Recent Posts
Posts
Universitatile mele de Maxim Gorki Iată-mă plecat să învăţ la universitatea din Kazan, nici mai mult nici mai puţin. Ghimpele ăsta cu universitatea mi-l vârâse în minte liceanul N. Evreinov, un băiat plăcut şi tare chipeş, cu nişte ochi mângâioşi ca de femeie. Stătea chiar în casă cu mine, la cucurigu, şi cum eram adesea cu câte o carte în mână, a început să mă privească mai cu luare-aminte, am făcut cunoştinţă şi, la scurtă vreme după aceea, Evreinov se puse pe capul meu să mă convingă că am „o deosebită aplecare pentru învăţătură”. — Tu eşti făcut să slujeşti ştiinţa, spunea el, scuturându-şi cu farmec lungile-i plete. Pe atunci încă nu ştiam că poţi sluji ştiinţa şi în chip de cobai, iar Evreinov susţinea sus şi tare că universităţile tocmai de tineri ca mine au nevoie. N-am scăpat prilejul, fireşte, să tulburăm şi umbra lui Mihail Lomonosov. Evreinov zicea că la Kazan o să pot sta la el, că în toamnă şi în iarnă o să trec liceul, că o să dau „nişte” examene – chiar aşa a spus: „nişte” examene – că la universitate o să obţin o bursă şi, peste vreo cinci ani, o să ies un „savant”. Totul era cât se poate de simplu, fiindcă Evreinov avea nouăsprezece ani şi o inimă de aur. După examene a plecat acasă, iar la două săptămâni am pornit-o şi eu pe urmele lui. Petrecându-mă la vapor, bunica mă tot povăţuia: — Tu, băiete, nu te lua rău cu lumea, că de o vreme încoace îi judeci pe toţi ca altceva, îţi sare ţandăra din orice şi umbli tot cu nasul pe sus! Asta-i moştenire de la bunicul, dar el, bunicul, ce-a câştigat de-aici? A trăit cât a trăit şi uite că pân’ la urmă nu s-a ales cu nimic moşul ăsta amărât. Tu ţine minte de la mine: nici Dumnezeu nu-i judecă pe oameni, şi cine-i judecă, face placul satanei! Ei, şi-acum, umblă sănătos… Ştergându-şi lacrimile de pe obrajii ei veştezi şi pământii, adăugă: — Noi n-o să ne mai vedem… Tu, care n-ai astâmpăr, o să mi te rătăceşti prin cine ştie ce depărtări şi eu o să mor. În vremea din urmă mă cam înstrăinasem de scumpa mea bătrânică, o vedeam rareori, şi în clipa aceea mă săgetă deodată simţământul dureros că niciodată în viaţă n-am să mai întâlnesc un om care să-mi fie atât de aproape şi atât de drag. Eram la coada vaporului şi mă uitam la ea cum stătea pe marginea cheiului, făcându-şi cu o mână cruce, pe când cu cealaltă tot mozolea un capăt al şăluţului vechi, ştergându-şi faţa şi ochii negri, luminaţi de o nestinsă dragoste de oameni. Şi iată-mă şi-n oraşul pe jumătate tătăresc, în odăiţa strâmtă dintr-o casă fără etaj. O căsuţă singuratecă, aninată pe o costişă, în capătul unei ulicioare sărăcăcioase; unul dintre pereţi dădea spre un loc pustiit cândva de pârjol şi acum năpădit de bălării. Din desimea de pelin, brusture şi măcriş, presărată cu tufe de soc, se ridicau ruinele unei clădiri de cărămidă, cu un cogeamite subsolul, unde se aciuiau şi mureau câinii fără stăpân. Subsolul ăsta mi-a rămas adânc întipărit în minte. El a fost una dintre universităţile mele. Alde Evreinov – mama şi cei doi băieţi ai ei – trăiau dintr-un căpeţel de pensie. Întorcându-se de la piaţă, văduva, o femeie mărunţică şi ştearsă, înşira târguielile pe masă, în bucătărie, cu o tristeţe tragică, de care mi-am dat seama chiar din primele zile, şi se căznea să ajungă la o spinoasă dezlegare: cum să titirisească nişte biete bucăţele de carne, încât să scoată nişte bucate gustoase şi îndestulătoare pentru trei flăcăi zdravenii, fără să se mai pună şi pe ea la socoteală? Era o femeie tăcută; în ochii ei cenuşii îngheţase îndărătnicia blândă şi deznădăjduită din ochii unei mârţoage muncite până la ultimul strop de vlagă şi care se opinteşte cu încărcătura la deal, ştiind bine că tot nu va ajunge până sus. Într-o dimineaţă, la vreo trei zile de la venirea mea, când băieţii mai dormeau încă, iar eu o ajutam la bucătărie la curăţatul cartofilor, mă întrebă încetişor, cu băgare de seamă: — Dumneata de ce-ai venit aici? — Ca să învăţ la universitate. Sprâncenele i se ridicară, dimpreună cu pielea gălbejită a frunţii; se tăie cu cuţitul la un deget şi se lăsă pe un scaun sugând sângele, dar sări numaidecât în picioare: — Fir-ar să fie… În timp ce înfăşură o batistă pe degetul tăiat, mă lăudă: — Grozav te mai pricepi să cureţi cartofi! — Ei, asta, păi cum să nu mă pricep! Şi i-am povestit despre slujba mea pe vapor. Mă întrebă: — Şi crezi că atâta ajunge ca să intri la universitate? Pe vremea aceea nu prea ştiam ce hramuri poartă hazul. Aşa că am luat de bună întrebarea, înşiruindu-i toate cele menite să-mi deschidă porţile templului ştiinţei. Ea oftă: — Of, Nikolai, Nikolai… În clipa aceea pică şi Nikolai în bucătărie, să se spele. Era cu ochii cârpiţi de somn, cu părul ciufulit şi vesel ca de obicei. — Mamă, straşnic ar fi de ne-ai face nişte chiroşti cu carne! — Bine, dragul mamei, se învoi ea. Vrând să mă umflu în pene cu priceperea mea în ale bucatelor, m-am trezit vorbind, că pentru chiroşti carnea mi se pare şi proastă, şi puţină. Varvara Ivanovna se supără şi-mi trânti vreo câteva de-am simţit că-mi zvâcneşte tot sângele în urechile care parcă mi se lungeau la nesfârşit. Ieşi pe uşă, zvârlind pe masă o legătură de morcovi, iar Nikolai, făcându-mi cu ochiul, găsi cu cale să mă lămurească: — Nu prea e-n toane bune… Se aşeză pe laviţă şi începu să mă înveţe că femeile sunt îndeobşte mai nervoase decât bărbaţii şi că asta e o trăsătură a firii lor, lucru dovedit în chip neîndoielnic de către un savant cu renume, parcă elveţian, iar John Stuart Mill, un englez, a spus şi el ceva în această privinţă. Lui Nikolai îi plăcea din cale-afară să mă înveţe şi nu scăpa niciodată prilejul să-mi vâre în cap câte ceva, fără de care socotea că nici nu se poate trăi. Îl ascultam cu nesaţ, dar apoi, Foucault, la Rochefoucauld şi La Rochejaquelein se contopeau în mintea mea într-un singur om şi nu eram în stare să-mi amintesc cine cui i-a tăiat capul: Lavoisier lui Dumouriez, ori taman pe dos? Băiatul ăsta de ispravă ţinea din tot sufletul „să mă facă om” şi-mi făgăduia asta ca pe ceva sigur, dar nu avea nici timp şi nici condiţii să se ocupe temeinic de mine. Egoismul şi graba tinereţii îl împiedicau să vadă că maică-sa trudeşte din răsputeri şi face tot soiul de şiretlicuri ca să o scoată la capăt cu gospodăria, iar frate-său, un licean posac şi greoi, îşi dădea seama şi mai puţin de asta. Dar eu, care cunoşteam de atâta vreme şi în toate amănuntele complicatele jonglerii impuse de chimia şi economia bucătăriei, vedeam prea bine iscusinţa femeii silită să amăgească zi de zi stomacul feciorilor ei, ba să mai hrănească pe deasupra şi pe un pripăşit la masa ei – un băiat prost crescut şi nu prea plăcut la înfăţişare. Şi, fireşte, fiecare bucată de pâine îmi cădea ca o piatră pe inimă. Am început să caut de lucru. Plecam cu noaptea în cap de acasă, ca să lipsesc de la masa de prânz, iar pe vreme rea îmi făceam veacul în subsolul de pe maidan. Acolo, în duhoarea stârvurilor de câini şi pisici, în vaietul vântului şi răpăitul ploii care turna cu găleata, m-am dumirit curând că universitatea nu-i decât o rătăcire de-a mea şi că ar fi mai înţelept să plec în Persia. Mă şi vedeam un vrăjitor cu barba surie, care a descoperit mijlocul să cultive grâu cu bobul cât mărul, cartofi în greutate de un pud, desăvârşind totodată fel şi fel de născociri binefăcătoare pentru pământul nostru, pe care nu numai eu întâmpinam atâtea potrivnicii. Pe atunci căpătasem cam de multişor deprinderea de-a visa cu ochii deschişi la întâmplări nemaipomenite şi la măreţe fapte de eroism. Deprinderea asta mi-a fost de mare, ajutor în zilele amare ale vieţii mele, şi cum ele veneau cu duiumul, deveneam neîncetat tot mai iscusit în ale visării. Nu aşteptam vreun sprijin din afară, nici nu-mi puneam nădejdea în vreo întâmplare fericită, dar în sufletul meu creşteau treptat-treptat voinţa şi dârzenia, şi cu cât mai vitrege se arătau împrejurările, cu atât mă simţeam mai puternic, ba chiar mai ager la minte. Am înţeles de timpuriu că omul se căleşte în lupta cu mediul înconjurător. Ca să nu flămânzesc, mă duceam pe cheiurile Volgăi, unde puteai lesne câştiga cincisprezece-douăzeci de copeici. Printre hamalii, golanii şi pungaşii de acolo mă simţeam ca o bucată de fier vârâtă într-un porcoi de cărbuni încinşi. Fiecare zi mă potopea cu impresii vii, arzătoare. Pe sub ochii mei se perinda şi se învârteja o omenire stăpânită de instincte grosolane şi a cărei lăcomie lepădase orice mască. Îmi plăcea furia acestor oameni împotriva vieţii, vrăjmăşia lor batjocoritoare faţă de toate câte sunt, nepăsarea lor faţă de ei înşişi. Întâmplările trăite de-a lungul anilor mă împingeau şi ele către lumea asta, stârneau în mine dorinţa să mă cufund în hora ei lipsită de orice îndurare. Bret-Harte şi sumedenia romanelor uşurele pe care le citisem sporeau şi mai mult simpatia mea faţă de lumea asta. Başkin, un fost student al Institutului pedagogic, devenit hoţ, care îndurase nişte bătăi cumplite şi era bolnav de oftică, pleda cu foc: — La ce te codeşti ca o fată mare? Ţi-e teamă că-ţi pierzi cinstea? Pentru o fată, cinstea-i tot avutul ei, în timp ce pentru tine nu-i decât un jug. Boul o fi el cinstit, dar se satură cu fân. Roşcovan şi ras ca actorii, cu trupşorul pe cât de firav, pe atât de sprinten şi mlădiu în mişcări, Başkin semăna leit cu un pisoi. Îşi lua aere de dascăl şi de ocrotitor faţă de mine, dar vedeam bine că dorea din toată inima să izbutesc şi să am parte de fericire în viaţă. Scăpăra de inteligenţă şi citise destule cărţi bune, dar slăbiciunea lui era Contele de Monte-Cristo. — E o carte unde găseşti şi inimă, şi un ţel, spunea el. Îi plăceau femeile şi vorbea despre ele plescăind cu încântare din buze şi cu o vădită înfiorare a trupului surpat – o înfiorare bolnăvicioasă, ce-mi făcea scârbă, şi totuşi îl ascultam cu luare-aminte, pătruns de frumuseţea cuvintelor sale. — Muierea, muierea! făcea el cu glas cântat, şi în pielea gălbejită a obrajilor răzbea o vie împurpurare, iar ochii smoliţi i se îmbătau de strălucire. De dragul muierii sunt în stare de orice. Pentru ea şi pentru diavol, orice-ai face, nu-i păcat! Nu s-a născocit ceva mai acătării pe lumea asta decât să trăieşti şi să iubeşti! Başkin avea darul povestirii şi compunea cu uşurinţă pentru prostituate cântece înduioşătoare despre pătimirea dragostei nefericite. Cântecele lui se auzeau în toate oraşele de pe Volga. Printre ele era unul foarte răspândit:   Slută-s maică, zău Şi săracă rău. Cin’ să-şi ia nevastă Aşa năpastă?!   Un altul care mi-arăta prietenie era Trusov, cam îndoielnic el, dar respectabil ca înfăţişare, cu ifose de eleganţă şi cu nişte degete subţiri, de muzician. Ţinea în mahalaua Amiralităţii o coşmelie cu firma „Ceasornicărie”, dar de-adevărat se îndeletnicea cu vânzarea de lucruri furate. — Măi Peşkov, tu nu cumva să deprinzi furtişagurile, mă dădăcea Trusov, mângâindu-şi grav barba sură şi mijindu-şi ochii hâtri şi îndrăzneţi. Precum văd, altul e drumul tău în viaţa asta. Tu tragi către cele ale spiritului. — Ce înseamnă să tragi către cele ale spiritului? — Adică, să fii unul pe care nu-l roade pizma faţă de cutărică, ori cutărică, ci numai curiozitatea îl îmboldeşte… Asta nu prea era adevărat, căci eu unul îi pizmuiam pe mulţi, şi pentru multe. De pildă, îl pizmuiam pe Başkin pentru vorba lui, care era, nu ştiu cum, deosebită, poetică, împestriţată cu metafore şi expresii cu totul neaşteptate. Mi-amintesc şi azi cum începea o povestire de-a lui cu o aventură amoroasă: „Într-o noapte oarbă stam eu ca o bufniţă în scorbura ei, într-o cameră de hotel, la Sviajsk, târgul ăla nenorocit. Era toamnă, în octombrie. Se cernea o ploicică leneşă şi vântul sufla leit ca un tătar amărât ce-şi deapănă cântecul – un cântec fără sfârşit: o-o-o-u-u-u… …Da’ uite că veni ea, uşoară şi trandafirie ca un norişor în ceasul răsăritului, purtând în ochi amăgirea curăţiei sufleteşti. „Dragule, zice ea cu toată cinstea lumii în glas, nu ţi-am greşit cu nimic.” Ştiam că minte şi totuşi o credeam, îmi spuneam că ăsta-i adevărul. Capul ştia el bine ce ştia, dar inima nu credea, şi pace!” Başkin povestea cu ochii închişi, legănându-şi boiul în cadenţă şi ducând adesea mâna la piept, în dreptul inimii, într-o mişcare potolită. Vocea îi suna surd, dar vorba-i plină de foc şi strălucire părea ghiers de privighetoare. Îl pizmuiam apoi pe Trusov. Omul acesta spunea lucruri nemaipomenit de interesante despre Siberia, despre Hiva şi Buhara, istorisea cu haz şi cu mult sarcasm despre viaţa arhiereilor. Odată, luând un aer misterios, spuse despre ţarul Alexandru al III-lea: — Ţarul ăsta e-un adevărat maestru în meseria lui! Trusov îmi părea unul din acei „răufăcători” din romane care – spre uimirea cititorului – se preschimbă la sfârşitul cărţii în eroi plini de mărinimie. Uneori, în nopţile cu zăduf, oamenii printre care trăiam treceau pârâul Kazanka, oprindu-se în luncile şi tufărişul de pe malul celălalt, unde se puneau pe băutură şi mâncare, tăifăsuind despre treburile lor, dar mai adesea despre complexitatea vieţii, despre ciudata harababură ce stăpâneşte în raporturile dintre oameni, şi mai cu seamă despre femei. Despre femei vorbeau cu întărâtare, cu tristeţe, câteodată tulburaţi şi mai întotdeauna cu simţământul celui ce sfredeleşte cu privirea un întuneric plin de neprevăzute grozăvii. Am petrecut şi eu două sau trei nopţi de zăduf în tovărăşia lor, sub un cer întunecat, cu stele pale, într-o vâlcea cotropită de lozie. Prin bezna jilavă de vecinătatea Voigăi se târau în susul şi în josul apei păianjenii de aur ai felinarelor aninate pe catarguri, iar în negreala deasă a malului stâncos, ca nişte gheme cu fire lucitoare, sclipeau ici-colo ferestrele luminate ale crâşmelor şi caselor din bogatul sat Uslon. Zbaturile vapoarelor loveau surd apa, marinarii din şiragul de şlepuri urlau ca lupii şi strigau cât îi ţinea gura; undeva, un baros canonea fierul pe nicovală, iar prin preajmă se tânguia în cântec un suflet mistuit de un foc mocnit, şi aleanul cântecului cernea peste inimi cenuşa tristeţii. Mai mult ca orice mă întrista însă vorba oamenilor în lunecarea ei domoală. Cugetau despre viaţă, şi fiecare îşi spunea păsurile, fără să asculte ce spune celălalt. Şedeau în capul oaselor, ori tolăniţi pe sub tufe, şi trăgeau din ţigară, trăgeau fără lăcomie câte un gât de vodcă sau de bere, înturnându-se cu gândul înapoi în trecut şi lăsându-se pradă amintirilor. — Ia ascultaţi ce mi s-a întâmplat mie odată, spunea unul, strivit la pământ de bezna nepătrunsă a nopţii. După ce-i ascultau povestirea, ceilalţi încuviinţau: — Se-ntâmplă şi din astia, de, câte nu se-ntâmplă… Auzindu-i cum spuneau: „s-a întâmplat”, „se întâmplă”, „s-a mai întâmplat”, aveam simţământul că în noaptea aceea îşi trăiau ultimele clipe de viaţă, fiindcă totul ţinea de trecut şi nimic de viitor. Asta mă îndepărta de Başkin şi de Trusov, deşi amândoi mi-erau dragi şi, judecând lucrurile într-o firească înlănţuire cu cele trăite de mine, ar fi fost poate de aşteptat să calc pe urmele lor. Mă împingeau spre ei şi nădejdile mele înşelate de a zvâcni mai sus şi a învăţa mai departe. În clipele de foame, de furie şi de durere, mă simţeam în stare de orice crimă, şi nu numai împotriva „sfintei instituţii a proprietăţii”. Dar romantismul tinereţii m-a împiedicat să mă abat de pe drumul ce-mi era hărăzit. În afară de cărţile omenosului Bret-Harte şi de atâtea romane uşurele, citisem o mulţime de cărţi bune şi ele au trezit în mine aspiraţii către ţeluri încă nebuloase, dar mai însemnate decât tot ceea ce vedeam în jurul meu. Cam în aceeaşi vreme am făcut noi cunoştinţe şi am adunat noi impresii. Pe maidanul din dreptul casei lui Evreinov se adunau nişte liceeni să joace popice. Unul dintre ei, Gurii Pletneov, m-a fermecat. Smead, cu părul negru, bătând în albăstriu, ca la japonezi, cu faţa numai punctişoare negre, de parcă s-ar fi frecat cu praf de puşcă, era vesel, îndemânatec la jocuri şi spiritual în discuţii, înzestrat din belşug cu tot soiul de talente. Ca aproape toţi ruşii talentaţi, trăia de pe urma darurilor cu care îl binecuvântase firea, fără să-şi dea nicio silinţă în privinţa lor. Avea urechea fină şi un admirabil simţ muzical, iubea muzica şi cânta cu măiestria unui artist din guslă, din balalaică şi din armonică, dar nu căuta să stăpânească un instrument mai nobil şi mai dificil. Era sărac şi prost îmbrăcat, dar semeţia lui, mişcările agere ale trupului vânos, gesturile-i largi se potriveau de minune cu cămaşa mototolită şi ruptă, cu nădragii peteciţi, cu cizmele lui sparte şi scâlciate. Semăna cu un om abia sculat din pat după o boală lungă şi grea, ori cu un puşcăriaş abia ieşit de după zăbrele. Totul în viaţă îi părea nou şi îmbietor, totul deştepta în el o voioşie gălăgioasă. Umbla ţopăind ca un foc de artificii. Aflând de toate greutăţile şi primejdiile de care aveam parte, mă pofti să mă mut la el şi să mă pregătesc pentru examenul de învăţător de ţară. Şi uite aşa m-am pomenit la „Marusovka”, o ciudată şi veselă magherniţă, cunoscută multor generaţii de studenţi din Kazan, de bună seamă. Era o hardughie dărăpănată de pe strada Rîbnoriadskaia, cucerită parcă prin luptă de la proprietari de către studenţii flămânzi, prostituate şi nişte năluci de oameni, adevărate epave. Pletneov se aciuase pe coridor, sub scara ce ducea la pod. Acolo avea patul, iar în capătul coridorului, la fereastră: o masă, un scaun şi… atât. Pe coridor erau trei uşi, două dădeau în camerele unor prostituate, iar cea de a treia în odaia unui matematician ofticos, fost seminarist, un om aproape înfricoşător la vedere, lung, slab, cu o claie de păr roşcat şi aspru, abia ascunzându-şi goliciunea sub nişte zdrenţe murdare, prin ale căror găuri i se zărea pielea vânătă şi coastele scheletice, de te treceau fiorii. Socot că nu se hrănea decât cu propriile-i unghii, pe care şi le rodea până la sânge, zi şi noapte; tot desena şi calcula, tuşind necontenit, cu un fel de detunături înfundate. Prostituatele se temeau de el, crezându-l smintit, dar, miloase, îi puneau pâine, ceai şi zahăr în prag, iar el lua de jos şi le ducea înăuntru, fornăind ca o gloabă ostenită. Dacă li se întâmpla să uite, ori nu puteau să-i aducă darurile lor, cine ştie de ce, el deschidea uşa şi răcnea răguşit: — Pâine! În ochii lui scufundaţi în adâncul găvanelor întunecate scăpăra mândria maniacului fericit de conştiinţa măreţiei sale. Din când în când îl vizita o pocitanie mică şi cocârjată, cu părul sur, cu un picior sucit într-o parte, cu nişte ochelari cu sticle groase pe nasul borcănat şi cu un zâmbet viclean pe obrazul gălbejit de scapet. Închideau grijuliu uşa şi şedeau ceasuri întregi fără să scoată o vorbă, într-o ciudată muţenie. O singură dată, târziu în noapte, m-am trezit de strigătele