William Golding

Zeul scorpion de William Golding Nu era nicio fisură pe cer, nicio pată pe emailul albastru și dens. Nici măcar soarele, plutind în mijlocul lui, nu făcea mai mult decât să topească vecinătatea imediată, în care aurul și ultramarinul curgeau dintr-unul în altul, amestecându-se. Din cerul acesta, dogoarea si lumina cădeau ca o avalanșă, astfel că totul, între cele două stânci prelungi, se întindea la fel de neclintit ca stâncile. Apa fluviului era plată, opacă, moartă. Singura iluzie de mișcare din peisaj o dădea dâra de abur care se ridica de pe suprafața ei. Două stoluri de păsări acvatice, care stăteau unde mâlul de pe mal era tare și spart de crăpături hexagonale, priveau colorat în gol. Straturile de papirus uscat – spintecate de câte o tulpină care se îndoise, se rupsese și atârna invers decât celelalte – stăteau nemișcate ca trestiile pictate pe un mormânt, până în clipa în care câte o sămânță cădea dintr-o coroană uscată; iar acolo unde cădea, în apa mică, sămânță rămânea, fără să se clintească. Ceva mai încolo însă, apa era adâncă – trebuie să fi avut câțiva kilometri; și acolo soarele ardea, topind emailul albastru al cerului jos, același cu al bolții albastre și grele de deasupra stâncilor roșii și galbene. Iar acum, parcă pentru că doi sori erau mai mult decât puteau ele îndura, stâncile se ascundeau pe jumătate dincolo de straturile de aer, începând să tremure. Între stânci și fluviu, pământul negru era pârjolit. Miriștea evoca tot atât de puțin viața ca și penele agățate pretutindeni în tulpinile țepoase. Cei câțiva copaci, palmieri si salcâmi, stăteau cu frunzele atârnate parcă a resemnare. Casele de chirpici văruit erau tot atât de însuflețite și cu nimic mai imobile; la fel de imobile ca bărbații, femeile și copiii care stăteau de o parte și de alta a potecii bătătorite ce se întindea paralel cu fluviul, la o aruncătură de băț de mal. Toți oamenii aceștia priveau în josul fluviului, în direcția opusă soarelui care lăsa umbre scurte de cobalt la picioarele lor. Stăteau peste propriile umbre si priveau în josul fluviului, cu mâinile ușor ridicate, cu ochii fără să clipească și cu gurile căscate. Din josul fluviului se auzea un zgomot stins. Bărbații care așteptau se uitară unul la altul, frecându-și palmele asudate de fustanelele din pânză de in, apoi le ridicară în aer, cu palmele în afară și mai sus decât înainte. Copiii goi începură să strige fugărindu-se, până când femeile se aplecară, în rochiile lor lungi și drepte, care porneau de deasupra sinilor, zgâlțâindu-i ca să tacă și să se potolească. Un bărbat își făcu apariția pe potecă, ieșind din umbra unui pâlc de palmieri. Se mișca aproape la fel ca stâncile tremurătoare. Chiar și de la această distanță, era ușor de distins din mulțimea de siluete, după ciudățenia straiului și după faptul că toată lumea se uita la el. Ajunse pe o porțiune deschisă de miriște și începu să se vadă că alerga, sprinta ușor, săltând în sus și în jos, în timp ce grupurile pe lângă care trecea gesticulau, strigau și băteau din palme, fără a-și desprinde ochii de la el. Ajunse pe o bucată de teren mai apropiată și costumația îi deveni mai vizibilă, la fel de stranie ca mișcările. Purta o fustanelă și o tocă înaltă, amândouă din pânză albă de in. Sandalele, încheieturile mâinilor și platoșa lată care îi sălta pe piept aruncau sclipiri aurii și albastre; alte sclipiri țâșneau din sceptrul și îmblăciul pe care le ținea, câte unul în fiecare mână. Toată pielea întunecată îi sclipea în locurile în care sudoarea se prelingea, picurând pe pământul crăpat. Oamenii își întețeau strigătele când vedeau sudoarea căzând. Cei care alergaseră o vreme alături de el se ștergeau de transpirație, încetineau pasul și îl lăsau pe alergător să treacă mai departe. Acum, alergătorul ajunsese atât de aproape, că putea fi văzut în amănunt. Fața îi fusese ovală odată, dar traiul bun și autoritatea i-o transformaseră într-o lespede dreptunghiulară, în ton cu corpul îndesat. Arăta ca un om cu idei puține, dar la care ținea fără a le cerceta; în clipa aceasta, ideea era de a alerga, de a alerga întruna. La periferia acestei idei centrale pluteau însă sentimente de uimire și indignare. Indignarea era explicabilă, căci toca de pânză îi cădea din când în când pe un ochi, iar el o sălta împingând-o cu sceptrul. Cozile îmblăciului, fă- cute din mărgele albastre și aurii înșirate alternativ, îl plesneau peste față dacă îl ridica prea sus. Când și când, ca și cum și-ar fi amintit de ceva, își încrucișa sceptrul și îmblăciul peste burtă, dar rigorile sprintului îl obligau să le frece unul de celălalt, ca și cum ar fi ascuțit un cuțit. Toate acestea, împreună cu roiurile de muște, erau suficiente pentru a-i explica indignarea, deși sursa uimirii nu era la fel de ușor de depistat. Se apropie tropăind peste câmp, însoțit acum de un singur alt alergător: un tânăr suplu si musculos, care-i adresa de-a valma încurajări, rugăciuni și laude. — Aleargă, Casă Mare! Aleargă de dragul meu! Viață! Sănătate! Forță! Când se apropiară de marginea de dincoace a câmpului, parcă ar fi trecut de o graniță invizibilă. Lumea strânsă pe lângă cele câteva case făcu un pas înainte și începu să exclame. — Zeule! Zeule! Casă Mare! Dintr-o dată, deveniră la fel de volubili și de tumultuosi ca tânărul. Îl întâmpinară pe alergător cu strigăte și lacrimi de râs. Femeile se grăbiră să îi iasă în cale și copiii fură abandonați printre picioarele negricioase, precipitate, își făcu apariția pe ulița strimtă și bărbații porniră să fugă împreună cu el. Un orb, subțire și noduros ca bățul în care se sprijinea, stând cu o mână ridicată și privind în direcția alergătorului cu niște ochi ca două globuri de cuarț, strigă și el: — Viață! Sănătate! Forță! Casă Mare! Casă Mare! Casă Mare! Apoi alergătorul trecu, depășind cătunul și ducându-i după el pe tineri, în timp ce femeile rămâneau în urmă, râzând și exclamând: – L-ai văzut, soră? L-am atins! Dar Casă Mare continua să sprinteze, împingându-și toca neascultătoare cu sceptrul, la fel de indignat și parcă mai uimit decât înainte. Alături de el alergau acum câțiva, dintre care niciunul nu venea de mai departe decât cătunul, cu excepția tânărului suplu. După o vreme, chiar și aceștia se opriră, cu răsuflarea tăiată, dar zâmbitori, în timp ce Casă Mare și însoțitorul său se îndepărtau, precedând coada săltăreață. Pe măsură ce tropotul de picioare se pierdea, nu se mai auzea niciun zgomot, doar răsuflări adânci. Bărbații se întoarseră agale spre cătun, unde se scotea berea groasă în amfore, ulcioare și străchini așezate pe capre de lemn, pe ulița aglomerată. Când alergătorul ieși din raza auzului său, orbul care stătuse atâta vreme la marginea potecii își coborî mâna. Nu se alătură mulțimii din sat. Se întoarse, căutându-și drumul cu bățul peste miriște, apoi printre tufe, până ajunse pe porțiunea goală din umbra palânierilor, acolo unde începeau hexagoanele de mâl de pe malul fluviului. La umbră ședea un băiețel cu picioarele încrucișate, cu mâinile moi în poală și cu capul aplecat, astfel că unica șuviță de păr care scăpase de briciul bărbierului îi cădea pe lângă ureche, până la genunchi. Era la fel de slab ca orbul, dar nu la fel de închis la piele; iar fustanela îi era de un alb strălucitor, mai puțin acolo unde se agățaseră de ea rămurele și praful malului. Orbul spuse în văzduh: — Bun. A trecut. Nu vom mai vedea spectacolul ăsta timp de încă șapte ani. Băiatul răspunse fără vlagă: — Eu n-am văzut nimic. — Tânărul acela, cel căruia i se spune Mincinosul, alerga lângă el. Și vorbea tot timpul. Băiatul sări în picioare. — Ar fi trebuit să-mi spui! — De ce? — M-aș fi dus să văd! — Pe Mincinos, mai degrabă decât pe Zeu, tatăl tău? — Mi-e drag. Plăsmuiește lucruri care mai scad din greutatea cerului. Și este. — Ce este? Băiatul își întinse mâinile în lături. — Este și atât. Orbul se lăsă jos, punându-și bățul pe genunchi. — E o zi mare, Prințe. Sunt sigur că știi. — Mi-au spus doicile, de-aia am fugit. O zi mare înseamnă că trebuie să stau la soare si să nu mă mișc. Pe urmă mi se face rău. Trebuie să mă afume și să-mi descânte. Trebuie să mănânc tot felul de chestii, să port tot felul de chestii și să beau tot felul de chestii. — Știu. Cine nu știe? Pasul îți sună ca al unui bătrân mititel. Dar astăzi Zeul se arată a fi zeu și poate că și tu ai să te simți mai bine. — Cum o poate arăta? Orbul se gândi o vreme. — Dacă-i pe-așa, cum de susține cerul și face apa fluviului să crească? Astea sunt mistere. Prințul oftă. — M-am plictisit de mistere. — După ele trăim, spuse orbul. Am să-ți arăt. Vezi palmierul ăla, din stânga ta? — Bate prea tare soarele. — Bine. Dacă te-ai putea uita, ai vedea semnele încrestate pe trunchiul lui. La un braț de la rădăcină, e Semnul Durerii. Dacă apa nu se ridică mai mult de atât, oamenii mor de foame. Câți ani ai? Zece? Unsprezece? Când eram nu cu mult mai mare decât tine, așa s-a întâmplat, iar Zeul de la vremea aceea a luat otravă. — Oamenii au suferit de foame? Și au murit? — Bărbați, femei și copii. Dar Zeul e puternic, plin de iubire – chiar dacă nu vă are decât pe sora ta si pe tine –, un mare vânător, mâncător și băutor. Apa va urca încet până la Semnul Excelentei Hrane. În ciuda soarelui, băiatul se arătă interesat. — De ce e un semn chiar în vârf? Orbul clătină din cap, mohorât. — S-a prevestit odată, n-aș putea să-ți spun când. Semnul a fost făcut de un Zeu, se spune, dar apa nu a ajuns niciodată până la el. E mai rău să ai prea multă apă decât prea puțină. Toată lumea se va îneca, iar apa va ajunge până în pragul Casei Vieții. Se cheamă – și se aplecă, șoptind – Semnul Desăvârșitei Nenorociri. Băiatul rămase tăcut și, după o clipă, bătrânul căută pe pipăite și îl bătu ușor pe genunchi. — Toate lucrurile astea sunt prea complicate pentru tine. Uită-le. Într-o zi, când eu n-o să mai fiu și Zeul va fi intrat în Prezentul său, ai să fii la rândul tău Zeu. Atunci ai să înțelegi. Prințul exclamă, cu capul ridicat de suferință și mânie: — Nu vreau să fiu Zeu! — Cum adică? Și cine altcineva să fie? Prințul izbi mâlul uscat cu pumnii lui slabi. — Nu vreau! Și n-or să mă facă! — Mai încet, copile! Dacă te aude cineva… la mine nu te gândești? Dar Prințul se uita în ochii albicioși, ca și cum i-ar fi putut sili să îl vadă. — Nu vreau… nu pot. Nu pot face apele fluviului să crească și nu pot susține cerul… Am vise… întunericul. Lucruri care cad. Apasă, sunt grele. Nu pot să mă mișc sau să respir… Lacrimile i se scurgeau pe chip. Se smiorcăi și își trecu un braț peste nas. — Nu vreau să fiu Zeu! Orbul purcese să vorbească tare și apăsat, ca pentru a-l obliga să asculte. — Când te vei căsători cu Sora ta Regală… — N-o să mă căsătoresc niciodată! spuse Prințul, cu o izbucnire pătimașă. Niciodată în viața mea. În orice caz nu cu Floare Frumoasă, dar oricum n-o să mă căsătoresc. Dacă mă joc cu băieții, vor să se joace de-a vânătoarea și eu obosesc. Dacă mă joc cu fetele, vor să se joace de-a mama și de-a tata, iar eu trebuie să mă zbânțui în sus și-n jos peste ele până obosesc, după care se zbânțuie ele în sus și-n jos, până mă apucă amețeala. Orbul rămase tăcut o vreme. — Așa deci, zise el în cele din urmă. Așa deci. — Mi-ar plăcea să fiu fată, urmă Prințul. O fată frumoasă, care n-ar avea nimic altceva de făcut decât să poarte lucruri frumoase și să fie frumoasă. Atunci nu m-ar mai putea transforma în Zeu. Orbul se scarpină la nas. — Și să nu mai susții cerul? Să nu mai faci să crească apa fluviului? Să nu tai un taur și să nu tragi la țintă? — Ținta nici n-o văd, darămite s-o mai si nimeresc. — Ce tot spui, copile? — Am un fel de fum alb în ochi. — Prințe… nu minți? — Și se îngroașă, încet, dar se îngroașă. — Nu! — Așa că, vezi tu… — Dar, Prințe, bietul meu copil, ce ți s-a spus? — N-am povestit nimănui. M-am săturat de vrăji, arome și porcării de băut. M-am săturat. Orbul ridică vocea. — Dar ai să orbești! Puțin câte puțin, an de an… Copile, gândește-te la noi! Gândește-te la Semnul Desăvârsitei Nenorociri! — Ce legătură are cu mine? Dacă as fi fată… Orbul încerca să se ridice în picioare, spriji- nindu-se de băț. — Trebuie să afle. Și ei, și el, imediat… biet Prinț, biet slăbănog. Biet popor! Băiatul îl apucă de gleznă pe orb, care se smuci si se ridică stângaci. — Să nu spui la nimănui! — Trebuie, copile. Or să te vindece… — Nu! — Am să-i vorbesc Zeului la sfârșitul cursei, iar El are să mă audă! — Nu vreau să fiu Zeu! Dar orbul se grăbea, lovind cu bățul în copacii cunoscuți, pășind fără ezitare pe potecile înguste dintre canalele de irigație din pământ uscat. Prințul alerga în jurul lui, alături de el, plângând, strigând, trăgându-l de pânza care îi acoperea soldurile și apucându-l de mână. Dar orbul își continua drumul precipitat, murmurând, clătinând din cap și ferindu-se cu bățul. — Biet copil! Biet copil! În cele din urmă, cu răsuflarea tăiată, plângând și pe jumătate orbit de soare, Prințul renunță, încetini pasul tot mai mult și apoi se opri. Îngenunche în praf și plânse o vreme. Când sfârși de plâns rămase acolo, cu capul în jos; și îndată începu să recite fraze, parcă încercându-le sonoritatea sau vrând să se asigure că le va ține minte. — Nu știu ce tot vorbește. Văd foarte bine cu amândoi ochii. Și din nou, o expresie auzită pe coridoarele Casei Mari: — Omul e posedat, încă o dată, simplu: — Eu sunt Prințul. Omul acesta minte. Se ridică în patru labe, apoi în picioare. Ținându-si ochii mijiți, porni prin umbra copacilor, în timp ce mergea, își repeta cuvintele ca pe o lecție. „Omul acesta minte. Omul acesta minte.” Apoi se stârni un vârtej de fuste, o ploaie de vorbe, o bălmăjeală. Cele două doici, cea nea- gră și cea cafenie, se aruncară asupra lui, strângându-l la piept. Fu învăluit, îmbrățișat, plâns, blestemat, conjurat, mustrat, iubit și sufocat, îl duseră pe sus în direcția Casei Mari și, după o vreme, îl așezară jos, îl îmbrățișară iar și îl sărutară, îi scuturară fustanela, îl mângâiară cu sudoare și mirosuri, cu abundență mamară și brațe dolofane, îi atraseră atenția că fusese neascultător când se prefăcuse că doarme, în timp ce ele se strecurau afară ca să-l vadă pe Zeu, îi povestiră cum îl căutaseră peste tot, îl avertizară să nu spună nimănui și îl acuzară că era lipsit de inimă față de doicile lui, care nu aveau gând sau clipă în viață în care să nu se îngrijească de fericirea lui. Apoi îl duseră, de mână, până la o intrare lăturalnică a Casei Mari, îl băgară înăuntru și îl ferchezuiră iute pentru a ieși în lume. Parcă nici nu auzea ce primejdii reprezentau crocodilii, monștrii din apa fluviului, leii, șacalii și bătrânii libidinoși, căci din când în când și fără a le da atenție, murmura ca pentru sine: — Minte. În cele din urmă, îl purtară prin Casa Mare până în curtea interioară din apropierea porții principale. Deși era ziua în care Zeul urma să arate ce poate, curtea era aproape goală. Dar în fața porții principale, două șiruri de soldați – negri cu scuturi uriașe și sulițe – țineau un culoar liber, iar în spatele lor se înghesuiau locuitorii văii, de-o parte și de alta. Zgomotul se mai potolise față de agitația care anunțase începutul cursei Zeului. Priviseră destul, chiar și la Floare Frumoasă, care stătea dinaintea femei- lor sale, pe o platformă lângă poartă. Obosiseră să se uite în lungul culoarului, pe poteca dintre stânci, pe unde trebuia să se întoarcă Zeul. Trâmbițele tăcuseră, Floare Frumoasă stătea neclintită chiar dacă decorativă, iar Zeul nu se zărea nicăieri; aveau nevoie de altceva de privit, iar Prințul le oferi ceea ce căutau, își făcu apariția la marginea interioară a curții, pe treptele care coborau dinspre intrarea Casei Mari. Era flancat de coloane groase, pictate, și de doici grase. Fustanela plisată nu avea fir de praf pe ea, iar țintele de aur ale sandalelor îi străluceau. La fel și micul colan atârnat peste umeri și brățările de la încheieturi. Codița de la tâmplă îi fusese pieptănată, periată și unsă cu ulei, până căpătase aspectul unui obiect de abanos. Avea în jurul buzelor un surâs stins, oficial, care se preschimbă într-unul de plăcere reală la auzul femeilor din mulțime care constatau, cu exclamații, cât de dulce și de drăgălaș era. Se opri lângă platformă, se uită mijindu-și ochii la Floare Frumoasă, cu chipul proiectat pe fundalul evantaielor, apoi își coborî mâna spre genunchi, așa cum se cuvenea. Doicile îl ajutară să urce pe platformă, iar el rămase acolo, clipind. Floare Frumoasă se aplecă unduindu-se. Cu un zâmbet devenit iubitor, îi atinse obrazul într-un gest de o feminitate desăvârșită, cu dosul palmei. Murmură în jos către el: — Ai plâns, pricăjitule. Prințul își examina picioarele. Zgomotul mulțimii se înteți. Prințul ridică ochii, iar Floare Frumoasă făcu un pas către marginea platformei, trăgându-l după ea. Din spate, li se înmânară frunze de palmier, își îndreptară privirile, ca și mulțimea, spre capătul potecii. În aval, abia vizibil, era un fel de picior de piatră, ieșit din stâncă. Pe piciorul acesta stătea o clădire lungă și joasă, către capătul căreia se îndrepta o siluetă minusculă. Apoi o a doua siluetă apăru în spatele primeia. Erau greu de deslușit, iar mișcările le erau complicate și mai mult de vibrațiile nestăpânite ale aerului încins de soare. Erau ca niște manechine care își schimbau forma în funcție de ele, sau chiar dispăreau cu totul timp de o clipă. Dintr-o dată, mulțimea de pe ambele laturi ale culoarului se transformă în tufe, garduri vii și pilcuri de palmieri legănați de un vânt continuu. Trâmbițele sunară strident. — Viață! Sănătate! Forță! Prima dintre cele două siluete nu era Zeul. Era Mincinosul, tinărul osos, care nu alerga doar drept înainte pe potecă, ci și înapoi pe același drum din când în când, dând târcoale Zeului, făcând gesturi disperate, îmboldindu-1. Era asudat dar volubil, neostenit, în urma lui venea Zeul, Casă Mare, Soț al Stăpânei Regale care ajunsese acum în Prezentul etern, Taurul Regal, Șoimul, Stăpânul Ținutului de Sus. Acesta alerga lent, ascuțindu-și cuțitul de bucătărie cu o vigoare care avea în ea mugurii disperării. Lucea mai ud, iar fustanela i se lipise de pulpe. Ieși din aerul tremurător și din sclipirea soarelui. Toca albă i se prăbușise pe-o parte, dar n-o mai împungea cu sceptrul sau cu îmblăciul. Până și coada părea în suferință, zvâcnind în- coace și-ncolo precum coada unui animal muribund. Se aplecă într-o parte, clătinându-se. Mincinosul exclamă: — Ah, nu! Zgomotul mulțimii avea aceeași disperare ca aceea de pe chipul alergătorului. — Casă Mare! Casă Mare! Până și soldații, impresionați, se răsuciră într-o parte și rupseră rândurile, vrând parcă să dea o mână de ajutor. Prințul zări o siluetă cunoscută cu un băț, făcându-și loc printre ei. Orbul rămase acolo, cu fața ridicată, cu bățul întins înainte. Zeul apăru tropăind pe culoar, iar mulțimea se strânse în urma lui. Orbul țipa cât îl țineau puterile – striga ceva de neauzit. Tălpile Zeului lăsau urme neregulate în praf. Genunchii i se îndoiseră, gura îi stătea căscată larg, ochii erau ațintiți înainte, orbi. Era pe cale să se prăbușească. Se izbi de bățul orbului, brațele îi căzură pe lângă trup, genunchii îi cedară. Cu aceeași privire fixă, se împiedică de băț, se dădu de-a berbeleacul și rămase nemișcat. Toca de pânză albă i se rostogoli în drum. În tăcerea care se lăsase brusc, glasul orbului se auzi în sfârsit. — Prințul orbește, Zeule! Fiul tău orbește! Prințul făcu un gest exasperat în sus, către Floare Frumoasă, care continua să surâdă. Recită cu voce tare lecția învățată. — Minte! — Prințul orbește! Foare Frumoasă vorbi calm și limpede. — Sigur că minte, copile. Soldați, aruncați-1 în groapă. Soldații împingeau lovind, făcând loc în jurul Zeului căzut și al Mincinosului, ghemuit alături de el. Mulțimea se învârteji în jurul orbului transformat în jucărie, în păpușă țipătoare. Floare Frumoasă vorbi din nou. — El i-a pus piedică Zeului, cu bățul. Alți soldați se repeziră la orb. Se învolburară la marginea grupului de pe jos, prinzându-1 pe orb la mijloc. Floare Frumoasă îl luă pe Prinț de încheietură și îl zgâlțâi, vorbindu-i dintr-o parte. — Zâmbește. — Minte, vă spun. — Tembel mic, zâmbește! Lacrimile se amestecară cu surâsul Prințului, în timp ce ea îl trăgea în jos de pe platformă și apoi, cu câtă demnitate îi rămăsese, dincolo de poarta principală. O parte din soldați le deschideau drum cu forța, alții îl cărau pe Zeu. Floare Frumoasă și femeile sale îl duseră repede pe Prinț până unde îl preluară doicile, care îl duseră pe sus, ascunzându-l și pe el, și lacrimile lui. Apoi dispărură și ea, și celelalte femei. O procesiune ieși în întâmpinarea Zeului în curtea interioară, ca și cum ar fi fost pregătită tocmai pentru o astfel de ocazie. Șase bărbați duceau un pat. Un om era îmbrăcat într-o piele de leopard și un altul – dacă om era – purta un cap de șacal, în fruntea lor venea un bărbat înalt, mult mai vârstnic decât Casă Mare, care purta o togă lungă, de pânză albă. Soarele i se reflecta pe craniul ras. Mincinosul ajunse primul în dreptul lui, continuând să vorbească. — Îngrozitor, îngrozitor, Mare Vizir, și atât de inutil… vreau să zic… îngrozitor! De unde să știi? Cum să ghicești? Marele Vizir zâmbi. — Era o posibilitate. — Ține minte că nu am nicio pretenție, absolut niciuna! Vizirul îi zâmbi afabil. — Zău așa, Mincinosule, te subestimezi. Mincinosul sări ca înțepat cu sulița de unul dintre soldați. — A, nu, nu! Crede-mă, nu mai am nimic de dat! Zeul stătea întins pe pat. Procesiunea se îndreptă spre Casa Mare. Vizirul o urmări cu privirea. — Îi place să-ți asculte întruna minciunile. Mincinosul îl opri în fața intrării, apucându-1 de togă. — Le-a auzit atât de des, că și le poate repeta singur, sau poate pune să i se deseneze imagini după ele.

