primit ştirea că şi Tătarii au-trecut Nistrul!           — Şi cu ei m-oi bate!           Petru Rareş se pregătea să-nfrunte ambele oşti duşmane, când i s-a adus ştirea că au năvălit în ţară şi pâlcurile şleahticilor Poloniei!           — Facă-li-se voia! Mă voi lupta şi cu trei duşmani deodată!           Când însă i s-a adus a patra ştire, că pământenii fug îngroziţi spre case, să-şi apere strânsura şi odraslele, şi când a mai primit şi ştirea că boierii cei de credinţă cleveteau împotrivă-i, Petru Rareş şi-a dat seama că va fi părăsit de toţi!           A încălecat repede!           A apucat calea codrilor şi munţilor.           Întâi s-a închis în mănăstirea Bistriţei, dar au aflat vrăjmaşii şi au şi venit.           Petru Rareş a scăpat ca prin urechile acului! A luat calea tăcerilor mai departe!           Rătăcea prin prăpăstii neumblate, flămând şi desculţ, şi chiar veşmintele de oştean începuseră a-şi arăta răriturile. Se orienta după stelele nopţilor senine, cum învăţase în zilele vieţii de pescar. Dormea prin râpi, acoperit cu crengi şi frunze uscate.           În puterea nopţii, uneori, auzea glas stins de corn, nechezat de cai.           El ştia că sunt semnele următorilor săi. Se ridica repede şi pornea mai departe.           Când piereau de pe cer semnele de orientare, pipăia scoarţa copacilor, să vadă în ce parte erau acoperiţi de muşchi, şi ştia că Nordul e într-acolo.           Mult timp trecuse de când nu întâlnise ţipenie de om!           Deodată, într-o dimineaţă, s-a oprit pe-o creastă, zărind în văi apă curgătoare strălucind în vâltoarea zorilor. Nişte oameni se vedeau pescuind.           Petru Rareş s-a bucurat din toată inima.           A şi coborât spre oamenii aceia, cunoscând cât de mare e, încă din veac, bunătatea inimii de pescar!           Şi cu adevărat, pescarii l-au primit în coliba lor din singurătate. Au făcut numaidecât foc şi au pus pirostriile. Pe urmă au pus şi ceaunul, să pregătească borşul de peşte. Pe jar se părpăleau păstrăvi tot atunci prinşi. Au frânt pescarii şi pâinea lor puţină. L-au poftit la masă!           Oricât era de zgâriat de spini, de ostenit şi de nedormit, l-au cunoscut îndată cine-i… Toţi au zâmbit a râde, când au văzut că Petru Rareş se sperie de cunoaştere!           Dar nu suntem toţi din aceeaşi breaslă, Măria Ta? Oare nu ne-am face uneltele de râs şi ocară, dacă nu ne-am purta frăţeşte cu unul de-ai noştri? Ştim, Doamne, că eşti pescar la apele Moldovei, dar mai ştim că eşti şi voivod aflat în vifor, cu ţara împrăştiată de neastâmpărate noroade! Dar, Măria Ta, întâi şi-ntâi noi ştim că eşti pescar, îndeletnicire de care sărmanul om scapă doar când îşi încrucişează mâinile în suspinul ultim! Şi de patima vinului se poate sărmanul om vindeca! Şi de ciumă! Şi de boala ochilor frumoşi! Dar de păcatul pescuitului nimeni nu se poate vindeca, Doamne! Aşa este?           Aşa este! Chiar şi când porţi în mână sceptru, apele tot îţi fac cu ochiul!           N-ai vrea, Doamne, să facem tot acum o prubă1 în apa asta?           Dar n-a mai apucat să potrivească sculele! S-au şi auzit semnele urmăritorilor!           Petru Rareş se tot uita încotro să apuce.           Îngălbenise…           — Uiţi, Măria Ta, că te afli între pescari! Fii bun şi îmbracă aceşti iţari, şi fii bun acum şi îmbracă şi boanda2 asta, iar straiele cu fir azvârle-le în apă, că şi-aşa se vede cerul prin ele…           Aşa, în straiul de pescar, Petru Rareş era acum de nerecunoscut. A luat un năvod pe umeri. Au pornit toţi prin munţi, mai departe, şi nici o strajă n-a cunoscut că pescarul acela era de fapt viforul învins vremelnic de potrivnicii săi!           Aşa a scăpat Petru Rareş de urgia celor ce-i pofteau pieirea prin sabie. Lăcrăma apoi, la despărţirea de oamenii aceia buni:           Prubă – probă, încercare. Boanda – bundă.           Dacă-mi voi mai vedea ţara vreodată, dacă voi dobândi la loc spada lui Ştefan Voivod, n-am să va uit! întoarceţi-vă cu pace şi sănătate la locul obârşiei voastre şi vă doresc spor la năvod!           Du-te sănătos, Doamne! Iar dacă vânturile îţi vor sta împotrivă şi de-acum, nu umbla prin străini, ci vino la râul nostru! Avem destui brazi în munţi, ca să ai din ce-ţi dura căsuţă de pescar…           Scumpe şi minunate inimi simple! Altele sunt vânturile ce mă poartă! Oare pot lăsa pe mâna oricui pământul lui Ştefan Voivod? Mă duc întru adunare de oşti! Să nu întârziaţi, când veţi auzi chemarea cornurilor lui Petru Rareş.           Abia şi-a sfârşit cuvântul.           Se apropiau care moldoveneşti cu fugari! Toţi aveau pe obraji spaima din tară!           Ce-i în Moldova, bejenari? a întrebat Petru Rareş.           Moldova? Moldova? Femeile noastre au fost luate în robie! Pruncii noştri au fost omorâţi sau luaţi pentru armia ienicerilor! Au furat Turcii şi clopotele sfintelor biserici!           — Dar cum, au pierit la Moldova toate inimile cutezătoare?           Bejenarul a stupit cu scârbă:           — Se spune că însuşi Petru Vodă a fugit! Mai frumos îi sta să piară în mână cu spada lui Ştefan Voivod! Dar de când Ştefan Voivod doarme la Putna, aşa-s timpurile…           Mână! Mână mai repede! strigau alţi bejenari din îngrămădeala carelor.           Pescarii s-au mai uitat să-l vadă pe Petru Rareş, dar nu mai era – ca-n pământ intrase!           l-au zărit la un timp cuşma de pescar, înainte, departe, în primele rânduri ale bejenarilor.           Încotro se ducea, oare?           Dojana pământeanului îl ardea ca focul!           Era hotărât să-l facă pe dracu-n patru, să adune oaste, să se întoarcă numaidecât în ţară!           Cu acest gând, mergea repede, în straiele de pescar.           În urmă se auzeau larmele bejenarilor atât de tare, încât parcă toată ţara Moldovei urca repede în Ţara Românească de peste munţi!           Mugeau vitele. Nechezau caii. Se auzea un blestem:           — Vai, ardă-i para focului, să-i ardă!           Se va mai întoarce Rareş? Va mai putea învia timpurile vechi de libertate? Oare într-adevăr pierise eroismul o dată cu Ştefan Voivod?           În timp ce ţara se bejenea la munţi, boierii moldoveni se adunaseră la Suceava. Pe rând intrau în cortul sultanului Soliman şi-i sărutau picioarele, îşi târau şi bărbile prin pulbere, întărind robia patriei, numai să-şi păstreze ei rangurile şi pământul!           Se părea că pieriseră falnicii stejari!           Dar cum vor arăta timpurile mai departe, feciorul Rareşoaiei nu s-a lăsat! Iar a înşfăcat spada lui Ştefan cel Mare!      Şi după ce s-a rânduit numărului pulberii şi el, au ridicat spada alţi eroi, întru apărarea pământului strămoşesc.
 În anii 1514, primăvara, pe sub un văzduh nemilostiv, mii de oameni mărşuiau spre cetatea Budei, stârnind colburile şi fâlfâind flamurile, în toate punctele cardinale. Se rupseseră din podişul transilvan ca grămezile de stânci şi se rostogoleau spre puhoaie umane mergând pe drumul mare, necontenit, şi necontenit colburile urcau şi întunecau soarele, şi creşteau şi învolburau văzduhul cu cât se adăugau pâlcuri de călăreţi, pâlcuri pe jos. Se auzeau chemări, strigăte, şi puhoiul năboia1 mai repede şi mai tare răsunau chemările de trâmbiţe.           Cum ajungeau la marginea satelor, îi întâmpinau alte cete înarmate, şi boceau femei şi ţipau copii, astfel luându-şi rămas bun de la cei ce se duceau la cetatea Budei şi de acolo în cruciadă, poate tocmai la cetatea Ierusalim. Bărbaţii se rupeau cu greu de lângă ai lor de pe glie şi rosteau scuipând cu obidă:           — Nu plângeţi, căci poate vom găsi cuiburi mai calde… înainte de a porni să se amestece cu puhoiul, ridicau coasele şi furcile asupra castelelor de pe culmi şi dâmburi, urându-le să se prăbuşească peste stăpânii lor, în mormane de pulbere… Le venea să-şi lepede inima, de scârbă! iată unde ajunseseră: spre a-şi putea răscumpăra libertatea, porneau în drumul viforului, dar era mai bine aşa decât să nu mai aibă în veci nici o nădejde de mântuire! Clopotele bubuiau, ca la o întunecare a cerului şi pământului. Şi omenirile năboiau către drumul mare, spre fluviul şi în pulberea fără început şi fără sfârşit, năboiau de zile şi nopţi şi se îndesau deasupra lor furcile, coasele, lăncile şi halebardele, ca o altă năboire, de făpturi stranii ale mâniei. Câteodată se revărsau în fluviul uman şiruri de călăreţi înarmaţi cu spade grele, îmbrăcaţi în platoşe şi pe scuturile lor şi pe mantii se vedeau cruci roşii.           1 A năboi – a năvăli, a se năpusti.           Deodată, când s-au vărsat în marea mulţime nişte care grele cu tunuri, s-au auzit strigăte de mirare, în fruntea carelor venea călare voivodul din Şoimuş, Ciuci, şi în urmă se îndesa mulţimea pământenilor.           — Mai repede, Timişane, mai repede! strigau şoimuşenii către unul de-al lor, însă acesta nu se putea desprinde din braţele unei femei care plângea în hohote, rugându-l să nu se ducă.           Pe urmă, văzând că nu-l poate îndupleca prin lacrimi, ea se lăsase în genunchi şi-l întreba cu amară dojana:           — Ştii bine că nu ne-am luat decât de-o săptămână! De ce mă laşi şi pe mâna cui?           Cum plângea aşa în faţa lui, părea mai frumoasă. Arăta ca o sfântă rugându-se la picioarele unui zeu de piatră, colţuros şi neînduplecat.           — Astâmpără-te, Ilina! încerca s-o domolească Timişan.           Nu vezi? O lume se duce, să scape de şerbie, să nu mai fim legaţi de glie, să putem căuta, când vrem, cuiburi mai calde…           Dacă te cuminţeşti şi te întorci acasă, am să-ţi aduc un şal tocmaj din Ierusalim şi o creangă de pe Muntele Măslinilor… însă, văzând că Mina nu se înduplecă, Timişan s-a smucit. Ea l-a ajuns:           Văd că nu-i chip, dar de nu mă vei mai găsi, eu nu sunt de vină!           Cum să nu te mai găsesc? a râs Timişan, cu gura uscată de spaimă.           Hai, Ilina! Lasă-l în vânturile şi-n drumurile lui! au spus alte femei şi au apucat-o de subsuori să nu se prăbuşească.           Să nu uiţi, striga mai apoi Ilina; vino tu sănătos, nu vreau nici şal, nici creangă… Mă voi duce la bunica, în Zarand, şi te voi aştepta acolo…           Timişan a şovăit mult înainte de a intra între şoimuşeni. Unii strigau:           — Las-o, bade, căci şi noi ne-am lăsat femeile şi odraslele.           El întârzia ameninţând cu halebarda castelul şi aşezătorile Şoimuşului.           Deodată, voivodul Ciuci s-a înălţat în scări şi, înăbu-şindu-şi un strigăt, a poruncit oamenilor să se desfăşoare în linie de bătaie. Prin lungul mulţimilor în mers a trecut un cutremur ca prin trupul unui şarpe gigant. S-au strâns ghem, când cei din cap s-au oprit şi cei din coadă s-au îndesit. Peste o clipă s-a văzut îndepărtându-se de aşezările Şoimuşului un pâlc de călăreţi, în frunte unul venea galopând înspăimântător de repede.           — Prantner castelanul!           — Episcopul Csaky! s-au auzit strigătele, în vreme ce călăreţii se apropiau în volbură de colb.           Cum s-a oprit, Prantner a tunat din glas: în numele înălţimii sale Ion Zapolia! în numele markgrafului Georg Brandenburg, poruncesc şerbilor să se întoarcă! înapoi la muncă! Vor cruciadă şerbii din Şoimuş? Dacă până număr la trei nu-mi îndepliniţi porunca, vă vom întoarce cu puterea!           Călăreţii s-au repezit în mulţime. Cârduiau oamenii împungându-i în piepturile cailor. Dar Timişan a apucat o piatră. A izbit-o drept în coiful castelanului. Acesta s-a cumpănit în şa.           — Tot tu, Timişane? a sunat din glas Prantner, stăpânindu-şi durerea, îţi voi scoate ochii sau te voi răstigni… Şi-apoi nu uitaţi, şerbi, că familiile voastre au rămas acasă… a adăugat râzând îngrozitor de rău.           — Aţi uitat tocmai acest lucru… a adăugat episcopul Csaky, cu glas blând, plin de milă şi adâncă bunăvoinţă. Au binevoit să rămână acasă mamele, soţiile, copiii şi bunicii voştri! Iar unora dintre voi le-au rămas nevestele tinere cu lacrimi în gene… a adăugat episcopul, uitându-se ţintă la Timişan. Şi, după cum ştiut este, sfânta biserică îi poate purifica prin flacără…           Un murmur de groază a trecut printre şoimuşeni. Castelanul râdea ştergându-şi şuviţa de sânge ce-i luneca de sub coif. Episcopul ridica smerit crucea de aur bătută cu rubine.           Unde-i voivodul Ciuci? a întrebat castelanul deodată.           Aici! a răspuns voivodul, cu un zâmbet de răutate. Fă calea-ntoarsă, castelan Prantner, te sfătuiesc cu binele! Altfel…           Altfel… l-a întrerupt episcopul, cu umilinţă.           Altfel se vor alege din voi oale şi ulcele! Pământenii au plecat sub puterea mea. Nimeni nu-i poate opri! Nu-ţi convine, înalte prelat Csaky? Doar plecăm să despresurăm Cetatea Mântuitorului…           Episcopul Csaky n-a mai avut când răspunde, căci bătălia se încinsese. Castelanul Prantner îşi deschidea drum cu spada către voivodul Ciuci. Totul a durat însă nespus de puţin.           Castelanul şi episcopul galopau înapoi spre Şoimuş, părăsiţi de mercenarii lor adăugaţi mulţimii.           Timişan gemea cu capul crăpat de spada castelanului, în auz îi vâjâia, parcă, focul înspăimântător al rugului şi dintre flăcări Mina îi făcea semn. De bună seamă, Csaky la ea se gândise pomenind de sfânta biserică şi de purificare prin flacără. Timişan a căzut în pulbere. Mulţimile porniseră, şi-l striveau de bună seamă, dacă nu-l aruncau şoimuşenii într-un car.           Hăis, bouleni! a rostit moşneagul Vasile Şoimuşan.           Îndată, dacă nu ne rămân ciolanele pe drumuri, veţi paşte pe Muntele Măslinilor sau veţi roade fân la ieslea din Bethleem…           Aţi văzut, fraţi creştini? De ce să nu ne lase să ne răscumpărăm?           Să ne răscumpărăm? a răspuns moşul Ion, de la carul al doilea. Ne răscumpărăm numai prin moarte! De ce crezi că ne pofteau înapoi, Prantner şi episcopul? De grija că vom pieri?           Vezi bine! Fără braţele noastre, le rămân câmpiile nemuncite!           Eu, a continuat bătrânul, am fost răpit în anii trecuţi, 1509, cu toată gloata mea, şi dus să muncesc împreună cu toţi ai mei, pe domeniile din Lipova…           Ca pe vite ne fură! a oftat moşul Vasile, scuipând cu scârbă.           — Oh, vremuri apuse! a oftat moşul Ion, în timp ce pulberile se ridicau mai dese. Unde sunteţi vremuri mari ale voivodului loan?           S-au dus vremurile mari! a oftat moşul Ion. S-au dus, o dată cu loan de la Hunedoara! Eu am pornit la acest drum, socotindu-mă: „Tot atâta!” loan de la Hunedoara nu mai învie şi nici Mateiaş crai n-are să-şi mai ridice spada! Pe drept oftezi după vremurile mari! După cum ştii, eu şi-ai mei am fost răpiţi de pe ogoarele slăvitei doamne Beatrice Frangepan…           Ba bine că nu! îmi aduc aminte: cum a venit Georg Brandenburg din Germania şi şi-a pus genunchiul pe grumazul nostru, mai îngrozitor gemem! Am auzit că pe pământurile doamnei Beatrice era mai bine…           Era, într-adevăr! Soţul ei, Ion fiul lui Mateiaş, moştenise bunătatea de la ai săi. însă, cum a venit câinele din Brandenburg…           Dar moşul Vasile nu şi-a sfârşit cuvântul. Mulţimile s-au oprit în faţa unei oşti mari ivită pe zare.           — în linie de bătălie! La bătălie! veneau porunci din faţă, şi volbura mulţimii s-a strâns, apoi s-a desfăcut, s-a răvăşit, întinzându-se într-o linie de lănci, halebarde şi furci, în tot largul şesului potopit de asfinţitul soarelui.           S-a oprit zidul omenesc, şi aştepta într-o tăcere mare, să iasă o căpetenie, să dea cuvenitele porunci de luptă, însă nimeni nu se desprindea din şir şi oamenii s-au învârtejit dându-şi seama că merg ca stihia, şi ca stihia vor pieri dacă nu le iese în faţă o flamură, în vremea asta, oastea din faţă venea încet şi se vedeau mulţimi de lănci întinse şi mulţimi de spade. Halbardele îşi plecau capetele cu cât oastea îşi întindea pasul, în faţă venea un călăreţ pietros, cu calul la pas, îmbrăcat în zale şi cu chivără.           — Brandenburg! s-au auzit strigătele şi mulţimea era gata să se întoarcă s-o ia la fugă.           Şerbi şi meşteşugari! a tunat din^glas voivodul Ciuci.           Înapoi? Dar aţi uitat ce vă aşteaptă? înainte sub porunca mea… înainte! înainte! au bubuit glasurile şi voivodul Ciuci a fulgerat^din spadă, pornind în galopul calului.           Înapoi pe ogoare! răcnea Brandenburg, dar nu s-a mai auzit ce spune, căci bătălia începuse. Cumplit fulgerau armele în soarele gata să apună! însă totul a durat doar cât ropotul unei ploi de vară. Mercenarii lui Georg Brandenburg răcneau cerând iertare, în timp ce markgraful fugea în galop de nălucă, peste mlaştinile câmpiei, urmărit de pâlcurile voivodului. Apoi, mulţimile s-au adunat şi s-au rânduit. Pulberea se ridica iar.           Venea noaptea.           Hăis, bouleni, spre Muntele Măslinilor! a rostit după aceea Ion Şoimuşan, îndemnându-şi boii.           Vezi, frate? Şi lui Brandenburg îi era grijă ca nu cumva să ne căsăpească Turcii…           Eu unul, a spus moşul Vasile, l-am zărit în pâlcurile lui Brandenburg pe morarul Terţiapars…           Pe cine? Cum?           Pe Terţiapars, cum îi spun sameşii, pe latinie, celui ce ia a treia parte din făină, la moara cetăţii… l-am croit un par în cap! Şi cum îţi spuneam mai înainte, bine le-a fost celor vechi, la voivozii loan şi Mateiaş, căci aceştia aveau nevoie de braţul lor, pe câmpiile isprăvilor cu sabia… Cum a venit însă Brandenburg din Germania, s-a însurat cu doamna Beatrice, şi nu atât de dragul ei, cât de dragul celor 252 de comune ale Corvineştilor! Aşa au încăput pământenii sub laba câinelui. într-o noapte, stăpâna noastră, doamna Beatrice, a fost omorâtă de Brandenburg. După aceea au început să curgă angaralele. Cum auzea Brandenburg că vor trece noaptea oameni cu vite, ieşea cu călăreţii şi-i jefuia. A îndrăcit şi rânduiala păşunatului, nelăsând vitele oamenilor pe izlazuri. A înmulţit vămile, încât până la urmă ajungeai la ţintă cu sacul sau cu carul gol! Greu slujeam pe la cetăţi până atunci, dar acum şi asta s-a îndrăcit. Ni se cere să cărăm de zece ori mai multe lemne, de zece ori mai mult pietriş, bolovani şi tot ce trebuie la cetăţi. Mai mult, a continuat moşneagul. Dacă mai demult femeile noastre erau nevoite să urce sus, la cetăţi, numai vara, să muncească din noapte până-n noapte, acum sunt nevoite să urce la cuiburile satanei în timp de iarnă, desculţe şi cu pruncii în braţe… Treabă-i asta? Şi apoi, oh, Doamne… ceea ce mă sperie până-n unghii, e furtul de oameni… Stai ziua mare şi ari pe câmp, şi deodată vin călăreţii! Te leagă în lanţuri şi te duc între caii în galop, pe alt domeniu, mai rău ca pe vite, căci ele cel puţin nu ştiu vorbi!           Taman ca la noi la Lipova! a intrat în vorbă altul. Eu, unul, fraţilor, din breasla fierarilor sunt şi vă spun că şi peste bresle bântuie acelaşi vânt cu suflet de gheaţă. De asta ne-am urnit, să mergem la Buda, şi breasla fierarilor, şi căruţaşii, căci nu mai putem răbda! Dacă se poate răscumpăra libertatea şi prin sânge, cu plăcere… Eu, unul, a reluat fierarul, am de gând să mân caii până la Ierusalim, cum mi i-am mânat la anii 1488, până în Zarand, când s-a sculat Zarandul împotriva domnilor! Aţi auzit de asta? Mai ţineţi minte?           Oh, vremuri! a spus Ion Şoimuşan. Nu mi-i că voi pieri pe cine ştie ce câmp străin. M-am sculat la chemarea clopotului şi mă duc, însă mereu mă gândesc la ai noştri cei rămaşi! Oare ce-o să li se întâmple?           Au tăcut toţi. Pulbere le intra în guri şi-i orbea, şi mare era tăcerea. Numai din când în când se auzea departe, înainte, un cântec de jale. Toţi şi-au cunoscut în cântecul acela singuratic sufletele încărcate de durere. De fapt, melodia nu existase, nimeni n-o alcătuise până la acel exod. Acum izvorâse firesc, ca glas al marilor mulţimi de amanţi revărsfrâdu-se spre Buda ca un puhoi. Mergând necontenit, oamenii îşi ascultau sufletul lor şi mergeau urmându-şi sufletul ce prinsese viaţă şi se înălţase în cântarea plină de deznădejde. Gândurile se furişau înapoi spre satele părăsite, spre căsuţele sărmane, unde rămăseseră ai lor să-i stoarcă de sânge căpcăunii. Parcă vedeau în ogrăzi strâmte vite flămânde, mugind spre iarba imaşurilor interzise. Unii îşi vedeau femeile şi copiii arând pe marile domenii, mânaţi cu biciul sameşului. Spre a macină o poală de grâu, trebuiau să urce la cetate, unde blestematul sameş Terţiapars le lua aproape tot, încât se întorceau acasă şi mai săraci.           Ion Şoimuşan se gândea la episcopul Csaky şi parcă-l vedea ridicând crucea de aur şi grăind blând, în timg ce petrecea spre rugul înălţat pe deal femei albe de groază, îl auzea cum citeşte cu glas înalt şi cutremurător versete din evanghelie, în timp ce trupurile omeneşti trosneau în flăcări şi călăii scormoneau vreascurile, întărindu-le puterea.           Dar moşneagul şi-a fugărit vedenia de la sine, căci puhoiul omenesc grăbea acum printr-o vale largă, jgrăbea necontenit şi cântecul singuratic nu mai contenea, înainte, departe, departe, unii abia desluşeau flamura voivodului Ciuci. Fluviului omenesc în năboire necontenit i se adăugau pâlcuri înarmate cu coase, furci şi halebarde; se adăugau mercenari stând în aşteptare la hanuri singuratice. Se adăugau şiruri de care, şiruri de căruţe, mulţimi pe jos cu totul neînarmate, decât cu setea de a se răscumpăra din angarale. La Buda aveau să li se dea arme potrivite, încălţări şi veşminte, după cum se vestise la chemarea clopotelor. Deocamdată, mai cu seamă setea îi usca, şi drept este că treceau pe lângă fântâni, pe lângă ochiuri de ape, dar se stăpâneau, căci setea de a fi liberi era mai puternică decât setea vremelnică trupească.           Au mărşăluit şi în ziua a noua şi în noaptea a noua. Acum, drumurile nu-i mai încăpeau şi pretutindeni la apropierea lor bubuiau clopotele. Pe turnuri şi pe clopotniţe fâlfâiau steaguri cu cruci roşii, semnul extraordinarei transhumante1.           Se vedeau pe maidanele satelor predicatori, grăind înflăcăraţi, îndemnând mulţimile să se alăture puhoiului. Când şi când, se vedeau lupte între pământeni şi pâlcurile de mercenari           1 Transhumantă – migraţie, deplasare masivă.           ai nobililor, încercând să-i oprească din exod, dar încercau degeaba, căci pământenii coborau dealurile în fugă, înarmaţi numai cu ura şi cu setea de a fi liberi. Se vedeau, când şi când, femei încleştate de bărbaţii lor; se vedeau copii plângând după părinţi şi fraţi porniţi în nemaipomenita aventură.           Cel ce se uita cu băgare de seamă la cei ce veneau de departe îi vedeau traşi la faţă ca de o istovitoare sete, însă crispaţi în ură şi-n hotărâre. Flamura voivodului Ciuci se plecase, însuşi el arăta mai bătrân, aşa ostenit şi acoperit de pulbere, însă ca un fluid înviorător a străbătut mulţimile, în apropierea Aradului, când au auzit clopotele şi când au sosit voivozii în opinci, dfn Maramureş. Aveau plete inelate şi erau în straie de ciobani, însă bine întemeiaţi în pâlcuri călări şi bine înarmaţi. Apoi le-au ieşit înainte cete de călugări cu cruci roşii pe sutane, studenţi tocmai din Boemia, adepţi ai lui Jan Hus, cel ars pe rug. înspăimântător vuiau clopotele Aradului când mulţimea a copieşit uliţele ca un fluviu de capete, de lănci, de halebarde şi furci, de suliţe, de ţăpoaie şi de drugi nestrunjiţi. Ferestrele deschise erau pline de privitori, pline erau de mii de privitori acoperişurile, arborii, turnurile. Fluviul uman trecea într-o tăcere adâncă, înainte, pe sub bubuiturile clopotelor. Se închideau repede atelierele. Meşterii săreau pe cai. Se amestecau în puhoi şi nu se mai vedeau. Se amestecau în puhoi tot felul de pârgari, neguţători, cojocari, fierari.           Pe steagurile lor luceau semnele breslelor.           Îi apucase de-a binelea ziua a douăsprezecea. Erau de mult departe de cetatea Aradului, când i-au ajuns câţiva pământeni din Şoimuş, călări. Ochii lor răspândeau groază. Unul spunea:           — Castelanul şi episcopul au început pedepsele!           Timişan a stat o clipă. Şi-a pierdut cunoştinţa. Şoimuşanul istorisea mai departe:           Când s-au încredinţat că v-aţi îndepărtat destul, castelanul şi episcopul ne-au adunat în curtea cetăţii, pe toţi cei rămaşi. Au zăvorât repede porţile. Şi, în timp ce episcopul citea versete despre nesupunere, rugul se înălţa.           Timişan s-a zvârcolit, s-a apucat de gura tunului din car. A întrebat cu o linişte înspăimântătoare:           Dar Ilina?           Nu ştim, frate, nu ştim!           Timişan sărise din car, reînviat parcă de izbitura ştirii. O clipă a stat locului: încotro să apuce? înainte, spre Buda, sau să se întoarcă la Şoimuş? Fata parcă-i făcea semne deznădăjduite, şi parcă-i auzea plânsul, în timp ce urca dealul spre rug. Episcopul Csaky parcă rostea versete despre mântuirea sufletului. Timişan şi-a adus aminte cum Ilina i-a făgăduit că va sta ascunsă la bunică-sa în Zarand. S-a mai liniştit. Şi-a ridicat halebarda din car. S-a amestecat în frământ. Oamenii tocmai se descopereau cu bună cuviinţă căci se arătaseră doi călugări. Unul dintre ei, pe nume Avacum, era înalt şi pietros şi parcă-şi tuna ruga de binecuvântare. Celălalt, pe nume Barnabas, era mic şi slab, şi arunca spre frunţile descoperite stropii de apă dintr-o creangă înmuiată rar într-o strachină de lut.           — înainte! tuna din glas Avacum, în timp ce flamurile şi frunţile se ridicau, parcă reînviate de tunetul glasului şi de apa din creanga lui Barnabas.           Dar s-au bulucit deodată, când cei din frunte s-au oprit. Voivodul Ciuci s-a întors în galopul calului. S-a descoperit în faţa cuvântătorului:           V-am pofti, înalţi cuvântători, să vă rânduiţi în fruntea noastră…           De ce în frunte? a bubuit din glas Avacum, dar a pornit, şi a pornit şi Barnabas, cu paşi mărunţei, fluturând creanga plină de stropi. Strachina cu apă i-o ducea un băiat în sutană, pesemne învăţăcel.           Şi au mers zile şi nopţi. Li s-au tot adăugat mulţimi. Acum erau acoperite de pulberi toate punctele cardinale, îi întâmpinau sate de pe Tisa. Veneau alte sate, din sud. Se istoriseau întâmplări despre luptele cu nobilii, despre aşezări omeneşti trecute prin foc. însă pământenii biruiau împotrivirile, fugind spre puterea exodului, urmăriţi de mercenarii cetăţilor şi de vedeniile răului de-acasă.           Deodată, trei călăreţi au spart zarea dinspre miazăzi. Avacum s-a plecat spre Barnabas:           Cine-or mai fi şi aceste satane ale veacului?           Într-adevăr… a cârâit din glas Barnabas.           — Asta ce-o mai fi? a întrebat voivodul Ciuci, strunindu-şi calul.           Omenirile s-au îndesat strâns. Apoi s-au răvăşit ca apa dintr-un hârdău prea plin. Călăreţii au oprit scurt. Şi-au luat coifurile de pe cap. S-au plecat cuviincioşi în săi:           — Vă poftesc bun ajuns! a rostit cel din mijloc. Sunt diacul Ion Sanislău, din Lipova, şi vă aduc ştire…           Mulţimile se strânseseră mai tare. Cuprinseseră în mijloc călăreţii şi pe voivodul Ciuci…           Ce-i? Ce-i? Ce-i?           Să fie tăcere! a tunat Avacum din glas, în timp ce Ion Sanislău scotea de la piept un sul şi-l desfăşura în faţa voivodului. Cu cât citea, voivodul Ciuci se făcea mai alb.           Vânzare? a întrebat deodată.           Precum se vede! Brandenburg a adunat toţi castelanii şi au întocmit această plângere. Mi-au dat-o s-o duc drept la Buda…           Nemaipomenit!           Fraţi ai mei! După cum vedeţi, în loc să duc jalba la maimarii Coroanei, v-am adus-o, iar noi ne adăugăm vouă…           Vă mulţumim! a răspuns voivodul Ciuci şi citea pentru a treia oară jalba castelanilor… Osebit de aceasta, aducem veste că domniile se vor paragini, din lipsa şerbilor noştri duşi în vânarea vânatului! Rugăm ded, să se trimită grabnic oşti bine întemeiate, spre a împrăştia şerbii înapoi pe la cetăţi şi la câmpiile nelucrate… O grijă mare a încreţit fruntea voivodului: ce s-ar alege din toată această omenire, dacă i-ar ataca o oaste bine întemeiată? A poruncit repede oprirea, într-un bivuac nesfârşit. A chemat în poruncă studenţii husiţi din Praga, încercaţi în lupte; a chemat la sine alţi bărbaţi care-şi arătaseră vrednicia în bătăliile cu Turcii. Le-a poruncit rânduirea în pâlcuri strânse, după ştiinţa vărsărilor de sânge. Şoimuşenii au trecut sub flamura lui Timişan, după ce au coborât tunurile din care şi le-au şters gurile de pulberi. Din carele fierarilor din Lipova au fost coborâte grămezi de lănci, grămezi de securi. Au fost scoase, din alte care, halebarde grele lucrate de făurarii arădani. Mii de spade au fost scoase de sub fânul din alte care.           Curând, tabăra vuia de poruncile muştrului. Mulţimea informă de ieri se desfăcuse în pâlcuri aliniate şi strânse compact. Au întârziat trei zile şi trei nopţi în bivuac, săvârşind necontenit prube de atac şi apărare, prube grele de luptă cu spada şi corp la corp.           Apoi, într-un răsărit de soare, au sărit Tisa. S-au uitat în urmă, departe, spre câmpiile natale, dominate de vedeniile ciclopice ale cetăţilor.           Cel dintâi a oprit, drept la mal, voivodul Ciuci. Şi-a scos coiful spre mulţimile de dincolo. Curând, larma trecerii amintea ostile lui Caesar trecând fluvii prin marile păduri ale Germaniei.           Cu cât treceau dincolo, din murmurul nedesluşit şi din larma în creştere, se desluşea un nume binecunoscut la acel veac frământat:           Gheorghe Doja…           Cine?           Gheorghe Doja!           Gheorghe Doja? s-a mirat Timişan, întrebându-l încă o dată pe pustnicul Barnabas: chiar Gheorghe Doja?           Şi ce te miri? s-a întors mânios pustnicul. Spui poate că nu i se cuvine rang de căpetenie a cruciadei?           Timişan i-a pus alte întrebări, însă Barnabas l-a plesnit cu creanga peste faţă şi binecuvânta înainte oamenii, în timp ce Timişan sta pironit locului şi-i reveneau tot mai vii în amintire întâmplări de la cetatea Belgrad. Parcă-l vedea pe Doja, luptând cu un turc buzat şi înarmat cu iatagan! încremenite stăteau ostile crucii la metereze, înlemnite stăteau în jur, câtă frunză şi iarbă, ostile Proorocului! Spada lui Doja s-a încrucişat cu iataganul! L-a rupt drept în două! Apoi, după ce s-au potolit gemetele de îndemn de la meterez, şi după ce prin ostile Proorocului a trecut ca un vânt, Doja şi-a desfăcut braţele! Arapul şi-a desfăcut braţele! S-au strâns deodată! Au încremenit aşa! Apoi Doja a înşfăcat duşmanul! L-a săltat în sus! Când l-a izbit de pământ, la meterez au izbucnit răcnete de bucurie! Prin ostile Proorocului a trecut mai repede şi mai puternic vântul spaimei. Şi trecea viteazul Doja prin amintirile lui Timişan, ridicat pe scuturi şi purtat prin faţa oştilor! Deşi abia ieşit din copilărie, Timişan urmase flamura eroului şi prin alte locuri rămase de neuitat. Pe urmă, Gheorghe Doja s-a dus întru ale sale, fiind dăruit cu domenii şi rang de nobil, iar Timişan s-a întors la ale sale, punând halebarda la ruginit şi înşfăcând sapa serbiei. Acum, degeaba îl împingeau puhoaiele de oameni, degeaba-l strigau şoimuşenii, căci el sta pierdut în amintiri. A pornit parcă într-un vânt. Dorinţa de a-l revedea pe Doja îl luminase şi-şi amintise un vechi cântec de mercenar. Cânta mergând pe sub flamurile pâlcului:           A pătruns Mahomed în Belgrad, Pe calul alb şi focos…           Şi au continuat pilcurile din faţă:           Dar curând fugea Mahomed, Căutându-şi dinţii pe jos…           După aceea, cântecul războinic a cuprins încet miile de oameni; numai asprii cuvântători Avacum şi Barnabas ameninţau în urmă cu pumnii, să se stingă cântecul, să se stingă râsul şi veselia, căci doar plecau într-un drum fără întoarcere! Cânta până şi bătrânul voivod Ciuci; şi cânta Ion Sanislău; şi cântau studenţii din Boemia, lăsând cucernicia fariseilor şi celor ce nu mai au inimă într-înşii… Străjile călări trimise înainte şi ariergărzile aduceau veşti dese, însă le spuneau numai voivodului, şi chiar când veştile erau îngrijorătoare, acesta zâmbea înainte, spre a nu răspândi spaimă, într-adevăr, înainte, în urmă, şi-n amândouă laturile, străjile vedeau pâlcuri de oşti în zale, mergând paralel sau numai pândindu-i şi retrăgându-se în fuga cailor. Unii au desluşit pe scuturi semnele castelanului Prantner, însă puţin le mai păsa oamenilor, căci într-o dimineaţă au zărit Dunărea şi muntele Sfântului Gellert, şi mai apoi turnurile şi meterezele cetăţii Buda. Clopotele bubuiau şi mii de flamuri fâlfâiau pe turnuri. Dar câmpia era acoperită de alte mulţimi, scurse din alte puncte cardinale şi venea dinspre ele un vuiet ca o ploaie de vară cu grindină.           