OCTAV PANCU-IAŞI povesti pentru copii

VISUL   În dimineaţa aceea de noiembrie băiatul care se numeşte Radu nu întârzie de la şcoală. Ei, şi ce-i cu asta ? o să mă întrebaţi. Ce ţi se pare atât de neobişnuit ca un băiat care se numeşte Radu să vină punctual la şcoală, într-o dimineaţă de noiembrie ? ! Da, aveţi dreptate, nu-i nimic neobişnuit, totul e limpede ca bună ziua — doar că mie, măcar câteodată, îmi plac poveştile obişnuite, limpezi ca bună ziua. Ca asta, de pildă... În vacanţă, într-o dimineaţă de iulie, Radu se trezi necăjit. Visase ceva frumos, visase că nu mai are opt ani, ci de trei ori pe atât şi, îmbrăcat într-un costum nou-nouţ, de cosmonaut, aşteaptă în cabina rachetei să zboare spre o stea, să zboare, să zboare... ei, aflaţi că tocmai din cauza zborului ăsta se trezi Radu necăjit. Tocmai când trebuia să se apropie clipa desprinderii de Pământ, tocmai atunci, în clipa aceea nemaipomenită, Radu se trezi. Deschise ochii şi dădu de covorul înflorat, care acoperea peretele din casa bunicilor, simţi în nări mirosul acela fără nume, de soare şi zmeură, de vânt şi iar de soare. Pe urmă îl văzu chiar pe bunicul cu faţa în soare, cu barba zbârlită de vânt şi trecându-i pe la nas un pumn de boabe parfumate de zmeură. —  Bunicule, de ce m-al trezit tocmai acum ? se bosumflă Radu. Visam ceva atât de frumos... —  Te-ai trezit singur, răspunse bunicul. Dar n-ai decât să închizi ochii, să mai tragi un pui de somn şi să duci visul la capăt. —  Crezi că o să pot ? —  Încearcă. —  Nu, zise Radu, degeaba. Sunt treaz, nu mai pot adormi. Şi dădu să sară din pat, dar bunicul se aşeză lângă el şi începu: —  Aşa eram eu. Când eram ca tine şi mă trezeam dintr-un vis, făceam un bot, de aici până în fundul curţii. Odată, ţin minte, am visat că eram şcolar, că aveam trăistuţă şi în trăistuţă tot felul de cărţi şi de caiete. Aveam şi ghete şi ţopăiam cu ele prin zăpadă, bucuros, nevoie-mare, că sunt şi eu şcolar, că undeva, într-o bancă, am şi eu un loc. Când mă trezii, tocmai trebuia să intre învăţătorul nostru şi eu trebuia să mă ridic în picioare, să dau bună-dimineaţa şi să-i spun că ştiu să-l fac pe o ca un ou şi pe e ca o praştie... Îmi venea să plâng că tocmai atunci mă trezisem, pentru că n-aveam nici trăistuța cu cărţi şi caiete, nici ghete n-aveam şi nici la şcoală cu mergeam, deşi trecusem binişor de şapte ani. Treaba mea era să păzesc raţele, nu să merg la şcoală... dar visul fusese atât de frumos, încât m-am hotărât să-l duc pană la capăt. Am închis ochii şi... Minunăţie !... Eram iarăşi şcolar ! Învăţătorul mă ascultă o mie de lucruri şi-mi zise tot de vreo mie de ori „bravo!”... Tabla, băncile, pereţii clasei, totul se prinsese în horă în jurul meu. Niciodată nu mai visasem ceva atât de frumos... Aşa, nepoate, n-ai decât să încerci şi tu... Şi bunicul împinse uşurel capul băiatului pe pernă şi ieşi tiptil din odaie.     