răguşite şi furioase ale matematicianului: — Şi eu îţi spun că-i puşcărie! Geometria e o celulă, da! O capcană de şoareci, da! O puşcărie! Pocitania chicotea piţigăiat, spunând întruna un cuvânt ce suna tare fistichiu, şi deodată matematicianul răcni din rărunchi: — Du-te dracului! Afară! Când musafirul o zbughi şontâc pe coridor, gâfâind, scheunând şi tot înfăşurându-se în mantie, matematicianul se arătă în prag, lung cât o prăjină şi fioros, şi virându-şi degetele în chica lăţoasă, horcăi: — Euclide a fost un prost! Un pro-ost… Voi dovedi că Dumnezeu e mai deştept decât grecul. Şi trânti uşa cu atâta năduf, încât am auzit ceva căzând cu zgomot la el în odaie. La scurtă vreme după aceea am aflat că omul acesta, pornind de la matematici, voia să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, dar a murit înainte de-a apuca să o facă. Pletneov lucra la o tipografie, era corector de noapte la o gazetă; câştiga unsprezece copeici pe noapte şi, dacă nu mă învredniceam să scot şi eu un ban, o întindeam douăzeci şi patru de ore cu patru funturi de pâine, ceai de două copeici şi zahăr de trei. Eu trebuia să învăţ şi nu prea aveam timp să muncesc. Toceam câineşte, mă chinuiam mai ales la gramatică, cu formele ei meschine, închistate şi hâde, în care nu izbuteam nici de frică să înghesui limba rusă, cea atât de vie şi dificilă, mlădie şi capricioasă. Spre marea mea mulţumire, curând am aflat că m-am apucat „prea devreme” de învăţătură şi că nu mi-ar fi dat un loc de învăţător la ţară nici dacă reuşeam la examen, asta din pricina vârstei. Pletneov şi cu mine dormeam în acelaşi pat, eu, noaptea, el, ziua. Venea acasă în zori, istovit de nesomn, cu ochii înroşiţi, parcă şi mai pământiu la faţă. Mă repezeam îndată la ceainărie, după apă clocotită, fiindcă nu aveam samovar, se înţelege, apoi ne aşezam la fereastră şi mâncam ceai cu pâine. Gurii îmi povestea noutăţile de la gazetă, ori îmi recita stihurile pline de haz ale foiletonistului, un beţivan, care semna Dominoul Roşu. Mă uimea cu felul lui de a lua viaţa în glumă, întocmai aşa cum o lua pe grăsana Galkina, negustoreasă de vechituri muiereşti şi codoaşă. De la băbătia asta închiriase Gurii colţişorul de sub scară şi, cum nu avea un sfanţ pentru chiria „apartamentului”, se plătea de datorie cu vorbe de duh şi cu cântece sentimentale, zise din armonică, ori din gură; o luminiţă batjocoritoare i se aprindea în ochi în timp ce-şi picura vocea lui de tenor. Galkina, fostă coristă la operă în tinereţe, se pricepea la cântece, şi lacrimi mărunte se rostogoleau adesea din ochii ei sfruntaţi pe obrajii vineţi şi bugezi de beţivancă şi de mâncăcioasă. Ea şi le ştergea cu degetele-i grăsulii, pe care apoi şi le bosolea într-o batistă murdară. — Of, Gurocika, suspina Galkina, eşti artist în lege, zău! De-ai fi niţel mai arătos, m-aş îngriji de soarta ta, să mă pomeneşti! Câţi tinerei n-am rostuit eu pe lângă femei a căror inimă se perpelea în singurătate! Unul dintre aceşti „tinerei” locuia chiar deasupra noastră. Era student, feciorul unui blănar. De statură mijlocie, cu pieptul lat şi şoldurile nefiresc de înguste, părea un triunghi cu ascuţişul bont şi întors în jos. Avea picioarele mici ca de femeie, capul cât pumnul, înfipt adânc între umeri şi împodobit cu o perie de păr roşcat, iar pe faţa-i albă ca varul, fără strop de sânge, se holbau doi ochi verzi şi posaci. Îndurase greutăţi de neînchipuit şi flămânzise ca un câine, dar, trecând peste cuvântul lui taică-său, o scosese la capăt cu liceul şi intrase la universitate. Apoi, descoperindu-se înzestrat cu o voce caldă şi profundă de bas, simţi imboldul să urmeze canto. Tocmai atunci îl pescuise şi Galkina şi-l căpătuise cu o negustoreasă bogată, una în jur de patruzeci de ani, cu un băiat student în anul trei şi o fată în ultima clasă de liceu. Ea era numai piele şi os, scobită şi ţeapănă ca o cătană, cu obrazul supt de călugăriţă şi nişte ochi mari, cenuşii, căzuţi în fundul găvanelor întunecate. Se purta îmbrăcată în negru, cu o scufă de mătase de modă veche, iar în urechi îi tremurau cercei cu pietre verzi ca fierea. Venea din când în când la studentul ei, seara ori dimineaţa devreme, şi nu o dată am văzut-o intrând pe poartă parcă dintr-o săritură şi străbătând curtea cu pas hotărât. Arăta groaznic: ţinea buzele strânse, încât aproape nici nu se mai vedeau, iar ochii ei holbaţi şi cu căutătura aţintită priveau trişti şi pierduţi, ca ochii unei oarbe. Nu puteai spune că e slută, dar simţeai desluşit în ea o încordare care o urâţea, făcând-o mai deşirată şi crispându-i faţa într-o grimasă de durere. — Ia te uită la ea, zicea Pletneov. Juri că e nebună! Studentul nu o putea suferi şi se ascundea de ea, dar negustoreasa îl urmărea cu stăruinţa unui creditor nemilos, ori a unui poliţai. — M-am făcut de ruşine, se căina el la beţie. Cântat îmi trebuia mie? Cu mutra şi cu hoitul meu tot nu mă lasă ăia să apar pe scenă, chiar aşa, nu mă lasă… — Curm-o şi tu cu povestea asta plicticoasă! îl povăţuia Pletneov. — Păi să vezi, mi-e milă de ea! Îmi face silă şi milă! De-aţi şti voi cum mă… Uf!… Ştiam asta prea bine, fiindcă o auzeam noaptea, pe scară, cum îl implora în şoaptă cu glas tremurat: — Pentru Dumnezeu, puişor, haide, pentru Dumnezeu! Era stăpâna unei mari fabrici, avea case, cai, dăruia mii şi mii de ruble pentru o şcoală de moaşe şi se milogea ca o cerşetoare după o mângâiere. După ceai, Pletneov se culca, iar eu o porneam să caut de lucru. Mă întorceam acasă târziu seara, când Gurii trebuia să plece la tipografie, şi, dacă se întâmpla să aduc niscaiva pâine, cârnaţi şi măruntaie fierte, împărţeam totul frăţeşte şi el îşi lua partea cu dânsul. De cum rămâneam singur, începeam să rătăcesc prin coridoarele şi vizuinile Marusovkăi, dornic să cunosc traiul acestor oameni, noi pentru mine. Casa era ticsită, semăna cu un furnicar. Peste tot te întâmpinau mirosuri acre şi iuţi, prin colţuri se piteau umbre dese şi vrăjmaşe faţă de oaspeţi. Din zori şi până noaptea târziu casa vuia de zgomot; maşinile cusătoreselor duruiau neobosit, coristele de la operă îşi clăteau vocile, studentul întindea game în registrul lui de bas, un actor beţiv şi pe jumătate smintit declama răsunător, prostituatele cherchelite răcneau isteric. Şi în mintea mea încolţea o întrebare firească, căreia însă nu-i găseam răspuns: „La ce bun toate astea?” Printre toată tinerimea asta flămândă se învârtea în dorul lelii un bărbat roşcovan, pleşuv, cu pomeţii proeminenţi, cu pântecele mare cocoţat pe două picioroange subţiri, cu o gură cât o şură şi nişte dinţi de cal, drept care şi fusese poreclit Cal-Roş. De trei ani se judeca întruna cu nişte neamuri, negustori din Simbirsk, şi spunea oricui catadicsea să-l asculte: — Măcar să ştiu că mor, da-i aduc în sapă de lemn, să-i văd eu fără o leţcaie! Să umble să cerşească. Să-mi trăiască trei ani în şir din pomeni, că pe urmă le-ntorc tot ce le-am luat prin judecată, le-ntorc totul şi-i întreb: „Ei, afurisiţilor? Cum e?” — Şi asta-i tot ce ţinteşti tu în viaţă, Calule? întrebau ceilalţi. — De vreme ce mi-am pus toată fiinţa şi tot sufletul în treaba asta, cum să mai vreau altceva? Cât era ziulica de lungă, bătea tribunalul, curtea de apel şi se ţinea scai de avocatul lui; seara se întorcea adesea cu birja, încărcat de pungi, pachete şi sticle, iar odaia-i împuţită, cu tavanul lăsat până deasupra capului şi cu duşumeaua numai hârtoape, găzduia ospeţe gălăgioase, la care îi poftea pe studenţi şi pe croitorese – într-un cuvânt pe oricine dorea să mănânce pe săturate şi să tragă un păhărel. Cal-Roş nu se cinstea decât cu rom, băutură ce lăsa pe faţa de masă, pe haine şi chiar pe duşumea nişte pete ruginii, cu neputinţă de scos. Cum se ciupea, urla cât îl ţinea gura: — Măi, păsăruicile tatii! Voi îmi sunteţi tare dragi, măi, fiindcă sunteţi lume cinstită şi cumsecade! Pe când eu nu-s decât un ticălos, o bestie şi un crocodil… Eu vreau să-mi distrug neamurile şi o să le distrug! Zău aşa! Măcar să ştiu că mor, da’… Cal-Roş începea să clipească jalnic şi pe faţa lui tâmpă, cu pomeţii proeminenţi, şiroiau lacrimi de beţiv; el şi le ştergea eu palmele, pe care şi le freca apoi apăsat de genunchi. Altminteri, nădragii lui erau veşnic pătaţi de grăsime. — Viaţă-i asta cum trăiţi voi? izbucnea el. Tot în foame, tot în frig, tot în zdrenţe! Dreptate e asta? Cum să mai înveţi când ai parte de un trai ca ăsta? Ehei, de-ar şti el ţarul cum o duceţi… Şi, scoţând din buzunar un pumn de bancnote de toate culorile, zicea: — Care ai nevoie de bani? Luaţi, fraţilor! Coristele şi croitoresele smulgeau cu lăcomie banii din mâna lui păroasă, în vreme ce el se strica de râs şi spunea: — Ho, că nu-s pentru voi, fetelor. Pentru studenţi sunt. Numai că studenţii nu luau banii. — Dă-i dracului de bani! se cătrănea feciorul blănarului. Într-o zi veni acasă beat criţă şi-i aduse lui Pletneov un teanc de hârtii de câte zece ruble, strânse mototol în pumn. Azvârlindu-le pe masă, trâmbiţă: — N-ai nevoie? Na, poftim. Că mie nu-mi trebuie… Se trânti pe patul nostru şi se porni să urle şi să plângă în hohote, încât a fost musai să-l stropim cu apă ca să se mai dezmeticească. După ce a adormit, Pletneov a încercat să netezească bancnotele, dar n-a fost chip: le strânsese atât de tare, încât a trebuit să le udăm ca să le desprindem una de alta. În odaia murdară, îmbâcsită de fum, ale cărei geamuri dădeau spre zidul casei vecine, era o înghesuială cumplită, zăpuşeală şi larmă. Cal-Roş răcnea mai abitir decât toţi ceilalţi. L-am întrebat: — De ce stai aici şi nu-ţi iei cameră la hotel? — Pentru suflet, drăguţă! Mă simt bine cu voi… Feciorul blănarului adeveri: — Adevărat, Calule! La fel şi eu. M-aş prăpădi să stau altundeva… Cal-Roş se ruga de Pletneov: — Haide, măi, cântă… zi ceva… Gurii îşi aşeza gusla pe genunchi şi începea:   Răsai, răsai degrabă, roşu soare…   Glasul lui plin de căldură te ungea la inimă. Se făcea linişte, toţi ascultau îngânduraţi jeluirea cântecului şi zvonul dulce stârnit de coardele guslei. — Al dracului de frumos! bombănea nefericitul sortit să-i aducă alinare negustoresei. Gurii Pletneov, dăruit cu înţelepciunea numită voioşie, juca rolul duhului cel bun din basme printre ciudaţii locatari ai vechii noastre hardughii. Sufletul său, strălucind în culorile vii ale tinereţii, le lumina viaţa cu focul de artificii al glumelor de soi, al cântecelor frumoase, al ironiilor muşcătoare pe socoteala moravurilor şi năravurilor omeneşti, ca şi cu vorbele-i cutezătoare despre minciuna brutală a vieţii. Abia împlinise douăzeci de ani şi arăta ca un băieţandru, dar toţi din casă îl priveau ca pe un om întreg, capabil de un sfat bun la ananghie şi gata oricând să-i ajute într-un fel. Cei mai cumsecade îl îndrăgeau, celor mai răi le era teamă de el, ba până şi bătrânul Nikiforîci, vardistul, îi dădea bineţe lui Gurii, zâmbindu-i întotdeauna cu zâmbetul lui de vulpoi. Curtea Marusovkăi venea niţel în pantă şi slujea de „coridor” între două străzi: Rîbnoriadskaia şi Staro-Gorşecinaia, unde se afla bârlogul lui Nikiforîci, aciuiat într-un colţişor potrivit, în vecinătatea casei noastre. Nikiforîci, mai marele vardiştilor din mahalaua noastră, era un bătrân înalt, uscăţiv, cu pieptul plin de decoraţii, eu faţa inteligentă, zâmbetul prietenos şi ochii hâtri din cale-afară. Arăta o deosebită luare aminte zgomotoasei noastre colonii de foşti şi de viitori oameni: boiu-i mândru se ivea de câteva ori pe zi la noi în curte. Călca agale, aruncându-şi ochii pe geamurile unuia şi altuia, întocmai aşa cum paznicul dintr-o grădină zoologică îşi aruncă privirea în cuştile sălbătăciunilor. Peste iarnă, la unul dintre locatari fuseseră arestaţi un ofiţer ciung, Smirnov, şi un soldat, Muratov, decoraţi cu ordinul „Sfântul Gheorghe” şi foşti părtaşi la expediţia lui Skobelev de la Ahal-Tekin. Îi ridicaseră odată cu Zobnin, Ovseankin, Grigoriev, Krîlov şi încă cineva, nu mai ştiu cine, pe motiv că au vrut să instaleze o tipografie clandestină, în oare scop Muratov şi Smirnov s-au dus într-o duminică, ziua în amiaza-mare, să fure litere din tipografia lui Kliucinikov, pe una din străzile cele mai umblate din oraş. Fuseseră prinşi asupra faptului. Iar altă dată, noaptea, jandarmii l-au umflat pe un alt chiriaş al Marusovkăi, un lungan posac, pe care eu îl poreclisem Clopotniţa-rătăcitoare. Dimineaţa, aflând noutatea, Gurii, foarte tulburat, îşi zbârli ciuful negru şi-mi spuse: — Maximîci! Uite ce: pe toţi dracii, fugi, măi frate, cât poţi de repede… După ce mă desluşi unde anume trebuia să mă duc, adăugă: — Vezi, fii cu ochii-n patru! Poate că dau târcoale copoii prin preajmă… Misterioasa însărcinare mă bucură grozav şi am zburat până în mahalaua Amiralităţii cu iuţeala unui lăstun. Acolo, în atelierul cam întunecos al unui arămar, am văzut un flăcău cârlionţat şi cu nişte ochi de un albastru nemaipomenit. Spoia o tingire, dar nu semăna nici pe departe a muncitor. Într-un colţ, un bătrânel cu părul alb, prins cu un fir de curea, şlefuia un robinet, aplecat peste menghine. L-am întrebat: — N-aveţi ceva de lucru pentru mine? Bătrânelul mormăi, supărat: — De lucru avem noi, da’ nu pentru de-alde tine. Flăcăul mă privi în fugă şi se înturnă asupra tingirii. I-am atins uşurel piciorul cu piciorul meu. Ochii lui albaştri mă fulgerară cu mirare şi mânie. Ţinea tingirea de coadă, gata parcă să mi-o azvârle în cap. Mă văzu că-i fac cu ochiul şi atunci glăsui liniştit: — Hai, du-te, vezi-ţi de drum… I-am făcut încă o dată cu ochiul şi am ieşit pe uşă, oprindu-mă în stradă. Cârlionţatul, întinzându-se de-i trosniră oasele, ieşi în urma mea, mă privi lung şi-şi aprinse o ţigară. — Dumneata eşti Tihon? — Eu! — L-au arestat pe Piotr. Se încruntă, cercetându-mă scrutător. — Care Piotr? — Lunganul, care aduce a diacon. — Şi? — Asta-i tot. — Ce-am eu cu Piotr ăsta care aduce a diacon şi cu tot bâlciul de care spui? mă întrebă, şi felul cum vorbise mă încredinţă de-a binelea că nu era muncitor. M-am întors acasă într-un suflet, mândru că m-am priceput să duc la bun sfârşit o asemenea însărcinare. Era pentru întâiaşi dată când luam parte la treburi „conspirative”. Gurii Pletneov se dovedea amestecat în aceste treburi, dar când l-am rugat să mă ajute să intru şi eu în hora lor, îmi spuse: — E prea devreme pentru tine, frăţioare! Lasă, mai învaţă… Evreinov socoti nimerit să cunosc un ins misterios, cunoştinţă complicată cu tot felul de fereli, ceea ce îmi sădi în suflet simţământul că păşesc peste un prag de mare însemnătate. Mă duse afară din oraş, pe câmpul Arskoe. Pe drum mă preveni că faţă de legătura asta va trebui să am cea mai trează prevedere şi să păstrez cel mai adânc secret. Apoi, arătându-mi în depărtare o siluetă cenuşie, care se preumbla fără grabă pe câmpul pustiu, se uită în jur şi-mi şopti: — Uite-l! Ia-te după el şi când vezi că se opreşte în loc, te apropii şi-i spui: „Eu sunt cel nou”… Întotdeauna îmi plăcuse misterul, dar treaba asta mi se părea ceva caraghios: ziua în amiaza mare, pe o arşiţă cumplită, un omuleţ singuratic se legăna pe câmp, ca un firicel cenuşiu de iarbă, şi-atât. L-am ajuns din urmă lângă poarta cimitirului şi m-am pomenit dinaintea unui tinerel cu o feţişoară uscăţivă şi cu nişte ochi rotunzi, ca de pasăre, care mă cântăreau sever. Purta o manta cenuşie de licean, numai că-i înlocuise bumbii lucitori cu nişte nasturi negri, de os, iar pe şapca lui ponosită se mai desluşea încă urma emblemei. De altminteri, întreaga-i înfăţişare dădea în vileag ceva bătrânicios, ca şi cum se grăbea să-şi dovedească sieşi că e bărbat în toată firea. Ne-am aşezat undeva printre morminte, la umbra unor tufe dese. Mi-a vorbit sec, fără nicio abatere de la subiect, şi pot spune că nu mi-a plăcut nici cât negru sub unghie. După ce m-a descusut cu străşnicie ce anume am citit, mi-a propus să studiez în cercul organizat de el. M-am învoit şi ne-am despărţit: a plecat cel dintâi, iscodind cu băgare de seamă câmpul pustiu. Din cercul cu pricina mai făceau parte încă trei sau patru tineri; eu eram cel mai mic dintre toţi şi cu desăvârşire nepregătit pentru a studia cartea lui John Stuart Mill, cu comentarii de Cernâşevski. Ne adunam în casa unuia Milovski, care urma institutul pedagogic şi care mai târziu a scris povestiri, sub pseudonimul Eleonski, tipărind vreo cinci volume, iar apoi şi-a pus capăt zilelor, părăsind viaţa de bună voie, aşa ca mulţi dintre oamenii pe care i-am întâlnit în peregrinările mele. Era o fiinţă tăcută, sfios în gândire şi cântărit la vorbă. Locuia la subsol, într-o casă murdară şi se îndeletnicea cu tâmplăria, dornic să dobândească „echilibrul dintre trup şi suflet”. Te apuca plictiseala în tovărăşia lui. Cartea lui Mill nu mă atrăgea câtuşi de puţin. După scurtă vreme credeam că am pătruns temeinic principiile de bază ale economiei politice, întrucât le cunoşteam nemijlocit, pe propria-mi piele, şi-mi ziceam că nu merită să scrii un asemenea cărţoi, împovărat de cuvinte grele, despre nişte lucruri limpezi ca lumina zilei, pentru toţi câţi dau în bot trudind pentru ghiftuiala şi huzurul oricărui „fitecine”. Făceam o sforţare nemaipomenită ca să ţin piept la două-trei ceasuri de citit în vizuina aceea ce duhnea a clei, cu ochii la mişunarea cârcăiacilor pe pereţii slinoşi. Într-una din zile, dascălul nostru nu veni la cercul obişnuit, iar noi, gândindu-ne că nu mai vine de fel, haida să-i tragem un chefuleţ, în care scop am cumpărat degrabă nişte vodcă, pâine şi castraveţi. Deodată, prin faţa geamului forfecară zorit picioarele lui cenuşii. Nici n-am apucat bine să pitim vodca sub masă, că el se şi afla în mijlocul nostru, pornit să ne tălmăcească înţeleptele cuvinte ale lui Cernîşevski. Şedeam toţi ţepeni ca nişte momâi, cu groaza în suflet de grija sticlei, temători să nu o răstoarne vreunul dintre noi cu piciorul. Numai că a răsturnat-o chiar dascălul nostru: a răsturnat-o şi s-a uitat sub masă, dar nu a scos o vorbuliţă. Of, mai bine ne-ar fi ocărât cum îi venea la gură! Tăcerea lui, chipul lui grav, jignirea zugrăvită în ochii lui mijiţi m-au tulburat peste măsură. Uitându-mă pe furiş la tovarăşii mei, ale căror feţe ardeau de ruşine, am simţit că m-am purtat ca un nelegiuit faţă de dascălul nostru şi chiar mi s-a făcut milă de el, deşi în isprava cu vodca nu eu fusesem capul răutăţilor. Lecţiile noastre mă plictiseau de moarte şi tânjeam să o şterg în mahalaua Tatarskaia, unde şedeau oameni buni şi prietenoşi, care trăiau o viaţă deosebită, plină de curăţie. Vorbeau o rusească stâlcită, într-un fel caraghios, şi seara, glasurile ciudate ale muezinilor răsunau de pe minaretele înalte, chemând la rugăciune. Cugetam că viaţa tătarilor e rânduită în toate altfel decât a noastră, după un şart pe care nu-l cunoşteam, şi de aceea nici nu semăna cu viaţa noastră, care mie nu-mi