  1 Distinsul meu nas, Cu aceste cuvinte îmi încep jurnalul pe care mi-am promis să-l ţin pentru domnia ta – şi nici că există cuvinte mai potrivite! Prea bine, aşadar. Locul: în sfârşit, la bordul corăbiei. Anul: îl cunoşti. Data? Fireşte, lucrul care contează este că e ziua cea dintâi a călătoriei mele la celălalt capăt al lumii, motiv pentru care am trecut cifra 1 în partea de sus a acestei pagini. Căci ceea ce urmează să scriu trebuie să fie o consemnare a primei noastre zile. Luna sau ziua din săptămână nu înseamnă foarte mult, de vreme ce, în drumul nostru îndelungat din sudul Vechii Anglii spre antipozi, vom străbate geometria tuturor celor patru anotimpuri! Chiar în dimineaţa asta, înainte de a pleca de acasă, m-am dus să-mi văd fraţii mai mici şi trebuie să spun că i-au dat mari bătăi de cap bătrânei Dobbie! Junele Lionel a imitat un fel de dans războinic al aborigenilor. Micul Percy s-a întins cu faţa în sus şi şi-a frecat burta, scoţând între timp nişte gemete îngrozitoare, ca să-mi arate, vezi Doamne, ce rău se simţea după ce mă înfulecase! I-am croit pe amândoi ca să se cuminţească, iar pe urmă am coborât unde mă aşteptau mama şi tata. Credeţi cumva că mama s-a mulţumit să verse o lacrimă sau două? Nici vorbă, a plâns de s-a cutremurat pământul, şi chiar şi eu am simţit o căldură care era oricum, numai bărbătească nu. Păi, până şi tata… Cred că am pus un preţ mai mare pe sentimentalii Goldsmith si Richardson decât pe veselii Fielding şi Smollett! înălţimea ta s-ar fi convins pe deplin cât sunt de vrednic, dacă ar fi auzit vorbele ce mi s-au spus, de parcă aş fi fost un puşcăriaş în lanţuri, nu un tânăr gentleman care urma să-l ajute pe guvernator la administrarea uneia dintre coloniile Maiestăţii Sale! M-au bucurat tare mult sentimentele neascunse ale părinţilor, precum şi ceea ce am simţit eu însumi! Până la urmă, finul domniei tale e un băiat de ispravă. Ca să-şi vină în fire, i-a fost de ajuns să meargă până la poartă, să treacă de casa paznicului şi să se aştearnă la drum, dispărând după cotitura din dreptul morii. Ca să revin, acum mă aflu la bord. M-am suit pe o corabie lătăreaţă şi trăsnind a catran, care poate că în tinereţe fusese unul dintre formidabilele bastioane de lemn ale Angliei. Am trecut pe sub un prag jos, am nimerit în întunericul unei punţi şi a fost cât pe-aci să mă sufoc când am tras prima gură de aer. Dumnezeule mare, să verşi şi mai multe nu! Erau o forfotă si o îmbulzeală de nedescris, într-o lumină a asfinţitului ce mi s-a părut nefirească. Un individ care mi s-a prezentat drept servitorul meu m-a condus spre un soi de bârlog ridicat lângă unul dintre pereţii navei, asigurându-mă că aceea era cabina mea. Insul e un bătrânel care şchiopătează, cu o mutră ascuţită şi câte un smoc de păr alb pe fiecare obraz, care urcă spre creştetul încununat de o chelie lucioasă. — Ce-i putoarea asta, omule? l-am întrebat. Si-a ridicat nasul ascuţit în vânt si s-a uitat în jur, de parcă ar fi putut să vadă putoarea în loc s-o adulmece. — Putoare, domnule? Ce putoare? — Putoarea, am spus, ducându-mi mâna la nas şi la gură, ca şi cum mai aveam puţin şi-mi vărsăm maţele. Impuţiciunea, duhoarea sau cum vrei să-i zici. E un tip vesel din fire, Wheeler ăsta. În clipa aceea mi-a zâmbit ca şi cum puntea de deasupra, care se afla foarte aproape de capetele noastre, s-ar fi deschis şi ar fi lăsat să intre lumina. — A, asta, a spus el. O să vă obişnuiţi repejor, domnule! — Nu vreau să mă obişnuiesc deloc! Unde-i căpitanul navei ăsteia? Lumina de pe figura lui Wheeler s-a stins, iar servitorul s-a dus si mi-a deschis uşa cabinei. — Nici domnul căpitan Anderson nu poate face nimic, domnule, a spus el. Jos avem numai nisip şi pietriş. Navele noi au balast din fier, dar a noastră a fost construită mai demult. A apărut când nu trebuia, altfel ar fi schimbat-o din temelii. Numai că nu se poate, e prea veche. Şi-au zis că nu-i bine să se-apuce să-i umble prin măruntaie, domnule. — Înseamnă că-i un cimitir în toată regula! Wheeler s-a gândit preţ de o clipă. — Asta n-am de unde să ştiu, domnule, fiindcă până acum n-am mai urcat la bordul ei. Acum staţi frumuşel aici, iar eu vă aduc un coniac. Cu acestea spuse, a dispărut înainte să-mi fac curaj să mai spun ceva şi să trag în plămâni aerul acela rău „dintre punţi”. Iată, deci, unde am ajuns şi unde mă aflu şi în clipa asta. Dă-mi voie să-ţi descriu locul în care o să stau până o să găsesc ceva mai cumsecade. Cabina are un pat ca o troacă, aşezat în lungul navei şi cu două sertare meşterite sub el. La un capăt al ei se lasă în jos o tăblie ca o măsuţă de scris, iar la celălalt un lighean îmbrăcat în foaie de cort şi cu o găleată dedesubt. Presupun că pe nava asta or exista şi locuri mai comode unde să-ţi poţi face nevoile fireşti. Deasupra vasului e loc pentru o oglindă, iar la picioarele patului se află două rafturi cu cărţi. Un scaun de pânză este singura mobilă pe care o poţi mişca din loc în tot acest nobil apartament. Uşa are o deschizătură destul de mare la nivelul ochilor, pe unde pătrunde din când în când lumina zilei, iar de ambele părţi ale ei, pe perete, se găsesc mai multe cârlige. Podeaua, sau puntea, cum s-ar cuveni să-i spun, are suficiente denivelări ca să-ti scrânteşti glezna. Presupun că urmele acelea adânci de pe punte au fost făcute de roţile de fier ale tunurilor, pe vremea când nava era destul de tânără şi de sprinţară ca să aibă toate armele necesare! Cămăruţa mea e nouă, dar tavanul – puntea de sus? — şi bordajul din spatele patului este vechi, uzat şi plin de crăpături, închipuie-ţi, să mi se ceară să locuiesc într-un asemenea coteţ, într-o asemenea cocină! Oricum, n-o să-mi fac sânge rău şi o să mă împac cu starea de lucruri până o să-l văd pe căpitan. Simplul fapt că am respirat aerul ăsta m-a făcut să mă obişnuiesc cu duhoarea, iar paharul generos de coniac pe care mi l-a adus Wheeler aproape că m-a împăcat cu situaţia. Dar ce zgomotoasă e lumea asta înconjurată de lemnărie! Vântul de sud-vest, care ne sileşte să stăm mai departe la ancoră, vuieşte şi şuieră în velatura ei – în velatura noastră (căci m-am hotărât să profit de călătoria asta îndelungată ca să-mi însuşesc tot ce ţine de viaţa pe mare) – în velatura noastră strânsă pe vergi. Rafalele de ploaie bat darabana pe fiecare bucăţică din navă. Ca şi cum asta nu ar fi de-ajuns, dinspre partea din fată se aud behăitul oilor, mugetul vitelor, strigătele bărbaţilor şi, ei bine, da! ţipetele femeilor. E destulă gălăgie şi aici, unde stau eu. Bârlogul, de fapt cocina mea, e una dintre cele douăsprezece aflate în partea asta a navei, vizavi de care se găsesc tot atâtea. Un coridor pustiu desparte cele două şiruri de cabine, blocat la un capăt de coloana uriaşă a arborelui artimon. În spatele coridorului nostru, după cum mă asigură Wheeler, este salonul unde iau masa pasagerii, precum si încăperile de serviciu de o parte şi de alta. Pe coridorul slab luminat siluetele oamenilor trec de la un capăt la celălalt sau se strâng laolaltă. Ei, de fapt noi, suntem pasagerii, din câte văd; iar explicaţia pentru faptul că o străveche navă de linie a fost transformată în vas de mărfuri, a devenit fermă plutitoare si pe deasupra mai transportă şi pasageri, nu poate fi desluşită decât dacă ne gândim la ananghia la care se află comandanţii de la Amiralitate, nevoiţi să se ocupe de şase sute de nave de război în serviciu activ. Chiar în clipa asta Wheeler mi-a spus că o să luăm masa la patru, adică peste o oră. Când l-am informat că am de gând să cer o cabină mai încăpătoare, a căzut pe gânduri câteva clipe, după care mi-a zis că problema era destul de spinoasă şi m-a sfătuit să mai aştept o vreme. Când mi-am exprimat indignarea faţă de folosirea unui asemenea hârb pentru călătoria noastră, s-a oprit în uşa cămăruţei mele, cu un ştergar pe braţ, şi mi-a împărtăşit cât a putut de mult din filosofia lui marinărească: Domnule dragă, o să plutească pân-o să se scufunde, căci la urma urmei, domnule dragă, de când a fost construită s-a ştiut că odată şi-odată tot o s-o păţească. După un asemenea discurs, în care Wheeler mi-a spus să nu mă bizui decât pe nostrom şi pe dulgher, lămurindu-mă că era mai înţelept să mă prind de-o parâmă din vremurile bune decât de un afurisit de lanţ care zornăie ca un hoit atârnat în ştreang, inima mi s-a scufundat până în balastul ăla scârbos! Dar lui puţin îi păsa că fundul navei nu era din tablă de cupru! Am aflat că nava e dată cu catran pe dinăuntru si pe dinafară şi atâta tot, aşa cum îi stă bine celei mai vechi corăbii din lume, şi probabil că primul ei comandant a fost nimeni altul decât Noe! înainte de-a pleca, Wheeler m-a consolat oarecum, spunându-mi că, după mintea lui, nava asta era „mai de nădejde decât multe altele mai solide”. De nădejde! „Căci”, a mai zis el, „dacă dăm de vreme proastă, se desface ca o ciubotă veche”. Drept să-ţi spun, după toate astea, s-a dus şi stropşorul de bine pe care mi-l făcuse coniacul. Ţinând cont de cele auzite, mi-am zis c-ar fi bine să-mi scot din lăzi toate lucrurile de care urma să am nevoie în timpul călătoriei, înainte să fie stocate în cală. Atât de mare e harababura de pe navă, încât nu reuşesc să dau peste nimeni care să poată anula ordinul ăsta peste măsură de prostesc. Aşa că până la urmă m-am resemnat, l-am pus pe Wheeler să mă ajute la despachetat, mi-am rânduit toate cărţile cu mâna mea şi m-am uitat cum îmi dispar lăzile. M-aş înfuria de-a binelea, dacă situaţia n-ar fi atât de caraghioasă. Cu toate acestea, mi-a plăcut să-i aud vorbind între ei pe indivizii care au venit să-mi ia lăzile, fiindcă foloseau un limbaj pe care numai un om al mării l-ar fi putut pricepe. Mi-am pus Dicţionarul maritim al lui Falconer lângă pernă, căci sunt hotărât să învăţ limba asta la fel de bine ca puzderia de inşi care merg împleticindu-se pe-aici. Mai târziu Am mâncat la lumina ferestrei mari de la pupa, aşezaţi la două mese lungi, într-o dezordine deplină. Nimeni nu ştia nimic. Nu vedeai picior de ofiţer, cei care serveau la masă erau chemaţi ba aici, ba acolo, mâncarea proastă, ceilalţi pasageri indispuşi, iar doamnele lor la un pas de isterie. Dar priveliştea celorlalte nave ancorate, ce puteau fi observate de la ferestrele de la pupa, era fără îndoială un spectacol pe cinste. Wheeler, ajutorul, servantul şi călăuza mea, spune că atâta a mai rămas din tot convoiul. El mă asigură că deruta instalată la bord o să se potolească şi că, spre a-l cita exact, o să ne scuturăm de rele – probabil aşa cum s-au scuturat nisipul şi pietrişul din cală – până când, dacă e să mă iau după ce spun unii pasageri, o să ajungem să puţim şi noi la fel de mult ca nava. Poate că înălţimea ta mi-a sesizat supărarea din cuvinte. Ba, mai mult, dacă n-aş fi băut un vin cumsecade, m-aş fi înfuriat de-a binelea. Noe al nostru, un anume căpitan Anderson, n-a catadicsit să apară. O să mă prezint în faţa lui cu prima ocazie, numai că acum s-a întunecat. Mâine dimineaţă am de gând să cercetez topografia navei şi să fac cunoştinţă cu ofiţerii mai de ispravă, dacă or exista cu adevărat. Există în schimb destule doamne – unele mai tinere, altele între două vârste şi câteva bătrâne. Există si câţiva moşneguţi, un ofiţer de infanterie tânăr şi un pastor şi mai tânăr. Cel din urmă a încercat, amărâtul, să rostească o binecuvântare înainte de masă, iar pe urmă s-a ascuns cu nasul în farfurie, sfios ca o mireasă. N-am izbutit să-l văd pe domnul Prettiman, dar presupun că e şi el la bord. Wheeler mi-a spus că vântul o să cârmească la noapte, iar noi o să virăm ancora, o să ridicăm velele, o s-o luăm din loc şi o să ne începem marea călătorie profitând de flux. I-am zis că sunt un marinar de nădejde şi i-am văzut fata scăldată fugar într-o lumină aparte, care nu era chiar un zâmbet, ci mai degrabă o veselie neintenţionată. Mi-am promis imediat să-l învăţ să se poarte pe acest individ cu prima ocazie… dar chiar când scriu aceste pagini contururile lumii noastre de lemn se schimbă. Se aude o rafală de bubuieli, urmată de o mulţime de trosnete şi pârâieli dinspre arboradă. Şuieratul strident al sifleelor îmi sparge urechile. Dumnezeule mare, oare e cu putinţă ca asemenea sunete să iasă din gâtlejul unui om? Insă asta şi astalaltft trebuie să fie salve de tun, e limpede! în dreptul bârlogului meu un pasager a căzut şi s-a pornit să înjure în gura mare, doamnele tipa, vitele mugesc şi oile behăie. Domneşte un haos total. Nu m-aş mira ca vitele să behăie, oile să mugească, iar doamnele să blesteme nava asta cu toată cheresteaua ei şi s-o hărăzească focului iadului. Ligheanul îmbrăcat în pânză în care Wheeler mi-a turnat apă a intrat în suspensie giroscopică şi acum stă înclinat într-o parte. Ancora ne-a fost smulsă din nisipul şi pietrişul Vechii Anglii. Trei, patru sau poate cinci ani de-acum încolo n-o să mai am niciun fel de legătură cu locurile unde m-am născut. Recunosc că a fost un gând solemn, chiar dacă umbrit de perspectiva unei slujbe interesante şi avantajoase. Şi, dată fiind solemnitatea clipei, cum altfel să-mi închei relatarea primei mele zile pe mare, dacă nu exprimându-mi profunda recunoştinţă? M-ai ajutat să pun piciorul pe prima treaptă a scării şi, indiferent cât de mult o să urc, – căci trebuie să te previn, înălţimea ta, am o ambiţie fără margini! — n-o să uit niciodată a cui a fost mâna binevoitoare care m-a împins în sus. Să dea Dumnezeu să nu se arate niciodată nedemn de mâna aceea şi să nu înfăptuiască nimic necuviincios, iată ruga – ba chiar intenţia – recunoscătorului fin al înălţimii tale, EDMUND TALBOT   * 2 Am trecut cifra 2 la începutul acestei consemnări, deşi nu ştiu cât o să aştern pe hârtie pe ziua de azi. Împrejurările sunt neprielnice scrisului îngrijit. Sunt atât de vlăguit – e un chin până şi mersul la closet sau privată – iertat să fiu, nici nu mai ştiu cum să-i spun, fiindcă în limbajul strict al mării căcăstoarea se află în partea din faţă a navei, tinerii gentlemeni ar trebui să aibă o latrină, iar locotenenţii s-ar cuveni să aibă… nici nu mai ştiu ce. Mişcarea neîntreruptă a navei şi nevoia permanentă de-a mă adapta… înălţimea ta ai fost amabil şi mi-ai recomandat să nu ascund nimic. Nu-i aşa că îţi aduci aminte cum ai ieşit cu mine din bibliotecă, ţinându-mă prieteneşte pe după umeri şi îndemnându-mă cu vocea aceea jovială: „Spune tot, băiete! Nu ascunde nimic! Fă-mă să ies din nou pe mare cu ajutorul tău”? Ei bine, înseamnă că şi-a vârât dracul coada, fiindcă am suferit cumplit din cauza răului de mare şi aproape că nu m-am dat jos din pat. La urma urmei, Seneca a trecut şi el prin aceleaşi chinuri lângă Napoli, după cum probabil că ţii minte, iar dacă până si un filosof stoic e redus la neputinţă după câteva leghe de apă învolburată, ce să mai aştepţi de la noi, muritorii de rând, când ajungem în larg? Trebuie să mărturisesc că de multe ori oboseala m-a făcut să plâng şi că Wheeler m-a văzut pe când dădeam apă la şoareci ca o femeiuşcă. Oricum, e un om demn de încredere. I-am explicat că plângeam de oboseală şi a încuviinţat cu un aer de-a dreptul vesel. __Când o s-ajungeţi la capăt, o să vânaţi toată ziua şi-o să dansaţi toată noaptea, domnule, mi-a spus el. Căci dacă ne-aţi fi urcat domnia voastră în şa pe mine sau pe cei mai mulţi dintre marinari, ne-ar fi ieşit rinichii printre coaste şi ni s-ar fi muiat genunchii. Am bombănit un fel de răspuns şi l-am auzit pe Wheeler scoţând dopul unei sticle. — Gândiţi-vă că e ca şi cum ai învăţa să călăreşti o navă. Nu peste multă vreme o să reuşiţi. Vorbele lui m-au mai liniştit, însă nu atât de mult ca mireasma diafană ce m-a vrăjit precum austrul sudic. Am deschis ochii şi ce să vezi? Wheeler scosese la iveală o doză uriaşă de calmant. Gustul plăcut al licorii m-a trimis cu gândul la vremea când eram mic, dar de data asta fără nimic din melancolia care însoţeşte de obicei amintirile din copilărie si din casa unde te-ai născut! I-am spus lui Wheeler că poate să plece, am moţăit o vreme şi pe urmă am adormit de-a binelea. Şi lui Seneca i-ar fi fost mult mai de folos niscai opiu decât toată filosofia aia a lui, zău dacă nu! M-am trezit din nişte vise ciudate şi într-un întuneric atât de adânc, încât nu mi-am dat seama unde mă aflam, dar mi-am adus aminte în scurt timp şi am constatat că mişcarea navei noastre era sensibil mai mare. L-am strigat imediat pe Wheeler. La al treilea strigăt – însoţit, recunosc, de mai multe înjurături decât ar permite bunul-simţ şi comportamentul unui gentleman—mi-a deschis uşa bârlogului. — Wheeler, ajută-mă să ies de-aici! Trebuie să iau o gură de aer! — Staţi liniştit încă niţel, domnule, şi-o să vă ţineţi drept pe picioare ca un trepied! Mă duc să vă pregătesc un păhărel. Oare există sau ar putea să existe ceva mai prostesc şi mai puţin reconfortant decât perspectiva de a imita un trepied? Cu ochii minţii am văzut şiruri întregi de asemenea obiecte rânduite fără cusur, ca la o adunare a purita- nilor. L-am înjurat pe individ de la obraz. Totuşi, până la urmă n-a vorbit gura fără el. Mi-a explicat că ne aflam în plină hulă. Mi-a spus că mantaua mea la trei rânduri era un veşmânt prea elegant ca să-l stric în ploaia sărată care cădea pe punte. A adăugat, pe un ton misterios, că nu era prudent să arăt ca un capelan! Avea, oricum, la îndemână o haină de ploaie galbenă nou-nouţă. Cu destulă tristeţe în glas, mi-a zis că o cumpărase pentru un gentleman care, până la urmă, nici măcar nu mai urcase la bord. Era exact de mărimea mea si nu trebuia să-i plătesc decât suma pe care o dăduse el când o cumpărase. Pe urmă, la sfârşitul călătoriei, puteam să i-o vând la loc, la un preţ mai mic, dacă preferam. Am bătut palma pe loc şi am încheiat această înţelegere foarte avantajoasă, căci simţeam că mă sufoc şi abia aşteptam să ies la aer. Wheeler m-a ajutat să-mi pun haina de ploaie, mi-a strâns-o bine pe