Asta, va să zică, se întâmplase cu o jumătate de an în urmă, în vacanţa de vară, prin iulie, la bunici. Într-o zi de noiembrie, una înainte de ziua Aceea de noiembrie, cu care am început povestirea, Radu, ieşind de la şcoală, văzu sus pe o schelă lucrând un zidar. Era tânăr şi cânta straşnic. Când tânărul cobori de pe schele, Radu mai era tot acolo, privind. —  Iţi place ? îl întrebă tânărul. —  Mult. — Ai vrea să ajungi şi tu ca mine ? — Mai întrebi ? —  Atunci visează. Visează să fii şi o să fii ! Noaptea, Radu visă că se află pe cea mai înaltă schelă şi construieşte cel mai înalt bloc. Dar... Dar tocmai în clipa când blocul atingea norii şi saluta aviatorii, tocmai în clipa aceea sună ceasul şi Radu se trezi. Să se culce la loc şi să încerce să continue visul ? O, ce frumos ar fi ! Să se culce la loc şi să întârzie de la şcoală ?! Nu. Se va scula imediat şi primul clopoţel îl va găsi în clasă. Sunt vise şi vise. Pe cel al lui, pe cel de acum, trebuie să-l viseze cu ochii deschişi. Iată de ce nici în dimineaţa aceea de noiembrie, băiatul care se numeşte Radu nu întârzie de la şcoală. Deschise ochii mari, de cum se trezi. Îi deschise ca să poată visa.  

VINE, VINE, PRIMĂVARA !   Unii scot poveştile din buzunar, alţii din burtă, mă rog, fiecare este liber să le scoată de unde vrea. Eu — să se ştie — nu le scot de nicăieri. Poveştile vin singure la mine, fără să le pese de vreme (odată o poveste a venit când ploua cu găleata şi ea nici măcar n-avea umbrelă), fără să-şi aleagă ziua (o istorioară mi-a deschis uşa chiar într-o marţi, când sunt trei ceasuri rele) ba uneori mă pomenesc cu ele şi noaptea (ca să mă trezească, mă trag de nasturii de la pijama, ori îmi turtesc nasul, apăsându-l ca pe un buton de sonerie). Ieri, tocmai când îmi rădeam barba şi fredonam minunatul cântec „Vine, vine primăvara" (afară era un ger de crăpau pietrele şi, cântând, eu mă prefăceam că nu-l bag în seamă), ieri, spun, pe la şapte dimineaţa mă trezesc că vine la mine povestea cu bulgărele de zăpadă. Mă salută, mă întreabă ce fac (parcă n-ar fi văzut că mă rad), îi răspund că fac bine, atât doar că lama e cam uzată şi-i propun să mă aştepte puţin în birou, să mă aştepte să luăm ceaiul împreună. N-am timp, îmi răspunde, şi, de altfel, ceaiul îmi dă palpitaţii; rade-te, nu te sfii, eu îţi povestesc repede ce am de povestit, pe urmă plec şi n-ai decât să aşterni pe hârtie povestea mea, s-o publici, ori să o arunci la coş, pe mine nu mă mai interesează. Şi, așezându-se pe policioara de la oglindă, călare pe coada periuţei mele de dinţi, cu picioarele sprijinite de o coajă de săpun şi cu un cot înfipt în tubul de cremă de faţă,povestea cu bulgărele de zăpadă începu: A fost odată un bulgăre de zăpadă. Se pitise după un bloc, şi când o fetiţă vru să intre pe uşa blocului, el îi strigă : —  Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculţi, vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag pe sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă ! Şi, cu toate că fetiţa voia să intre, pentru ca să-şi vadă o colegă răcită, să-i ducă lecţiile şi să-i spună, în cazul când va strănuta : „Sănătate !" nu mai avu curajul să intre, nu-şi mai văzu colega răcită, nu-i mai duse lecţiile şi nu-i mai spuse „Sănătate !