Recent Posts
Posts
UN BĂRBAT LA CASA OMULUI   Bună seara, stimaţi telespectatori, mâine o să fie vreme frumoasă, lăsaţi-vă acasă umbrela şi galoşii şi fâş-fâşul, plecaţi fără grijă, îmbrăcaţi numai îcămaşă; soarele o să ardă toată ziua, o să fie cel puţin un milion de grade, aşa, nu mai staţi pe gânduri, duceţi-vă la ştrand sau la pădure sau unde vreţi, e păcat să staţi în casă pe o vreme atât de frumoasă, bună seara, stimaţi telespectatori, şi la revedere, ne vedem mâine la aceeaşi oră, ca să vă mai spun ce-a mai fost şi ce-o să fie !“ Cam asta voia să spună tovarăşul acela de la televizor : ţinea un băţ în mână şi vorbea cam aşa, numai că, bineînţeles, cu alte cuvinte, nişte cuvinte de-ale lui, anume făcute ca să nu pricepi chiar tot ce spune, dar era şi aşa foarte limpede că ziua de mâine o să fie o frumuseţe ; masele de aer oceanic n-or să îndrăznească să pătrundă nu ştiu unde, iar maximele şi minimele din cursul nopţii vor fi cuprinse între nişte cifre foarte drăguţe. Aşa că, auzindu-l, mama a plecat de acasă cu umbrela, tata cu fâș-fâșul şi amândoi i-au spus băiatului să rămână în casă, că vine o ploaie de la Cluj, aoleu ce ploaie vine de la Cluj. Şi ploaia chiar a venit, însă mult mai târziu ; când a venit ea, totul se rezolvase, vreau să spun că băiatul nu mai avea nici o problemă, se uita pe fereastră cum plouă, ca şi cum s-ar fi uitat la un film, putea să toarne cu găleata, că nici nu-i păsa. Înainte de ploaie, însă, s-a întunecat deodată, s-a făcut întuneric ca în cămară sau ca sub pat, adică un întuneric nu ca noaptea şi nu ca în tunel, ci unul prin care mai vezi câte ceva. Şi a început să fulgere şi să trăsnească, mamă-mamă ce mai fulgera şi mai trăsnea ! Şi bunicei îi era frică, mamă-mamă, ce frică îi era, şi lui Inimioară îi era frică, se băgase cu capul sub bibliotecă şi nici din coadă nu îndrăznea să mişte. Băiatul era singurul bărbat din casă, pentru că bunicei, cum am zis, i se făcuse frică şi deci nu mai putea fi socotită bărbat, iar Inimioară, devreme ce avea coadă, nu putea să fie altceva decât căţel sau pisic, dar el era căţel. Ei bine, asta voiam să spun ; mare lucru un bărbat la casa omului ! Poate să se întunece afară cât pofteşte, poate să fulgere şi să tune o mie de ani, cu un bărbat la casa omului crezi că-i o zi ca oricare alta, n-ai probleme. Dacă eşti, să zicem, bunică şi mori de frică şi te învârți prin casă şi-ţi frămânţi mâinile şi spui tot timpul „Vai, Doamne, ce prăpăd !“ vine bărbatul de la casa omului şi-ţi spune : „Linişteşte-te, bunicuţo, că nu se întâmplă nimic, de trăsnet nu trebuie să te temi, pentru că avem paratrăsnet, l-am văzut eu când m-am suit cu nea Fane pe bloc să legăm antena; toate trăsnetele se lovesc de paratrăsnet şi se sparg ca ouăle, apoi se scurg frumuşel în pământ; e o plăcere să le vezi cum se scurg. De tunete nici nu mai vorbesc. Tunetele sunt un fel de zgomote, nimic mai mult, aşa ceva ca şi cum n-ar fi, zău nu merită să te plimbi prin casă din cauza lor, uite, ţi-ai pierdut şi papucul pe care ţi l-a cumpărat tata de ziua matale, vreau să spun papucii pe care ţi i-a cumpărat tata, că tare te mai dureau bătăturile. Nu-i nici un prăpăd, pe cuvânt că nu-i, am o revistă extraordinară, ţi-o dau să te uiţi la poze, are un milion de poze cu maşini, râzi de te prăpădeşti să vezi cum aveau, odată, maşinile claxonul afară şi roţile cu spiţe, ca la bicicletă, râzi de te prăpădeşti, nu alta !