corp, mi-a vârât picioarele în nişte cizme de cauciuc şi mi-a potrivit o pălărie impermeabilă pe cap. Tare aş fi vrut să mă vadă si înălţimea ta, fiindcă mai mult ca sigur că arătam ca un marinar sadea, chit că de-abia mă mai ţineam pe picioare! Wheeler m-a condus până pe coridorul spălat de apă. A continuat să turuie vrute şi nevrute, ca de pildă că ar trebui să învăţăm să avem un picior mai scurt decât celălalt, aidoma caprelor de munte. I-am răspuns destul de enervat că, de când am fost în Franţa, după ce se proclamase ultima pace, am început să-mi dau seama când se înclină puntea, fiindcă nu ajunsesem pe continent mergând cu pasul pe apă. Am ieşit pe puntea centrală şi m-am sprijinit de parapetul de la babord, adică în partea unde era înclinată puntea. Şarturile uriaşe ale arborelui mare şi grijelele – ah, Falconer, Falconer! — mi se întindeau deasupra capului, iar deasupra lor erau o mulţime de alte funii cărora nu ştiam cum să le spun şi care vibrau, se loveau una de alta şi şuierau. Am văzut un ochi nemişcat de lumină, dar trâmbele de apă năvăleau întruna peste bordul corăbiei, aflat undeva deasupra noastră, iar norii care se prăvăleau asupră-ne nu păreau mai înalţi decât catargele. Nu eram singuri, fireşte, căci zăream luminile de drum ale celorlalte nave din convoi, chiar dacă stropii de apă şi pâcla combinată cu ploaia le ascundeau vederii noastre. Am respirat mult mai bine după ce-am scăpat de duhoarea de la mine din bârlog şi n-am putut decât să sper că rafalele astea extrem de puternice aveau să îndepărteze măcar parţial miasmele care se simţeau pe navă. Oarecum înviorat, m-am uitat în jur şi, pentru prima dată de când am ridicat ancora, am descoperit că îmi revin atât inteligenţa, cât si cheful de viaţă. Ridicându-mi privirile şi uitându-mă în urmă, am văzut doi cârmaci la timonă, nişte siluete negre, înfofolite în impermeabile şi cu feţele luminate de dedesubt, care se uitau pe rândla habitaclul busolei, iar după aceea la şirurile de pânze. Aveam doar câteva dintre vele întinse în bătaia vântului şi am pus totul pe seama vremii vitrege, dar am aflat mai târziu de la Wheeler – un veritabil Falconer ambulant – că făcuserăm această manevră ca să nu ne îndepărtăm de restul convoiului, fiindcă ţineam marea mai bine decât aproape toţi ceilalţi. Cum de ştie omul ăsta atâtea lucruri, dacă le-o fi ştiind cu adevărat, e un mister, dar uite-l că mă anunţă că o să ne întâlnim cu escadronul compus din câteva nave de război undeva după Capul Ushant, că o să preluăm o altă navă de linie care o să ne însoţească până la latitudinea Gibraltarului şi că de acolo o să continuăm singuri, apărându-ne de cei care ar putea dori să ne captureze doar cu puţinele tunuri pe care le mai avem şi cu înfăţişarea timorantă a navei! Oare e corect ce se întâmplă? Nu-şi dau seama domnii comandanţi de la Amiralitate că au lăsat să plece în larg un viitor secretar de stat? Să sperăm, totuşi, că, aidoma pâinii din Biblie, valurile or să mă aducă şi pe mine înapoi! în orice caz, zarurile au fost aruncate şi trebuie să-mi accept soarta. Am mai rămas aşa o vreme, cu spatele lipit de parapet, sorbind stropii de ploaie şi palele de vânt. Am ajuns la concluzia că principala cauză a slăbiciunii mele neobişnuite fusese duhoarea din bârlog şi nicidecum balansul navei. Lumina zilei era din ce în ce mai slabă, dar am fost răsplătit pentru veghea de pe punte prin faptul că am scăpat de starea aceea bolnăvicioasă. De pe coridorul nostru a ieşit la un moment dat în ploaie şi vânt un pastor! Am bănuit că era acelaşi care încercase să ne binecuvânteze prima masă, fără să fi fost auzit de altcineva în afara Atotputernicului. Purta nişte pantaloni până la genunchi, o haină lungă şi câteva panglici care se zbăteau în vânt în jurul gâtului, ca o pasăre prinsă în cursă şi care se tot loveşte de geam! îşi ţinea cu amândouă mâinile pălăria si peruca lipită de cap şi s-a îndreptat poticnit întâi într-o direcţie, iar apoi în alta, de ziceai că era un crab beat. (Fireşte că înălţimea ta ştie cum arată un crab beat.) Ca toţi cei neobişnuiţi să meargă pe o punte înclinată, pastorul s-a întors şi a încercat s-o ia spre partea ridicată a punţii, în loc să se ducă la cea lăsată în jos. Am văzut că era pe punctul să verse, întrucât culoarea de pe faţa lui era o combinaţie între paloarea unui om bolnav şi verdele brânzei mucegăite, înainte să apuc să-l previn, chiar a vomitat, după care s-a prelins pe punte. S-a săltat cum-necum în genunchi – deşi nu cred c-a făcut-o ca să se roage! — şi s-a ridicat în picioare tocmai în clipa când balansul navei a amplificat mişcarea punţii. Drept urmare, a pornit pe jumătate fugind, pe jumătate zburând în josul punţii şi mai mult ca sigur că ar fi trecut printre grijele şi ar fi aterizat în mare, dacă nu l-aş fi apucat de guler! Am apucat să văd un chip verzui şi ud, după care servitorul care se ocupa de pasagerii de la babord la fel cum avea grijă Wheeler de cei de la tribord a ieşit în goană de pe coridor, l-a prins pe mărunţel de subsuori, mi-a cerut iertare şi l-a cărat de acolo, ca să nu-l mai vadă nimeni. Tocmai îl afuriseam pe pastor fiindcă îmi murdărise haina, când o porţie amestecată de ploaie şi apă de mare m-a izbit şi mi-a făcut mantaua ca nouă. Intr-un fel, acest fapt m-a binedispus, chit că apa sărată mi-a intrat în ochi. Filosofia şi religia – ce mai pot face în clipa când vântul şuieră şi apa năvăleşte peste tine? Am rămas pe loc, ţinându-mă cu o mână, şi am început să savurez spectacolul acestei brarnbureli luminate de ultimul licăr al zilei. Nava noastră străveche şi uriaşă, cu cele câteva vele micşorate de pe care ploaia care cădea în cascadă ricoşa în mare, se străduia să înfrunte valurile şi să înainteze pieziş, ca un taur care îşi croieşte drum printr-o mulţime compactă. Şi aşa cum taurul poate da peste cineva la fel ca el, tot aşa ea (nava noastră) era stânjenită din când în când, se prăvălea, se ridica pe talazuri sau primea câte o lovitură în faţă, în aşa fel încât la început prova, pe urmă partea centrală şi la sfârşit pupa erau spălate de spuma albă a crestelor de apă. Am început, aşa cum se exprimase Wheeler, să călăresc nava. Catargele ei se înclinaseră uşor. Şarturile dinspre partea din vânt erau întinse la maximum, pe când cele de sub vânt fuseseră slăbite destul de mult. Parâma uriaşă a vergii mari fusese trasă la tribord printre catarge; iar acum dă-mi voie să lămuresc un lucru. La înţelegerea acestei maşinării imense nu se poate ajunge treptat şi nici cercetând desenele şi schemele din Dicţionarul maritimi Dacă tot e să se producă o asemenea desluşire, ea are loc dintr-o dată. În semiîntunericul acela, între un val si următorul, mi-am dat seama că înţelegeam corabia şi marea nu doar din punctul de vedere al ingeniozităţii lor mecanice, ci şi ca pe o… ca pe o ce? Ca pe un armăsar, ca pe un mijloc de transport, ca pe un mijloc ce servea unui scop anume. Era una dintre bucuriile pe care nu le anticipasem. Mi-am spus, poate cu un strop de mulţumire deşartă, că lucrul ăsta sporea zestrea celor înţelese până atunci! O singură scotă, o parâmă legată de colţul de jos şi de sub vânt al unei vele, vibra la câţiva metri deasupra capului meu si se zbătea amarnic, dar având rostul ei! Ca pentru a mă face să pricep mai bine ce se petrecea pe navă, chiar în clipa când cercetam parâmă şi rolul pe care-l avea, dinspre prova s-a auzit o bufnitură surdă, urmată de o explozie a stropilor de ploaie, iar vibraţiile parâmei s-au schimbat – funia a părut că se îndoaie la jumătate, astfel încât pentru o vreme pe lungimea ei s-au format două elipse înguste/ puse cap la cap, ilustrând de fapt prima armonică, la fel cum se întâmplă cu o coardă de vioară care, atinsă aşa cum se cuvine, va scoate o notă cu o octavă mai sus decât cea la care a fost acordată. Dar corabia asta are mai multe coarde decât vioara, lăuta sau harpa, iar sub bagheta vântului cântă o muzică înspăimântătoare. Recunosc că, după o vreme, mi-ar fi prins bine să mai am pe cineva alături, numai că Biserica se arătase la fel de neputincioasă ca armata. Toate doamnele erau la locurile lor în cabine. Cât despre marină… mă rog, era în elementul ei la propriu. Reprezentanţii ei stăteau ici si colo înfăşuraţi în mantalele din pânză de cort, ca nişte siluete negre, ale căror chipuri palide contrastau cu hainele. De la distanţă semănau foarte bine cu nişte stânci spălate de valuri. După ce lumina a dispărut aproape de tot, m-am întors orbecăind la mine în bârlog şi l-am strigat pe Wheeler, care a venit imediat, m-a ajutat să-mi scot mantaua de ploaie şi mi-a agăţat costumul ud în cui, unde a rămas într-o parte, de-ai fi zis că băuse. I-am spus să-mi aducă o lampă, dar mi-a răspuns că nu avea cum. M-am înfuriat auzindu-1, numai că omul m-a făcut să înţeleg de ce. Lămpile erau periculoase pentru toţi fiindcă, dacă se răsturnau, nu mai aveai cum să le stingi. Dar putea să-mi aducă o luminare, dacă eram dispus să plătesc, căci luminările se stingeau singure când cădeau, deşi chiar şi atunci trebuia să-mi iau nişte măsuri de siguranţă, ca să meargă totul bine. Wheeler avea o rezervă personală de luminări. I-am spus că, din câte ştiam, articolele de genul ăsta se obţineau de la intendent. După câteva clipe de tăcere, Wheeler a încuviinţat. Se gândise că nu voiam să tratez direct cu intendentul, care avea cabina lui, separat de toti ceilalţi, şi era foarte scump la vedere. Gentlemenii nu obişnuiau să discute cu el, ci îşi trimiteau servitorii, care se asigurau că tranzacţia era corectă si dincolo de orice dubiu. „Căci ştiţi bine cum sunt intendenţii ăştia!”, a spus el. Am fost pur si simplu de acord cu el si într-o clipită – după cum observi, înălţimea ta, începusem să-mi revin – mi-am mascat aprecierile legate de domnul Wheeler, de grija lui părintească şi de dorinţa de a mă sluji! Mi-am impus să-1 dibui şi să-i citesc gândurile mai bine decât ar fi putut reuşi el să le citească pe ale mele. Aşa că la unsprezece noaptea – când s-au auzit sase bătăi de clopot, după cum se măsoară carturile – iată-mă aşezat la tăblia care îmi ţine loc de masă, cu acest jurnal deschis sub ochi. Vai, ce pagini banale! Nu găseşti în ele nimic din întâmplările interesante, din observaţiile adinei şi nici măcar din vorbele de duh cu care mi-am propus s-o delectez pe înălţimea ta! Ce-i drept, însă, suntem abia la început de drum. * 3 A trecut şi ziua a treia, iar vremea a fost şi mai rea decât până acum. Starea navei, sau a acelei părţi pe care pot s-o observ, e mizerabilă şi nici nu poate fi descrisă în cuvinte. Pe punte, ba chiar si pe coridorul nostru, şiroiesc laolaltă apa mării, apa de ploaie şi alte lichide pline de murdării, care se strecoară inexorabil pe sub pragul de la uşa bârlogului meu, ce nu se închide niciodată de tot. Totul pare făcut de mântuială, fireşte. Dacă n-ar fi aşa, ce s-ar întâmpla imediat după ce blestemăţia asta de navă şi-ar schimba poziţia şi când, ţâşnind întâi semeaţă pe creasta unui val, s-ar prăbuşi după aceea în hăul căscat în spatele lui? De dimineaţă, după ce mi-am croit drum în sala de mese – unde, că tot am adus vorba, n-am găsit niciun strop de băutură caldă – am pierdut destul timp până să mă pot întoarce. Se blocase uşa. Am smucit furios de clanţă, am tras de ea şi pe urmă m-am trezit atârnat de bucata aceea de metal, pe când ea (navei ăsteia monstruoase am ajuns să-i spun „ea”, ca unei iubite arţăgoase) zvâcnea în partea cealaltă. Lucrul ăsta n-a însemnat cine ştie ce, dar ceea ce a urmat ar fi putut să-mi vină de hac. Căci uşa s-a deschis dintr-o dată, în aşa fel încât clanţa a lucit fulgerător într-un semicerc a cărui rază era egala cu lăţimea deschizăturii! Am scăpat de un accident grav sau chiar fatidic prin acelaşi instinct mulţumită căruia pisicile cad întotdeauna în picioare, încăpăţânarea rigidă şi apoi supunerea bruscă în faţa dorinţelor tale, ambele manifestate de o uşă – unul dintre obiectele extrem de ne- cesare în viaţă, faţă de care n-am arătat niciodată un interes foarte mare – mi s-au părut un exemplu atât de clar de obrăznicie din partea câtorva scânduri ordinare, încât am fost cât pe-aci să cred că duhurile, driadele şi hamadriadele lemnului din care a fost construită lada noastră plutitoare refuzaseră să-şi părăsească locuinţa străveche şi să ni se alăture pe mare! Dar nu era asta, ci doar – „doar”, ce cuvânt, Dumnezeule mare! — faptul că nava „se desfăcea ca o ciubotă veche”, aşa cum îmi spusese Wheeler. Ajunsesem în patru labe, iar uşa se înţepenise în peretele transversal (cum ar zice Falconer) din cauza unui cârlig de fier, când prin deschizătură s-a ivit o siluetă care m-a făcut să rid ca un smintit. Era unul dintre locotenenţii noştri, care şonticăia firesc şi într-un unghi atât de ciudat faţă de puntea care devenise planul meu de referinţă, încât arăta ca un clovn (deşi fără voia lui), iar asta m-a înveselit imediat, în ciuda vânătăilor cu care mă alesesem. M-am ridicat, am ajuns la masa mai mică şi mai retrasă dintre cele două, amplasată exact sub ferestrele de la pupa, şi m-am aşezat. Aici totul e prins de podea, fireşte. Are vreun rost să-i povestesc înălţimii tale despre „buloanele de fixare”? Mai bine nu. Ei bine, iată-mă instalat la masă şi bând bere cu acest ofiţer. E vorba de un oarecare domn Cumbershum, aflat în serviciul comandat al Maiestăţii Sale şi deci putând fi socotit un gentleman, deşi sorbea din bere cu un dispreţ dezgustător faţă de obiceiurile oamenilor bine crescuţi, de-ai fi zis că era căruţaş, nu ofiţer. Cred că are cam patruzeci de ani şi un păr negru, tuns scurt, dar care-i ajunge aproape până la ochi. Are o tăietură la cap şi e privit ca un fel de erou, cu tot comportamentul lui necuviincios. Fără îndoială că o să auzim şi noi povestea cu pricina înainte să ajungem la destinaţie! în orice caz, omul a fost o sursă excelentă de informaţii. Mi-a spus că vremea era proastă, dar nu din cale-afară. A adăugat, privindu-mă cu tâlc, că pasagerii care stăteau cuminţi în cabine si beau un păhărel dădeau dovadă de înţelepciune, fiindcă nu aveam niciun medic la bord, iar un picior rupt ar fi fost o pacoste pentru toată lumea! Din câte se pare, am rămas fără medic fiindcă până şi cel mai cârpaci dregător de oase câştigă mai bine pe uscat. Este o atitudine mercantilă, care m-a făcut să privesc dintr-un alt unghi meseria asta despre care crezusem că putea fi practicată şi dezinteresat. Am spus că, în acest caz, ne puteam aştepta la o rată neobişnuită a deceselor si că, spre norocul nostru, aveam un capelan capabil să se ocupe de toate celelalte lucruri, de la primul până la ultimul. Auzindu-mă, Cumbershum s-a înecat, şi-a coborât stacana de la gură si mi s-a adresat pe tonul unei profunde uimiri. — Capelan, domnule? Nu avem niciun fel de capelan! — Crede-mă, l-am văzut cu ochii mei. — Nu, domnule. — Dar legea te obligă să ai un capelan la bordul fiecărei nave, nu-i aşa? — Căpitanul Anderson preferă să-i evite. Şi cum există foarte puţini capelani şi medici, e la fel de uşor să te fereşti de unii pe cât e de greu să faci rost de ceilalţi. — Ei, hai, domnule Cumbershum! Oare marinarii nu sunt superstiţioşi prin definiţie? Şi nu-i aşa că uneori recurgeţi la tot felul de vrăjitorii? — Nu şi căpitanul Anderson, domnule. N-a făcut-o nici măreţul căpitan Cock, dacă-mi dai voie. A fost un ateu notoriu, care ar fi preferat să aibă ciumaţi la bord decât un capelan. — Doamne sfinte! — Te asigur că aşa a fost, domnule. — Bine, dar cum… Dragul meu domn Cumbershum, cum o să se mai păstreze ordinea? Dacă iei piatra de temelie, se dărâmă tot edificiul! Domnul Cumbershum n-a părut să-mi înţeleagă punctul de vedere. Mi-am dat seama că nu trebuia să vorbesc metaforic în faţa unui asemenea om şi mi-am reformulat ideea. — Echipajul nu e format doar din ofiţeri! Acolo la prova există o mulţime de indivizi de a căror supunere depind ordinea pe navă şi reuşita întregului voiaj! __Ăştia sunt în regulă. __. Dar, domnule, aşa cum într-un stat argumentul suprem pentru continuitatea bisericii naţionale e reprezentat de biciul pe care-l ţine într-o mână şi de bucăţica – îndrăznesc să spun – iluzorie de zahăr din cealaltă, tot aşa^aici… însă domnul Cumbershum a început să se şteargă la gură cu dosul bronzat al mâinii, iar apoi s-a ridicat în picioare. — Habar n-am de treburile astea, a spus el. Căpitanul Anderson nu vrea picior de capelan la bord, nici dacă i se oferă pe gratis. Individul pe care l-aţi văzut e un simplu pasager şi, din câte mi-am dat seama, un începător în ale bisericii. Mi-am amintit că amărâtul se îndreptase exact spre partea unde nu avea voie a navei si că vomitase contra vântului. — Mai mult ca sigur că ai dreptate, domnule. E limpede că-i un marinar abia ieşit din găoace! Pe urmă l-am informat pe domnul Cumbershum că, la momentul potrivit, trebuia să mă prezint în faţa căpitanului. Văzându-i mirarea, i-am spus cine sunt, am pomenit numele înălţimii tale şi pe cel al Excelenţei Sale, fratele domniei tale, şi i-am dat de înţeles cum urma să-i fiu de folos guvernatorului – de fapt, i-am desluşit doar cât se cuvenea, fiindcă numai domnia ta ştie ce alte treburi o să mai am de îndeplinit. N-am mai adăugat nimic din ce-mi stătea pe limbă. Şi anume că, dat fiind că guvernatorul era ofiţer de marină, iar domnul Cumbershum un exemplu potrivit al aceleiaşi categorii, îmi stătea la îndemână să ofer anumite sugestii apropiaţilor guvernatorului în clipa când ar fi fost nevoie de ele! Informaţiile mele l-au făcut pe domnul Cumbershum ceva mai expansiv. S-a aşezat la loc. A recunoscut că nu mai pusese piciorul pe o asemenea navă şi nu mai plecase într-o asemenea călătorie. Totul i se părea foarte ciudat, ca de altfel şi celorlalţi ofiţeri. Ne aflam pe o corabie care era în acelaşi timp navă de război, vas comercial, pachebot şi navă de pasageri, eram câte puţin din toate, ceea