aducea nicio bucurie. Mă atrăgea deopotrivă şi Volga, cu cântecele vieţii ei de sudoare – cântece care şi astăzi îmi vrăjesc inima. Ţin foarte bine minte ziua când am simţit pentru întâia oară poezia eroică a muncii. Un coşcogeamitea şlepul, încărcat cu mărfuri persane, se pomenise cocoţat pe o stâncă, ceva mai jos de Kazan, alegându-se eu coca spartă, şi artelul hamalilor mă tocmi şi pe mine la descărcarea şlepului. Asta s-a întâmplat prin septembrie. Bătea un vânt din susul apei, pe întinderea-i sură se burzuluiau valurile şi vântul le smulgea cu furie crestele, împroşcând cu rafale reci cuprinderea dintre maluri. Cei vreo cincizeci de truditori ai artelului, înfăşuraţi în rogojini şi foi de cort, se rânduiseră mohorâţi pe puntea şlepului de încărcat, tras de un remorcher mititel, care gâfâia şi scuipa snopi de scântei roşii. Cădea seara. Pe măsură ce se îndesea întunericul, cerul plumburiu, împovărat de apă, se lăsa tot mai jos. Hamalii bombăneau şi suduiau, blestemau ploaia, vântul, viaţa, se târau pe punte, căutând un locşor ferit de frig şi de umezeală. Socoteam că oamenii aceştia somnoroşi nu-s în stare de nicio ispravă şi că niciodată nu vor scoate încărcătura la liman. Către miezul nopţii am ajuns la locul cu pricina. Şlepul nostru s-a lipit de celălalt, chiar în buza stâncii. Starostele artelului, un bătrânel veninos, şiret şi spurcat la gură, ciupit de vărsat, cu ochi şi nas de uliu, smulgându-şi şapca murată de pe ţeasta pleşuvă, strigă cu glasu-i piţigăiat, de muiere: — Rugăciunea, flăcăi! Hamalii se buluciră grămadă în întuneric, pe puntea şlepului, şi începură să mormăie ca urşii. Isprăvind rugăciunea înaintea tuturor, starostele ţipă: — Felinarele! Ei şi-acu, flăcăi, arătaţi voi ce vă poate osul! Să fie treabă pe cinste, copii! Cu Dumnezeu înainte! Haida! Şi oamenii aceia greoi, lenevoşi, muiaţi de ploaie, se grăbiră „să arate ce le poate osul”. Dădură năvală pe puntea şi în cala şlepului avariat, ca şi cum s-ar fi aruncat la luptă, cu chiote, răcnete, glume. Sacii de orez, de stafide, baloturile de piele şi de caracul zburau în jurul meu ca nişte perne de puf. Trupurile vânjoase alergau, îmboldindu-se care mai de care cu şuierături, strigăte şi sudălmi cumplite. Nici nu-ţi venea a crede că aceiaşi oameni greoi şi posaci, care până mai adineauri se jeliseră amarnic de viaţă, de ploaie şi de frig, munceau acum cu atâta voioşie, sprinteneală şi spor. Ploaia se cernea tot mai deasă şi mai rece, vântul se înteţise, gata-gata să le sfâşie şi să le salte poalele cămăşilor în cap, dezgolindu-le pântecele. În lumina chioară a şase felinare, forfoteala de mogâldeţe negre tropăia surd pe puntea celor două şlepuri, prin bezna pătrunsă de umezeală. Zoreau de parcă ar fi fost înfometaţi de muncă, de parcă ar fi tânjit de mult să se desfete azvârlindu-şi sacii grei de câte patru puduri, ori să alerge cu baloturile în spinare. Munceau ca într-o joacă, cu dăruirea şi voioşia unor copii, cu bucuria ameţitoare a sudorii, cea mai dulce dintre toate, afară doar de îmbrăţişarea femeii. O huidumă cu barbă, făcut ciuciulete în podiovca-i lucitoare de apă – stăpânul mărfii, ori omul lui de încredere, de bună seama – strigă pe neaşteptate din adâncul rărunchilor: — Măi flăcăi, pun la bătaie o vadră! Ba şi două, tâlharilor! Da’ vreau treabă! Câteva glasuri ţâşniră ici şi colo din beznă, contopite parcă într-unul singur: — Trei vedre! — Trei să fie! Da’ vreau treabă pe cinste! Vârtejul muncii se înteţi. Prindeam şi eu sacul din zbor, îl purtam mai departe, îl azvârleam şi alergam înapoi ca să prind altul, robit laolaltă cu toţi cei din jur unui joc îndrăcit, şi mi se părea că oamenii aceştia pot roboti la fel de straşnic şi cu aceeaşi voioşie luni şi ani în şir, fără să ştie ce-i oboseala şi fără să se cruţe, şi cugetam că dacă ei şi-ar pune mintea cu minaretele şi clopotniţele din oraş, ar fi în stare să le mute din loc oriunde ar pofti. În noaptea aceea m-a pătruns o bucurie necunoscută şi în suflet mi s-a aprins dorinţa luminoasă de a trăi întreaga viaţă în beţia asta a muncii. De jur împrejur jucau valurile, ploaia biciuia punţile, vântul şuiera la faţa apei, zorile şi-arătau pâcla cenuşie, iar oamenii alergau neobosiţi, goi până la brâu şi uzi leoarcă, zvâcneau de ici-colo ca nişte fulgere, răcnind şi râzând, îmbătaţi de propria lor vânoşenie, de munca lor. Vântul zdrenţuise claia norilor grei, limpezind un petic de cer, şi acolo străluci o rază trandafirie de soare, pe care dihăniile acelea voioase o întâmpinară cu un muget ieşit de-a valma din piepturi, scuturându-şi bărbile ude ce le acopereau mutrele prietenoase. Îmi venea să strâng în braţe şi să sărut dihăniile astea pe două picioare, pline de isteţime şi îndemânare în tot ce făceau, dăruite muncii cu atâta împătimită uitare de sine. Ai fi zis că nimic nu se putea împotrivi unei asemenea stihii de forţă dezlănţuită şi dătătoare de bucurie, că ea era în stare să săvârşească minuni pe lumea asta, să acopere într-o singură noapte pământul cu oraşe şi palate fără de seamăn, întocmai ca în basmele de demult. După ce zăbovi o clipă – două să privească la truda oamenilor, biruită de mătăhăloasa apăsare a norilor, raza de soare pieri în desimea lor, aşa cum piere un copil pe care îl înghite marea. Şi după aceea se porni să toarne cu găleata. — Destul! strigă unul, dar alţii i-o retezară fioroşi: — Destul! Las’ că vezi tu! Şi până la ceasurile două ale amiezii, când au strămutat toată încărcătura, oamenii au muncit fără odihnă, despuiaţi până la brâu, sub sfichiuirea nedomolită a ploii şi sub suflarea vântului năprasnic, făcându-mă să înţeleg smerit câtă uriaşă bogăţie de forţe tăinuieşte omenirea. Pe urmă am trecut pe remorcher şi-am adormit cu toţii ca după o beţie. Ajunşi la Kazan, am potopit malul nisipos ca un şuvoi de nămol cenuşiu, şi haida buluc la crâşmă să zvântăm cele trei vedre de vodcă. Acolo m-am pomenit lângă mine cu Başkin, hoţul. După ce mă cercetă cu luare aminte, mă întrebă: — Ce-i cu tine, frăţioare? l-am istorisit cu încântare despre munca noastră. El mă ascultă până la capăt, oftă şi mormăi dispreţuitor: — Mare bleg mai eşti! Ba şi mai şi, un nerod! Unduindu-şi trupul în mers ca peştele în apă, se depărtă fluierând printre măsuţele înghesuite la care petreceau cu larmă hamalii. Într-un colţ, o trâmbiţă de tenor îi zicea un cântec deşuchiat:   Of! parşivă întâmplare… Noaptea pe negreală mare Îmi ieşi cocoana la plimbare…   Alţi vreo zece mugiră asurzitor, bătând cadenţa cântecului cu palmele în masă:   Of! şi omul pazei mi-o găseşte: Răsturnată-n iarbă mi-o gineşte…   Râsete, fluierături, vuiet de glasuri, vorbe care prin, nemaipomenita lor neruşinare de bună seamă că nu-şi aveau pereche pe lume. Cineva, nu mai ştiu cine, îmi dădu prilejul să-l cunosc pe Andrei Derenkov, care ţinea o băcănioară pitită în capătul unei uliţe înguste, din sărăcime, pe marginea unei râpe năpădită de gunoaie. Derenkov, un omuleţ beteag de o mână, cu faţa plină de bunătate, cu o bărbuţă blondă şi nişte ochi scăpărători de inteligenţă, avea cea mai straşnică bibliotecă din oraş – tot cărţi rare şi interzise, de care se foloseau studenţii numeroaselor instituţii de învăţământ din Kazan, precum şi feluriţi oameni cu porniri revoluţionare. Băcănia lui Derenkov se afla în aripa scundă a proprietăţii unui zaraf, un scapet; din prăvălie, o uşă ducea într-o odaie mare, sărăcăcios luminată de fereastra dinspre curte; în şir eu odaia venea o bucătărie strâmtă, iar după bucătărie, între aripa cu prăvălia şi restul casei era o tindă întunecată, cu o cămară într-un ungher, unde se afla tăinuită biblioteca eu bucluc. Parte erau cărţi copiate de mână în nişte caiete groase, ca bunăoară Scrisorile istorice de Lavrov, Ce-i de făcut? de Cernîşevski, câteva articole din Pisarev: Împăratul Foamete, O mecanică ingenioasă – şi toate caietele erau hărtănite de cât fuseseră citite şi răscitite. Când am trecut pentru întâia oară pragul băcăniei, Derenkov, prins cu muşteriii, mi-arătă din cap spre uşa odăii. Am intrat, şi în întunecimea de acolo am văzut un bătrânel îngenunchiat într-un colţ, închinându-se cu smerenie. Semăna cu portretul lui Serafim din Sarovo. Mă uitam la bătrân şi simţeam ceva nepotrivit aici, ba chiar pe dos de cum se cuvenea. Mi se spusese că Derenkov ar fi „narodnic”. În mintea mea, narodnicul era un revoluţionar, şi un revoluţionar nu se cădea să creadă în Dumnezeu, aşa că prezenţa bătrânului cel cucernic mi se părea fără nicio noimă în casă. Când isprăvi rugăciunea, bătrânul îşi netezi cu grijă albeaţa părului şi a bărbii, mă cercetă cu privirea şi spuse: — Eu sunt tatăl lui Andrei. Dumneata cine eşti? Aşa? Şi eu care-mi ziceam că eşti vreun student travestit. — Păi de ce s-ar travesti studentul? l-am întrebat. — Mda, asta cam aşa e, murmură bătrânul. Fiindcă orice-ai pune pe tine, Dumnezeu tot te vede! Trecu în bucătărie, iar eu, aşezându-mă la fereastră, m-am lăsat furat de gânduri. — Ei, uite-l cum arată! auzii deodată. În pragul bucătăriei stătea o fată îmbrăcată în alb, cu părul bălai, tăiat scurt, cu faţa palidă şi rotunjoară, cu o lucire de zâmbet în ochii albaştri. Era leit un înger din cei zugrăviţi în pozele ieftine. — De ce te-ai speriat? Oi fi vreo Muma-Pădurii? mă întrebă ea cu o voce subţirică şi tremurată, şi veni spre mine încet, cu băgare de seamă, sprijinindu-se de perete, de parcă nici n-ar fi călcat pe duşumea, ci pe o frânghie întinsă în aer.
Mama de Maxim Gorki PARTEA ÎNTÂI I În fiecare zi, sirena fabricii împroşca asupra cartierului muncitoresc, prin văzduhul pâclos şi îmbâcsit de fum, urletul ei tremurat; răspunzând cu supunere la această chemare, oameni posomorâţi, cu mădularele zdrobite încă de trudă, nedezmorţite încă de somn, ieşeau zoriţi din casele lor scunde şi cenuşii şi dădeau năvală în uliţă, ca nişte gândaci buimăciţi de spaimă. În zorii abia mijind, prin aerul rece, păşeau pe strada desfundată ce ducea către uriaşele carcere de piatră ale fabricii, care îi aştepta sigură de sine, nepăsătoare şi luminând drumul plin de glod prin nenumăraţii săi ochi pătraţi şi năclăiţi. Noroiul plescăia sub paşi. Glasuri toropite încă de somn slobozeau strigăte răguşite; sudălmi şi vorbe de ocară sfâşiau arţăgoase văzduhul, iar de la celălalt capăt al drumului le veneau în întâmpinare alt fel de glasuri: uruitul puternic şi larma necurmată a maşinilor, răsuflarea şuierată, a aburului. Hornurile înalte şi întunecate stăteau de strajă, ursuze şi neîndurate, ridicându-se deasupra cartierului ca nişte uriaşe bâte. Seara, la asfinţit, când razele sângerii ale soarelui se răsfrângeau ostenite în geamurile caselor, fabrica azvârlea din măruntaiele-i de piatră, ca pe o zgură netrebnică, valuri de oameni înnegriţi de fum, cu feţele mânjite, care se revărsau pe străzi, sticlindu-şi dinţii a foame şi împrăştiind în jur duhoarea grasă a unsorii de maşini. Acum însă în glasurile lor sunau tresăriri de voioşie, ba chiar de bucurie, la gândul că pentru acea zi isprăviseră cu această istovitoare muncă de ocnaş, şi că acasă îi aştepta cina şi odihna. Încă o zi înghiţită de fabrică, unde maşinile purtaseră de grijă să stoarcă din muşchii oamenilor toată vlaga câtă le-a fost de trebuinţă. Încă o zi ştearsă fără de urmă din răbojul vieţii şi încă un pas către mormânt; dar acum omul, având înaintea lui bucuria ceasului de odihnă şi alinările cârciumii pline de larmă şi fum, se simţea mulţumit. În zilele de sărbătoare dormeau până la ceasul zece, după care cei însuraţi şi cu rostul lor îşi îmbrăcau straiele mai bune şi se duceau să asculte liturghia, ocărându-i pe cei tineri pentru nepăsarea lor faţă de biserică. După slujbă se întorceau acasă, mâncau piroşti, apoi se culcau iarăşi şi dormeau până-n seară. Istoveala strânsă de-a lungul anilor le ucisese pofta de mâncare şi, ca s-o poată aţâţa, beau vârtos, şfichiuindu-şi măruntaiele cu gâlgâituri de votcă tare, care ardea ca focul. Seara se plimbau agale pe străzi, iar cei care aveau galoşi îi încălţau chiar dacă nu era noroi, şi dacă vreunul avea şi umbrelă de ploaie, o lua cu el, chiar dacă cerul era senin. Când se întâlneau, vorbeau despre fabrică, despre maşini şi îşi suduiau maiştrii; nu se gândeau şi nu grăiau decât despre lucrurile care erau strâns legate de munca lor. În anosta curgere a zilelor mereu aceleaşi, abia dacă licăreau când şi când răzleţe scânteieri de neputincioasă gândire. Întorşi acasă, se luau la gâlceavă cu nevestele şi adesea porneau să le şmotrească fără a-şi cruţa pumnii. Cei tineri stăteau prin cârciumi sau înjghebau petreceri ba la unul, ba la altul, cântând din armonică, urlând scârbavnice şi deşuchiate cântece, jucând, înjurând şi bând. Vlăguiţi de muncă, toţi se îmbătau degrabă, iar în pieptul lor mocnea o tulbure şi bolnăvicioasă îndârjire, care îşi căta drum de răbufnire. Şi atunci, agăţându-se de orice prilej care le da putinţa să se descarce de acest simţământ de apăsătoare vrăjmăşie, se luau la harţă din te miri ce şi mai nimic, şi cu o îndârjire de fiară se năpusteau unul asupra celuilalt. Se stârneau încăierări sângeroase, care sfârşeau uneori cu schilodiri grele, ba câteodată chiar cu omoruri. În legăturile dintre ei, stăruia mai ales o înverşunată duşmănie, care sta veşnic la pândă, tot atât de adânc înrădăcinată ca şi sfârşeala fără de leac ce li se aciuase în mădulare. Se năşteau cu acest beteşug sufletesc pe care-l moşteneau din tată-n fiu şi care-i întovărăşea până la moarte, ca o umbră sinistră, împingându-i de-a lungul vieţii la tot soiul de fapte respingătoare prin cruzimea lor fără de noimă. În zilele de sărbătoare tinerii se întorceau acasă noaptea târziu, cu hainele ferfeniţite, plini de praf şi de noroi, cu feţele însângerate, fudulindu-se, cu o răutăcioasă mulţumire, că au izbutit să-şi răpună tovarăşii în încăierări, ori dimpotrivă umiliţi, clocotind de mânie sau plângând de jignire, beţi şi vrednici de milă, nenorociţi şi dezgustători. Pe câte unul trebuia să-l aducă acasă taică-său ori maică-sa. Părinţii porneau sa-şi caute feciorii pe uliţe şi când îi găseau doborâţi de băutură pe sub garduri sau prin cârciumi, începeau a-i sudui cumplit, se năpusteau cu pumnii în trupurile lor fleşcăite de rachiu, apoi, mai cu grijă, mai fără, îi lungeau în pat, pentru ca a doua zi, dis-de-dimineaţă, când urletul mânios al sirenei se revărsa iarăşi ca un şuvoi întunecat prin văzduh, să-i trezească din somn, ca să se ducă la lucru. Crunt îşi băteau şi îşi muştruluiau feciorii, şi totuşi aceste chiolhanuri şi încăierări de tineri li se păreau bătrânilor ceva cu totul firesc, pentru că tot aşa băuseră şi se încăieraseră şi ei, în tinereţea lor, şi tot aşa îi bătuseră şi pe ei, părinţii lor. Aceasta le era viaţa din totdeauna; şi an după an ea curgea domol, cine ştie unde, ca o apă tulbure, mereu aceeaşi, înlănţuită toată de aceeaşi veche deprindere, adânc înrădăcinată, de a gândi şi a face zi de zi, necontenit, acelaşi lucru; şi nimeni nu năzuia să-i aducă vreo schimbare. Din când în când se iveau în cartier şi oameni străini. La început atrăgeau luarea-aminte numai prin faptul că veneau din alte părţi; mai târziu stârneau oarecare asmuţire a atenţiei şi prin cele ce povesteau despre locurile pe unde munciseră până atunci; după aceea însă farmecul noutăţii se risipea, pierea, lumea se deprindea cu ei şi nu-i mai deosebea de ceilalţi. Din spusele lor se vedea limpede că viaţa muncitorului era pretutindeni aceeaşi. Şi dacă era aşa, la ce bun şi ce rost mai avea toată vorbăria de prisos? Dar printre aceşti noi veniţi se găseau şi unii care pomeneau despre anume lucruri nemaiauzite în cartier. Nimeni nu intra în vorbă cu ei, dar toţi ascultau neîncrezători ciudatele lor povestiri. Asemenea glăsuiri stârneau în unii o întărâtare oarbă, în alţii o nelămurită tulburare, în timp ce în sufletele altora trezeau o vagă licărire de speranţă în ceva cu totul nedesluşit şi atunci porneau să bea şi mai amarnic ca de obicei, ca să alunge acest scormonitor şi zădarnic neastâmpăr. Dacă li se părea că străinul avea în felul lui de a fi ceva neobişnuit, localnicii nu-i iertau îndelungă vreme asemenea meteahnă şi, fără a-şi da seama, se ţineau departe de omul care nu semăna cu dânşii. Le era parcă teamă că într-o bună zi omul acesta ar putea să aducă ceva cu totul neaşteptat în rânduiala de totdeauna a vieţii lor, tulburând-o astfel în curgerea ei de o amarnică monotonie, e drept, cumplit de apăsătoare, dar oricum bine-ştiută. Deprinşi ca viaţa să-i copleşească veşnic cu aceeaşi neînduplecare, nu aşteptau niciun fel de schimbări spre bine, spunându-şi că orice schimbare ar veni nu le-ar putea aduce decât o şi mai grea asuprire. Astfel, cei din cartier se păzeau cu grijă de oamenii care veneau să le spună ceva nou, ocolindu-i în tăcere. Şi atunci străinii cu pricina dispăreau, plecând cine ştie unde; sau dacă rămâneau totuşi la fabrică, se vedeau siliţi să ducă o viaţă singuratică, dacă nu izbuteau să se contopească în mulţimea cu acelaşi chip şi aceeaşi asemănare a cartierului… După ce trăia viaţa aceasta vreme de vreo cincizeci de ani, omul murea. II Aşa trăia şi lăcătuşul Mihail Vlasov, un om ursuz, păros, cu nişte ochi mici, care priveau bănuitor pe sub sprâncenele stufoase, cu un surâs răutăcios. Era cel mai bun lăcătuş din fabrică şi omul cel mai voinic din tot cartierul; era colţos cu şefii şi din această pricină câştiga puţin; nu trecea zi de sărbătoare să nu cotonogească pe cineva, din care pricină toţi îl ştiau de frică şi nimeni nu-l iubea. Au încercat unii să-l bată, dar nu le-a mers. Cum vedea că purced să tăbărască asupra-i, Vlasov punea mâna pe o piatră, o scândură sau un drug de fier şi, proptindu-se temeinic pe picioarele răşchirate, îşi aştepta tăcut duşmanii. Chipul lui, năpădit de sub ochi până la gât de un caier de barbă neagră, şi mâinile-i păroase băgau lumea în sperieţi. Oamenii se înfricoşau mai ales de ochii lui mici străpungători, care se învârteau ca două sfredele de oţel, încât oricine îi întâlnea privirea îşi dădea seama că se află în faţa unei puteri sălbatice, care nu ştie ce-i frica şi în orice clipă este gata să lovească fără milă. — Ei, hai, căraţi-vă, netrebnicilor! mugea cu glas înăbuşit. Prin cetina deasă a părului, care-i acoperea faţa, îi sticleau dinţii mari, galbeni. Oamenii se trăgeau înapoi spăimântaţi şi se împrăştiau, mormăind neputincioase sudălmi. — Netrebnicilor! striga el tăios în urma lor, şi în ochi îi scânteia un zâmbet ascuţit ca o sulă. Apoi, ţanţoş, cu capul sus, cu o înfăţişare trufaşă, se lua după ei, întărâtându-i: Ei, care are poftă să se cureţe? N-avea poftă niciunul. Vorbea puţin, şi-i plăcea grozav cuvântul „netrebnic”. Aşa le spunea şefilor de la fabrică şi celor de la poliţie şi tot aşa îi spunea şi femeii lui. — Netrebnico, nu vezi că mi s-au rupt pantalonii? Deşi fecioru-său, Pavel, împlinise paisprezece ani, lui Vlasov îi veni poftă într-o zi să-i mai tragă o păruială aşa cum se deprinsese. Dar Pavel înşfăcă un baros şi-i spuse tăios: — Să nu te-atingi de mine!