Theodor Constantin

Urmarirea abia incepe de Theodor Constantin I Din cauza ploii, care cădea cu o înverşunare de deluviu, lumina celor două faruri ale Buickului nu izbutea să străpungă întunericul mai departe de doi, trei metri. Cu toate acestea, maşina gonea de parcă cel dinăuntru îşi pusese în minte să se sinucidă cu tot dinadinsul. O asemenea presupunere părea firească, mai ales dacă se are în vedere că şoseaua, udă şi destul de îngustă, la o depărtare de numai câteva sute de metri, începea să coboare, şerpuind în serpentine extrem de primejdioase chiar pe o vreme uscată. Explicaţia unei astfel de purtări nu era greu de găsit, dacă observai cealaltă maşină, care venea din urmă asemenea unui bolid. Devenea atunci clar că prima încerca să scape de urmărirea celei de-a doua, care, de altfel, mult mai puternică, se lansase cu toată viteza în urmărirea acesteia. Lângă şoferul celei de-a doua maşini stătea căpitanul de miliţie Ovezea Petre. Chipul său, dăltuit frumos parcă din marmură, exprima dârzenie, iar fruntea, înaltă şi boltită, inteligentă. Ochii, lucind de o ură neîmpăcată, scrutau întunericul, ca şi când ar fi vrut să străpungă cu privirea bezna şi pânza deasă a ploii, care îl împiedicau să vadă maşina din faţă. În clipa următoare, ducând microfonul la gură, începu să comunice: — Alo, Bran!… Alo, Bran!… Raportează 314!... Urmărirea infractorului continuă. Alo, Bran!... Alo, Bran!… În timp ce căpitanul Ovezea Petre transmitea comunicarea prin radio, în prima maşină infractorul despre care este vorba, aplecat asupra volanului, scruta, la rândul său, bezna pe care lumina puternică a farurilor abia izbutea s-o străpungă. Era îmbrăcat într-o manta de ploaie cauciucată şi purta ochelari negri. În colţul stâng al gurii ţinea ţigara pe jumătate fumată, din care trăgea, din când în când, închizând ochiul, ca să şi-l ferească de fum. Chipul, privirea şi, în general, întreaga sa atitudine trădau o cruzime aproape bestială. Pe fruntea numai aproximativ proporţionată apăreau, din când în când, broboane de transpiraţie, care şiroiau spre tâmple şi, de acolo prelingându-se pe după urechi, se pierdeau în gulerul cămăşii. Mărgeluşele de transpiraţie erau singurul indiciu că individului cu ochelari negri, în ciuda aparentei placidităţi, îi era frică. Şi într-adevăr, îi era frică, teribil de frică. Frica punea din ce în ce mai mult stăpânire pe el, pe măsură ce lumina farurilor maşinii care îl urmărea – la început difuză – creştea în intensitate, pe măsură ce distanţa care îl separa de urmăritorii săi se micşora. „Degeaba! Maşina lor e mult mai puternică. Până la urmă, tot au să pună mâna pe mine, îşi vorbi individul cu ochelari negri”. Şi trase o înjurătură. Apoi, aplecându-se şi mai mult asupra volanului, adăugă: „Nu! Viu, în niciun caz nu vor pune ei mâna pe mine”. În clipa următoare, un fulger orbitor brăzdă cerul, luminând pentru câteva secunde şoseaua. Pe urmă, imediat, tunetul bubui asurzitor cu ecouri prelungi în munţii de-a dreapta şi de-a stânga defileului. Ploaia începu să cadă cu şi mai mare înverşunare. „Serpentinele!” murmură individul cu ochelari, atunci când la lumina fulgerului le zări încolăcindu-se până departe ca nişte reptile uriaşe. Cuvintele fură însoţite de un rânjet, care accentuă cruzimea chipului devenit dintr-o dată aproape hidos. „În definitiv, altceva nu-mi rămâne de făcut!” continuă el monologul. Maşina se apropia cu toată viteza de serpentine. Individul cu ochelari negri, conducând cu o mână, deschise portiera. Şi în clipa când Buickul se angaja pe prima pantă, sări afară cu un curaj pe care numai disperarea ţi-l poate da. Nemaiavând cine să stăpânească volanul, maşina se învârti aproape circular, apoi se prăbuşi în prăpastie.   Câteva minute mai târziu, cea de-a doua maşină stopă pe locul unde avusese loc presupusul accident. Primul, coborî căpitanul Ovezea. După el, locotenentul major Galaşanu Tache, apoi doi sublocotenenţi. Turna cu găleata. Jos, în prăpastie, spumega, furios, pârâiaşul devenit vijelios din cauza ploii. — Fără doar şi poate că şi-a frânt gâtul! vorbi mai mult pentru sine locotenentul major Galaşanu. Acum, ce facem, tovarăşe căpitan? Căpitanul Ovezea nu-i răspunse. Se părea că nici nu auzise întrebarea. Privea prăpastia, în care se rostogolise maşina, cu ochi întunecaţi de mânie. Infractorul îşi primise pedeapsa. Acum, acolo, pe fundul prăpastiei, aproape sigur că nu mai era în viaţă. Totuşi, se simţea nemulţumit. Avea sentimentul că nu-şi îndeplinise misiunea până la capăt. Ar fi trebuit să-l captureze viu. Anchetându-l, cine ştie ce lucruri interesante ar fi putut afla, cine ştie ce alte fire încâlcite s-ar fi putut descurca. Aprinse lanterna puternică, îndreptând fasciculul de lumină spre fundul prăpastiei. Dar era mult prea adâncă ca lumina să poată ajunge până acolo. — Tovarăşe Galaşanu, cineva trebuie să coboare. S-ar putea ca infractorul să mai fie în viaţă. Îţi dai seama cât de important ar fi pentru noi, dacă ar putea vorbi. — Cobor eu, tovarăşe căpitan. — Deocamdată, nu cred că e nevoie să cobori chiar dumneata. Să coboare sublocotenentul Drăguşin. Aprindeţi-vă lanternele şi haidem să căutăm locul cel mai potrivit. După câteva clipe de căutare îl găsiră, şi sublocotenentul Drăguşin începu să coboare. Când ajunse jos, descoperi maşina prăbuşită, de-a latul pârâiaşului, cu rotile în sus. Una dintre ele, cine ştie prin ce întâmplare, încă se mai învârtea. — L-ai găsit? întrebă de sus, după câtva timp, căpitanul Ovezea. — Nu, tovarăşe căpitan! Parcă l-a înghiţit pământul. — Caută-l, Drăguşine! Bineînţeles, toate strădaniile sublocotenentului se dovediră infructuoase, din motivele pe care cititorii le cunosc.   În timp ce sublocotenentul Drăguşin continua să caute în prăpastie cadavrul individului cu ochelari negri, acesta, şchiopătând uşor, urca spinarea împădurită a muntelui, pe o potecă descoperită întâmplător, care ducea la stâna unei gospodării agricole colective. O oră mai târziu, când ajunse, găsi acolo doar pe baci şi pe un băietan, nepot al său. Ciobanii ceilalţi erau plecaţi cu oile departe, pe un alt munte. Baciul, parcă dinadins, spre a dezminţi părerea care, în general există, că toţi bacii sunt, neapărat, oameni bine clădiţi, era o fărâmă de om, Ceea ce pierdea însă în înălţime câştiga în vârtoşenie. Era îndesat, lat în spate şi avea un pumn, să doboare lupul dintr-o singură lovitură Ochii negri, strălucitori, te străpungeau ca un sfredel. În schimb vocea, deşi puternică, era neplăcut de piţigăiată. Cercetându-l bănuitor, baciul îl întrebă ce vânt îl aduce acolo, în puterea nopţii, şi pe o asemenea vreme. Individul cu ochelari negri îi îndrugă o întreagă poveste despre un rămăşag pe care, chipurile, îl făcuse cu nişte tovarăşi de-ai lui, aflaţi, ca şi el, la odihnă. Povestea era destul de plauzibilă şi baciul ar fi sfârşit prin a-l crede, dacă n-ar fi observat că străinul îşi şterge ochelarii aburiţi cu batista, fără să şi-i ia de pe ochi. De asemenea, mai observă că se fereşte să stea în lumină. O asemenea purtare părându-i-se ne la locul ei, deveni bănuitor, şi se hotărî să fie cu ochii în patru. — Departe e satul? se interesă drumeţul. — Da de unde! În ceva mai mult de un sfert de oră, o potecă te duce până acolo. Ţi-oi arăta-o mâine dimineaţă. Că doar n-ai să pleci acum la drum, în toiul nopţii, şi pe aşa vreme. Baciul îl îmbia pe străin să poposească peste noapte la stână, tocmai pentru că, părându-i-se suspect, intenţiona să anunţe, prin nepot, miliţia din sat. — Ba chiar asta am de gând, baciule. Poate că tot mai câştig rămăşagul. Fii bun şi arată-mi cărarea care duce în sat. Baciul îi indică un alt drum, mai lung, iar după ce-l văzu plecat, repezi băietanul în sat să anunţe miliţia. Dar până când acesta să ajungă acolo – postul era tocmai la capătul celălalt al satului – şi până când şeful postului să organizeze o pândă, infractorul căutat de oamenii căpitanului Ovezea în prăpastie, călărind pe calul furat din grajdul unui ţăran a cărui casă se afla chiar la marginea satului, de mult se afla departe. Şi trei sferturi de oră mai târziu se urca, din mers, într-un mărfar.   După zadarnice căutări, sublocotenentul Drăguşin, urcând cu chiu cu vai panta, reveni lângă ceilalţi ofiţeri. Era ud până la piele şi murdar din cap până în picioare. — Tovarăşe căpitan, nu l-am găsit deşi l-am căutat pe o rază de o sută de metri. E posibil ca, în cădere, să se fi agăţat de vreo ieşitură de stâncă. — Crezi? întrebă căpitanul Ovezea sceptic. Şi se apropie de buza prăpastiei cu lanterna aprinsă, plimbând fasciculul de lumină de-a lungul malului. Până acolo unde răzbea lumina, era perpendicular, ca un zid. — Vezi, Drăguşine? Dacă peretele prăpastiei e până jos tot atât de drept – şi e mai mult ca sigur – nu avem motiv să credem că infractorul, în cădere, a rămas agăţat de vreo stâncă. — Atunci, tovarăşe căpitan… — Atunci, tovarăşe sublocotenent Drăguşin, este foarte probabil că ne-am pierdut vremea căutându-l în prăpastie. Totuşi, mâine dimineaţă, pe lumină, va trebui să verificăm. Spune-mi, ai găsit actele maşinii? — Da, tovarăşe căpitan! Maşina e un Buick şi aparţine cooperativei „Cahla”. — Numărul? — 12 341. Cred că maşina a fost furată. — Altceva n-ai mai găsit în maşină? — Nimic, tovarăşe căpitan. — Mda!… Apoi, către locotenentul Galaşanu: — Trebuie să raportez tovarăşului colonel. Se întoarse la maşină, deschise staţia şi stabili legătura. — Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314!... Raportează 314! În timp ce căpitanul Ovezea transmitea prin radio, într-unul din birourile Direcţiei Generale a Miliţiei, doi ofiţeri ascultau raportul. Unul dintre ei era colonelul Cursaru Dumitru, celălalt, maiorul Mărăcineanu Radu. Colonelul, ale cărui trăsături exprimau energie şi o voinţă de fier, era potrivit de statură. Deşi nu avea decât patruzeci şi cinci de ani, părea mult mai în vârstă. Anii de muncă istovitoare în „subteran” pe vremea capitaliştilor îşi puseseră pecetea pe chipul fostului miner de la Lupeni. Maiorul nu numai că arăta, dar era şi în realitate mai în vârstă decât colonelul. Purta ochelari cu rama groasă şi neagră. În ciuda chipului care exprima aceeaşi energie şi aceeaşi voinţă, dinapoia ochelarilor te priveau ochii unui visător. Stăteau unul în faţa celuilalt şi ascultau cele ce transmitea căpitanul Ovezea: — Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314! Maşina s-a prăbuşit în prăpastie. Infractorul a dispărut. E aproape sigur că accidentul a fost provocat dinadins, ca să ne deruteze. Deşi pare foarte puţin probabil, totuşi nu este exclus ca, în cădere, cadavrul infractorului să se fi agăţat de vreun colţ de stâncă. Din cauza întunericului şi a ploii torenţiale, până se va lumina, nu putem verifica. Deocamdată, urmărirea a luat sfârşit. Colonelul întrerupse legătura. Privi pe fereastră gânditor. Ploua. Ploua şi aici, torenţial, inepuizabil. — Păcătoasă vreme! constată maiorul, care urmărise privirea colonelului. Acesta nu răspunse, mulţumindu-se să aprobe doar printr-o înclinare a capului. Abia mult mai târziu întrebă: — Ei, ce părere ai? — În legătură cu urmărirea întreprinsă de căpitanul Ovezea? Păcat că s-a terminat, aşa cum s-a terminat. Colonelul surâse abia perceptibil: — Deocamdată!… De fapt, urmărirea abia acum începe. Ia, te rog, măsurile necesare. Infractorul, în cazul când accidentul a fost simulat, mai mult ca sigur că va căuta să se folosească de tren, ca să i se piardă urma. — Am înţeles. Voi da ordin să fie supravegheate gările.

