OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

SĂ NE AMINTIM DE VARĂ   Liana făcea plajă, se bronzase ca o ciocolată cu lapte şi cu alune, iar acum îşi făcea tocmai socoteala că în câteva zile va arăta ca o ciocolată amăruie. Nu băgă de seamă când veni lângă ea meduza sau mai bine-zis, îşi dădu seama că venise cineva lângă ea, dar crezu că e gemul de pere. Drept care îl şi salută : —  Bună dimineaţa, gemule de pere ! —  Îmi pare rău, spuse gemul de pere, dar să ştii că eu sunt o meduză. —  O meduză ? ! se bucură Liana. Ce bine îmi pare că, în sfârșit, cunosc personal o meduză. —  Şi eu, spuse meduza, sunt încântată că te cunosc personal. Deşi, ca să fiu sinceră, simt faţă de tine un pic de invidie. —  Dacă îţi place costumul meu de plajă, crezu Liana că e invidiată pentru costumul ei de plajă, te las să copiezi modelul. —  Ah, ah ! făcu meduza, nu la costum mă refeream, deşi e foarte simpatic : are, după câte număr eu, 143 de buline albastre, grozav de albastre... mă refeream la faptul că tu eşti în plină vacanţă, pe când noi, meduzele, suntem la mijlocul anului şcolar... — Cum ? se miră Liana, voi învăţaţi vara ? —  Bineînţeles, răspunse meduza. — Şi iarna ce faceţi ? —  Ce să facem ? Când nu patinăm, stăm de vorbă, croşetăm, bem ceaiuri... —  Ceaiuri sărate ? întrebă Liana. —  Numai atât cât trebuie, răspunse meduza. — Aha, făcu Liana, şi în ce clasă eşti ? — Într-a-ntâia B. —  Ştii cât fac unu şi cu unu ? —  Azi nu mai ştiu, regretă sincer meduza, dar ieri făceau foarte bine, erau sănătoşi şi veseli. —  Dar de citit ai învăţat să citeşti ? o întrebă Liana. —  Sigur. Mă mai încurc numai la literele mari şi la cele mici. Pe cele mijlocii le ştiu la perfecţie. —  Aveţi şi ore de gimnastică ? se interesă Liana. —  Avem. Numai că noi le spunem ore de muzică. Poate, fu de părere Liana, asta se întâmplă pentru că n-aveţi ore de muzică. —  Ba avem şi ore de muzică, dar pe acestea noi le numim de gimnastică. —  Învăţaţi să înotaţi ? —  Nu. Înotăm ca să învăţăm. La noi toate sunt ciudate. Uite, vezi corabia aceea în zare ? —  O văd, spuse Liana. — Eu n-o văd, spuse meduza. Dar vezi pescăruşul acela care zboară ? —  Îl văd, spuse Liana. —  Eu nici măcar nu-l zăresc, spuse meduza. Nu-i aşa că-i ciudat ? —  Foarte, recunoscu Liana. Când se făcu ora zece meduza întrebă dacă e ora zece şi Liana îi răspunse că e ora zece. —  Asta înseamnă că recreaţia mare s-a terminat şi trebuie să te părăsesc. La revedere, Liana. Pot să vin şi mâine la tine? —  Sigur. Să vii în fiecare zi ! Şi meduza veni în fiecare zi, în afară de o joi când, nu se ştie de ce nu putu veni, şi nenorocirea e că nici n-o să se ştie vreodată. Între timp, Liana se bronză atât cât îşi dori şi ajunse ca o ciocolată amăruie. Pe meduză n-o uită şi-i scrise de câteva ori pe adresa : „Meduzei din clasa întâia B, Marea Neagră, Mamaia, Post-restant !“  

FETIŢA, CHEIŢA, PORTARUL ŞI CELELALTE   Nu vă mai spun cum a fost cu fetiţa care avea un buzunar la şorţ şi în buzunarul de la şorţ avea o cheiță de aur. N-aş putea să vă spun nimic, mai mult decât ştiţi. Şi voi ştiţi tot. Ştiţi mai întâi că toate fetiţele şi toţi băieţii au câte o cheiţă de aur şi cu cheiţa asta deschid tot ce pe lume nu se poate deschide decât cu cheiţa asta. De pildă, poarta care dă în livada unde trăiesc laolaltă şi-s prieteni la toartă, cai adevăraţi şi cai de lemn, elefanţi ca toţi elefanţii şi elefanţi de catifea, câini vii care latră şi dau din coadă şi câini de gumă, care abia pot să scoată un biet schelălăit, broscuţe care se bălăcesc în lac şi broscuţe de tablă, care fug de apă ca să nu ruginească etc. Sau, de pildă, deschid poarta care dă în grădina culorilor, unde, dimpotrivă, trăiesc despărţite şi duc o gâlceavă creioanele verzi şi cele galbene, tuburile roşii şi sticluţele de cerneală albastră, unde liliachiul se bate cu negrul, iar albului puţin îi pasă, ba spune chiar : „Dă-i una după ceafă !