… — Cum? nu-şi crezu urechilor tatăl, înaintând către băiatul înalt şi subţiratic, întocmai ca o umbră care se lasă asupra unui mesteacăn tânăr. — Destul! rosti Pavel. De azi înainte nu mă mai las bătut… Şi ridică barosul. Tată-său se uită ţintă la el, îşi duse mâinile păroase la spate şi spuse rânjind: — Bine… Şi, pufnind cu năduf, adaose: — Netrebnicule!… Puţină vreme după aceea, el îi spuse nevesti-si: — De azi-nainte să nu-mi mai ceri niciun ban! Are să te ţină Paşka… — Şi tu ai să-ţi bei toţi banii? îndrăzni să întrebe femeia. — Nu-i treaba ta, netrebnico! Am să-mi iau o ibovnică… Ibovnică nu şi-a luat, dar de atunci şi până-n clipa morţii, vreme de aproape doi ani, nu s-a mai uitat la fiu-său şi nici n-a mai vorbit cu el. Avea un câine, un dulău mătăhălos şi lăţos ca şi dânsul. În fiecare zi câinele îl întovărăşea până la fabrică şi în fiecare seară îl aştepta la poartă. În zilele de sărbătoare, Vlasov pornea să colinde prin cârciumi. Umbla tăcut şi scormonea din ochi chipurile oamenilor ca şi când ar fi căutat pe cineva, iar dulăul se ţinea toată ziua după el, măturând pământul cu coada-i mare şi stufoasă. Seara se întorcea acasă beat, se aşeza la masă şi împărţea cu câinele mâncarea din strachină. Nu-l bătea, nu striga la el, dar nici nu-l mângâia niciodată. După cină dacă nevastă-sa nu se grăbea să strângă îndată farfuriile, mătura cu latul palmei tot ce era pe masă, îşi punea dinainte sticla de votcă, îşi rezema spatele de perete şi, plecându-şi pleoapele, începea să urle cu glas răguşit şi cu gura până la urechi un cântec plin de amărăciune. Sunetele jalnice şi dogite i se împotmoleau în mustăţi, împroşcând firimiturile de pâine care rămăseseră agăţate în ele; lăcătuşul îşi netezea barba şi mustăţile cu degetele-i butucănoase şi-i zicea înainte. Cuvintele cântecului se închegau anevoie, tărăgănate şi nedesluşite, iar melodia era aidoma cu urletul haitelor de lupi iarna. Cânta cât avea, votca în sticlă; după aceea se trântea într-o rână pe laviţă, ori lăsa capul pe masă şi dormea aşa, până când îl trezea sirena. Câinele stătea lungit lângă el. Moartea i s-a tras dintr-o vătămătură. Vreo cinci zile s-a zvârcolit în pat, negru tot la faţă, cu ochii închişi şi scrâşnind din dinţi. Uneori îi spunea nevesti-si: — Dă-mi şoricioaică, dă-mi otravă. Doctorul a spus să i se pună cataplasme, adăugând însă că e nevoie de operaţie şi că bolnavul ar trebui dus la spital chiar în ziua aceea. — Du-te dracului, las’ că mor eu şi fără voi… Netrebnicilor! a hârâit Mihail. Iar după plecarea doctorului, când nevastă-sa începu să-l roage cu lacrimi în ochi să se lase operat, el strânse pumnul şi, ridicându-l ameninţător, îi spuse: — Dacă mă înzdrăvenesc, o să fie vai de pielea ta! A murit a doua zi dimineaţa, taman în clipa când sirena îi chema pe muncitori la lucru. Zăcea în sicriu cu gura deschisă, dar cu sprâncenele încruntate. După dric, n-au mers decât nevastă-sa, fecioru-său, câinele, bătrânul beţivan şi hoţ Danila Vesovşcikov, care fusese dat afară de la fabrică, şi câţiva cerşetori din cartier. Nevastă-sa a plâns cu lacrimi potolite, dar nu s-a întrecut cu firea; Pavel n-a plâns deloc. Oamenii din cartier, întâlnind convoiul pe uliţă, se opreau şi, făcându-şi semnul crucii, îşi dădeau cu părerea: — Grozav s-o mai fi bucurând Pelagheia că i-a murit bărbatul… Unii se grăbeau să facă anume deosebire: — N-a murit, a crăpat… După ce sicriul a fost acoperit cu pământ, oamenii au plecat, iar câinele a rămas şi, aşezându-se tăcut pe ţărâna proaspătă, a adulmecat îndelungă vreme mormântul. După câteva zile cineva l-a omorât… III La vreo două săptămâni după moartea tatălui său, într-o duminică, Pavel Vlasov s-a întors acasă beat turtă. Bălăbănindu-se, îşi făcu drum cu greu până la laviţa din colţ şi, trântind cu pumnul în masă, întocmai cum făcea bătrânul, strigă către maică-sa: — Mâncarea! Mama veni lângă el, se aşeză alături şi-l îmbrăţişă, trăgându-i capul la pieptul ei. El însă, proptindu-se cu mâna în umărul ei, se împotrivea strigând: — Hai, maică, hai degrabă!… — Prostuţule! îi spuse cu blajină mâhnire mama, învingându-i împotrivirea. — Am să m-apuc şi de fumat! Dă-mi luleaua tatii… mormăi Pavel cu limba împleticită. Era cea dintâi beţie a lui. Votca îi istovise trupul, dar nu-i înăbuşise conştiinţa şi în capul lui stăruia întrebarea: „Oare-s beat? Beat cu adevărat?” Mângâierile maică-sii îl stânjeneau, iar privirea ei tristă îl mişca până-n străfunduri. Îi venea să plângă şi, ca să se înfrângă, căuta să pară mai beat decât era. Mama îi mângâia părul încâlcit şi jilav de sudoare şi-i spunea cu glas domol: — N-ar fi trebuit să faci asta… Îl apucă greaţa. O vreme vărsăturile îi scuturară tot trupul; după aceea mama îl culcă în pat şi-i puse pe fruntea palidă un ştergar ud. Se mai limpezise oarecum, dar sub el şi în jurul lui, toate se legănau ca pe valuri; îşi simţea pleoapele ca de plumb, iar în gură avea un gust amar şi greţos; se uita printre gene la maică-sa, la obrazul ei lat, frământând un gând încâlcit: „Pesemne c-am luat-o prea de timpuriu. Ceilalţi beau şi n-au nimic; mie însă nu-mi prieşte…” Glasul blând al mamei îi sună în ureche, venind parcă dintr-o mare depărtare: — Ce sprijin o să am de la tine, dacă ai să te apuci de băutură?… Băiatul strânse pleoapele şi răspunse: — Toţi beau… Mama oftă adânc. Băiatul avea dreptate; ştia şi dânsa că numai la cârciumă puteau să mai afle oamenii o fărâmă de bucurie. Şi totuşi îi spuse: — Tu să nu bei. Destul a băut taică-tău! A băut şi pentru tine, iar pe mine m-a chinuit îndeajuns… S-ar cădea ca măcar ţie să-ţi fie milă de maică-ta. Ascultându-i vorbele mâhnite şi pline de blândeţe, Pavel simţi cum îl învăluie aducerile aminte şi-şi dădu seama că tot timpul cât trăise tată-său, mama stătuse tăcută, neluată-n seamă, veşnic zbuciumată, aşteptându-se în toată clipa să fie iarăşi bătută. În vremea din urmă, ferindu-se să dea ochi cu tată-său, Pavel stătuse prea puţin acasă, înstrăinându-se de mamă-sa, şi acum, trezindu-se cu încetul din beţie, se uita la ea cu luare-aminte. Era o femeie înaltă, adusă puţin de spate, cu trupul sleit de munca fără istov şi de bătăi. Umbla fără să i se audă paşii, oarecum pieziş, cu un umăr împins puţin înainte, strecurându-se parcă prin casă, ca şi când s-ar fi temut sa nu atingă vreun lucru. Faţa-i lată şi ovală, puţin umflată şi brăzdată de cute, era scăldată de lumina ochilor adumbriţi, neliniştiţi şi trişti, cum îi aveau mai toate femeile din cartier. Deasupra ochiului drept o cicatrice adâncă îi ridica uşor sprânceana, ba parcă şi urechea dreaptă era puţin mai sus decât cealaltă, încât chipul ei avea o expresie de continuă încordare, ca şi când ar fi fost mereu speriată, mereu cu urechea la pândă. Prin păru-i des şi negru sclipeau şuviţe argintii. Era o fiinţă blândă, tristă, supusă… Lacrimile îi curgeau domol pe obraji. — Nu mai plânge! o rugă Pavel încet. Mi-e sete. — Ţi-aduc îndată apă cu gheaţă… Până să se întoarcă, Pavel adormise. Câteva clipe rămase lângă el; cana îi tremura în mână şi bucata de gheaţă se ciocnea uşor de buza de tinichea. Punând cana pe masă, se lăsă tăcută în genunchi, în faţa icoanelor. În geamuri bătea năvalnic bezmetica larmă a vieţii de beţie din cartier. În seara de toamnă întunecată şi umedă, o armonică îşi împrăştia sunetele-i stridente; cineva cânta cât îl ţinea gura; altul răcnea ocări deşuchiate; glasurile necăjite şi ostenite ale femeilor erau pline de nelinişte… În căsuţa Vlasovilor viaţa era acum mai potolită, mai tihnită decât înainte şi întrucâtva altfel decât în toate celelalte gospodării din cartier. Casa lor era aşezată la capătul străzii, pe malul nu prea înalt, dar prăvălatic al unei mlaştini. O treime din locuinţa era ocupată de bucătărie şi de o odăiţă, despărţite printr-un perete subţire; în odăiţa aceasta dormea mama. Celelalte două treimi alcătuiau o încăpere pătrată cu două ferestre; într-un ungher era patul lui Pavel, în celălalt o masă şi două bănci. Câteva scaune, un scrin pentru albituri, o oglinjoară deasupra, un cufăr pentru haine, un ceas de perete, două icoane în ungherul de sus şi atât. Pavel făcu tot ce i se cădea unui adevărat flăcău: îşi cumpără o armonică, o cămaşă cu piepţii scrobiţi, o cravată în culori ţipătoare, o pereche de galoşi, un baston, ca să fie aidoma cu toţi tinerii de seama lui. Se ducea la petreceri, învăţă să danseze cadrilul şi polca, sărbătorile venea acasă beat şi de fiecare dată votca nu-i pria de fel. Dimineaţa se scula cu dureri de cap, chinuit de arsuri, galben la faţă şi posomorât. Într-o zi maică-sa îl întrebă: — Ei, cum a fost ieri? Ai petrecut bine? El răspunse necăjit şi morocănos: — Ia, o plictiseală de moarte! O să m-apuc mai bine de pescuit, ori îmi cumpăr o puşcă. Muncea cu sârguinţă, nu lipsea de la lucru şi nu fusese amendat niciodată; era tăcut, iar în ochii albaştri, mari ca ochii maică-sii, i se citea o nemulţumire lăuntrică. Nu şi-a cumpărat puşcă şi nici la pescuit nu s-a dus; se vedea bine însă că părăsise calea bătută de ceilalţi; se ducea tot mai rar la petreceri, iar în zilele de sărbătoare, cu toate că pleca de acasă, se întorcea totuşi cu desăvârşire treaz. Veghind cu grijă asupra băiatului, mama văzu că faţa lui smeadă se ascuţea tot mai mult, că în ochi avea o privire din ce în ce mai severă, iar buzele i se strângeau într-o schimă de o ciudată asprime. Părea că ascunde în sine o mânie mută împotriva cine ştie cui, ori că-l roade vreo boală. Odinioară mai veneau când şi când pe la el tovarăşi de-ai lui; acum însă, văzând că nu-l găsesc niciodată acasă, vizitele lor conteniră. Mama se bucura văzând că fecioru-său nu se mai înhăitează cu flăcăii de la fabrică şi că începe a se deosebi de ei, dar când îşi dădu seama că el căuta cu încăpăţânată stăruinţă să se smulgă cu totul din şuvoiul întunecat al vieţii şi să apuce pe un drum necunoscut, în sufletul ei se furişă un nelămurit simţământ de teamă. — Poate că nu ţi-e bine, Pavluşa? îl întreba mama uneori. — N-am nimic, sunt sănătos tun! răspundea el. — Da’ tare mai eşti slab! spunea mama oftând. Pavel începu să-şi aducă acasă cărţi, pe care le citea pe furiş, şi după aceea le ascundea în tainiţe numai de el ştiute. Uneori îşi scotea însemnări din aceste cărţi pe câte un petic de hârtie, pe care de asemenea îl mistuia de îndată… Mama şi feciorul se vedeau puţin şi, chiar când se vedeau, nu prea vorbeau. Dimineaţa el îşi bea tăcut ceaiul şi pleca la lucru, la amiază venea la masă, schimbau câteva vorbe lipsite de însemnătate, şi după aceea nu-l mai vedea nimeni până pe seară. Iar seara se spăla cu grijă, mânca, se afunda în cărţile lui şi citea până târziu. În zilele de sărbătoare pleca de dimineaţă şi nu se întorcea acasă decât noaptea târziu. Mama ştia că umblă prin oraş, că se duce la teatru, dar niciun prieten din oraş nu dădea pe la el. I se părea că fecioru-său, cu cât trecea vremea, era tot mai tăcut şi în acelaşi timp băgă de seamă ca uneori el folosea nişte cuvinte noi pe care ea nu le înţelegea, iar cuvintele celelalte, grosolane şi rostite cu ton aspru, cuvinte cu care era deprinsă, dispăreau treptat din vorbirea sa. În purtarea lui se iviră o mulţime de amănunte vrednice de luare-aminte: nu se mai sclivisea de fel, se îngrijea mai mult de curăţenia trupului şi a hainelor, era mai liber şi mai vioi în mişcări şi întreaga lui înfăţişare era mai firească şi mai blajină. Toate acestea treziră în sufletul mamei o luare-aminte plină de nelinişte. Chiar în atitudinea lui faţă de dânsa se vădea o schimbare: uneori îşi mătura singur camera, în zilele de sărbătoare îşi făcea singur patul şi îndeobşte căuta să-i uşureze cât mai mult munca. Aşa ceva nu se pomenea în tot cartierul… Într-o zi a adus un tablou, pe care l-a atârnat în perete; erau trei oameni, care mergeau încotrova, voioşi şi sprinteni, vorbind între ei. — E Hristos după ce a înviat, în drum spre Emaus! o lămuri Pavel. Mamei îi plăcu tabloul, dar în sinea sa îşi spuse: „Pe Hristos îl cinsteşti, la biserică însă nu te duci…” Pe un raft frumos meşterit de un tâmplar, tovarăş cu Pavel, sporea mereu numărul cărţilor. Odaia avea acum o înfăţişare plăcută. Maică-sii îi spunea „dumneata” şi „măicuţă”, iar uneori, vocea lui avea învăluiri de adevărată duioşie: — Mamă, te rog să nu fi îngrijorată… azi am să mă întorc târziu acasă. Mama se bucura, când îl auzea vorbind astfel, pentru că îşi dădea seama că în cuvintele lui era o simţire sinceră şi temeinică. În sufletul ei însă neliniştea creştea zi cu zi. Şi cum timpul nu-i aducea nicio lămurire, inima i se strângea tot mai tare, presimţind că se va întâmpla ceva neobişnuit. Ba uneori simţea furişându-i-se în suflet o pornire de nemulţumire faţă de fecioru-său şi atunci gândea în sine: „Toţi trăiesc ca oamenii, numai el parcă-i un călugăr. Prea e mohorât pentru vârsta lui…” Alteori îşi spunea: „Şi-o fi găsit vreo fată?” Dar dusul fetelor la plimbare cerea bani, iar el îi dădea aproape tot ce câştiga. Aşa au trecut săptămâni şi luni, aşa s-au scurs pe nesimţite doi ani de viaţă tăcută, ciudată, plină de gânduri nedesluşite şi de tot mai apăsătoare temeri.
La stapân de Maxim Gorki Am dat piept cu viaţa ca băiat de prăvălie la magazinul de „încălţăminte extra”, de pe strada-mare a oraşului. Stăpânul meu e un omuleţ scund şi rotofei, cu obrazul şters, pământiu, cu dinţii cocliţi şi nişte ochi apoşi, tulburi. Parcă are orbul găinilor. Ca să mă conving, încep să mă strâmb în nasul lui. — Ia nu te mai schimonosi! mi-o retează el încetişor. Mi-e neplăcut să ştiu că ochii ăştia tulburi mă văd şi nu-mi vine să cred cu adevărat – poate bănuieşte numai că mă strâmb. — Ţi-am spus să nu te mai schimonoseşti! mă dojeneşte el şi mai încet, aproape fără să-şi mişte buzele groase. — Nu te mai scărpina pe mâini! se târăşte spre mine fâşâitul sec al şoaptei stăpânului. Slujeşti într-un magazin de mâna întâi pe strada-mare, să nu uiţi asta! Un băiat de prăvălie trebuie să stea la uşă ca o statuie… Nu ştiu ce-i aceea „statuie” şi nici să nu mă scarpin nu pot – amândouă mâinile până la coate mi-s numai pete de roşeaţă şi zgaibe, şi râia mă seacă la inimă. — Acasă la tine, ce făceai? mă întrebă stăpânul, cu ochii la mâinile mele. Îi spun, el clatină din capul lui rotund, pe care părul sur pare lipit, şi pufneşte umilitor: — Să vinzi zdrenţe e mai rău decât să cerşeşti, mai rău decât să furi. Deschid gura, nu fără un pic de mândrie: — Păi, am şi furat. Lăsându-şi mâinile pe pupitrul casei, aidoma unui motan ce-şi întinde labele, îşi pironeşte asupra mea ochii goi. Şuieră: — Cu-um? Cum adică, ai furat? Îl lămuresc îndată cum şi ce fel. — Să zicem că astea-s fleacuri. Dar dacă pui mâna să furi de la mine încălţăminte sau bani, puşcăria te mănâncă… Vorbeşte domol, însă eu mă înfricoşez, şi mi-e şi mai nesuferit. În afara stăpânului mai stăteau în prăvălie văru-meu, Saşa, băiatul unchiului Iakov, şi întâiul vânzător, un flăcău ager în toate, lipicios şi rumen la faţă. Saşa purta o hăinuţă roşcată, plastron, cravată, pantaloni lungi, lăsaţi peste cizme, şi era fudul de nici nu mă băga în seamă. Când bunicul mă adusese aici şi-l rugase pe Saşa să mă ajute şi să mă înveţe, el se încruntase plin de importanţă şi-l prevenise: — Bine, dar trebuie să mă asculte! Bunicul îmi puse mâna pe creştet şi-mi pogorî capul în piept: — Să-l asculţi, că-i mai mare de ani ca tine, şi-i mai mare şi-n slujbă… Iar Saşa, holbând ochii, mă povăţui: — Tu ţine minte ce-a spus bunicul! Şi chiar din prima zi începu să-şi arate cu sârg superioritatea. — Kaşirin, nu te mai holba aşa! îi spunea stăpânul. — Păi eu… îngăima Saşa, lăsând ochii în pământ, dar stăpânul o ţinea înainte: — Nu-ţi băga bărbia în piept, c-or să creadă muşteriii că eşti ţap… Vânzătorul chicotea respectuos, stăpânul zâmbea, lăbărţându-şi slut buzele, în vreme ce Saşa, cu tot sângele în obraji, se făcea nevăzut după tejghea. Când intra vreo cumpărătoare, stăpânul scotea mâna din buzunar şi îşi lipea pe faţă un surâs dulceag ce-i umplea obrazul de zbârcituri, fără să schimbe însă expresia ochilor lui ca de orb. Vânzătorul se îndrepta de spate şi lipea coatele de coaste, rămânând cu mâinile în aer, într-o respectuoasă aşteptare. Saşa clipea speriat, străduindu-se să-şi ascundă ochii holbaţi, iar eu, în picioare, lângă uşă, îmi scărpinam mâinile pe furiş, urmărind ritualul vânzării. Îngenunchiat în faţa cumpărătoarei, vânzătorul îi încerca o gheată, răşchirându-şi tare ciudat degetele. Mâinile-i tremurau, atingeau cu gingăşie piciorul femeii, de parcă s-ar fi temut să nu-l frângă, iar piciorul era gros, semăna cu o butelcă întoarsă cu gâtul în jos. O dată, o cucoană îşi scutură piciorul, înfiorată, şi spuse: — Vai, mă gâdili… — Din politeţe, îi explică avântat vânzătorul. Tare caraghios se mai gudura pe lângă cumpărătoare şi, ca să nu mă pufnească râsul, mă întorceam mereu spre geamul uşii. Dar nu-mi puteam stăpâni dorinţa de-a urmări vânzarea – tertipurile vânzătorului mă înveseleau din cale-afară şi mă gândeam că eu n-am să izbutesc niciodată să-mi răşchir atât de politicos degetele şi să trag cu atâta îndemânare o gheată pe un picior străin. Adeseori, stăpânul trecea în cămăruţa din fund şi-l chema la el pe Saşa. Vânzătorul rămânea singur cu cumpărătoarea. O dată, după ce a atins piciorul unei femei roşcate, şi-a adunat degetele mănunchi şi le-a dus la buze. — Ah! suspină femeia. Mare ştrengar mai eşti! Iar el, umflându-şi obrajii, îngăimă cu greutate: — Mm-mh! Am izbucnit într-un râs de nestăvilit şi, de teamă să nu pic din picioare, m-am agăţat de clanţă, uşa s-a deschis, iar eu am nimerit cu capul drept în geam şi l-am făcut zob. Vânzătorul m-a luat împrejur, bătând din picior, stăpânul m-a ciocănit în cap cu inelul lui gros de aur, Saşa a dat să mă tragă de urechi, iar seara, în drum spre casă, s-a pus cu gura pe mine: — O să te dea afară pentru asemenea boroboaţe! Ce-ai găsit de râs? Apoi mă dumeri că dacă un vânzător e pe placul cucoanelor, vânzarea merge mai bine. — Cucoana poate că nici n-are trebuinţă de ghete, dar vine şi cumpără, adusă numai de ochii vânzătorului. Eh, tu nu pricepi! Şi eu care trebuie să te dădăcesc… M-am simţit jignit: pe mine nu mă dădăcea nimeni şi cu atât mai puţin Saşa. În fiecare dimineaţă, bucătăreasa, o femeie suferindă şi rea, mă deştepta cu un ceas înaintea lui Saşa; eu curăţăm încălţămintea şi hainele stăpânilor, ale vânzătorului şi ale lui Saşa, puneam samovarul, aduceam lemne pentru toate sobele, spălam sufertaşul pentru masa de prânz. Cum ajungeam la prăvălie, măturam, ştergeam praful, pregăteam ceaiul, le duceam cumpărătorilor marfa acasă şi dădeam fuga să