ce însemna – iar aici cred că am detectat un soi de rigiditate a mintii la care te poţi aştepta din partea unui ofiţer mic în grad, deşi destul de vârstnic – că de fapt nu prea mai eram nimic. Cumbershum era de părere că, la sfârşitul călătoriei, nava avea să amareze definitiv, arborii gabieri aveau să-i fie coborâţi, iar ea avea să rămână un simplu motiv de mândrie pentru guvernator, mulţumindu-se să tragă salve de salut, în vreme ce domnia sa avea să se plimbe încoace şi-ncolo. — Ceea ce e cât se poate de bine, domnule Talbot, cât se poate de bine! a adăugat el pe un ton sumbru. — Fii bun şi lămureste-mă, domnule. Domnul Cumbershum a aşteptat până când servitorul care mergea împleticindu-se pe lângă noi ne-a turnat din nou în pahare. Pe urmă s-a uitat dincolo de uşă, la coridorul pustiu pe care năvălise apa. — Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla, domnule Talbot, dacă ar trebui să-si pună la treabă alea câteva tunuri grele care i-au rămas. — Înseamnă c-a intrat diavolul în ea! — Te rog să nu le împărtăşeşti părerea mea pasagerilor de rând. N-avem voie să-i alarmăm. Si aşa am vorbit mai mult decât era cazul. — Eram pregătit să dau glas unor idei care ar fi putut stârni furia duşmanului; dar gândul că o apărare însufleţită din partea noastră n-ar face decât să sporească primejdia este… este… — Este război, domnule Talbot; navele sunt mereu în pericol, indiferent dacă e pace sau război. Singurul vas din aceeaşi clasă care a mai trebuit să întreprindă călătoria asta nesfârşită, o navă de război transformată în navă de linie, s-a numit Guardian, din câte ţin minte – exact, Guardian – şi n-a ajuns la destinaţie. Insă acum mi-am adus aminte că s-a ciocnit de-un aisberg în Mările Sudului, aşa că n-a mai contat nici clasa, nici vechimea. ’ fc Mi-am recăpătat răsuflarea. Am simţit sub indiferenţa de faţadă a bărbatului din faţa mea hotărârea de-a mă perpeli, tocmai fiindcă îi spusesem pe şleau ce persoană importantă eram. Am râs bine dispus şi am abandonat subiectul. Mi-am spus că venise momentul să-mi încerc puterile în ceea ce priveşte acea artă a măgulirii pe care înălţimea ta mi-ai recomandat-o drept un passe-partout care nu dă greş niciodată. — Cu nişte ofiţeri atât de devotaţi si de pricepuţi ca ai noştri, sunt sigur că nu e cazul să ne temem de nimic, domnule. Cumbershum m-a privit ţintă, ca şi cum ar fi bănuit că vorbele mele aveau un sens ascuns, poate chiar sarcastic. — Devotaţi, domnule? Devotaţi? Era momentul să „fac volta”, cum spunem noi, lupii de mare. — Vezi ce-am păţit la mâna stângă, domnule? Uşa de-acolo mi-a făcut pocinogul. Ia uită-te cât de zgâriată şi de lovită e palma sau, cum ziceţi voi în marineză, mâna babord. M-am lovit la mâna babord! Ia spune, n-am brodit-o în marineză? Dar am de gând să-ţi urmez primul sfat. Mai întâi o să mănânc ceva, o să beau un coniac, iar pe urmă o să mă vâr în pat, ca să nu-mi rup vreo mâna sau vreun picior. Vrei să bei cu mine, domnule? Cumbershum a clătinat din cap. — Intru de cart acuşi, a spus el. Dar du-te si pune-ti burta la cale. Totuşi, ar mai fi ceva. Fii atent, te rog, la elixirul lui Wheeler. E o băutură dintre cele mai tari si, pe măsură ce-o să înaintăm, o să fie din ce în ce mai scumpă. Steward! Un pahar de coniac pentru domnul Talbot! Apoi Cumbershum s-a despărţit de mine, dând din cap cât mai politicos cu putinţă pentru cineva care stătea înclinat ca panta unui acoperiş. Arăta ca un beţivan de prima mâna. Ce-i drept, cred că puterea de-a te încălzi a băuturii te atrage mult mai mult pe mare decât pe uscat. Prin urmare, m-am hotărât să beau paharul pe care-l aveam în mână si apoi să am grijă si să nu întrec măsura. M-am răsucit atent în scaunul prins de podea şi am cercetat cu privirea apele furioase care săltau şi se prăvăleau dincolo de ferestrele noastre de la pupa. Recunosc că am avut parte de o consolare din cale-afară de măruntă; cu atât mai mult cu cât m-am gândit că, până şi în eventualitatea în care am fi ajuns cu bine la destinaţie, nu exista val, talaz, hulă sau brizant pe care să-l fi înfruntat într-o direcţie şi pe care să nu fiu silit să-l înfrunt exact în direcţia opusă peste câţiva ani! Am rămas o bună bucată de vreme cu ochii ţintă la paharul cu coniac, fixându-i băltoaca de lichid aromat de pe fund. Priveliştea nu a avut darul să mă liniştească prea mult, singura consolare fiind aceea că restul pasagerilor erau şi mai vlăguiţi. Gândul acesta m-a făcut să mă apuc imediat de mâncat. Am înfulecat nişte pâine încă proaspătă şi puţină brânză. În plus, am dat pe gât paharul cu coniac şi i-am pus în vedere stomacului ca nu cumva să mă mai supere; l-am speriat atât de tare cu ameninţarea că o să încep să beau bere cu nemiluita, apoi coniac, pe urmă elixirul lui Wheeler şi în cele din urmă nişte laudanum care, Dumnezeu să mă ierte, o să-i consfinţească distrugerea definitivă, încât micul organ supus atâtor nedreptăţi n-a mai scos un sunet si a stat cuminte ca un şoricel care o aude pe servitoare umblând dimineaţa în sobă, ca să aprindă focul! Am depus armele, m-am culcat, m-am trezit la loc si am mâncat; după aceea am trudit la aceste pagini scrise la lumina luminării, oferindu-i înălţimii tale prilejul de a „trăi prin intermediul meu” câteva întâmplări şi părându-mi la fel de rău pentru ele cum i-ar părea şi domniei tale! Cred că toată suflarea de pe navă, de la animalele de fermă până la preaplecatul tău slujitor, suferă de rău de mare şi-i vine să verse, bineînţeles, în afară de marinarii hârsiti şi rezistenţi, care aproape că nu se mai văd sub pelerinele de pe care şiroieşte apa.

Infruntarea de William Golding Înfruntarea *     1 Mi-am marcat ziua de naştere oferindu-mi singur un cadou, întrucât nimeni altcineva nu părea dispus s-o facă! L-am cumpărat, fireşte, de la domnul Jones, intendentul. Tocmai când ieşeam, uşurat întru câtva, din duhoarea ce pusese stăpânire pe fundul corăbiei, m-am întâlnit cu Charles Summers, prietenul meu şi secundul ambarcaţiunii. Acesta a râs când a dat cu ochii de registru. — Cei de pe corabie si-au dat seama c-ai terminat, Edmund. Cu alte cuvinte, că ai umplut registrul primit în dar de la distinsul tău naş. — Cum aşa? — A, nu te arăta mirat! Nu poţi să ascunzi nimic pe o corabie. Dar ia spune, mai ai si alte veşti pentru el? — Asta nu-i o continuare, ci o nouă încercare. După ce-o să umplu registrul ăsta cu relatarea călătoriei noastre, am de gând să-l păstrez numai şi numai pentru mine. — Nu prea cred că ai cine ştie ce de consemnat. — Dimpotrivă, domnul meu, dimpotrivă! — Noi motive de automulţumire? — Cum să reacţionez la asta? — Păi… umblă cu nasul pe sus, ca de obicei. Dragă Edrnund, dac-ai şti cât de enervant e aerul de superioritate pe care ţi-l iei. Unde mai pui că faci şi pe scriitorul! N-am prea luat în seamă acest amestec de familiaritate şi iritare amuzată. Credeam într-adevăr că mă vindecasem de comportamentul oarecum arogant şi de acea conştiinţă a propriei valori pe care o afişasem cu prea mare imprudenţă în primele zile ale călătoriei. Tocmai lucrurile astea îmi aduseseră, printre marinarii de rând, porecla „lordul Talbot”, deşi în mod normal singurele apelative la care am dreptul sunt „domnule” şi „stimabile”. — Mă amuz. Îmi ocup timpul. Ce altceva poate face un biet matelot amator într-o călătorie dinspre nordul îndepărtat spre antipozi? — Asta parcă e format in-folio, nu? O să ai nevoie de-o groază de aventuri ca să umpli registrul. Primul pentru naşul… — Colley, Wheeler, domnul căpitan Anderson… — Şi alţii. Iţi doresc din suflet să ai probleme mult mai mari până termini volumul doi! — Precis o să am, fiindcă nu-mi vine nimic în minte. Apropo, azi e ziua mea! A dat din cap cu gravitate, dar n-a spus nimic şi si-a continuat drumul spre partea din faţă a navei. Am scos un oftat. Cred că a fost pentru prima dată că nimeni, în afară de mine, nu si-a adus aminte că era ziua mea! Altfel ar fi stat lucrurile acasă, unde aş fi avut parte de urări de bine şi de cadouri. Aici însă, pe corabia asta care de-abia se mişcă, atenţiile modeste şi obiceiurile frumoase de genul ăsta sunt azvârlite peste bord. Am intrat la mine în „cuşcă” sau cabină acea mică „oază de răgaz” unde trebuie să dorm şi să-mi duc zilele până o să ajungem la antipozi. M-am aşezat pe scaunul din pânză din faţa „tăbliei de scris”, singurul înlocuitor disponibil al biroului, şi am deschis registrul, forţându-i cotorul, întinderea lui era imensă. Dacă îmi aplecam capul într-o parte şi iscodeam cu privirea suprafaţa albă cum de altfel eram silit să procedez, dat fiind că la mine în cabină lumina se cernea cu mare zgârcenie dădea impresia că se desfăşoară în toate direcţiile, până când ajungea să se confunde cu întregul meu univers. Prin urmare, am continuat să privesc, aşteptând eventuala apariţie a unor lucruri demne de imortalizat dar nimic! Abia după o pauză prelungită am descoperit stratagema de a-mi pune pe hârtie propria neputinţă, cu siguranţă trecătoare. Cu toate acestea, din câte-mi amintesc, nefericitul pastor Colley, o mână de om, se folosise fără să-şi dea seama de instrumentul solid al limbii engleze, într-o scrisoare către sora lui, cu o dexteritate prin care reuşise, ca prin minune, să evoce imaginea vie a corăbiei şi a oamenilor de la bord, printre care mă număr şi eu. Din cuvinte întrupase întreaga noastră lume, care se hâţâna anevoie, înrobită capriciilor vremii. Da, vremea, Edmund, vremea, prostovan ce eşti! De ce nu-ncepi cu asta? Bine măcar că am scăpat de acalmia tropicală. Am avut parte de ea prea mult şi ne-am săturat până peste cap. Am lăsat în sfârşit în urmă vremea frumoasă a regiunilor ecuatoriale, iar acum mergem drept spre sud, cu vântul în babord, aşa încât avem din nou o oarecare nesiguranţă pe punte, precum şi o înclinare constantă spre dreapta, cu care m-am obişnuit atât de bine, încât şi eu, şi corpul meu o acceptăm ca pe un lucru absolut firesc. Vremea de-acum ne ajută să vedem cât se poate de limpede orizontul, într-un albastru dens, ce pare împrumutat din versurile lordului Byron şi-n infinit continuă să se-ntindă ca să vedeţi ce mare e forţa versului! Trebuie să încerc şi eu cândva. Vântul suficient de puternic şi care parcă începe deja să crească în intensitate (deşi, din câte-mi amintesc, nu a fost pomenit de înălţimea sa) face să ni se aplece corabia, sau cel puţin aşa ar trebui, dar pare să aibă un efect mai mic decât cel la care ne aşteptam. Cam atât despre vreme. Colley ar fi reuşit să vorbească mult şi bine despre ea. Însă din câte-mi dau seama, singura ei urmare a fost uşoara răcorire a aerului şi o mică înclinare a suprafeţei cernelii din călimară. Edmund, te conjur! Fii scriitor! Dar cum? Există o diferenţă inevitabilă între acest jurnal, scris pentru… pentru… nu ştiu pentru cine, şi primul destinat ochilor unui naş care e mai puţin indulgent decât mi-a plăcut să cred. În volumul acela soarta mi-a fost alături. Printr-o remarcabilă serie de întâmplări oportune, Colley „s-a hotărât să moară”, Wheeler, „servitorul” meu, s-a înecat, iar rezultatul a fost că am umplut registrul! Nu pot să-l mai consult, fiindcă a fost depus în sertarul de jos, îmbrăcat în hârtie de împachetat, cusut în pânză pentru vele, sigilat şi pus la păstrare. Insă ţin minte că spre final am scris că totul devenise un fel de aventură marină. Un jurnal care se transformase întâmplător în poveste. Acum însă nu am nimic de povestit. Ieri am văzut o balenă. Mai bine zis, am văzut jetul care se ridica din locul unde respira creatura, care însă a rămas ascunsă privirilor. Locotenentul Deverel, vechiul prieten de care, sincer să fiu, abia aştept să mă despart, a remarcat că semăna izbitor cu suflul unui obuz explodat. Auzindu-1, Zenobia Brocklebank a scos un ţipăt şi l-a implorat să nu mai aducă vorba de lucruri atât de înfricoşătoare, o expresie a slăbiciunii omeneşti în cel mai adevărat sens al cuvântului sau poate doar simularea ei care i-a dat prilejul lui Deverel să se apropie, să-i ia mâna moale şi să murmure câteva cuvinte liniştitoare, dincolo de care se desluşea un vag fior erotic. Ţin minte că domnişoara Granham, fosta noastră guvernantă, l-a fulgerat, sau în orice caz l-a săgetat, cu privirea şi s-a îndreptat spre locul unde logodnicul ei, domnul Prettiman, elogia avantajele sociale ale revoluţiei la urechea artistului nostru marin, beţivul domn Brocklebank. Şi toate acestea se petreceau la pupa, sub ochii locotenentului Cumbershum, care era de cart împreună cu tânărul domn Taylor. Altceva? Fleacuri şi nimic mai mult! Tot ieri, pe puntea dintre trinchet şi arborele mare, oamenii au întins o parâmă groasă, care apoi a fost răsucită, înfăşurată şi destinată unei misterioase operaţiuni marinăreşti. A fost singurul lucru demn de consemnat, dar priveliştea s-a dovedit al naibii de plicticoasă. Ce dracu’! Am nevoie de un erou cu care să văd ce se întâmplă în volumul doi. Aş putea oare să mă opresc la mohorâtul căpitan Anderson? Nu cred. În ciuda uniformei, întreaga lui fiinţă degajă un aer total lipsit de eroism. Charles Summers, prietenul meu şi secundul corăbiei? Pentru noi, este Omul Cumsecade prin excelenţă şi deci nu poate deveni tragic decât dacă o să decadă din această condiţie modestă, lucru pe care nu-l aştept şi nici nu-l doresc. Ceilalţi? Domnul Smiles, distantul comandor al velierului, domnul Askew, tunarul, domnul Gibbs, dulgherul? De ce nu micul nostru negustor şi intendent, domnul Jones? Sau Oldmeadow, ofiţerul de infanterie cu oamenii lui aliniaţi şi îmbrăcaţi în verde? îmi storc creierii, îi chem în ajutor pe Smollett şi Fielding, le cer sfatul şi descopăr că n-au ce să-mi spună. Poate că ar trebui să povestesc despre un tânăr foarte inteligent şi mai sensibil decât îşi închipuia, care face o călătorie la antipozi, unde urmează să-i vină în ajutor guvernatorului noii colonii cu indiscutabilele lui calităţi pentru… Pentru fel de fel de lucruri. Ei bine, el… el… el, ce? Printre emigranţii de la teugă se află şi o femeie. N-ar putea să fie ea eroina noastră, o prinţesă deghizată? Şi n-ar putea el, eroul nostru, s-o salveze? Dar de la ce? Se mai găseşte la bord şi domnişoara Brocklebank, despre care nu vreau să scriu, precum şi doamna Brocklebank, pe care nici n-o prea cunosc şi care e mult prea tânără şi drăguţă ca să fie soţia pântecosului. Se caută insistent! Un erou pentru noul meu jurnal, o nouă eroină, un nou răufăcător si câteva elemente comice care să-mi alunge plictisul abisal. Până la urmă, o să fiu nevoit să mă mulţumesc cu Charles Summers. Cel puţin el şi cu mine stăm de vorbă şi încă destul de des. Dat fiind că funcţia de secund îl face răspunzător de întreaga corabie, e scutit de cart. Am impresia că străbate corabia în lung şi-n lat optsprezece ore din douăzeci şi patru, aşa că ştie foarte bine ce le poate pielea celor din echipaj, ca să nu mai vorbim de emigranţi şi de pasagerii mai de Doamne-ajută, cărora le cunoaşte numele până la unul. Cred că ştie la fel de bine, centimetru cu centimetru, materialele din care e construită ambarcaţiunea. Din cât mi-am dat seama, are doar o oră de pauză înainte de prânz, cam între unsprezece şi douăsprezece, când măsoară puntea cu pasul, ca şi cum ar fi la plimbarea de dimineaţă. Unii pasageri procedează identic, iar eu sunt fericit, ba chiar mândru nevoie mare, fiindcă de obicei Charles mă alege pe mine ca să ne plimbăm împreună. Iar treaba asta a devenit deprindere. Ne preumblăm amândoi de la un capăt la altul al punţii, când încolo, când încoace, pe partea dinspre babord a corăbiei, în timp ce domnul Prettiman şi logodnica lui, domnişoara Granham, fac acelaşi lucru în partea dinspre tribord. De comun acord, am hotărât să nu ne plimbăm în cvartet, ci pe perechi, în felul ăsta, chiar când ei se întorc de la capătul dinspre teuga, noi facem stânga-mprejur la capătul celălalt. Când ne apropiem de punctul central, circumferinţa catargului mare ascunde cele două perechi una de alta, aşa încât nu e nevoie să ne ridicăm mereu pălăriile sau să înclinăm zâmbitori capul ori de câte ori ne întâlnim! Nu-i aşa că e un lucru pe cât de banal, pe atât de absurd? Simpla interpunere a unor masive coloane de lemn ne scuteşte să recurgem la toate politeţurile marinarilor de apă dulce! I-am spus asta lui Charles cu o zi înainte şi a pufnit în râs. — Nu m-am gândit la aşa ceva, dar bănuiesc că ai dreptate. Asta zic şi eu fineţe a observaţiei! — E doar o cumpănită cercetare a firii omeneşti, deosebit de necesară unuia care are de gând să ajungă politician. — Ţi-ai trasat deja cariera? — Cum să nu. Şi încă mult mai precis decât majoritatea celor de vârsta mea. — Îmi stârneşti curiozitatea. — Păi, o să petrec câţiva ani, foarte putini, ocupându-mă de administrarea coloniei. — Dar-ar bunul Dumnezeu s-o văd şi pe asta! — Ascultă ce-ţi spun, domnule Summers, sunt convins că-n secolul ăsta naţiunile civilizate or să preia din ce în ce mai mult administrarea regiunilor înapoiate ale lumii. — Şi pe urmă? — Parlamentul. Naşul meu are sub control un târgusor. Acesta poate trimite doi membri în Camera Comunelor, şi singurii alegători sunt un cioban beţiv şi un argat care-şi petrece săptămânile de după alegeri chefuind întruna. — Şi tu ai de gând să profiţi de desfrâul lor? — Mă rog, există şi probleme. Moşiile astea amărâte sunt serios grevate de datorii şi, ţinând cont că locurile din Cameră pot fi ocupate doar de oamenii cu stare, o să trebuiască să mai ciupesc si eu ceva pe ici, pe colo. Charles a râs în gura mare, după care s-a oprit brusc. — N-ar trebui să mi se pară distractiv lucrul ăsta, Edmund, dar uite că mi se pare. Să ciupeşti pe ici, pe colo! Şi pe urmă? — Păi, guvernul! Cabinetul! — Ce ambiţie! — Îţi displace latura asta a caracterului meu? Charles a tăcut câteva clipe, iar apoi a vorbit apăsat. — N-am niciun drept. Şi eu sunt cam la fel. — Tu? O, nu! — În orice caz, te consider un tip