Pâlcuri de călărimi săvârşeau întreceri din galop şi din lupta cu lancea. Fulgerau spadele în mijlocul altor pâlcuri călări. Roiau cete de şerbi, cu coase şi furci. Chemările şi râsetele puternice copleşeau totul, în mijlocul anahoreţilor1, ridicaţi pe uriaşe boloboace, cuvânta unul, Laurentie, cu glas cântător şi înalt. Pulberea stârnită de cei peste şaizeci de mii de oameni se ridica asemeni nourilor. Din toate şi din tot răbufnea nerăbdarea de a porni. Acest ghem gigantic amintea adunarea furtunilor la marginea orizontului.           S-a deschis poarta cetăţii. S-a arătat pe cal alb Gheorghe Doja. Trâmbiţele au retezat frământarea formidabilă, în ghemul inform s-a ivit conştiinţa unităţii. Porunci repezi făceau rânduială în ghem. Curând, locul a rămas gol, încadrat în patru coloane de oşti aliniate.           Urmat de Grigore, fratele domniei-sale, de Hosu, sfetnic de mână dreaptă, şi de anahoretul Laurentie, Gheorghe Doja şi-a scos coiful. După ce şi-a făcut scurtă rânduială în plete, a pornit să-şi vadă ostile în linii.           Uralele erau mai tari ca bubuiturile clopotelor. Un şir de călugări îl urmau binecuvântând.           După ce s-a uitat zâmbind în miile de ochi ai primei linii; şi în ochii celei de a doua, Gheorghe Doja nu şi-a stăpânit defel bucuria, deosebind ostile transilvane! Ba, a trebuit să-şi fugărească din ochi o ceaţă sărată, când a cunoscut pământenii din Secuime. Abia şi-a stăpânit un strigăt de bucurie, când l-a văzut pe Timişan… îl cuprinsese un dor aprig după locurile natale, dar şi l-a stăpânit. S-a apropiat de Timişan. îl înăbuşeau amintirile, iată, în faţa lui se aflau prietenii vechi de luptă, se afla ţara lui de baştină, dusă sub flamuri în atâtea rânduri, la nemaipomenite isprăvi cu spada! Omul simplu din fiinţa lui îl îndemna să sară din şa, să mângâie grumajii şi coamele cailor, şi mirosul iute de sudoare să-i aducă aminte de vremuri vechi, de o căsuţă bătrânească şi de caii aprigi din copilăria lui.           Transilvănenii noştri… spunea Hosu, potopit şi el de dorul locurilor părinteşti.           Cât de mulţi sunt! a adăugat Grigore.           Gheorghe Doja se apropiase de-a binelea de Timişan. Acesta i-a înşfăcat mâna. l-a scuturat-o puternic. Degeaba căuta şi el nişte cuvinte fierbinţi, căci amintirile îl înăbuşeau.           — La fapte de vitejie! spunea Doja, în timp ce Timişan abia îngăima, roşu de bucurie:           — La fapte de vitejie, bineînţeles!           1 Anahoret – pustnic.           — Altfel nici nu se poate!           Oricât voia să treacă înainte, Gheorghe Doja îşi strunea calul să mai întârzie, să-şi mai vadă o dată, în coloanele transilvănene, patria şi sufletul de odinioară.           Pe la noi bate vânt înspăimântător! spunea Timişan, cu toate băierile inimii deschise. Ne usucă tirania, Gheorghe Doja!           Dar… a reluat după o clipă, oare acum nu eşti şi domnia-ta nobil?           Ce vorbă-i asta? s-a mâniat Grigore.           — întreabă doar din amărăciune, i-a răspuns Hosu.           Gheorghe Doja a stat o clipă pe gânduri. Se simţea pălit în inimă. A răspuns râzând larg, ţărăneşte, cu toată gura:           — Nobili? Putem fi nobili numai din născare! Averea, frate Timişan şi fraţilor, ne poate da ranguri, dar nu ne poate da nobleţe! Iar dacă rangurile ucid omenia din sufletele noastre, le vom lepăda!           Gheorghe Doja s-a oprit din râs. A stat câteva clipe, grav. Mai apoi s-a uitat lung la pământenii din Transilvania; şi văzându-i în zdrenţele umilinţii şi cu ochii duşi în fundul capului, glasul i s-a înmuiat mai tare:           — Pune-ţi coiful pe cap, Timişane! Descăleca şi pe inima ta strânge-mă!           A sărit din şa. A sărit şi Timişan. Uralele au cutremurat liniile de oşti, când Doja şi-a îmbrăţişat, prin prietenul său, pământul patriei, însă la spatele lor se oprise pâlcul de călugări. Avacum tuna din glasul puternic:           — Nu-i vreme de duioşie, fraţilor! Lăsaţi duioşiile şi lacrimile bucuriei femeilor proaste şi pruncilor neştiutori!           Amin! a cârâit Barnabas, stropindu-l pe Doja cu apă din creangă^.           În vecii vecilor! a adăugat Laurentie.           Îţi aduci aminte? Sunt voivodul Ciuci! spunea după aceea bătrânul oştean, înduioşat, în timp ce Doja îl îmbrăţişa.           Timişan ar fi vrut să-i mai spună multe, să-l întrebe multe, căci grozav îi stăruia în minte Ilina! Ce va fi făcând, oare, Mina? Acum nu-i mai era aşa de teamă de soarta ei, căci văzuse cu ochii lui că înşişi regii cei mari au stârnit exodul sărmanilor spre moarte sau răscumpărare. Castelanul Prantner şi episcopul nu mai au încotro şi se vor supune şi ei poruncilor de sus şi voinţei şerbilor!           Gheorghe Doja, Grigore şi Hosu se îndepărtau în trapul cailor, către linia oştilor din faţă, bine strânse şi îmbrăcate în zale. Erau vechi cavaleri germani, croaţi, italieni, şi o mulţime de studenţi husiţi tineri. Apoi, după ce a stăruit mult la artilerie, descălecând şi cercetând tunurile, Gheorghe Doja a sărit în şa şi mai apoi tuna din glas în mijlocul careului:           — Oşteni din toate seminţiile! Şerbi! Mâine în zori vom porni să înfruntăm cea mai tare putere a lumii!           Adânc ascultau ostile, în timp ce Gheorghe Doja arăta că-i aşteaptă glorie şi moarte, însă şi una şi alta cer eroism. Iar eroismul nu vine din stihie, ci din rânduiala aspră! Şi, întrucât nedisciplina unui singur om poate aduce întregii obşti pierdere şi moarte, pedeapsa va fi dată de toată obştea! Totodată, eroismul fiind şi el izvorât din puterea obştească, laurii îi va împărţi obştea, căci aşa e frumos să fie…           — E adevărat, oşteni, că ura noastră asupra Turcilor nu cunoaşte margini, dar trebuie să-i luăm pildă cum cuceresc şi înving datorită disciplinei! Aveţi încredere că şi gloria şi pedeapsa vor fi împărţite numai pe sfânta dreptate…           Sfârşind, Doja a făcut semn să fie date de-a dura, în mijlocul careului, poloboace uriaşe! Să fie aduşi boii fripţi! însă prin oşti a trecut ca un vânt! Liniile s-au cutremurat! S-au rupt! Un strigăt străbătea tot mai stăruitor:           — Neomenie…           Gheorghe Doja a rămas înmărmurit. Se uita cum se apropie de el o ceată de şerbi. Erau cu ochii scoşi! îi conduceau alţi şerbi, cu urechile tăiate.           — Ce-i, fraţi? a tunat el din glas.           — Voi staţi şi petreceţi! a răspuns un şerb, cu înspăimântătoare dojana. Şi iată ce fac în vremea asta nobilii, prin satele Ungariei… Porniserăm şi noi încoace, dar am fost opriţi şi pedepsiţi precum vezi…           Cine? Cine a îndrăznit! tuna din glas Avacum.           Cine? cârâia glasul înalt al lui Laurentie.           Nobilii…           A urmat o tăcere de piatră!           Apoi, din şaizeci de mii de piepturi, a izbucnit strigăt:           — Moarte nobililor!.           Avaoum se urcase pe primul poloboc. Ridicase cârja înaltă, răcnind şi cerând domnilor afurisenie şi piefdere prin moarte! Pe polobocul următor, Barnabas în zadar se muncea să scoată din pieptul lui mic un cuvânt ca tunetul! Şerbi veneau, istorisind despre trageri în ţeapă şi arderi pe rug. Cu cât veneau ostile şi cu cât glasul oştilor creştea, clopotele Budei tăceau pe rând, arătând ruperea nobililor de exod şi de plecarea în cruciadă.           — Ce facem, Gheorghe? l-a întrebat pe Doja fratele său.           iată, pâlcurile de nobili părăsesc tabăra. Vom trece de partea şerbilor?           Asta se va vedea! a răspuns Gheorghe Doja.           Era pământiu la faţă. Ochii i se întunecaseră!           Ar trebui, poate, un consilium… a adăugat Grigore.           Hm! consilium… a spus Hosu, uitându-se la plecarea şi mai grăbită a nobililor.           Un consilium?! s-a mirat Gheorghe Doja, tresărind din nişte gânduri, parcă întorcându-se dintr-o furtună. Consilium? Cu cine?           Cu nobilii! Un consilium… să…           — iată, se răzvrătesc ostile! l-a întrerupt Hosu. Ce facem?           Într-adevăr, liniile se desfăcuseră mai tare. Mai tare se învolburaseră. Cete pe jos se îndepărtau înghesuindu-se, strigând. Alte cete, călări, se îndesau şi-i striveau:           — Acasă! Acasă! Acasă!.           Ce facem? a întrebat, apropiindu-se repede, un pârgar din Pesta.           Dar tu ce crezi, Ambrosius? i-a întors cuvânt Grigore.           — Eu? Cred ce spune căpetenia. Gheorghe Doja ce spune?           Însă acesta tăcea înainte. S-a uitat la Ambrosius cu ură stăpânită:           Ce cred eu, va fi înspăimântător…           Acasă! Acasă! Acasă!.           Nobilii ne ucid femeile şi copiii…           Acasă! Acasă!           Însă puţini s-au îndepărtat prea mult de locul de adunare. Se întorceau. Se îngrămădeau în jurul capăteniei, răcnind şi împingându-se să-şi facă loc mai în faţă. Simţeau că, fugind, nu vor ajunge cu zile, ci vor fi măcelăriţi! Unica mântuire şi unicul adăpost era omul acesta care tăcea, însă, ca mormântul. El însuşi parcă murise. Semăna cu un străvechi rege scit, mort şi aşezat pe cal, înainte de a fi dus şi înmormântat într-un gorgan…           — Mântuitorul nostru! Mântuitorule! strigau şi şerbii, şi studenţii lui Jan Hus, şi Ion Sanislău, şi voivodul Ciuci.           Deodată, când s-au îngrămădit asupra tuturor, Secuii, să-şi facă loc, Gheorghe Doja a tresărit puternic. A clipit des din gene, ca revenit dintr-o noapte înfricoşătoare.           — Moarte! Moarte nobililor! a strigat ridicându-şi securea.           Auzindu-l, mulţimile s-au învolburat mai straşnic.           Au tăcut când Gheorghe Doja a ridicat securea a doua oară, spre turnurile şi clopotniţele Budei:           — Fugiţi la clopote…           Cel dintâi val a potopit ostile nobilimii şi s-a întins până departe de cetate, trecând prin para focului castele şi cetăţui. Totul s-a petrecut în răsunetele clopotelor. Poate noaptea aceea a fost unică, prin fulgerele spadelor, prin repeziturile securilor şi prin sângele scurs. Tot ce se afla cu un ceas mai înainte ocrotit de blazon, de la castelani bătrâni până la prunci, a fost trecut prin ascuţişul îngrozitoarelor arme ale şerbilor, încât după trecerea nopţii soarele lumina stârvuri de castele încă fumegânde şi sate întregi în flăcări. Pe marginea drumurilor şi-n porţile palatelor, sub arcade de blazon, oameni atârnau în funii sau în cingători. Unii dintre împilători au fost ciopârţiţi până la fărâmă, cu securi grele de pădurari sau cu sape mari încă cu gust amar de buruiană.           După această scurtă noapte a patimilor, şerbii s-au adunat din nou, cum se adună valurile mării în simetrie, după alinarea uraganului. S-au adunat mai ştergându-şi de sânge spadele şi securile, şi mai având în ochi para focului din noaptea până atunci unică.           Hramul răzbunării fiind încheiat la Buda, Gheorghe Doja şi-a amintit cuvintele rostite peste zi, despre rânduială, adevăratul temei al izbânzilor prin sabie. Deci, a poruncit cu glas aspru alinierea în cinci coloane bine legate, lăsându-le într-o scurtă aşteptare. A întemeiat în pripă sfat de război, cu Hosu, cu Grigore şi cu Timişan. Când s-a înfăţişat Ambrosius, Gheorghe Doja l-a privit cu bănuială. Fapt este că Ambrosius avea în fire ceva de vulpe, începând cu glas mieros şi cu mişcările slugarnice, încât, deşi Gheorghe Doja îl cunoştea destul, acum îl îndemna inima să nu-şi arate planurile viitoare în faţa lui. Unde fusese Ambrosius peste noapte? Oricum, nu fusese nici printre clopotarii răzbunării, nici printre cei ce lucraseră cu spadele. Grigore îl zărise trecând Dunărea, dincolo, şi acum Ambrosius arăta că se furişase acasă, de grija copiilor. Oricum, din lipsa altui om de credinţă, cunoscător al locurilor, Gheorghe Doja l-a împuternicit în rang de căpetenie a coloanei ce trebuia să ţină cetatea Buda sub pază. Apoi, ţinând seama de voinţa miilor de oameni, a rânduit aşa fel coloanele, încât toate să pornească spre ţinuturile natale, unde aveau de răzbunat dureri şi unde nu-şi vor cruţa nici duşmanii, nici sângele.           După încă o privire asupra oştilor, după încă o privire plină de grijă asupra hranei şi tunurilor, Gheorghe Doja a stat înlemnit pe calul său, chemând dintr-o profundă noapte lăuntrică spiritul răzbunării. Când a ridicat spada şi când şi-a făcut vânt înainte, coloanele s-au urnit în tăcere.           Hăis, bouleni, înapoi spre muntele Golgotei! şi-a îndemnat boii Ion Şoimuşan, la coada coloanei transilvănene, şi a trebuit să-şi şteargă ochii, căci plângea, poate de bucuria întoarcerii acasă.           Hăis, cea! a strigat moşul Vasile. într-adevăr, înapoi la muntele Golgotei…           N-ai făcut bine, Gheorghe! a rostit Grigore către Doja, uitându-se în urmă la coloana lăsată în seama lui Ambrosius.           Îmi dau şi eu seama, căci n-am încredere în el! Plecăm la drum lung şi lăsăm foc mocnit sub cenuşă…           Hosu a intrat şi el în vorbă:           — Ce-ar fi dacă ar rămâne lângă dânsul unul dintre noi?           — Numaidecât! a adăugat Barnabas, călărind pe-un armăsar, însă blând ca mielul din Galileea.           Va rămâne Grigore, fratele meu! le-a răspuns Doja, şi când fratele i s-a închinat de rămas bun, el'abia şi-a stăpânit un oftat.           Poate nu ne mai vedem…           Cine ştie!           Dacă pier eu şi tu trăieşti, ai grijă să saluţi o dată din partea mea munţii Secuilor! Sădeşte pe mormântul părinţilor un măr…           Să lăsăm duioşia! a tunat din glas Avacum, şi Gheorghe Doja şi-a întors capul în urmă, să se mai uite o dată la fratele său.           Ochii tuturor jucau într-o ceaţă sărată, în urma lor venea coloana mercenarilor în zale, şi mai în urmă studenţii din Boemia, şi alte pilcuri, şi altele, mii de oameni, mii de lănci, de spade şi halebarde.           O coloană a Transilvănenilor urca un deal, drept către răsărit, spre pământurile natale. Cumplit se mai bucura Timişan, că lucrurile luaseră această întorsătură neaşteptată! Curând va ajunge la Ilina, şi dacă stelele vor fi de partea lui, şi după răfuiala cu nobilii, şi după trecerea lor prin foc şi spadă, el îşi va ridica o căsuţă, şi nici o mie de ani de-ar trăi nu i-ar fi fost de ajuns…           — Văd că te bucuri de întorsătură! i-a spus voivodul Ciuci.           Nu te dojenesc, ci te înţeleg şi te cred, căci şi eu am trecut prin focul iubirilor şi prin focul bătăliilor… Dar, Timişane…           Bătrânul oştean ar fi vrut să-l sfătuiască să-şi ţină inima, să se înveţe de pe acum cu răul, căci drumul lor poate duce la rug sau la Dealul Curcilor! Dar cum să strice bucuria omului, când omul are bucurii aşa puţine?!           