aduc mâncarea; în lipsa mea stătea Saşa la uşă. Găsind că asta îi ştirbeşte demnitatea, mă lua la rost: — Măi mototolule! Tre’ să muncesc în locul tău… Totul era apăsător şi plicticos pentru mine: eram învăţat să nu mă ţină nimeni din scurt, să hoinăresc de dimineaţa până noaptea pe uliţele nisipoase ale mahalalei Kunavino, pe malul Okăi cu ape tulburi, pe câmp şi prin pădure. Mi-era dor de bunica, de tovarăşii mei de joacă, nu aveam cu cine schimba o vorbă şi viaţa asta mă sâcâia, arătându-mi cealaltă faţă a ei, hâdă şi înşelătoare. Adeseori se întâmpla ca o clientă să plece fără să cumpere nimic şi atunci ei, tustrei, se simţeau jigniţi. Stăpânul îşi ascundea în buzunar zâmbetul lui dulceag şi poruncea: — Kaşirin, aşază marfa la loc! Şi ocăra: — Ia te uită ce-a mai râmat, scroafa! Se plictiseşte acasă, toanta, vezi bine, şi bate prăvăliile. Să fi fost tu nevasta mea, ţi-aş fi arătat eu… Nevastă-sa, o femeie uscată, cu ochi negri şi cu nasul mare, îi vorbea ca unei slugi, bătând din picior. Adesea, după ce duceau până la uşă vreo clientă cunoscută, pierzându-se în temeneli şi politeţuri, începeau să o împroaşte cu vorbe murdare şi neruşinate, stârnind în mine dorinţa să fug, să o ajung din urmă şi să-i spun cum o forfecau. Adevărat, ştiam că pe la spate oamenii vorbesc urât unii despre alţii, dar ei vorbeau pe socoteala tuturor şi într-un chip revoltător, ca şi cum ar fi fost recunoscuţi drept cei mai buni dintre semeni şi împuterniciţi să fie judecătorii lumii. Pizmuindu-i pe mulţi, nu lăudau niciodată pe nimeni şi cunoşteau despre fiecare ceva urât. Într-o zi, trecu pragul prăvăliei o femeie tânără dată din belşug cu roşu pe obraji şi cu ochii scânteietori, într-o pelerină de catifea cu guler negru de blană. Faţa i se ridica din guler ca o floare ciudată. După ce lăsă pelerina să-i alunece în mâinile lui Saşa, se făcu şi mai frumoasă: făptura ei zveltă, strânsă într-o mătase albastră-cenuşie, cu briliante scânteietoare în urechi, îmi amintea de Vasilisa cea minunată şi eram încredinţat că e însăşi soţia guvernatorului. Fu întâmpinată cu deosebit respect, tustrei îşi unduiau spinările ca în faţa focului, înecându-se în politeţuri. Zvâcneau de acolo-colo prin magazin ca nişte diavoli, mutrele oglindite în sticla dulapurilor lunecau, se contopeau, de-ai fi zis că totul în jur e cuprins de flăcări şi că dintr-o clipă în alta se va închega în alte înfăţişări, în alte forme. Iar când, după ce-şi alese degrabă nişte încălţări scumpe, plecă, patronul plescăi din buze şi spuse cu un şuierat: — Căţ-ţeaua… — Zi-i actriţă şi gata! pufni cu dispreţ vânzătorul. Şi se apucară să-şi povestească unul altuia despre amanţii cucoanei, despre petrecerile ei. După masă, stăpânul trecu să se odihnească în odăiţa din fund, iar eu i-am deschis capacul ceasului de aur şi am picurat oţet în maşinărie. Tare mi-a mai plăcut să-l privesc atunci când s-a deşteptat din somn şi s-a întors în prăvălie cu ceasul în mână, murmurând descumpănit: — Ce istorie! Ceasul meu a năduşit din senin! Asta nu s-a mai întâmplat – a năduşit! E cumva vreun semn rău? Cu toată alergătura din prăvălie şi trebăluiala de acasă, eram parcă toropit de o plictiseală apăsătoare şi mă gândeam tot mai des cum să fac să mă dea afară. Zăresc în treacăt oameni albi de zăpadă, perindându-se tăcuţi prin faţa prăvăliei de parcă duc pe cineva la groapă, numai că au întârziat, sicriul a fost scos din casă şi acum se grăbesc să ajungă dricul din urmă. Caii se scutură şi calcă anevoie peste troiene. Dinspre clopotniţa din spatele prăvăliei se aude zilnic un dangăt jalnic – e postul mare şi fiecare bătaie de clopot îmi sună în cap, ca şi cum m-ar buşi cineva cu o pernă: nu doare, dar te asurzeşte, te năuceşte. O dată, desfăcând în curte o ladă cu marfă abia sosită, se apropie de mine paznicul bisericii – un moşneguţ strâmb, zbârlit şi moale ca o păpuşă de cârpă, de parcă ar fi întins câinii de el. — Măi, omul lui Dumnezeu, îmi faci tu binele să furi pentru mine nişte galoşi, ai? mă rugă bătrânul. N-am spus nimic. Aşezându-se pe lada goală, căscă, îşi încrucişă picioarele şi stărui: — Îi furi, ai? — Nu-i voie să furi! am răspuns. — Păi atâţia fură. De hatârul bătrâneţilor mele! Nu semăna cu oamenii în mijlocul cărora trăiam şi asta îmi plăcea. L-am simţit că se încrede în mine şi m-am învoit să-i dau galoşii prin ochiul de sus al ferestrei. — Bine, făcu el liniştit, fără să se arate bucuros. Nu mă amăgeşti? Lasă, lasă, văd eu că nu mă amăgeşti… Rămase tăcut un pic, frecând cu talpa cizmei zăpada muiată şi murdară, îşi aprinse luleaua de lut şi deodată mă băgă în sperieţi: — Şi dacă te amăgesc eu? Iau carevasăzică galoşii, îi duc lui stăpân-tu şi-i spun că mi i-ai vândut pe cincizeci de copeici? Pe unde scoţi cămaşa? Galoşii preţuiesc peste două ruble şi tu îi dai pe cincizeci de copeici! Pentru dulciuri, ai? Îl priveam amuţit, ca şi cum ar fi adus totul la îndeplinire. El îşi urmă vorba, molcom, fonfăit, cătând la vârful cizmei şi slobozind din când în când câte un norişor albastru de fum. — Şi dacă, bunăoară, chiar stăpân-tu m-a pus: du-te de-l încearcă pe flăcăiandru, să vedem, fură? Pe unde scoţi cămaşa? — Nu-ţi mai dau galoşii, am mormăit supărat. — Păi nu se poate să nu-i dai, doar ai făgăduit! Mă luă de mână, mă trase aproape şi împungându-mă cu degetul lui rece în frunte, urmă domol: — Cum de-ţi veni, aşa pe nepusă masă: na, ia-i?! — Dacă mi i-ai cerut… — Eu pot să-ţi cer marea cu sarea! De ţi-oi cere să jefuieşti biserica, tu, gata, te apuci s-o jefuieşti? Cum de te încrezi aşa în oameni? Măi nătăfleaţă… Mă împinse încetişor la o parte şi se ridică: — Nu-mi trebuie galoşi furaţi, că nu-s boier şi nu port galoşi. Am glumit… Da’ pentru sufletul tău curat, de Paşte o să te las în clopotniţă să tragi clopotele şi să priveşti oraşul… — Ştiu eu oraşul. — De sus, din clopotniţă, e mai frumos… Îngropându-şi vârfurile cizmelor în zăpadă, bătrânul dădu agale colţul bisericii. Eu mă uitam în urma lui, amărât şi speriat, întrebându-mă dacă a glumit cu adevărat sau l-a pus chiar stăpânul să mă încerce. Nu prea mă trăgea inima să mă întorc în prăvălie. Saşa dădu buzna în curte, strigând: — Ce naiba te mocăieşti atâta! Am ridicat cleştele de cuie la el, mânios din senin. Ştiam că el şi cu vânzătorul îl fură pe stăpân. Piteau câte o pereche de ghete sau de pantofi în coşul sobei şi la plecare le îndesau în mânecile paltonului. Asta nu-mi plăcea, mă speria: mi-aminteam de ameninţarea stăpânului. — Tu furi? l-am întrebat pe Saşa. — Nu eu, vânzătorul, mă dumeri el cu gravitate. Eu doar îl ajut. „Fă-mi un serviciu”, zice, eu trebuie să-l ascult, altminteri cine ştie cum mă picneşte. Stăpânul! Pricepe tot, doar şi el a fost vânzător. Tu să-ţi ţii gura, auzi! În timp ce vorbea se uita în oglindă şi îşi potrivea cravata cu degetele răşchirate şi aceleaşi mişcări nefireşti ca şi vânzătorul. Nu ostenea să-mi tot arate că e mai mare de ani şi mai mare în slujbă. Mă repezea căznindu-se să-şi îngroaşe glasul şi când îmi dădea vreo poruncă întindea mâna să-mi facă vânt. Eram mai înalt şi mai voinic decât el, dar costeliv şi stângaci, iar el – bondocel, moale, ca muiat în ulei. În surtucul şi pantalonii lui lungi mi se părea important şi plin de seriozitate, totuşi avea în el ceva neplăcut, caraghios. Nu o putea suferi pe bucătăreasă, o femeie ciudată, încât nu te dumireai dacă e bună sau rea. — Cel mai mult pe lumea asta îmi plac luptele, se destăinuia ea, holbându-şi ochii negri şi aprigi. Nu-mi pasă că se bat cocoşi, câini sau oameni, mi-e totuna! Ori de câte ori se războiau cocoşii sau porumbeii la noi în curte, ea îşi lăsa treaba şi urmărea bătaia de la geam până la capăt, surdă şi mută. Seara, ne spunea, mie şi lui Saşa: — Măi ţâncilor, ce staţi degeaba? Mai bine v-aţi bate! Saşa se supăra. — Ţânc, toanto! Al doilea vânzător din prăvălie! — Nu se prea vede. Până te însori, tot ţânc rămâi pentru mine! — Toanto, cap sec ce eşti… — Dracu-i deştept, numai că Dumnezeu nu-l iubeşte. Zicalele ei aveau darul să-l scoată din sărite pe Saşa, care o necăjea şi el, iar bucătăreasa, privindu-l pieziş şi dispreţuitor, spunea: — Măi gândacule, zbârceala lui Dumnezeu! Saşa încercase de multe ori să mă convingă să o ung pe faţă în somn cu cremă de ghete sau cu funingine, ori să-i facem cine ştie ce altă „şotie”, dar mie mi-era frică de bucătăreasă; şi apoi dormea uşor, mereu se trezea. Se trezea, aprindea lampa şi şedea aşa pe pat, cu ochii aţintiţi în gol. Uneori venea la mine, după cuptor, mă deştepta şi mă ruga răguşit: — N-am somn, Lexeika, mi-e teamă, nu ştiu cum. Hai să stăm de vorbă. Îi istoriseam ceva, cu glasul îngălat de toropeală, iar ea asculta în tăcere, legănându-se încetişor. Mi se părea că trupul ei fierbinte miroase a ceară şi a tămâie şi că o să moară curând. Poate chiar în clipa următoare o să pice cu nasul în duşumea şi o să moară. Frica mă făcea să vorbesc tare, dar ea mă domolea: — Sst! Se trezesc nemernicii ăia şi-or să creadă că-mi eşti ibovnic… Şedea lângă mine întotdeauna la fel: aplecată înainte, strângându-şi mâinile între genunchii ascuţiţi. Sâni nu avea, iar coatele i se desenau ca şi cercurile unei bote dogite sub cămaşa din pânză groasă de casă. Rămânea tăcută multă vreme şi deodată şoptea: — Poate c-ar fi mai bine să mor, atâta mi-e de urât. Ori parcă întreba pe cineva: — Eh, apucai şi ziua asta, şi ce procopseală? — Hai, dormi! îmi reteza ea vorba pe neaşteptate, apoi se îndrepta de şale şi, cenuşie, se mistuia neauzită în întunecimea bucătăriei. — O vrăjitoare! zicea Saşa cu fereală. — De ce nu i-o spui în faţă? îl întrebam. — Crezi că mi-e frică? Şi pe dată se făcu mititel: — Nu, nu-i spun! Poate că e vrăjitoare de-adevăratelea… Dispreţuitoare şi repezită cu toată lumea, bucătăreasa nu-mi făcea nici mie vreun hatâr: dimineaţa la şase mă trăgea de picioare, bodogănind: — Sus! Destul mi-ai dormit! Adu lemne! Pune samovarul! Curăţă cartofii! Saşa se trezea şi miorlăia: — Ce ţipi aşa? O să-i spun stăpânului că nu pot dormi… Mişcându-şi iute ciolanele uscate prin bucătărie, femeia îl fulgera cu privirea ochilor ei roşii de nesomn: — Of, zbârceala lui Dumnezeu! Să fi fost tu al meu, ce te-aş mai jumuli. — Afurisito! mârâia Saşa şi, în drum spre prăvălie, se ţinea de capul meu: Să facem cumva ca s-o dea afară, zău… Dacă am pune pe furiş sare în ce găteşte şi mâncarea ar fi sărată ocnă, o zboară sigur. Sau gaz! Hm, ce-mi stai ca o nătăfleaţă? — Da’ tu ce cusur ai? Porni înciudat: — Fricosule! Bucătăreasa muri sub ochii noştri: se aplecă să ridice de jos samovarul şi deodată veni pe spate, ca şi cum ar fi ghiontit-o cineva în piept, şi se lăsă într-o rână, întinzând mâinile înainte. Sângele o podidi pe gură. Am înţeles amândoi pe dată că a murit, dar am privit-o încă multă vreme încremeniţi de spaimă şi fără grai. Într-un târziu, Saşa o zbughi din bucătărie ca din puşcă, în vreme ce eu, neştiind ce să fac, m-am tras la fereastră, la lumină. Stăpânul intră pe uşă, se lăsă posomorât pe vine, îi atinse obrazul cu mâna şi spuse: — A murit într-adevăr… Cum s-a întâmplat? Şi începu să se închine spre colţul cu icoana micuţă a Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni, după care strigă spre tindă: — Kaşirin, fugi de cheamă poliţia! Poliţaiul se arătă curând, se învârti de colo până colo, căpătă un bacşiş şi plecă. Se întoarse cu un căruţaş, apucară bucătăreasa, unul de cap şi celălalt de picioare, şi o scoaseră din curte. Stăpâna vârî capul pe uşă şi-mi porunci: — Spală duşumeaua! Iar stăpânul icni: — Bine c-a murit seara… N-am înţeles de ce era bine. Când să ne culcăm, Saşa îmi spuse, pierit: — Să nu stingi lampa! — Ţi-e frică? Îşi puse pătura în cap şi nu scoase o vorbă multă vreme. Era o noapte liniştită, care parcă pândea, parcă aştepta ceva, iar mie mi se tot părea că se va auzi clopotul şi că toată lumea va începe să alerge şi să strige prin oraş, pradă spaimei. Saşa scoase nasul de sub pătură şi-mi propuse încetişor: — Hai să ne culcăm amândoi pe cuptor. — Păi e prea cald. Mai apoi, urmă: — Cum a fost cu ea – aşa, deodată? Şi eu care o credeam vrăjitoare… Nu pot să dorm… — Nici eu. Începu să-mi povestească despre morţi, cum ies din morminte şi rătăcesc noaptea prin oraş, căutând casele pe unde au stat şi pe unde mai au rubedenii. — Morţii şi-amintesc doar de oraşele lor, îngână el. Străzile, casele nu le mai ştiu… Liniştea era tot mai adâncă şi parcă se făcea tot mai întuneric. Saşa azvârli pătura deoparte şi întrebă: — Vrei să-ţi arăt ce am în cufăr? De mult voiam să aflu eu ce are în cufăr. Îl fereca cu un lacăt şi-l deschidea cu mare grijă, iar dacă încercam să trag cu coada ochiului, mă repezea grosolan: — Ce-i mă? Ai? De îndată ce m-am învoit se ridică în capul oaselor în aşternut şi-mi porunci să-i pun cufărul pe pat, la picioare. Scrută ungherele întunecate ale bucătăriei, apoi se încruntă, dându-şi importanţă, descuie lacătul, suflă peste capac, de parcă ar fi fost fierbinte şi în sfârşit îl ridică, scoţând la iveală nişte rufărie. Cufărul era plin pe jumătate cu fel şi fel de cutiuţe de doctorii, ambalaje multicolore de ceai, cutii goale de tablă, care de vacs, care de sardele. — Ce-s astea? — Stai să vezi… Strânse cufărul între genunchi şi se aplecă asupra lui, fredonând încetişor: — Ceresc părinte… Mă aşteptam să văd jucării: nu avusesem niciodată jucării şi mă uitam la ele cu un dispreţ prefăcut, căci în sinea mea îl pizmuiam pe stăpânul lor. Mi-ar fi plăcut grozav ca seriosul Saşa să aibă jucării şi-l înţelegeam că le ascunde cu atâta fereală. Din prima cutie scoase la iveală o ramă de ochelari. Şi-o potrivi pe nas şi spuse grav: — Nu-i nimic că n-au sticle. Aşa-s ochelarii ăştia! — Dă-mi să-i pun şi eu! — Nu merg la ochii tăi. Merg la ochi de culoare închisă şi-ai tăi sunt dintr-ăia deschişii, mă lămuri el, şi oftă adânc, ca un om în toată firea, dar în clipa următoare îşi roti ochii speriat prin bucătărie. Într-o cutie de vacs avea nasturi de tot felul. Îmi explică mândru: I-am adunat de pe stradă! Eu singur. Acum am treizeci şi şapte în cap… În cea de-a treia cutie ţinea nişte agrafe de alamă, adunate tot de pe stradă, potcovioare de cizmă, unele tocite, altele rupte, altele întregi, catarame de ghete şi de pantofi, o clanţă de alamă, o măciulie de baston spartă, un pieptene de cocoană, Oracolul şi cartea viselor, precum şi o mulţime de alte fleacuri la fel. Pe vremea când umblam după zdrenţe şi oase aş fi putut strânge într-o lună de zece ori mai multe asemenea fleacuri. Comoara lui Saşa îmi stârni un simţământ de dezamăgire, de stinghereală şi o milă chinuitoare faţă de el. El însă cerceta atent fiecare lucruşor, îl mângâia drăgăstos, buzele groase i se lăbărţaseră într-un zâmbet trufaş, ochii bulbucaţi priveau totul cu duioşie şi îngrijorare, iar ochelarii îi dădeau un aer tare copilăresc şi caraghios. — Ce-ţi trebuie ţie toate astea? Cătă iute spre mine prin rama ochelarilor şi mă întrebă cu glas întretăiat şi canonit: — Vrei să-ţi dau ţie ceva de tot? — Nu, n-am nevoie… Jignit pesemne de refuzul meu, ca şi de nepăsarea ce-o arătam faţă de comoara lui, rămase tăcut. După câtva timp, spuse încet: — Ia prosopul să le ştergem, că s-au umplut de praf… După ce fiecare lucruşor fu dichisit şi pus la loc, Saşa se lăsă pe pat, cu faţa la perete. Ploaia stătuse, streşinile picurau, vântul izbea în geamuri. Fără să se întoarcă spre mine, mă anunţă: — Aşteaptă să se mai zvânte pământul în grădină. O să-ţi arăt ceva, de rămâi cu gura căscată! N-am spus nimic. M-am culcat. Trecură câteva clipe. Deodată, Saşa sări în sus şi, hârşâind peretele cu unghiile, izbucni cutremurător: — Mi-e frică… Doamne, mi-e frică! Doamne, miluieşte-mă! Ce-i asta? M-am speriat de mi-a pierit şi graiul: la fereastra dinspre curte mi se părea că o văd pe bucătăreasă – stătea cu spatele la mine şi cu fruntea proptită în geam, aşa cum stătea ea de obicei când se uita la bătaia cocoşilor. Saşa plângea cu hohote, hârşâind peretele cu unghiile şi azvârlind din picioare. Mi-am luat inima în dinţi, am străbătut bucătăria de parcă aş fi călcat pe cărbuni încinşi, fără să mă uit în lături, şi m-am culcat alături de el. Am plâns amândoi pe săturate, până am adormit. La vreo câteva zile, fiind sărbătoare, am ţinut deschis numai până la amiază, ne-am dus acasă la masă şi când stăpânii s-au culcat, Saşa îmi spuse misterios: — Haidem! M-am gândit că vrea să-mi arate lucrul acela care mă va lăsa cu gura căscată. Ne-am dus în grădină. Pe fâşia îngustă de pământ dintre casa noastră şi cea vecină se înşiruiau vreo cincisprezece tei bătrâni, cu trunchiurile vânjoase năpădite de vata verde a lichenilor, cu crengile negre şi golaşe, ca moarte. Nu vedeai barem un cuib de ciori. Semănau mai degrabă cu nişte monumente dintr-un cimitir. Afară de ei nu creştea nimic în grădină – nici tufişuri, nici iarbă; cărările erau bătătorite şi negre ca tuciul, iar pământul, acolo unde-şi mai arăta pleşuveala de sub frunzişul putred rămas de an, avea o pojghiţă de mucegai, aşa ca lintiţa pe o apă stătătoare. Saşa dădu colţul casei către gardul dinspre stradă şi se opri sub un tei, holbându-se pe geamurile tulburi ale casei vecine. Se lăsă pe vine şi împrăştie cu mâinile o grămăjoară de frunze, dezvelind o rădăcină groasă, lângă care erau afundate în pământ două cărămizi. Le ridică, dădu deoparte o bucată de tablă de acoperiş, apoi o scândurică pătrată şi, în sfârşit, în faţa mea se căscă o bortă, care se pierdea sub rădăcină. Saşa scăpără un chibrit, aprinse un muc de lumânare, îl vârî în bortă şi-mi spuse: — Uite-te! Numai să nu te sperii… Se vede că el însuşi o sfeclise: lumânarea îi tremura în mână, se făcuse palid, buzele i se schimonosiseră, ochii i se umeziseră, în vreme ce-şi trăgea încet la spate cealaltă mână. Frica lui mă molipsi şi pe mine. M-am uitat prevăzător înăuntru – rădăcina slujea de boltă unui fel de peşteră. În fundul ei, Saşa aprinse trei lumânări, care o umplură cu o lumină albăstrie. Era destul de mare, cam cât o găleată, numai ceva mai largă, cu pereţii căptuşiţi cu bucăţi de sticlă colorată şi cioburi de veselă. În mijloc, pe o ridicătură acoperită cu o pânză roşie, era aşezat un sicriaş, învelit în poleială şi pe jumătate ascuns sub o bucată de brocart, de sub care ieşeau la iveală două picioruşe cenuşii şi un căpşor de vrabie, cu ciocul ei ascuţit. În spate, pe un fel de pupitru stătea aşezată o cruce de alamă, din cele cum se poartă la gât, în jurul căreia ardeau trei capete de lumânare, în nişte sfeşnice înfăşurate în poleială argintie şi aurie, de la bomboane. Vârfurile flăcăruilor se aplecau spre gura peşterii şi risipeau înăuntru scântei şi pete multicolore. Mirosul de ceară, de putregai încins şi de pământ mă izbea în faţă, frânturi de curcubeu îmi jucau pe dinaintea ochilor. Totul stârni în mine o uimire apăsătoare, spulberându-mi