“ Şi dacă, să zicem, eşti Inimioară, cel mai slab şi mai zbârlit căţel din cartier, care acum, din cauza fulgerelor şi tunetelor, te-ai băgat cu capul sub bibliotecă, vine bărbatul de la casa omului şi te ia în braţe, şi-ţi suflă în ochii speriaţi şi te scarpină după ureche... Şi uite-aşa fulgerele se răresc, tunetele se aud din ce în ce mai departe şi începe să plouă. Atunci sună telefonul şi când duce receptorul la ureche, băiatul aude glasul mamei, care întreabă ce mai e pe acasă şi dacă s-au speriat de ploaie. „Pe acasă, răspunde băiatul, totul e în regulă." Cine şi de ce să se sperie de ploaie ? Bunica se uită la maşini, râde de se prăpădeşte văzând cum aveau maşinile claxonul afară, ca să nu mai vorbim de roţile cu spiţe ca la bicicletă. Şi Inimioară e cuminte, a adormit, probabil că visează că s-a găsit mingea verde cu care îi plăcea lui să se joace, dar nu s-a găsit şi nici n-o să se găsească, pentru că a furat-o cineva, mă rog, asta nu mai trebuie să afle Inimioară. „Bine, spune mama, mare lucru e un bărbat la casa omului !” Şi plouă, şi plouă, şi băiatul deschide televizorul şi iarăşi apare tovarăşul acela cu băţul în mână şi spune că plouă, spune ca şi cum n-ar vedea toată lumea că plouă, dar mai cu seamă ca şi cum nu tot el ar fi spus ieri că n-o să plouă. Ca să vezi !
RECUNOSC : EU SUNT DOMNU’ „DA, VĂ ROG !”   Ce să mai vorbim ? ! Cui îi place să se râdă de el ? Spunându-vă că mie îmi place, mai întâi o să vă uitaţi la mine să vedeţi dacă glumesc sau dacă — lumea asta e mare şi multe se mai petrec în ea ! — nu cumva, vorba tatii, am sărit de pe şină ! Şi totuşi... Şi totuşi, băieţi, pe cuvântul meu de elev, de băiat mare, doisprezece ani împliniţi în aprilie, şi pe deasupra pionier dintr-a treia, că sunt câțiva capsomani care râd de mine — şi mie nu numai că nu-mi pasă, şi eu nu numai că nu mă supăr, dar îmi place, mă bucură, abia aştept să-i aud râzând ! Hm? Ce ziceţi de chestia asta ? Acum poate că nu ziceţi nimic pentru că nu ştiţi încă despre ce e vorba, însă, la sfârșit, precis că o să spuneţi ceva şi, zău, cred că aş fi în stare să umblu o zi întreagă într-un singur picior, ori să-mi dau maşinuţa „Schuco" cu toate cele patru cauciucuri de rezervă, numai să vă aud. Teribil aş vrea să vă aud ce ziceţi despre un om care se bucură când se găsesc unii cate râd de el. Aceşti unii, în cazul meu, se numesc Costi, Radu şi Victor, cel poreclit „Năsel“, pentru că are cel mai... vizibil (observaţi cât de fin mă exprim !) nas din cartier. Şi azi-dimineaţă, când am ieşit în faţa blocului, i-am auzit şuşotind : —  Sst, vine domnu’ „Da, vă rog !“ Eu sunt domnu’ „Da, vă rog !“ şi tot eu, domnu’ „Cu plăcere !“, domnu’ „Trag o fugă !“, domnu’ „Mă întorc îndată !“ Aşa mi se spune. Aşa mi se spune când sunt — cunoaşteţi expresia — „luat peste picior". Când Costi, sau Radu, sau Năsel, ori Costi, şi Radu şi Năsel laolaltă râd de mine, iar pe mine mă bucură, abia aştept să-i aud râzând. „Da, vă rog !" şi „Cu plăcere !“ şi „Trag o fugă !