“ sau : „Trage-i un pumn în nas !“ Ştiţi, pe urmă, că fetiţa care avea un şorţ şi în buzunarul de la şorţ avea o cheiță de aur a vrut într-o zi să deschidă cu cheiţa ei de aur poarta care se deschide cu orice cheie ruginită, poartă care, de altfel, nici măcar nu-i închisă şi toţi oamenii mari trec prin ea, fără ca măcar să-şi dea seama că acolo e o poartă, fără ca măcar să dea bună ziua portarului, pentru că oamenii mari, foarte neştiutori sau numai foarte grăbiţi, nici nu ştiu că există un portar care stă de pază lângă poarta aceea. Fetiţa băgă cheiţa ei de aur în broasca porţii aceleia şi când s-o răsucească îl auzi pe portar că o întreabă : —  Hei, domnişoară, ce cauţi aici ? —  Faci o greşeală, spuse fetiţa, eu nu sunt o domnişoară, eu sunt doar o fetiţă. —  Îmi pare foarte rău, domnişoară, spuse portarul, îmi pare foarte rău că eşti doar o fetiţă. Sau poate că, tocmai invers, îmi pare foarte bine, fetiţo, spuse portarul, îmi pare foarte bine că nu eşti o domnişoară. Totul e grozav de încurcat, mai spuse portarul. —  Pentru mine e simplu, spuse fetiţa. —  A, nici vorbă, spuse portarul, nu-i simplu deloc. N-am văzut de când sunt ceva mai complicat. —  Ce anume ? întrebă fetiţa. —  Asta, spuse portarul, asta şi nimic altceva. Ai vrut sau n-ai vrut să deschizi cu cheiţa ta de aur o poartă care se deschide cu orice cheie ruginită, o poartă care, de altfel, nici măcar nu-i închisă şi toţi oamenii mari trec prin ea fără ca măcar să-şi dea seama că aici e o poartă, fără ca măcar să-mi dea bună ziua, pentru că oamenii mari, foarte neştiutori sau numai foarte grăbiţi, nici nu ştiu că eu stau de pază lângă poarta asta ? ! —  Am vrut, spuse fetiţa, am vrut să deschid poarta asta şi să ajung în lumea oglinzilor, să mă uit în oglinzi şi să văd cum îmi stă şorţul meu nou, dacă nu cumva îmi stă şi mai bine cu rochia mea portocalie, şi-am mai vrut să văd dacă îmi stă bine cu codiţele mele galbene şi dacă nu cumva ar trebui să-mi cumpere mama nişte codiţe albastre, şi-am mai vrut să văd dacă genele mele au crescut îndeajuns sau trebuie să le rog să mai crească, şi, dacă nu înţeleg de vorbă bună, dacă nu înţeleg când le rog, să le pun la colţ sau să nu le mai las la televizor dacă nu mai cresc. —  Atunci înseamnă că n-am greşit, spuse portarul, îmi pare foarte rău, domnişoară, că eşti doar o fetiţă. Sau poate că, tocmai invers, îmi pare foarte bine, fetiţo, spuse portarul, îmi pare foarte bine că nu eşti o domnişoară. Dar totul e grozav de încurcat, mai spuse portarul, e grozav de încurcat, pentru că tu eşti o fetiţă care vrei să fii o domnişoară. Şi eu, care sunt un portar care vrea să fie portar până la capăt, n-o să te las să intri, n-o să te las să deschizi cu cheia ta de aur o poartă care se deschide cu orice cheie ruginită. De asta nu vă mai spun cum a fost cu fetiţa care avea un buzunar la şorţ şi în buzunarul de la şorţ o cheiță de aur. N-aş putea să vă spun nimic mai mult decât ştiţi. Şi voi ştiţi tot. Cum a fost cu portarul, cum a fost cu toate. Dacă ştiţi, ce rost mai am eu ? !