teama. — Aşa că-i frumos? mă întrebă Saşa. — Ce rost are? — E o capelă, mă lămuri el. Seamănă? — Nu ştiu. — Vrabia e mortul! Poate că odată o să-i găsească moaştele – e-o mucenică ce-a pătimit fără vină… — Ai găsit-o moartă? — Nu, a intrat în magazie, am prins-o sub căciulă şi-am sugrumat-o. — De ce? — Aşa… Saşa îmi căută privirea şi mă întrebă din nou: — E frumos? — Nu! Atunci se aplecă, acoperi iute gura peşterii cu scândurica şi cu tabla, înfundă cărămizile la locul lor, se ridică în picioare şi, curăţindu-şi genunchii de pământ, mă înfruntă răstit: — De ce nu-ţi place? — Mi-e milă de vrabie. Se uită la mine, ca un orb şi, ghiontindu-mă în piept, strigă: — Tâmpitule! Numai din invidie spui că nu-ţi place! Crezi că ce-ai făcut tu la tine în grădină, pe Kanatnaia, era mai frumos? Mi-am amintit de colţişorul meu şi i-am răspuns: — Fireşte că era mai frumos! Saşa îşi aruncă haina la pământ, îşi sumese mânecile, scuipă în palme şi mă stârni: — Atunci, hai să ne batem! Nu-mi ardea de bătaie, mă stăpânea o lehămiseaiă apăsătoare şi mă simţeam vlăguit. Mi-era silă să mă uit la mutra înrăită a vărului meu. Sări la mine, mă izbi cu capul în piept, mă trânti la pământ, se aşeză călare pe mine şi strigă: — Ne batem pe viaţă şi pe moarte? Eram mai puternic decât el şi mă înfuriasem de-a binelea. Aproape numaidecât Saşa zăcea cu faţa la pământ, cu mâinile aruncate înainte, horcăind. Speriat, am dat să-l ridic, dar el nu se lăsa, azvârlea din mâini şi din picioare, speriindu-mă şi mai şi. Neştiind ce să fac, m-am tras niţel mai încolo şi el, săltându-şi capul, icni: — Acum eşti mulţumit? Lasă, ţi-arăt eu ţie, zac aici până m-or vedea stăpânii, te spun şi-o să te dea afară. Tot ocăra şi ameninţa. Cuvintele lui m-au scos din sărite. M-am repezit la peşteră, am smuls cărămizile, am înşfăcat sicriul cu vrabia, l-am aruncat în stradă, peste gard, şi am călcat în picioare tot ce mai era înăuntru. — Na, ai văzut? Saşa a primit într-un fel tare ciudat ieşirea mea nestăpânită: întins la pământ, cu gura întredeschisă şi sprâncenele încruntate, mă urmări fără să spună o vorbă, iar la sfârşit se ridică fără grabă, se scutură şi, azvârlindu-şi haina pe umeri, rosti calm şi ameninţător: — Aşteaptă, vezi tu ce-o să păţeşti! Toate astea le-am făcut anume pentru tine. A fost o vrăjitorie! Ei? Auzindu-l, mi s-au muiat picioarele, de parcă m-ar fi izbit în moalele capului, şi am simţit că îngheţ. El se urni din loc, fără să întoarcă ochii, băgându-mă şi mai mult în sperieţi cu liniştea lui. M-am hotărât să fug chiar a doua zi din oraş, să fug de stăpân, de Saşa şi vrăjitoriile lui, de toată viaţa asta apăsătoare şi fără de noimă. A doua zi de dimineaţă, trezindu-mă din somn, bucătăreasa cea nouă izbucni: — Dumnezeule! Ce-i cu mutra asta, ce-ai păţit? „Gata, m-a şi picnit vrăjitoria!” mi-am spus amărât. Bucătăreasa însă râdea cu hohote şi cu atâta poftă, încât am zâmbit şi eu fără să vreau şi m-am uitat în oglindă: faţa mi-era mânjită din belşug cu funingine. — Saşa mi-a făcut-o? — Că doar nu eu! pufni înveselită bucătăreasa. Când să mă apuc de curăţatul încălţămintei şi vâr mâna într-o gheată, mi se înfige un ac în deget. „Aha, tot vrăjitoria!” În fiecare cizmă dădeam peste bolduri şi ace de cusut, pitite cu atâta iscusinţă, încât nu era chip să nu mă înţep. Atunci am luat o oală cu apă rece şi am turnat-o cu desfătare în capul vrăjitorului, care dormea cu adevărat, ori numai se prefăcea că doarme. Cu toate acestea nu mă simţeam în apele mele: mi se tot năzărea că văd sicriaşul cu vrabia, picioruşele cenuşii chircite şi cioculeţul ei ca de ceară cătând jalnic în sus, în noianul licăririlor multicolore din jur, închegând un curcubeu ce încerca zadarnic să se aprindă. Sicriul se tot lăţea, ghearele vrăbiuţei creşteau tot în sus, tremurau, prindeau viaţă. Mă hotărâsem să fug chiar în seara aceea, dar, înainte de masă, punând la încălzit sufertaşul cu ciorbă de varză pe lampa de gaz şi adâncit în gândurile mele, m-am pomenit că dă în clocot, am sărit să sting lampa şi am vărsat ciorba fierbinte, opărindu-mi mâinile, drept care am ajuns la spital. Mi-amintesc de spital ca de un coşmar istovitor: în pustietatea de acolo, stăpânită de o lumină gălbuie şi tremurătoare, mişunau ca orbeţii, şuşoteau şi gemeau nişte mogâldeţe în giulgiuri albe şi cenuşii, iar un bărbat deşirat, cu sprânceana cât mustaţa, umbla în cârji, îşi scutura barba mare, neagră şi răgea, şuierând: — Voi raporta preasfinţiei-sale! Paturile semănau cu nişte sicrie, bolnavii, cum zăceau cu nasurile în sus, semănau cu nişte vrăbii moarte. Pereţii gălbui se legănau, tavanul se umfla ca o pânză de corabie, duşumeaua se unduia, aducând aproape şi depărtând rândurile de paturi, totul era nesigur, înfricoşător, iar dincolo de ferestre, crengile golaşe ale copacilor împungeau aerul ca nişte nuiele cărora cineva nu le dădea pace. În uşă, o arătare roşcovană şi subţirică, tot trăgându-şi giulgiul cu mâinile-i scurte, ţopăia şi ţipa ascuţit: — N-am nevoie de nebuni! Iar omul în cârjă îi urla în faţă: — Preasfinţiei-sale… Bunica, bunicul şi toţi din jurul meu spuneau mereu că la spital oamenii sunt omorâţi şi socoteam că s-a isprăvit cu mine. O femeie cu ochelari, într-un giulgiu şi ea, se apropie de mine, scrise ceva pe scândurica neagră de la căpătâiul patului, creta i se frânse în mână şi fărâmiturile albe îmi picară în păr. — Cum te cheamă pe tine? mă întrebă ea. — Nu mă cheamă nicicum. — Tu n-ai nume? — N-am. — Hai, nu face pe prostul, că mănânci bătaie! Eram convins şi înainte să vină ea c-am să mănânc bătaie, încât nici nu m-am mai ostenit să-i răspund. Pufni înciudată ca o pisică şi tot ca o pisică plecă, fără cel mai mic zgomot. Mai apoi au aprins două lămpi şi luminile lor gălbui spânzurau ca doi ochi sub tavan, clipeau sâcâitor, orbindu-te, căznindu-se parcă să se apropie una de alta. Într-un colţ cineva spuse: — Vrei să jucăm cărţi? — Păi cum să joc fără o mână? — Aha, ţi-au tăiat mâna! M-am dumerit pe dată: i-au tăiat mâna fiindcă se ţinea de cărţi. Cu mine ce vor face până să mă omoare? Mâinile îmi ardeau, îmi zvâcneau, de parcă mi le smulgea cineva din umeri. Răzbit de spaimă şi durere, am început să plâng încetişor şi ca să nu se vadă că plâng am închis ochii, dar lacrimile mi se strecurau printre gene, prelingându-mi-se pe tâmple, în urechi. Pogorî noaptea. Toţi se trântiră pe paturi, ascunzându-se sub păturile cenuşii. Liniştea creştea cu fiece clipă. Doar într-un colţ se desfăşura un murmur: — N-are să iasă nimic. Ticălos e şi el, ticăloasă-i şi ea. Aş fi vrut să-i scriu bunicii să vină să mă fure de la spital cât mai eram în viaţă, dar nu era chip să scriu: mâinile nu-mi dădeau ascultare şi nici n-aveam pe ce scrie. Să încerc să fug? Noaptea era tot mai neagră, ca şi cum s-ar fi statornicit pe vecie aici. Mi-am lăsat încet picioarele pe podea şi m-am furişat spre uşă – unul din cele două canaturi stătea deschis. Pe coridor sub o lampă, pe o bancă de lemn cu spetează, pufăia dintr-o ţigară un cap cărunt de arici, privindu-mă cu găvanele întunecate ale ochilor. N-am mai apucat să mă ascund. — Care umbli pe acolo? Ia vino încoace! Glasul nu te înfricoşa, era domol. M-am apropiat şi am văzut o faţă rotundă, năpădită de ţepi. Chica zbârlită şi răvăşită în toate părţile semăna cu un nimb argintiu. La brâu avea o legătură de chei. Cu barba mai lungă şi chica aidoma, ar fi fost leit Sfântul Petru. — Tu eşti cel cu mâinile opărite? Încotro o pornişi aşa, în puterea nopţii? Unde te trezeşti? Îmi slobozi în piept şi în obraz o trâmbă de fum, mă luă pe după gât cu o mână caldă şi mă trase spre el. — Ţi-e frică? — Mi-e frică! — Aici, la început, toţi stau cu frica-n sân. Lasă ciorilor frica. Mai cu seamă când eşti cu mine, că n-am să las pe nimeni să-ţi facă vreun rău… Tu vrei să fumezi? Fie, nu fuma. E prea de timpuriu, mai aşteaptă vreo doi ani… Părinţii unde ţi-s? N-ai nici tată, nici mamă! Nici nu trebuie – trăieşti şi fără ei, numai să lepezi frica! Ai priceput? Nu mai întâlnisem de mult oameni care să grăiască simplu şi prieteneşte, cu vorbe pe înţeles, şi-mi plăcea grozav să-l ascult. Când mă aduse la patul meu, l-am rugat: — Mai stai puţin cu mine. — Asta se poate, se învoi el. — Tu cine eşti? — Eu? Soldat, soldat adevărat din Caucaz. Am fost şi la război – păi cum altfel? Soldatul trăieşte pentru război. M-am bătut cu ungurul, cu cerchezul, cu polonul – cât pofteşti. Războiul, frăţioare, e ma-are tărăşenie! Am închis ochii o clipă şi când i-am deschis, în locul soldatului am văzut-o lângă patul meu pe bunica, într-o rochie închisă, iar el, în picioare lângă ea, spunea: — Te pomeneşti c-au murit toţi, ai? În încăpere se zbenguia soarele – întâi poleia totul, apoi se pitea şi din nou îi privea pe toţi, întocmai ca un copil care se ţine de şotii. Bunica se aplecă spre mine. — Ce-i puişor? Te-au schilodit? I-am spus eu, roşcovanului afurisit… — Acum mă-ngrijesc eu de toate, cum cere rânduiala, zise soldatul, şi plecă, iar bunica, ştergându-şi lacrimile, mă lămuri: — Soldatul e de-al nostru, din Balahna… Credeam că totul e vis şi tăceam. Îndată veni şi doctorul, îmi schimbă feşile şi iată-mă cu bunica într-o birjă pe străzile oraşului. Ea povesteşte: — Bunicul a căpiat de tot, s-a făcut zgârciob de te-apucă greaţa! Şi colac peste pupăză, blănarul Hlîst i-a şterpelit mai deunăzi din Psaltire o hârtie de o sută de ruble. Ăsta-i noul lui prieten. Ce bâlci a mai fost, măiculiţă… Soarele străluceşte, pe cer plutesc nori albi ca nişte păsări, trecem pe un podeţ peste Volga, sub noi gheaţa trosneşte şi se umflă, apa plescăie, deasupra catedralei iarmarocului de un roşu-sângeriu ard cruci de aur. Întâlnim o femeie cu faţa lată purtând un braţ de mâţişori de salcie ca atlazul – vine primăvara, se apropie Paştele! Inima îmi cântă în piept ca o ciocârlie. — Tare mi-eşti dragă, bunico! Ea nu se miră şi zice domol: — Păi doară mi-eşti nepot. Fără să mă laud pot spune că mă-ndrăgesc şi oameni străini, slavă ţie Născătoare! Zâmbeşte: — Curând are să se bucure că feciorul ei a înviat din morţi! Pe când Vaniuşa al meu… Şi îşi curmă vorba.
Foma Gordeev de Maxim Gorki I Acum vreo şaizeci de ani, în vremea când pe Volga se adunau averi de milioane, cu o iuţeală ca-n basm, pe unul dintre şlepurile bogatului negustor Zaev lucra la pompe un oarecare Ignat Gordeev. Era voinic şi frumos, nu era prost şi făcea parte dintre oamenii cărora norocul le surâde în toate, nu pentru că ar fi înzestraţi şi harnici ci mai curând pentru că, având rezerve uriaşe de energie, în realizarea scopului lor nu se pricep şi nici nu pot să se gândească la alegerea mijloacelor, necunoscând altă lege decât dorinţa. Uneori, oamenii aceştia vorbesc cu teamă despre conştiinţă, alteori se chinuiesc sincer în luptă cu ea, dar conştiinţa e de neînvins numai pentru cei slabi din fire; cei tari izbutesc s-o stăpânească, o robesc scopurilor lor, jertfindu-i doar câteva nopţi de insomnie. Iar dacă se întâmplă ca ea să le biruiască sufletul, atunci ei, cei învinşi, nu sunt niciodată zdrobiţi şi trăiesc tot atât de intens acum când sunt cârmuiţi de conştiinţă ca şi pe vremea când n-o aveau. La vârsta de patruzeci de ani, Ignat Gordeev stăpânea trei vapoare şi vreo zece şlepuri. Pe Volga, toţi îl respectau ca pe un om bogat şi deştept, totuşi îl porecliseră „Zănaticul”, fiindcă viaţa nu i se scurgea ca apa unui râu liniştit, ca viaţa altor oameni de felul lui, ci clocotea mereu răzvrătită, se repezea afară din albie, departe de ţinta de căpetenie – îmbogăţirea. Parcă ar fi fost în el trei Gordeevi, parcă ar fi avut în trup trei suflete. Unul dintre ele, şi cel mai puternic, era numai lăcomie, şi când Ignat asculta de poruncile acestuia, îl cuprindea o nestăvilită pasiune de a munci. Pasiunea asta ardea în el zile şi nopţi, îl stăpânea cu totul; apuca de pretutindeni sute şi mii de ruble şi se părea că niciodată nu se va sătura de foşnetul şi zornăitul banilor. Alerga ca un apucat în sus şi în jos pe Volga, întărea năvoadele cu care prindea aurul şi întindea altele noi. Cumpăra de prin sate cereale, le transporta cu şlepurile la Rîbinsk, înşela oamenii – uneori fără să-şi dea seama, alteori cu bună ştiinţă, râzând biruitor în obrazul celui înşelat, şi în lăcomia-i nebună după bani se înălţa până la o adevărată artă. Dar, punând atât de multă pasiune în goana asta după rublă, nu era lacom în sensul strict al cuvântului, ba uneori arăta chiar o adevărată nepăsare faţă de averea lui. Astfel, odată, pe când pe Volga curgeau sloiurile, el sta pe mal şi privind cum gheaţa îi sfărâma un şlep nou, lung de treizeci şi cinci de stânjeni, împingându-l spre malul povârnit, spunea printre dinţi: — Aşa!… Încă o dată… Strânge-l, striveşte-l!… Haide, încă o dată!… — Ce zici, Ignat? l-a întrebat cumătrul său Maiakin. Îţi stoarce gheaţa vreo zece mii de ruble din pungă? — Nu-i nimic! Fac o sută la loc… Uite de ce-i în stare Volga! Straşnic! Poate să răscolească tot pământul cum ai trece cu cuţitul prin brânză – uită-te! S-a dus „Boiarînea” mea! A fost pe apă numai o vară. Acum, ce zici, îi facem parastasul? Şlepul a fost sfărâmat. Ignat şedea cu cumătrul său într-o cârciumă de pe malul apei, bea votcă şi se uita pe geam cum, odată cu gheaţa, se duc la vale sfărâmăturile „Boiarînei”. — Îţi pare rău după vas, Ignat? l-a întrebat Maiakin. — La ce mi-ar părea rău? Volga mi l-a dat, Volga mi l-a luat… Doar nu mi-a luat mâinile… — Totuşi… — Ce – totuşi? Bine că am văzut eu singur cum s-au petrecut lucrurile. O să-mi fie spre învăţătură de minte! Când mi-a ars „Volgarul”, mi-a părut rău că n-am văzut şi eu. Ce frumuseţe trebuie să fi fost, un foc mare arzând pe apă în întunecimea nopţii… Era vapor, nu glumă… — Poate vrei să spui că nici atunci nu ţi-a părut rău? — De vapor? De vapor, bineînţeles că mi-a părut rău… Ei, dar e o prostie să-ţi pară rău. Ce folos? N-ai decât să plângi… focul tot n-ai să-l stingi cu lacrimile. Lasă vapoarele să ardă, şi nu-mi pasă chiar de-ar arde toate! Numai chef de muncă să am… nu-i aşa? — M-da, a răspuns Maiakin, zâmbind ironic. Ai spus o vorbă mare… Cine vorbeşte aşa, tot bogat este chiar de l-ai dezbrăca până la piele… Privind cu filosofie pierderile miilor de ruble, Ignat ştia totuşi să preţuiască orice copeică; dădea foarte rar cerşetorilor de pomană şi numai acelora ce nu erau în stare să muncească. Dacă vedea cerşind un om teafăr cât de cât, îi spunea cu asprime: — Cară-te! Mai poţi munci! Uite, du-te în curte şi ajută la strânsul gunoiului şi-ai să capeţi şapte copeici… În răstimpurile când era prins de muncă se purta cu oamenii aspru şi nemilos. Dar nici sieşi nu-şi dădea răgaz în vânarea rublelor. Apoi, dintr-odată; simţea că nu mai e stăpân pe afacerile lui, ci robul lor supus. Asta se întâmpla de obicei primăvara, când totul pe pământ e atât de fermecător; când din cerul senin parcă se simte o adiere ce-ţi mângâie sufletul ca o dojană blândă… Atunci, Ignat Gordeev cădea pe gânduri: se uita în jur bănuitor pe sub sprâncenele dese şi încruntate umbla posac şi înrăit zile întregi, parcă punându-şi întrebări pe care nu îndrăznea să le rostească cu glas tare. Atunci se trezea în el un alt suflet, sufletul sălbatic şi plin de pofte al unei fiare întărâtate de foame. Cinic şi obraznic cu toată lumea, bea, se cufunda în desfrâu, îi îndemna şi pe alţii să bea, era ca ieşit din minţi, părea un vulcan de noroiuri în erupţie. S-ar fi spus că în turbarea lui încearcă să rupă lanţurile cu care singur s-a ferecat şi pe care le poartă, le smuceşte şi nu se poate descătuşa. Cu părul zbârlit, murdar, cu faţa buhăită de beţie şi nesomn, cu ochii rătăciţi, mătăhălos, urla răguşit, umblând prin oraş din crâşmă-n crâşmă, arunca banii fără socoteală, plângea când auzea cântece de jale, juca sau bătea pe cineva, dar liniştea nu şi-o putea afla nicăieri şi în nimic. Despre chefurile lui se născoceau în oraş legende; oamenii îl judecau aspru, dar niciunul nu-l refuza când era poftit la orgii. Aşa o ducea cu săptămânile. Se întorcea acasă pe neaşteptate, încă îmbibat de mirosul crâşmei, dar posomorât şi potolit. Se uita în pământ, cu ochii smeriţi, plini de ruşine, asculta în tăcere mustrările nevestei, apoi, supus şi prostit, se retrăgea în camera sa şi se închidea. Ceasuri întregi stătea îngenuncheat în faţa icoanelor, cu capul în piept, mâinile îi atârnau neputincioase, spinarea i se încovoia; tăcea ca şi cum n-ar fi îndrăznit să se roage. Nevasta se apropia în vârful picioarelor, de uşă, şi trăgea cu urechea. Oftaturi adânci se auzeau din cameră ca gemetele unui cal ostenit şi bolnav. — Tu le vezi pe toate… Doamne! şoptea înăbuşit Ignat, apăsându-şi pieptul lat cu palmele. În zilele de pocăinţă nu bea decât apă şi mânca pâine de secară. În fiecare dimineaţă, nevasta îi punea în prag o cană cu apă, o bucată de pâine de vreun funt şi jumătate şi sare. El deschidea uşa, lua mâncarea şi se închidea din nou. În tot acest timp, nimeni nu-l tulbura; mai mult chiar, oamenii i se fereau din cale… După câteva zile, apărea din nou la bursă, glumea, râdea, primea comenzi pentru transportul cerealelor, ager ca o fiară trecută prin multe, cunoscând ca nimeni altul subtilităţile afacerilor. Însă, în toate cele trei stări ale sale, nu-l părăsea dorinţa arzătoare de a avea un fiu şi, cu cât îmbătrânea, cu atât dorinţa era mai mare. Deseori aveau loc între el şi nevastă-sa discuţii. Dimineaţa, la ceai ori la amiază, la masă, se uita posomorât la femeia lui, grasă, îmbuibată, cu faţa rumenă şi cu ochii somnoroşi; o întreba: — Nu simţi nimic? Ea ştia despre ce-i vorba, dar răspundea totdeauna la fel. — Cum să nu simt? Doar ai nişte pumni cât greutăţile de cântar… — Te întreb de pântece, proasto… — Parcă poţi duce o sarcină cu asemenea bătăi? — Nu din pricina bătăilor nu naşti, ci pentru că te îndopi prea mult. Îţi încarci burta cu fel de fel de mâncări şi copilul n-are unde se zămisli… — Parcă nu ţi-am mai născut?… — Numai fete! spunea Ignat cu dojană. Eu am nevoie de un fecior! Înţelegi tu, un fecior, un moştenitor! Cui voi lăsa, după moarte, averea? Cine are să se roage pentru păcatele mele? Să dau totul la mânăstiri? Li s-a dat, ajunge!… Sau să ţi-o las ţie? Tu, bisericoaso, şi când stai în biserică te gândeşti la plăcinte. Dacă mor, ai să te măriţi, iar banii mei au să nimerească la cine ştie ce nătâng! Pentru asta muncesc? Eh, tu!