DE CE A FOST EXECUTAT SERGENTUL T. R. PRESURĂ VIRGIL   Lovitura năprasnică a pornit pe neaşteptate, ca o izbitură de baros. Dar mai înainte ca ea să fi pornit, a simţit-o ţâşnind, ca o spirală incandescentă, din ochii mici, urâţi şi spălăciţi. Şi sergentul t.r. Presură Virgil s-a clătinat, simţind o arsură sub veston, adânc, sub coşul pieptului, acolo unde se trudeau obosite şi silnice foalele inimii lui. Abia pe urmă a pornit şi lovitura de pumn a plutonierului Sborşitu Gavril. A izbit fulgerător şi puternic, în maxilarul stâng, jos, în unghi cu bărbia. — Dumnezeii tăi, bolşevicule! Sergentul t.r. Presură Virgil n-a mai auzit sudalma şi nici n-a mai simţit proiectilul de scuipat care îl împroşcă drept în mijlocul frunţii, ca un altfel de mir pentru călătoria ce trebuia s-o înceapă, poate în zori, poate a doua zi în zori. Fulgerat de izbitura ca de mai a pumnului, se prăbuşi pe podelele murdare, cu faţa în sus, cu picioarele răşchirate, cu braţele desfăcute. Când şi-a revenit, trecuse vreme multă. Lumina de amurg clipea obosită. Îşi aminti totul, din prima clipă. Cel dintâi gest pe care îl făcu fu să-şi pipăie falca. Era umflată şi umedă. Gemu prelung, dar nu de durere, ci de ură, de furie neputincioasă. Se ridică anevoie şi, cumpănindu-se, se apropie de fereastra zăbrelită. Curtea închisorii era pustie. Mult mai târziu, un soldat ieşi din corpul de gardă şi străbătu, în diagonală, curtea pătrată, agale şi cu paşi zigzagaţi, de parcă ar fi fost beat. „Va să zică s-a hotărât!” îşi vorbi Presură în şoaptă. Certitudinea că avea să moară îl lăsă indiferent de parcă întâmplările prin care trecuse i-ar fi secat toate izvoarele vieţii. Întoarse spatele ferestrei şi se lungi pe laviţa tare, cu mâinile sub cap, cu ochii mari căscaţi spre bagdadia roasă de umezeală. La început, gândurile se învălmăşiră fără noimă, apoi treptat, începură să depene întâmplările într-o succesiune numai aproximativ cronologică.   *   Mai întâi, acolo, pe bagdadia mâncată de umezeală se proiectă, ca pe un ecran straniu, imaginea lui Dumitru Tunariu. Înalt, voinic, aproape mătăhălos, cu umerii largi, puternici, să sprijine pe ei parcă întreg Ceahlăul, cu trăsăturile chipului negricios colţuroase, cu vocea puternică, dar în acelaşi timp caldă şi melodioasă. Imaginea din închipuire îl privea şi ochii aveau în căpruiul lor acea lumină tristă pe care i-o cunoştea. Pe urmă, Dumitru Tunariu din închipuire, cu un bobârnac îşi dădu casca pe ceafă, şi cu dosul palmei îşi şterse fruntea şiroind de sudoare. Şi din nou Presură se minună de mâinile lui mari, cu degete groase şi scurte. — Cald e, domn’ elev!... Tu-i parascovenia mă-si! — Cald, Mitrule. Aici, în stepă, e ca la noi pe Bărăgan. Dumitru Tunariu oftă, apoi scoase capul puţin din groapă, să privească stepa care se întindea departe, departe, parcă până la capătul lumii. Şi în privirile ochilor lui bruni, sergentul t.r. Presură Virgil citi, în locul obişnuitei unde de tristeţe, un fel de nostalgie după depărtările toropite de căldură. Dar, în clipa aceea, câteva gloanţe piuiră, muşcând pământul parapetului. Dumitru Tunariu se trase repede în groapă. Zâmbi şi-i spuse cu un ton care suna parcă puţin ironic: — Îi vezi? Nu ne lasă ruşii de loc să ne aerisim. Pe urmă, începu să se caute prin buzunare, după tabachera cu tutun. Imaginea de pe bagdadie se estompă. În închipuire îl văzu apoi pe locotenentul Fănică Boboc. Nu mai avea cizme de lac cu pinteni iar vestonul nu mai sta să-i plesnească pe corp de strâns ce era şi nici pantalonii pe pulpele puternice, aşa cum îi plăcuse lui să se poarte chiar pe zonă, până în ziua când s-a pornit războiul. În locul elegantei uniforme, îmbrăcase haine de trupă iar în locul cizmelor de lac purta bürgeri. Ca nici un alt ofiţer din batalion, locotenentul Fănică Boboc era înarmat cu un pistol automat. Pistolul şi cravaşa îl deosebeau de ceilalţi ofiţeri. Cravaşa o purta agăţată cu o cureluşă de pumnul mâinii drepte. Pe mânerul de argint al cravaşei era gravată frumos monograma locotenentului. Când nu bătea cu ea soldaţii, îşi biciuia bürgerii. În orice caz, mâna cu cravaşa nu-şi găsea o clipă odihnă. Devenise acesta un fel de tic, de care soldaţii se temeau, iar ofiţerii făceau haz. Acum, era o după-amiază cu un soare ucigător. Părăsiseră, în marş forţat, zona cazematelor, cu întreg echipamentul de război în spate şi, după două ore, batalionul ajunse în staţia de unde urma să se îmbarce cu destinaţia spre front. În două ore batalionul parcursese paisprezece kilometri, dar numai jumătate din efectiv izbutise să ajungă la destinaţie. Cealaltă jumătate continua să sosească, în grupuri mici. Cocârjaţi sub greutatea echipamentului şi armamentului, soldaţii aveau feţele congestionate şi murdare de transpiraţie şi praf. Comandantul batalionului, maiorul Pascu, călare pe o iapă şargă, îi aştepta înfipt în mijlocul şoselei care trecea prin spatele gării şi, furios, cu vocea răguşită de atâta zbierat, ţipa şi-i plesnea cu cravaşa pe cei care făceau imprudenţa să treacă prea aproape de el. De acolo, din mijlocul şoselei, putea supraveghea şi operaţiunile de îmbarcare. Dacă ceva nu-i plăcea, ţipa la ofiţeri la fel ca la soldaţi. — Mă Boboc, mă, nu vezi cum au aranjat mârlanii tăi căruţele? De-a latul, mă, de-a latul, că mai încape una ! — Domnule maior, şi de-a latul încap tot atâtea. Am încercat doar. Dar dacă dumneavoastră ordonaţi aşa, le punem şi de-a latul. Măi, Tunariule, dă jos căruţele şi pune-le cum a ordonat domnul maior! Dumitru Tunariu, înalt, voinic, apucă de oişte una din căruţe şi fără nici un efort deosebit o aşeză de-a latul în vagon. Sergentul t.r. Presură Virgil nu se putu opri să nu-i admire forţa. Faptul că Dumitru Tunariu făcea parte din grupa sa îl umplea de mândrie. Un om cu o asemenea forţă te poate scoate din multe ananghii. Dumitru Tunariu îi fusese repartizat abia în dimineaţa acelei zile, câteva ore după ce se aflase că regimentul lor pleacă pe front. Până atunci, făcuse parte din compania de mitraliere. De ce fusese trecut la o companie de puşcaşi, şi mai ales, de ce locotenentul Boboc respinsese propunerea pe care i-o făcuse el, Presură, de a-l trece pe Tunariu ca trăgător la puşca mitralieră avea să afle abia spre seară, când întreg batalionul, îmbarcat în vagoane, aştepta doar locomotiva. Atunci, locotenentul Boboc l-a luat deoparte şi i-a spus: — Ascultă, Presură! Să ai grijă de Tunariu. Răspunzi cu capul dacă trece la ruşi. Luat prin surprindere, Presură întrebă naiv: — Adică, de ce de el să am mai multă grijă decât de ceilalţi? — Pentru că ar fi comunist. — Cine îl bănuieşte, domn’ locotenent? — Păi, cine altul decât Tănase, ofiţerul cu informaţiile. Ieri, când s-a aflat că plecăm pe front, Pavelescu de la a patra a refuzat să-l ia, temându-se că va trece la ruşi. M-am oferit să-l iau la mine în pluton. De ce să rămână la P.S.? Să meargă în foc, poate că i-o găuri scăfârlia vreun glonte. Cât priveşte dezertarea, să nu-l pună dracu’!... Numai să-l simt că umblă cu asemenea gânduri şi pe loc îl împuşc. De altfel şi tu, dacă îl simţi că vrea s-o şteargă, achită-l! Să nu uiţi că răspunzi de el. Ai înţeles? — Mda! Şi în gând: Aşa să crezi tu!... — Şi bagă de seamă! Mormânt să fii! Nimeni nu trebuie să afle ce am vorbit. Dacă transpiră cumva ceva, să ştii că dai de dracu! În depărtare se auzi chiotul unei locomotive; era aceea care trebuia să remorcheze trenul. Peste cel mult jumătate de oră, aveau să pornească spre front. Presură Virgil simţi o emoţie pe care până în clipa aceea n-o cunoscuse. Inima îşi grăbise nefiresc bătăile. Se urcă în vagonul în care se afla îmbarcat întreg plutonul. Oamenii stăteau culcaţi pe paie, unii lângă alţii, ca sardelele. În vagon mirosea urât a transpiraţie şi a picioare nespălate. — Când pornim, domn’ elev? îl întrebă careva. — În cel mult o jumătate de oră. — Aşa! Şi începu să se scarpine în cap, nu pentru că ar fi simţit nevoia, ci pur şi simplu din obişnuinţă. Unul, tocmai în fundul vagonului, începu să cânte dintr-un solz de peşte o doină tristă, mai mult un fel de bocet. Presură Virgil simţi cum i se strânge inima de o mare tristeţe. La început aşa a crezut. Pe urmă, şi-a dat seama că, de fapt, îi bântuie sufletul un dor nelămurit, un dor nostalgic. — Domn’ elev, oare trece, sigur, trenul pe la Barcea? — Pe altundeva nu are pe unde să treacă. — Am bătut telegramă nevestii să mă aştepte în gară, cu copiii. De trei ori îl întrebase până atunci soldatul acela, şi de fiecare dată vocea trădase teamă, emoţie. Aproape nu-i venea să creadă că peste câteva ore avea să-şi vadă soaţa, copiii. Şi îi veni în minte o după-amiază din Gara de Nord. Un personal lung ticsit de călători, în marea majoritate concentraţi. Pe peron neveste multe, triste, plânse, cu câte un copil în braţe şi alţi vreo câţiva pe lângă ele. Numai pe el nu-l condusese nimeni. Aceea care ar fi trebuit să-l conducă, murise. De când se ştia, tot singur fusese! Tatăl său, elevatorist, murise când el avea zece ani, tăiat de un tren care făcea manevră în docuri. Maică-sa muri şi ea bolnavă de piept, doi ani mai târziu. L-a crescut o bunică. De fapt, vorba vine că l-a crescut. Mai curând, el a avut grijă de ea. La zece ani, ca băiat de prăvălie, a trebuit să înveţe, să spele paharele şi să urce şi să coboare treptele hrubei după vin, la o circiumă din port. De carte nu s-a lăsat însă! La bacalaureat a avut cea mai mare medie. Ca student, n-a mai cărat geamantane şi nici n-a mai vândut pistil şi seminţe. Dar a fost chelner, a „meditat” copii sau pur şi simplu a răbdat de foame. Patru ani mai târziu s-a putut mândri cu două licenţe în buzunar. A solicitat un post de profesor măcar la liceul din Pomârla, dar nici acolo nu i s-a dat. Şi doar una din licenţe era cu „Magna cum laude”. Într-o zi s-a întâlnit şi cu dragostea. Ar fi trebuit să se întâlnească de mult cu ea, dar înhăţat prea strâns de viaţă, n-a avut timp s-o vadă. De data asta dragostea avea chipul unei fete care umbla să capete aprobarea ca să fie internată în sanatoriul din Bârnova. Aprobarea i-a căpătat-o el, după două săptămâni de alergături. A condus-o până la gară. Pe urmă, n-a mai văzut-o niciodată. Două săptămâni, atât cât a durat ca să capete aprobarea, a durat şi dragostea lor. Numai două săptămâni. Dar a iubit cât nu sunt în stare alţii într-o viaţă de om. Locomotiva ataşă vagoanele, care se ciocniră unele de altele. Soldatul cu solzul de peşte încetă să mai cânte. Peste câteva clipe, trenul avea să se urnească, avea să-i ducă spre moarte. „Dacă mor, nu am pe nimeni care să verse o lacrimă după mine...” Şi din nou simţi dorul acela nelămurit, poate nostalgic, poate altfel, nici el nu ştia cum. Trenul se urni. Mulţi din soldaţi se închinară. Soldatul cu solzul de peşte din nou începu să cânte doina aceea tristă, care parcă le rupea piepturile. Presură Virgil îl căută cu ochii pe Dumitru Tunariu. Cu spatele rezemat de peretele de lemn al vagonului acesta cosea un nasture la veston. Între degetele lui groase şi butucănoase acul stârnea mirare. Te întrebai, cumva înveselit, ce caută un obiect atât de gingaş între degetele lui de uriaş. „Oare adevărat să fie că Tunariu e comunist?” se întrebă Presură Virgil culcându-se şi punându-şi sub cap, drept căpătâi, sacul de merinde. Despre comunism avea idei vagi. Dar înverşunarea cu care ziarele oficioase îi prezentau pe comunişti ca pe nişte duşmani inveteraţi ai ordinei şi siguranţei statului îl punea pe gânduri, stârnindu-i dorinţa să afle adevărul despre aceştia. Odată – cu vreo câteva luni înainte de izbucnirea războiului – fusese trimis, de pe zonă, în delegaţie la Bucureşti ca să aducă un vagon de focoase pentru branduri. Într-una din după-amieze, când terminase treaba la depozitul de muniţii, s-a dus la un cinematograf. La intrare, cineva i-a oferit un program. L-a luat şi l-a vârât în buzunar. Şi-a amintit de el la pauză. Ca să-şi treacă timpul, a vrut să-l citească. Când l-a deschis, a dat de un manifest al Partidului Comunist Român. După ce s-a dumirit despre ce-i vorba, speriat, l-a ascuns în buzunar. Aşa era el. Se temea să nu făptuiască, din neglijenţă sau din necunoaştere, ceva ilicit. Niciodată nu se întreba dacă opreliştea era sau nu dreaptă. Era suficient să ştie că un lucru nu este permis ca să nu-l făptuiască. Deşi cu nimic vinovat, o razie pe stradă îi da emoţii, iar privirea mai atentă a unui simplu sergent de stradă avea darul să-i grăbească bătăile inimii. De aceea, de când aflase că Dumitru Tunariu era suspectat de idei comuniste, începu să-l privească cu frică dar şi cu multă admiraţie. Abia atunci şi acolo în vagonul de marfă, aşteptând locomotiva care avea să-i ducă pe front, Presură Virgil descoperi caracterul contradictoriu al firii sale. O interdicţie i se părea firească, şi se străduia să nu contravină ei, atâta vreme cât nu i se cerea să facă ceva. Dar putea deveni imprudent, dacă interdicţia consta în a-i cere să facă un lucru împotriva convingerilor sale. În legătură cu asta îşi aminti de o întâmplare, din vremea dictaturii legionare... Cioclii în cămăşi verzi decretaseră ca, într-o anumită zi şi la o anumită oră, toată lumea să îngenunche pe străzi. (Cu prilejul mascaradei funerare a reînhumării legionarilor căzuţi în războiul din Spania, luptând de partea fasciştilor.) Presură Virgil s-a întâmplat să fie atunci pe stradă. Clopotele bisericilor băteau a mort... Preoţi în odăjdii... Somităţi politice... Haidamaci în cămăşi verzi cântând litanii de glorificare a morţii şi a crimei. Trecători, de frica bâtelor şi a pistoalelor, îngenuncheaţi pe străzi... Numai el, Presură, îşi vedea de drum. — Îngenunche, domnule! — Îngenunche, măi camarade! Nu! Nu poate să îngenunche. Totul i se pare o mascaradă sinistră. Cum să îngenunche? — Îngenunche, domnule. Ce, ţi s-a urât cu viaţa? Asasinii ăştia sunt în stare să te împuşte. Dar el, parcă ar fi surd. Să îngenunche? Nu poate face un lucru împotriva convingerilor sale. — Să ştii că ăsta-i nebun! aude pe careva şoptind în spatele său. A mai mers puţin, apoi a cotit-o pe o altă stradă. A mers doar câţiva paşi şi l-au ajuns din urmă doi zdrahoni în cămăşi verzi. N-a avut timp nici măcar să schiţeze un gest de apărare. Unul din ei l-a pocnit cu pumnul în falcă. S-ar fi prăbuşit, fără îndoială, dacă celălalt bătăuş nu l-ar fi prins din spate. L-a răsucit ca pe o păpuşă şi i-a aplicat şi el un pumn. — Va să zică nu vrei să îngenunchi pentru martirii noştri? I-a mai tras un pumn, în timp ce primul îl lovea în cap cu tocul revolverului. Cu sângele gâlgâind din rana de la cap, s-a prăbuşit. L-au ridicat mai târziu pietonii, şi l-au dus la o farmacie din apropiere unde a fost pansat. — Cine te puse, domnule? Puteau să te şi omoare. A mulţumit pentru îngrijire şi a plecat.   