“ — fiindcă nu mai avu prilejul să o audă strănutând. Pe urmă vru să intre în bloc o bunică. Tocmai luase pensia şi venea să aducă unui nepot o sută de grame de bomboane umplute cu alune şi să-l întrebe dacă îi plăcuseră bomboanele umplute cu cremă, pe care i le cumpărase tot din pensie, dar din cea de luna trecută! Dar bulgărele de zăpadă îi strigă şi ei: —  Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculţi vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă ! Bunica se sperie şi spuse tristă : „Iată cum arată un bulgăre de zăpadă din ziua de azi !“ şi făcu calea întoarsă, fără să-i mai ducă nepotului bomboanele umplute cu alune şi fără să-l mai întrebe dacă i-au plăcut cele umplute cu cremă, şi unele şi altele cumpărate din pensie ; este un amănunt care e păcat să fie uitat. Mai încolo trecu prin faţa blocului un geamgiu. Păşea încet ca să nu alunece şi să spargă geamurile şi striga din când în când : „Geamuuuri“, nu de alta, dar să nu creadă cineva că duce în spate uşi. Cum îl văzu, bulgărele de zăpadă se legă de el: — Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă asculţi, vin spre tine cu toată viteza, îţi intru în păr, mă bag sub gulerul paltonului, îţi închid ochii şi-ţi astup urechile cu zăpadă, iar pe deasupra îţi mai sparg şi geamurile ! Geamgiul nu era un om fricos (intra singur în pivniţă, când vedea un şoarece nu se suia pe masă), dar acum se temu pentru geamurile lui şi se înapoie din drum. Peste vreun ceas, soarele îşi făcu loc printre nori şi, văzând ferestrele blocului, vru să intre prin ele. Era un soare de sfârșit de iarnă sau de început de primăvară — asta nimeni nu ştie exact şi poate că e mai bine aşa; îmbătrânim prea repede când le ştim chiar pe toate — era un soare foarte frumos, semăna cu un pepene galben, numai că era mult mai mare, îţi făcea o poftă grozavă să-l mănânci presărat cu zahăr, era un soare pe care mi-ar fi plăcut mult să-l vedeţi, v-ar fi bucurat şi pe voi să vedeţi cât de bine îi stătea aşa de frumos şi de galben. Numai bulgărului de zăpadă nu-i păsa de soarele acesta frumos şi, cum îl zări, îl şi ameninţă : — Hei ! Opreşte-te ! Nici un pas înainte ! Dacă nu mă as... Dar în clipa aceea bulgărele de zăpadă simţi cum îşi pierde glasul, simţi cum îşi pierde greutatea, simţi cum îşi pierde îndrăzneala. Şi, uite-aşa tot începând să piardă câte ceva, îşi pierdu şi numele de bulgăre de zăpadă, rămase un biet ochi de apă, atât cât să încapă într-un ibric. Sfârșind ce avea de spus, povestea se dădu jos de pe policioară, mai bine-zis sări de pe coada periuţei mele de dinţi pe robinet şi de pe robinet pe vârful papucilor mei. Am vrut s-o opresc să bem ceaiul împreună însă n-am mai găsit-o. Probabil că de pe vârful papucilor sări pe fereastră şi de pe fereastră în stradă. N-am băut totuşi ceaiul de unul singur. Când m-am aşezat la masă, a intrat soarele, i-am dat şi lui o ceaşcă de ceai, şi, dacă mai ţin bine minte, mi se pare că a gustul şi un pic de pâine prăjită cu unt.  