TOATE AU UN SFÂRŞIT   S-ar putea să fi început septembrie, cum tot atât de bine s-ar fi putut să nu se fi sfârșit august. Am obiceiul să încurc lunile, nu de altceva, dar şi ele grozav mă încurcă pe mine. Sigur este că mă întorceam acasă de la mare, aşa cum mă întorc întotdeauna de la mare, cu geamantanele burdușite de soare, de meduze, de căpitani de vapoare, de castele de nisip, de albul pescăruşilor, de verdele depărtărilor, de scoici, de urmele tălpilor mele pe nisipul ud, în sfârșit, cu geamantanele burduşite de MARE. Mă întorceam acasă fluierând, şi pe cuvânt, nici măcar nu-mi dădea prin minte că, aşa cum mi se întâmpla întotdeauna când mă întorceam de la mare, nu voi găsi nici cheia în broască, uitând că de când mă ştiu, încă din prima zi de plajă, arunc cheia casei în valuri şi, cu ochii închişi şi nemişcat aştept valurile s-o înghită, mestecând-o încet, bucăţică cu bucăţică, ștergându-se apoi pe buze cu un şerveţel de vânt. În tot acest timp, adică atunci când stau cu ochii închişi şi nemişcat, cânt încetişor, numai şi numai pentru-mine : „Du-te, cheie, prin Marea Egee şi tot aşa, prin Marea Marmara; până-n Insula Mea de care, de pe când eram mic, şi eram pirat, mi-a fost dor un pic, de-adevărat...“ Tocmai stând în faţa uşii închise, ajunsesem cu fluieratul la o notă înaltă (foarte greu de ajuns dacă ţin seama de faptul că mă trăgea în jos greutatea geamantanelor), la o notă care seamănă leit cu o prună ascunsă pe creanga cea mai de sus a unui prun — când îmi ieşi în întâmpinare bunul, şi dragul, şi negrul meu pian cu coadă. —  Te-ai întors ? mă întrebă, dând bucuros din coadă bunul, şi dragul, şi negrul meu pian cu coadă. —  M-am, răspunsei. Toate au un sfârșit. —  Ai fost pe insula ta ? —  Am fost, minţii. Sau, mai exact, am fost, dacă ţii neapărat să te mint. Totdeauna când vii de la mare vii mincinos, observă el, scoțând un oftat pe două clape, un fa şi un si, cred. De ce ? —  Nu ştiu, răspunsei încurcat. Poate din cauza cailor de mare. Rar auzi un adevăr din gura lor; o gură destul de mică, de altfel. Chiar mai zilele trecute, unul dintre ei mi-a turnat vreo duzină de minciuni. Se jura că totul e adevărat dar, bineînţeles, n-am crezut o iotă. Nici măcar povestea băiatului de ciocolată. —  Care băiat de ciocolată ? —  Unul. Nu-i mai ţin minte numele. Cică a venit la mare, s-a bronzat mai întâi ca ciocolata cu lapte, apoi ca ciocolata cu alune, în fine, ca ciocolata amăruie — şi toată lumea care dorea ciocolată venea la el să-i ceară ciocolată. „Un deget de ciocolată, te rog !“ „Un nas de ciocolată, dacă eşti bun !“ „O ureche de ciocolată, dacă nu te superi !“ Cum să crezi una ca asta ? —  Nu cred ! spuse bunul, dragul, şi negrul meu pian cu coadă. Lasă caii de mare. Nu de la ei ai învăţat tu să minţi. — Dacă nu de la ei, spusei, atunci desigur că de la scoicile trandafirii. Mamă, ce mincinoase sunt ! Una mi-a spus că înainte de a fi scoică trandafirie fusese lup de mare, fuma din pipă, vâna balene, purta şapca pe o sprânceană, rodea ca pe morcovi cozile de urşi albi şi când i se scufunda corabia, ceea ce i se întâmpla aproape în fiecare joi, juca şah cu rechinii. —  Cum să crezi una ca asta ? —  Nu cred, spuse bunul, dragul, şi negrul meu pian cu coadă. Lasă scoicile trandafirii. Nu de la ele ai învăţat tu să minţi. —  Dacă nu de la ele, spusei, atunci nu-mi rămâne să mă gândesc decât la Fetiţa Aceea. Nici ei nu-i ştiu numele. Îi spun, uite-aşa, Fetiţa Aceea. —  Ei, ce-i cu ea ? —  Nimic. Spunea că tatăl ei e un vestit profesor, iar eu l-am cunoscut pe tatăl ei, am jucat table, am băut bere, ne-am făcut măşti de nămol, am vorbit despre peşti, am privit farul, ne-am bucurat cum învăţa un pui de pescăruş să zboare, am făcut schimb de cravate. Era muncitor la o uzină dintr-un oraş cu mai multe uzine. Bunul, dragul şi negrul meu pian cu coadă tăcu ; tăcu atât de mult, încât, între timp, eu schimbai de vreo două, trei ori geamantanele, dintr-o mână în alta. Pe urmă zise foarte trist : —  Să nu-mi mai povesteşti nimic despre Fetiţa Acera. Te rog. În casă intrai răsucind în broască o cheie de sol, pe care mi-o împrumută bunul şi dragul şi negrul meu pian cu coadă. Cum spuneam, era pe la începutul lui septembrie, sau la sfârșitul lui august, nu ştiu, am obiceiul să încurc lunile, am eu, de altfel, destule obiceiuri proaste, dar, când mă roagă ceva bunul, dragul şi negrul meu pian cu coadă, nu uit niciodată. O mai fi mult până la anul, când marea e Mare ? !  