Şi-a amintit de întâmplarea de atunci, privind mâinile de Goliat ale lui Dumitru Tunariu. Locotenentul Boboc putea să-l ameninţe mult şi bine, Pe Tunariu, chiar dacă l-ar surprinde trecând la ruşi, tot nu l-ai împuşca, cu riscul de a fi el însuşi executat. Dacă l-ar împuşca pe Tunariu ar însemna să facă ceva împotriva propriilor sale convingeri. O săptămână mai târziu au intrat pe poziţii. Au intrat noaptea. Locotenentul din nou i-a atras atenţia: — Presură, fii cu ochii pe Tunariu! — Am să fiu, domnule locotenent! Şi imediat în gând: Pe dracu! Nici prin gând nu-mi trece! — Mâine, la atac, lasă-l pe seama mea. Tu, mai ales în noaptea asta ai grijă să nu o şteargă dincolo. — Am înţeles, domnule locotenent. Între timp, Presură Virgil aflase că locotenentul îl mai dăduse pe Tunariu şi în seama caporalului Drăgănescu şi a soldatului Tăuşan. Dacă adăuga la socoteală şi pe locotenent, erau acum patru inşi care trebuiau să împiedice cu un glonte orice încercare a lui Tunariu de a trece la ruşi. De fapt, dintre toţi, Tunariu numai de locotenent ar fi trebuit să se ferească. Pentru că ceilalţi doi, caporalul şi soldatul, l-ar fi lăsat să treacă. Îi descususe el, Presură, şi se încredinţase că, în ciuda ordinului expres, nu erau de loc dispuşi să execute ordinul comandantului lor. De aceea, convins că mult timp nu-l va avea pe Tunariu printre oamenii din grupa sa, a căutat să-l cunoască mai îndeaproape. Cu acest prilej, a aflat că erau concetăţeni – Tunariu era mecanic la un şantier naval – că era căsătorit şi că avea patru copii, toţi mititei. În multe împrejurări au vorbit ei despre multe, dar în nici una Tunariu n-a adus vorba despre comunişti. Aşa trecură trei luni de front. Prima lună au fost aproape tot timpul în foc. Au dat atacuri şi contraatacuri, de două ori au fost încercuiţi şi cu toate acestea Tunariu n-a dezertat. Până la urmă, Presură Virgil ajunse la convingerea că Tunariu nu dezerta, tocmai pentru că se ştia supravegheat. Mai mult ca sigur că-şi explicase de ce locotenentul nu accepta să fie trimis în incursiuni, să fie pus pândar sau agent de legătură. Unii soldaţi din grupă interpretau aceasta ca o favoare din partea locotenentului. Câţiva nu se sfiiră să i-o spună. — Apăi, domn’ elev, ar cam trebui să-l trimiteţi şi pe Tunariu. Prea îl cocoloşeşte domn’ locotenent, zău aşa!   *   După câteva săptămâni de front, divizia din care făcea parte şi regimentul lor a fost trecută în rezerva armatei. Pe urmă, timp de două luni n-au făcut decât să urmeze frontul mereu în mişcare, de la o depărtare care varia între treizeci, cincizeci şi chiar mai mulţi kilometri. În spatele frontului, supravegherea lui Tunariu slăbise. — Cine ştie! Poate că i-o fi venit şi lui mintea la cap. Ce zici, Presură? îl întrebase într-o zi Boboc. — Ştiu eu, domnule locotenent!? După părerea mea, cred ca l-aţi bănuit şi încă îl mai bănuiţi de pomană. — Ia nu-l mai lua tu pe garanţie, măi Presură. Tu nu ştii ce le poate pielea comuniştilor!... Presură se mărgini să ridice din umeri şi cu asta discuţia lor luă sfârşit. De fapt, era puţin dezamăgit de purtarea lui Tunariu. În sinea sa, nu se putea de loc împăca cu gândul că acesta renunţase să treacă la ruşi. De aceea, se încăpăţâna să creadă că numai din prudenţă n-o făcuse până atunci, dar că, la prima ocazie, atunci când, într-adevăr, avea să fie sigur de reuşită nu va ezita s-o facă. Aceasta era, de altfel, adevărata cauză pentru care îndelunga refacere înapoia frontului începuse să-l nemulţumească. În regiment, era singurul care dorea linia întâi. Baloanele propagandei oficiale se spărseseră de mult şi războiul apărea acum în toată hidoasa lui grozăvie. De la Prut până în inima Ucrainei şi dincolo de ea se înşirau mormintele şi spitalele de campanie. Efectivele diviziilor, decimate în câteva rânduri, fuseseră reînnoite, şi sfârşitul războiului încă nu se întrevedea. Din acest motiv, trecerea diviziei în rezerva armatei fusese primită cu o unanimă uşurare şi ascunsă satisfacţie. Doar el, din cauza lui Dumitru Tunariu, dorea să ajungă din nou în linia întâi. De fapt, era o dorinţă ipotetică. În realitate, nu dorea nici el, fiindcă voia să trăiască, voia să se numere printre supravieţuitori. Presură Virgil constata că zi de zi, nu mai este acelaşi. Metamorfoza nu se petrecuse peste noapte şi nici nu o considera terminată. Sesizând-o însă la timp, îi urmărea atent evoluţia. Pe rând, şi în acelaşi timp, subiect şi obiect, se străduia să înţeleagă tot ceea ce se petrecea cu sine însuşi. La început, atunci când a primit ordinul verde de mobilizare cu şase stele, puţin timp înainte de izbucnirea războiului, cu alte cuvinte când nu mai exista aproape nimeni care să se îndoiască de iminenţa lui, s-a prezentat imediat pe zonă, fără să-i treacă măcar prin minte că ar putea face şi altfel. Refuzul de a participa la război i se părea, în ierarhia lucrurilor ilicite, pe treapta cea mai de sus. Pentru Presură Virgil, a participa la război însemna a-ţi face „datoria faţă de patrie”. Şi datoria faţă de patrie i se părea ceva pe deasupra oricăror convingeri. Rob al lecturilor şi educaţiei primite în şcoală, împărtăşea părerea oficială că atunci când începe să bată tunul orice fel de neînţelegeri intestine trebuie să înceteze şi toate forţele naţiunii să fie subordonate unui singur ţel: victoria. Părerea aceasta era, de fapt, în contradicţie cu convingerile sale. Aşa, spre pildă, deşi era opac în tot ceea ce priveşte politica, avea convingeri la care ţinea şi pe care şi le apăra cu ardoare. Bunăoară, nu putea suferi dictatura personală, ura forţa brutală, violenţa, obscurantismul, discriminările de orice fel. Dispreţuia în artă curentele decadente, după cum, de asemenea, dispreţuia pe acei care, în numele unei false teorii despre elite, îşi arogau dreptul de a se înfrupta din cele mai alese bucate la ospăţul vieţii. Dar, lucru ciudat, având asemenea sănătoase convingeri, Virgil Presură nu înţelegea că trebuie să existe o corespondenţă între convingeri şi conduita în viaţă. O dată unul din colegii lui de facultate l-a întrebat de ce rămâne deoparte dacă urăşte într-adevăr fascismul. Virgil Presură a fost foarte mirat că i se pune o asemenea întrebare. „Dragă, dar eu nu văd nici o contradicţie. Într-adevăr, eu dispreţuiesc fascismul în general şi pe cel autohton în special; îmi repugnă forţa brutală şi crima ridicată la rangul de virtute; sunt convins că Hitler e un criminal dement care va sfârşi prin a da foc Europei. Prin însăşi structura mea nu sunt un luptător şi nici nu cred că e necesar, atâta vreme cât nu fac fapte care ar fi în contradicţie cu ceea ce gândesc.” Şi ca să exemplifice, povesti cum fusese snopit de legionari, pentru că nu voise să îngenunche în stradă. Mai târziu, în ziua când, primind ordinul de mobilizare, s-a prezentat pe zonă, nu şi-a dat seama că făcând acest lucru, cel puţin în cazul acesta, exista o flagrantă contradicţie între convingerile sale şi comportamentul său. Şi nu şi-a dat seama, deoarece credea că „a nu-ţi face datoria faţă de ţară în caz de război” înseamnă a făptui lucrul cel mai laş posibil. E greu de presupus că dezmeticirea nu ar fi venit, până la urmă. În orice caz, ea ar fi întârziat dacă Dumitru Tunariu nu ar fi fost repartizat în grupa sa.

1   ERAM UN BEDUIN CĂLĂRIND, noaptea, pe spinarea unei cămile. O noapte care nu era de Sahară, fiindcă era cald, ca într‑un amurg pe Bosfor, toamna tîrziu, cînd strugurii devin stafide şi cînd luna atîrnă deasupra cupolei celei mari a bisericii Sfînta Sofia asemenea unui imens bacîr, o noapte mirosind a ceară de albine şi a miere, aşa cum miroase în laboratorul unui stupar, de pildă în laboratorul stuparului Miron, cel cu un ochi de sticlă, care, atunci cînd l‑a părăsit nevastă‑sa, Polixenia, s‑a sinucis aruncîndu-se cu capul într‑un butoi cu miere, ca să se înece. Dar nu, nu eram un beduin - în nici un caz nu eram! - nu călăream pe spinarea unei cămile, ci mă aflam pe Dunăre, într‑o lotcă ce mirosea a catran şi a peşte stricat, oribil miros, dezgustător miros, încît îmi era teamă că harbujii din ea se vor îmbiba şi ei de izul acela. – Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că ne duc? A cui era vocea? Nu ştiam! Nu izbuteam s‑o recunosc! Mă străduiam să înţeleg, atîta mă străduiam, încît începuse să mă doară capul. Dar dacă nu izbuteam să recunosc vocea, în schimb mi‑am dat seama - în sfîrşit! - că nu mă aflampe Dunăre într‑o lotcă mare şi neagră asemenea lotcii lui Lavrentie, lipoveanul din mahalaua noastră, pescar de mese­rie, contrabandist de ocazie şi, tot de ocazie, hoţ de harbuji, sfeterisiţi, noaptea, din bostanele din Balta Brăilei. Dar dacă nu eram un beduin, dacă nu eram hoţ de harbuji din Balta Brăilei, atunci cine eram? Şi dacă nu mă legăna nici cămila, nici valurile Dunării, atunci ce anume mă legăna – Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că mă duc? Abia acum am recunoscut vocea, abia acum am reintrat din vis în realitate. Cel care îmi vorbise era de bună seamă Socrate. Şi ne aflam, Dumnezeule, unde ne aflam? Dezmeticindu-mă complet, am ştiut imediat unde ne aflam: în com­partimentul unui vagon de clasă - de clasa a treia, dar, ori­cum, într‑un vagon de clasă! - într‑unul din puţinele de acest fel, deoarece garnitura era de fapt un mărfar. – De unde vrei să ştiu? i‑am replicat, vorbind tot în şoaptă, ca să nu audă Zugführerul care ne escorta, Buldog (aşa îl poreclisem pe plutonier încă din prima clipă cînd îl văzusem). Porecla i se potrivea de minune, de vreme ce şi Socrate tot aşa îi spusese cînd dăduse cu ochii de el la corpul de gardă al lagărului. Tot acolo întîmplarea a făcut să ne revedem după zece ani, mai precis după condamnarea lui la ani mulţi de închisoare, pentru vina de a fi omorît pe Cătălina, fata ceasornicarului Carol Melidoneanu. – Cum poţi fi atît de calm! se miră Socrate. Apoi imediat: Ne transportă într‑un vagon de clasă... De necrezut! Într‑un vagon de clasă! Vezi, tocmai asta mă îngrijorează. Într‑adevăr, onoarea de a ne transporta, într‑o direcţie necunoscută, cu un vagon de clasă, pe noi, doi prizonieri români, constituia, realmente, motiv de mare nelinişte. Totuşi, avînd altă fire decît Socrate - cel puţin aşa presupuneam - nu‑mi exteriorizam neliniştea, cu toate că eram mult mai tulburat decît el, ca să nu spun mai înspăimîntat. De altfel, de cînd căzusem prizonier - asta se întîmplase în urmă cu trei luni - ajunsesem să mă conving că pentru a supravieţui era necesar să privesc realitatea cu luciditate, pentru a găsi cele mai bune mijloace de a mă adapta noii situaţii. – Taci! Vorbeşti prea tare şi îl trezeşti pe Buldog! Socrate se foi, oftă şi tăcu, dar nu mai înainte de a mormăi ceva, numai de el auzit. Curînd după aceea, trenul se opri într‑o staţie. Mi‑am lipit faţa de geam şi am privit afară. Aş fi vrut să deschid fereastra, dar ştiam că era verboten.