foarte interesant. Sper clin suflet să prosperi în carieră, spre propria-ţi mulţumire şi-n folosul prietenilor. Dar nu cumva tara a început să se sature de târguşoare? Oare nu-i împotriva raţiunii şi a echităţii ca o mână de englezi să aleagă un organism al statului care o să ne conducă pe toţi? — Dacă tot ai adus vorba, Charles, cred că pot să te lămuresc! Neajunsul ăsta aparent este de fapt adevăratul geniu al sistemului nostru… — O, nu! Nu se poate! — Dar bine, dragul meu, democraţia nu este şi nu poate fi nicicând echivalentă cu votul universal. Cum adică, domnule, să-nţeleg că trebuie să-i lăsăm să voteze pe copii şi pe săraci? Pe nebuni? Pe puşcăriaşii de drept comun? Pe femei? — Ar fi bine să nu-i dai domnişoarei Granham ocazia să te-audă! — Adevărat, pentru nimic în lume n-aş denigra-o pe această respectabilă domnişoară. Sunt dispus să fac o excepţie. S-o vorbesc de rău? N-aş îndrăzni! — Nici eu! Am râs amândoi. Apoi mi-am reluat explicaţia. — În perioada de aur a Greciei, doar o mică parte a populaţiei avea dreptul să voteze. Barbarii îşi pot alege căpeteniile aclamând şi izbind cu săbiile în scuturi. Insă cu cât o ţară e mai civilizată, cu atât mai mic e numărul celor capabili să înţeleagă structura complexă a societăţii din care fac parte! O comunitate civilizată o să găsească întotdeauna metode de limitare sănătoasă a electoratului la un corp de alegători de familie bună, cu educaţie aleasă, rafinaţi, pricepuţi şi care moştenesc calităţile astea din tată-n fiu, provenind dintr-un strat al societăţii care s-a născut ca să conducă şi care are de gând s-o facă, acum şi-n vecii vecilor! Insă Charles începuse să gesticuleze cu amândouă mâinile, încercând să mă tempereze. Cred că ridicasem vocea prea mult, aşa că m-a întrerupt. — Edmund! Uşurel! Nu mă confunda cu Parlamentul! Ăsta-i discurs în toată regula, înainte de-a dispărea în spatele arborelui mare, domnul Prettiman s-a făcut roşu la faţă! Am coborât vocea. — O să-mi domolesc tonul, dar nu şi cuvintele. El e robul speculaţiilor, dacă nu mai rău! Greşeala obişnuită a firilor speculative e presupunerea că o schemă perfectă de guvernare poate fi aplicată pe chipul imperfect şi necăjit al omenirii. Nu-i deloc aşa, domnule Summers. Există împrejurări în care doar imperfecţiunile unui sistem contradictoriu şi incomod ca al nostru pot să fie de folos. Cinste veşnică târguşoarelor! Bineînţeles, cu condiţia să încapă pe mâini bune. — Mi se pare mie, sau ai adus în discuţie câteva elemente ale unui proiect pentru primul discurs la Cameră? Am simţit o căldură bruscă învăluindu-mi obrajii. — Cum de-ai ghicit? Charles s-a întors preţ de o clipă şi l-a mustrat pe un marinar care-şi făcea de lucru fără tragere de inimă cu nişte calafat, smoală şi o cavilă de matisit. — Dar cum rămâne cu viaţa ta personală, Edmund? Adică toată partea care nu e pusă direct în slujba ţării tale? — Păi, probabil c-o să trăiesc ca un om obişnuit. O să-mi fixez o zi dar-ar Domnul să fie cât mai îndepărtată în care să fac ceva cu moşiile, dacă nu cumva o să-mi conving unul dintre fraţii mai mici să se ocupe în locul meu. Trebuie să recunosc că, în aspiraţiile mai îndrăzneţe, mi-am văzut moşiile eliberate de greaua povară a datoriilor aici chiar am râs de ideea în sine printr-un dar din partea unei ţări recunoscătoare! Numai c-o să mă crezi un visător! A râs şi Charles. — Ceea ce nici măcar nu-i rău, cu condiţia să fie vise ale viitorului, nu ale trecutului. — Cu toate astea, când o să se pună problema căsătoriei, n-o să mai fiu visător, ci practic, într-un moment favorabil al carierei, o să mă-nsor cu… — A, chiar mă-ntrebam. Am voie să ştiu dacă tânăra domniţă a fost deja aleasă? — Cum adică? Crezi că sunt vreun Romeo plecat în căutarea Julietei? Dă-mi răgaz zece ani, iar pe urmă o fată cu vreo zece-doisprezece ani mai tânăra ca mine, de familie bună, bogată, frumoasă… — Si care acum e-n scutece. — Întocmai. — Îţi doresc să ai parte doar de bucurii. M-a apucat râsul. — O să dansezi la nunta mea! A urmat o pauză. Charles a încetat să zâmbească. —Eu nu dansez. A înclinat scurt din cap şi a plecat, făcându-se nevăzut undeva la teugă. M-am întors ca să-i salut pe domnul Prettiman şi pe logodnica lui, dar i-am văzut dispărând într-o deschizătură de pe puntea dunetei. M-am înapoiat în cabină şi m-am aşezat în faţa tăbliei de scris, gândindu-mă că o asemenea conversaţie putea fi consemnată în jurnal, în plus, mi-am dat seama ce prieten agreabil devenise Charles Summers. Toate astea au avut loc ieri. Şi-atunci, cum rămâne cu dimineaţa de azi? Nu s-a întâmplat nimic. Am înghiţit o mâncare fără gust, am refuzat să beau fiindcă în ultima vreme cam exagerasem cu paharul, am vorbit, sau mai bine zis i-am răspuns monosilabic lui Oldmeadow, care nu mai ştia ce să le dea de lucru oamenilor lui, i-am tăiat macaroana Zenobiei Brocklebank, dat fiind că îşi făcuse un obicei din a sta la taclale cu marinarii de rând şi m-am trezit iarăşi în faţa acestei suprafeţe albe şi întinse, fără să-mi fi venit nimic în minte. Totuşi, dacă mă gândesc bine, pot să consemnez un fapt relativ anost. Tocmai m-am întâlnit din nou cu Charles Summers pe punte. A spus că vântul sporise în intensitate, la care eu am răspuns că nu observasem nicio creştere a vitezei noastre de deplasare. A dat din cap. — Ştiu, a zis apoi pe un ton grav. Aşa ar trebui, dar s-au prins o mulţime de ierburi de cocă. Acalmia tropicală ne-a cam ţinut în loc mai mult decât era nevoie. M-am apropiat de margine şi m-am uitat peste copastie. Vegetaţia agăţată de navă se vedea cu ochiul liber şi semăna cu nişte plete verzi. Când corabia a intrat în ruliu, în apă s-a zărit o zonă mai întunecoasă, care te ducea cu gândul la o vegetaţie la fel de lungă, dar de altă culoare. A urmat tangajul, iar buclele verzi au ieşit din nou la suprafaţă în dezordine, fiind apoi duse de ape într-o singură direcţie din cauza uşoarei noastre deplasări înainte. — Nu puteţi scăpa de ele? — Dacă am fi ancorat, am fi folosit nişte parâme. Am fi rămas într-un golfuleţ de maree, am fi carenat corabia şi am fi curăţat-o. — Toate navele se-ncurcă în ierburi în apele astea? Mai putin cele moderne, construite în secolul al nouăsprezecelea. Astea au fundul căptuşit cu plăci de aramă, de care vegetaţia marină se prinde mai greu. — Ne plictisim de mama focului. — Eşti chiar atât de grăbit să ajungi la antipozi? — Parcă simt cum trece fiecare clipă. A zâmbit şi s-a întors. Mi-am amintit de noua mea ocupaţie şi m-am înapoiat în cabină. Un lucru trebuie, totuşi, spus despre scrierea unui jurnal pe care s-ar putea să nu-1 mai citească nimeni în afară de mine. Ceea ce o să hotărăsc de capul meu! Iar dac-o să am chef, o să fiu de-a dreptul iresponsabil! N-are rost să mai caut vorbe de duh prin care să-mi amuz naşul, sau să am grijă să mă descriu, cum s-ar zice, din unghiul cel mai favorabil, ca mireasa care pozează pentru portretul de dinaintea nunţii. Poate că pe alocuri am fost prea cinstit în jurnalul ţinut pentru naşul meu şi m-am gândit câteodată că, în loc să se fi lăsat convins că am o fire nobilă, se prea poate să-mi fi perceput cuvintele stricto sensu şi să fi ajuns la concluzia că mă arătasem nedemn de protecţia lui! Afurisit să fiu dacă mai văd vreo cale de ieşire, dat fiind că nu pot distruge ce-am scris fără să distrug şi cadoul pe care mi l-a făcut naşul, cu tot cu legătura asta inutil de frumoasă. Am fost un prost. Ba nu! Am calculat greşit. Cumbershum şi Deverel l-au îndemnat pe Summers să-i arate căpitanului Anderson cât de indicat ar fi să ne modificăm cursul spre fluviul La Plata, unde am putea abate corabia în carenă, ca să scăpăm de ierburi. Cel care m-a informat a fost tânărul domn Taylor, micimanul entuziast care se mai lipeşte din când în când de mine. Cu toate acestea, Summers nu e de acord. Ştie că Anderson vrea să termine călătoria fără să mai facă escală în vreun port. Trebuie să recunosc că, dincolo de faptul că e un om cumsecade şi mai mult ca sigur un marinar iscusit, lui Summers nu-i place câtuşi de putin să aibă alte păreri decât căpitanul. Domnul Taylor susţine că i-a refuzat pe cei doi, indicându-le un lucru care s-a adeverit chiar azi-dimineaţă, şi anume că vântul s-a înteţit, iar viteza noastră de; deplasare a crescut. Vântul continuă să bată dinspre babord, orizontul şi-a mai pierdut din claritatea de până acum, iar din când în când suntem împroşcaţi de o ceaţă fină de stropi. Lucrul ăsta are darul să-i bine dispună pe toţi marinarii şi pasagerii de pe corabie. Doamnele strălucesc efectiv de sănătate şi     * 2 Trebuie să vă rog să vă închipuiţi că s-au scurs trei zile de la cuvântul care reprezintă atât de enigmaticul sfârşit al SECŢIUNII ÎNTÂI până la cele pe care le scriu astăzi. Am fost întrerupt. Sfinte Sisoe, îmi pocneşte capul de durere chiar şi la cea mai mică mişcare! Ce mai, m-am lovit al naibii de rău şi cu totul neaşteptat. Izbutesc să scriu la mine în cabină, fiindcă Phillips mi-a dat o scândură pe care să mi-o fixez pe genunchi şi mi-a proptit spatele cu încă una sau două perne de granit. Din fericire, deşi cred că s-ar cuveni să spun mai degrabă „din păcate”, corabia se mişcă încet, după gustul meu, cu toate că vântul o împinge înapoi către acalmia tropicală, lua-o-ar naiba s-o ia acum şi pururi şi-n vecii vecilor! în ritmul ăsta, o să ajungem la antipozi când acolo o să fie iarnă, perspectivă care nu-mi surâde nici mie şi cu atât mai puţin marinarilor, care au auzit o sumedenie de grozăvii despre Mările Sudului în acest anotimp! Summers a venit în vizită de îndată ce am fost în stare să înjur şi mi-a spus, cu un zâmbet îndurerat, că domnul căpitan Anderson respinsese sugestia de a face un popas în estuarul fluviului La Plata, dar că, între timp, admisese posibilitatea unei escale la Capul Bunei Speranţe, dacă o să putem ajunge acolo. — Înseamnă că ne paşte vreun pericol? N-a răspuns preţ de câteva clipe. — Mda. Ca de obicei. Te rog din suflet să nu… — „… răspândeşti deznădejdea în rândul pasagerilor”. De data asta a râs.   — Ei, hai, ti-ai mai revenit. — Ce bine-ar fi să pot face o legătură între limbii şi ceea ce am în cap. Ştii ceva, Charles? Când deschid gura, parcă nici nu mai sunt eu cel care vorbeşte. — E efectul şocului. O să te simţi mai bine imediat. Numai că te rog să nu mai comiţi niciun gest eroic şi altruist. — Îţi baţi joc de mine. — In orice caz, nu-ti mai rezistă capul pentru alte cucuie, ca să nu mai vorbim de şira spinării. — E foarte adevărat că m-apucă durerea de cap din nimic o am „pe ţeava”, dacă preferi şi nu trebuie decât să mişc puţin gâtul ca să… Ah, lua-te-ar toţi dracii! Charles a plecat, iar eu m-am apucat să consemnez aventura. Stăteam în faţa tăbliei de scris si mă jucam cu pana, când unghiul podelei pe care se afla scaunul a început să se schimbe. Dat fiind că de vreo câteva zile ne plictisiserăm făcând tot felul de zigzaguri, bordee, volte sau cum s-or mai fi numind, la început n-am dat deloc atenţie fenomenului. Apoi însă spatele (care a devenit un marinar în toată regula, cu drepturi depline) a simţit că mişcarea era mai rapidă decât de obicei, în plus, nu se auzea niciunul dintre zgomotele clasice ale unei asemenea manevre, adică siflee, rugăminţi adresate celor care făceau de cart, forfota agitată a picioarelor goale şi tremurul înfoiat al velelor, în schimb, în arboradă s-a produs o bubuitură puternică şi neaşteptată, care a încetat imediat, moment în care marinarul hârşit din mine şi-a dat seama că puntea se înclina din ce în ce mai repede şi mai mult. Atunci am devenit brusc scriitor; şi prima mea mişcare a fost să-mi pregătesc pana şi călimara. Nici n-am apucat bine să fac lucrul ăsta, că m-am trezit azvârlit dintr-un perete în altul al cabinei… Acum se auzeau şi zgomote din belşug strigăte, fluierături, lovituri surde şi trosnete precum şi ţipete din cabina de alături, unde amoreza mea de altădată, Zenobia, urla aproape într-un glas cu presu- pusa soţie a domnului Brocklebank. Am urcat cu greu pe punte, am reuşit să deschid uşa şi m-am îndreptat ca un păianjen spre lumina zilei. Cum se spune cam în toate cărţile de călătorie pe care le-am citit, ce privelişte mi s-a înfăţişat acum în faţa ochilor! Mi-a îngheţat sângele în vine, mi s-a făcut părul măciucă… Şi aşa mai departe. Totul se schimbase, devenind de nerecunoscut. Puntea din lemn, relativ orizontală, se înclinase ca un acoperiş şi avea să ajungă în scurt timp perpendiculară. Mi-am dat seama, cu luciditatea pe care ţi-o conferă propria neputinţă, că eram pierduţi. Eram pe punctul de-a ne da peste cap, de-a ne răsturna. Toate pânzele fuseseră prinse de vânt dintr-un unghi nepotrivit, se întindeau exact parâmele care nu trebuiau, pe când celelalte spânzurau în voia furtunii, ca nişte atârnătoare de vergă dezlegate. Parapetele de sub vânt se apropiau din ce în ce mai mult de mare. Apoi s-a auzit nu atât „de sus”, cât mai degrabă „de undeva de departe” un scrâşnet lent, urmat de un zgomot de velatură sfâşiată şi de un trosnet de lemnărie făcută ţăndări. Undeva la prova, vârfurile uriaşe care par atât de mici de jos şi formează „arborele gabier” s-au frânt şi au rămas atâmate într-un veritabil păienjeniş de funii şi pânze rupte în bucăţi. Pe puntea din vânt ieşiseră câţiva bărbaţi, care se luptau acum cu nişte odgoane. Pe unul dintre ei, aflat lângă deschizătura teugii, 1-am surprins lovind cu un topor. Deasupra mea am văzut un lucru pe care şi acum îmi vine greu să-l cred: timona corăbiei s-a învârtit atât de brusc, încât cei doi bărbaţi care o ţineau au fost măturaţi ca nişte stropi de ploaie cel mai îndepărtat de mine a zburat prin aer pe deasupra timonei, aterizând undeva dincolo de ea, iar cel mai apropiat s-a prăbuşit pe punte ca fulgerat. O dată cu învârtirea timonei s-a auzit un trosnet surd şi înspăimântător dinspre cârmă. L-am văzut chiar pe căpitanul Anderson dând drumul unei funii de la cavilă şi dând să apuce o alta, fără să ţină seama de primejdie… Am dat fuga într-acolo şi am început şi eu să trag. Am simţit funia mişcându-se în urma eforturilor noastre conjugate, dar cel puţin aşa mi s-a spus părâma căreia îi dăduse drumul căpitanul continua să se zbată prin aer, căci deodată am simţit o lovitură cumplită în moalele capului şi în ceafă. N-am să recurg la niciuna dintre formulele bătătorite, de genul „Din clipa aceea n-am mai ştiut nimic”, însă cu siguranţă că lucrurile pe care le-am ştiut mi s-au învălmăşit în minte şi au devenit neclare. Mi se pare că am căzut pe punte peste tânărul domn Willis. Cu excepţia spatelui care mă durea foarte tare şi a capului care îmi vâjâia, mă simţeam aproape bine. Asta, bineînţeles, fiindcă mă lăţisem peste domnul Willis. În orice alte împrejurări, nici nu l-aş fi ales şi nici nu l-aş fi suportat pe domnul Willis pe post de saltea, dar în situaţia aceea m-am enervat de-a binelea văzând ce eforturi zadarnice făcea băiatul să iasă de sub mine. Pe urmă cineva a tras de el şi, într-o clipită, am rămas fără pernă, având sub cap doar puntea care, din câte îmi dădeam seama, revenise la orizontală. Am deschis ochii şi m-am uitat în sus. Am văzut nişte nori albi profilindu-se pe cerul albastru. Privirea mi s-a oprit apoi asupra arborelui artimon, ale cărui vele nu se lipiseră de-a valma de vergi. Ceva mai departe la prova, o bucată din arborele mare rămăsese nemişcată, şi ea cu velele inferioare strânse ghem, dar cu gabierul distrus şi atârnând într-o încâlceală pentru care marinarii au o serie de termeni care mai de care mai expresivi. Şi gabierul arborelui trinchet fusese doborât şi aterizase pe jumătate pe teugă, peste cabestan. Am închis ochii ca să-i feresc de lumină şi am continuat să stau întins, aşteptând să mi se potolească durerile. L-am auzit ca din depărtare pe căpitanul Anderson dând ordin după ordin, fără să se oprească. Niciodată nu l-am înţeles atât de puţin, dar în acelaşi timp niciodată nu l-am îndrăgit atât de mult. Vocea lui degaja calm şi încredere. După aceea, nu ştiu dacă mă credeţi, a venit un moment când, în mijlocul unei rafale sau salve de ordine, s-a oprit şi a rostit pe un ton mai potolit şi mai dezinvolt: „Aveţi grijă de domnul Talbot.” Ce omagiu! Phillips s-a aplecat asupra mea, însă nu aveam de gând să mă las întrecut în materie de gesturi nobile. — N-avea grija mea, omule. Mai mult ca sigur că sunt alţii care au mai mare nevoie de ajutor. Mă bucur să pot spune că vorbele astea n-au avut niciun efect asupra lui Phillips, care se străduia să vâre ceva moale între capul meu şi punte. M-am simţit ceva mai bine. Ceaţa roşie care îmi năvălise în ochi devenise între timp trandafirie. — Ce dracu’ s-a-ntâmplat? A urmat o pauză, după care s-a auzit răspunsul: — Zău dacă ştiu, domnule. Cum s-a redresat nava şi am revenit pe chilă dreaptă, cum v-am căutat. Mi-am îndoit picioarele pe rând. Nu păreau să fi păţit nimic, la fel ca braţele. Funia îmi jupuise niţel palmele şi atât. Din câte îmi dădeam seama, supravieţuisem catastrofei, indiferent în ce ar fi constat ea, alegându-mă numai cu o durere de cap şi o sperietură. — Ar trebui să ai grijă de doamne, Phillips. Nu mi-a răspuns, introducându-mi în schimb încă o bucată de material împăturit sub cap. Am deschis ochii din nou. Gabierul frânt era coborât încet, centimetru cu centimetru. Marinarii se răspândiseră prin ceea ce rămăsese din arboradă. Mi-am ridicat la timp capul, care mă durea, ca să văd cum gabierul trinchet ce fusese distrus era adus pe punte şi descâlcit din jurul cabestanului. Fusese crăpat şi ieşea cu aproape doi metri în exteriorul navei. Deasupra mea, vela-pic fusese coborâtă cu ajutorul unui tangon. Mi-am amintit de pânzele falnice care se umflaseră peste capul meu când lăsaserăm corabia la apă, înainte ca marea să le acopere spumegând. — Ce s-a-ntâmplat? — O navă plină de soldaţi tâmpiţi, dacă-mi daţi voie, domnule. Nu mi-a venit deloc să-mi mişc corpul şi m-am