“ şi „Mă întorc îndată !" sunt, bineînţeles nişte cuvinte pe care le rostesc eu, aţi sesizat cred, nu-i mare lucru. Mă strigă, de exemplu, un vecin de pe balcon : —  Mişule ! (aşa mă numesc : vine de la Mihai.) —  Da, vă rog ! — Mişule, du-te te rog şi ia-mi şi mie o pâine ! —  Cu plăcere... —  Nu te supăra, dar acum m-am întors de la uzină şi... —  Nici o supărare. Trag o fugă... —  Mulţam, Mişule, prinde banii ! —  I-am prins. Mă întorc îndată. Asta se întâmplă mai cu seamă acum, în vacanţă, de două-trei ori pe zi, şi, fireşte, de fiecare dată mă strigă altcineva. Mama, vecina de la 4, bunica, nea Sandu (montorul care a lucrat până şi în India), nea Barbu, tanti Matilda (mama gemenilor), mă rog, are cine să mă strige, stau într-un bloc cu opt etaje şi cu patru apartamente la fiecare etaj. Lume, berechet. „Cei trei mușchetari" (cum s-au numit ei înşişi, Costi, Radu şi Victor) râd de mine de câte ori mă aud răspunzând aşa. Habar n-am ce vor, ce-o fi în capul lor. Poate că ar vrea să mă audă aşa : —  Mişule ! —  Greşeală ! Mai formaţi o dată numărul ! —  Mişule, fii băiat bun, ia-mi şi mie o pâine. —  Confuzie ! —  Abia m-am întors, Mişule, de la uzină şi.,. —  Nu ţine, dom`le. Vezi de altul! Ei bine, mie aşa ceva, cum se spune, nu-mi stă în caracter. Ce, mi se tocesc picioarele dacă trag o fugă până la alimentara, până la farmacie sau până la chioşcul cu ziare ?! Râd de mine : Ssst, vine domnu' „Da, vă rog !" Sau : —  Salutare, domnu’ „Trag o fugă !“ Îi las să râdă. Mie nu numai că nu-mi pasă şi eu nu numai că nu mă supăr, dar îmi place, mă bucură, abia aştept să-i aud râzând. Pe cuvântul meu !
VACANŢĂ CU PLOAIE   La tine plouă ? mă întreabă la telefon deşteptul de Victor, mă întreabă de parcă n-am sta în același cartier, la nici două staţii de autobuz. —  Nu, îi răspund, la mine e cald şi frumos. Chiar mă gândeam să ies cu bicicleta. —  Minţi ! —  Bineînţeles. Cine te pune să mă întrebi tâmpenii ? —  Mă plictisesc. Casc şi dau telefoane. —  E o idee, spun. Poate că o folosesc şi eu. Închid şi alerg în bucătărie. Apa pentru ceaiul lui bunicu’ încă n-a fiert, dar nici nu mai are mult. Iau ceaşca lui din dulăpior, o clătesc, arunc în ea două linguriţe pline vârf cu zahăr, tai o feliuţă subţire de lămâie — o tai cu ochii închişi, că altfel mi se strepezesc dinţii. Mă duc la bunicu şi-l întreb dacă să-i aduc la ceai biscuiţi. —  Ce fel de biscuiţi ? ridică nasul din carte. —  Speciali pentru criza dumitale de reumatism, îi răspund. Cu salicilat şi spirt camforat. —  Iar eşti spiritual ? —  Iar, spun. Aşa-s eu când ploua. — Poate stă, spune el. — Poate, dar ar fi păcat Îi îndrept perna, îl înfăşor mai bine în pled şi iar alerg la bucătărie. Umplu cu apă fiartă ceaşca, adaug câţiva stropi de esenţă (ceaiul prea tare nu-i face bine la inimă), aşez ceaşca şi câțiva biscuiţi pe o tăviţă. Pe urmă, ca s-o fac pe nebunul, îmi atârn un şervet de braţ, ca ospătarii, intru la bunicu deschizând uşa cu piciorul şi purtând tăviţa în vârful degetelor. —  Domnul e servit, spun. Trustul vă urează poftă bună. Îl simt că ar vrea să zâmbească, dar se abţine. Nu vrea să mi-o iau în cap. Ţin neapărat să-l fac să râdă şi adaug : —  Dacă mai doriţi ceva, sunaţi. Tot nu funcţionează soneria. Ies repede, fără