[1] Dacă se trezea Buldog, era în stare să mă împuşte, închipuindu-şi că o făcusem cu intenţia de a evada. Bezna era compactă ca un zid negru. De teama bombardamentelor aliate, camuflajul era perfect. Am auzit voci şi, curînd după aceea, doi feroviari trecură pe sub fereastră, îndreptîndu‑se spre ultimele vagoane ale garniturii. Unul dintre ei ţinea în mînâ un felinar, şi el camuflat, care împrăştia o lumină albastră şi anemică. Şi, imediat, deşi nu exista nici un fel de asemă­nare, felinarul mi‑a amintit de lumina, la fel de anemică,pe care, în unele nopţi, o vedeam aprinzîndu‑se la una din fere­strele pavilionului locuit de comandantul “lagărului volant de prizonieri nr. 2”. La un moment dat începea să licărească o lumină galbenă, fascinantă, misterioasă, deşi, îmi dădeam bine seama, nu era decît lumina inofensivă a unei lămpi cu petrol, ce străpungea întunericul nopţii. Şi de fiecare dată cînd zăream lumina - totdeauna cam la aceeaşi oră - încreme­neam de admiraţie, fascinat, pur şi simplu fascinat de lumina galbenă, a cărei vrajă, învăluindu‑mă ca într‑o plasă, îmi robea gândurile, voinţa, alungind somnul, istovindu‑mă de veghea concentrată la maximum - deşi nu dura decît un minut - pînă cînd murea, adică pînă cînd dispărea de la fereastră. Nu chiar de la început, mi‑am dat seama că şi pentru camarazii mei lumina aceea avea o anume semnificaţie, şi cu atît mai puţin că ea - semnificaţia - era de altă natura. Am înţeles abia mai tîrziu cînd am început să‑i descos în mod discret, de teamă să nu‑i inhib. Şi iată ce am aflat: topindu‑se de dorul unei ferestre luminate, ei ignorau în mod voit că aceea pe care o vedeau aparţinea locuinţei coman­dantului lagărului - uimitor cum de izbuteau! - anulau pur şi simplu realele fiinţe ce‑şi duceau existenţa în căsuţa cochetă: pe comandantul lagărului,Obersturmbann-führerul Otto Lehmann, pe Trude, soţia sa, pe Hans şi Peter, cei doi copii ai săi. Anulîndu‑le, neantizîndu‑le, populau casa comandantului cu făpturi plăsmuite de imaginaţia lor - făpturi simple şi paşnice pe măsura sufletului lor. Izbuteau astfel să se mistifice, să viseze, preţ de un minut, atîta cît dăinuia lumina. De vreme ce fereastra era necamuflată, însemna că războiul se terminase şi că acum se vor putea reîntoarce acasă. Pe urmă, cînd lumina dispărea, de fiecare dată Stan Cerchez începea să cînte, încetişor, un cîntec de jale, atît de cutre­murător, încît Pascu, întunecatul Pascu, nemaiputînd îndura durerea din suflet, îl certa: – Da’ mai taci dracului, Stane! Stan Cerchez înceta să mai cînte, ceilalţi oftau şi de fie­care dată se găsea cineva să întrebe: – Mîine noapte, crezi că are să se arate lumina? În nopţile cînd lumina nu se “arăta”, mă cuprindea o neli­nişte ciudată, chinuitoare. Ardeam şi mă consumam în aştep­tare, asemenea unui opaiţ. Scrutam bezna într‑o încordare chinuitoare, tresărind, cu zvîcniri dureroase de inimă, de fie­care dată cînd mi se năzărea că, iată, s‑a aprins lumina, pen­tru ca în clipa următoare dezamăgirea să‑mi umple sufletul de amărăciune: că totul n‑a fost decît halucinaţie, că va trebui să mai aştept şi, aşteptînd, să mă doară ochii de atîta încor­dare, de parcă n‑aş scruta bezna, ci aş privi de‑a dreptul Soarele. Nu‑mi închipuisem niciodată că dacă priveşti bezna, cu încordare şi îndelung, ea te poate orbi, ca şi lumina prea puternică a soarelui. Da, să mai aştept muşcînd, minut de minut, din pîinea speranţei: că poate fereastra se va lumina. Şi asta aşa, clipă după clipă, ceas după ceas, pînă cînd întu­nericul se va destrăma şi în lumina tulbure a zorilor voi zări, ca într‑un miraj, mai întîi casa comandantului în ansam­blul ei, apoi fereastra pe care cît timp bezna hălăduise atot­biruitoare o dorisem luminată, într‑un anume sens chiar mai arzător decît un trup de femeie. Şi atunci, istovit de aştep­tarea zadarnică, voi închide ochii şi voi adormi, în sfîrşit voi adormi şi, dormind, am să visez o fereastră luminată. Pe urmă, după ce mă trezeam, fără voie, întrebam la rîndul meu: – Oare la noapte se va arăta lumina? Şi iată că în noaptea următoare, lumina se arăta. Cînd o vedeam cu închipuirea, mă proiectam în existenţa care fusese a mea, pînă în clipa în care a trebuit s‑o părăsesc pentru a îmbrăca uniforma militară. De pildă, proiectîndu‑mă ime­diat, mă regăseam în ipostaza de profesor, vorbind unor băieţicu coşuri şi tuleie despre Categoriile lui Kant, deşi ştiam precis că nu se oboseau să mă asculte, că se mulţumeau să mă privească în ochi, dar fără să mă vadă, gîndindu‑se la lucruri mult mai plăcute. Le vorbeam totuşi despre Catego­riile lui Kant numai şi numai pentru că printre cei douăzeci şi opt de găligani exista unul, doar unul singur, un băiat urît, urît ca Schopenhauer, foarte slab, foarte palid şi foarte timid, care mă asculta cu o atenţie încordată, plină de evlavie, privindu‑mă cu nişte ochi aproape tragici. Dar nu totdeauna, proiectîndu‑mă în timpul dinainte de a îmbrăca uniforma militară,mă închipuiam la şcoală, ţinînd prelegeri de filozo­fie numai pentru un băiat urît ca Schopenhauer, ci şi în multe alte ipostaze. De pildă, mă vedeam pe Dunăre gonind în barca mea cu motor, pe Dunărea Veche, în direcţia Măcinului, deoarece ştiam că numai pe Dunărea Veche aveam şansa s‑o întîlnesc pe Isrid - fata consulului norvegian Ingvald Gram - care, atunci cînd nu juca tenis pe terenul din gră­dina publică a oraşului, sigur putea fi găsită pe Dunărea Veche, gonind în şalupa ei, sprintenă şi albă, înspre Macin. Goneam, la rîndul meu, pe Dunărea Veche, pur şi simplu numai ca s‑o văd, fiindcă Isrid semăna cu Ingrid, fata pe care o iubisem încă din anii adolescenţei, Ingrid care va rămîne singura adevărată iubire pînă la capătul vieţii mele, deşi a dispărut, precum o fată morgana, cu ani în urmă, cînd nu eram decît un adolescent romantic. Nu, în nici un caz n‑o iubeam pe Isrid, pe acea blondă şi maiestuoasă fată de Viking care, atunci cînd se arătase pen­tru prima dată pe strada principală, uluise pur şi simplu toată lumea cu frumuseţea ei, stîrnind totodată invidia multor fete, deoarece se aflase - dumnezeu ştie cum! - că era amanta lui Paraschevo-pulos‑junior, directorul casei de cereale “Paraschevo-pulos & Fiu”, un grec frumos ca Adonis. Categoric n‑o iubeam, de vreme ce o iubeam pe Ingrid, cu dragostea care n‑a murit şi nu va muri decît odată cu fiinţa mea. Proiectîndu‑mă în existenţa anterioară zilei în care am pri­mit ordinul de mobilizare, retrăiam diferite întîmplări cu o intensitate sporită, ca şi cînd ele se întîmplau abia acum. De pildă, dacă îmi aduceam aminte de întîmplarea cînd barca mea cu motor s‑a întîlnit cu şalupa albă ca o lebădă a Isridei, n‑o retrăiam ca pe o amintire, ci pur şi simplu acum eram în bărcuţă, acum şalupa Isridei apărea de după un cot, ambarcaţiunile noastre acum treceau foarte aproape una de alta. Lumina galbenă nu mai exista, nu mai existau lagărul, baraca în care, noaptea, ca să ne putem culca şi dormi somnul nostru de sclavi trebuia să ne lungim cu toţii numai într‑o anumită poziţie; exista Dunărea Veche cu apele ei miloase, existau malurile contorsionate cu sălciile lor schilodite, ale căror ramuri aplecate deasupra apelor păreau că plîng, ase­menea unor mironosiţe vegetale, moartea unui Isus vegetal, exista cerul înalt şi albastru, exista bărcuţa mea cu motorul ei minuscul ce mîrîia ridicol asemenea unui căţelandru care încă n‑a apucat a fi tăvălit de vreun dulău, exista - cînd apărea ca din senin - şalupa Isridei, exista ea, Isrid în rochia ei albă fără mîneci, strînsă pe corp, cu poalele mulate pe pulpele ei de amazoană. Existau toate acestea, dar nu mai exista nici fereastra luminată, nici baraca puturoasă, nu mai existam nici eu prizonierul cu matricola 2222, din lagărul volant numărul 2, existam cel de atunci, care trăia trecutul în prezent cu atîta intensitate, încît aducerea aminte devenea realitate trăită, în timp ce existenţa mea reală şi prezentă se estompa, şi încă în aşa măsură, încît nu‑i mai păstram nici măcar amintirea. Realitatea adevărată mă invada din nou, redeveneam deţi­nutul cu matricola 2222 cînd lumina dispărea de la fereastră. Şi în clipa aceea, în care bezna zidea cu cărămizi negre ochiul de fereastră prin care privisem viaţa ce fusese a mea, aveam sentimentul că, în sfîrşit, mă eliberasem de vraja lu­minii galbene, deşi, în acelaşi timp, eram convins că “vraja” nu exista decît în închipuirea mea. Pe urmă, îl auzeam pe Stan Cerchez:   – Mă, soldate vînător, Un’ ţi‑a fost soarta să mori? – În munţii Carpaţilor, sub cetina brazilor. – Soldate, cin’ te‑a văzut pe tine cînd ai murit? – Păsările de pe creangă mi‑au fost ca o mumă dragă...   – Da’ mai taci dracului, Stane! venea de fiecare dată replica mînioasă a întunecatului şi duiosului Pascu, fiindcă, din cauza cîntecului, începea să‑i plîngă sufletul, şi nu mai putea suporta. – Oare mîine se va arăta lumina? – De bună seamă! se grăbea să răspundă careva. Numai că se întîmpla să treacă chiar şi o săptămînă pînă cînd să se arate din nou. Şi de fiecare dată cînd se întîmpla aşa, oamenii din baraca noastră deveneau şi mai morocănoşi. Începeau să‑l înjure cumplit pe comandant că nu se “culcă mai devreme” sau că nu “se duce dracului la oraş să petreacă”, dînd astfel posibilitate nevesti‑si, lui Frau Trude, să‑şi vestească ibovnicul. Fiindcă se aflase - e de mirare cum! - că nevasta comandantului lagărului avea un amant, un Hauptsturmführer S.S., şi că lampa apărea la fereastră numai atunci cînd putea să‑l primească în patul ei.   De toate acestea mi‑am adus aminte în timp ce priveam prin fereastra compartimentului pe cei doi feroviari care, în lumina albastră şi anemică a felinarului, păreau două mogîldeţe hidoase. Curînd după aceea trenul se puse din nou în mişcare, tîrîndu‑se greoi, ca un ogar ostenit, fără ca Buldog să se trezească. Dormea şi sforăia discret, parcă ruşinîndu‑se pînă şi în somn de această meteahna. Era tîrziu, probabil trecuse de miezul nopţii. De paispre­zece ore nu mai pusesem nimic în gură. Eram flămînzi şi însetaţi. Între timp, Buldog se ospătase în două rînduri, în compartimentul de alături, transformat ad‑hoc într‑un fel de popotă. Revenise de fiecare dată, scobindu‑şi dinţii cu o sco­bitoare de os care, asemenea unui briceag, avea plasele. Mie îmi era foame, iar lui Socrate sete. – Tare mi‑e sete! se văicărise el în cîteva rînduri. – Bine!... Bine!... Probabil că m‑am uitat la el într‑un fel care l‑a făcut să se ruşineze, fiindcă a simţit nevoia să se justifice. – Să nu crezi că nu ştiu să îndur. Dar îmi calcă pe nervi porcul ăsta ghiftuit. Am înţeles că se referea la Buldog. Pe urmă, cu alt ton: De unde eşti? – Din Brăila. Va să zică nu mă recunoscuse, încă nu mă recunoscuse, deşi călătoream împreună de paisprezece ore. – Din Brăila zici? – Da, din Brăila! i‑am răspuns distrat. Cum de nu mă recunoscuse? Şi doar timp de o lună de zile, după ce se ter­minase ancheta şi pînă în ziua procesului, îl vizitasem la penitenciar, de mai multe ori, ca reprezentant al ziarului local “Vestea”, încercînd, la sugestia judecătorului Petroviceanu - a ciudatului judecător Petroviceanu - să aflu adevărul în legă­tură cu fapta pentru care pe nedrept se recunoscuse vinovat. Dar, în ciuda eforturilor depuse, nu am putut afla nimic, aşa cum n‑am putut afla nici motivul pentru care judecătorul Petroviceanu refuzase să prezideze completul de judecată ce urma să hotărască soarta lui Socrate Văideanu, a profesorului Socrate Văideanu. De atunci trecuseră zece ani. Totuşi cum de nu mă recu­noscuse, de vreme ce fusesem singurul care îl vizitasem la închisoare - şi nu o singură dată - iar imediat după pro­nunţarea sentinţei putuse să‑mi spună: “Nu ştiu ce motiv v‑a determinat să‑mi acordaţi sprijinul moral în momentele cele mai grele din viaţa mea, dar nici nu sînt curios să aflu. Nu cred însă că a fost unul interesat. De aceea, regret că v‑am cunoscut abia acum, şi într‑o asemenea împrejurare, nu mai înainte cînd eram profesorul Văideanu. Sînt convins că am fi putut deveni prieteni. În orice caz, eu nu o să vă uit niciodată”. Şi totuşi mă uitase. Cele paisprezece ore nu fuseseră sufi­ciente ca să‑şi aducă aminte de mine. Eu, în schimb, l‑am recunoscut din prima clipă cînd l‑am întîlnit la corpul de gardă. “Ăsta e Socrate! Iată a căzut şi el prizonier,cine ştie de cînd ne chinuim amîndoi în lagărul ăsta, fără să ştim unul de celălalt”, mi‑am zis bucurîndu‑mă, deoarece revederea îmi făcea realmente plăcere. Şi fiindcă SS-iştii din gardă nu‑mi îngăduiau să‑i vorbesc, l‑am privit insistent, ca să‑i atrag atenţia, convins că, pînă la urmă, mă va recunoaşte. Dar m‑am înşelat. M-a privit, într‑adevăr, dar fără interes, ca pe un străin oarecare, şi nici mai tîrziu nu mi‑a dat prin nimic a înţelege că şi‑a reamintit de mine. Nu ştiu, poate din vani­tate, poate dintr‑un alt motiv, nici eu nu am vrut să‑i reîm­prospătez memoria. – Dumneata ce meserie ai? mă întrebă, abia acum, după paisprezece ore, deşi ar fi putut‑o face, dacă nu mai înainte, măcar de cînd ne aflam în tren, întrucît Buldog nu ne inter­zicea să stăm de vorbă. – Profesor! – Ce fel de profesor? – De filozofie. – Cum? – De filozofie! am repetat. S-a uitat lung la mine. Mă gîndeam, speram că acum mă va recunoaşte. Dar nu m‑a recunoscut. M-a privit cu un fel de curiozitate periferică, pe urmă ochii săi, tot timpul gravi, nu mi‑au mai acordat nici un fel de atenţie, de parcă se con­vinseseră că nu meritam. – Ştii, şi eu sînt profesor. Apoi imediat, rectificînd: Am vrut să spun că, mai de mult, sînt nişte ani de atunci, am fost şi eu profesor. Şi tot de filozofie. Pe urmă, numai aparent, fără nici o legătură: Brăila e un oraş care are un farmec greu de explicat. Nu? – Bineînţels! Cunoşti bine oraşul? – Relativ. Oftă şi începu să tuşească. Era o tuse adîncă, din plămîni. Categoric nu mă recunoscuse. Din nou am fost ispitit să‑i reamintesc în ce împrejurare ne cunoscusem, dar ceva m‑a oprit şi de data asta. De vreme ce uitase, putuse să uite, însemna că în anii ce se scurseseră îşi impusese, şi izbutise, să nu‑şi mai amintească întîmplările petrecute cu zece ani în urmă, de fapt una singură: procesul urmat de aspra sentinţă. Or, de vreme ce fusese condamnat la zece ani temniţă grea, acum ar fi trebuit să se afle tot la închisoare. Iată însă că îl întîlnisem într‑un lagăr de prizonieri. Asta însemna că ceruse să fie trimis pe front “pentru reabilitare” şi că cererea îi fusese acceptată. Ajuns în prima linie, probabil după ce luase parte la multe lupte, căzuse prizonier. Acum, la fel ca şi mine, era dus către o destinaţie necunoscută. Oare puteam spera că acolo vom supravieţui? Cine mi‑ar fi putut spune! Poate ştia Buldog, dar Buldog era o fiară - dacă nu mai rău chiar decît o fiară! - şi dacă aş fi îndrăznit să‑l întreb, sigur n‑ar fi ezitat să mă şi împuşte. În orice caz, cei din baraca noastră, cînd îmi luasem rămas bun de la ei, mă pri­viseră într‑un anume fel, foarte grăitor. Cu toţii fuseseră con­vinşi că trimiterea către o destinaţie necunoscută însemna, de fapt, lichidarea mea. N-aş putea spune că atunci fusesem mai optimist decît ei. Dar, spre deosebire de camarazii mei, şi înainte de a cădea prizonier - ca luptător în prima linie - dar mai ales după aceea, în lagăr, considerîndu‑mă sortit morţii, o clipă nu‑mi făcusem iluzia că voi supravieţui, cu toate că, în comparaţie cu tovarăşii mei de captivitate, eram cel mai bine înzestrat de natură să rezist. Şi poate că, în ciuda pesimismului meu, aşa s‑ar fi întîmplat, dacă nu ar fi avut loc inspecţia lui Cap‑de-Mort.   