… Îl cuprindea o mâhnire plină de răutate, simţea că viaţa lui n-are niciun rost dacă nu va avea un fiu care să i-o ducă mai departe. În nouă ani de căsnicie, nevasta îi născuse patru fete, însă muriseră toate patru; Ignat le aşteptase naşterea cu înfrigurare, dar nu suferi din pricina morţii lor, căci fete nu-i trebuiau. Încă din al doilea an de căsnicie începuse să-şi bată nevasta; la început, o bătea numai când era beat şi o bătea fără răutate, după zicala: „Femeia nebătută e ca moara neferecată”. Dar după fiecare naştere, văzându-se înşelat în aşteptări, se aprindea în el ura şi se desfăta bătând-o din pricină că nu-i naşte un fecior. Odată, pe când se afla în gubernia Samara cu nişte afaceri, a primit o telegramă de acasă care-l vestea de moartea nevestei. El şi-a făcut cruce, a chibzuit şi i-a scris lui Maiakin, cumătrului: „Înmormântaţi-o fără mine; ai grijă de avere…” După aceea s-a dus la biserică, a făcut un parastas, s-a rugat pentru odihna sufletului Akilinei şi a hotărât să se însoare cât mai repede. Avea patruzeci şi trei de ani, era înalt, spătos, vorbea gros ca un protodiacon; ochii mari priveau îndrăzneţ şi inteligent de sub sprâncenele-i dese; din faţa arsă de soare, încadrată de o barbă neagră şi deasă, din toată făptura lui plină de forţă răzbea frumuseţea rusească aspră şi sănătoasă. Mersul, cu mişcări line şi încete, vădea că-şi dă seama de puterea lui. Era iubit de femei şi nu se ferea de ele. La jumătate de an de la moartea nevestei, a şi peţit-o pe fata unui cunoscut din afaceri, un cazac de rit vechi, din Ural. Cazacul şi-a dat fata după dânsul, cu toate că Ignat era cunoscut şi în Ural ca zănatic. O chema Natalia; înaltă, zveltă, cu ochi mari, albaştri, cu părul împletit într-o coadă lungă, de un castaniu-închis, era demnă de frumosul Ignat; şi el se mândrea cu ea, o iubea cu dragostea unui mascul sănătos, dar curând a început s-o privească scrutător, dus pe gânduri. Pe faţa ei ovală, cu trăsături regulate şi aspre, zâmbetul se ivea foarte rar; se gândea mereu la ceva şi în ochii albaştri, reci şi liniştiţi, sclipea câteodată ceva întunecat, sălbatic. În timpul liber, după ce sfârşea cu gospodăria, se aşeza la geamul din odaia cea mare şi sta acolo nemişcată şi tăcută câte două-trei ceasuri. Faţa-i era îndreptată către stradă, însă se uita atât de indiferentă la tot ce trăia şi se mişca dincolo de fereastră şi, în acelaşi timp, era concentrată atât de puternic, ca şi cum s-ar fi uitat adânc înăuntrul sufletului său. Şi mersul îi era ciudat. Se mişca prin camerele vaste încet şi cu băgare de seamă, ca şi cum libertatea mişcărilor i-ar fi fost stingherită de ceva nevăzut. Casa era mobilată cu un lux greoi, grosolan, totul strălucea şi trâmbiţa bogăţia stăpânului, însă căzăciţa umbla cu frică, părea că se teme să n-o prindă şi s-o înăbuşe mobilele scumpe şi vitrinele încărcate cu argintărie. Viaţa zgomotoasă a marelui oraş comercial n-o interesa, iar când ieşea, în trăsură, la plimbam cu bărbatul ei, se uita ţintă la spatele vizitiului. Dacă Ignat o invita să facă vizite, se ducea, însă şi acolo era tot atât de tăcută ca şi acasă. Dacă primea musafiri, îi trata eu atenţie, dar nu arăta niciun interes faţă de vorba lor şi nicio preferinţă pentru nimeni. Numai Maiakin, inteligent şi glumeţ, o făcea câteodată să zâmbească, dar şi atunci avea, un zâmbet şters ca o umbră. Maiakin spunea despre ea: — E, lemn, nu femeie. Totuşi viaţa, ca un foc nestins, va izbucni şi în această molocancă[1]; însă trebuie răbdare. Şi vom vedea atunci cum are să înflorească… — Ei, porumbiţo, îi spunea Ignat în glumă, de ce-ai căzut pe gânduri? Nu cumva ţi-e dor de satul tău? Fii mai veselă! Ea tăcea şi-l privea liniştită… — Te duci prea des la biserică… Mai aşteaptă! Ai când te pocăi, mai întâi păcătuieşte. Cunoşti vorba ceea: „Dacă nu vei păcătui, nu te vei putea pocăi; dacă nu te vei pocăi, nu vei putea fi iertată!” Aşa că păcătuieşte cât eşti tânără… Mergem la plimbare? — Nu prea am chef… Şi Ignat se apropia de ea, o îmbrăţişa; ea însă răspundea la dezmierdări rece şi eu zgârcenie. El i se uita în ochi şi-i spunea: — Natalio! De ce eşti aşa de tristă? Ţi-e urât cu mine? — Nu! răspundea ea scurt. — Atunci ce-i? Ţi-e dor de ai tăi? — Ba… Nu… aşa… — La ce te gândeşti? — Nu mă gândesc… — Atunci ce ai? — Aşa… Odată, Ignat a izbutit să capete un răspuns mai lung: — Mi-e inima mâhnită. Tot ce văd… îmi pare o închipuire… Şi a arătat cu mâna în jur, la pereţi, la mobilă, la tot. Ignat i-a răspuns râzând, neluându-i vorbele în seamă: — Degeaba spui aşa! Aici, totul e adevărat… numai lucruri scumpe şi solide… Dar, dacă vrei, ard totul, vând, dăruiesc şi cumpăr altele. Vrei? — La ce bun? a răspuns ea liniştită. Şi Ignat se mira cum o femeie atât de tânără şi de sănătoasă trăieşte parcă dormind, fuge de oameni, n-are nicio dorinţă, nu vrea să se ducă nicăieri în afară de biserică. O liniştea: — Aşteaptă, ai să-mi naşti un băiat şi atunci o să ai cu totul altă viaţă. Tânjeşti, fiindcă ai puţine griji şi băiatul îţi va da de lucru… Nu-i aşa c-ai să naşti un băiat? — Cum o da Dumnezeu, a răspuns ea, plecându-şi capul. Mai târziu, firea ei a început să-l supere. — Ce stai cu nasul în pământ, molocanco? Parcă ai merge pe sticlă! Te uiţi, parcă ai fi omorât pe cineva! Eşti o muiere şi jumătate, dar de nimic nu te bucuri, prostuţo! Odată, venind acasă beat, a început s-o dezmierde, însă ea se ferea… Atunci el a strigat înfuriat: — Natalio! Bagă-ţi minţile în cap că altfel… Ea s-a întors spre el şi l-a întrebat în linişte: — Altfel ce?… La auzul acestor vorbe şi la privirea ei fără de frică, Ignat s-a umplut de mânie. — Ce face? a răcnit el, păşind spre ea ameninţător. — Vrei să mă baţi? l-a întrebat Natalia fără să se mişte şi fără să clipească din ochi. Ignat era deprins ca atunci când se înfuria toţi cei din jur să tremure, şi liniştea nevestei i se părea jignitoare şi de neînţeles. — Uite!… a rostit el, ridicând mâna s-o lovească. Ea s-a ferit de lovitura-i la timp, dar fără grabă, i-a apucat mâna, i-a ferit-o la o parte şi a rostit fără să ridice glasul: — Dacă m-atingi, n-ai să te mai apropii de mine! N-am să-ţi îngădui să te apropii… Şi-a îngustat ochii mari şi luciul lor ascuţit, tăios, l-a trezit deodată. A înţeles de pe faţa ei că şi ea e o fiară puternică şi că, dacă o să vrea, nu-i va lăsa să se apropie de ea chiar de-ar bate-o de moarte… — U-u! porumbiţo, a mormăit el şi a ieşit. De data asta, a cedat, dar a doua oară n-ar mai fi făcut-o. Nu putea admite ca o femeie, şi mai cu seamă, nevastă-sa, să nu i se supună; asta l-ar fi înjosit. A simţit însă că femeia lui nu-i va ceda niciodată în nimic şi că între ei avea să se încingă o luptă aprigă. „Bine, vom vedea care pe care”, gândea el a doua zi şi se uita la ea cu o curiozitate ursuză, iar în suflet i s-aprindea dorinţa aprigă de a începe lupta pentru a se bucura de victorie mai repede. Însă după vreo patru zile, Natalia Fominicina i-a adus la cunoştinţă că e însărcinată. Ignat a tresărit de bucurie, a strâns-o în braţe puternic, spunându-i încet: — Nataşa, dacă-i băiat, dacă vei naşte un băiat, te-mbrac în aur! Ce mai încolo-ncoace! Uite, mărturisesc ca înaintea lui Dumnezeu că voi fi sluga ta! Mă voi aşterne la picioarele tale, poţi să mă calci, să faci ce vrei din mine. — Asta nu-i după voinţa noastră, ci cum va vrea Dumnezeu, i-a răspuns ea încet şi cu înţelepciune. — Da. Puterea dumnezeiască! a rostit Ignat cu amărăciune şi şi-a plecat fruntea mâhnit. Din clipa aceea a început să aibă grijă de ea ca de un copil mic. — De ce te-ai aşezat la geam? Să nu te tragă, să te mai îmbolnăveşti cumva, îi spunea el cu asprime şi blândeţe. De ce sari pe scări?… Să nu te zdruncini… Mănâncă mai mult, ca pentru doi, să-i ajungă şi lui… Dar sarcina o făcea şi mai tăcută, mai gânditoare, se închidea mai tare în sine, absorbită de viaţa nouă ce zvâcnea lângă inima ei. Zâmbetul îi era însă mai senin şi în priviri îi licărea ceva nou, slab şi timid, ca lumina primelor raze ale dimineţii. Când i-a venit vremea să nască – asta era în zori, într-o dimineaţă de toamnă la primele ei strigăte de durere, Ignat s-a îngălbenit, a vrut să-i spună ceva, însă n-a făcut decât un semn cu mâna şi a ieşit din dormitor, unde ea se zbătea în chinuri. S-a dus jos, într-o cameră mică, unde se ruga răposata lui mamă, a poruncit să i se aducă votcă şi s-a pus ursuz pe băut, cu urechea la zarva din casă. În colţul camerei se profilau vag, luminate de candelă, chipurile sfinţilor de pe icoane, chipuri nepăsătoare şi întunecate. Sus, deasupra capului lui, se auzeau tropăituri şi târşâituri de picioare, parcă s-ar fi mutat din loc ceva greu; toţi alergau în sus şi în jos, cu zgomot; zăngăneau vase… Totul mergea repede, dar vremea se scurgea încet… Până la el ajungeau doar glasuri înăbuşite: — N-o să poată ea naşte… Ar fi bine să se trimită la biserică, să deschidă uşile altarului… În camera de alături a intrat Vassuşka, o femeie ţinută de milă la ei în casă, şi a început să se roage în şoaptă. — Doamne, Dumnezeul nostru, carele ai pogorât din cer şi te-ai întrupat din sfânta fecioară… care cunoşti neputinţa firii omeneşti, ai în pază pe roaba, ta supusă şi izbăveşte-o pre dânsa… Şi dintr-odată s-a auzit un vaiet neomenesc, cutremurător; un geamăt prelung a acoperit toată larma, plutind prin casă şi strângându-se în ungherele întunecate de asfinţit. Ignat se uita la icoană mohorât şi gândea, oftând adânc: „Oare nu cumva e tot fată?” Din când în când se ridica, îşi făcea semnul crucii în, tăcere, plecându-se către icoane; se aşeza din nou la masă, bea votcă, dar nu se îmbăta; aţipea. Aşa a petrecut toată seara toată noaptea şi dimineaţa până la vremea mesei… Şi, în sfârşit, moaşa a coborât în fugă, strigând cu glas subţirel şi plin de bucurie: — Ai un băiat Ignat: Matveevici! Să-ţi trăiască! — E adevărat? Nu mă minţi cumva? — Cum se poate una ca asta, taică? Ignat s-a prăbuşit în genunchi; oftând adânc; bolborosea cu glasul plin de tremur şi cu mâinile strânse la piept. — Slavă ţie, Doamne! N-ai voit să mi se stingă neamul! Nu-mi vor rămâne neiertate păcatele în faţa Ta… Mulţumescu-Ţi Ţie; Doamne. Apoi s-a ridicat şi a început a porunci cu glas tare: Să se ducă cineva la biserica Sf.. Nicolae după popa! Să spună, că-l cheamă Ignat Matveici ca să citească molifta pentru lehuză… Însă a, venit fata din casă şi i-a spus îngrijorată. — Ignat Matveici! Vă cheamă Natalia Fominicina… Nu i-e bine… — De ce nu i-e bine? Are să-i treacă! a strigat Ignat şi ochii îi străluceau de bucurie. Spune-i că vin îndată! Spune-i că e o femeie de ispravă! Îndată; numai să-i fac rost de un dar! Stai, pregăteşte, o gustare pentru popă, trimite după cumătrul Maiakin! Statura lui uriaşă părea că a mai crescut; se învârtea fără rost prin casă îmbătat de bucurie, îşi freca mâinile şi din când în când privea cu smerenie icoanele, îşi făcea semnul crucii, dădea din mâini… S-a dus în sfârşit să-şi vadă nevasta. Mai întâi de toate, a văzut un trup mic, roşu, pe care moaşa îl scălda în albie. El s-a apropiat în vârful picioarelor, cu mâinile la spate, călcând cu băgare de seamă, răsfrângându-şi caraghios buzele. Pruncul scâncea, se zbătea în apă, goluţ, neputincios; te înduioşa prin neajutorarea lui… — Vezi, umblă mai cu băgare de seamă… oscioarele lui… sunt încă fără puteri… a spus Ignat către moaşă cu glas scăzut, parcă rugându-se. Moaşa a râs dezvelindu-şi gingiile ştirbe; apoi, trecând copilul cu îndemânare dintr-o mână în alta, i-a răspuns: — Du-te la nevastă… El s-a îndreptat spre pat supus şi a întrebat din mers: — Ei, ce-i, Natalio? Apoi s-a apropiat, a dat la o parte pologul care ţinea patul în umbră. — Eu n-am să trăiesc… s-a auzit glasul ei slab şi răguşit. Ignat tăcea, privind ţintă faţa scufundată în perna albă şi şuviţele închise răsfirate ca nişte şerpi morţi. Faţa ei palidă, lipsită de viaţă, cu cearcăne negre în jurul ochilor mari, larg deschişi, îi era străină. Străine îi erau şi privirile ochilor îngroziţi şi nemişcaţi, ţintiţi undeva departe, parcă voind să străbată pereţii. Inima i s-a strâns de o presimţire rea, pornirile de bucurie i s-au stins. — Nu-i nimic… Aşa-i întotdeauna… a rostit el încet şi s-a plecat s-o sărute. Ea i-a răspuns, privindu-l drept în faţă: — N-am să scap… Buzele îi erau reci şi pământii şi când Ignat s-a atins de ele şi-a dat seama că moartea se afla în ea. — O, Doamne! a şoptit el speriat, simţind cum spaima îl strânge de gât şi-l înăbuşă. Nataşa! Cum se poate? El are nevoie de lapte. Ce faci? Aproape că ţipa la ea. Lângă el se foia moaşa, legănând prin aer copilul care plângea. Şi moaşa îi tot spunea ceva, însă el nu auzea nimic şi nu-şi putea lua ochii de la faţa îngrozitoare a nevestei. Buzele ei se mişcau şi el abia îi auzea cuvintele şoptite, dar nu le înţelegea.. Sta pe marginea patului şi vorbea încet, fără curaj. — Gândeşte-te că el nu poate trăi fără tine nu-i decât un prunc… Ai curaj, alungă-ţi gândul acesta! Alungă-l!… Vorbea, cu toate că-şi dădea seama că în zadar vorbeşte. Lacrimile îl năpădeau, în piept îl apăsa ceva greu ca o piatră rece, ca o lespede de gheaţă. — Iartă-mă, rămâi cu bine! Păzeşte-l, ai grijă… Nu bea… şoptea abia auzit Natalia. A venit preotul şi i-a acoperit faţa; apoi a început să citească rugăciunea, oftând: „Stăpâne, Doamne atotştiutorule, carele vindeci toată neputinţa, vindecă şi pre roaba ta aceasta care a născut astăzi şi o ridică din patul în care zace. Pentru că după cuvântul prorocului David: întru fărădelege suntem zămisliţi şi întinaţi toţi înaintea Ta.” Apoi glasul bătrânului s-a întrerupt; faţa slabă îi era aspră, odăjdiile îi miroseau a tămâie. „Şi pre pruncul care s-a născut dintr-însa fereşte de toată fermecătura, de toată răutatea şi de tot viforul protivnicului, de duhurile viclene cele de peste zi şi cele de peste noapte.” Ignat plângea în tăcere. Lacrimi mari, fierbinţi cădeau pe mâna dezvelită a nevestei. Dar mâna ei nu mai simţea cum o ating lacrimile; sta nemişcată şi pielea nu tresărea la atingerea lor. După rugăciune, Natalia şi-a pierdut cunoştinţa şi a murit a doua zi, fără să mai spună vreun cuvânt, a murit tăcută, după cum trăise. După ce a înmormântat-o cu pompă, Ignat şi-a botezat copilul, i-a dat numele de Foma; cu strângere de inimă l-a dus la familia naşului Maiakin, a cărui soţie născuse cu puţin înainte. Moartea nevestei a presărat mulţi peri albi în barba neagră şi deasă a lui Ignat, însă în strălucirea ochilor i s-a ivit ceva blajin şi dezmierdător.   [1] Molocan — membru al sectei religioase care a apărut în Rusia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Molocanii propovăduiau „autoperfecţionarea” morală şi nu recunoşteau riturile bisericeşti.  
Copilaria de Maxim Gorki I ÎN ODAIA STRÂMTĂ şi întunecată, lângă fereastră, tata zace pe podea îmbrăcat în alb şi parcă nespus de lung. E desculţ şi degetele de la picioare i-s răşchirate în chip ciudat, iar cele de la mâinile care m-au mângâiat odinioară, aşezate acum cu smerenie pe piept, sunt şi ele chircite. Ochii întotdeauna veseli îi sunt acoperiţi cu doi bănuţi de aramă; chipul plin de bunătate e acum întunecat şi rânjetul care nu i se potriveşte defel mă înfricoşază. Numai în cămaşă şi cu o fustă roşie pe ea, mama stă în genunchi şi piaptănă părul lung şi moale al tatii, dându-l peste cap cu un pieptene negru, cu care îmi plăcea să retez cojile de harbuz; o aud mormăind tot timpul vorbe neînţelese, cu un glas gros şi răguşit; din ochii cenuşii şi umflaţi, care parcă i se topesc, îi picură stropi mari de lacrimi. Stau lângă bunica; dânsa mă ţine de mână. Bunica e o femeie rotundă, cu capul mare, cu ochi enormi şi cu nasul borcănat şi caraghios; e toată neagră, dolofană şi plină de farmec. Boceşte şi dânsa, laolaltă şi la fel cu mama, cutremurându-se toată, însă plânsul ei e parcă altfel. Mă trage şi mă împinge către tata, dar eu mă simt stânjenit, mi-e frică şi de aceea nu mă las urnit din loc, ci mă ascund la spatele ei. Nu mai văzusem până atunci oameni mari plângând şi nu înţelegeam cuvintele pe care mi le tot spunea bunica: — Ia-ţi rămas bun de la taică-tu. N-ai să-l mai vezi, s-a prăpădit, sărăcuţul de el! A murit cu zile… Fusesem greu bolnav şi abia mă sculasem din pat. Îmi amintesc foarte bine că, în tot timpul bolii, tata făcea tot soiul de ghiduşii, căutând să mă înveselească, până când într-o zi a dispărut deodată, pe neaşteptate, iar în locul lui s-a ivit bunica; mi s-a părut o fiinţă stranie. — De unde vii tu? am întrebat-o. — Din sus, de la Nijni, mi-a răspuns ea. Da’ n-am venit pe jos, măi ciocârlie! Am venit cu vaporul, că pe apă nu se umblă cu piciorul. Vorbe de râs şi de neînţeles pentru mine. În casa noastră, la catul de sus, locuiau nişte persani bărboşi, cu obrazul boit, iar în subsol un calmuc bătrân, cu faţa gălbejită, care făcea negoţ cu piei de oaie. Să te urci sus pe scară şi de-acolo să vii în jos călare pe parmaclâc, chit c-ai să cazi şi ai să te rostogoleşti uneori de-a berbeleacul, la astea mă pricepeam eu bine. Dar ce rost avea în treaba asta apa? Aici era buba. Mi se părea lucru de râs şi nu mă puteam dumeri. — Da’ de ce-mi zici ciocârlie? — Fiindcă faci gălăgie, îmi răspunse bunica, râzând. Bunica vorbea dulce, cu blândeţe şi avea haz. Mă împrietenisem cu dânsa din ziua când am văzut-o. Acum aş fi voit să mă scoată cât mai degrabă din odaia asta. Starea mamei mă copleşea, lacrimile şi bocetele ei îmi stârneau un simţământ de nelinişte. Pentru întâia oară se înfăţişa astfel – ea, care întotdeauna se dovedea aspră la fire şi scumpă la vorbă. Era mare, curată, îngrijită, ca un cal bine întreţinut; avea trupul zdravăn şi mâini grozav de vânjoase. Acum faţa i se umflase hâd, era zbârlită toată, iar îmbrăcămintea de pe dânsa era toată sfâşiată. Părul, pe care de obicei îl purta pieptănat frumos, ca o căciulă mare şi luminoasă, acum parte îi curgea pe umărul gol şi-i dădea în ochi, parte rămăsese împletit într-o coadă care, mişcându-se încoace şi încolo, atingea faţa adormită a tatii. Mă aflam de atâta vreme în odaie şi mama nu-şi ridicase nici măcar o singură dată ochii la mine. Îl pieptăna pe tata şi-l bocea întruna, înecându-se în lacrimi. Nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru şi un vardist îşi băgară capul pe uşă. Vardistul răcni cu mânie: — Ridicaţi-l mai repede! Un şal negru, agăţat la fereastră, se umfla întruna ca pânza unei bărci. Tata mă plimbase o dată cu o barcă cu pânze. Începuse să tune, aşa, din senin; tata mă strânse între genunchi şi, izbucnind în râs, îmi strigă: — Nu-i nimic, Luka! Nu te speria! Deodată mama se smuci cu greu de la pământ, dar în clipa următoare se prăbuşi iarăşi, răsturnându-se pe spate şi părul i se împrăştie pe podele. Faţa palidă, cu ochii închişi, i se învineţi; rânji arătându-şi dinţii ca şi tata şi spuse cu glas înspăimântător: — Închideţi uşa! Daţi-l afară pe Alexei! Bunica mă dădu la o parte şi se repezi la uşă, strigând: — Nu vă fie frică, dragii mei. Pentru Dumnezeu! Lăsaţi-o în pace şi plecaţi de-aici. Fie-vă milă, oameni buni. Nu-i holeră, au apucat-o durerile facerii. M-am ascuns într-un ungher întunecat, după o ladă, de unde mă uitam la mama care se tăvălea pe jos, gemea şi scrâşnea din dinţi, în timp ce bunica se tot învârtea în jurul ei, vorbindu-i cu blândeţe şi cu voie bună: — În numele tatălui şi fiului!