să mă mai uit la el. Se topeşte după mine, însă niciodată nu vrea să-mi arate. Seamănă cu tata, adică tata seamănă cu el, au amândoi un haz nebun, ştiu că i-am moştenit în privinţa asta, dar nu vor să-mi arate. Foarte bine, prefaceți-vă, tovarăşi, de voi credeţi că-mi arde mie acum ? E zece. Îi rad lui ăla micu’ două mere, alerg după el toată casa, până îl fac să le înghită, îl mânjesc până şi pe ochi. Îl iau de guler şi-l duc la baie, se smiorcăie, îmi cere răţuşca de plastic să se joace în cadă, îi spun că îi arăt eu răţuşcă dacă nu se duce să se culce, urlă, îi spun că n-are decât, am mai auzit eu urlete şi mai şi, pe urmă adoarme sugându-și un deget. Nu i-! scot din gură, ca mama, mie nu mi-e teamă că o să-şi sugă degetul până la adânci bătrânețe, încă nu am văzut oameni serioşi sugându-și degetul. Mi-ar plăcea să scriu ceva în jurnalul meu, am chef să mă aiuresc, îmi vin în minte nişte cuvinte care n-au nici un înţeles şi le-aş scrie tocmai pentru că n-au nici un înţeles, dar, cum zice tata, mă presează timpul. Mătur balconul — iar au aruncat vecinii de sus hârtii! — îi spăl tatii cârpele maşinii şi le pun la uscat, le spăl de mântuială, fără „Alba" şi după ce le agăţ în cârlige, iar le duc la baie să le frec, chestia mă distrează, păcat că nu mă vede mama, mi-ar ţine o cuvântare, despre treaba pe care o faci de mântuială şi se răzbună etc. etc. Ala micu’ a împrăştiat în toată casa jucării, i le strâng, şi mie mi le strângea aia mare, uşa de la debara scârțâie, îi ung balamalele cu ulei, nu mai scârțâie, intru iar la bunicu, îi îndrept iar perna, îl înfăşor iar în pled. —  Văd că ţi-au plăcut biscuiţii, îi spun. O să-ţi mai cumpăr când iau prima leafă. —  Mai va până atunci. Nu mai apuc eu ziua aia. —  O apuci, îi spun. Nu uita că am doisprezece ani. —  Şi ce să nu mai uit ? — Să-ţi iei pastilele. „Să-ţi iei pastilele” e un fel de a vorbi. I le dau eu, el numai le înghite şi se strâmbă. —  De ce te strâmbi ? îl întreb. Te alinţi ? Iar se preface. Acum se preface că n-a auzit ce l-am întrebat, n-a auzit tocmai el, care într-o hală de cincizeci de strunguri auzea când stătea unul. Îl văd uitându-se spre măsuţa unde i-a lăsat mama o sin-gu-ră ţi-ga-ră şi acopăr repede măsuţa cu spatele. —  Bine te-a învăţat cine te-a învăţat, spune. —  Bine, rău, asta-i situaţia. Îţi urez somn uşor şi să-ţi crească pensia. Pe urmă citesc vreun ceas, mâzgălesc câteva rânduri în jurnal, ascult la radio o emisiune pentru automobilişti, împrumut unei vecine un pahar de ulei, se scoală ăla micu’ şi introduc în el nişte brânză cu smântână. Pe la trei vine mama, îi scutur fâșul, îi pun umbrela la uscat, în balcon, ea vede că n-am dus gunoiul şi oftează: —  N-am nici un ajutor în casa asta... —  Bine, spun, n-ai, de la cine să ai ? ! Îmi fac un coif dintr-un ziar, să nu mi se ude partea mea cea mai reuşită, duc gunoiul, mă întorc în casă şi mă aşez cu mâinile în şold în faţa mamei : —  Sărăcuţa de tine, îi spun, nimeni nu te ajută în casa asta. —  Mare caraghios eşti, râde ea. Sună telefonul. E tot deşteptul de Victor. —  Mă, tu nu te plictiseşti ? mă întreabă. —  Ba da, îi răspund, casc şi dau telefoane. —  Minţi, —  Bineînţeles. Cine te pune să întrebi tâmpenii...