VACANŢĂ CU PLOAIE   La tine plouă ? mă întreabă la telefon deşteptul de Victor, mă întreabă de parcă n-am sta în același cartier, la nici două staţii de autobuz. —  Nu, îi răspund, la mine e cald şi frumos. Chiar mă gândeam să ies cu bicicleta. —  Minţi ! —  Bineînţeles. Cine te pune să mă întrebi tâmpenii ? —  Mă plictisesc. Casc şi dau telefoane. —  E o idee, spun. Poate că o folosesc şi eu. Închid şi alerg în bucătărie. Apa pentru ceaiul lui bunicu’ încă n-a fiert, dar nici nu mai are mult. Iau ceaşca lui din dulăpior, o clătesc, arunc în ea două linguriţe pline vârf cu zahăr, tai o feliuţă subţire de lămâie — o tai cu ochii închişi, că altfel mi se strepezesc dinţii. Mă duc la bunicu şi-l întreb dacă să-i aduc la ceai biscuiţi. —  Ce fel de biscuiţi ? ridică nasul din carte. —  Speciali pentru criza dumitale de reumatism, îi răspund. Cu salicilat şi spirt camforat. —  Iar eşti spiritual ? —  Iar, spun. Aşa-s eu când ploua. — Poate stă, spune el. — Poate, dar ar fi păcat Îi îndrept perna, îl înfăşor mai bine în pled şi iar alerg la bucătărie. Umplu cu apă fiartă ceaşca, adaug câţiva stropi de esenţă (ceaiul prea tare nu-i face bine la inimă), aşez ceaşca şi câțiva biscuiţi pe o tăviţă. Pe urmă, ca s-o fac pe nebunul, îmi atârn un şervet de braţ, ca ospătarii, intru la bunicu deschizând uşa cu piciorul şi purtând tăviţa în vârful degetelor. —  Domnul e servit, spun. Trustul vă urează poftă bună. Îl simt că ar vrea să zâmbească, dar se abţine. Nu vrea să mi-o iau în cap. Ţin neapărat să-l fac să râdă şi adaug : —  Dacă mai doriţi ceva, sunaţi. Tot nu funcţionează soneria. Ies repede, fără să mă mai uit la el. Se topeşte după mine, însă niciodată nu vrea să-mi arate. Seamănă cu tata, adică tata seamănă cu el, au amândoi un haz nebun, ştiu că i-am moştenit în privinţa asta, dar nu vor să-mi arate. Foarte bine, prefaceți-vă, tovarăşi, de voi credeţi că-mi arde mie acum ? E zece. Îi rad lui ăla micu’ două mere, alerg după el toată casa, până îl fac să le înghită, îl mânjesc până şi pe ochi. Îl iau de guler şi-l duc la baie, se smiorcăie, îmi cere răţuşca de plastic să se joace în cadă, îi spun că îi arăt eu răţuşcă dacă nu se duce să se culce, urlă, îi spun că n-are decât, am mai auzit eu urlete şi mai şi, pe urmă adoarme sugându-și un deget. Nu i-! scot din gură, ca mama, mie nu mi-e teamă că o să-şi sugă degetul până la adânci bătrânețe, încă nu am văzut oameni serioşi sugându-și degetul. Mi-ar plăcea să scriu ceva în jurnalul meu, am chef să mă aiuresc, îmi vin în minte nişte cuvinte care n-au nici un înţeles şi le-aş scrie tocmai pentru că n-au nici un înţeles, dar, cum zice tata, mă presează timpul. Mătur balconul — iar au aruncat vecinii de sus hârtii! — îi spăl tatii cârpele maşinii şi le pun la uscat, le spăl de mântuială, fără „Alba" şi după ce le agăţ în cârlige, iar le duc la baie să le frec, chestia mă distrează, păcat că nu mă vede mama, mi-ar ţine o cuvântare, despre treaba pe care o faci de mântuială şi se răzbună etc. etc. Ala micu’ a împrăştiat în toată casa jucării, i le strâng, şi mie mi le strângea aia mare, uşa de la debara scârțâie, îi ung balamalele cu ulei, nu mai scârțâie, intru iar la bunicu, îi îndrept iar perna, îl înfăşor iar