… Rabdă, Variuşa!… Ocroteşte-o, Maică Precistă!… Mă cuprinsese groaza; mama şi bunica se zvârcoleau, se frământau pe duşumele acolo, în preajma tatii, îl atingeau, gemeau şi ţipau, iar el zăcea nemişcat şi parcă râdea. Zvârcolirile astea pe duşumele ţinură îndelungă vreme; când şi când, mama se ridica în picioare şi se prăbuşea iar înapoi. În cele din urmă bunica se rostogoli pe uşă afară, ca o minge mare, neagră şi moale. Deodată auzii în întuneric un scâncet de copil. — Ei, slavă ţie Doamne! spuse bunica. Un băiat! Şi aprinse o lumânare. Pesemne că eu adormisem în ungherul meu, fiindcă nu-mi mai aduc aminte de nimic altceva. A doua imagine care mi s-a întipărit în minte este un colţ pustiu de cimitir, într-o zi cu ploaie. Stam pe un dâmb de pământ cleios şi alunecos şi mă uitam în groapa în care fusese coborât sicriul tatii. În apa din fundul gropii se vedeau nişte broaşte; două şi săriseră pe capacul galben al sicriului. Ne aflam lângă groapă – eu, bunica, vardistul, leoarcă de ploaie, şi doi bărbaţi încruntaţi cu nişte lopeţi în nună. Ploaia calda se cernea peste noi toţi, în stropi mici ca nişte mărgele mărunţele. — Umpleţi groapa, spuse vardistul, trăgându-se deoparte. Bunica începu să plângă, ascunzându-şi faţa într-un colţ al broboadei. Cei doi bărbaţi se aplecară şi începură cu grabă să arunce lopeţi de pământ în groapă. Apa din fundul gropii plescăi, broaştele săriră de pe sicriu şi, aruncându-se pe pereţi, prinseră să se caţăre, dar bulgării care cădeau întruna le prăvăleau înapoi, la fund. — Hai, Leonea, du-te de aici, îmi zise bunica, punându-mi mâna pe umăr. Eu însă voiam să mai rămân şi m-am smucit din mâna ei. — Vezi cum eşti, Doamne! se văita bunica, fără să-mi pot da seama dacă se jeluia de mine sau împotriva lui Dumnezeu. Bunica rămase îndelung lângă groapă, tăcută şi cu capul plecat. Groapa se umpluse de pământ până la gură, dar bunica nici gând să plece de acolo. Groparii bătuciră pământul cu dosul lopeţii. Deodată se stârni un vânt care alungă ploaia. Bunica mă luă de mână şi porni cu mine, prin mulţimea de cruci înnegrite, spre biserică, până unde aveam de mers o bună bucată de drum. — Da’ tu de ce nu plângi? mă întrebă ea, după ce ieşirăm din cimitir. Să fi plâns şi tu… — Nu-mi vine a plânge! i-am răspuns. — Ei, dacă nu-ţi vine, nu plânge! spuse ea încetişor. Toate astea mi se păreau lucruri ciudate; plângeam rar, numai când mă umilea cineva, şi niciodată de durere. Tata râdea de mine când mă vedea plângând, iar mama striga la mine supărată: — Nu te mai scânci atâta! După aceea am plecat cu trăsura acasă, pe o stradă largă, tare murdară, printre case roşii şi mohorâte, înşirate de-o parte şi de alta. — Da’ broaştele n-au să iasă afară, bunicuţă? am întrebat-o eu pe drum. — Nu, nu mai ies, mă lămuri bunica. Dumnezeu cu ele! Nici taică-meu, nici maică-mea nu rosteau aşa de des şi cu atâta familiaritate numele lui Dumnezeu.   Câteva zile mai târziu călătoream împreună cu mama şi bunica într-o cabină mică pe un vapor. Maxim, frăţiorul meu care abia se născuse şi murise, zăcea acum pe masa din colţ, înfăşurat într-o pânză albă legată cu o panglică roşie. Căţărat pe nişte lăzi şi boccele, mă uitam afară prin gemuleţul rotund şi bulbucat ca un ochi de cal. De cealaltă parte a geamului ud, curgea fără contenire o apă tulbure şi înspumată. De câte ori apa ajungea până la geam şi-l spăla, fără să vreau săream pe podea. — Nu te teme, îmi spunea bunica, săltându-mă uşor cu mâinile ei moi şi aşezându-mă iar pe mormanul de boccele. Deasupra apei plutea o învăluire de pâclă cenuşie şi jilavă. Undeva, departe, se ivea când şi când malul întunecat, dar se mistuia îndată în valuri de ceaţă. Toate în jurul nostru se cutremurau. Numai mama, cu mâinile împreunate după ceafă, rezemată de peretele cabinei, stătea neclintită; încremenită parcă, cu faţa întunecată şi ochii strâns închişi, tăcea întruna, ca şi când ar fi fost alta decât cea pe care o ştiam eu. Nu mai recunoşteam nici chiar rochia pe care o purta. Bunica îi spunea întruna, încetişor: — Varia, ia ceva în gură. Cât de cât. Ei, iei? Mama nu răspundea nimic, nu făcea nicio mişcare. Cu mine bunica vorbea în şoaptă, dar cu mama ceva mai tare, cu sfială, foarte puţin şi cu băgare de seamă. Mi se părea că se cam teme de dânsa. Îmi dădeam seama de asta şi mă simţeam şi mai aproape de bunica. — Saratov! strigă deodată mama, tare şi cu mânie în glas. Unde-i marinarul? Iacă, până şi vorbele mamei mi se păreau ciudate şi de neînţeles. Saratov, marinar? Un om cărunt şi lat în spate, purtând nişte haine albastre, intră în cabină. Omul adusese cu el o lădiţă. Bunica i-o luă din mâini, culcă într-însa trupul fratelui meu şi, purtând cutia pe braţele întinse, dădu să iasă pe uşă. Fiind însă grasă, nu putea trece decât pieziş pe uşa îngustă a cabinei, aşa că rămase în faţa ei, stânjenită şi caraghioasă, neştiind ce să facă. — Ei, şi tu, mămucă! zise mama şi, luându-i sicriaşul din mâini, porniră amândouă nu ştiu unde; eu rămăsei în cabină, uitându-mă întruna la omul îmbrăcat în albastru. — Ce-i, ţi s-a dus frăţiorul? întrebă el, plecându-se către mine. — Da’ tu cine eşti? — Marinar. — Da’ Saratov cine-i? — Un oraş. Iacătă-l colo! Uită-te pe ferestruică şi ai să-l vezi. Dincolo de geam pământul se mişca, negru, retezat parcă, şi fumega învăluit în ceaţă, aidoma unei felii mari de pâine. — Unde s-a dus bunica? — Să-şi îngroape nepotul. — Şi-l îngroapă în pământ? — Da’ unde crezi? Fireşte că-n pământ. I-am istorisit atunci marinarului cum au fost îngropate de vii, odată cu tata, nişte broaşte. Marinarul m-a luat în braţe, m-a strâns tare la piept şi m-a sărutat. — Ehei, măi frăţioare, nu-nţelegi încă nimica! zise el. De broaşte să nu-ţi pară rău. Lasă-le în plata Domnului. Dacă e vorba să-ţi fie milă de cineva, apăi de maică-ta să-ţi fie. Vezi bine cum a doborât-o durerea. Deasupra capetelor noastre se auzea vuind şi urlând. Acum ştiam că aşa face vaporul şi nu m-am mai speriat. Marinarul mă lăsă repede din braţe pe podea şi se năpusti afară, spunând: — Trebuie să fug. Îmi venea să fug şi eu. Am ieşit dinaintea uşii. Pe culoarul îngust şi întunecos nu era ţipenie de om. La o oarecare depărtare de uşă luceau alămurile treptelor unei scări. M-am uitat în sus pe scară şi am zărit nişte oameni ducând în mâini desagi şi boccele. Se vedea bine că plecau cu toţii de pe vapor. Asta însemna că trebuie să plec şi eu. Când însă, prins în mulţime, am ajuns la copastia vaporului, în faţa schelei care ducea la ţărm, toţi începură să strige: — Al cui îi băiatul?… Al cui eşti tu, măi? — Nu ştiu. M-au îmbrâncit multă vreme încoace şi încolo, m-au scuturat şi m-au ispitit care mai de care cu întrebările. În sfârşit, se ivi şi marinarul cel cărunt care, luându-mă de mână, spuse către ceilalţi: — Băiatul ăsta e cu cei din Astrahan, care-s în cabină. Mă luă pe sus, mă duse într-o fugă în cabină, mă aşeză pe boccele şi ieşi, ameninţându-mă cu degetul: — Las’ că-ţi arăt eu ţie! Încetul cu încetul vuietul de deasupra se potoli. Vaporul nu se mai cutremura şi nu mai juca pe apă. În faţa ferestruicii nu mai vedeam decât un fel de perete umed. În cabină se întunecase, aerul era înăbuşitor, iar boccelele parcă se umflaseră şi mă strângeau între ele, toate erau cum nu se putea mai rău. Mă gândeam să nu mă fi părăsit pentru totdeauna, lăsându-mă singur pe vaporul pustiu. Mă apropiai de uşă. Nu puteam să apuc mânerul de alamă şi uşa nu se deschidea. Am luat o sticlă cu lapte şi am izbit din răsputeri în mâner; sticla s-a spart, iar laptele m-a împroşcat pe picioare şi mi-a curs în cizme. Amărât că nu izbutisem, m-am culcat pe boccele, am început să plâng încetişor şi, plângând, am adormit. Când m-am trezit, vaporul începuse iarăşi să joace pe apă şi să se cutremure, iar ochiul de geam al cabinei ardea ca soarele. Bunica şedea alături de mine; se pieptăna, încruntându-şi fruntea şi tot mormăind nu ştiu ce. Bunica avea un păr cum nu mai văzusem; era negru, cu răsfrângeri albăstrii, des şi lung de-i acoperea umerii, pieptul şi genunchii, ajungând până-n podea. Cu o mână îl ridica de pe podea şi-l ţinea sus cântărindu-l parcă, în timp ce cu cealaltă de-abia putea să răzbată cu un pieptene de lemn cu dinţii rari, în şuviţele lui împânzite. Buzele i se schimonoseau, ochii negri îi scânteiau de furie şi faţa înecată în valurile dese de păr era parcă mai mică şi caraghioasă. În dimineaţa aceea, bunica mi s-a părut rea. Când însă am rugat-o să-mi spună de ce avea părul aşa de lung, ea mi-a răspuns cu aceeaşi voce blândă şi duioasă din ajun: — Pesemne că Dumnezeu mi l-a dat ca o pedeapsă, că tare mă mai chinui până-l pieptăn. În tinereţe mă făleam cu coama asta, da’ acu, la bătrâneţe, e un blestem… Tu mai dormi! Îi încă devreme. Abia s-a trezit soarele din somn… — Nu mai vreau să dorm. — Ei, dacă nu vrei, nu dormi, se învoi numaidecât bunica, împletindu-şi mai departe coada şi trăgând cu ochiul la canapeaua pe care dormea mama cu faţa în sus şi trupul întins ca o coardă. Ia spune, ce-ai făcut aseară, de-ai spart sticla cu lapte? Dar vorbeşte încetişor. Când vorbea, bunica rostea cuvintele într-un fel anume, de parcă le-ar fi cântat. Cuvintele ei semănau cu nişte flori, aşa erau de blajine, colorate şi însorite, şi mi se întipăreau uşor în minte. Când zâmbea, pupilele ei întunecate ca vişina coaptă se făceau mai mari şi o lumină negrăit de plăcută se aprindea în ele; zâmbetul îi dezvăluia dinţii albi şi puternici, iar pielea mată a obrazului, în ciuda atâtor zbârcituri, părea tânără şi luminoasă. Frumuseţea asta i-o strica însă tare nasul puhav, gros, cu nările umflate şi cu vârful roşu. Bunica trăgea tabac pe nas dintr-o tabacheră neagră, încrustată în argint. Deşi toată făptura ei avea ceva întunecat, într-însa ardea nestinsă o lumină plină de căldură şi de voioşie – i-o descopereai în privire. Avea umerii aduşi, ba era chiar gheboşată şi peste măsură de grasă, dar se mişca cu uşurinţă şi îndemânare, ca o mâţă uriaşă, şi pe deasupra mai avea şi moliciunea acestei blânde vietăţi. Înainte de a se ivi în viaţa mea, parcă dormisem învăluit în întuneric; dar cum s-a arătat dânsa, m-am trezit, am ieşit la lumină şi, deodată, toate din jurul meu au prins a se lega într-un fir neîntrerupt, a se împleti într-o horbotă de toate culorile; de cum am văzut-o, bunica mi-a fost dragă şi toată viaţa avea să rămână fiinţa cea mai apropiată de inima mea, cea mai înţelegătoare şi prietena cea mai scumpă; dragostea ei mărinimoasă pentru toată lumea din jur mi-a îmbogăţit sufletul şi mi-a dat puterea şi tăria să înfrunt greutăţile vieţii.   Acum patruzeci de ani, vapoarele mergeau încă tare încet, încât călătoria noastră până la Nijni-Novgorod dură vreme îndelungată. Mi-au rămas întipărite în minte zilele acelea – cele dintâi în care am sorbit din belşug frumuseţile naturii. Vremea se făcuse iarăşi frumoasă. De dimineaţă până seara, alături de bunica, îmi petreceam timpul pe punte, sub cerul senin, între malurile Volgăi cusute cu fir de mătase şi stropite cu aurul toamnei. Vaporul roşu-aprins urca din greu în susul apei, fără grabă, bătând alene şi zgomotos cu zbaturile apa cenuşiu-albastră şi trăgând după el, legat la capătul unui odgon lung, un şlep cenuşiu ca o urechelniţă uriaşă. Soarele plutea lin deasupra Volgăi şi la răstimpuri toată priveliştea din jurul nostru părea alta, toate se schimbau. Dealurile verzi erau parcă faldurile largi ale veşmântului bogat pe care îl purta pământul, oraşele şi satele de pe maluri erau aidoma cu cele tăiate în turtă dulce, iar frunzele aurii ale toamnei pluteau pe apă. — Uită-te ce frumuseţe! se minuna bunica, trecând întruna de la un bord la celălalt. Faţa îi strălucea toată, iar ochii parcă i se măreau de bucurie. Tot privind la malurile fluviului, uita adesea că mă aflu lângă dânsa; rămânea neclintită lângă balustradă, cu mâinile la piept, zâmbind tăcută, cu ochii umeziţi. O trăgeam de fusta neagră, înflorată; atunci bunica tresărea: — Ha? Parcă dorm şi visez! — Da’ de ce plângi? — De bucurie, drăguţă, de bătrâneţe, spunea bunica, zâmbind. Iacă-mă-s bătrână. Am trecut peste şaizeci de primăveri şi de toamne. Carevasăzică, mi-am trăit traiul. Bunica trăgea o ţâră de tabac pe nas şi începea să-mi spună o poveste cu haiduci buni la suflet, cu sfinţi, cu dihănii de tot felul şi cu draci. Bunica spunea poveştile molcom, cu glas tainic, cu faţa aplecată către mine, uitându-se cu pupilele ei mărite drept în ochii mei, de parcă ar fi vrut să reverse asupră-mi cine ştie ce vrajă care să-mi înalţe sufletul. Vorbea de parcă ar fi cântat, şi pe măsură ce se înşira povestea, vorbele sunau tot mai frumos în gura ei. Era o desfătare să o asculţi. Ascultând, o rugam din când în când: — Mai spune, bunicuţă! — Şi uite ce s-a mai întâmplat: spiriduşului cel bătrân îi intrase o aşchie de baros într-o labă. Stătea pe prispa vetrei, se legăna şi se văicărea întruna: „Văleu, şoriceilor, taare mă doare… Văleu, şoriceilor, nu mai pot..” Povestind, bunica îşi apuca piciorul cu amândouă mâinile, îl legăna de parcă l-ar fi cântărit şi atât de poznaş îşi schimonosea faţa, încât puteai crede că o durea cu adevărat. În jurul ei se strânseseră câţiva marinari bărboşi, cu chipuri prietenoase, care ascultau, râdeau, o lăudau şi se rugau şi ei de dânsa: — Ei, bunicuţă, ia mai spune-ne ceva. Apoi ne-au poftit: — Haideţi să mâncaţi cu noi. La cină marinarii au cinstit-o cu votcă pe bunica, iar mie mi-au dat pepene galben şi verde. Toate astea s-au făcut pe ascuns, fiindcă pe vapor umbla un om care nu îngăduia să mănânce lumea fructe: cum le vedea, le lua şi le zvârlea în apă. Omul acesta purta o uniformă ca de vardist, cu nasturi de alamă la tunică, şi era întotdeauna băut. Lumea se ferea de el. Mama ieşea foarte rar pe punte şi, când venea, nu stătea cu noi. Tăcea întruna. Toată făptura ei puternică şi neînduplecată îmi răsare şi astăzi în amintire aşa cum era atunci – înaltă, mlădioasă, cu faţa întunecată, parcă încremenită, cu cununa grea a părului ei bălai împletit în cozi aduse pe creştet. O am şi acum parcă în faţă, aievea, într-o învăluire de ceaţă sau într-un nor străveziu, prin care privesc departe, drept înainte, ochii ei neprietenoşi şi cenuşii, tot aşa de mari ca şi ai bunicii. Odată i-a spus răstit bunicii: — Râd oamenii de dumneata, mămucă! — Treaba lor! răspunse bunica voioasă. Las’ să râdă! Să le fie de bine! Îmi aduc aminte de bucuria copilărească a bunicii când s-a ivit în zare Nijni-Novgorodul. Mă trăgea de mână, mă împingea spre copastie şi striga: — Ia te uită! Ia te uită, ce frumuseţe! Iacătă şi Novgorodul meu drag! Oraşul lui Dumnezeu! Ia priveşte la biserici: parcă plutesc în văzduh! Şi o ruga pe mama, cu lacrimi în ochi: — Variuşa, ia te uită şi tu! Vrei? L-ăi fi uitat poate. Bucură-te! Mama zâmbea trist. Cum se opri vaporul în faţa frumosului oraş, în mijlocul râului plin de vase îngrămădite unele în altele şi acoperit de sutele de catarge ascuţite, ca un arici zbârlit, se apropie de bord o barcă mare, plină de oameni. Traseră barca cu căngile alături de schela care fusese coborâtă şi cei din barcă se urcară unul după altul pe schelă. În fruntea lor păşea cu grabă un bătrânel uscăţiv, îmbrăcat cu o haină neagră, lungă, cu o bărbuţă roşie ca de aur, cu nasul ca un plisc de pasăre şi cu nişte ochi mici, verzi. — Tăicuţule! îi strigă mama cu glasul ei gros, aplecându-se către dânsul, mai-mai să-l doboare. El o apucă de cap şi începu s-o mângâie repede pe obraz cu mâinile lui mici şi roşii, în timp ce ţipa de-ţi spărgea urechile: — Ce-i cu tine, prostuţo? Aha-ha! Iacătă-vă… Ehei, vai de capul vostru!… Bunica se învârtea ca o sfârlează printre oamenii aceştia, sărutându-i de-a valma, cum apuca. Apoi mă împinse către ei, turuind pe nerăsuflate: — Hai mai repede! Uite, acesta-i unchiu-tău Mihailo, şi acesta-i Iakov… Asta-i mătuşa Natalia. Aceştia doi îs verii tăi, pe amândoi îi cheamă Saşa. Uite-o şi pe vară-ta Katerina. Ăsta-i neamul nostru tot. Vezi câţi suntem? Bunicul a întrebat-o: — Ei, eşti sănătoasă, maică? Şi s-au sărutat de trei ori. Apoi bunicul mă trase deoparte dintre neamurile care se înghesuiau în jurul meu, îmi puse mâna pe cap şi mă întrebă: — Da’ tu cine eşti? — Eu îs din Astrahan, din cabină… — Ce spune? o întrebă el pe mama şi, fără să mai aştepte un răspuns, mă dădu la o parte zicând: Umerii obrajilor îs leiţi ai lui taică-său. Ei, să coborâm în barcă. Am ieşit la ţărm şi am pornit-o cu toţii la deal, pe un drum pietruit cu boacne de râu care urca între două taluzuri înalte, acoperite cu iarbă veştedă, strivită în picioare. Bunicul şi mama mergeau înaintea tuturor. Bunicul, care nu ajungea nici la umărul mamei, păşea mărunt şi iute; mama parcă zbura prin aer şi se uita la el de sus în jos. În urma lor veneau tăcuţi unchii mei – Mihailo, oacheş, cu părul lins, uscăţiv ca şi bunicul, şi Iakov, cu părul bălai, cârlionţat. Câteva femei grăsane, îmbrăcate în rochii pestriţe, şi vreo şase copii, toţi mai mari decât mine şi toţi cuminţi. Eu mergeam cu bunica şi cu mătuşa Natalia, o femeie mărunţică, gălbejită, cu ochi albaştri şi cu pântec enorm. Mătuşa Natalia se oprea întruna şi şoptea gâfâind: — Văleu, nu mai pot! — De ce te-o mai fi cărat şi pe tine? bombăni bunica supărată. Oameni fără minte, neamul ăsta al nostru! Mie nu-mi plăcea niciunul din ei, nici cei vârstnici, nici copiii. Mă simţeam străin între ei şi mi se părea că până şi bunica, odată ajunsă aici, parcă se întunecase şi se îndepărtase de mine. Nu-mi plăcea, mai cu seamă, bunicul. De cum l-am văzut, am simţit în el un duşman şi-am început să-l privesc cu deosebită luare-aminte, cu nelinişte şi curiozitate în acelaşi timp. Am ajuns în sfârşit sus, pe deal; în capătul străzii, sprijinindu-se pe taluzul din dreapta, se afla o casă, îndesată, dată cu vopsea trandafirie-murdară, cu acoperişul scund, înfundat ca o pălărie pe ochi şi cu nişte ferestre ieşite în afară de parcă se holbau la noi. Din uliţă casa mi se păru mare, dar înăuntru, în odăiţele mici şi întunecoase, era strâmtoare. Ca pe un vapor gata să tragă la ţărm, oamenii încruntaţi umblau forfota de colo până colo, iar copiii, ca un stol de vrăbii hoaţe, dădeau buzna pretutindeni, şi peste tot locul se simţea un miros pătrunzător, nou pentru mine. Am ieşit în curte. Nici curtea nu-mi plăcu. Era plină toată cu cârpe uriaşe, ude, atârnate la uscat, şi cu nişte ciubere cu un fel de apă îngroşată cu tot soiul de culori, în care erau puse alte cârpe. Într-o cocioabă scundă, pe jumătate dărăpănată, ce se afla într-un colţ al curţii, ardea într-un cotlon un foc cu flăcări mari, sub nişte cazane în care clocotea şi bolborosea nu ştiu ce. Un om, pe care nu-l puteam zări, rostea cu glas tare nişte cuvinte ciudate: — Santal – fucsină – vitriol…