La trei luni după ce am căzut prizonier, a avut loc adu­narea pe Appellplatz[2], alta decît obişnuitele apeluri din fie­care dimineaţă şi seară. Era o adunare pentru o inspecţie superioară, cel puţin aşa ni s‑a spus. Pe platou am fost scoşi dimineaţa, la orele cinci. Inspecţia a început la zece. Un “Horsch” decapotabil stopa la cincizeci de metri în faţa careu­lui format de detaşamentele de prizonieri, pe barăci. Din maşină coborî, mai întîi, comandantul lagărului, Obersturmbannführerul Otto Lehmann, apoi un Gruppenführer[3] în uniformă neagră SS. Pe comandantul lagărului îl cunoşteam, fiindcă nu o dată avusesem prilejul să‑l vedem. Era o bucă­ţică de om, poate cu puţin mai înalt decît un pitic. Avea un cap disproporţionat de mare în comparaţie cu puţinătatea trupului, obrazul stîng crestat de o tăietură de sabie, căpătată probabil într‑un duel, iar ochii albaştri erau atît de candizi, încît atunci cînd mi s‑a ivit prilejul să‑i văd mai de aproape, mi‑am zis că semănau cu ai îngerilor. Numai că în ciuda ochilor săi angelici, comandantul lagărului era o fiară care omorîse cu mîna lui zeci de prizonieri şi care avea obiceiul să se amuze, asmuţind asupra unor deţinuţi cîinii săi lupi. Nici unul dintre ei n‑a scăpat cu viaţă, toţi au murit de pe urma muşcăturilor. Deci, întrucît pe comandantul lagărului îl cunoşteam, atenţia îmi fu atrasă de generalul venit în inspecţie. Nu mai văzusem, şi nu cred că mi se va întîmpla să văd, un om care să inspire în aşa măsură teamă şi repulsie. Închipuiţi‑vă capul unui om al cărui înveliş de carne şi piele este străveziu, dincare motiv i se vede doar hîrca. O hîrcă vie înfiptă într‑un gît lung şi cu un foarte pronunţat măr al lui Adam. Trupul, fără a fi, părea imens din cauza îngustimii umerilor, a mîinilor lungi. Generalul şchiopăta; se sprijinea într‑un baston, pe care îl ţinea în mîna stîngă. În dreapta, avea o vărguţă albă de fildeş, nu mai mare decît bagheta unui dirijor. După ce coborî din maşină, Cap‑de-Mort - aşa îl voi numi de acum încolo - se îndreptă spre flancul drept al careului. Se opri în faţa plutonului format din prizonierii adăpostiţi în baraca nr. 1. Privi, mijind ochii, oamenii din primul rînd, pe urmă începu să dea ocol coloanei de la dreapta spre stînga, pentru a reveni apoi în faţa frontului. Făcu un semn cu bagheta lui, pe care însă nu‑l înţelese nici comandantul, nici responsabilul barăcii şi cu atît mai puţin prizonierii, motiv pentru care Cap‑de-Mort trebui să explice lui Lehmann ce anume doreşte. După oarecare încurcături, pînă la urmă, ordinul fu înţeles şi de cei vizaţi. Ei trebuiră să se îndepărteze cu cîte doi paşi la dreapta sau la stînga, pînă cînd se formară, în adîncimea coloanei, cinci culoare. Cap‑de-Mort păşi pe primul culoar, pe următorul, apoi pe toate celelalte. Era pentru prima dată cînd asistam la o “inspecţie” de acest fel şi, fiindcă adevărata sa semnificaţie scăpa înţelegerii noastre, cîţiva dintre noi îşi făcură iluzia ca generalul, văzînd în ce hal de mizerie ne aflam, cu uni­formele trenţuite, cu bocancii sparţi - unii îşi înfăşuraseră picioarele în nişte cîrpe legate cu sfoară sau cu sîrmă - murdari, plini de păduchi şi subnutriţi, va lua măsuri de îmbu­nătăţire a soartei noastre. Cap‑de-Mort trecu în revistă toate cele cinci rînduri de prizonieri fără să schiţeze vreun gest, fără să‑şi manifeste în vreun fel aprobarea sau dezaprobarea. Abia cînd trecu să inspecteze oamenii din baraca nr. 2 ne‑am dat seama că urmărea un cu totul alt scop: la un moment dat, în timp ce se plimba printre rînduri, se opri în faţa unui deţinut şi, cu vărguţa lui de fildeş, îl atinse pe umăr. Res­ponsabilul barăcii se grăbi să însemne într‑un carnet numă­rul matricol al deţinutului. În sfîrşit, veni şi rîndul barăcii noastre..Şi iată bagheta generalului îmi atinse şi mie umărul. Şi, întrucît baraca noastră era ultima, ea formînd latura din stînga a careului, inspecţia luă sfîrşit. La cîteva zile după aceea, mi s‑a ordonat să mă prezint la infirmerie, mai curînd la ceea ce conducerea lagărului numea infirmerie: o baracă fără paturi, cu paie pe jos, aco­perite cu două foi de cort murdare de sînge şi puroi. Într‑un dulăpior se zăreau cîteva sticluţe, cîteva instrumente medicale ruginite şi o cutie în care ar fi trebuit să se găsească pansa­mente sterilizate, dar care nu conţinea decît vată. -...Şi dumitale ţi‑au cerut să te prezinţi la infirmerie? l‑am întrebat pe Socrate.   [1] Interzis [2]Platoul pentru apel (N.A.) [3]General (N.A.)  

Matraguna contra monseniorului de Theodor Constantin volumul 1 O PLIMBARE CU EPILOG VIOLENT     Zilele treceau, şi Lawitz tot nu dădea vreun semn de viaţă. Lawitz! Ceea ce ştiam despre el provenea din sursa Ciubotaru. Era puţin, foarte puţin. De aceea m-am întrebat dacă nu cumva puteam afla ceva mai mult de la vărul său, prin intermediul căruia îl cunoscuse pe Lawitz. Acesta a fost motivul ce m-a determinat să-l caut la hotelul „Pajura de aur”. Vărul căpitanului Ciubotaru, pe nume Tănăsache Drugan, era un bărbat la patruzeci şi cinci de ani, de statură potrivită, îngrijit îmbrăcat, vara şi iarna în haine negre, ca cioclii. Cum am dat cu ochii de el, am ştiut că lucrează de mulţi ani în meserie. Se spune că soţii, după o lungă convieţuire, încep să semene. Nu ştiu dacă asta este adevărat. N-am însă nici o îndoială că cei care lucrează mai mulţi ani în administraţia hotelurilor dobîndesc anumite trăsături fizice şi morale care îi fac să se asemene între ei, indiferent dacă unii lucrează la hoteluri de categoria întîi, iar alţii la acele de categoria a doua sau a treia. Aceste caracteristici îi deosebesc în aşa măsură de ceilalţi oameni, încît dacă cineva a avut de-a face cu ei măcar o singură dată, îi recunoaşte fără nici un fel de dificultate chiar dacă nu sînt în exerciţiul funcţiunii. Cînd am intrat în încăperea deasupra intrării căreia se afla o firmă emailată, pe care scria „Administraţia”, Tănăsache Drugan mă învălui într-o privire pătrunzătoare, de un anumit fel, specifică celor din branşa lui. O privire în aparenţă politicoasă şi aproape slugarnică, în realitate arogantă şi blazată, o privire expertă, capabilă să te categorisească într-una din ierarhiile în care, în mod obligatoriu, orice pasager, de cum păşeşte pragul unui hotel, este sigur încadrat. (Comportamentul ulterior al funcţionarului de hotel depinde de categoria care ţi-a acordat-o în clipa cînd ai solicitat o cameră.) Nu ştiu ce părere apucase să-şi facă despre mine Tănăsache, de fapt mă îndoiesc serios că a avut timp, fiindcă, vîrîndu-i sub nas legitimaţia, fără a-i mai da răgaz să se reculeagă, l-am întrebat: — Numele Lawitz vă spune ceva? — Vă referiţi la domnul Otto Lawitz, reprezentantul fabricii de ascensoare şi frigidere din R.F.G.? — La el! Aţi putea să-mi spuneţi dacă în prezent se află printre pasagerii hotelului? — Domnul Lawitz nu locuieşte în hotelul nostru. Răspunsul veni prompt, categoric. Aş putea spune, nefiresc de prompt şi de categoric. De, ce? Pentru motivul că „Pajura de aur” era unul din marile hoteluri frecventat în toate sezoanele aproape în exclusivitate de străini. Aceasta fiind situaţia, oricît de extraordinară memorie ar fi avut, Tănăsache n-ar fi trebuit să răspundă întrebărilor pe care i le pusesem decît după ce ar fi consultat registrul. Faptul că ţinuse minte că hotelul găzduise cîndva pe un domn Lawitz, faptul că nu uitase numele mic al acestuia şi, mai ales, că acesta sosise în ţară ca reprezentant al unei firme de ascensoare şi frigidere din Germania dovedea că pentru el Lawitz nu era doar unul dintre nenumăraţii turişti sau oameni de afaceri ce ne vizitează ţara, ci un personaj care, pe o cale sau alta, izbutise să se impună atenţiei lui profesionale. — Nu? am afectat îndoială. — De fiecare dată cînd vine în România, domnul Otto Lawitz trage la hotelul nostru. — Şi s-a întîmplat de multe ori să-l găzduiţi? am întrebat fără să am aerul că răspunsul m-ar interesa foarte mult. — Dacă îmi aduc bine aminte, în ultimii doi ani l-am găzduit de vreo cinci ori. — Înseamnă că-i place mult ţara noastră! am făcut pe prostul, fiindcă aveam tot interesul ca Tănăsache să creadă despre mine că inteligenţa era o însuşire cu care natura fusese cam zgîrcită cu mine atunci cînd mă înzestrase. — Afaceri! îmi replică el laconic. (Laconismul fiind forma prin care voia să mă facă să înţeleg că discuţia cu mine nu-i făcea nici un fel de plăcere.) — Anul acesta de cîte ori a fost clientul dumnea-voastră? — De două ori. Memoria lui Tănăsache funcţiona perfect. Dacă în locul meu ar fi fost Bogdan, sigur că l-ar fi lăudat: „Ai o memorie dată naibii, domnule Tănăsache!” — Dar mai înainte? În 1967, de pildă, n-a fost în ţară? — Nu ştiu. Dacă vă interesează, îngăduiţi-mi să consult registrul. — Eventual mai tîrziu. Deocamdată vă rog să-mi spuneţi dacă sînt mulţi străini care, cînd vin de mai multe ori în România pentru afaceri sau ca turişti, trag din obişnuinţă la hotelul dumneavoastră? — Mulţi nu! Sînt însă cîţiva. — De pildă? Daţi-mi un nume! Tănăsache se gîndi, forţîndu-şi memoria. — Momentan nu-mi pot aminti. Venisem pregătit. I-am spus un nume care – ştiam sigur – figura de trei ori în registrul lor. — Nadelmann! Numele ăsta vă spune ceva? — Se perindă atîţia prin hotelul nostru... Dacă îmi daţi răgaz să caut în registru, am să vă pot spune cît timp a locuit la noi. — Chiar vă rog! Nu sînt grăbit. — Aţi spus Nadelmann? — Exact! Scriptele hotelului erau bine puse la punct. Trase un sertăraş care conţinea fişe. În fişele acelea erau trecute, alfabetic, pe ani şi pe ţări, numele pasagerilor. — Mda! într-adevăr, un domn Nadelmann Kuno a locuit în două rînduri la noi. Anul trecut. O dată în luna iulie şi o dată în septembrie. Tănăsache mă învălui din nou într-o privire profesională, una din cele mai pătrunzătoare priviri profesionale, dar, se pare, fără rezultat. Era descumpănit. Acum nu mai ştia cine, în definitiv, mă interesa? Lawitz sau Nadelmann? Nu aveam nici un interes să-l risipesc nedumerirea. Aşa că, pentru a nu-i da timp să se dumerească, am continuat să-l ademenesc pe o pistă eronată: — Ce-aţi putea să-mi spuneţi despre Nadelmann? — Despre Nadelmann? Sigur că ar fi fost la fel de surprins dacă i-aş fi cerut să-mi spună ce ştie despre Tutankhamon sau despre Dalai Lama. — Da, despre Nadelmann! Se uită la mine aproape indignat. Ochii lui păreau a-mi spune: „Cum naiba vă dă prin minte că aş putea să vă furnizez informaţii despre Nadelmann?” Clipi apoi mărunt din ochi, pe urmă, oftînd, ridică din umeri: — Nimic! Nu-mi amintesc nici măcar cum arată la faţă. Mi-a plăcut să aud un asemenea răspuns. — Dar despre Lawitz? Poate că în legătură cu el vă mai amintiţi cîte ceva! Iarăşi mă străfulgeră cu una din privirile lui profesionale. Din păcate pentru el, nu venisem să solicit o cameră, aşa că privirea lui nu-i folosi la nimic de data asta. De aceea, prudent, întîrzia să răspundă. Era clar că dialogul dintre noi începuse să nu-i mai convină şi că ar fi fost bucuros dacă ar fi luat sfîrşit cît mai curînd posibil. Pînă la urmă, se hotărî să răspundă: — Pe domnul Lawitz, din întîmplare, mi-l amintesc. Vreţi să vi-l descriu? — Vi-l amintiţi bine? — Destul de bine. — V-aş ruga să-l descrieţi. — Un om la cincizeci de ani, înalt, blond, cu ochi albaştri. Este originar din România şi vorbeşte româneşte aproape fără accent. Are o cicatrice în partea stîngă a bărbiei, amintirea unui duel din anii studenţiei. A studiat dreptul la Heidelberg. — Interesante amănunte! De unde le cunoaşteţi? — Chiar de la domnul Lawitz. — Da? Pesemne că i-aţi inspirat multă încredere, de vreme ce şi-a făcut autobiografia în faţa dumneavoastră. Tănăsache schiţă un zîmbet îngăduitor. Parcă voia să-mi dea de înţeles că nu-mi lua în nume de rău ignoranţa. — Greşiţi! Domnul Lawitz are o fire extrem de comunicativă. N-aş vrea să-l jignesc, dar, după mine, are o fire cam muierească. Ştiţi, sînt unele femei care, stînd la rînd în piaţă sau la Alimentara, ca să le treacă timpul mai repede încep să povestească vecinelor viaţa lor de familie, chiar şi întâmplările neplăcute. Aşa este şi domnul Lawitz. În orice clipă e pus pe confidenţe. M-am prefăcut că-l cred şi l-am întrebat: — Spuneţi-mi, nu v-a cerut să-i faceţi vreun serviciu? — Ce fel de serviciu? Vocea era cea obişnuită. Ochii însă, pentru o clipă, trădară parcă nelinişte. — De pildă, să-i faceţi rost de o piţipoancă. Sînt destule fîţele alea care dau tîrcoale hotelurilor unde sînt găzduiţi străini. Privirile lui Tănăsache se înseninară. — Se vede că nu-l cunoaşteţi pe domnul Lawitz. Domnul Lawitz e un bărbat bine. În materie de femei se poate descurca şi singur. Unde mai puneţi că dispune. Bani la el, ca la turci. — Dacă dispune, înseamnă că nici cu personalul hotelului nu-i zgîrcit. — Nu! recunoscu Tănăsache. Dar, parcă, imediat după aceea regretă. — Mai ales cu dumneavoastră, presupun. — Şi de ce credeţi că mai ales cu mine? se nelinişti Tănăsache. M-am uitat la el scrutător. Am făcut-o intenţionat, ca el să observe. Urmarea fu că i se înroşiră vîrfurile urechilor. Mi se întâmpla, pentru prima dată, să văd un om căruia să i se înroşească numai vîrful urechilor. Era ceva foarte caraghios. — Pentru că