în pled. —  Văd că ţi-au plăcut biscuiţii, îi spun. O să-ţi mai cumpăr când iau prima leafă. —  Mai va până atunci. Nu mai apuc eu ziua aia. —  O apuci, îi spun. Nu uita că am doisprezece ani. —  Şi ce să nu mai uit ? — Să-ţi iei pastilele. „Să-ţi iei pastilele” e un fel de a vorbi. I le dau eu, el numai le înghite şi se strâmbă. —  De ce te strâmbi ? îl întreb. Te alinţi ? Iar se preface. Acum se preface că n-a auzit ce l-am întrebat, n-a auzit tocmai el, care într-o hală de cincizeci de strunguri auzea când stătea unul. Îl văd uitându-se spre măsuţa unde i-a lăsat mama o sin-gu-ră ţi-ga-ră şi acopăr repede măsuţa cu spatele. —  Bine te-a învăţat cine te-a învăţat, spune. —  Bine, rău, asta-i situaţia. Îţi urez somn uşor şi să-ţi crească pensia. Pe urmă citesc vreun ceas, mâzgălesc câteva rânduri în jurnal, ascult la radio o emisiune pentru automobilişti, împrumut unei vecine un pahar de ulei, se scoală ăla micu’ şi introduc în el nişte brânză cu smântână. Pe la trei vine mama, îi scutur fâșul, îi pun umbrela la uscat, în balcon, ea vede că n-am dus gunoiul şi oftează: —  N-am nici un ajutor în casa asta... —  Bine, spun, n-ai, de la cine să ai ? ! Îmi fac un coif dintr-un ziar, să nu mi se ude partea mea cea mai reuşită, duc gunoiul, mă întorc în casă şi mă aşez cu mâinile în şold în faţa mamei : —  Sărăcuţa de tine, îi spun, nimeni nu te ajută în casa asta. —  Mare caraghios eşti, râde ea. Sună telefonul. E tot deşteptul de Victor. —  Mă, tu nu te plictiseşti ? mă întreabă. —  Ba da, îi răspund, casc şi dau telefoane. —  Minţi, —  Bineînţeles. Cine te pune să întrebi tâmpenii...

UN PUMN DE RĂBDARE   Odată a venit la mine un băieţel şi m-a întrebat : —  Spune-mi, te rog, cât trebuie să mai aştept ca să ajung mare ? M-am săturat să tot fiu mic ! Să ştiţi că n-ați ghicit dacă vă închipuiţi că, în loc să-i răspund, pisălog cum sunt, m-am apucat să întreb la rându-mi de ce s-a săturat. Ştiam şi fără să-mi spună el. Şi eu am fost copil, pe cuvânt că am fost, şi cunosc destul de bine câte necazuri şi numai din cauza tablei înmulţirii. Asta fără să mai socotim problemele cu nuci şi cu mere, subiectele care se prefac a fi predicate şi predicatele care se-deghizează în subiecte, numai şi numai ca să te încurce. Asta fără să mai socotim că pentru fiecare amărât de strănut de-al tău mama intră intr-o panică : —  „Vai, n-o fi răcit băieţelul ! Vai, nu l-o fi tras vreun curent !“ Tata telefonează la policlinică şi bunica iese înaintea doctorului ca să-i explice, încă de la poartă, că de când e ea n-a văzut un strănut mai periculos. Asta ca să nu mai socotim că un capăt de lumânare ai şi tu şi pe acela ţi-l aruncă din buzunar, uite-aşa, de-aia, pentru că „cine a mai văzut un băiat care să ţină în buzunar un capăt de lumânare ? !” Asta... Dar cred că v-am convins de ce nu l-am mai întrebat, la rându-mi, pe băieţel nimic, ci i-am răspuns, de îndată : —  Până o să fii mare mai ai foarte puţin. —  Crezi ? s-a bucurat băieţelul. —  Sunt sigur, i-am răspuns. Totul e să mai ai niţică răbdare. —  Ei vezi, a oftat băiatul, tocmai asta e ceea ce îmi lipseşte. N-am răbdare. De unde aş putea să fac rost măcar de un pic, de un vârf de cuţit, ori de o firimitură de răbdare ? —  