limitat sa mai ridic puţin capul ca să mă uit în jur. Rezultatul a fost o durere sfâşietoare, cum nu mai îndurasem niciodată, ca şi cum cineva mi-ar fi înfipt un pumnal ascuţit în cap. Am renunţat la orice alte încercări şi am rămas nemişcat. Summers şi căpitanul vorbeau însufleţit într-un jargon marinăresc pe care doar ei îl pricepeau. Măcar să nu fi cedat balamalele de cârmă, măcar să nu fi fost torsiunea prea mare. Mi-am mişcat ochii, într-o nouă încercare de a-i vedea pe cei doi ofiţeri, şi am descoperit că durerea care însoţea manevra nu era foarte mare. Am auzit ce vorbeau. Domnul Talbot sărise, cu tot curajul, să-l ajute pe căpitan la strângătorul de burtă de la vela mare, până când contactul cu o scotă scăpată de sub control îl făcuse să-şi piardă cunoştinţa. Domnul Summers nici nu s-ar fi aşteptat la altceva din parte-mi. Acelaşi domn Summers a rugat insistent să fie lăsat să-şi îndeplinească în continuare îndatoririle, rugămintea fiindu-i acceptată. Tocmai încercam să mă ridic în capul oaselor, când căpitanul a vorbit din nou. — Domnule Willis. Domnul Willis stătea lângă timona abandonată, care se învârtea încet încoace şi-ncolo. Chiar când eram pe punctul de a-i semnala această gravă neglijenţă căpitanului, doi marinari au urcat grăbiţi scara şi au pus mâna pe timonă din ambele părţi. — Domnule Willis! De obicei, domnul Willis, unul dintre ofiţerii noştri stagiari, e palid la faţă. Acum însă ori lovitura pe care o primisem în cap îmi tulburase văzul, ori chipul lui Willis devenise verde de-a binelea. — De câte ori trebuie să te strig ca să-mi răspunzi? Tânărul şi sărmanul Willis şi-a strâns buzele, după care le-a deschis din nou. Cred că îi tremurau zdravăn genunchii. — Ordonaţi. — Ai fost de cart. — Şir, domnule, el, domnule… — Ştiu totul despre „el”, domnule Willis. Ai fost de cart. Dinspre domnul Willis nu s-a mai auzit nimic, în afara unui cloncănit slab. Căpitanul Anderson şi-a rotit braţul drept şi i-a ars o palmă zgomotoasă băiatului! Aces- ta a dat impresia că se desprinde de punte, pentru ca apoi sa plutească în aer şi să se prăbuşească într-o rână. __. Scoală de-acolo, domnul meu, când vorbesc cu tine! Vezi arborii ăştia gabier, tăntălău cu caş la gură? Scoală! Ai habar câte pânze s-au făcut ferfeniţă şi cât din cânepă nu mai e bun decât la umplerea trancheţilor? Pe legea mea, domnule, când o să avem iarăşi o coloană artimon, acolo o să stai cocoţat pe toată durata stagiului! — Şir, domnule… — Adu-l aici, Willis, ai auzit? Vreau să-l văd în faţa mea şi asta acuml Nu-mi închipuisem că două silabe puteau exprima atâta furie şi o ameninţare atât de intensă. Căpitanul Anderson a scos unul dintre zbieretele lui vestite, absolut îngrozitoare, iar eu mi-am dat seama că lucrul cel mai înţelept era să rămân nemişcat şi să nu-mi distrug reputaţia de om curajos cu care tocmai mă alesesem. Mi-am ţinut ochii închişi, aşa că am auzit discuţia care a urmat fără să văd pe niciunul dintre cei care au purtat-o. Mi-a ajuns la ureche mai întâi zgomotul unor paşi împleticiţi, iar apoi vocea lui Deverel, care bolborosea şi gâfâia în acelaşi timp. — Fir-aş al naibii, ce-a mai făcut pustiu’, dar-ar dracii-n el! Anderson i-a răspuns mânios, dar cu voce joasă, ca şi cum n-ar fi vrut să mai audă şi altcineva ce discutau. — Domnule Deverel, ai fost de cart. Deverel i-a răspuns cu un glas la fel de coborât. — A fost tânărul Willis… — Tânărul Willis, ce să zic. Dobitocule! — N-osă… — Te poftesc să mă asculţi. Există un ordin strict, care-ţi interzice să laşi un stagiar singur de cart când suntem în larg. Deverel a ridicat vocea, începând efectiv să strige: — Toţi facem aşa! Altfel cum naiba mai ajung ţâncii ăştia să-nveţe ceva? — Şi asta pentru ca ofiţerul de cart s-o şteargă şi să bea la popotă până cade lat! Am urcat pe punte când cora- bia încă tremura din toate încheieturile şi-al naibii să fiu dacă erai la post! Iar pe urmă apari pe trei cărări, dobitoc beţiv ce eşti… — Nu permit nimănui să mă insulte în felul ăsta! O să am grijă să fiţi… A fost rândul lui Anderson să ridice vocea. — Domnule locotenent Deverel. Absenţa ta de pe pun| te în timpul orelor de cart a fost o neglijenţă criminală. Poţi să te consideri arestat preventiv. — Atunci să te ia dracu’, Anderson, copil din flori afurisit! A urmat o pauză în timpul căreia n-am îndrăznit nici să respir. Apoi Anderson a vorbit cu răceală în glas. — Şi încă ceva, domnule Deverel. Ţi se interzice să mai bei. Phillips şi Hawkins, servitorul căpitanului, m-au adus înapoi în cabină. Din motive tactice, am simulat inconştienţa cât am putut de bine. Mi-am spus că avea să urmeze, mai mult ca sigur, tribunalul militar şi nu voiam să fiu implicat sub nicio formă, nici măcar ca simplu martor. Mi-am îngăduit să mă las readus în simţiri cu nişte coniac, după care l-am prins de mânecă pe Phillips, ca să-1 mai ţin lângă mine. — Phillips, am cumva o rană la spate? — Din câte am văzut, nu, domnule… — Am fost lovit la cap şi peste umeri de o parâmă dezlegată şi mi-am pierdut cunoştinţa cu totul. Mă simt stors de puteri şi moale ca o cârpă. — Aha, a spus el, vesel nevoie mare, aţi fost lovit de un capăt de funie. Noi îi spunem brânciul de pornire, domnule. Asta încasează pe spinare sau peste fund marinarul care se scoală ultimul, dacă-mi permiteţi, în cel mai rău caz, lasă o vânătaie şi atâta tot, domnule. — Ce s-a-ntâmplat cu noi? — Când, domnule? — Accidentul, omule, catargele distruse şi capul care mă doare! Iar în clipa aceea Phillips a spus: luat de val. Eu am fost, tu ai fost, el (ea) a fost luat (ă) de val. Mi-am adus aminte cum i-a zis mama, care era o doamnă, cameristei: „Dar când am auzit cât cerea creatura aia pentru niciun metru de material, cât de fin o fi fost, îti spun drept, Forbes, parcă am fost luată de val!” Cuvinte rostite de scumpa mea mamă, care mi-a dat voie să călătoresc pe continent în timpul ultimilor ani de pace, dar m-a avertizat să nu mă apropii prea mult de gardul de la marginea navei! Ce limbaj ne e dat să avem, cât de divers, cât de direct chiar şi când e aluziv, cât de deplin şi oarecum inconştient metaforic! Mi-am amintit de anii când traduceam versuri din engleză în latină sau greacă şi de nevoia de-a găsi o formulă simplă, care să exprime sensul a ceea ce poetul englez ascunsese în umbra strălucitoare a figurilor de stil! Ce ciudat e felul cum, dintre toate activităţile omeneşti, am preferat de atâtea ori să ne întoarcem la experienţa mării! A merge cu toate pânzele sus, a ţi se îneca corăbiile, a încerca marea cu degetul, a promite marea cu sarea, a fi în derivă, a eşua, a merge peste mări şi ţări, a te da la fund fără urmă Dumnezeule mare, am putea umple o carte cu efectul experienţei mării asupra limbajului nostru! Iată, aşadar, metafora aflată în punctul de plecare. Noi, cei de pe corabie, parcă fuseserăm luaţi de val! întins la mine în cabină, mi-am închipuit ce şi cum se întâmplase. Deverel se furişase jos ca să tragă o duşcă, lăsându-l pe nătărăul de Willis la timona corăbiei. Sfinte Dumnezeule, simpla evocare a situaţiei mi-a provocat o nouă zvâcnire a tâmplelor. Ţara mea, mi-am spus, încercând să dau dovadă de simţul umorului, ţara mea ar fi putut suferi o pierdere considerabilă. Aş fi putut să mă înec! Prin urmare, în timp ce Willis făcea de cart, avusese loc o schimbare a vântului, o agitaţie a valurilor în preajma bordului de sub vânt, crestele înspumate şi furtuna începuseră să se joace cu corabia, apa fusese răvăşită de două mâini invizibile, care se apropiaseră fulgerător, cei doi marinari de la timonă îşi mutaseră privirile de la arborele mare la busolă, căutindu-1 pe Deverel şi găsindu-l pe Willis cu gura căscata, disperaţi să găsească pe cineva care să se priceapă şi rămaşi în continuare de capul lor dacă ar fi pus mâna pe timonă, ar fi venit sub vânt si ar fi manevrat corabia ca să înfrunte furtuna, s-ar fi putut teme că aveau să fie biciuiţi din cauză că acţionaseră de capul lor aşa că nu făcuseră nimic fiindcă nici Willis nu făcuse nimic, vântul umflase pânzele exact unde nu trebuia după ce se virase scota, făcând ca ambarcaţiunea să se oprească, iar apoi să se legene înainte şi înapoi, cu pânzele umflate dintr-o direcţie greşită, cu parapetele înclinate şi spălate de apa mării şi cu cârma miscându-se invers faţă de sensul normal! Aşadar, în timp ce echipajul trudea ca să repare ce stricaseră Deverel şi Willis în câteva clipe de neatenţie, am stat şi-am aşteptat să nu-mi mai zvâcnească tâmplele, lucru care s-a şi întâmplat întru câtva, însă numai după ce-am adormit. Ultimul lucru la care ţin minte că m-am gândit înainte de-a mă abandona somnului a fost bogăţia neaşteptatei experienţe care mi se revelase prin intermediul unei simple expresii: „a fi luat de val!”

I Vuietul scoicii   B ăiatul blond îşi dădu drumul pe ultimul metru de stâncă şi începu să-şi croiască drum spre lagună. Deşi îşi scosese jerseul de şcoală şi-l târa acum într-o mână, cămaşa cenuşie îi asudase pe trup şi părul i se lipise de frunte. De jur împrejur, brazda lungă trasă prin junglă devenise o baie fierbinte. Se trudea să-şi facă loc printre liane şi printre trunchiurile zdrobite, când o pasăre, o apariţie roşie şi galbenă, ţâşni cu un ţipăt de vrăjitoare; ţipătului îi răspunse un altul. — Hei! se auzi. Stai o clipă! Desişurile din marginea brazdei se scuturară şi picături de ploaie căzură ca ogrindină. — Stai niţel! zise vocea. M-am încurcat în liane. Blondul se opri şi îşi trase ciorapii cu un gest automat, de parcă ar fi fost acasă, nu în junglă. Vocea se auzi iar: — De-abia mă pot mişca printre lianele astea. Cel ce vorbise ieşi cu spatele dintre desişuri, iar crăcile îi zgâriară hanoracul slinos. Mărăcinii se agăţaseră şi îi zgâriaseră rotulele goale şi plinuţe ale genunchilor. Se aplecă, scoase cu grijă ţepii mărăcinilor şi se întoarse. Era mai scund decât băiatul blond şi foarte gras. Înaintă, uitându-se atent pe unde calcă, apoi înălţă capul şi privi prin lentilele groase ale ochelarilor. — Unde-i omul cu megafonul? Blondul clătină din cap. — E o insulă. Cel puţin, aşa cred, zise el. Uite un colţ de stâncă în apă. Te pomeneşti că n-o fi niciun om mare pe aici. Grăsanul păru uimit. — A fost pilotul ăla. Dar nu era în compartimentul pasagerilor, ci în carlingă. Blondul făcu ochii mici şi scrută colţul de stâncă. — Ce s-o fi întâmplat cu puştii? continuă el. Trebuie să fi scăpat câţiva. Sunt convins. Tu ce crezi? Blondul porni degajat spre malul mării. Încerca să se poarte cât mai firesc şi nu se arătă prea indiferent la cele auzite, dar grăsanul se grăbi să-l urmeze. — Nu-i absolut niciun om mare? — Nu cred. Blondul vorbise solemn; apoi îl copleşi bucuria unei ambiţii împlinite. Se aşeză în mâini, cu capul în jos, chiar în mijlocul brazdei şi îi rânji grăsanului, pe care îl vedea de-a-ndărătelea. — Nu-i niciun om mare! O clipă grasul rămase pe gânduri. — Şi pilotul? Blondul reveni la poziţia normală şi se aşeză pe pământul jilav. — O fi zburat mai departe, după ce ne-a dat drumul. Nici n-ar fi putut să aterizeze aici. În orice caz, nu cu un avion cu roţi. — Am fost atacaţi! — Nu-ţi fie frică, are să se întoarcă. Grăsanul clătină din cap. — Pe când coboram, m-am uitat printr-o fereastră. Am văzut cealaltă parte a avionului. Era în flăcări. Măsură din ochi brazda din junglă. — Uite ce-a făcut fuzelajul... Blondul întinse mâna şi pipăi trunchiul mutilat al unui arbore. Preţ de o clipă, păru interesat. — Ce s-o fi întâmplat cu avionul? Unde-o fi? — L-a împins uraganul în larg. Era foarte primejdios, fiindcă toate trunchiurile se prăbuşeau. Trebuie să mai fi rămas nişte copii în avion. Ezită un moment, apoi vorbi din nou: — Cum te cheamă? — Ralph. Grăsanul aşteptă să fie întrebat şi el cum se numeşte, dar propunerea de prezentare nu avu loc; blondul pe nume Ralph zâmbi vag, se ridică şi porni iar spre lagună. Grăsanul se ţinu scai de el. — Cred că mai sunt mulţi copii împrăştiaţi pe-aici. N-ai văzut pe nimeni? Ralph clătină din cap şi iuţi pasul. Apoi se împiedică de o cracă şi căzu cu o buşitură. Grăsanul se opri lângă el, suflând din greu. — Mătuşica mi-a spus să nu fug, fiindcă sufăr de astmă, explică el. — Aşa, mă? — Chiar aşa. Mi se taie răsuflarea. Eram singurul băiat din şcoală care avea astmă, rosti grăsanul plin de mândrie. Şi port ochelari de la trei ani. Îi scoase şi-i întinse lui Ralph, clipind şi zâmbind, apoi începu să-i şteargă de hanoracul jegos. O expresie de durere şi concentrare îi schimonosi trăsăturile slab conturate. Îşi şterse sudoarea de pe obraji şi îşi puse repede ochelarii pe nas. — Fructele alea. Se uită în jurul brazdei. — Fructele alea, zise el. Cred... Îşi potrivi ochelarii, se îndepărtă de Ralph, călcând prin desişuri, şi se ghemui în frunzişul încâlcit. — Mă întorc numaidecât... Ralph se desprinse prudent dintre liane şi se strecură mai departe printre ramuri. Îl lăsă repede în urmă pe grăsan cu gâfâielile lui şi o apucă grăbit spre perdeaua care se afla încă între el şi lagună. Trecu peste trunchiul unui arbore zdrobit şi ieşi din junglă. Ţărmul era străjuit de palmieri. Stăteau drepţi, înclinaţi sau sprijiniţi, scăldaţi în lumina soarelui şi cu frunzişul verde la o înălţime de treizeci de metri. Ţărmul de sub ei, presărat cu nuci de cocos putrezite, cu vlăstari de palmieri şi acoperit cu iarbă aspră, era răscolit pretutindeni de pomi dezrădăcinaţi şi prăbuşiţi. Îndărătul lor se întindea bezna adevăratei păduri şi brazda deschisă prin ea. În picioare, cu o mână sprijinită de un trunchi cenuşiu, Ralph îşi strânse pleoapele în faţa mării sclipitoare. În depărtare, poate la un kilometru şi jumătate, talazurile albe lingeau nişte stânci de coral, iar dincolo de ele marea era de un albastru închis. În arcul neregulat al stâncilor de coral, laguna stătea liniştită ca un lac de munte şi colorată în toate nuanţele albastrului, în verde tulbure şi în purpuriu. Plaja dintre terasa cu palmieri şi ţărm era un arc subţire, aparent nesfârşit, căci la stânga lui Ralph liniile palmierilor, ale plajei şi ale mării se adunau într-un punct la infinit; şi, veşnic, aproape vizibilă, arşiţa. Sări de pe lespedea de piatră. Pantofii negri i se înfundară în nisip, iar căldura îl lovi. Simţi toată greutatea hainelor şi, cu un gest sălbatic, îşi azvârli pantofii din picioare, apoi, dintr-o singură mişcare, îşi smulse ciorapii cu jartiere cu tot. Sări iar pe lespede, îşi scoase cămaşa şi rămase în picioare printre cojile de nuci de cocos, ca nişte cranii, iar pe trup i se prelinseră umbrele verzi ale palmierilor şi ale pădurii. Îşi desfăcu catarama în formă de şarpe a curelei, îşi trase pantalonii scurţi şi chiloţii şi rămase gol, cu ochii ţintă la plajă şi la marea orbitoare. Era destul de mare, avea doisprezece ani şi câteva luni, aşa încât îşi pierduse burtica plinuţă din copilărie; nu era totuşi destul de mare pentru ca adolescenţa să-i dea sentimentul pudorii. Judecând după lăţimea şi greutatea umerilor, ar fi putut deveni boxer, deşi gura trăda o anume moliciune, iar în privire nu i se citea arţagul. Bătu uşor cu mâna trunchiul palmierului; apoi, forţat să recunoască în cele din urmă existenţa insulei, râse din nou încântat şi stătu în mâini. Reveni mlădios pe picioare, sări pe plajă, îngenunche şi adună cu braţele la piept două mormane de nisip. După aceea se lăsă niţel pe spate şi privi cu ochi vii şi nerăbdători marea. — Ralph... Grăsanul coborî dintre palmieri şi se aşeză atent pe marginea lespezii. — Îmi pare rău c-am stat aşa de mult. Fructele alea... Îşi şterse ochelarii şi-i potrivi pe nasul turtit. Rama îi imprimase la rădăcina nasului un „V” adânc şi roz. Se uită cu invidie la trupul bronzat al lui Ralph, apoi la propriile haine. Prinse capătul fermoarului, întins pe tot pieptul. — Mătuşica... Trase apoi energic de fermoar şi îşi scoase hanoracul peste cap. — Aşa! Ralph îi aruncă o privire piezişă şi nu-i răspunse. — Mă gândesc c-ar trebui să aflăm cum îi cheamă pe toţi şi să facem o listă, zise grăsanul. N-ar strica să ne adunăm. Ralph ignoră propunerea, iar grăsanul se văzu silit să continue: — Nu-mi pasă cum au să-mi spună, cât timp n-au să mă strige ca la şcoală, îi mărturisi el. Ralph arătă oarecare interes. — Şi cum te strigau la şcoală? Grăsanul aruncă o privire peste umăr şi se aplecă spre Ralph. — Îmi spuneau „Piggy”[1], şopti el. Ralph izbucni în hohote de râs. Sări în picioare: — Piggy! Piggy! — Ralph... te rog! Piggy îşi încleştă mâinile, cuprins de teamă. — Am spus că nu vreau să... — Piggy! Piggy! Ralph ţopăi în aerul fierbinte de pe plajă, apoi se întoarse în viraj ca un avion de vânătoare cu aripile strânse şi îl mitralie pe Piggy. — Vââââj! Plonjă în nisipul de la picioarele lui Piggy şi rămase acolo râzând. — Piggy! Piggy zâmbi reticent, măgulit fără să vrea de dramul acela de preţuire. — Câtă vreme n-o să le spui ălorlalţi... Ralph chicoti pe nisip. Expresia de durere şi concentrare reveni pe faţa lui Piggy. — Stai niţel. Se întoarse iute în pădure. Ralph se ridică şi o luă la dreapta. Un element pătrat al peisajului întrerupea plaja; o platformă uriaşă de granit trandafiriu îşi croia drum necruţător prin pădure, prin terasă, prin nisip şi prin lagună, ca un chei suspendat, înalt de peste un metru. Platforma era acoperită cu un strat subţire de pământ şi iarbă aspră, şi umbrită de palmieri tineri care – neputând să crească la înălţimea maximă, rădăcinile fiind lipsite de sol adânc – se prăbuşeau şi se uscau când ajungeau de vreo şapte metri, iar trunchiurile lor devălmăşite erau numai bune să şezi pe ele. Palmierii încă în picioare formau un plafon verde, pe care jucau reflexiile amestecate ale lagunei. Ralph se urcă pe platformă, simţi răcoarea şi umbra, închise un ochi şi se convinse că umbrele de pe trupul lui erau cu adevărat verzi. Se îndreptă spre marginea dinspre mare a platformei şi rămase cu privirea la apă. Era limpede până la fund şi