Nu fac bine să mă bucur, voivoade? Cum să nu mă bucur, când abia de o săptămână mă cununasem cu Ilina? în locul meu, ce-ai face?           M-aş bucura şi eu, prietene/..           Oh, Doamne! a oftat Timişan, şi asudase, nu atât de dogoarea cerului, cât de prea marea bucurie. Cum ajung, mă reped în Zarand la bunica ei…           L-a mai întrebat pe bătrânul voivod dacă, la o adică, va binevoi să-i boteze primul prunc.           Cu bucurie! a 2âmbit voivodul Ciuci. Numai să ai vin bun şi mult, şi taraf de lăutari…           N-ai grijă despre asta, prea cinstite naş!           Timişan nu şi-a putut stăpâni un chiot, încât din coloană s-au auzit alte chiote şi altele…           Dar bătrânul voivod se întunecase în gânduri, după ce se uitase lung, în urmă, la coloana lui Gheorghe Doja. Acesta arătase cu spada spre Seghedin, după ce dase poruncă lui Laurentie să pornească să treacă prin foc şi sabie Oradea.           Mai apoi, pe Gheorghe Doja îl întâmpinau satele marei puste, şi coloana se îngroşa zi cu zi. Când mărşuiau noaptea, izbucneau înaintea lor puhoaie de foc şi abia se desluşeau în lumină oamenii mărunţi cât gâzele, şi abia se auzeau strigăte. Uneori, cete de şerbi îi întâmpinau, târând în urma lor nobili legaţi în funii. Topoarele fulgerau în sus şi-n jos şi capetele se dădeau de-a dura în şanţuri sau se amestecau pe sub miile de picioare ale coloanei, repezite necontenit până se făceau fărâme şi pulbere, ca într-un măciniş înspăimântător.           Puhoaiele de foc se îndesau din ce în ce, în tot lungul drumului spre Seghedin.           Însă, când s-a desfăşurat la atac, coloana lui Doja nu a avut sorţi buni. Nu destul de pregătită şi nu destul de legată prin rânduială, oastea şi-a pierdut cumpătul când a trecut la iuruş cavaleria nobililor. Galopând cu securea ridicată, Gheorghe Doja a simţit deodată că prea puţini îl urmează. S-a întors scurt, şi coloana lui făcuse cale-ntoarsă, în timp ce artileria nobililor trăsnea, însă, comandantul nu şi-a pierdut cumpătul. Ştia, din bătăliile vieţii lui, că aşa se întâmplă la botezul primului iuruş, că abia atunci, în lovire cu primul foc, se săvârşeşte călirea firii omeneşti. După ce a făcut rânduială în coloanele răvăşite, toţi l-au văzut schimbat: era de o neînchipuită şi neîndurătoare asprime. A făcut semn din sabie spre răsărit. A pornit între Avacum şi Barnabas. Acum îi părea rău că îl trimisese pe Hosu cu altă coloană, către nordul Transilvaniei. Avacum tuna din glas. Barnabas tăcea, pe armăsarul lui uriaş şi blând, şi numai din când în când cânta frânturi de psalmi, ai mâniei împotriva unui Ierusalim pierdut, îi întâmpinau alte sate. Clopotele răsunau. Puhoaie de foc şi ruine arătau că vrajba lucrase cu mânie înmiită.           Însă, curând avea să se învedereze că o nenorocire nu vine niciodată singură. Pe când iscoadele trimise de mult la cetatea Cenadului dădeau seamă, arătând că vor avea de luptat cu oşti puternice, conduse de Bathory; pe când Gheorghe Doja stătea pe gânduri, doi călăreţi au spart zarea dinspre apus. încă de departe s-a văzut pe unul din cai, la spatele călăreţului, o legătură cu un trup omenesc. Când s-aoprit, legătura se cutremura când şi când.           Grigore! a strigat careva, când Grigore şi-a ridicat coiful să-şi şteargă sudoarea.           Unde e fratele meu? a strigat acesta, arătând legătura de la spatele lui. Vi l-am adus pe Ambrosius, să dea seamă!           Ce s-a întâmplat, pe toţi dumnezeii? s-a cutremurat Gheorghe Doja.           Mai bine lumea pierea din prima zi a zidirii ei! Ce fiară a putut da chip de fiinţă omenească şerpilor Gheenei? iată: îndată ce voi v-aţi îndepărtat spre Seghedin, nobilii l-au chemat în ajutor pe Ion Zapolia…           Ion Zapolia… Zapolia…           — Şi când s-a sunat atacul, Ambrosius, împreună cu pârgarii, au trecut în rândurile duşmanilor… Coloana rămasă pe câmpia Racoş a fost înfrântă, până la ultimul om înfrântă… a sfârşit Grigore, şi i se cutremurau umerii de plâns.           Şi? Şi? Mai departe? a stăruit Gheorghe Doja, galben ca ceara.           Prinşilor li s-au tăiat capetele. Numai după ce nobilimea s-a săturat de răzbunare, puţini au scăpat doar cu ochii scoşi…           Oh, frate Gheorghe, frate… a gemut Grigore, însă şi-a revenit repede. Nu ne-am lăsat însă! Am stat ascunşi, prefăcuţi în cerşetori, împreună cu acest frate husit din Praga. Vino mai la faţă, Jan…           Husitul şi-a plecat capul, să nu i se vadă lacrimile.           — După ce au rămas doar străjile pe câmpul măcelului, după ce numai câinii scormoneau printre stârvurile omeneşti, împreună cu fratele Jan, ne-am furişat până în apropierea casei acestei fiare…           Zeci de spade se repeziră asupra legăturii de pe cal, însă Grigore Je-a oprit printr-un semn:           — încă nu! Şi cum, pe la miezul nopţii, fiara venea către cuibul său, clătinându-se de beţie, între alte fiare, ne-am repezit, şi după o bătălie scurtă, fiara a fost răpusă şi v-am adus-o la judecată…           — Aşa a fost, deci… a spus Gheorghe Doja, în sfârşit. Prea bine!           Şi dintr-o dată, i-a venit în minte Ion Zapolia, voivodul Transilvaniei. Nici când nu se gândise că va trebui să-l înfrunte în bătălie. Şi iată cum sunt cărările acestei lumi! Gheorghe Doja simţea bine că într-o bună zi va sta faţă în faţă cu Zapolia, poatejntr-o cumplită luptă cu securile… în vremea asta, Ambrosius fusese coborât de pe cal şi vârfuri de lănci desfăcuseră sacul.           Unde mă aflu? a întrebat el, alb de groază.           În mâini de prieteni… a răspuns Grigore şi spadele s-au îngrămădit asupra vânzătorului, însă Gheorghe Doja şi-a repezit braţul.           Opriţi! Ambrosius, te afli în mâinile lui Gheorghe Doja!           Gheorghe Doja? Tu? Gheorghe Doja, în numele mântuirii, iartă-mă…           Ambrosius se zvârcolea spre picioarele lui, să i le cuprindă, însă Gheorghe Doja s-a ferit repede…           Dar ţi-am făcut vreun rău, Ambrosius? Pentru ce să te iert în numele mântuirii? Ascultaţi, oşteni: dacă vă atingeţi de acest om, plătiţi cu capul…           Ce ai de gând? s-a mirat Grigore.           Blestemat fie vânzătorul… tuna din glas Avacum.           Să poarte crucea chinurilor! a cârâit din glas Barnabas.           Iertare! bolborosea Ambrosius.           Oşteni! a strigat Gheorghe Doja. Ce pedeapsă i se cuvine, pentru vânzare?           Funie!           Răstignire!           — Ars pe rug!           Prea uşor, oşteni!           Fraţilor! a cârâit din glas Barnabas, din înălţimea armăsarului. Ce-ar fi să-mi daţi porcul acesta mie?           Însă Gheorghe Doja nu s-a mai putut stăpâni. S-a repezit spre vânzător. S-a oprit, scrâşnind:           — Scoateţi-i un ochi!           Aşa! a icnit, după răcnetul lui Ambrosius. Mâine, pe vremea asta, să-i scoateţi şi ochiul celălalt. Pe urmă, tăiaţi-i o ureche! Pe urmă cealaltă! Apoi un braţ… Apoi…           Sfinte Dumnezeule! Omorâţi-mă!           Însă Gheorghe Doja s-a avântat în şa, strigând şi galopând ca-ntr-o vântoasă:           — La Cenad! La Cenad!.           Văzduhul s-a umplut de pulbere. în vremea asta, coloana cu Şoimuşenii înainta într-o grabă abia reţinută de poruncile aspre ale voivodului Ciuci. Pretutindeni aflau sate arse. Răsculaţii ieşeau din rânduri, cu toată opreala căpeteniei şi scormoneau cu vârful lăncilor şi cu furcile scrumul căsuţelor natale. Se întorceau în rânduri, la loc, tăcuţi şi albi la faţă. îşi muşcau buzele, să nu verse lacrimi.           Uneori se arătau înaintea lor pâlcuri de călăreţi în zale, dar se îndepărtau în galop, înainte, spre Şoimuş. Cărăuşii îşi îndemnau mai departe boii din juguri…           — Hăis, cea! înapoi la muntele Golgotei…           Timişan se înnegrise la faţă. Slăbise înspăimântător. Degeaba îi spuneau cuvinte de îmbărbătare, şi voivodul Ciuci, şi Ion Sanislau. Cu cât vremea trecea şi cu cât înaintau, Timişan se încredinţa că n-o va mai găsi pe Mina, încât mergea cu ochii în pământ şi nu-l puteau trezi din noaptea inimii sale nici strigătele de bătălie, nici veştile.           Într-o noapte, după un popas, nimeni nu l-a mai văzut. L-au căutat crezând că poate picase de osteneală, însă nimeni nu i-a mai dat de urmă. Au oftat după el şi voivodul Ciuci, şi Ion Sanislau, şi cărăuşii din Şoimuş, şi meşteşugarii din Lipova, şi toţi tunarii. Apoi, amintirea lui a început a păli, căci aveau de luat pieptiş oşti din ce în ce mai mari şi mai bine întemeiate.           Într-o dimineaţă, când străjile înainte mergătoare s-au suit pe zare, au văzut valea plină de pulberi şi l-au zărit pe castelanul Prantner. L-au zărit şi pe episcopul Csaky. Pe înălţimi se aşezau tunurile, în sfârşit, răsculaţii simţeau că ceasul se apropie. Strigau de nerăbdare. Grăiau răstit. Unii, însă, tăceau, strângând puternic mânerele spadelor şi uitându-se drept înainte, ţintă.           Abia a ridicat braţul voivodul Ciuci, şi coloanele s-au urnit, în pas apăsat şi repede. Au urcat zarea, dar s-au izbit la pământ când au lătrat tunurile vrăjmaşilor. Şoimuşanii au pornit la vale, dând soarelui mii de strigăte, şi peste puţin oastea în zale a vrăjmaşului forfotea în ceaunul văii, ca o uriaşă broască cu solzi: forfotea, repezea în toate părţile tentacule şi labe, însă nimic nu o mai putea mântui. Degeaba răcnea castelanul, izbind cu spada în coifurile mercenarilor, să-i repeadă înainte, să deschidă o cale de mântuire! în nişte urale îngrozitoare, mercenarii au aruncat armele la pământ, ridicând flamurile albe ale predării. Prantner şi episcopul Csaky, scăpaţi ca prin minune, galopau în vremea asta spre Şoimuş, urmaţi doar de câţiva oameni de credinţă.           Şi astfel, adăugată cu puterea mercenarilor, coloana s-a odihnit după cumplita zbatere, şi valea vuia de glasuri, de nechezaturile cailor şi de ţipetele fierului în ascuţire.           — Să nu avem credinţă în mercenari, voivod Ciuci, spunea întruna Ion Sanislău. Ce le pasă de amarul acestui pământ celor ce umblă în calea vânturării? Voivod Ciuci, nu uita: căinţa vine totdeauna prea târziu… însă voivodul Ciuci îl încredinţa zâmbind stins, că-l cunoaşte bine pe hauptmanul Lang, căpetenia lor, şi să nu aibă nici o grijă. Şi coloana înainta, ca la ducerea spre Buda, cu balaurul de colb galben deasupra. Cine se uita bine înainte, departe, departe, desluşea în apa morţilor aşezările de la Şoimuş. Până acum trecuseră prin ostile nobililor ca prin pleavă şi puţini căzuseră în acele vânturători vremelnice. Cum vor cuceri însă cetăţi şi castele întărite? Aveau oare destule tunuri pentru străpungerea sau năruirea zidurilor? Bătrânul voivod Ciuci aflase de la mercenari că aveau puţini sorţi de izbândă fără o artilerie bună. în ce priveşte o împresurare a Şoimuşului, ar însemna pierdere de vreme şi măcinare înceată de vieţi, căci cei din Şoimuş aveau fântâni adânci şi hrană pentru un an! însă nimic nu mai putea opri oamenii îngroziţi de veştile aflate despre ai lor! Şi ca o umplere deplină a paharului, într-o dimineaţă străjile au adus în faţa voivodului Ciuci un pământean pe care l-au recunoscut cu greu.           Timişan? s-a mirat voivodul, însă Timişan nu mai putea grăi. l-au turnat vin în gură, spre înviorare, însă Timişan a căzut într-un somn greu ca moartea. Straiele sfâşiate, zgârieturile de pe braţe şi de pe obraji arătau că se întorsese târâş, spre a nu fi văzut şi prins. Când a putut grăi, plângeau şi pietrele:           Ilina a fost arsă pe rug… însă oamenii aveau să afle mai mult de la mercenari, aveau să afle cum, îndată după urnirea lor spre Buda, Prantner şi Csaky au prins femeile şi copiii…           — O femeie, pe nume Ilina, istorisea hauptmanul Lang, către voivodul Ciuci şi Sanislău, a fost adusă din Zarand. Am avut neplăcerea să îndeplinesc porunca aceasta chiar eu, însă m-am spălat pe mâini de o astfel de faptă! Ş-au găsit însă alţii, căci mercenarii nu trebuie să asculte de inima lor! Aşa o fi, bătrâne voivod, a surâs cu amărăciune hauptmanul, spre voivodul Ciuci.           — Cum crezi şi domnia-ta, hauptmane… a răspuns bătrânul voivod, şi nu s-a putut stăpâni să nu-l îmbrăţişeze, cu vechea prietenie născută în toiul unor lupte de demult. Amândoi aveau ceaţă în ochi, de duioşie şi de năvala aducerilor aminte.           Totuşi… a rostit Ion Sanislău, înduioşat şi el.           Nici nu gândi la una ca asta! i-a întors cuvânt voivodul, spre a curma o dată bănuiala asupra cinstii inimii lui Lang, însă Ion Sanislău a adăugat:           Nu-i vorba numai de bătrânul Lang! iată…           A arătat printr-un semn din mână cum pâlcuri de mercenari râdeau de armele şi îmbrăcămintea şerbilor.           Două lumi! a oftat diacul Sanislău, şi asculta mai apoi istoria uciderii Ilinei. Se cutremura des şi-şi muşca buzele.           . judecata s-a făcut sub zidul cetăţii. Episcopul Csaky a deschis Sfânta Evanghelie, aflând îndată temei pentru osândirea ei la rug, ca vrăjitoare, într-o clipă, prieteni ai mei scumpi, ea urca dealul. O urmau cete de şerbe, sluţite îngrozitor. Pe o parte şi pe alta a alaiului mergeau mercenari cu suliţele. Şi când Ilina ostenea urcând, episcopul o îndemna: „Hai, hai, vrăjitoareo!” însă se vede că până la urmă s-a clătinat şi inima, episcopului, căci a apucat-o de braţ când era să cadă şi şi-a scăpat evanghelia jos. Mulţi au văzut în asta semn rău, o prevestire. Apoi, după ce osândita s-a prefăcut într-o mână de cenuşă, episcopul Csaky s-a uitat îngrozitor la oameni. A ridicat braţele la cer şi a strigat:           Pentru ce mă pedepseşti, Mântuitorule?           Se spune că de-atunci episcopul Csaky nu mai are stare: se deşteaptă în puterea nopţii, visându-se pe drumul rugului şi porunceşte servilor săi să caute prin colţurile încăperilor un şerb, pe nume Timişan!           — Eu, unul, a reluat hauptmanul Lang, după ce şi-a biruit tulburarea, pe şerbul acela l-am văzut acum câteva zile, scormonind cenuşa Minei, pe dealul din Şoimuş…           — Eu sunt omul acela! a răspuns Timişan, sfruntându-l.           Hauptmanul Lang s-a dat un pas înapoi.           Eu sunt, şi jur pe oasele Mântuitorului, că pe episcopul Csaky am să-l ard pe rug, iar pe castelan îl voi răstigni! Când pornim, voivod Ciuci?           Chiar în clipa asta! Ridicaţi flamurile!           Scurtele sunete de trâmbiţe au urnit coloana. Pulberea se ridica iar. Timişan mergea cu capul în pământ, tot mai repede, până-l domolea cuvântul blând al voivodului:           Cu răbdare, prietene! în război biruie judecata, nu numai patima!           Cu mâna mea voi aprinde rugul!           Timişan se şi vedea înşfăcându-l pe Csaky de grumaz, legându-l în funie. Şi-l va lega de-un picior, ca pe-un porc dus la târg, şi-l va mâna spre locul osândei, izbindu-l cu bâta şi cântându-i psalmi… Pe Prantner îl vor ţine strâns cetele1 de şerbi, să se uite până la capăt, să se cutremure auzind grăsimile episcopului sfârâind! Şi în vreme ce preotul satanei va arde, alături, lemnarii vor ciopli crucea, şi Prantner în zadar va vrea să-şi astupe urechile, să nu audă bufniturile securilor…           Mina! – a gemut Timişan, şi a izbucnit în hohote de plâns, în faţa soarelui urcat bine deasupra zării.           Să nu-l lăsăm singur! a spus voivodul Ciuci şi mai apoi îl mângâia cu nişte cuvinte nespus de fierbinţi: Prietenul meu! Nu simţi cât de iubim, cât de aproape suntem de nefericirea ta? iată un cal, Timişane! încalecă şi vino printre prieteni…           Apoi, când se afla între voivodul Ciuci şi hauptmanul Lang, Timişan plângea în linişte.           Lacrimile şi somnul… a oftat bătrânul voivod.           Da! a adăugat hauptmanul. Numai ele alină sufletul şi aduc uitarea. Când mă gândesc câţi prieteni am lăsat pe sub brazde, pe toate câmpiile Europei, şi câte iubiri prin atâtea burguri… Oare din ce-o fi fiind alcătuită inima omenească?           