dumneavoastră aveţi aici, la hotel, cum s-ar spune, pîinea şi cuţitul. Nu-i puţin lucru să ai siguranţa că, indiferent de sezon, datorită amabilităţii cuiva de la „recepţie”, vei obţine o cameră frumoasă şi la un etaj convenabil. — Cînd e vorba de străini, noi sîntem la fel de amabili cu toţii, ţinu el să mă pună la punct. — Altceva ce mi-aţi putea spune despre domnul Lawitz? — Depinde ce anume vă interesează. — Serios? Asta înseamnă că ştiţi foarte multe lucruri despre el. — Dimpotrivă, ştiu foarte puţine. De aceea v-am spus că depinde ce anume vă interesează. Îmi dau însă seama că ar fi trebuit să spun: „Depinde dacă ceea ce ştiu eu despre el v-ar putea interesa”. — Totuşi, nu mi-aţi răspuns la o întrebare, am insistat, prefăcîndu-mă că numai din întîmplare mi-am amintit. — Nu ştiu la ce anume vă referiţi! îmi răspunse, posomorîndu-se pentru o clipă. — Dacă Lawitz a fost mai „atent” cu dumneavoastră decit cu ceilalţi funcţionari ai hotelului. — Nu!... Nu cred!... Doar dacă socotiţi „atenţii speciale” nişte ţigări americane sau o sticlă de whisky. Altceva nimic. — Nu i-aţi cerut cumva să vă facă vreun serviciu? — Eu? Zău că nu-mi dă prin minte cam ce serviciu ar fi putut el să-mi facă! — Să vă aducă din străinătate pentru soţie vreun set, de pildă, sau, poate, niscai medicamente... — Nimic din toate acestea, domnule. Pe urmă, înspăimîntat: Ce vină îmi atribuiţi? Amintisem între „atenţiile” posibile şi medicamentele, fiindcă voiam să văd dacă îmi va vorbi de serviciul pe care Lawitz îl făcuse, la solicitarea sa, căpitanului Ciubotaru. Dar iată că nu suflase o vorbă. De ce? Oare ca să nu-i facă vreun rău vărului său, în cazul cînd avea cunoştinţă că acestuia, ca ofiţer, îi era interzis să primească daruri de la străini? Explicaţie posibilă. Pe de altă parte, nu-mi era clar dacă Tănăsache apucase să afle că văru-său fusese arestat. În orice caz, după eliberarea căpitanului, cei doi nu se întîlniseră. Cîteva clipe n-am mai vorbit nici eu, nici el. Tănăsache îşi găsise o ocupaţie: se juca, mutînd de colo-colo tamponul, tubul de pelicanol, sticluţa cu cerneală. Îşi făcea de lucru cu aceste obiecte dinadins, ca să nu-mi dau seama că începuse a se nelinişti. — Cînd l-aţi găzduit pe Lawitz ultima dată? Întrebarea am pus-o după ce tăcerea dintre noi dăinuise circa un minut, şi exact în clipa cînd o picătură de transpiraţie începu să se prelingă de-a lungul maxilarului său stîng. — Sînt două săptămîni... Ba nu, trei... Dacă doriţi, vă pot spune data exactă. — Vă rog! Răsfoi registrul. Pînă să găsească acolo ceea ce căuta, picătura de transpiraţie, după ce călători pe un traseu foarte capricios, pînă la bărbie, alunecă pe nodul cravatei, transformîndu-se, datorită razelor soarelui, reflectate în ea, într-o iluzorie boabă de cristal. — Sînt exact trei săptămîni! mă anunţă, închizînd cu zgomot registrul. — Spuneaţi că Lawitz trage la dumneavoastră de fiecare dată cînd vine la Bucureşti. Sînteţi sigur? — V-am spus adevărul. — De unde ştiţi? — Chiar de la domnul Lawitz. — V-a spus-o doar aşa, ca să vă măgulească. — N-aş crede. Ce interes ar fi avut? — Nici unul. Doar ca să vă măgulească. S-a ghidit că are să vă facă, realmente, plăcere. — Nu cred! Domnul Lawitz nu avea nevoie să mă măgulească. — De ce? am întrebat, fiindcă nu-mi era clar la ce anume se gîndise. — Fiindcă unele eventuale avantaje domnul Lawitz le putea obţine cu un zîmbet şi, eventual, cu un pachet de ţigări. Dacă vreţi să ştiţi... — Aveţi cunoştinţă că Lawitz este cazat la hotelul „Splendid”? am lansat „bomba”. — Imposibil! Şi se uită la mine, de parcă era convins că-mi bat joc de el. — Lawitz a tras la hotelul „Splendid”, am repetat. Degeaba, nu-l puteam convinge. Dar de ce? Oare fiindcă ştia că Lawitz nu se afla în Bucureşti, căci, dacă s-ar fi aflat, sigur ar fi tras la „Pajura de aur”? Sau fiindcă ştia unde anume se ascundea Lawitz? — Va să zică, de data asta domnul Lawitz m-a trădat! încercă el să glumească. O spunea numai cu buzele, dar, în realitate, nu era convins că Lawitz preferase hotelul „Splendid”. — Şi este de mirare, am adăugat. În definitiv, hotelul „Splendid” nu-i mai bun, în nici un caz, decît „Pajura de aur”. — Categoric! — Păreţi dezamăgit! am observat. Nu era adevărat. O spuneam dinadins, ca să văd cum va reacţiona. — Eu? Şi de ce aş fi? — Fiindcă am impresia că nutriţi o oarecare simpatie pentru domnul acela. — Nu mai multă decît faţă de ceilalţi clienţi. — Ei, nu-i chiar aşa, domnule Tănăsache. În timp ce despre ceilalţi clienţi nu ştiţi nimic, despre Lawitz mi-aţi spus destule lucruri interesante. De pildă, pe Nadelmann nici măcar nu vi-l amintiţi cum arată la faţă. — Domnul acela Nadelmann nu vorbea româneşte. În schimb, pe domnul Lawitz doar după îmbrăcăminte l-ai putea recunoaşte că nu-i român de-al nostru. Explicaţia părea plauzibilă. Încercam să mi-l închipui pe Lawitz: sociabil, simpatic, mereu cu zîmbetul pe buze, intrînd în vorbă cu personalul hotelului într-o românească aproape fără accent; oferind cu galanterie pachete de ţigări americane, gumă de mestecat, pixuri şi bacşişuri. Fără îndoială, un asemenea turist – pentru cei de la hoteluri toţi străinii sînt turişti – nu se poate să nu reţină atenţia portarilor, liftierilor, cameristelor şi aşa mai departe, pe cînd unul ca Nadelmann sigur ar trece neobservat. — Mă aşteptam să aflu mai multe de la dumneavoastră, am insinuat, pregătindu-mă de plecare. — Despre cine? Despre domnul Nadelmann? — Nu! Despre domnul celălalt: Lawitz. — Mă bănuiţi de ceva? — De ce naiba aş putea să vă bănuiesc? Tonul cu care am rostit cuvintele îndeplinea absolut toate condiţiile ca să-l liniştească. Nu eram însă sigur că şi izbutisem, fiindcă ochii lui mă priveau bănuitori şi vag neliniştiţi. — Mulţumesc pentru informaţii. — Sînt bucuros dacă v-am putut fi întrucîtva de folos. Mi-a luat-o înainte şi mi-a deschis uşa, înclinîndu-se într-un anumit fel, tipic profesional, ceea ce m-a făcut să presupun că îşi începuse „cariera” prin a fi portar de hotel. În holul mare, elegant, era destul de multă lume. (Recomand cu căldură sociologilor şi psihologilor holurile marilor hoteluri. Ele reprezintă terenul ideal pentru efectuarea unor interesante studii de psihologie sau sociologie.) Răsturnaţi comod în fotoliile confortabile, în jurul unor măsuţe pe care odihneau pahare cu whisky şi coniac sau ceşti cu cafea, diverşi tipi discutau aproape numai în limba engleză. În afară de portar, mîndru de uniforma sa cu galoane şi fireturi, se învîrteau pe acolo, cu sau fără treabă, oameni din serviciul hotelului. Am oprit pe unul dintre ei, ca şi cînd aş fi fost un oarecare cetăţean ce se interesează de un cunoscut al său: — Lucrezi de mult timp aici? — De aproape doi ani. Şi mă cercetă cu un ochi expert, spre a se convinge dacă sînt omul care eventual intenţionam a-i propune nu ştiu ce mică afacere. Se pare că examenul îmi fu defavorabil, fiindcă, în clipa următoare, mă privi cu atîta lipsă de interes, de parcă aş fi fost o gînganie oarecare. — Pe domnul Lawitz îl ştii? — Care domn Lawitz? Nu afecta. Într-adevăr, numele îi era complet necunoscut. — Cum, nu-l ştii pe domnul Lawitz, reprezentantul unei firme străine de ascensoare şi frigidere, un tip foarte simpatic şi tare sociabil care, pe deasupra, vorbeşte perfect româneşte? — Nu ştiu la cine vă referiţi. Întrebaţi mai bine la recepţie. Mă salută printr-o înclinare a capului, pe urmă mă părăsi. Am încercat cu încă vreo doi lucrători ai hotelului, dar rezultatul a fost acelaşi. Nici aceştia nu şi-l aminteau pe simpaticul şi popularul domn Lawitz. Şi doar Tănăsache îmi spusese că Lawitz era cunoscut şi simpatizat de întreg personalul hotelului. Iată dovada că mă minţise! Nu mai avea rost să-mi pierd timpul, aşa că am plecat. În drum spre sediu, m-am abătut pe la hotelul „Splendid”. M-am legitimat, şi funcţionarul de la recepţie, care îndeplinea şi funcţia de telefonist de serviciu la centrala hotelului, s-a arătat cum nu se putea mai binevoitor. — A telefonat cineva să întrebe dacă printre pasagerii hotelului nu se află un domn cu numele de Lawitz? l-am întrebat. — A întrebat. Dacă au trecut de atunci zece- cincisprezece minute. Aş fi putut pune rămăşag pe orice că acesta avea să fie răspunsul pe care îl voi primi. Va să zică, Tănăsache telefonase ca să se convingă în ce măsură vestea pe care i-o dădusem – că Lawitz se afla în ţară şi că trăsese la un alt hotel – era sau nu adevărată. Ei da, acuma se convinsese că-l minţisem. Dar oare procedasem bine alarmîndu-l, în cazul cînd era şi el amestecat? Rău în nici un caz nu făcusem. Dacă Tănăsache nu avea nici un amestec, va fi intrigat, probabil şi mai intrigat, fiindcă prilej îi dădusem încă mai dinainte, dar pînă la urmă, avea să se liniştească. Dacă însă, dimpotrivă, era omul lui Lawitz, sigur că va intra în panică. Or este ştiut că atunci cînd cineva care calcă alăturea cu drumul intră în panică, îşi pierde capul şi sigur comite măcar o singură greşeală, prin care să se demaşte. De aceea, primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns la sediu a fost să-l pun pe Tănăsache sub o discretă, dar permanentă supraveghere.   Tănăsache locuia prin apropierea Arcului de Triumf, într-o casă tip vilă, fără etaj, elegantă, cochetă, care nu se putea să nu atragă atenţia trecătorilor, oricît de grăbiţi ar fi fost ei. Avea şi un părculeţ cu brazi pitici, cu bucşii şi peluză acoperită cu un gazon fin. O alee pietruită ducea pînă la uşa de la intrare din lemn masiv de stejar, străjuită, de-a dreapta şi de-a stînga, de doi ogari din bronz, în mărime naturală. Interioarele erau spaţioase, aranjate cu mobilă stil. Familia lui Tănăsache era alcătuită din soţie, socru şi o fiică. Fiica era elevă la liceu, soţia coafeză – lucra numai acasă la cliente – iar socrul primea o pensie bună ca fost militar de carieră. Familia Tănăsache dispunea şi de maşină, de care însă nu se servea decît soţia lui – doamna Sibil – cînd se ducea acasă la cliente să le coafeze. De altfel, din toată familia era singura care dovedea, ca şofer, asemenea aptitudini de invidiat, încît, la un moment dat, numai puţin a lipsit să se înscrie la un raliu automobilistic. Tănăsache se ducea la serviciu cu troleibuzul, mergea la nevoie şi pe jos, în caz de urgenţă lua un taxi, dar maşina personală n-o folosea niciodată. De altfel, colegii lui nici nu ştiau că are una, şi dacă ar fi aflat, ar fi fost cu toţii miraţi că ascunde de ei acest lucru, de vreme ce pînă şi unul dintre portari mai norocos sau poate mai insinuant în ceea ce priveşte bacşişurile, era proprietarul unui Fiat 850. Tănăsache era totdeauna bine îmbrăcat, cu un gust evident, ceea ce îi conferea o anumită prestanţă, de valet stilat. Pentru cei neavizaţi, mai exact, pentru oamenii obişnuiţi, prestanţa lui putea să înşele. Numai aşa se explică de ce, atunci cînd intra într-un magazin să cumpere ceva, vînzătoarele se grăbeau să-l servească, manifestînd o solicitudine reverenţioasă şi respectuoasă. Aceeaşi consideraţie i-o arătau şi ospătarii atunci cînd intra într-un local, unde nu era cunoscut. Ospătarii, la fel ca şi hotelierii, se pricep să ierarhizeze clienţii. Judecată din acest punct de vedere, consideraţia pe care aceştia i-o acordau lui Tănăsache părea ciudată. Explicaţia este însă simplă. În ultimii cîţiva ani, ospătarii din vechile generaţii au fost înlocuiţi cu alţii mai tineri, care încă nu au căpătat rutina necesară, ca să deosebească, de pildă, o prestanţă autentică de una mimată. Aşa că, datorită tinereţii ospătarilor, lui Tănăsache, care se pricepea ca nimeni altul s-o facă pe „domnul”, i se acorda, absolut în toate restaurantele pe care începuse să le frecventeze, o consideraţie de care mulţi dintre cei ce ar merita-o cu prisosinţă erau vitregiţi. Pînă de curînd, cel puţin în aparenţă, Tănăsache dusese o existenţă banală, monotonă. Cînd nu se afla acasă, era la hotel, îndeplinindu-şi sarcinile cu competenţă şi demnitate, iar cînd nu era la slujbă, sigur putea fi găsit acasă, în mijlocul familiei. Competenţa lui incontestabilă pe linie administrativă se complinea cu o serie de calităţi, dintre care cea mai lăudabilă părea a fi ataşamentul, său faţă de familie. Nimeni nu s-ar fi putut lăuda că a fost în stare, măcar o singură dată, să-l facă să întîrzie la un pahar de vin. De ani de zile, ca un automat, Tănăsache pleca de acasă la ore fixe şi se întorcea tot la ore fixe. Dar, ciudat, începînd din ziua cînd l-am căutat la hotel să stau de vorbă cu el, obiceiurile sale suferiră o asemenea transformare, încît pentru cei ce-l cunoşteau mai de mult, acestea deveniseră un prilej de permanentă îngrijorare. Părea de nerecunoscut. În primul rînd s-a observat la el un fel de-a fi distrat, care, interpretat greşit, în loc să-i micşoreze, dimpotrivă, contribui la sporirea prestigiului său. Asta nu-l împiedica să fie la fel de reverenţios cu străinii şi politicos cu cei ce trebuiau să asculte de ordinele lui. Faţă de Tănăsache nimeni din personalul hotelului nu îndrăznea să manifeste nici cel mai mic familiarism. Nici unul nu-l iubea, dar nici unul nu-l ura. În sinea lor, fiecare se considera inferior lui şi nu puţini erau cei care pretindeau că dacă i s-ar încredinţa lui Tănăsache conducerea hotelului, dîndu-i-se şi o oarecare libertate de acţiune, rezultatele ar fi fost mult schimbate în bine. Pe de altă parte, Tănăsache a încetat să mai fie un cap de familie model. Acum se întorcea acasă tîrziu, după miezul nopţii. El care, mai înainte, rar dacă era văzut în vreun local, acum aproape seară de seară putea fi găsit prin restaurante, şi totdeauna singur. Numai