STRÂNGEŢI PUMNII PENTRU MINE, BĂIEŢI!   Dragi tovarăşi, situaţia e albastră, mă mir că vă mai vine să râdeți. Ieri, un deştept a pus sare în compotul celei mai frumoase fete din Vaslui, azi, nu se ştie cine a uns clanţele cu marmeladă. Ce-i aici, tabără sau circ ? Vă rog să vă potoliţi, sunteți băieţi mari, ar trebui să vă gândiți un pic ! Şi, spunând acestea, comandantul unităţii ieşi din dormitorul nostru. Cele de mai sus sunt rezumatul meu la cuvintele lui, un rezumat exact în esenţă, înţelegeţi, limbajul îmi aparţine în întregime. Comandantul e profesor de limba română, vă daţi seama că a citit câteva biblioteci, probabil că nici prin somn n-ar spune „situaţie albastră “ şi celelalte pe care eu mi le permit, pentru că-mi face plăcere să cred că e cine ştie ce de capul meu. Bineînţeles, el n-a zis nici „cea mai frumoasă fată din Vaslui", sunt tot vorbele mele, vasluianca e slabă ca o scobitoare şi când duce paharul la gură ridică degetul cel mic în sus, „frumoasă" am făcut-o eu, de şmecher ce sunt, zău, de-ar trece odată timpul să mă fac şi eu om serios, numai de prostii mă ţiu, toată ziua o fac pe nebunul. Dar să lăsăm autocritica, la mine se vede că nu ajută. Ei bine, deşteptul care a pus sare în compotul vasluiencei şi cel care a mânjit clanţa (nu clanţele; e totuşi o diferenţă) cu marmeladă sunt una şi aceeaşi persoană, adică eu, n-aş mai fi! Am vrut să-i distrez pe băieţi, grozav îmi place când o fac pe bufonul, şi acum nu ştiu unde să mă mai ascund, m-aş duce în pădure şi n-aş mai ieşi până la primăvară. —  Lasă, spune Manole, trece şi asta, se uită. —  Trece pe naiba, răspund, cum o să treacă ? Abia a început. —  Fii serios, spune frate-su geamăn, Călin ; comandantul e om cumsecade. —  Este, răspund, el este, dar acuma e vorba de mine. —  Ai aerul că-ţi pare rău, spune matematicianul, nu ştiu cum îl cheamă, are un nume de împărat roman, mi se pare că Octavian sau Cezar, în fine, ceva pe aici. —  Chiar îmi pare rău, răspund, ar trebui să fac ceva şi nu ştiu ce. —  Lasă-te de glume, spune matematicianul-împărat, hai să ne culcăm, o să visezi că eşti un îngeraş şi mâine o să-ţi treacă. —  Nici nu mă gândesc să mă culc, răspund, noaptea dorm buştean şi mâine mă scol tot un nătărău. —  Bine, fă ce vrei, dar lasă-ne pe noi să dormim. —  Noapte bună, le strig şi ies pe coridor. Lumina e aprinsă pe coridor. Mă plimb o vreme cu mâinile în buzunare, mă uit la fotografiile înrămate, una e de la Bicaz, alta de pe Valea Oltului, a treia înfăţişează o cabană mică în vârful unor munţi înzăpeziţi; e o poză foarte nu ştiu cum, de câte ori o privesc mă ia cu frig. Ies pe alee, fac la stingă, ajung la vila fetelor. Încă nu s-au culcat, abia a sunat gornistul stingerea, le aud cum râd şi vorbesc tare. Nu prea am curaj să le bat în geam, astea sunt în stare să arunce în mine cu toate pernele, dar trebuie să am curaj, n-au decât să arunce şi cu scaune. Bat. Iese una, Corina, o fată foarte simpatică. —  Ce pofteşti ? mă întreabă. —  