Uneori ne-o închipuim ca pe-o creangă, bătută de vânt, încărcată de lacrimi, apăsată spre pământ de regrete şi de amintiri…           Aşa e, bătrâne Lang! ofta voivodul Ciuci. Creangă a lacrimilor şi suspinelor…           — Eh, Jesus Măria! a reluat bătrânul german. Eram în Boemia, sub flamura husiţilor. Odată, după o bătălie, rănit aproape de moarte, gemeam cu ochii la albastrul cerului. S-a apropiat un tânăr. Mi-a spus, dându-mi să beau apă: „Bagă de seamă, mercenare! Nu-ţi întina spada în nedreptăţi! Fă măcar spre sfârşitul vieţii tale o faptă bună…” Şi cum m-am vindecat, iar am pornit, sub flamurile împăraţilor şi castelanilor, şi aşa am ajuns la Prantner! Ascultă-mă, Timişane, a reluat bătrânul, după un oftat: fapta bună, poruncită mie de omul acela, am săvârşit-o pe jumătate, când te-am văzut scormonind scrumul rugului şi nu te-am prins, ci te-am lăsat în pace! Cealaltă parte o voi îndeplini foarte curând, ajutându-te să te răzbuni! Rogu-te, deci, să mă socoteşti frate mai bătrân…           Cu toate acestea… mormăia diacul Ion Sanislău, cu neîncredere…           Nici acum nu crezi? l-a întrebat voivodul Ciuci.           Nici… a răspuns diacul şi s-a întunecat într-o muţenie adâncă.           Chiar şi Timişan a ascultat cu neîncredere cuvintele fierbinţi ale hauptmanului. l-a întins, totuşi, mâna, mulţumindu-i, însă cum să creadă în cuvântul celui ce-şi vinde spada şi curajul pentru arginţi?           — Simt că nu mă credeţi… a oftat deodată hauptmanul Lang, dar mă veţi vedea la fapte!           A căzut în muţenie şi el, jignit profund şi degeaba îi grăia blând voivodul Ciuci! Dar nu mai era vreme de cuvinte, căci aşezarea Şoimuşului se arătase. Coloana s-a oprit, când străjile înaintemergătoare au adus de ştire că nu se vede nici ţipenie de om.           S-au rânduit în trei linii puternice, înaintând, şi abia când au ajuns la întărituri, o ploaie de lănci şi de săgeţi şi trăsnetele tunurilor i-au risipit ca pe-un stol de vrăbii.           — Tunurile în bătaie! a poruncit voivodul Ciuci şi tunurile s-au rânduit şi au prins a hui, pe când pedestrimea şi călărimile porneau a doua oară. Loviţi drept în porţi! striga voivodul Ciuci, însă bătrânii tunari se uitau parcă anapoda, la nişte cruci ridicate pe-un deal. Grăiau unul cu altul, printre trăsnete:           Vezi muntele Golgotei? Am ajuns…           Da, îl văd! într-adevăr muntele Golgotei!           Şi ne lăsăm? Ne lăsăm?           Cum ne-o fi scris… Şi aşa sunt prea obosit…           Bătrânii tunari degeaba ţinteau spre porţi, degeaba răcnea la ei voivodul Ciuci! Deodată însă, porţile s-au deschis şi ca un întuneric a acoperit dealul, când a răbufnit afară călărimea mercenarilor în zale! Coloana voivodului a dat înapoi, înspăimântată, şi în timp ce din faţă îi fulgerau spadele şi halebardele, din spate au prins a-i ucide mercenarii hauptmanului Lang!           Vânzare! Vânzare! răcneau şerbii.           Vânzare? Nu! a răspuns Lang. Eu nu-mi vând prietenii!           Voivod Ciuci, vom lupta şi vom pieri alături…           Spada grea a hauptmanului Lang reteza capetele în căşti ale vânzătorilor şi deschidea cale largă, înainte, spre porţile cetăţii.           — Timişane, vino la răzbunare! răcnea amarnic hauptmanul, fulgerând din spadă, însă deodată şi-a dat seama că totul e prea târziu, că totul era pierdut…           Episcopul Csaky! a strigat Timişan şi galopa cumplit, şi-şi aruncase spada, şi învârtea o funie cu juvăţ pe deasupra capului!           Opreşte, nebunule! a strigat hauptmanul Lang. Fugi, caută-ţi scăparea!           La o parte, lăsaţi-mă! a răcnit Timişan, îngrozitor, şi în clipa ce a urmat se afla în faţa lui Prantner şi a episcopului. Zeci de lănci stăteau îndreptate spre pieptul lui şi-al voivodului Ciuci.           Mai apoi, cercuri de lănci s-au desfăcut şi s-au închis la loc, cuprinzând bătrânii tunari care veneau liniştiţi, îndemnându-şi boii:           Hăis, spre muntele Golgotei…           Cea, boală, spre Dealul Crucilor…           Alaiul morţii a pornit. Cu cât urcau, se auzeau de sus izbiturile securilor.           — Pornisem cu carele spre Muntele Măslinilor şi spre ieslea din Bethleem! ofta bătrânul tunar Ion Şoimuşan.           — Şi, iată… i-a luat cuvântul moşul Vasile. Acum, urcăm pe muntele Golgotei… însă în faţă s-a petrecut un vălmăşag scurt.           Ce-i? Ce-i?           Văd că-l iau pe Timişan! Şi pe voivodul Ciuci… Oare unde-i duc?           Vor fi judecaţi la Timişoara, în faţa markgrafului Georg Brandenburg von Hohenzollern… a răspuns un mercenar.           Dar văd că pornim! Pornim? a întrebat moşul Vasile.           De ce nu? a răspuns moşul Ion. Hăis, bouleni, sus, pe muntele Golgotei… Dar de ce dracul ne-am oprit iarăşi? Hai mai repede! Nici la Golgota nu poate ajunge omul când vrea?           Însă alaiul s-a învălmăşit îngrozitor, când a fost repezit între prinşi diacul Ion Sanislău, încă luptând alături de hauptmanul Lang. Şi când mercenarii au vrut să-l prindă între lănci şi pe Lang, acesta a dat un răcnet înfiorător, zburând capete în căşti dintr-o fulgerătură de spadă.           Adio, prieteni! a gemut în a doua clipă. Sanislău, Sanislău! N-ai avut credinţă în cinstea mea! Acum ai?           Deplină credinţă, hauptmane Lang! Păzeşte epistola!           Du-o drept la Gheorghe Doja!           Adio, prieteni! a mai strigat bătrânul mercenar, şi calul lui parcă se rostogolea la vale, urmărit de lănci, spade şi răcnete.           Hăis, spre Golgota… a rostit moşul Ion, văzând iar mulţimile de cruci tipărite de amurgul roşu.           S-a sprijinit de grumazul boului din dreptul său, căci picioarele nu-l mai ţineau. Apoi, când mercenarii le-au poruncit să lase carele la jumătatea dealului, tunarii şi-au cuprins de-a binelea boii de grumaji. Şi, mai apoi, cu cât ei urcau, neînchipuit de încet, boii mugeau. Sus, se zăreau mantiile roşii ale episcopului, care sta sub cruci, descoperit şi cu evanghelia deschisă. Când s-a culcat pe lemn Ion Sanislău şi şi-a desfăcut braţele, şi când s-au culcat tunarii, boii au mugit mai tare, acoperind glasul episcopului care se ruga cutremurător cu faţa îndreptată către amurg:           — Mântuieşte, Doamne, sufletul robilor tăi…           Ştirile străjerilor se îndesau, însă niciunul nu putea jura dacă în faţa lor se află oastea lui Bathory sau a voivodului Ion Zapolia. Departe, departe se vedeau corturile bivuacului duşman. Gheorghe Doja sta singur în câmp, departe de oastea sa şi scruta depărtarea cu mâna streşină. Coiful de fier greu, cămaşa de zale, lancea cu flamură îl asemănau cu un vechi cruciat, poate cu Richard Inimă de Leu, scrutând depărtarea spre turnurile Ierusalimului. Primise cuvântul duşmanului necunoscut şi venise la întâlnire, neînsoţit de nimeni. Când dintre corturile vrăjmaşe s-a desprins un călăreţ, Gheorghe Doja nici n-a tresărit. Curând însă a spus:           — Solul lui Ion Zapolia…           Mai apoi, stăteau faţă în faţă la un pas, şi caii lor nechezau adânc unul spre altul, într-o chemare de prietenie.           Salut ţie, şi pace peste cetăţi! s-a închinat în şa solul.           Pace! Pace în vecii vecilor! a răspuns Gheorghe Doja, închinându-se uşor. Pentru ce m-ai chemat?           Nu-i mai bine să vorbească întâi oamenii, pe urmă armele? Gheorghe Doja, va trebui să te astâmperi. Trebuie să punem pace!           Asta e şi voia mea! Pace să punem, dar pe sfânta dreptate! E cu putinţă acest lucru?           Să lăsăm aceste cuvinte, Gheorghe Doja! Dă drumul şerbilor pe la vetre, şi în numele lui Ion Zapolia îţi făgăduiesc libertate şi iertare… Ştii, Gheorghe Doja, că au rămas câmpiile nelucrate…           De bună seamă! Să spunem că ţi-aş primi cuvântul: care ar fi însă soarta şerbilor? Se va desfiinţa serbia?           Solul a zâmbit cu adâncă silă:           De ce te-aş amăgi? Noi doi suntem soldaţi vechi şi n-are rost să ne spunem cuvinte mari! Dacă ţii numaidecât la desfiinţarea serbiei, nimic nu ne poate împăca! în loc să ne batem între noi, ar fi fost mult mai bine dacă porneam alături împotriva Turcilor! Căci în curând pământul strămoşesc va cădea în robie…           Asta e şi durerea mea! Ştii doar că împotriva Turcilor pornisem, însă voi, nobilii, aţi voit să fie altfel, şi veţi plăti-o scump. Chiar Ion Zapolia, în loc să-şi spele spada în sânge de cutropitor, a folosit-o spre căsăpirea şerbilor, la Buda, pe câmpia Racoş…           Gheorghe Doja a reluat:           Facem pace, însă nu oricum! Să vină şi Zapolia alături de mine, în apărarea celor ce sufăr…           El? s-a mirat solul. Ştii bine că-şi apără nobilimea, căci nobilimea l-a ales voivod al Transilvaniei! Tu, Gheorghe Doja, ai pornit pe drumul primejdiei şi nu-i bine! Răzmeriţa voastră se va spulbera!           — Asta o crezi cu adevărat? Uiţi că suntem mulţi cât pulberea?           Dar cât durează zbuciumul pulberii, Gheorghe Doja? Te astâmperi?           Oare nu m-ai dispreţul chiar tu, dacă aş pune pace nedreaptă cu preţul vieţii şerbilor?           Deci, nu e nimic de făcut?           Nimic!           Eşti încă tânăr, Gheorghe Doja, şi ai avea când trăi bine!           Ţi-aş putea făgădui averi şi ranguri, însă te cunosc şi ştiu că n-ai primi şi ştiu că nu-ţi calci cuvântul niciodată. Oare ce e de făcut?           — Nimic, nimic… Ne vom bate, şi vor hotărî armele…           Solul lui Ion Zapolia a tăcut mult. A întrebat plecându-şi capul în pământ:           — Poate chiar eu voi porunci arderea ta pe rug!           — Poate chiar eu îl voi răstigni pe Ion Zapolia! a răspuns Gheorghe Doja, cu nemăsurată ură. Acesta e cuvântul meu ultim, şi du-i-l repede…           Apoi, amândoi s-au privit lung, de sub coifuri. Caii se apropiaseră de-a binelea. Boturile lor se atingeau, păscând alături iarba proaspătă, stropită de rouă răsăritului de ziuă. Gheorghe Doja şi solul s-au îndepărtat mai apoi, cu caii la pas. Mereu se opreau şi se tot uitau în urmă.           Cum a ajuns la taberile sale, Gheorghe Doja a intrat în cort şi nimeni n-a mai putut grăi cu dânsul. l s-a dat seamă, pe la prânz, că oastea lui Ion Zapolia şi-a strâns corturile şi s-a pierdut în zare. Se mai vedea pulberea, dacă Gheorghe Doja binevoia să se uite. însă Gheorghe Doja nu binevoia. Apoi, când s-a arătat altă oaste lângă Cenad, el a înţeles că venise Bathory. Străjile veneau mereu, dându-i seamă ce număr şi ce putere are oastea nouă. Când i s-a dat seamă că a mai venit o oaste, dinspre Şoimuş, sub căpetenia episcopului Csaky, Gheorghe Doja a poruncit pornirea spre împresurarea întăriturilor şi spre nimicirea vrăjmaşului. A mai înţeles că dacă Şoimuşul poate trimite oşti, înseamnă că coloana voivodului Ciuci a fost făcută una cu pulberea. Trâmbiţele au sunat tocmai pe când soarele răsărea, punând flori de aur în scuturi şi în miile de lănci şi halebarde. Vălmăşagul a fost scurt şi înspăimântător.           Bathory şi Csaky au scăpat cu fuga, în timp ce porţile se prăbuşeau şi ostile intrau în Cenad, în cântecul clopotelor. S-au înfăţişat nobilii în solie, cu pâine şi sare pe blid, şi descoperiţi, însă Gheorghe Doja i-a împins în pieptul calului, rostind doar câteva vorbe:           — Nu cruţaţi nimic! Răzbunaţi morţii de pe câmpia Racoş…           Tot atunci, clopotarii au fost fulgeraţi din turnuri! S-au suit răsculaţi să tragă clopotele de moarte! Uliţele pline de mulţimi au prins a arde! Spadele lucrau fără hodină! Lăncile străpungeau! Halebardele se repezeau ca stolurile de ulii şi vulturi! Nimic, nimic nu trebuia să rămână viu, din tot ce purtase cândva blazon şi umilise mii şi răsmii de oameni la adăpostul lui! Şi în timp ce răzbunarea lucra, Gheorghe Doja sta sub zid, între Avacum şi Barnabas.           — Piatră pe piatră! tuna din glas Avacum.           — Ca la Sodoma şi Gomora! cârâia glasul lui Barnabas, însă deodată anahoretul şi-a pus mâna la inimă, aproape mort de spaimă: încetaţi! Să înceteze! încetaţi odată!           Trâmbiţele au răsunat încetarea, însă nimic nu mai putea opri mânia. Lângă trunchiuri fulgerau securi. Săbii şi cuţite lucrau repede. Pomii se scuturau, se scuturau de zbaterile celor agăţaţi în funii. Soarele se făcuse roşu. Oamenii, caii şi armele parcă înotau prin sânge. Clopotele bubuiau adânc şi larg, ca la un amurg colosal al Universului. Degeaba sunau trâmbiţele a zecea oară, şi a douăsprezecea oară! Mânia alerga cu mii de capete, cu mii şi mii de braţe, cu mii şi mii de spade. Pătrundea până şi în adâncul beciurilor şi suia pe turnuri, şi în podurile caselor, scormonind şi dând nefiinţei tot ce era domnesc…           Destul! răcnea pustnicul Barnabas, şi pentru că trâmbiţele sunau zadarnic, el a ridicat arcul. A potrivit săgeata, ţintind drept într-un clopotar. Apoi a ţintit în altul, însă mânia a crescut, răsculaţii crezând că-i ucid nobilii ascunşi prin case.           Noaptea târziu, la lumina faclelor, pâlcurile s-au rânduit în sfârşit în linie. Gheorghe Doja sta sus pe trepte. Era din cale afară de ostenit, îşi da seama că dacă nu se gândeşte mai departe, izbânda clipei nici un preţ n-avea. îl obseda chipul lui Ion Zapolia. De bună seamă, încrucişarea săbiilor era de neînlăturat. Trebuia să coboare neîntârziat la Timişoara, cetatea cea puternică a nobilimii, s-o împresoare şi s-o spulbere. Şi abia după ce va nimici nobilii din Timişoara şi întâi pe Georg Brandenburg, se va uita mai departe în noaptea viitorului.           — Căpetenii ale mele!. a glăsuit Gheorghe Doja, liniştit.           Să sune trâmbiţele tăcere…           După ce trâmbiţele au sunat tăcere, el s-a ridicat din jâlţ. A întins braţul:           — Şerbi şi meşteşugari! Oameni de toate neamurile! Aflaţi: din voinţa voastră a tuturor, de azi înainte dăm nefiinţei serbia!           Dăm nefiinţei umilinţa! Bogaţi să nu se mai afle! Toţi ne naştem la fel, să trăim la fel! Aţi înţeles, şerbi şi meşteşugari? E sau nu voinţa voastră aceasta?           Glasurile au bubuit ca tunetele. Clopotele au prins a bate iar. Liniile pâlcurilor s-au amestecat. Chiotele şi trâmbiţele acopereau vaierele aramei. Ţimbaluri şi lăute cântau. Oştenii se cuprinseseră într-un danţ repede, la lumina faclelor.           Veselie? a tunat din glas Avacum.           Veselie, pe stârvuri? a cârâit din glas Barnabas.           Să-i lăsăm să-şi trăiască bucuria! l-a întrerupt Grigore.           Anahoreţii au dreptate! i-a retezat cuvântul Gheorghe Doja, când poloboacele au prins a fi date de-a dura şi vinul ţâşnea. Opriţi! Adunaţi pilcurile în linii… Cine-i? Ce vrea călăreţul ce se apropie?           Sunt hauptmanul Lang! striga mai apoi călăreţul, sărind din şa şi urcând treptele în fugă. Vin de la Şoimuş! Ostile tale au fost nimicite şi căpitanii ucişi! iată epistola diacului Sanislău!           Ucişi? Cum?           Răstigniţi!           Răstigniţi? s-a înfiorat Barnabas.           Răstigniţi? Cine? Şi de cine? a întrebat Avacum, şi un cutremur i-a zguduit trupul puternic.           Lang a reluat:           — Răstigniţi de către castelanul Prantner şi episcopul Csaky! Şerbilor prinşi li s-au scos ochii! Dar citeşte epistola lui Sanislău… însă Gheorghe Doja citise de mult cuvântul diacului: „Mântuirea e în braţul vostru, veniţi!”           Ostile stăteau înmărmurite. Faclele se stingeau pe rând. Gheorghe Doja şi-a păstrat cumpătul.           — Cu linişte, căpetenii! Poruncesc fratelui meu să rămână la Cenad, cu pâlcuri de oameni, să păzească legea nouă!           Apoi Gheorghe Doja şi-a ridicat securea, l-a privit gura ştirbă. A oftat…           — Iar noi, la Şoimuş, să pedepsim moartea cu moarte…           Şi nimic, nici piatra, nici apa, nici focul, n-ar fi putut opri ostile trecute o dată pe la praznicul răzbunării. Pe când părăseau Cenadul, clopotele bubuiau şi ei se revărsau pe sub ultimele flăcări.           