că Tănăsache nu catadicsea să treacă decît pragul restaurantelor de lux, şi numai ale acelora unde personalul nu cunoştea ce meserie are. De mirare – şi cînd spun aceasta mă gîndesc la Picioruş care, mai ales noaptea, devenea „umbra” lui Tănăsache – cum impunea ospătarilor prestanţa lui. Cînd apărea în prag, se grăbea să-l întîmpine şeful de salon şi să-i ofere o masă dintre cele rezervate. Nu de puţine ori se întîmpla ca ospătarul, luîndu-l drept străin, să i se adreseze, chinuind puţinele cuvinte pe care le cunoştea, în limba franceză sau engleză. Dacă meniurile pe care şi le comanda ar fi fost dintre cele mai copioase, sînt aproape sigur că n-ar fi izbutit să se impună în aşa măsură în ochii ospătarilor. Tănăsache însă opta pentru nişte feluri de mîncare neobişnuite într-un mare restaurant. De pildă, n-avea nici un fel de reţinere să ceară ospătarului o salată de andive, în loc de felul doi. De băut nu bea decît suc de roşii. Ca desert, totdeauna fructe sau, în lipsa acestora, compot de ananas. Chiar atunci cînd ştia dinainte că răspunsul va fi negativ, începea prin a cere compot de ananas. Nici după ce se convingeau că nu au de-a face cu un turist străin, ospătarii nu-şi schimbau părerea despre el. Continuau să fie convinşi că insul era un om umblat prin lume şi cu o situaţie materială de invidiat, de vreme ce se sinchisea atît de puţin de părerea lor, a ospătarilor, comandînd asemenea meniuri. Fiindcă, după părerea lor, numai cei bogaţi îşi puteau permite luxul de a fi excentrici. După ce termina masa, mai întârzia în local cel puţin o jumătate de oră, gustînd pe îndelete sucul de roşii din paharul înalt, în chip de sondă. Lăsa impresia că-i făcea plăcere să privească lumea din restaurant, amuzîndu-se realmente. Picioruş afirma – şi eram convins că nu exagerează – că felul cum Tănăsache privea lumea din local era de-a dreptul jignitor. I-am cerut să-mi precizeze ce înţelegea el prin „de-a dreptul jignitor” şi Picioruş îmi dădu această explicaţie: — Jignitor în sensul că priveşte oamenii de parcă sînt nişte lighioane ciudate şi inferioare, faţă de care el nu poate manifesta decît un fel de îngăduinţă miloasă, ceea ce însă nu-l împiedică să se amuze, dar nu atît pe socoteala lor, ci, mai curînd, pentru că întâmplarea a făcut ca el, un om adevărat, să nimerească într-o reuniune de troglodiţi. După ce jumătatea de oră se consuma, făcea semn ospătarului să se apropie, cerea nota, care de altfel era făcută dinainte, notă pe care ospătarul i-o prezenta pe o farfurie, cu un fel de respectuoasă sfiiciune. Tănăsache arunca o singură privire jos, la total, pe urmă scotea portofelul şi plătea, avînd grijă să suplimenteze remiza cu o sumă, ce, în procente, depăşea valoarea celei legale, spre marea satisfacţie a ospătarului. Preferinţele lui Tănăsache – preferinţe de ultima oră – pentru cinele extrafamiliale, şi numai la marile restaurante, mi-au dat de gîndit. În definitiv, dacă se plictisise cu felurile de mîncare pe care i le prepara nevastă-sa, şi dacă la asta se adăuga plăcerea orgolioasă de a se vedea înconjurat de respectuoasa atenţie a ospătarilor, de ce schimba restaurantele, de ce nu se fixa asupra unuia, eventual asupra aceluia unde se bucura de cea mai mare consideraţie? Nu cumva în fiecare seară lua masa tot la un alt restaurant, fiindcă spera să întîlnească acolo pe cineva? Da, era aceasta o ipoteză care nu putea fi ignorată. Şi fiindcă nu putea fi ignorată, nu rămînea altceva de făcut decît să aşteptăm ca, eventual, întîlnirea să se producă. Numai că răbdarea noastră începea să fie pusă la grea încercare. Tănăsache nu se întîlnea cu nimeni. Pe de altă parte, şi căpitanul Ciubotaru continua să aştepte zadarnic întîlnirea cu Lawitz. Aştepta şi, probabil, ca aşteptarea să nu-i pară chiar atît de lungă, se deconecta deplasîndu-se pînă la aeroport, ca să asiste la venirea şi plecarea avioanelor. Dacă însă amîndoi aşteptau să-l întîlnească pe Lawitz, dar fiecare în alt loc? Tănăsache într-unul din marile restaurante, Ciubotaru în sala de aşteptare a aeroportului Băneasa? Da, era şi aceasta o presupunere care nu putea fi ignorată. Dar dacă o acceptam nu ca posibilă, ci ca reală, însemna că, vrînd nevrînd, trebuia să accept ideea că Ciubotaru mă minţise sau că, în cel mai bun caz, nu fusese sincer pînă la capăt. Categoric, Bogdan avea dreptate. Parcă niciodată nu avusesem de rezolvat un alt caz mai greu. Ciubotaru aşteptînd la aeroport, Tănăsacne cinînd, seară de seară, tot la alt restaurant! Şi Picioruş ţi- nîndu-se ca o umbră de ultimul. După ce îl „conducea” pe Tănăsache acasă, Picioruş îmi telefona de fiecare dată: — Nimic, tovarăşe maior. S-a întors acasă cu un taxi. Asta pînă într-o seară. Tănăsache s-a dus să cineze la un restaurant deschis de curînd, foarte elegant, dar nu cu o bucătărie din cele mai bune. Era o noapte cam ticăloasă, cu ceaţă şi ploaie măruntă, surprinzător de rece pentru acel anotimp. Lui Picioruş i se făcuse foame, îi era puţin frig – îl cam încerca un început de gripă – şi, pe deasupra, îl tenta ambianţa din localul nou deschis, căruia încă nu-i trecuse pragul. De aceea, la numai cîteva minute după ce Tănăsache dispăru în local, salutat printr-o curbare exagerată a şirei spinării de către portarul îmbrăcat într-o uniformă de culoare gri, cu galoane şi găitane aurite, Picioruş trecu şi el pragul restaurantului. Căută, cu privirea, o masă mai retrasă, dar care să constituie un foarte bun post de observaţie şi, pînă la urmă, găsi una pe gustul lui, adică, una de unde să nu-l piardă din vedere pe Tănăsache. Deşi nu era multă lume în local, şi în ciuda faptului că vreo cîţiva ospătari stăteau la taclale într-un colţ, nici unul dintee ei nu se grăbi să vină să ia comanda. În schimb, la masa unde se instalase Tănăsache se şi înfiinţase şeful de raion însoţit de un picolo. Într-o atitudine reverenţioasă, acesta însemna pe un carneţel ceea ce comanda Tănăsache. Picioruş, aşteptînd resemnat să-l bage în seamă vreunul dintre ospătarii ce stăteau de vorbă, se trezi regretînd, cu o sinceră părere de rău, că nu avea şi el prestanţa lui Tănăsache, sau măcar atîta cît ar fi fost necesar ca să nu fie lăsat să aştepte. La un moment dat, cînd Tănăsache încă mai avea treabă, cu ospătarul, iar el, Picioruş, să aştepte bunăvoinţa vreunuia dintre ceilalţi chelneri disponibili, ochii lor se întîlniră. Şi atunci se întîmplă ceea ce Picioruş nici nu visase că s-ar putea întîmplă. Tănăsache veni la masa lui, făcînd semn ospătarului să-l urmeze. — Stimate domn – i se adresă lui Picioruş, înclinîndu-se şi întinzînd mîna pe deasupra mesei – daţi-mi voie să mă prezint! Mă numesc Drugan. Tănăsache Drugan. Cu cine am onoarea? Picioruş, luat pe neaşteptate, se cam pierdu cu firea. — Elefterescu, îngăimă el, pronunţînd primul nume care îi veni pe buze. — Domnule Elefterescu, dumneavoastră sînteţi singur, eu de asemenea. Sîntem doi oameni singuri în acest frumos local în care, după cum puteţi băga de seamă, oamenii au venit să petreacă în grup sau perechi. De aceea, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă cer îngăduinţa să cinez împreună cu dumneavoastră. Picioruş nu mai avu timp să se gîndească dacă e bine sau nu să accepte propunerea lui Tănăsache. Şi fiindcă nu mai avu timp, acceptă, bazîndu-se nu pe raţiune, ci pe instinct. — Mă rog! Dacă vă face plăcere... — Vă mulţumesc! Ştiţi, nu-i plăcut să cinezi de unul singur. Se întoarse apoi către ospătarul care îl urmase, repetînd din nou comanda. După aceea făcu un gest, arătînd cu mîna spre Picioruş, ceea ce voia să însemne: „Vezi ce doreşte domnul să mănînce.” Lui Picioruş îi era foame şi comandă o cină îmbelşugată. — Ce înseamnă tinereţea, domnule, exclamă admirativ Tănăsache. — Nu se poate spune că dumneavoastră sînteţi bătrîn, ţinu să fie politicos Picioruş. Tănăsache zîmbi, clătină din cap, autocompăti- mindu-se, pe urmă întrebă, parcă numai fiindcă se simţea obligat să întreţină o conversaţie: — Ei, cum vă place localul? — Nu-i urît, răspunse cu prudenţă Picioruş. — E chiar frumos! Elegant! Dar nu va fi încă mult timp. — Ce vreţi să spuneţi? — Ceea ce aţi auzit, dragă domnule Elefterescu. Parcă aşa aţi spus că vă cheamă. — Da, Elefterescu. Dar de ce credeţi că localul nu va mai fi încă mult timp... frumos? — Ştiţi de cîte zile s-a deschis? — Nu! Ştiu doar că nu de mult timp. — Abia de patru zile. Ei bine, dumneavoastră vă pricepeţi să observaţi? vru să ştie Tănăsache. — Puţin! recunoscu Picioruş cu modestie. — Atunci, vă rog, priviţi împrejurul dumneavoastră. Mă refer la consumatori. Spuneţi-mi, nu vă supără nimic? — Nimic! mărturisi Picioruş, după ce privi de jur împrejur, aşa cum îl sfătuise Tănăsache. — Dar bine, domnule, nu vă supără faptul că domnul acela de lîngă fereastră este nebărbierit, că cei doi tineri nu au cravată, că acolo, lîngă vitrina cu dulciuri, domnul acela blond e numai în pulover? Şi asta numai după patru zile de la deschiderea unui local de prim rang! Să vedeţi ce va fi peste o săptămînă sau două. Va năvăli aici fel de fel de lume şi în foarte scurt timp acest frumos restaurant, care a costat o mulţime de parale, nu se va deosebi prin nimic de celelalte localuri obişnuite. Lipsa de exigenţă a consumatorilor va antrena după sine lipsa de exigenţă a bucătarului în ceea ce priveşte calitatea mîncărurilor, lipsa de exigenţă a ospătarilor în ceea ce priveşte serviciul şi aşa mai departe. — Şi dumneavoastră ce aţi dori? întrebă Picioruş, recunoscînd în sinea sa că, pe undeva, Tănăsache avea dreptate. — Ce-aş dori? Ca aceste localuri să nu se degradeze, să rămînă localuri de prima categorie. — Păi nu sînt? Există doar o ierarhie, stabilită prin preţuri diferenţiate. — Nu e suficient, se îndîrji Tănăsache. — Nu? — Nu! Datorită acestui criteriu unic – preţurile diferenţiate – toate marile restaurante au fost degradate din punct de vedere al ambianţei. Pentru mine, domnule – şi ca mine sînt mulţi – nu e suficient să cinez într-un local de mîna întîi, cu ospătari curat îmbrăcaţi, cu tacîmuri şi veselă de calitate superioară, cu o bucătărie mai bună decît la nu ştiu ce alt restaurant obişnuit, care nu intră în nomenclatura marilor restaurante. Ca să mă simt bine, am nevoie de o anumită ambianţă, de o ambianţă cu adevărat de mare restaurant. Adică vreau să văd în jurul meu oameni bine crescuţi, care ştiu ce să comande dintr-o listă prezentată în două limbi străine, care ştiu cum să mănînce, pe scurt, să văd în jurul meu oameni care ştiu să se comporte aşa cum trebuie să se comporte într-un asemenea local. Or o asemenea ambianţă nu există aproape în nici unul din marile noastre restaurante. — Şi cum vedeţi dumneavoastră remedierea acestei situaţii? întrebă Picioruş, pe care problema nu-l interesa. — Cum? Oamenii care frecventează marile restaurante trebuie învăţaţi că nu e suficient să ai bani ca să treci pragul unui asemenea local, ci că trebuie să şi ştii să te comporţi într-o manieră specifică. Există un minimum de bune maniere... — Glumiţi! — Poate vă par ridicol. Dar să ştiţi, este o problemă de foarte mare importanţă. Se spune că gradul de civilizaţie al unui popor se poate stabili după cantitatea de săpun pe care o consumă. Ei bine, eu aş îndrăzni să afirm că gradul de civilizaţie al unui popor se poate stabili şi după ambianţa specifică sau nu a marilor restaurante. Este, domnule, dacă vrei şi acesta un aspect al educaţiei civice. Dacă ar fi după mine, nu aş permite accesul într-un restaurant de lux cuiva care nu este bărbierit, fără cravată sau în pulover. Eu, dragă domnule Elefterescu, n-aş îngădui nimănui să intre într-un mare restaurant decît numai în haină de seară, sau, mă rog, într-o ţinută decentă, şi nu m-aş sfii să refuz accesul celor care n-au maniere. Fiindcă, să ştiţi, în nouăzeci de cazuri dintr-o sută, oamenii aceştia se cunosc dintr-o singură privire. Ospătarul tocmai aducea comanda, aşa că, pentru moment cel puţin, conversaţia fu întreruptă, spre marea satisfacţie a lui Picioruş, pe de o parte, de loc interesat de subiect, pe de alta, intrigat de iniţiativa lui Tănăsache de-a se înfiinţa la masa lui. Lui Picioruş îi era foame şi începu să mănînce cu poftă. Muşchiul de vacă era moale şi mustos. Tănăsache mînca salata lui de andive, pe care o stropise cu multă lămîie şi untdelemn şi la care adăugase morcov ras. Mînca cu un fel de solemnitate gravă. Nu-şi vorbeau. Picioruş spera că Tănăsache nu va mai relua discuţia dinainte. Şi, într-adevăr, chiar aşa se întîmplă. La un moment dat, Tănăsache întrebă, parcă în treacăt: — Unde lucraţi, domnule Elefterescu? — La Ministerul Energiei Electrice, răspunse Picioruş, care se aşteptase să-i fie pusă o asemenea întrebare. — Sînteţi inginer? întrebă Tănăsache ceva mai tîrziu, mai precis după ce bău cîteva înghiţituri din sucul de roşii. Privirile lor se întîlniră, şi în clipa aceea Picioruş avu intuiţia că Tănăsache ştia cine este în realitate. Descoperirea aceasta fu atît de neaşteptată şi, mai ales, atît de dezamăgitoare, încît aproape că-i pieri pofta de mîncare. — Nu. Sînt funcţionar administrativ. Pe urmă, din nou se aşternu tăcerea între ei. Nu mai vorbiră pînă după desert. Atunci Tănăsache iarăşi luă iniţiativa de-a face conversaţie: — Staţi departe? — Pe lîngă piaţa Filantropia, minţi Picioruş. Dumneavoastră? — Foarte aproape de mănăstirea Caşin. Într-un fel, sîntem cam vecini. — Sîntem, da! — Ce părere vă fac, domnule Elefterescu? Întrebarea era atît de neaşteptată şi atît de directă, încît Picioruş nu ştia în ce fel trebuia să reacţioneze. De aceea se eschivă: — Habar n-am... Nu m-am gîndit... De altfel, abia ne-am cunoscut.