Cheam-o pe vasluianca ! o rog. —  Pe care din ele, că-s două ? Era să-i spun că pe cea care, când duce paharul la gură, ridică degetul mic în sus. —  Cea înaltă. —  Amândouă sunt înalte. —  Atunci cheamă-le pe amândouă. Nu trece mult şi apar vasluiencele la fereastră. —  Cu tine, îi spun uneia dintre ele, n-am treabă, scuză-mă că te-am deranjat. Ea mă face necioplit şi se retrage. Rămâne numai cea căreia i-am deşertat solniţa în compot. —  Am venit să-ţi spun că eu ţi-am pus sare în compot. —  Mulţumesc pentru informaţie. —  Şi-am mai venit să te rog să mă ierţi. —  Eşti un... Nu spune ce sunt. Îi răspund : —  Sunt tot ce vrei, dar iartă-mă ! —  Mai bine du-te şi te culcă !      —  Nu pot. Mi se întâmplă ceva nemaipomenit. —  Ce ? —  Habar n-am. Probabil vreau să mă fac băiat de treabă. —  Era şi timpul. —  Crede-mă, e o chestiune foarte serioasă.. Mi se întâmplă ceva nemaipomenit ! Mă ierţi ? —  Mă mai gândesc şi-ţi spun mâine. —  Mi-ai face un mare serviciu dacă m-ai ierta acum. —  Bine, du-te ! —  N-o să te mai necăjesc, îţi promit ! —  Am auzit, du-te ! —  Noapte bună. Adică... —  Ce mai vrei ? —  Lasă... Noapte bună. Voiam să-i mai spun să nu mai ridice degetul mie când duce paharul la gură, dar mi-am dat seama că nu era momentul. Plec spre vila comandanţilor. Îl găsesc în faţa uşii stând în fotoliile de paie şi fumând. Cineva tocmai spune că nu crede în farfuriile zburătoare. Altul îi răspunde că el crede. Şi eu cred, dar acuma părerea mea nu face doi bani. Dau bună seara şi-l rog pe tovarăşul Adamescu să vină puţin cu mine. —  S-a întâmplat ceva ? sare el; —  S-a întâmplat. Ce ? întreabă tovarăşa de muzică. —  Nu vă speriaţi, răspund, e ceva care s-a întâmplat azi-dimineață. O iau înainte şi tovarăşul Adamescu vine după mine. Aş merge aşa până la capătul pământului, dar mă opresc deodată şi spun : —  Eu am pus sarea în compot şt tot eu am uns clanţa cu marmeladă. —  Foarte urât, mă întrerupe el. —  Dacă era frumos, nu veneam să spun. Vreau să vă cer scuze. —  Asta mai merge, spune el. Dar cum de ţi-a venit ? —  Cred că era timpul, spun. —  Şi eu cred, spune el. —  Eu nu prea obişnuiam să-mi cer scuze, mai spun. Acum mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit. Mă întreb însă dacă mâine n-am s-o iau de la început. —  M-ar bucura să n-o iei. —  Dar dacă o iau ? —  Ce să-ţi spun ? Numai de tine depinde. —  Bine, spun, vă mulţumesc că m-aţi ascultat. —  Eşti grozav de protocolar, râde el. Ne spunem noapte bună şi plec. Băieţii s-au culcat. Mă dezbrac pe întuneric, îmi pun pijamaua şi mă sui în pat. „Totul e ca mâine să n-o iau de la început, îmi spun. Ar fi păcat. Ar fi păcat, aşa, în general, dar şi pentru că, poate, vasluianca şi comandantul se gândesc acum la mine, le-a plăcut chestia cu scuzele, şi-au zis că viaţa e frumoasă, că oamenii au obraz. Ar fi păcat să creadă asta numai o noapte. Şi totul depinde numai de mine. Strângeți pumnii pentru mine, băieţi
AnnaE
.Post in Nu fugi, ziua mea frumoasă!