Rămas în capul treptelor, Grigore a strigat:           — Gheorghe, păzeşte-te de Ion Zapolia…           Gheorghe Doja s-a oprit. S-a întors la fratele său:           La Zapolia mă şi gândeam! însă valul mă duce drept spre dânsul! Ce va fi, oare?           Ce va fi? Dacă încapi pe mâna lui, va fi cumplit…           Cumplit… a şoptit Gheorghe Doja. Ştiu acest lucru. N-ai uitat, frate? Să te duci la noi în Ţara Secuilor…           Sărind în şa, Gheorghe Doja galopa cumplit, strigând:           — Să te fereşti de mine, Ion Zapolia…           Ion Zapolia parcă răspundea, dintr-o ceaţă:           — Vii în mâna mea, Gheorghe Doja, vii drept în mâna mea!           Zvârle securea şi astâmpără-te!           Hruba era zidită din stânci masive şi nişte trepte întortocheate şi umede duceau până sus la uşă. Rareori, când venea un temnicer cu facla, prin firide se vedeau fiare ruginite, cranii omeneşti din cine ştie ce adânc de vremuri, şi în toate părţile se mistuiau1 şobolanii. Voivodul Ciuci murise de câteva zile şi-l scoseseră afară călugări în sutane negre. Timişan îşi aştepta ceasul sfârşitului, cu o sete arzătoare, ştiind că îl vor scoate afară şi va mai putea vedea o dată soarele, măcar cât ar urca până la rug sau mai sus, până la Dealul Crucilor. Visa adesea că soarele coboară treptele, întrupat într-o fată plină de zâmbet, şi-l cuprindea cu braţe fierbinţi şi-l acoperea cu plete de raze. L-a cuprins o nemărginită deznădejde când şi-a dat seama că nu mai poate dormi şi Ilina nu i se mai poate arăta în vis. îşi retrăia cu închipuirea copilăria şi tinereţea, şi se vedea luându-şi rămas bun de la ea, înainte de a sări în şa pe urma pâlcului de oaste pornit tocmai la cetatea Belgrad. De ce-l cruţau oare castelanul şi episcopul? La o vreme, pe când era aproape mort de foame, a coborât la el magister Melhior, medicul preasfinţiei sale, şi l-a cercetat mult, şi după ce a poruncit temnicerului să-i dea de mâncare, a părăsit temniţa rostind:           1 A (se) mistui – a dispare, a pieri.           — Madona să te aibă în pază…           Apoi, Timişan a băgat de seamă că temnicerii vorbeau cuviincios şi-l tot întrebau de sănătate, dându-i nădejde într-o scăpare de năpraznă, căci mare şi nemărginită e puterea ceruluj!           Într-o zi a coborât la el chiar mercenarul Bruder, căpetenia temniţei, şi i-a dat să bea vin, sub jurământ că nu va spune nimănui. Timişan avea să afle taina acestor schimbări în purtare, în altă zi, când a coborât alt mercenar, destul de speriat:           — De bună seamă, nu ştii ce se întâmplă afară, la lumina soarelui… însă nu şi-a mai continuat cuvântul, căci temniţa s-a cutremurat. Mercenarul s-a făcut alb:           — Au şi sosit coloanele lui Doja…           Timişan s-a clătinat, l-au zornăit lanţurile.           Să fim oameni! a continuat mercenarul. M-am purtat rău cu tine? Dacă cumva coboară aici castelanul sau episcopul, să te ucidă, te voi apăra eu, însă şi tu să mă aperi în faţa răsculaţilor…           Prea bine! a răspuns Timişan, în timp ce mercenarul îi dezlega lanţurile şi-i da o spadă.           Hauptmanul nostru, Bruder e hotărât să deschidă porţile, căci I-a zărit între răsculaţi pe bătrânul hauptman Lang… Aşa stau lucrurile, şi roagă-te cerului să scăpăm cu bine…           Mercenarul a urcat treptele, repede, dar s-a întors aproape rostogolindu-se, după ce s-a uitat afară:           Porţile au fost deschise! Răsculaţii l-au prins pe Prantner!           Şi astfel, Timişan urca în sfârşit spre soare, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, l se părea^că Ilina îl aşteaptă sus la uşă, să-şi lase capul pe pieptul lui. însă, în auz au prins a vui ca un vânt flăcările rugului. S-a împleticit, încât a trebuit să se sprijine de mercenar. După câteva clipe I-a văzut pe Gheorghe Doja. L-a auzit strigând:           Aţi deschis temniţa? Deschideţi temniţa!           Gheorghe Doja! Mântuitorul meu! striga Timişan, vrând să se lase în genunchi, însă Gheorghe Doja i-a răspuns aspru:           Apucă o spadă! iată… a adăugat repezindu-şi coiful pe spate. Episcopul Csaky?           — Oh, Dumnezeule, în sfârşit!. a gemut Timişan şi-şi deschidea cale spre episcop. S-a oprit drept în faţa lui şi abia atunci a văzut că Barnabas îl legase cu. funia de-un picior, ca pe-un porc dus la târg, şi-l plesnea cu un bici îndemnându-l:           Mână, spre flacăra Gheenei…           Timişan! a gemut deodată episcopul. Ţi-am făcut vreun rău? Mărturiseşte în faţa oamenilor…           Vreun rău? s-a cutremurat Timişan, gata să-i fulgere grumazul. Dar Ilina? Cine a ucis-o?           Prantner! a strigat episcopul. Eu mi-am făcut doar datoria, cântându-i veşnica pomenire!           Prea multă vorbă! a strigat Gheorghe Doja. Ce spun şerbii din Şoimuş?           Spre rug! Hai, spre rug! cârâia din glas Barnabas, plesnindu-l pe episcop cu biciul şi smucindu-l de funie. Avacum, deschide evanghelia şi cântă-i veşnica pomenire…           Apoi, după ce Prantner a fost ridicat pe cruce, şi după ce din trupul lui Csaky a rămas doar o mână de pulbere, Gheorghe Doja a poruncit alinierea pâlcurilor. Era neînchipuit de mânios. A coborât dealul în galop, lovind calul cumplit, încât hauptmanul Lang a întrebat:           Oare ce-l roade pe Gheorghe Doja?           Cine să ştie? a oftat Avacum.           — Prea mult sânge… Prea multe flăcări… a adăugat Barnabas. Călărimile galopau ca nălucile. Abia zăreau şerbii îngenunchind la marginile satelor. Abia auzeau alarma clopotelor.           — Spre Timişoara! înainte!. striga Gheorghe Doja în răstimpuri, şi galopul creştea, înaintea lui stăruia chipul lui Ion Zapolia:           — Vii drept în mâinile mele, Gheorghe Doja…           Gheorghe Doja plesnea calul mai tare, şi mai tare, să mănânce întinderile. Apoi, a oprit scurt. S-a uitat zâmbind spre hauptmanul Lang şi spre Avacum. Barnabas rămăsese în urmă, pe armăsarul lui uriaş şi blând.           Ce ne porunceşti Gheorghe Doja? a întrebat hauptmanul.           — Deocamdată, nimic! a răspuns Gheorghe Doja, neînchipuit de blând. A continuat, după ce a ajuns lângă el: La Timişoara va fi greu. Trebuie linişte şi cumpăt! Şerbii adăugaţi nouă trebuiesc supuşi rânduielii şi muştrului! Unde-i Timişan?           Aici, Gheorghe Doja!           Sunt fericit, prietene, că n-au apucat a te ucide! Te păstrau, să te ducă la Timişoara, să te judece markgraful sau ciuma ştie pentru ce te păstrau! Dar bine că te văd viu! Ai fi în stare să îndeplineşti o poruncă?           Şi cu preţul vieţii mele!           Prea bine! Apucă spre miazănoapte şi caută coloanele lui Hosu! îl rog să coboare neîntârziat spre Timişoara…           Timişan i s-a închinat. Curând se învolbura în pulberi.           E încă prea slab şi nu trebuie să-l lăsăm singur! a spus deodată Barnabas. îmi îngădui, Gheorghe Doja, să-l însoţesc?           Nu, prietene! Tu ai alt drum, ceva mai greu!           Prea bine!           Deci, lasă armăsarul acesta greoi şi porneşte pe jos, înainte, la Timişoara! Strecoară-te în cetate! Vei putea?           Nici nu mai încape vorbă!           Află numărul tunurilor şi numărul oştirilor…           Şi astfel, după o clipă, Barnabas alerga pe drumul Timişoarei, cântând psalmi despre cetatea Ierihonului.           După aceea au desfăşurat corturile, în apropierea unei ape. Au tipărit1 străji cu lănci pe tuspatru zările şi oastea a trecut îndată la rânduiala muştrului. Stihia îşi arătase colţii, unii crâcneau în faţa căpeteniilor, încât răul trebuia nimicit repede şi din rădăcină. Alte iscoade, repezite spre Timişoara mai înainte, arătau că acolo e linişte, că cetatea putea fi luată repede, dacă n-ar ploua să se umfle apa Timişului. Gheorghe Doja cunoştea puterea cetăţii. Ce împotriviri avea de biruit, au arătat-o faptele, după ce s-a poruncit strângerea corturilor şi înaintarea.           Încercatul oştean Gheorghe Doja îşi aşezase bine cumpenele sufletului şi se uita în viitor. Dar oare ce va fi după ce va supune şi Timişoara? Pretutindeni, pe o mare întindere de ţară, nimicise serbia, dăduse legi drepte breslelor, împrăştiase ostile vrăjmaşe, iar nobilimea fusese trecută prin flăcări şi prin ascuţişul spadelor, însă vechiul oştean îşi da seama limpede că şi împotrivirile sunt din ce în ce mai puternice, îşi da seama că domnii vor zdrobi repede stăpânirea sărmanilor, dacă această stăpânire nu va fi apărată de o putere           1 A tipări – a lăsa, a fixa.           de oşti formidabilă. Şi ostile trebuiau strânse şi bine muştruluite şi bine înarmate, căci furca stihiei nu^poate înfrunta mult timp artileria şi călărimile îmbrăcate în fier. în mintea strategului totul era bine rânduit: după ce va izbi cu securea în cap ultima aşezaje, va începe strângerea de oşti şi arme potrivite.           Într-o dimineaţă, au început ploile mari de vară. Gheorghe Doja şi-a dat seama că nu-i a bine. în zadar glasul lui Avacum se întrecea cu tunetele, blestemându-le şi poruncindu-le să se oprească! Auzindu-l pe anahoret bubuindu-şi rugăciunile în faţa oştilor descoperite, Gheorghe Doja a surâs cu îngăduinţă şi cu destulă amărăciune ca-n faţa copiilor ce zidesc cetăţi de pulbere. Prevederile lui s-au dovedit, din nefericire, drepte. Într-o zi s-au zărit turnurile Timişoarei şi ^centura de zid înconjurată de ape până la o mare depărtare, însuşi Barnabas, întors peste noapte, îi spunea că era să se înece în mlaştini, în toată cetatea era linişte, mai ales după întinderea apelor. Gheorghe Doja îşi mânca unghia, gândind adânc, în faţa puhoaielor. Deodată, l-a fulgerat un gând: ce-ar fi dacă ar abate apa Timişului? Gândul era neînchipuit de îndrăzneţ, dar o căpetenie nu are a se gândi decât la biruinţă. Abaterea Timişului ar fi însemnat deschiderea drumului spre ziduri şi slăbirea cetăţii prin sete! Totuşi, o încercare de ajungere la ziduri, şi aşa, n-ar fi stricat! Deci, a dat poruncă să se facă rost numaidecât de poloboace! Şerbii şi mercenarii şi-au lepădat armele. Aşezau poloboace în lungul mlaştinilor, unul după altul, şi deasupra aşezau repede bârne, butuci şi scânduri. Podul se întindea necontenit, însă ce lucrau peste noapte, zdrobeau tunurile cetăţii într-o clipă… Au ajuns de câteva ori până la ziduri, însă pâlcurile s-au întors, rănite, şi abia izbutind să se smulgă din smârcuri!           După aceste încercări costisitoare de vieţi, toţi, de la căpetenia cea mare până la şerbi, au văzut limpede că mântuirea sta numai în lupta cu puhoaiele! îndrăzneala lor amintea tragediile războiului peloponeziac, curajul Dacilor lui Decebalus! însuşi Doja a dat semnalul luptei cu stihia, înfingând hârleţul!           Unde se aflau însă ostile vrăjmaşului? Ce se socotea Bathory, că sta nevăzut? La o vreme, au venit şi coloanele lui Hosu, din nord, şi cleştele lor se strângea zi cu zi împrejurul cetăţii.           Timişan săvârşea neînchipuite fapte, însoţit doar de Barnabas, se strecurau până la porţi şi, într-o noapte, au adus prins un mercenar de-al lui Georg Brandenburg, răpit chiar din locul de strajă. Fapta a înmiit curajul oamenilor, însă, într-o zi, pe când se aflau răspândiţi în lungul râului, departe, au auzit câmpiile duduind! Au zărit ca un nour cumplit apropiindu-se…           Bătălia s-a încins într-o clipă. Ostile călări treceau ca prin pleava în vânturare. Gheorghe Doja şi-a înşfăcat securea. S-a avântat în şa! însă deodată a văzut în jurul lui un gol. Călăreţi străini îl strângeau într-un cerc de lănci. Degeaba striga, chemându-şi oastea risipită!           Peste o clipă, Ion Zapolia s-a oprit în faţa lui. După ce a făcut semn călăreţilor să se îndepărteze, a strigat:           Gheorghe Doja, cuvântul meu s-a îndeplinit…           Şi acum? a întrebat Gheorghe Doja, alb ca varul. Crezi că acesta e sfârşitul?           Da, Gheorghe Doja! Laurentie a fost ars pe rug, la Cluj!           Zdrobiţi au fost şi voivozii Maramureşului! Zvârle securea, Gheorghe Doja, şi supune-te…           Cum? Asta, nu! Ne vom bate, Ion Zapolia!           Ne vom bate! a răspuns voivodul, şi lupta s-a încins repede.           Amarnic îşi învârtea securea pe deasupra capului nefericitul Doja! Amarnic se rotea securea lui Ion Zapolia! Insă, au dat năvală călărimile! Totul s-a sfârşit înspăimântător de repede.           Voivodul s-a îndepărtat în galopul calului.           În vremea asta, Gheorghe Doja era dus spre cetate. Abia auzea în urmă răcnetele măcelului săvârşit asupra răsculaţilor.           Nu târzie vreme după aceea, Gheorghe Doja urca spre osândă.           — Şi tu, Timişane? a tresărit el, desluşindu-l ca printr-o ceaţă pe Timişan, în lanţurile zornăind.           — Da, Gheorghe Doja, da: şi acum sunt alăturea de tine…           — Şi tu, Barnabas? Şi tu? s-a mirat Doja, apoi. Dar Avacum, unde-i?           — Aici, Gheorghe Doja, aici sunt! Oare ce ne vor face?           Să vă păstraţi cumpătul, fraţii mei, să fim mândri!           N-ai grijă, n-ai grijă! a suspinat Barnabas şi se clătina îngrozitor.           Gheorghe Doja l-a îndemnat:           Ţine-te de mine, Barnabas, că-s lunecoase bârnele…           M-aş ţine de tine, frate, dar mâinile mele sunt ferecate în lanţuri.           Apoi, Georg Brandenburg von Hohenzollern îi aştepta, între două rânduri de lăncieri cu scuturi. Doja s-a oprit. L-a privit drept în ochi:           — Şi totuşi, nu voi sunteţi biruitorii!           Georg Brandenburg i-a acoperit cuvintele cu hohotele de râs:           — Aşa? Priviţi…           Cum s-a ferit, osândiţii au văzut o podişcă şi nişte oameni în straie roşii aprinzând focul. S-a văzut un jâlţ de fier, o coroană de fier şi un sceptru de fier.           — Pentru cine sunt toate acestea? a întrebat Barnabas, cutremurat din creştet până-n tălpi.           Apoi, în vaierul clopotelor, jâlţul de fier, coroana de fier şi sceptrul de fier au fost lăsate în foc până la înroşire. Doja s-a aşezat pe jâlţ. Şi doar o clipă, cât i s-a pus coroana pe cap şi sceptrul în mâna dreaptă, el a stat drept şi demn, şi miile de privitori au văzut în fumul ce se ridica un colos al fierului, un împărat al munţilor de fier şi subpământului.           Apoi, totul a fost acoperit într-o ploaie înaltă şi repede. Călăii rupeau cu cleştele bucăţi din carnea martirului, aruncându-le răsculaţilor să le înfulece, dar nimeni nu le voia. Securile fulgerau.           Numai Barnabas n-a avut tărie.           Tu, Barnabas? l-a dojenit Avacum.           Mi-i frică! Dacă muşc din carnea omului, scap numai cu ochii scoşi…           Cum ai primi să muşti din carnea omului? l-a întrebat Timişan.           Dealtfel, a reluat Avacum, şi pe noi ne duc! Vedeţi cum se apropie?           Da! a răspuns Timişan, şi a izbucnit în hohote de plâns.           S-aud securile…           Au pornit tustrei. N-au mers prea departe, l-au doborât călăii, l-au întins pe bârne. Le-au făcut trupurile cruce.           Apoi i-au ridicat în văzduh, ţintuiţi pe bârne. Zăreau pumni ridicaţi, guri strâmbe de ură.           Dormiţi, fraţilor? a întrebat la o vreme Avacum, de pe bârna din dreapta.           Nu! încă nu! a răspuns Timişan, din mijloc. S-apropie o fată, cu o creangă de măslin…           Dar Barnabas? a stăruit Avacum.           Barnabas doarme! Şi-a scăpat capul pe umeri…           — Spuneai de-o fată? a continuat Avacum, cutremurându-se. Mântuiţi-vă de ispitele pământului!           — Dar vine cu o creangă de măslin…           Şi Timişan se uita drept înainte, departe, departe, şi vedea cum vin spre el şi satele, şi cetăţile, şi munţii, şi câmpiile; urca spre el tot pământul Transilvaniei; şi când s-a arătat soarele din ceţuri, Timişan a văzut chipul Ilinei în soare, surâzând, încălzindu-l în frigul îngrozitor. El a gemut:           — Mi-i sete! înmoaie creanga de măslin în apă… suie-mi-o spre buze…      Apoi şi-a lăsat capul pe umăr. Zâmbea, zâmbea, căci Mina suise la el şi-i răcorea fruntea cu creanga.