strălucea de eflorescenţa ierburilor marine tropicale şi a coralului. Un banc de peştişori lucioşi săgeta ici-colo. Ralph vorbi singur, articulându-şi încântarea pe corzile de bas ale vocii. — Aaah! În spatele platformei se iviră alte minuni. O forţă necontrolată a naturii – un taifun, poate, sau o furtună dezlănţuită o dată cu venirea lui Ralph aici – îngrămădise nisip în lagună, astfel încât pe plajă se formase un bazin lung şi adânc, îngrădit la capătul cel mai îndepărtat de un perete înalt de granit trandafiriu. Ralph, pe care aspectul de falsă adâncime a bazinelor de pe plajă îl mai înşelase şi înainte, se apropie, gata de o nouă dezamăgire. De data asta însă, insula îşi ţinu făgăduiala, iar bazinul, inundat evident doar în timpul fluxului, era, lucru de necrezut, atât de adânc la un capăt, încât arăta verde-închis. Ralph îl cercetă cu atenţie pe toată lungimea celor treizeci de metri, apoi se aruncă în el. Apa era mai caldă decât sângele lui şi avu impresia că înoată într-o baie uriaşă. Piggy apăru din nou, se aşeză pe marginea cornişei stâncoase şi urmări cu invidie trupul verde şi alb al lui Ralph. — Dar bine mai înoţi! — Piggy! Piggy îşi scoase pantofii şi ciorapii, îi întinse cu grijă pe stâncă şi încercă apa cu degetul mare de la picior. — E fierbinte! — Dar cum te aşteptai să fie? — Nu mă aşteptam la nimic. Mătuşica... — Ia mai dă-o dracului pe mătuşă-ta! Ralph plonjă din nou şi înotă pe sub apă cu ochii deschişi; îngrăditura de nisip a bazinului se înălţă ameninţătoare ca o costişă de deal. Se întoarse pe spate, ţinându-şi nasul cu degetele, şi pe faţă îi juca şi se sfărâmă o rază aurie. Piggy păru că se hotărăşte şi începu să-şi scoată pantalonii scurţi. Imediat rămase gol – palid şi gras în goliciunea lui. Coborî pe vârful picioarelor taluzul nisipos al lacului, intră până la gât în apă şi îi zâmbi mândru lui Ralph. — N-ai de gând să înoţi? Piggy clătină din cap. — Nu ştiu să înot. Nu mi-au dat voie. Astma mea... — Ia mai dă-o dracului de asta-a-mea! Piggy primi afrontul cu un fel de răbdare umilă. — Dar bine mai înoţi! Ralph lipăi spre mal, îşi băgă capul la fund şi împroşcă apoi printre buze o şuviţă de apă. Îşi înălţă bărbia şi zise: — Înot de la cinci ani. M-a învăţat tăticul. E comandor de marină. Când o să intre în concediu, o să vină să ne salveze. Tatăl tău ce-i? Piggy roşi brusc. — Tăticul a murit, zise el repede, iar mămica... Îşi scoase ochelarii, căutând zadarnic în jur ceva cu care să-i şteargă. — Am stat cu mătuşica. Ţinea o cofetărie. Aveam prăjituri berechet. Câte voiam. Când o să ne salveze tăticul tău? — De îndată ce-o să poată. Piggy ieşi şi rămase gol, şiroind de apă; îşi şterse ochelarii cu o şosetă. Prin arşiţa dimineţii, nu ajungea până la ei decât mugetul lung al talazurilor ce se zdrobeau de stânci. — Da' de unde ştie că suntem aici? Ralph se bălăcea în apă. Somnul îl cotropi ca mirajele ce se străduiau să învăluie strălucirea lagunei. — Da' de unde ştie că suntem aici? „Fiindcă, îşi spuse Ralph, fiindcă, fiindcă.” Mugetul de pe stâncile din mare se îndepărtă mult de tot. — Au să-i spună la aeroport. Piggy clătină sceptic din cap, îşi puse ochelarii cu lentilele sclipitoare şi îşi coborî privirea spre Ralph. — În niciun caz n-au să-i spună cei de acolo. N-ai auzit ce-a zis pilotul? Despre bomba atomică? Au murit toţi. Ralph ieşi din apă şi rămase în faţa lui Piggy, gândindu-se la această problemă neobişnuită. — Suntem pe-o insulă, nu-i aşa? insistă Piggy. — M-am cocoţat pe-o stâncă şi cred că-i o insulă, răspunse Ralph încet. — Au murit toţi şi suntem pe o insulă, zise Piggy. Nici dracu' nu ştie că suntem aici. Tăticu tău nu ştie, nimeni nu ştie... Îi tremurau buzele, iar ochelarii i se aburiseră de ceaţă. — S-ar putea să rămânem aici până murim. La acest ultim cuvânt, li se păru că arşiţa se înteţeşte, ca o apăsare ameninţătoare, iar laguna îi copleşeşte cu scânteieri orbitoare. — Mă duc să-mi iau hainele, bombăni Ralph. Uite-le colo. O rupse la fugă pe nisip, sub razele neîndurătoare ale soarelui, traversă platforma şi dădu peste hainele risipite. Îmbrăcatul cămăşii cenuşii îi produse o nouă şi stranie plăcere. Se urcă pe marginea platformei şi se aşeză la umbra verde, pe un trunchi din apropiere. Piggy se săltă şi el, strângând la subsuoară aproape toate hainele. Se aşeză grijuliu pe un trunchi prăbuşit, lângă stâncă micuţă, îndreptată spre lagună; pe trup îi tremurau reflexiile razelor încâlcite. — Trebuie să dăm de ceilalţi, spuse Piggy. Trebuie să facem ceva. Ralph nu-i răspunse. Se aflau pe o insulă de coral. Se lăsă pradă viselor plăcute, apărat de soare şi ignorând ce cobea Piggy. — Câţi om fi? insistă Piggy. Ralph înaintă şi se opri lângă grăsan. — Habar n-am. Pe apele lucioase, sub pâcla arşiţei, se strecurau ici şi colo brize uşoare. Când ajungeau la platformă, frunzele de palmieri porneau să şoptească, iar pete neclare de soare alunecau pe trupul băieţilor sau se mişcau la umbră, ca nişte fiinţe strălucitoare şi înaripate. Piggy îşi înălţă privirea spre Ralph. Pe faţa acestuia umbrele se inversaseră; deasupra erau verzi, iar jos strălucitoare, proiectate de lagună. Prin păr i se furişă o rază tulbure de soare. — Trebuie să facem ceva. Ralph nu-i dădu nicio atenţie. Iată, în sfârşit, locul mult visat, dar niciodată înţeles pe deplin, prinzând brusc o viaţă adevărată. Deschise buzele într-un zâmbet de încântare, iar Piggy, luând surâsul lui drept o dovadă că era acceptat, râse încântat. — Dacă-i într-adevăr o insulă... — Dar asta ce-o mai fi? Ralph încetă să zâmbească şi arătă cu degetul spre lagună. Printre ierburile marine şi ferigi se vedea un obiect alb-gălbui. — E o piatră. — Nu. E o scoică. Piggy nu-şi mai găsea locul, cuprins de un entuziasm frenetic. — Aşa e. E o scoică! Am mai văzut una la fel. Pe zidul din spatele casei cuiva. Zicea că-i o cochilie. Sufla în ea şi-atunci venea mămica lui. Costă o groază de bani... Aproape de cotul lui Ralph, vlăstarul unui palmier se apleca peste lagună. Greutatea trunchiului făcuse să se ridice o moviliţă de pământ sterp, afânat, şi palmierul avea să se prăbuşească în curând. Ralph smulse tulpina şi începu s-o vânture prin apă, în timp ce peşti sclipitori fulgerau în toate părţile. Piggy se aplecă riscant. — Ai grijă. Ai s-o spargi... — Gura! Ralph vorbi cu gândul aiurea. Scoica era interesantă, frumoasă, o adevărată jucărie scumpă; dar plăsmuirile vii din visul lui diurn stăruiau încă între el şi Piggy, care, în această împrejurare, se dovedi o fiinţă fără importanţă. Tulpina palmierului se îndoi şi Ralph împinse scoica printre ierburi, întinse mâna ca o pârghie şi apăsă cu cealaltă, până când cochilia ieşi la suprafaţă picurând şi Piggy reuşi s-o apuce. Acum, că scoica nu mai era doar un obiect vizibil de la distanţă şi intangibil, Ralph se entuziasma şi el. ―... o cochilie face o groază de bani, bolborosi Piggy. Sunt sigur că, dac-ai vrea să cumperi una, ar trebui să dai pe ea o mulţime de bani... Ăla o ţinea pe zidul grădinii, iar mătuşica... Ralph îi luă scoica şi pe braţ i se prelinse puţină apă. De un alb-gălbui închis, scoica avea ici-colo pete trandafirii decolorate, între vârful ei ros, niţel găurit, şi valvele roz ale gurii, corpul lung de patruzeci de centimetri, acoperit cu un desen fin şi cizelat, se răsucea uşor în spirală. Ralph o scutură, golind de nisip tubul adânc. ―... mugeşte ca o vacă, spuse Piggy Avea şi nişte pietre albe, şi mai avea o colivie cu un papagal verde. Fireşte, nu sufla în pietrele albe, zicea... Se opri să-şi tragă răsuflarea şi mângâie obiectul strălucitor din mâinile lui Ralph. — Ralph! Băiatul îl privi. — Cu ajutorul ei, îi putem chema pe ceilalţi. Ca să ne adunăm. Când or să ne audă, or să vină toţi... Îl privi radios pe Ralph. — Asta urmăreai, va să zică? De asta ai scos cochilia din apă? Ralph îşi dădu peste cap părul blond. — Cum sufla prietenul tău din cochilie? — Parcă scuipa, răspunse Piggy. Mătuşica nu voia să mă lase să suflu, din cauza astmei. Băiatul zicea că trebuie să sufli prin capătul de jos. Piggy îşi puse mâna pe abdomenul umflat. — Hai, încearcă, Ralph. Cheamă-i! Neîncrezător, Ralph duse la gură capătul mic al scoicii şi suflă. Prin gura cochiliei ieşi doar un şuierat. Ralph se şterse pe buze de apa sărată şi suflă iar, dar scoica rămase tăcută. — Parcă scuipa. Ralph îşi strânse buzele şi suflă în scoică, provocând un sunet jos, ca un pârţ. Băieţii se amuzară atât de tare, încât Ralph, între hohote de râs, mai suflă un timp. — Suflă pe aici, pe jos. Ralph pricepu şi suflă cu toată forţa în scoică. Scoica răsună pe dată. O notă aspră şi adâncă vui pe sub palmieri, se răspândi prin pădurea încâlcită şi reveni ca un ecou din granitul trandafiriu al muntelui. Stoluri de păsări se înălţară din vârful pomilor, iar prin desişuri un animal guiţă şi o rupse la fugă. Ralph îşi dezlipi scoica de la gură. — Măiculiţă! După nota aspră a cochiliei, vocea lui obişnuită suna ca o şoaptă. O duse din nou la buze, trase adânc aer în piept şi mai suflă o dată. Sunetul răsună din nou: apoi, la o încercare mai energică, sunetul urcă o octavă şi deveni un zgomot strident şi mai pătrunzător. Piggy striga ceva încântat, iar lentilele îi sclipeau. Păsările ţipau, animalele mici fugeau să se ascundă. Ralph obosi; sunetul coborî o octavă şi deveni un gâlgâit, un şuierat. Scoica tăcu – un colţ strălucitor de elefant. Văzduhul insulei se umplu de ţipetele păsărilor şi de ecouri, iar faţa lui Ralph se umbri de o emoţie covârşitoare. — Sunt sigur că se poate auzi la kilometri. Ralph îşi recăpătă suflul şi smulse scoicii o serie de sunete scurte şi violente. — Ia te uită! exclamă Piggy. A apărut unul! Printre palmieri, la vreo sută de metri de plajă, se ivise un copil. Era un băieţel de vreo şase ani, voinic şi blond, cu hainele în zdrenţe şi mânjit pe faţă de fructele terciuite. Îşi lăsase pantalonii pe vine într-un scop anume şi nu-i mai ridicase decât pe jumătate. Sări de pe terasa cu palmieri pe nisip, iar pantalonii îi căzură în jurul gleznelor; ieşi din ei şi se îndreptă spre platformă. Piggy îl ajută să se salte. Între timp, Ralph suflă de zor până când în pădure răsunară voci. Băieţelul se ghemui înaintea lui Ralph, privindu-l cu ochi strălucitori. Pe măsură ce se convingea că sunetul avea un scop precis, păru tot mai mulţumit şi-şi vârî în gură singurul deget curat, degetul mare trandafiriu. Piggy se aplecă spre el. — Cum te cheamă? — Johnny. Piggy bombăni pentru sine numele, apoi i-l strigă lui Ralph care, ocupat să sufle, nu arătă niciun interes. Plăcerea violentă stârnită de acest sunet uluitor îi întunecase faţa, iar bătăile inimii îi înfiorau cămaşa scorţoasă. Strigătele din pădure se apropiau. Pe plajă se observau semne de viaţă. Nisipul, palpitând în pâcla arşiţei, ascundea multe siluete de-a lungul câtorva kilometri. Prin nisipul fierbinte şi mut se îndreptau spre platformă mai mulţi băieţi. Trei copii, cât Johnny de mici, aproape că răsăriseră din pădurea unde se îndopaseră cu fructe. Unul brunet, ceva mai mic ca Piggy, îşi croi drum prin desiş, se îndreptă spre platformă şi le zâmbi vesel tuturor. Veneau tot mai mulţi. Urmând exemplul inocentului Johnny, se aşezară pe trunchiurile prăbuşite ale palmierilor şi aşteptară. Ralph continuă să sufle, scoţând sunete scurte şi pătrunzătoare. Piggy se mişca printre ei, întrebându-i cum îi cheamă şi încruntându-se în efortul de a le memora numele. Copiii vădeau faţă de el acelaşi respect firesc, ca în faţa oamenilor cu megafoane. Unii erau goi şi-şi duceau hainele în mână; alţii erau pe jumătate dezbrăcaţi, cum se nimerise, în uniforme de şcoală cenuşii, albastre, gălbui, în haine sau jersee. Aveau insigne, chiar şi embleme, pulovere şi ciorapi în dungi. Se adunaseră ciorchine peste trunchiurile palmierilor, în umbra verde: capete cu păr şaten, blond, brunet, castaniu, nisipiu, cenuşiu deschis; capete care murmurau şi şopteau; capete cu ochi care îl pândeau pe Ralph, făcând speculaţii de tot felul. Se petrecea ceva. Copiii care veneau de-a lungul plajei, singuri sau câte doi, apărură brusc la vedere când ieşiră din pâcla arşiţei şi păşiră pe nisipul din apropiere. Atenţia îţi era în primul rând atrasă de o fiinţă întunecată, ca un liliac, ce dansa pe nisip, precedând un trup care încă nu se vedea. Era umbra unui copil care, sub razele verticale ale soarelui, se micşorase, ajungând o pată între picioarele grăbite. Când şi ultima pereche, înaintând sub o pată neagră şi tremurătoare, ajunse la platformă, Ralph îi observă, în vreme ce sufla din cochilie. Cei doi băieţi, cu capete rotunde ca nişte bile şi cu păr cânepiu, se aruncară la pământ şi rămaseră acolo, rânjindu-i lui Ralph şi suflând din greu, ca nişte câini. Erau gemeni şi dubletul arăta atât de nostim, încât te uluia, nevenindu-ţi să-ţi crezi ochilor. Respirau împreună, rânjeau împreună, vânjoşi şi plini de viaţă, îşi ridicară spre Ralph buzele umede: se părea că pielea fetei nu-i încăpea, aşa încât profilurile le erau turtite, iar gurile şi le ţineau deschise. Piggy aplecă spre ei ochelarii cu lentile strălucitoare şi, printre şuierăturile stridente ale scoicii, se auzi cum le repetă numele. — Sam, Eric! Sam, Eric! Apoi se încurcă; gemenii clătinară din cap şi se arătară cu degetul, iar copiii râseră. În cele din urmă, Ralph încetă şi rămase nemişcat, cu scoica într-o mână şi bărbia rezemată de genunchi. Ecourile şi râsetele se stinseră în depărtare şi se aşternu tăcerea. Prin ceaţa diamantină a plajei se opintea o făptură întunecată. Ralph o văzu primul şi o urmări până când forţa privirii lui atrase toţi ochii într-acolo. Făptura păşi din miraj, ajunse pe nisipul curat şi ceilalţi observară că aspectul ei întunecat nu se datora atât umbrelor, cât hainelor. Un grup de băieţi mergând aproape la pas, în două şiruri paralele, şi îmbrăcaţi în veşminte stranii şi excentrice, iată ce era de fapt creatura. Duceau în mână pantaloni scurţi, cămăşi şi haine felurite. Fiecare purta o şapcă neagră şi pătrată, cu o insignă de argint. Pelerine negre, cu o cruce lungă de argint în dreptul inimii şi încheiate la gât cu un jabou[2] gălbui, le ascundeau trupurile de la gât şi până la călcâie. Arşiţa tropicelor, coborârea, căutarea hranei, iar acum acest marş obositor de-a lungul plajei fierbinţi îi făcuseră să semene la faţă cu nişte prune proaspăt spălate. Băiatul care îi comanda era îmbrăcat la fel, având însă pe şapcă o insignă de aur. Când grupul lui ajunse la vreo zece metri de platformă, le dădu un ordin, iar băieţii se opriră, trăgându-şi suflarea, transpiraţi şi unduindu-se în lumina nemiloasă. Cu pelerina fluturând, comandantul păşi înainte, se îndreptă hotărât spre platformă şi scrută bezna care i se părea de nepătruns. — Unde-i trompetistul? Ralph, înţelegând că pe cel din faţa lui îl orbise lumina soarelui, răspunse: — Nu-i niciun trompetist. Eu am suflat! Băiatul se apropie şi mai mult, îşi miji ochii şi se uită atent la Ralph. Puştiul blond pe care îl văzu, cu o cochilie alb-gălbuie pe genunchi, nu păru să-l mulţumească. Se întoarse repede, învăluit în pelerina neagră. — Da' nu-i niciun vapor? Înăuntrul pelerinei înfoiate se vedea un trup înalt, subţirel şi ciolănos; de sub şapca neagră ieşea un păr roşcat. Băiatul avea o figură boţită şi pistruiată, urâtă, însă fără a fi stupidă. Ochii de un albastru-deschis te măsurau nemulţumiţi şi furioşi, sau gata să devină furioşi. — Nu-i niciun om mare pe aici? — Nu-i niciunul, îi răspunse Ralph. Avem o întrunire. Veniţi şi voi. Grupul de băieţi cu pelerine începu să se destrame din şirul strâns. Băiatul înalt le strigă: — Corul! Drepţi! Corul se regrupa, respectând resemnat ordinul, şi rămase clătinându-se în soare. Cu toate acestea, unii din ei începură să protesteze slab: — Ascultă, Merridew. Te rugăm, Merridew... n-am putea...? Unul dintre băieţi căzu cu faţa în nisip, iar şirul se risipi, îl suiră pe platformă pe băiatul căzut şi îl lăsară întins acolo. Merridew aruncă fulgere din priviri, dar se sili să iasă cu bine din această situaţie penibilă. — Foarte bine atunci. Staţi jos. Lăsaţi-l în pace. — Dar, Merridew... — Leşină mereu, răspunse Merridew. A leşinat la Gibraltar, la Addis-Abeba şi la slujba religioasă de dimineaţă, în faţa dirijorului corului. La acest ultim amănunt răutăcios, membrii corului chicotiră, se aşezară ca nişte corbi pe trunchiurile devălmăşite şi îl studiară curioşi pe Ralph. Piggy nu-i întrebă de nume. Superioritatea impusă de uniforme şi autoritatea firească a vocii lui Merridew îl intimidau. Se strânse de cealaltă parte a lui Ralph şi îşi făcu de lucru cu ochelarii. Merridew se întoarse spre Ralph. — Nu-i niciun om mare pe aici? — Nu. Merridew se aşeză pe un trunchi şi se uită în jur. — Atunci o să trebuiască s-avem singuri grijă de noi. Piggy, aflat în siguranţă de cealaltă parte a lui Ralph, vorbi timid: — De-asta a convocat Ralph întrunirea. Ca să hotărâm ce-i de făcut. Ştim şi unele nume. Ăsta-i Johnny. Ăştia doi... sunt gemeni, Sam şi Eric? Care-i Eric? Tu eşti? Nu... tu eşti Sam... — Eu sunt Sam... — Şi eu îs Eric... — Să spună mai bine fiecare cum îl cheamă, zise Ralph. Pe mine mă cheamă Ralph. — Ştim aproape toate numele, zise Piggy. Tocmai le-am aflat. — Astea-s nume de ţânci, spuse Merridew. De ce să fiu Jack? Mă cheamă Merridew. Ralph se întoarse brusc. Vocea băiatului arăta că ştie ce vrea. — Pe urmă, continuă Piggy, pe ăla... am uitat... — Vorbeşti prea mult, spuse Jack Merridew. Gura, Fatty[3]. Izbucniră râsete. — Nu-l cheamă Fatty! strigă Ralph, numele lui adevărat e Piggy! — Piggy! — A, Piggy! Până şi ţâncii ţinură isonul hohotelor de râs. Printre băieţi se formă o vreme un circuit închis de simpatie, lăsându-l pe Piggy în afară; grăsanul se îmbujora, înclină capul şi îşi şterse din nou ochelarii. În cele din urmă, râsul se domoli şi apelul continuă. Printre cei din cor, Maurice era primul ca înălţime după Jack; era lat în umeri