NU FUGI, ZIUA MEA FRUMOASĂ !   Totul era limpede. Însuşi acest cuvânt limpede, pe care îl rostea din când în când cu inima uşoară, îi suna ca un pahar de cristal a cărui buză ai atins-o cu un bobârnac, sunet straniu care parcă nu se adresează auzului, ci privirii, şi-ţi aduce în faţa ochilor strălucirea limpede a unui ţurţure de gheaţă, şi cerul limpede aşa cum n-a fost decât o dată, atunci când ai vrut tu să fie aşa, şi ai rugat toţi norii să se destrame, şi ei te-au ascultat. Totul era limpede, avea ceva din clipocitul izvorului acela de la Cheia, pe care, când îl descoperise, chiuise atât de tare, încât a văzut cu ochii lui cum se desprinde o aşchie de stâncă. „Ce te-a apucat, mă ?“ îl ghiontise atunci Valeriu. „Mi-e bine, mi-e grozav de bine, răspunsese, nu mă întreba mai mult, că nu ştiu ce-i cu mine; îmi vine să strig... orice... dacă vrei strig că urâțica de Paula e cea mai frumoasă fată de pe pământ... că la tine ţin mai mult decât la fratele meu... că-mi plac clătitele cu magiun... Heeeei! Ascultaaaaţi! Cine nu ştie ce-i fericirea să mă întrebe pe mine. Dau lecţii graaaatis !“ Atunci, ca şi acum, exista un singur motiv ; nimic nu-l apăsa, toate gândurile îi erau drepte, luminoase, semănau cu nişte lumânărele proaspăt prinse în brad. Totul era limpede. Toate erau în ordine. Mă rog, atunci, în excursia de la Cheia, găsise stării sale o explicaţie firească. Se ştie... şi dacă nu se ştie, se învaţă la şcoală, de asta nu scapă nimeni, că măreţia naturii îţi strecoară în suflet un fel de... cum se zice ?... În sfârșit, n-are importanţă numele exact, îi stă pe limbă, o să-l găsească el odată şi odată, important este că sufletul ţi se umple cu ceva care te face mai bun, mai înţelegător, poate chiar mai uşor în sensul cel mai exact, adică îţi pierzi din greutate, îţi vine să pluteşti, să zbori... Dar acum ? Acum, în apropierea lui, nu se află nici izvorul acela învăluit într-o lumină misterioasă, viorie, nici aşchia de stâncă desprinsă după milioane de ani, pentru că i-a plăcut cum chiuie el, care şi-a părăsit după milioane de ani locul pentru el. Măreţia şi toate celelalte rămăseseră acolo, la Cheia, făceau, probabil, poezii, lingeau, probabil, prima zăpadă, aprindeau, probabil, cozile veveriţelor, ca să vadă cum ard iarna nişte flăcări roşii. Acum el era acasă singur, stătea în mijlocul camerei, pe burtă, plimbându-și un deget printre frunzele verzi, şi gri, şi negre ale covorului, nu auzea decât ticăitul înăbuşit al ceasului de pe masă şi, din când în când, trântindu-se uşa liftului. Ce explicaţie ar fi putut găsi acum faptului că-şi simţea inima ca un fulg, că-i venea mereu să se ridice şi să se aşeze în faţa oglinzii ca să se privească cum surâde, să vadă cum îi stă când surâde, aşa firesc, precum respiră sau doarme ? Ce explicaţie ar fi putut găsi acum faptului că se trezea rostind ; „E limpede... limpede...", cuvântul însuşi sunându-i cum nu sc poate mai limpede ?  „E posibil, îşi zise, să se întâmple aşa, când te gândești că a trecut o zi, la căpătai căreia nu numai că n-ai prea multe să-ţi reproşezi, dar — la naiba cu prefăcătoria, modestia e un lucru minunat, nu însă când ne minţim cu ea — eşti chiar mândru de tine, ai făcut ceva care te ridică în faţa propriilor ochi, ţi-ai strânge parcă singur mâna şi ţi-ai promite nişte ghete cu patine. E posibil îşi zise, să se întâmple aşa când pentru prima oară un cuvânt, cum e acesta: demnitate — adică demnitate rostit rar, fără grabă, pe silabe — un cuvânt, de altfel, destul de des întâlnit, fără nici un mister, îţi apare deodată cu o explicaţie mult mai profundă decât ar fi cineva în stare să ţi-o dea, mult mai corespunzătoare şi mai exactă decât ai găsi-o în dicţionar." Şi e bine. E neînchipuit de bine. Îţi vine să chiui şi apoi să-i dai un telefon lui Valeriu şi să-l rogi: „Valeriule, Valerică, suflete, nu te supăra, mai întreabă-mă o dată, ca atunci, la Cheia, ce-i cu mine, ce m-a apucat ? Am un chef nemaipomenit, Valerică, suflete, să-ţi răspund că mi-e bine, mi-e grozav de bine... tu eşti un om extraordinar.. Paula e frumuseţea întruchipată... i-am bătut pe englezi şi pe brazilieni la fotbal cu trei mii patru sute douăzeci şi şapte la zero !