Îţi dau eu, i-am propus. Am destulă. Adică vreau să spun, am atâta cât îmi trebuie pentru nevoile mele şi pot să mai dau o parte şi altora. Nu un vârf de cuţit sau o firimitură, cum crezi tu, ci un pumn întreg. Am destule păcate, dar zgârcit nu-s. —  Şi când mi-l dai ? m-a întrebat băieţelul. — Oricînd, i-am răspuns. —  Azi ? —  Ca să fiu sincer, aş prefera mâine. Azi am nişte treburi. Mi-ar conveni mai mult mâine. —  Bine, a spus băieţelul. Mulţumesc frumos şi o să vin mâine. Dar mâine n-a putut veni, pentru că a avut de rezolvat o problemă cu mere şi cu nuci şi a mai avut de muștruluit subiectele, să stea la locul lor şi predicatele să-şi vadă de treaba lor. Şi a venit iar un mâine, şi băiatul tot nu a putut veni, pentru că a strănutat şi strănutul s-a prefăcut în guturai, un guturai care de când e bunica n-a văzut altul mai periculos. Şi iar a venit un mâine, şi băiatul tot n-a putut veni — i s-a întâmplat ceva cu un capăt de lumânare, nu ştiu exact ce, dar bănuiesc ceva ce se poate întâmpla cu un capăt de lumânare găsit în buzunar. Şi uite aşa a trecut timpul şi văzând că băieţelul nu mai vine la mine, m-am dus eu la el. L-am găsit un bărbat înalt şi voinic. Lucra nu mai ţin minte ce şi a trebuit să-l aştept ca să-i pot spune că i-am adus pumnul de răbdare făgăduit. — Care pumn de răbdare ? m-a privit el mirat. Am destulă. Adică, vreau să spun, am atât cât îmi trebuie pentru nevoile mele şi pot să mai dau o parte şi altora. Chiar ieri o fetiţă mi-a cerut să-i dau un pic. A zis că vine azi, dar probabil s-a luat cu treaba şi n-a ajuns încă... Mare şmecher mai sunt, copii ! N-am pereche de şmecher ce-s ! Eu ştiam că fetiţa n-o să vină, dar nu i-am spus. Spun numai ce-mi place mie. Nu vă supără, cred.

UN BĂRBAT LA CASA OMULUI   Bună seara, stimaţi telespectatori, mâine o să fie vreme frumoasă, lăsaţi-vă acasă umbrela şi galoşii şi fâş-fâşul, plecaţi fără grijă, îmbrăcaţi numai îcămaşă; soarele o să ardă toată ziua, o să fie cel puţin un milion de grade, aşa, nu mai staţi pe gânduri, duceţi-vă la ştrand sau la pădure sau unde vreţi, e păcat să staţi în casă pe o vreme atât de frumoasă, bună seara, stimaţi telespectatori, şi la revedere, ne vedem mâine la aceeaşi oră, ca să vă mai spun ce-a mai fost şi ce-o să fie !“ Cam asta voia să spună tovarăşul acela de la televizor : ţinea un băţ în mână şi vorbea cam aşa, numai că, bineînţeles, cu alte cuvinte, nişte cuvinte de-ale lui, anume făcute ca să nu pricepi chiar tot ce spune, dar era şi aşa foarte limpede că ziua de mâine o să fie o frumuseţe ; masele de aer oceanic n-or să îndrăznească să pătrundă nu ştiu unde, iar maximele şi minimele din cursul nopţii vor fi cuprinse între nişte cifre foarte drăguţe. Aşa că, auzindu-l, mama a plecat de acasă cu umbrela, tata cu fâș-fâșul şi amândoi i-au spus băiatului să rămână în casă, că vine o ploaie de la Cluj, aoleu ce ploaie vine de la Cluj. Şi ploaia chiar a venit, însă mult mai târziu ; când a venit ea, totul se rezolvase, vreau să spun că băiatul nu mai avea nici o problemă, se uita pe fereastră cum plouă, ca şi cum s-ar fi uitat la un film, putea să toarne cu găleata, că nici nu-i păsa. Înainte de ploaie, însă, s-a întunecat deodată, s-a făcut întuneric