A FOST ODATĂ UN ELEFANT    A fost odată un elefant, că dacă n-ar fi fost nu mă apucam eu să scriu despre el. A fost odată un elefant care trăia în grădina zoologică de la Băneasa ; vedea de acolo aeroportul, învăţase când pleacă avionul la Iaşi şi când soseşte cel de la Arad, vedea chiar şi antena din vârful turnului televiziunii şi se întreba şi el, ca mulţi alţi elefanţi, de ce sunt aşa de puţine emisiuni pentru copii; era foarte plăcut impresionat de tot ce vedea, mânca bine, dormea bine, avea amintiri frumoase despre savana Africană unde se născuse şi unde, la grădiniţa pentru puii de elefanţi de acolo, învăţase două adevăruri de netăgăduit, primul : că palmierii nu fac maimuţe, al doilea : că girafele au gâtul lung ca să poată ajunge la cap. Restul şcolii îl făcuse la Băneasa, profesor de aritmetică îi fusese un papagal, care număra foarte corect până la nouă, pe zece însă nu-l putea pronunţa, spunea în locul lui : „knock-out“, căci trăise mulţi ani în casa unui boxer şi boxerii aşa-i spun lui zece când rămân pe podea şi văd stele verzi; la botanică se descurca ceva mai greu, obişnuit ca mai întâi să înghită fânul şi morcovul, abia apoi să le descrie şi să arate din ce familie de plante fac parte; în schimb la geografie primea notele cele mai mari, fireşte, direct proporţionale cu mărimea sa şi cu convingerea sa că Polul Sud trebuie să se afle la sud iar Polul Nord s-ar fi făcut pur şi simplu de râs dacă nu se afla la nord. Era, cu alte cuvinte, un elefant care avea cu ce se lăuda, dar, uite, lui nu-i plăcea niciodată să se laude, nu-i plăcea, deloc nu-i plăcea. Veneam eu la el şi începeam să mă laud : —  Am scris o poveste formidabilă, râd copiii ținându-se de burtă când o citesc, se transmite în fiecare zi la radio, apare în „Luminiţa", directorul editurii îmi telefonează din cinci în cinci minute să mi-o ceară ca s-o tipărească, traducători din 101 ţări telegrafiază în 101 limbi: „Daţi-ne povestea, ardem de nerăbdare s-o traducem, să facă înconjurul pământului." Ei, ce spui ? Elefantul se uita la mine şi nu spunea nimic. Venea la el un băiat şi se pornea să turuie : —  Azi iar am luat un zece, dar profesorul plângea de mama focului că nu putea să-mi dea 11 sau 12, colegii m-au fotografiat cu carnetul în mână, iar directorul şcolii păstrează fotografia mea în buzunarul de la piept. Ei, ce spui ? Elefantul se uita la el şi nu spunea nimic. Venea pe urmă o fată şi începea : —  Am cea mai frumoasă rochiţă ! Am cea mai frumoasă hăinuţă ! Am cea mai frumoasă codiţă ! Am cea meu frumoasă fundiţă ! Ei, ce spui ? Elefantul se uita la ea şi nu spunea nimic. De ce nu spunea nimic ? Pentru că lui nu-i plăceau lăudăroşii. El nu se lăuda niciodată. Şi cu câte încă nu mai avea el să se laude ! Era harnic, era drept, era foarte înţelept. Ştia multe şi-i plăcea să mai asculte. Mânca fân şi dormea dus până în zori, de la apus. Vedea cerul, vedea norii, număra când vin cocorii. Trompă avea, era înalt, era straşnic elefant!      Cu mine, băiatul şi cu fetiţa despre care vorbeam, nu s-a împrietenit, şi-acuma tuturor ne pare rău, şi toţi ştim de ce ne pare rău, şi toţi o să facem ceva să nu ne mai pară rău. A fost odată un elefant şi noi n-am ştiut să-l facem să vorbească. Păcat, păcat, de trei ori păcat !  