“ D e m n i t a te... Doamne, frumos mai sună ! Şi adevărat mai sună ! Sună aşa, cam aşa, pentru că frumuseţea şi adevărul sunt atât de greu de exprimat cu precizie, of !... Domnul Dănuț, din ultima bancă, n-are altceva mai bun de făcut şi se apucă să guiţe în ora de istorie. Domnul Dănuţ este atât de laş, încât când întreabă profesorul cine a fost neobrăzatul, nu se ridică, se apleacă şi tace, se preface că-şi leagă un şiret. Profesorul insistă „Cine ?" Şi din nou : „Cine ?“ Şi iarăşi : „Cine ?“ Demnul Dănuţ a sfârşit cu legatul şiretului şi acum se uită în plafon. Atunci te ridici şi tu şi spui : —  Eu. —  Ce tu ? eşti întrebat. —  Eu sunt neobrăzatul. —  Pe tine te cunosc. Eşti un băiat liniştit. —  Vă rog să mă iertaţi ! Azi mi-am dat în petic. —  Stai jos ! Te cunosc destul de bine. —  Vă rog să mă iertaţi! Eu am guiţat, adică vreau să spun că în clasă s-a auzit un guiţat, şi cum nimeni nu şi-l recunoaşte, s-ar putea ca eu... Cineva trebuie să fi făcut asta. —  Îţi convine să te notez în condica clasei ca nedisciplinat ! —  Nu-mi convine, dar asta-i situaţia. Dumneavoastră aţi auzit un guiţat. N-a venit din altă clasă. Şi nici nu şi-l recunoaşte nimeni. Cineva trebuie să şi-l recunoască. —  Bine, stai jos, o să mă plâng tovarăşei dirigintă de comportarea ta. Şi ora se sfârşeşte şi vine recreaţia. Şi vine recreaţia, şi odată cu ea vine şi Dănuţ care îţi arde două palme zdravene, că-ţi mai ţiuie şi acum urechile. —  Ce ? O faci pe zmeul cu mine ? Faci eroism ieftin cu mine ? Acum du-te şi mă reclamă, du-te şi mă reclamă, ai motiv să mă reclami ! Dacă nu te duci, îţi mai trag câteva. —  Mai uşor, mai uşurel cu ameninţările. Aste două palme o să ţi le înapoiez cu prima ocazie, dar nu obişnuiesc să pârăsc. — Despre ce primă ocazie vorbeşti ? —  Ce, eşti grăbit ? — Sunt. —  Regret. Eu nu. Am o groază de treburi. Prima ar fi că aştept să mă cheme tovarăşa dirigintă şi să mă certe că sunt neobrăzat în clasă. —  Eu am guiţat, nu tu ! —  Acum nu mai are însemnătate cine. Faptul s-a consumat. Şi sună de intrare. Şi urmează ora de matematică, şi ora de desen, şi ora de franceză... Trei ore şi între ele încă două recreaţii, şi în aceste ore şi în aceste recreaţii primeşti din partea colegilor bileţele cu acelaşi conţinut: „Dănuţ e un măgar : dacă tovarăşa dirigintă te va certa pe tine, noi ne vom ridica şi vom spune că n-ai făcut nimic. La toate, fireşte, răspunzi categoric: Nu !“ Şi vine ora de dirigenţie şi nimeni nu te mustră, şi mai e un minut până la sfârșitul orei, şi exact atunci când te aşteptai mai puţin, ca la teatru, sau ca la fotbal, golul egalizator din minutul 90, cineva din ultima bancă se ridică şi spune ceva din care tu nu reţii decât că există pe lume şi fapte necugetate, că tot pe lumea asta există şi regrete, că nu şi-a dat seama, că altă dată n-o să se mai întâmple. Dar pentru tovarăşa dirigintă lucrurile astea par să fie mai puţin importante. Ea vrea să ştie de ce această recunoaştere a venit atât de târziu, cui i se datorează această recunoaştere. Şi atunci auzi tot din ultima bancă : — Nu ştiu... Poate pentru că s-a purtat Vlad Costescu foarte demn... Vlad Costescu eşti tu. Foarte demn eşti tu. „Heeeei ! Ascultaaaaţi ! Mi-e bineeee ! Mi-e grozav de bineeee !“ Se face seară. Dar totul încă se vede, totul încă e limpede, limpede. Nu fugi, ziua mea frumoasă !