VREMEA LUI ION VODĂ în ziua aceea de iulie 1574, arşiţa pleoştise ierburile şi frunzele. Pământul pustiei din Buceag cerea din toate pulberile şi crăpăturile apă şi răcoare, însă nici un nour nu păta văzduhul adânc, nici o boare nu clătina firea încremenită.           Pe-un deal s-au oprit trei călăreţi. Cel din mijloc avea ceva din puterea cremenii. Ochii lui aminteau semeţia vulturului. Cum s-a descoperit şi şi-a pus dinainte pe şa cuşma cu ţintă de smaragd, i s-a văzut fruntea largă, cu brăzdaturi mari.           Cel din dreapta avea faţa prelungă, ochii plini necontenit de un zâmbet slugarnic. De sub cuşmă îi ieşeau inelele pletelor roşcate.           Cel din stânga, după ochii albaştri şi după pletele de culoarea paiului de ovăz, arăta a fi cazac. Dealtfel, acest lucru îl dovedeau şi straiele lui, şi sabia curbată.           Tustrei au tăcut îndelung, cu privirile pierdute în depărtări.           La spatele lor, în vale, călărimile stârneau pulberile. Mulţimi de oşteni pe jos se buluceau în umbra săracă a ierburilor şi pomilor, împrejurul ochiurilor de apă, pe la fântâni şi bălţi, se aprindeau focuri şi îndată prindeau a aburi ceaunele. Nechezau caii. S-auzeau glasuri răstite. Mugeau bivolii la tunuri. Suliţele călărimilor arătau ca pâlcurile de trestii. Iar departe, pe deluşoare, se zăreau coborând alte călărimi, alte oşti pe jos, încât larma taberelor creştea neîncetat.           Aşa venea să se hodinească, în valea aceea, oastea lui Ion Vodă, după un şir de bătălii pe la cetăţile Mării. Bântuiseră ca un uragan, şi Bucureştii şi Brăila, stropşind şi stârpind fără cruţare pe cutropitorii turci.           După ce au cercetat bine locurile cu privirea, călăreţii s-au întors unul spre altul:           Aş îndrăzni… a început cel cu pâr roşcat, plecându-şi fruntea şi umplându-şi faţa de umilinţă.           Pofteşte, Irimie!           Eşti ostenit, Ion Vodă! Ar trebui să-ţi pui sabia sub cap, măcar o zi, să te hodineşti…           Grija ta, Irimie, dovedeşte încă o dată cât ţi-i lipită inima de mine! Lasă, ne-om hodini după ce-om mântui isprăvile direptăţii.           Totuşi… a îndrăznit Irimie, viaţa ta, Ion Vodă, e atât de scumpă pentru noi toţi! Lasă pentru azi grijile în seama mea şi a hatmanului Sverciovski…           Cazacul i-a întărit spusele, printr-o clătinare a capului, apoi a grăit:           — De bunăseamă, Ion Vodă! Eşti nedormit de-atâtea nopţi!           Du-te în cort şi te hodineşte! Vom trimite noi pândele înainte şi vom aşeza tunurile cum trebuie…           Ion Vodă a râs uşor, privindu-i pe amândoi cu prietenie:           — Vă sunt recunoscător amânduror! Mă rog de iertare, însă nu închid ochii până nu fac tot lucrul cu mâna mea!           O umbră îi întuneca zâmbetul:           — Mă gândesc că tot ce am lucrat cu sabia până azi sunt doar isprăvi întru stârnirea vântului. Trebuie să ne aşteptăm la furtuna cea mare, căci Selim Sultan nu doarme la Ţarigrad! Azi, mâine, trebuie să se arate ostile răzbunării lui! Mă îngrijorează că nu primim cuvânt de la iscoadele Dunării!           Abia şi-a sfârşit vorba. Pe dealul dimpotrivă s-a zărit un pâlc de călăreţi, învârtejindu-se în colbul stârnit de iuţeala galopului.           — Iscoadele! a rostit Ion Vodă.           — Iscoadele! a spus şi Irimie. După graba lor arată că Turcii vin…           Sverciovski s-a ridicat în scări. A adăugat şi el:           — Da, după grabă, arată că Turcii vin!           Pâlcul a urcat dealul.           Măria ta! a început un călăreţ, acoperit tot de pulbere, iată veştile de la Dunăre: după porunca măriei tale, am trecut dincolo şi am mers cale de două zile! Deodată, m-am întâlnit cu avangărzile Semilunii! Am fugit înapoi, cât am putut, să te vestesc!           Vă spuneam eu că furtuna vine! Cât de mari sunt la număr ostile lui Selim?           — Asta n-am putut-o afla, Măria ta! Ştiu numai că peste două zile ajung la fluviu!           Nu şi-a sfârşit vorba iscoada Dunării, că alt pâlc de călăreţi urca dealul, galopând dinspre Nistru.           — Vin Tătarii! i-am văzut învârtejindu-se prin ierburile stepelor, către Moldova!           — între două focuri… a spus Irimie. Ce vom face?           Ion Vodă tăcea. Numai încreţiturile de pe fruntea largă i se mişcau.           — Câtă călărime ai, Irimie?           — Treisprezece mii…           — Prea bine! Vei porni la Dunăre, s-o aperi, încurcă ordiile1 la trecere, până ce eu împreună cu Sverciovski vom stropşi Tătarii. Du-te, Irimie, şi adună-ţi călărimile! Află cât de mare e oastea Turcilor şi trimite-mi cuvânt!           — Prea bine!           Irimie a coborât dealul în galop, îndată a pornit să-şi întemeieze pentru drum călărimile. Sclipeau suliţele în soarele puternic.           Sverciovski-hatman s-a întors spre Ion Vodă:           Nu ştiu dacă-i bine aşa! Eu, Măria ta, nu pot pune nici un temei pe credinţa acestui om! Dacă se dă cu Turcii, cum ajunge la Dunăre? îi încredinţezi călărimea, fala şi puterea noastră! Doamne! Toţi cei treisprezece mii sunt boieri, feciori de boieri şi slugi de boieri! încredinţat sunt că ei te urăsc, din pricina dragostei Măriei tale pentru ţărănime. Dacă greşesc, taie-mă cu sabia ori alungă-mă de lângă Măria ta, dar grăiesc ce-mi spune inima, după firea mea de cazac!           Nu cred, hatman Sverciovski! Oare Irimie a săvârşit până acum vreo strâmbătate? Prin lupte grele ne-am vânturat şi I-am apărat uneori cu pieptul meu împotriva suliţelor vrăjmaşe! Cu moşii şi ranguri I-am dăruit! Dintr-un pahar cu mine a băut!           Măria ta! Dacă Irimie nu s-a arătat până acum hiclean, nu-i o dovadă că nu se va hicleni. Cum te pot ierta boierii tăi că ai încurajat ţăranii să-şi ridice nasul în faţa lor şi ai spârcuit călugării? Eu, Ion Vodă, îţi vorbesc cum îmi spune inima…           Ion Vodă a rămas mult pe gânduri. Au coborât dealul.           Călărimile se rânduiseră în şiruri, cu suliţele ridicate, gata de drum.           Ordie – hoardă, oaste.           Ion Vodă mergea cu calul la pas prth faţa lor.           Se uita la chipurile boierilor.           Vedea numai guri mute şi ochi nemişcaţi. Pe mulţi dintre ei îi ghiontise cu vorbe grele, pe mulţi îi ameninţase cu sabia la venirea la domnie. Nu zâmbeau nici cei dăruiţi cu moşii şi ranguri.           Altădată, ar fi pus muţenia lor pe seama tulburării sufleteşti, căci doar plecau la moarte. Acum însă, vorbele Cazacului îi puseseră toată făptura la pândă. într-adevăr, dacă l-ar trăda ei, ar rămâne doar cu Cazacii şi cu ostile prost înarmate ale pământenilor. Şi totuşi, călăreţii trebuiau repeziţi neîntârziat la Dunăre, să oprească sau cel puţin să întârzie trecerea Turcilor! Nu l-ar putea trimite pe Sverciovski cu cazacii lui, pentru că ei erau meşteri neîntrecuţi în bătăliile cu Tătarii!           Şi astfel, Ion Vodă a stat destul de mult la cumpănă; el, ale cărui hotărâri întreceau vânturile în iuţime.           Irimie se descoperise înaintea lui. îşi strângea bărbia în piept, umilit, aşteptând un cuvânt, o binecuvântare pentru drumul gloriei sau morţii…           — Irimie… a rostit Ion Vodă. Nicicând nu m-am îndoit de credinţa ta şi nici azi nu mă îndoiesc! împreună am hălăduit pe căile isprăvilor cu sabia! însă, pentru mai temeinică linişte a sufletului meu, jură pe evanghelie…           Irimie a tresărit puternic. Şi-a şters o lacrimă.           Clătina din cap, în timp ce rostea cu glas sfâşietor, încărcat de plâns:           — Se poate una ca asta, Doamne? Ce gânduri ţi-au tulburat sufletul? Oare poate fi vorba de hiclenie? M-ar răbda oare pământul dacă măcar prin gând mi-ar trece vreo mârşăvie?           Oare se poate uita vreodată binele ce mi l-ai făcut, când ţi-ai pus pieptul în dreptul meu, să mă aperi de suliţa vrăjmaşă? Pot uita rangurile tale date mie, pot uita moşiile dăruite? Măria ta!           Dacă ai asupra mea vreo îndoială, iată… eu îmi bag sabia în inimă, căci nu pot răbda asemenea ruşine! Mai degrabă zdrobeşte-mă cu toporul ori sfarmă-mă sub copitele calului, dar nu mă bănui!           Apoi a tăcut.           Îşi ştergea ochii cu mâneca.           Încet-încet se strângeau la spatele lui Ion Vodă ţăranii.           Printre ei se afla un moşneag cu plete albe, peste măsură de voinic. Era Toader Mujdei, tunarul. Se uita lung şi încruntat la Irimie, ascultându-l cum se tânguia:           . Dacă-i pe-atâta, Doamne, adă evanghelia să jur! Dacă te-aş vinde, să fiu blestemat în vecii vecilor, ca luda din Iscariot!           Ştii prea bine câtă ură am împotriva Turcilor, care au cuprins moşia lui Ştefan voivod!           Să jure! a rostit Toader Mujdei-tunarul şi a scos din traistă evanghelia. Poftim, Măria ta, cartea!           Şarpe! a spus destul de tare Irimie. Ţăran ticălos şi răpănos!           Abia se stăpânea să nu scrâşnească. Şi-a potrivit o faţă umilită.           A făcut semnul crucii, de trei ori.           S-a plecat.           A sărutat cartea…           Spune după mine… îl îndemna Ion Vodă. Eu, boier Irimie, pârcălabul…           Eu, boier Irimie, pârcălabul…           . să fiu blestemat…           . să f iu blestemat…           —… să nu am somn şi pace… să mă frigă pe tălpi pulberea pământului… bucatele să se prefacă pe buzele mele în otravă…           —… să-mi lingă câinii bubele… lepra să mă cuprindă şi toţi să mă ocolească, până şi păsările văzduhului…           . să mă izgonească neamurile de la pragul lor, ca pe-un nelegiuit, iar odraslele mele să nu mă cunoască de părinte…           . să nu mă cunoască de părinte… a gemut Irimie şi ochii îi jucau în lacrimi.           Apoi Ion Vodă a început din nou cuvântul de afurisenie. Se descoperiseră pământenii.           Cazacii lui Sverciovski se descoperiseră şi ei, adunaţi într-o latură.           Boierii stăteau cu capetele în pământ.           Toader Mujdei îi privea semeţ, în ti'rfip ce Irimie spunea jurământul pentru a şaptea oară şi i se zguduiau umerii din pricina suspinelor.           Apoi a sărutat iar cartea.           Şi-a pus cuşma pe cap.           Â râs spre Ion Vodă:           Acum te-ai liniştit?           M-am liniştit! la-ţi ostile şi du-te! Fii demn de vitejii cei de demult!           Irimie s-a întors spre şirurile de călăreţi. Şi-a ridicat sabia:           — Viteji, pornim pentru apărarea pământului strămoşesc!           Să nu ne precupeţim sângele! înainte!           — înainte! înainte! au bubuit glasurile călăreţilor.           Căii au prins a necheza.           Vârtejuri de colb s-au stârnit deodată.           Câmpia duduia sub miile de copite.           Luceau în soare suliţele şi săbiile, ca fulgerile, prin nourii de pulbere. Cornuri şi buciume răsunau.           Cu cât se-ndepărtau spre Dunăre în jos, rămânea pe cer un nour tulbure, acoperind strălucirea soarelui de iulie.           Ion Vodă sta alături de Sverciovski şi se uita în urma lor. Uneori, îi vedea cum acopăr dealurile ca un furnicar, îi vedea cum se subţiază în şiruri, printre dâmburi. Apoi, după ce nu s-au mai zărit deloc, trecuţi dincolo de zare, Ion Vodă a auzit în spatele lui glasul tunarului Mujdei:           . Mde! Ştiu eu, Doamne? Se poate întâmpla…           Ce vrei să spui, bătrâne tunar?           — Mde, Doamne! Eu am învăţat de la cei vechi că sita de mătase nu poate ieşi din coadă de câine! Dacă-şi iau zborul peste Dunăre boieraşii noştri? Dar mă iartă că am îndrăznit…           Pe faţa lui Ion Vodă a trecut o umbră de mânie. Mujdei-tunarul şi-a plecat gâtul:           — Taie-mi-l, Doamne, dar nu pot crede în ei! Jurământ? Ce-i jurământul pentru un boier?           Ion Vodă râdea blând:           Lasă, tunar bătrân! Poţi urni tunul din loc singur?           Mde… pe încercate, Măria ta! Atunci, în bătălia aceea, mi-au fost pierit tunarii toţi! Pe mine mă pălise un Tătar cu sabia în cap şi eram ameţit. E drept, dacă nu veneai Măria ta să tragi tunul singur la deal, ni-l luau vrăjmaşii! Abia atunci am văzut eu câtă putere ai în braţ… Dar, cu toate că m-au bătut de-atunci multe vijelii, mă bizui la o încercare cu Măria ta! Să-ţi dovedesc că pot trage şi eu tunul la deal!           Ion Vodă a descălecat.           L-a bătut pe umăr.           — Vrednicule tunar bătrân!           Toader Mujdei sta cu căciula în mână, plecat.           — la, bătrân tunar, salba asta cu bani de aur, pentru pomenirea zilei de azi!           — Ce să fac cu ea, Doamne? Nu mai sunt tânăr, să amăgesc codanele! Au, pentru salbe bat eu război? Nu, Doamne! Eu îmi apăr sărăcia asta de Moldovă şi mormintele neamurilor pierite în bătălii! Pentru salbă, bogdaproste! Voi pune-o la vreo icoană, după ce s-or îndulci timpurile, ca să aibă Maica Domnului spre ce zâmbi!           Nu s-a îndepărtat nici după ce şi-a pus salba în sân.           — Mde… Vezi? lac-aşa-i! Nu-mi mai pot lua gândul de la Irimie! Pe la Fălcii, Doamne, umblă o vorbă: „Nici din salcie lemn de bute, nici din boier om de frunte…” Dar… mde! Pe care dealuri să urcăm tunurile?           Cu cât se apropia de Dunăre, Irimie încetinea trapul calului. Soarele îl pârlise straşnic, îl acoperise colbul.           Cum a sărit oglinda imensă a fluviului, s-a oprit să aştepte căpeteniile de călăreţi.           Au durat sfat, bărbi la bărbi.           Grăiau repezit, scurt:           Ne-a batjocorit faţă de ţărani!           Şi-a râs de tagma boierească!           A umilit sfinţii călugări, tunzându-i de bărbi şi bani!           A, spus că ţăranii sunt ţara!           Irimie şi-a strâns mânerul săbiei:           S-a isprăvit cu domnia ticălosului!           iată Turcii!           — Turcii!           Turcii!           Ce facem?           — N-aveţi grijă, boieri! Mă duc eu la~ malul fluviului, cu cuşma în vârful suliţei! iată-i: prind a face pod de şăici1!           Malul dimpotrivă se înnegrise de oştire. Tunurile erau îndreptate spre Moldova. Se vedeau călărimile spahiilor.           Mulţimi de cămile îşi mişcau gâturile lungi pe deasupra pedestrimilor în mers.           Ca un puhoi se revărsau oamenii, vitele de povară, carele, artileria. Pe deasupra lor se vedeau steagurile verzi cu semiluna de aur.           0 săgeată a vâjâit pe lângă urechea lui Irimie.           Un tun a dat trăsnet.           Şăicile se rânduiau mai repede în întinsul apei.           Apoi, când Irimie a pus în suliţă ştergar alb, de la celălalt mal s-a desprins o barcă. „Oare ce preţ să le cer? Zece mii? Nu, nu, e prea puţin! Douăzeci! Tot e puţin! E doar vorba de vândut viaţa unui voivod şi o ţară! Treizeci!” îşi căuta cuvinte potrivite pentru întâlnirea cu Turcii. Trebuia să-i laude, că vin ca nişte eliberatori de sub robia lui Ion Vodă, care stricase rânduielile; că şi boierii abia aşteaptă să plătească haraciuri, numai să-i scape de cumplitul Ion, care de doi ani de când s-a urcat domn, umblă din vijelie în vijelie şi nu mai ţine seamă de tagma boierească! S-a dat cu ţăranii, făţiş, încât ţi-i şi scârbă să trăieşti într-o astfel de ţară! E drept, călărimea boierilor luptase şi ea cu Turcii, la Bucureşti şi pe la cetăţile Mării; dar ce era să facă? Nu le-ar fi tăiat nasurile cumplitul Ion, dacă n-ar fi voit să sară la chemarea buciumului?           Între timp, barca trecuse de jumătatea fluviului. O înconjurau alte bărci, încărcate cu oşti. Fulgerau iataganele. Podul de şăici se întindea cu mare iuţeală.           Larma oştilor creştea, cu cât se îngrămădeau la mal.           „Ce-ar fi să pun călărimile în linie de bătălie? s-a gândit deodată Irimie. Cel ce vine în barcă trebuie să fie vreun vestit beglerbeg2! Ce-ar fi să dau poruncă de bătălie?”           Un regret puternic l-a cuprins. O gheară a remuşcării îi zgâria în inimă. Cum să-l vândă pe viteazul Ion Vodă, care-l cinstise cu ranguri şi cu moşii, şi-l scăpase de la moarte punându-şi pieptul în dreptul lui? Şi-a amintit însă cum stârpise boierii şi cum îi batjocorise faţă de ticăloşii ţărani. Dacă nu i se           1 Şăică – luntre făcută dintr-un copac scobit.           2 Beglerbeg – guvernator general al unei provincii din Imperiul Otoman.           face capătul, acum, pe viitor va fi vai şi-amar de toată boierimea moldovenească!           Irimie a ridicat mai sus suliţa cu ştergar alb, arătându-şi bucuria cu cât s-apropiau bărcile.           La spatele lui, departe, călărimile se descoperiseră, aşteptând în linişte.           Când barca s-a lovit la mal, Irimie a sărit din şa.           A căzut în genunchi. Din pletele roşcate îi picurau stropi de sudoare. Nici nu îndrăznea să-şi ridice capul, să vadă faţa Turcului, îi vedea doar papucii de mătase prinşi în şiret de aur. A rostit:           — Am fost trimişi la Dunăre, să vă împiedicăm la trecere, dar noi, boierii moldoveni, nu vrem una ca asta, căci abia vă aşteptăm să ne scăpaţi de ticăloşiile lui Ion Vodă!           Astfel spunând, s-a ridicat şi l-a privit în ochi pe acel Turc înalt, cu faţa tuciurie sub turbanul de mătase:           — Cât îmi dai?           Turcul şi-a şuierat cuvintele răspunsului:           — Cum îndrăzneşti să te negoţezi cu mine, câine? Atâta oaste avem, încât am putea acoperi pământul de la un capăt la altul! Dar vrem să sfârşim o dată cu Ion Vodă! Ni-l poţi da prins fără vărsare de sânge?           — Da!           — Cum?           — Prea bine şi prea uşor! îmi iau călărimea şi mă întorc în tabără. Voi să veniţi neîncetat. Şi dacă nu v-o place cum vi l-om aduce plocon, atunci lasă! Dar vrem pentru asta treizeci mii…           Beglerbegul a poruncit spre ceilalţi Turci:           — Număraţi-i în cuşmă treizeci mii…           Ochii lui Irimie sclipeau. După aceea, el s-a aplecat la picioarele beglerbegului. Acesta a făcut un pas înapoi, ca la apropierea şarpelui.           Irimie i-a văzut gestul.           Gheara amarnică a remuşcării îl zgâria iar.           În vremea asta, malul vuia de ostile trecute cu luntrile şi pe podul întins. Mugeau bivolii trăgând tunurile şi harabalele cu poveri. Pâlcuri uriaşe de spahii pe cai albi se desfăşurau prin lunci.           Lui Irimie îi era destul o ochire bună, spre a-şi da seama că sunt peste o sută mii.           S-a întors la călărimile boierilor.           A văzut cum spahiii îi stupeau şi ei stăteau cu capetele plecate.           Apoi, s-au învârtejit într-un iuruş nemaipomenit. Au făcut cale-ntoarsă, spre Cahul, la tabere.           Au ţinut-o într-un galop înfricoşător, până la pândele cele mai înaintate.           Vin Turcii?           — Vin! Vin!           Sunt mulţi? Mulţi?           Cam la treizeci mii! îi putem bea într-o lingură de apă!           Irimie s-a dus întins la Ion Vodă.           L-a găsit rânduind tunurile, împreună cu Toader Mujdei.           Te-ai întors, Irimie?           Precum vezi, Ion Vodă! O dusă, o venită, şi vreme prăpădită! Când am ajuns în apropierea Dunării, Turcii erau trecuţi dincoace, aşa că ar fi fost nefolositor să mă încaier şi să te las singur! Dar n-ai grijă, căci sunt prea puţini faţă de oastea noastră, abia vreo treizeci mii! E destul să punem cele o sută optzeci de tunuri în bătaie, şi-i facem una cu pământul! Sunt la depărtare de o zi, şi trebuie să ne rânduim de luptă!           Prea bine, Irimie! Chemaţi-l pe hatman Sverciovski, să întemeiem sfat!           Cazacul a venit repede.           L-a privit pe Irimie ponciş1.           Ion Vodă se întreba: cine să atace întâi? Călărimea lui Irimie sau a lui Sverciovski? Tătarii încă nu se arătau, aşa că amândoi aveau mână liberă la Turci…           — Ion Vodă! Dă-mi mie cinstea de a-i ataca! Oştenii mei abia aşteaptă să se încaiere cu o oaste mare. Auzi-i cum îşi ascut suliţele şi săbiile!           Într-adevăr, tabăra Cazacilor vuia de ţipetele fierului.           Sverciovski îşi apucase mânerul săbiei. Şi-l strângea cu putere, de setea bătăliei. Venise doar sub steagul lui Ion Vodă, să facă treabă! La Bucureşti, la Brăila, pe la întăriturile mării, luptase ca un paraleu, dar de când jinduia o luptă mare, cu           1 Ponciş – saşiu, cruciş.           desfăşurări de pedestrime şi călărime! Să treacă pe sub trăsnetele artileriei tot înainte, asemeni şoimului!           Ion Vodă era gata să-i dea lui cinstea atacului, însă Irimie a râs cu răutate:           Cred că nu e bine aşa! Cinstea de a ataca întâi ţi se cuvine Măriei tale! Vei pofti în fruntea călărimii mele, lângă mine! După un foc zdravăn de artilerie, pornim în frunte cu Ion Vodă!           Mde… ştiu eu? s-a auzit glasul lui Toader Mujdei. Ştiu eu dacă-i bine aşa?           Nu te amesteca, ţopârlane! a scrâşnit Irimie.           Şi astfel, toată noaptea au vuit taberele de pregătire. Apoi, a doua zi în zori, când s-au arătat capetele oştii năvălitoare şi când s-au rânduit de bătălie, din aripa stângă a frontului a pornit la atac cavaleria lui Sverciovski. Se cutremura lumea de chiotele Cazacilor. Fulgerau săbiile. Luceau lăncile. Ion Vodă a sărit pe cal, dând semn din sabie călărimii să se desfăşoare în galop, dar atunci au năzuit spre el pâlcuri de ţărani, în frunte cu Mujdei-tunarul:           — Treci peste noi, Măria ta, dar nu te lăsăm între boieri!           Taie-ne pe toţi, spânzură-ne, dar treci în rândurile noastre, căci boierii te pot vinde!           Ion Vodă a dat pinteni calului, dar Mujdei-tunarul i l-a apucat de zăbale!           — Nu, nu te lăsăm între ei, Ion Vodă! Taie-mi mâinile, că altfel nu las zăbalele!           Irimie l-a ameninţat cu sabia.           — Plecaţi! înainte! Pentru Moldova! a strigat Ion Vodă, şi a rămas în rândurile ţărănimii.           Trăsniţi din tunuri! a poruncit Măria sa spre tunari, dar atunci un chiot de groază a trecut prin rândurile ţăranilor: călărimea boierilor îşi scosese cuşmele şi le pusese în suliţe, gata să se predea Turcilor!           iată vânzătorii noştri! a strigat Ion Vodă. Trăsniţi-i cu tunurile!           Cele o sută optzeci de tunuri au şi început a vărsa foc năprasnic: ghiulele trăsneau drept în mijlocul trădătorilor şi zburau pe sus capetele omeneşti, mâini, jumătăţi de trupuri. Caii se prăbuşeau în vălmăşag, îşi lepădau măruntaiele în nechezaturi groaznice.           De la tunul lui, Mujdei îl urmărea prin nourii de colb pe Irimie şi lungea tragerea, o îndrepta când la dreapta, când la stânga, după fuga nelegiuitului. Deodată, când pilcurile trădătorilor erau în faţa Turcilor la o bătaie de săgeată, au pornit să latre spre ei şi tunurile turceşti, întorcându-i înapoi.           — Nici Turcii n-au în ei credinţă! a strigat Ion Vodă.           Trăsniţi-i cu tunurile!           Prinsă între două focuri, călărimea boierilor se învârtejea, pe câmp, îngrozitor, şi în spatele ei, ca după un zid mişcător de apărare, Turcii înaintau încet.           Apoi, Mujdei nu l-a mai văzut decât pe Irimie, într-un galop năprasnic, spre asfinţit.           Călărimea boierilor pierise în întregime.           — Am să te ucid, câine! scrâşnea tunarul, agitându-şi pumnul puternic spre fugar.           Când cele două artilerii au tăcut o clipă, Ion Vodă a văzut că fusese înşelat asupra puterii Turcilor, căci veneau spre întărituri ca roiurile de lăcuste.           Trăsniţi din artilerie… Trăsniţi! poruncea el, avântându-se înainte.           Cât de mulţi sunt vrăjmaşii, Ion Vodă? l-a întrebat un ţăran, înspăimântat de mulţimea Turcilor.           Îi vom socoti în luptă!           Uneori, când tunurile încetau, nu s-auzea decât o poruncă:           — Daţi! Daţi! Daţi!           Sabia lui Ion Vodă deschidea uliţe printre vrăjmaşi, tot înainte, înainte. L-a zărit Sverciovski, fulgerând capetele cu sabia lui curbată, l-a auzit chiuind cumplit. Vrăjmaşii prindeau să dea înapoi, sub apăsarea călăreţilor cazaci. Spahii pe mândri cai albi se prăbuşeau în fugă. Copitele zdrobeau piepturile răniţilor, răcnetele şi vaietele se înteţeau.           — Daţi! Daţi! Daţi! se auzea glasul sacadat al lui Ion Vodă şi turcimea se repezea îngrozită în toate părţile.           Tunurile mugeau neîntrerupt, vărsând foc şi fier.           Deodată, soarele nu s-a mai văzut, acoperit de pulberile negre!           Printre mugetele tunarilor s-au auzit bubuiturile de tunet! O ploaie repede a prins să se verse, şi lupta continua, năprasnică, prin şuvoaiele văzduhului.           Ion Vodă n-a mai auzit la o vreme artileria lui!           Se întreba dacă nu cumva se udase pulberea!           Când Turcii s-au tras după tunurile lor şi când bătălia a contenit, Ion Vodă a văzut adevărul crunt; după pierderea prin trădare a călărimilor, a văzut şi pulberea udată de ploaie! Cum va mai lupta de-acum? Ostile Turcilor veneau neîntrerupt, proaspete. Veniseră şi Tătarii, în duiumuri înfricoşate.           Scapă-ţi zilele, Ion Vodă! îl ruga Toader Mujdei.           Lasă-ne pe noi să pierim, dar scapă-ţi zilele!           Nu, bătrâne tunar! Ion Vodă nu cunoaşte fuga! Să-mi cadă capul lângă capetele voastre!           Cum s-a lăsat noaptea, oastea lui s-a tras spre satul Roşcanilor. înainte de a se apuca de săpat şanţuri, Ion Vodă a intrat în rândurile Cazacilor. Le-a vorbit astfel:           Fraţi şi prieteni! Cu credinţă aţi slujit Ţara Moldovei!           Acum, a venit vremea să ne luăm rămas bun! Duceţi-vă în pământul vostru! Vă mulţumesc pentru credinţa voastră nestrămutată! Ai mei m-au vândut!           Nu, Doamne! a dat răspuns Sverciovski. Boierii nu erau ai Măriei tale! Ei sunt ai nimănui, n-au ţară! în ce ne priveşte, rămânem cu tine până la capăt!           — Câtă credinţă! a rostit Ion Vodă, şi a izbucnit în lacrimi.           Apoi, toată noaptea au săpat şanţuri împrejurul satului.           S-au întărit acolo, încât în zori, când vrăjmaşii i-au înconjurat din toate părţile şi au pornit să-i bată cu tunurile, puţin le păsa vitejilor! Dar arşiţa se înteţea cu fiecare ceas. O grijă mare a trecut prin rândurile lor, când şi-au dat seama că toate fântânile satului sunt secate. A prins să-i ardă setea nemiloasă, încet-încet, ochii prindeau să le sticlească, li se uscau gurile, le secau glasurile; şi să iasă din cleştele vrăjmaşilor le era cu neputinţă. ^ Săpau adânc pământul, în căutarea apei, dar degeaba! în puterea nopţii, când licăreau scânteietorii luceferi de vară, ei îşi lipeau buzele arse de buruienile cu rouă. Nu mai puteau vorbi decât stins, ca pe patul morţii, îşi puneau ştergarele pe şanţuri, să le umezească rouă şi le lingeau după aceea, şi şi le înfăşurau pe după cap, să se răcorească. Gemeau prin somn, visând că beau din ciuturi şi cofe pline, se visau la râuri răcoroase, la izvoare de munte… Şi arşiţa creştea, creştea cu fiecare ceas, cu fiecare zi. Potopuri de foc pleoşteau frunzele, iarba şi trupurile însetaţilor, iar oastea vrăjmaşilor se tot îngroşa, cu bulucuri proaspete.           Când a simţit că oştenii lui Ion Vodă prind a pieri de sete, Turcii se arătau în faţa lor, cu ulcioare pline, bându-le până la fund. îi trăsneau Moldovenii şi Cazacii cu ce apucau, dar alţii se arătau cu ulcioarele pline, să le facă în ciudă.           Într-o zi, când din rândul Turcilor s-a auzit un glas, cerând întemeierea păcii, Moldovenii şi Cazacii au răspuns cu armele.           Şi a doua zi s-a auzit acel strigăt.           Şi a treia zi.           Nu, nu! striga Sverciovski.           Nici pomeneală! a adăugat Ion Vodă.           Însă setea a prins să-i secere cu duiumul şi inima lui Ion Vodă se usca de jalea oamenilor. Uneori izbucnea în lacrimi.           — Viteji! a spus el într-o zi oştenilor săi. Decât să pieriţi voi, toţi, mai bine punem pace, vremelnic, până trece valul…           Un geamăt a trecut prin oşti:           — Nu, Ion Vodă, nu! Pierim împreună!           Însă de mila lor, Ion Vodă a primit solia duşmanilor, care îi aduceau cuvânt scris pe hârtie că dacă pune pace nu i se va întâmpla nimic.           Ion Vodă a pus şi el întrebarea: dar ostile lui vor fi lăsate să se întoarcă în pace pe la sate? Slobozi vor fi vitejii lui Sverciovski să se întoarcă la pragurile Niprului?           — Aferim! au dat Turcii răspuns. Spre încredinţare că aşa fi-va, să vină solie de la voi: beglerbegul nostru va jura de şapte ori, pe cartea Coranului, că nu vi se va întâmpla nimic!           Ion Vodă a trimis solie. Beglerbegul a jurat de şapte ori.           — Nu te încrede, Ion Vodă! îl rugă Sverciovski.           Moldovenii îl rugau cu lacrimi, să nu se potrivească făgăduinţelor şi jurămintelor beglerbegului! însă Ion Vodă a rămas neînduplecat de mila lor!           Înainte de a porni, a trecut în rândurile Cazacilor, să-şi ia rămas bun. Le-a împărţit bani şi pjetre scumpe. Pentru toţi avea cuvinte fierbinţi de recunoştinţă, îi curgeau lacrimile şi abia îşi ţinea firea. L-a îmbrăţişat pe Sverciovski, mult, puternic, ca pe un frate la bine şi la rău.           — Cui laşi Moldova, dacă vei pieri? îl întrebau pământenii, sărutându-i mâna şi plângând.           — Lăsaţi! Lăsaţi, căci sămânţa dreaptă n-are moarte! Punem pace deocamdată, şi vom mai vedea după aceea…           Apoi, toate gurile au amuţit, când Ion Vodă a trecut întăritura!           L-au văzut intrând în cortul beglerbegului!           Însă, în scurt timp, au scos un răcnet îngrozitor, când l-au văzut aruncat afară din cort, fără viaţă. Au mai văzut cum Turcii îl leagă de cozile cămilelor şi cum e rupt în bucăţi!           l-au mai văzut capul,. ridicat într-o suliţă, şi cum beglerbegul însuşi iese din cort şi-şi înmoaie vârful iataganului în inima lui Ion Vodă, rugându-se Dumnezeului său crud să-i dea tot atâta vitejie cât fusese în sângele viteazului!           Apoi, deodată, ienicerii şi spahiii au năvălit peste întărituri, în răcnete, cu steagurile desfăşurate.           — Ne apărăm… pierim până la unul! striga Sverciovski.           — Până la unul! Până la unul! au răspuns Cazacii şi Moldovenii.           — Ba, eu, unul, nu vreau să mor! a strigat Toader Mujdeitunarul. Eu am o răfuială cu Irimie! Hai, feciori, să ne ascundem până trece cumpăna1!           S-au coborât într-o fântână!           S-au acoperit acolo. Auzeau cum deasupra lor se desfăşoară măcelul.           Morţi şi muribunzi se prăbuşiseră peste ei, acoperindu-i mai bine.           Apoi, după ce măcelul a luat sfârşit şi Turcii au despresurat satul, Mujdei a ieşit la lumina soarelui.           Se stăpânea să nu geamă de jalea morţilor!           L-au văzut şi pe hatmanul Sverciovski, cu vinele gâtului tăiate. Murise cu ochii deschişi spre cristalul văzduhului nemărginit.           Tunarul Mujdei a rupt o frunză mare de brustur, l-a acoperit obrazul, să fie apărat de muşte.           Zările erau pline de pulberile oştilor turceşti.           Tunarul plângea de se scutura cămaşa pe dânsul.           Plângeau şi soţii lui.           Apoi, ura nemaipomenită le-a urcat din inimi, în ochi, umplându-i de foc necruţător.           O să vă răzbunăm, vitejilor! a gemut tunarul. Haidem, feciori! ^ încotro, bătrâne?           — Şi-n fundul pământului, să-l aflăm pe Irimie…           Au sărit în şa. Au dat vânt cailor!           Şi cum se pierdeau în zări, parcă duceau în vârful lăncilor, mai departe şi mai departe, s-o predea altor generaţii, facla nestinsă a eroismului neamului românesc!  1 Cumpănă – pericol.