A FOST ODATĂ UN CIREŞ    A fost odată un cireş care s-a săturat să mai facă cireşe. Lângă el, în livadă, prunul făcea prune, mărul făcea mere, ba până şi zarzărul care era abia un pui, nici măcar nu mergea la grădiniţă, credea că avioanele sunt nişte ciori mai mari şi muştele nişte avioane mai mici, da, până şi el, zarzărul, făcea câteva zărzărele. Doar cireşul se săturase să mai facă cireşe. Vestea, bineînţeles, se răspândi foarte repede, şi îngrijoraţi alergară la cireş mai mulţi oameni importanţi. Alergă la cireş însuşi bătrânul academician-doctor- profesor-docent, şeful catedrei de clătite cu dulceaţă de cireşe şi autorul de faimă mondială al studiului intitulat: „De ce se fac cercei din cireşe şi nu se fac cireşe din cercei." Bătrânul academician avu o lungă discuţie cu cireşul care se săturase să mai facă cireşe şi plecă clătinând din cap foarte amărât. Îl întrebase pe cireş de ce nu mai vrea să facă cireşe şi acesta îi răspunsese mai mult decât mulţumitor : —  Uite-aşa : nu mai vreau şi gata !       —  Bine, nu se lăsă cu una, cu două, bătrânul academician ; dar ce-ai să faci dacă nu vrei să mai faci cireşe ? —  Nimic. O să stau ! Răspunsul acesta îl îngrozise cel mai tare pe bătrânul academician. Auzise el multe până atunci, dar una ca asta nu. Nu dormi câteva nopţi, frământându-se : „Cum adică nu mai vrea să facă nimic ? Asta nu se poate. Toţi trebuie să facem ceva !“ Pe urmă — aşa-i viaţa, fiecare are treburile lui — bătrânul academician se apucă să scrie o nouă carte, una despre importanţa gemului de cireşe şi uită de cireşul care se săturase să mai facă cireşe. Așa cum spuneam, însă, la cireşul care se săturase să mai facă cireşe mai alergară încă mulţi oameni foarte importanţi. Este o adevărată plăcere pentru mine să-l amintesc aici pe cunoscutul om de ştiinţă Abe Cede Efghehaş, cel dintâi în lume care a observat că sâmburii de cireşe amare, când îi presezi sub talpă, fac altfel de „poc’" decât sâmburii de cireşe albe sau roşii — şi este, de asemenea, o rară bucurie pentru mine să-l mai amintesc aici şi pe ilustrul savant Icsigrec Zet, cel care a demonstrat deosebirea esenţială dintre tartele cu cireşe şi tartele fără cireşe, ori cu prea puţine cireşe. Tuturor, cireşul le-a spus că el s-a săturat să mai facă cireşe, că intenţia lui este să stea să nu mai facă nimic. Discuţiile dintre toţi aceşti oameni importanţi şi cireşul care se săturase să mai facă cireşe nu duseră, din păcate, la nici un rezultat. Atunci m-am hotărât să-l vizitez şi eu pe cireşul care se săturase să mai facă cireşe. Nu sunt specialist în cireşe, recunosc, eu viaţa mi-am dedicat-o studierii compotului de vişine — ceea ce e cu totul altceva — dar m-am dus la el, în simpla mea calitate de om care nu poate accepta ca cineva să stea fără să facă nimic. A, dar am uitat să vă spun că nu m-am dus cu mâna goală, ci înarmat cu un topor, poate nu grozav de ascuţit, dar numai bun pentru a tăia un cireş care s-a săturat să mai facă cireşe. Convorbirea noastră a fost foarte scurtă. O ţin minte cuvânt cu cuvânt, dar ea nu prezintă mare însemnătate pentru cititori decât din clipa când i-am spus : —  Ştii cum se numeşte unealta asta pe care am adus-o cu mine ? —  Nu. —  Se numeşte topor. —  Şi la ce slujeşte ? —  La tăiatul cireşilor care s-au săturat să mai facă cireşe. Asta ştie el să facă şi asta face. Uite, ţi-l las şi dacă îl convingi tu să nu mai facă ce ştie, aşa cum te-ai săturat tu să mai faci cireşe, scrie-mi! Am plecat şi a doua zi am primit o telegramă : „Nu l-am convins. Drept care m-am hotărât să fac din nou cireşe. Semnat : Cireşul !“ Asta-i toată povestea. Mi-a venit s-o scriu pentru că mi s-a făcut poftă de nişte cireşe mari şi dulci — sau poate că din alt motiv, poate că la altceva m-am gândit când mi-a venit s-o scriu, dar asta e altă poveste.