şi zâmbea tot timpul. Mai era şi un băiat slăbuţ, cu mişcări furişe, pe care nu-l cunoştea niciunul; stătea izolat şi firea lui ascunsă arăta limpede că nu voia să aibă de-a face cu nimeni. Murmură că se numea Roger şi tăcu. Bill, Robert, Harold, Henry; băiatul din cor care leşinase se sprijini în capul oaselor de trunchiul unui palmier, îi zâmbi uşor lui Ralph şi spuse că se numeşte Simon. — Trebuie să hotărâm cum vom fi salvaţi, zise Jack. Băieţii se foiră. Unul dintre puşti, Henry, spuse că voia să plece acasă. — Gura! îi zise Ralph şi ridică absent cochilia. Cred c-ar trebui s-avem un şef care să ia hotărâri. — Un şef! Un şef! — Eu trebuie să fiu şeful, zise Jack cu o obrăznicie sfruntată, fiindcă sunt coristul principal şi şeful clasei. Ştiu să cânt în do diez. Băieţii se foiră din nou. — Foarte bine atunci, spuse Jack. Eu... Ezită. Băiatul brunet, Roger, se trezi în sfârşit şi vorbi răspicat: — Să votăm. — Da! — Să votăm pentru şef! — Să votăm... Jocul de-a votatul era aproape la fel de plăcut ca şi cel cu cochilia. Jack încercă să protesteze, dar în hărmălaia iscată, dorinţa tuturor de a avea un şef se transformă în alegere, prin aclamarea lui Ralph. Niciunul dintre băieţi n-ar fi putut găsi o justificare serioasă alegerii. Doar Piggy dăduse dovadă de bun simţ, în vreme ce faptele îl desemnau clar pe Jack ca şef. Nemişcarea lui Ralph le atrăsese atenţia: apoi înălţimea şi aspectul lui plăcut; şi, ca un element tainic, dar foarte puternic – cochilia. Cel care suflase în cochilie, cel care stătuse şi îi aşteptase pe platformă cu scoica delicată bălăbănindu-i-se pe genunchi, făcea o figură aparte. — Pe cel cu scoica! — Ralph! Ralph! — Să-l alegem şef pe cel cu trompeta! Ralph ridică mâna, impunând tăcere. — Foarte bine. Cine-l vrea pe Jack ca şef? Cu o supunere obosită, corul înălţă mâinile. — Cine mă vrea ca şef? Toate mâinile, în afară de cele ale coriştilor şi a lui Piggy, se ridicară imediat. Apoi Piggy o ridică şi el, vrând-nevrând. — Atunci eu sunt şeful, numără Ralph. Cercul izbucni în aplauze. Până şi corul aplaudă; pistruii de pe faţa lui Jack dispărură sub roşeaţa jignirii. Se ridică, apoi se răzgândi şi se aşeză la loc, în timp ce văzduhul vuia. Ralph îl privi, gata să-i ofere ceva. — Fireşte, corul e al tău. — Am putea face o armată din el... — Sau vânători... — Am putea... Îmbujorarea dispăru de pe faţa lui Jack. Ralph ceru din nou cu mâna să se facă tăcere. — Jack e şeful corului. Băieţii ar putea... ce-ai vrea să fie? — Vânători. Jack şi Ralph schimbară zâmbete de afecţiune timidă. Ceilalţi începură să vorbească înfocat. — Foarte bine, corul. Scoateţi-vă pelerinele, zise Jack şi se ridică. Băieţii din cor, ca şi cum ar fi scăpat de şcoală, se ridicară, începură să trăncănească şi îşi aşezară pelerinele negre pe iarbă la grămadă. Jack şi-o puse pe-a lui pe trunchiul de lângă Ralph. Pantalonii scurţi şi cenuşii i se lipiseră de trup din cauza transpiraţiei. Ralph îi privi cu admiraţie, iar când Jack observă, îi explică: — Am încercat să mă caţăr pe dealul ăla ca să văd dacă e apă împrejur. Da' ne-a chemat scoica ta. Ralph îi zâmbi şi ridică scoica, impunând tăcere. — Ascultaţi-mă cu toţii. Trebuie să am timp ca să văd cum stau lucrurile. Nu pot hotărî pe loc ce-i de făcut. Dacă nu-i o insulă, o să fim salvaţi imediat. Aşa că trebuie să hotărâm dacă e sau nu o insulă. Rămâneţi cu toţii pe loc, aşteptaţi şi nu vă îndepărtaţi. Trei dintre noi – dacă luăm mai mulţi, o să ne încurcăm şi-o să ne rătăcim – trei dintre noi o să plecăm în cercetare. O să merg eu, Jack şi... Se uită împrejur la feţele aprinse de emoţie. Nu ducea lipsă de băieţi dintre care să aleagă. — Şi Simon. Băieţii din jurul lui Simon chicotiră, iar el se ridică şi râse scurt. Paloarea leşinului îi dispăruse; era un băieţel subţirel, vioi, privind pe sub o claie de păr drept, negru şi aspru, care îi atârna în laţe. Dădu din cap spre Ralph. — Bine. — Şi eu... Jack înşfăcă un cuţit lung din buzunarul de la spate şi-l înfipse într-un trunchi. Murmurul se stârni iar, apoi se stinse. Piggy se foi. — Vin şi eu. Ralph se întoarse spre el. — Nu eşti bun la aşa ceva. — Dar... — N-avem nevoie de tine, i-o tăie Jack. Trei suntem de-ajuns. Ochelarii lui Piggy scânteiară. — Am fost cu el când a găsit cochilia. Am fost cu el înaintea celorlalţi. Nici Jack şi nici restul nu-i dădură vreo atenţie. Se împrăştiară cu toţii. Ralph, Jack şi Simon săriră de pe platformă şi o luară de-a lungul plajei, trecând de bazin. Piggy se ţinu bombănind în urma lor. — Dacă Simon merge între noi, atunci o să vorbim peste capul lui, zise Ralph. Cei trei începură să meargă la pas. Din când în când, Simon trebuia să facă doi paşi mici şi repezi ca să-i ajungă. Ralph se opri brusc şi se întoarse spre Piggy. — Ascultă! Jack şi Simon se prefăcură că nu observă nimic, îşi văzură de drum. — Nu poţi să vii cu noi! Ochelarii lui Piggy se aburiră iar – de data asta de umilinţă. — Tu le-ai spus! După ce că te-am rugat. Se înroşi, iar buzele îi tremurară. — După ce te-am rugat că nu vreau... — Despre ce dracu' vorbeşti? — De faptul că mi se spune Piggy Ţi-am zis că nu-mi pasă câtă vreme n-au să mă strige Piggy; te-am rugat să nu le zici, dar te-ai apucat şi le-ai spus imediat... Se aşternu tăcerea. Ralph îl privi pe Piggy cu mai multă înţelegere, îşi dădu seama că îl jignise şi că îl zdrobise sufleteşte. Ezită între două căi – de a-şi cere scuze sau de-a continua cu jignirile. — Mai bine Piggy decât Fatty, conchise el cu brutalitatea conducătorului înnăscut, dar, oricum, îmi pare rău dacă te simţi jignit. Întoarce-te, Piggy, şi strânge numele băieţilor. Asta-i treaba ta. La revedere. Se întoarse şi o rupse la fugă după cei doi. Piggy rămase nemişcat, iar indignarea de pe faţă îi dispăru treptat. Reveni la platformă.   Cei trei băieţi păşeau repede pe nisip. Fluxul scăzuse, iar ierburile marine întăriseră o fâşie a plajei, făcând-o tare ca o şosea. Un fel de splendoare se răspândi asupra lor şi asupra peisajului; îi pătrunse şi se simţiră fericiţi. Se întoarseră unul spre celălalt, râseră tare şi vorbiră fără să se asculte. Văzduhul sclipea. Ralph, simţind nevoia de-a găsi o explicaţie, stătu în mâini şi căzu. Când încetară să râdă, Simon îi mângâie timid braţul lui Ralph; trebuiră să râdă din nou. — Hai, zise imediat Jack, suntem exploratori. — Mergem până la capătul insulei şi ne uităm după colţ, zise Ralph. — Dacă o fi într-adevăr o insulă... Acum, aproape de sfârşitul după-amiezii, mirajele se mai domoleau. Găsiră capătul insulei, care apărea foarte desluşit, fără să-şi fi pierdut, prin magia mirajelor, forma sau realitatea. O îngrămădire obişnuită de blocuri cubice, cu o stâncă imensă înălţându-se din lagună. Pe stâncă îşi aveau cuibul păsările marine. — Parcă-i glazura de pe o prăjitură roz, zise Ralph. — Nu-i nimic de văzut după colţ, fiindcă nu există un colţ, zise Jack. E o mică îndoitură – şi, vă daţi seama, stâncile sunt tot mai greu de urcat... Ralph îşi puse mâna streaşină la ochi şi urmări conturul zdrenţuit al colţilor stâncoşi ce înaintau spre munte. Această parte a plajei era mai aproape de munte decât toate celelalte. — O să încercăm să ne căţărăm pe munte de aici, zise el. Cred că-i calea cea mai uşoară. E mai puţină vegetaţie de junglă şi mai multă stâncă trandafirie. Haideţi. Cei trei băieţi începură să se caţere. O forţă necunoscută smulsese şi sfărâmase aceste cuburi, astfel că zăceau strâmb, claie peste grămadă, ca o piramidă. Cele mai răspândite erau stâncile trandafirii, încălecate de un bloc pus pieziş; iar peste bloc un altul, şi aşa mai departe, până când masa trandafirie devenea o aglomerare de stânci în echilibru, izbucnind din fantastica încrengătură a lianelor din pădure. Printre stâncile rozalii erau adeseori şi cărări înguste, şerpuind în sus. Băieţii reuşiră să se strecoare de-a lungul lor cu faţa la stâncă, pătrunzând adânc în universul plantelor. — Cine-a făcut cărarea asta? Jack se opri şi îşi şterse faţa de sudoare. Ralph rămase alături, gâfâind. — Oamenii? Jack clătină sceptic din cap. — Animalele, zise el. Ralph cercetă bezna de sub pomi. Pădurea vibra subtil. — Haideţi. Ascensiunea abruptă pe ţancurile de stâncă nu se dovedi atât de grea ca trecerile ocazionale prin tufişuri, pentru a da de urma cărării în continuare. Rădăcinile şi tulpinile lianelor erau atât de încâlcite, încât băieţii trebuiau să se furişeze printre ele. Singurul lor ghid, în afară de solul cafeniu şi de razele întâmplătoare prin frunziş, era direcţia pantei: dacă o gaură, de pildă, acoperită de dantela lianelor era mai sus sau mai jos decât o alta. Într-un fel, reuşiră să urce. Prins în păienjenişul lianelor, poate în cea mai grea clipă, Ralph se întoarse cu ochi strălucitori spre ceilalţi. — Ţuţ! — Meserie! — Mişto! Greu de ghicit de ce se bucurau. Toţi trei se înfierbântaseră, erau murdari şi frânţi de oboseală. Ralph se zgâriase rău. Lianele, groase ca pulpele lor, nu le îngăduiau să înainteze decât prin nişte tunele. Ralph strigă de probă şi ascultară cu toţii ecourile înăbuşite. — Asta-i o adevărată explorare, zise Jack. Sunt sigur că n-a mai călcat nimeni pe aici. — Ar trebui să desenăm o hartă, propuse Ralph. Ce păcat că n-avem hârtie. — Am putea să zgâriem pe coajă de copac şi să umplem dungile cu lut negru, zise Simon. Privirile lor învăpăiate se adunară din nou, solemn, în beznă. — Meserie! Nu aveau destul loc ca să stea cu capul în jos. Ralph îşi exprimă de data asta intensitatea emoţiei prefăcându-se că-l doboară pe Simon cu o lovitură; în curând, în penumbră se văzu doar un morman de trupuri fericite şi agitate. Când se despărţiră, Ralph vorbi primul: — Trebuie să ne vedem de drum. Granitul trandafiriu al stâncii următoare se afla mult dincolo de liane şi de pomi, aşa că reuşiră să urce repede poteca. Drumul îi conduse în pădurea tot mai rară şi întrezăriră întinderea mării. O dată cu spaţiul deschis apăru şi soarele; le usca sudoarea ce le pătrunsese hainele în arşiţa întunecată şi umedă. Calea spre vârf le părea, în sfârşit, un fel de căţărare peste stâncile trandafirii, fără să se mai cufunde în beznă. Băieţii îşi croiră drumul prin defilee şi printre bucăţile ascuţite de stâncă. — Ia uitaţi-vă! Ia uitaţi-vă! Sus, deasupra acestui capăt al insulei, stâncile sfărâmate se ridicau ca nişte clăi şi coşuri de casă. Cea de care se sprijinea Jack se mişca şi, când o împinse, hurui. — Haideţi... Porniră însă nu spre vârf. Asaltul culmii trebuia să mai aştepte; acum, cei trei băieţi acceptaseră o altă provocare. Stâncă era cât un mic automobil. — Împingeţi! Se legănară înainte şi înapoi, pentru a ţine ritmul. — Împingeţi! Accelerarea mişcării de pendul, accelerare, accelerare, ridicare, apăsare în punctul final de echilibru... mai tare... mai tare... — Împingeţi! Stânca uriaşă se clătină, pivotă pe un punct de sprijin, hotărî să nu se întoarcă, se balansa în aer, se desprinse, căzu, se rostogoli, sări şuierând prin văzduh şi sapă o groapă adâncă prin bolta pădurii. Ecouri şi păsări îşi luară zborul, un praf alb şi roz pluti în aer, pădurea de sub ei se zgudui, ca şi cum ar fi trecut prin ea un monstru turbat: apoi insula se linişti. — Ţuţ! — Ca o bombă! — Ura! Cinci minute nu se clintiră de la locul triumfului, în cele din urmă însă, plecară. Mai departe, drumul spre vârf se dovedi uşor. Când mai aveau câţiva paşi, Ralph se opri. — Dumnezeule! Se aflau pe buza unui golf, sau a unei jumătăţi de golf, în peretele muntelui. Locul era plin cu flori albastre, un fel de plante de stâncă; vegetaţia atârna peste deschizătura din stâncă şi se răspândea abundent prin bolta pădurii. Prin aer roiau fluturi, ridicându-se de pe plante, zburând şi aşezându-se la loc. Dincolo de golf se zărea culmea pătrăţoasă a muntelui şi în curând ajunseră pe ea. Ghiciseră că era o insulă: tot căţărându-se printre stâncile trandafirii, străjuite de mare, şi prin aerul cristalin al înălţimilor, înţeleseseră parcă instinctiv că marea îi înconjura. Dar nu voiau să-şi spună ultimul cuvânt decât odată ajunşi în vârf, când vor fi avut o perspectivă panoramică asupra mării. Ralph se întoarse spre ceilalţi. — Tot ce-i aici ne aparţine. Insula semăna oarecum cu o barcă; cocoşată la un capăt, cobora în spate, anevoios, spre ţărm. De ambele părţi – stânci, recife, vârfuri de pomi şi o costişă abruptă; înaintea lor, în lungimea bărcii, o coborâre mai domoală, îmbrăcată de pomi şi cu sclipiri trandafirii, apoi întinderea plată a junglei din insulă, de un verde intens, dar terminată la la capăt printr-o coadă trandafirie, în locul unde insula pătrundea în mare se găsea o alta; o stâncă aproape izolată, ca un fort, înfruntându-i peste frunziş asemenea unui bastion rozaliu şi îndrăzneţ. Băieţii cercetară totul, apoi se uitară în largul mării. Erau sus de tot, iar după-amiaza trecuse de mult; mirajele nu răpeau perspectivei nimic din limpezimea ei. — Uite un recif. Un recif de coral. Am văzut poze cu stânci de-astea. Reciful situat cam la un kilometru depărtare, şi mergând paralel cu aşa-zisa lor plajă, îngrădea mai multe laturi ale insulei. Aşa cum se ivea schiţat pe mare, părea opera unui uriaş care se aplecase pentru a reproduce forma insulei, trăgând o linie continuă cu creta, dar obosind înainte de-a fi terminat. Apa din golf era albastru-verzuie, iar stâncile şi plantele marine se vedeau ca într-un acvariu; dincolo de brâul de recife lucea albastrul întunecat al mării. Fluxul înainta, dâre lungi de spumă se spărgeau de stânci şi, pentru o clipă, băieţii simţiră că barca se mişca încet la pupa. Jack arătă în jos. — Uite unde am aterizat. În spatele prăpăstiilor şi al stâncilor se deschidea o spărtură printre pomi; trunchiuri zdrobite, apoi brazda, lăsând între ea şi mare franjuri de palmieri. Tot acolo, înfiptă în lagună, era şi platforma alături de care se foiau ca nişte insecte siluetele copiilor. Ralph schiţă cu degetul o linie şerpuitoare, pornind din locul sterp unde stăteau, pe pantă, în josul defileului, printre flori, ocolind în cercuri stânca de la care pornea brazda. — Ăsta-i drumul cel mai scurt înapoi. Cu ochii strălucitori, cu gurile deschise, triumfători, savurau dreptul de a domina. Se simţeau înălţaţi: erau prieteni. — Nu văd nicio dâră de fum de la vreun sat, sau vreo barcă, remarcă Ralph. O să ne asigurăm mai târziu; dar nu cred că insula-i locuită. — O s-avem ce mânca! strigă Jack. O să vânăm! O să prindem animale... pân-au să vină să ne ia de-aici. Simon îi privi tăcut, dădu din cap, iar părul negru îi căzu pe frunte şi pe ceafă; faţa îi strălucea. Ralph se uită în jos, în direcţia opusă, unde nu se vedea niciun recif. — E mai abrupt, zise Jack. Ralph îşi făcu palmele căuş. — Bucăţica aia de pădure de acolo, de jos... o ţine muntele. Fiecare loc vizibil de pe munte era împădurit – doar flori şi pomi. Pădurea fremăta, mugi şi plesni ca un bici. Florile de stâncă din apropiere tresăriră şi briza aduse o clipă răcoarea pe feţele lor. — Totul ne aparţine, spuse Ralph şi îşi întinse braţele. Râseră, făcură salturi şi urlară pe munte. — Mi-e foame! Când Simon pomeni că îi era foame, îşi dădură seama că şi lor le era. — Haideţi, zise Ralph, am aflat ce voiam. Coborâră pe o costişă de stâncă, căzură printre flori şi îşi croiră drum pe sub pomi. Se opriră şi cercetară curioşi desişurile dimprejur. Simon vorbi primul. — Parcă sunt nişte lumânări. Tufişuri de lumânare. Muguri de lumânare. Erau tufişuri de tuia întunecate şi frumos mirositoare, iar mugurii, de un verde ca ceara, stăteau strânşi la lumină. Jack spintecă unul cu briceagul şi zeama îi împroşcă. — Muguri de lumânare. — Nu-i poţi aprinde, zise Ralph. Doar seamănă cu lumânările. — Sunt luminări verzi, spuse Jack dispreţuitor, nu le putem mânca. Haideţi. Se aflau la marginea pădurii dese şi păşeau obosiţi pe o potecă, când deodată auziră zgomote – guiţături – şi zgomotul sacadat al unor copite pe o potecă. Pe când înaintau, guiţăturile crescură, devenind disperate. Găsiră un purceluş prins într-o plasă de liane, zbătându-se, pradă unei spaime demente, ca să iasă din plasa elastică. Guiţa subţire, foarte ascuţit şi insistent. Cei trei băieţi se repeziră, iar Jack îşi scoase cuţitul cu un gest larg. Ridică braţul. Urmă o tăcere scurtă după care porcul continuă să guiţe, lianele continuară să se smucească, iar lama continuă să strălucească la capătul braţului osos. Pauza dură atât cât animalul să priceapă ce îngrozitoare va fi lovitura ce i se pregătea. Apoi purceluşul se smulse dintre liane şi o zbughi prin tufişuri. Băieţii se uitară unii la alţii, iar apoi la locul dramei. Jack pălise sub pistrui. Dându-şi seama că ţinea încă în aer cuţitul, îşi coborî braţul şi vârî lama la loc în teacă. Ruşinaţi, izbucniră toţi trei în hohote de râs şi porniră să coboare înapoi pe potecă. — Alegeam locul, zise Jack. Aşteptam să mă hotărăsc unde să-l împung. — Porcii se înjunghie, nu se împung, îl corectă Ralph violent. Se spune întotdeauna înjunghiatul unui porc. — Îl înţepi în grumaz şi laşi să se scurgă sângele, zise Jack, altfel nu poţi mânca din carnea lui. — De ce n-ai...? Ştiau cu toţii motivul pentru care Jack nu lovise: din pricina spaimei imense stârnite de cuţitul ce cobora şi avea să taie în carne vie; din pricina sângelui de nesuportat. — Eram gata, zise Jack. Mergea înaintea lor şi nu-i vedeau chipul. — Alegeam locul. Data viitoare...! Îşi smulse cuţitul din teacă şi-l înfipse într-un pom. Data viitoare avea să fie fără milă. Se uită împrejur fioros, sfidându-i să-l contrazică. Ieşiră la lumina soarelui, se apucară să caute şi să devoreze hrana, apoi înaintară pe brazdă spre platformă şi spre adunarea băieţilor.       [1]Purceluşul (engl.) [2] Accesoriu de îmbrăcăminte (astăzi femeiască), care constă dintr-unul sau mai multe volane de dantelă, de mătase etc. fixate la baza gîtului unei bluze, al unei rochii etc. și care se etalează pe piept ca o cravată. [3]Grăsanul.