ca în cămară sau ca sub pat, adică un întuneric nu ca noaptea şi nu ca în tunel, ci unul prin care mai vezi câte ceva. Şi a început să fulgere şi să trăsnească, mamă-mamă ce mai fulgera şi mai trăsnea ! Şi bunicei îi era frică, mamă-mamă, ce frică îi era, şi lui Inimioară îi era frică, se băgase cu capul sub bibliotecă şi nici din coadă nu îndrăznea să mişte. Băiatul era singurul bărbat din casă, pentru că bunicei, cum am zis, i se făcuse frică şi deci nu mai putea fi socotită bărbat, iar Inimioară, devreme ce avea coadă, nu putea să fie altceva decât căţel sau pisic, dar el era căţel. Ei bine, asta voiam să spun ; mare lucru un bărbat la casa omului ! Poate să se întunece afară cât pofteşte, poate să fulgere şi să tune o mie de ani, cu un bărbat la casa omului crezi că-i o zi ca oricare alta, n-ai probleme. Dacă eşti, să zicem, bunică şi mori de frică şi te învârți prin casă şi-ţi frămânţi mâinile şi spui tot timpul „Vai, Doamne, ce prăpăd !“ vine bărbatul de la casa omului şi-ţi spune : „Linişteşte-te, bunicuţo, că nu se întâmplă nimic, de trăsnet nu trebuie să te temi, pentru că avem paratrăsnet, l-am văzut eu când m-am suit cu nea Fane pe bloc să legăm antena; toate trăsnetele se lovesc de paratrăsnet şi se sparg ca ouăle, apoi se scurg frumuşel în pământ; e o plăcere să le vezi cum se scurg. De tunete nici nu mai vorbesc. Tunetele sunt un fel de zgomote, nimic mai mult, aşa ceva ca şi cum n-ar fi, zău nu merită să te plimbi prin casă din cauza lor, uite, ţi-ai pierdut şi papucul pe care ţi l-a cumpărat tata de ziua matale, vreau să spun papucii pe care ţi i-a cumpărat tata, că tare te mai dureau bătăturile. Nu-i nici un prăpăd, pe cuvânt că nu-i, am o revistă extraordinară, ţi-o dau să te uiţi la poze, are un milion de poze cu maşini, râzi de te prăpădeşti să vezi cum aveau, odată, maşinile claxonul afară şi roţile cu spiţe, ca la bicicletă, râzi de te prăpădeşti, nu alta !“ Şi dacă, să zicem, eşti Inimioară, cel mai slab şi mai zbârlit căţel din cartier, care acum, din cauza fulgerelor şi tunetelor, te-ai băgat cu capul sub bibliotecă, vine bărbatul de la casa omului şi te ia în braţe, şi-ţi suflă în ochii speriaţi şi te scarpină după ureche... Şi uite-aşa fulgerele se răresc, tunetele se aud din ce în ce mai departe şi începe să plouă. Atunci sună telefonul şi când duce receptorul la ureche, băiatul aude glasul mamei, care întreabă ce mai e pe acasă şi dacă s-au speriat de ploaie. „Pe acasă, răspunde băiatul, totul e în regulă." Cine şi de ce să se sperie de ploaie ? Bunica se uită la maşini, râde de se prăpădeşte văzând cum aveau maşinile claxonul afară, ca să nu mai vorbim de roţile cu spiţe ca la bicicletă. Şi Inimioară e cuminte, a adormit, probabil că visează că s-a găsit mingea verde cu care îi plăcea lui să se joace, dar nu s-a găsit şi nici n-o să se găsească, pentru că a furat-o cineva, mă rog, asta nu mai trebuie să afle Inimioară. „Bine, spune mama, mare lucru e un bărbat la casa omului !” Şi plouă, şi plouă, şi băiatul deschide televizorul şi iarăşi apare tovarăşul acela cu băţul în mână şi spune că plouă, spune ca şi cum n-ar vedea toată lumea că plouă, dar mai cu seamă ca şi cum nu tot el ar fi spus ieri că n-o să plouă. Ca să vezi !