Magdalena de la miezul noptii de Theodor Constantin 1 Flaşneta era veche de cel puţin douăzeci de ani. O flaşnetă pe roate, care, după ce o reparase bătrânul Vlaicu, abia mai era în stare să hârâie doar două din cele zece cântece înregistrate în măruntaiele ei de către fabricant: un vals din „Cavalerul rozelor“ şi un altul din „Văduva veselă“. Flaşnetarul se numea Băleanu Mihai, – aşa scria în foaia de lăsare la vatră în care se specifica şi motivul: invaliditate de gradul doi – avea douăzeci şi cinci de ani şi, în ciuda „meseriei”, – un mod eufemistic de cerşetorie –, nu puţine erau femeile care, dacă apucau să-l bage în seamă, adăugau milei şi altceva, care, chiar dacă nu se putea numi sentiment, era totuşi ceva mai mult decât ancestralul instinct. Flaşnetarul atrăgea atenţia şi prin felul cum era îmbrăcat. Bocanci cazoni, un pantalon de doc, cârpit, bleumarin, un veston militar uzat şi decolorat, cu trei V-uri pe mâneca stângă – ceea ce însemna că fusese rănit pe front de trei ori –, capul acoperit cu o capelă cazonă, al cărei cozoroc era ondulat, semn că intemperiile putreziseră şi măcinaseră cartonul din care fusese confecţionat. Mustăcioara avea câteva fire cărunte, dar nu exista niciunul în barba deasă şi nerasă de cel puţin două zile. De obicei, când spuneai flaşnetar, fără să vrei îţi apărea înaintea ochilor imaginea unui om bătrân, care trezea compătimirea celor doar mai puţin săraci decât el, şi neapărat curiozitatea copiilor, atraşi nu atât de melodiile răguşite ale flaşnetei, cât de şoricelul sau papagalul care, la îndemnul stăpânului, scotea dintr-o cutiuţă cu planete, compartimentată pe vârste, aceea pe care o hotăra hazardul. Flaşnetarul poseda un papagal – numele lui era Napoleon – şi, fiindcă avea un mod foarte ciudat de a privi pe cei care încă nu depăşiseră vârsta candorii, în aşa măsură le suscita curiozitatea, încât, de fiecare dată când invalidul se oprea la vreun colţ de stradă, era exclus să nu se adune vreo câţiva puşti, dornici să-l privească de aproape – la început doar să-l privească –, pentru ca apoi să rămână parcă fascinaţi de felul aproape ostil, în care, la rândul ei, îi fixa pasărea. Pe flaşnetari, puţini câţi mai existau în primăvara anului 1944, îi puteai întâlni fie colindând mahalalele, fie unele străzi aglomerate din centrul oraşului, însă niciodată, sau aproape niciodată, în cartierele aristocratice. Asemenea cartiere nu erau rentabile, fiindcă până şi servitoarele, molipsite de scepticismul stăpânilor, nu mai credeau că minuscula planetă tipărită pe hârtie de cea mai proastă calitate şi cu multe greşeli de tipar ar reprezenta un fel de ferestruică prin care puteau privi viitorul. Şi, cu toate acestea, flaşnetarul-invalid, în ultima săptămână, pentru a cincea oară îşi făcea apariţia în cartierul acela elegant de la Şosea, cu vile una mai frumoasă decât alta. Împingea flaşneta cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă învârtea manivela. Era dimineaţă şi în vilele de pe străzile pe care le străbătea doar servitoarele se treziseră, să pregătească micul dejun pentru stăpânul care, oricum, trebuia să plece la minister, la bancă sau la sediul vreunei întreprinderi în care ocupa postul de director general sau consilier. Stăpânele lor, dacă se aflau în Capitală şi nu erau cumva dispersate la Snagov sau pe Valea Prahovei, de teama bombardamentelor, dormeau fără îndoială, şi valsul din „Cavalerul rozelor”, care suna cumva nostalgic, probabil le făcea să viseze frumos, de pildă un flirt cu vreun ofiţer tânăr şi frumos, ca în anii din urmă, anii aceia îţi care Bucureştiul fusese plin de ofiţeri tineri şi frumoşi fiindcă pe atunci încă era pace, încă nu apucaseră să moară în afurisitul de război. Trecea pe străzile liniştite, în dimineaţa aceea destul de rece, şi până şi platanii erau încă somnoroşi. Din curtea unei vile, ieşi o ordonanţă, sumar îmbrăcată. Saboţi în picioare, pantaloni cazoni, o flanelă ţărănească de culoare roşie, un chipiu dat pe ceafă, un chiştoc de ţigară în colţul gurii. Când apăru în stradă, flaşnetarul tocmai trecea prin faţa casei. — Opreşte, mă camarade, caterinca, fir-ar mama ei a dracului, că îl trezeşti cu noaptea în cap pe domn’ general! se răsti la el ordonanţa care avea ochii cârpiţi de somn. Flaşnetarul conteni să mai învârtească manivela, privi peste umăr şi îl înjură: — Grijania mă-ti de ţucălar! Eşti rumen şi gras ca un porc de Mangaliţa, se vede că nu ţi-a fluierat măcar un glonte pe la ureche. Mă doare în fund de generalul tău! Ambuscatule! Ultimul cuvânt, a cărui semnificaţie îi era complet necunoscută, impresionă cel mai mult ordonanţa, mai mult decât înjurătura. Murmură ceva imposibil de înţeles şi o porni spre colţul străzii, probabil să cumpere ziarele de la debit, pe care generalul avea să le frunzărească, mai târziu, la micul dejun. Flaşnetarul îşi continuă şi el drumul, dar în direcţia opusă. După ce mai străbătu câteva alei, se opri la o întretăiere de străzi, în dreptul unei vile cu storurile lăsate. Vila părea nelocuită, probabil că stăpânii părăsiseră oraşul de teama bombardamentelor. O dovadă în plus o constituia şi faptul că grădina casei părea cam lăsată în plata Domnului. Flaşnetarul se aşeză pe bordura trotuarului ca şi când, tare obosit, îşi îngăduia câteva minute de odihnă. De cântat nu mai cânta. Îşi aprinse o ţigară, după ce în prealabil o răsuci cu multă îndemânare, dintr-un tutun de culoare aproape neagră, care, chiar după primul fum tras în piept, îl făcu să strănute. Pe aleea Lt. Petrescu era linişte. Din când în când trecea câte o maşină elegantă, condusă de un şofer în uniformă de casă mare. Nici şoferii şi cu atât mai puţin cei care se deplasau cu maşinile nu catadicseau să-i arunce flaşnetarului măcar o privire. De asemenea, trecură câteva servitoare cu coşniţele, în drum spre piaţă. Una dintre ele, poate fiindcă era foarte tânără – dacă avea optsprezece ani –, se opri să-i ceară o planetă. — Napoleon, o planetă pentru domnişoara! Papagalul smulse cu ciocul o fiţuică şi îi dădu drumul peste celelalte. — Aşa îl cheamă? se miră fetişcana, fără să se grăbească să intre în posesia planetei. — Aşa! — Napoleon n-a fost împărat? — Ba da! Împăratul franţujilor. — Şi i-ai spus aşa pasării! Nume de împărat. Trebuie că eşti tare şugubăţ. — Nu prea sunt. — Invalid? — Da! — Nu eşti cumva din Regimentul 78 Infanterie? — Nu! — Dacă ai fi din 78, sigur că l-ai fi cunoscut pe fratele meu Ion. Ion Păsculete. A murit. L-a zdrobit o „boambă” pe front. Şi se îndepărtă. — Domnişoară, planeta! — Lasă că o mai vinzi o dată. Dacă eşti invalid, vai de sufletul matale, bădie. Se părea că în vila de peste drum nu se trezise încă nimeni din somn. Flaşnetarul aştepta. Doar de aceea se afla acolo. Şi, parcă pentru a nu tulbura somnul celor din casa aceea, nu învârtea manivela. Trecu aşa aproape jumătate de oră. În cele din urmă, storurile fură ridicate de la una din ferestre, după ce în prealabil fuseseră date în lături draperiile grele de pluş. (Cu storuri şi draperii camuflajul era perfect.) Un bărbat apăru în cadrul ferestrei. Privi o clipă la flaşnetar, pe urmă dispăru. Fereastra rămase deschisă. Dinăuntru, vocea crainicului de la radio anunţa programul zilei. „Naiba să-l ia! Până voi muri, de fiecare dată când am să-l văd, am să simt aceeaşi emoţie”, îşi spuse flaşnetarul şi, instinctiv, îşi deschise vestonul cazon, vârându-şi mâna dedesubt, deasupra inimii. Inima îşi accelerase bătăile. Îşi aprinse o nouă ţigară. Aştepta fără să-şi piardă răbdarea. Era obişnuit. Ultimele luni însemnaseră pentru el o lungă aşteptare, care avea să ia sfârşit, când oare? În ziua în care avea să ştie totul despre Magdalena. Şi, ca de obicei, simţi o mare tristeţe. Scoase din buzunar un ceas, o „ceapă” de ceferist. Erau orele nouă dimineaţa. Peste maximum zece minute avea să iasă omul pe care îl văzuse apărând în cadrul ferestrei. Şi, într-adevăr, chiar aşa se întâmplă. Ofiţerul părăsi casa. Purta un impermeabil elegant, cu însemnele de maior pe epoleţi. Dar el ştia că sub mantaua de ploaie, pe pieptul tunicii, erau prinse baretele diferitelor decoraţii pe care le obţinuse. O uniformă nouă, din cea mai fină stofă, stofă adusă din Anglia încă dinainte de război, pentru care îl invidiau toţi ceilalţi ofiţeri. Cizmele de lac erau de asemenea noi – de parcă abia în dimineaţa aceea le-ar fi încălţat pentru prima oară –, chipiul la fel, nou. De altfel, nu exista în armata română un ofiţer care să aibă o garderobă atât de bogată ca a lui. Zece uniforme noi nouţe din cea mai fină stofă, zeci de perechi de cizme de lac, alte zeci de „biurgheri”, duzini de cămăşi, pentru a nu pune la socoteală duzina de costume civile, paltoanele, pardesiurile şi hainele de piele. Era considerat – şi pe bună dreptate – ca cel mai elegant ofiţer, şi nu numai acum, când se afla din nou în Bucureşti, ci şi cu luni de zile mai înainte, acolo, pe front. Atunci avusese cea mai voluminoasă ladă de campanie dintre toţi ofiţerii. Voluminoasă, ca să încapă în ea cele câteva uniforme pe care le luase cu el, cele câteva perechi de cizme, lenjeria de corp, la care trebuie adăugate cele două duzini de săpunuri franţuzeşti, sticluţele de colonie, pomada de păr, trusa de bărbierit, cea pentru manichiură, şi multe alte fleacuri, inexistente în lăzile de campanie ale celorlalţi ofiţeri. Flaşnetarul strivi cu tocul bocancului scâlciat ţigara pe care abia o aprinsese, se ridică de pe bordura trotuarului şi porni în urmărirea maiorului, împingând flaşneta ale cărei roţi neunse scârţâiau. De obicei, pe maior venea să-l ia de acasă o maşină militară. De data asta o pornise pe jos. Nu era o zi deosebit de frumoasă, ca flaşnetarul să presupună că maiorul Filipoiu, simţind nevoia să ia puţin aer, renunţase la Horch-ul cu care se deplasa la Comandament. Era o dimineaţă mohorâtă, umedă şi, în ciuda faptului că fila din calendar indica una din ultimele zile ale lunii martie, primăvara abia dacă se presimţea. Flaşnetarul ştia că maiorul nu pornise de acasă pe jos ca să se aerisească – şi o ştia, pentru că nu se întâmpla pentru prima dată –, ci o făcuse cu un anume scop. Maiorul nu se grăbea. Ai fi putut crede că realmente o pornise pe jos doar ca să-şi primenească plămânii cu un pic de aer curat. Masiv – ceea ce nu însemna că era gras –, înalt, călca apăsat, şi de la distanţă i se auzeau zornăind pintenii. Deşi nu se putea spune că era un bărbat frumos, chipul său atrăgea atenţia oricui, iar femeilor plăcea. Plăceau, în primul rând, ochii bruni, vag întunecaţi, pe de o parte, din cauza sprâncenelor groase, stufoase, pe de alta, şi, mai ales, din cauza genelor lungi, ca de fată. Fruntea înaltă, ceva mai albă din cauza cozorocului chipiului, dădea chipului o oarecare prestanţă. Fără mustaţă, maiorul Filipoiu ar fi arătat mai tânăr, şi un observator, chiar superficial, s-ar fi întrebat de ce ofiţerul nu-şi dădea seama că, renunţând la acea podoabă, oricum anacronică, ar fi arătat mult mai bine. Avea un mers elastic, aproape felin şi, în ciuda faptului că nu se grăbea, totuşi, pe nesimţite, distanţa dintre el şi flaşnetar se mărise. Ca să nu-l piardă din ochi, acesta din urmă grăbi pasul. De altfel, chiar dacă aşa s-ar fi întâmplat, prea mult nu s-ar fi necăjit, fiindcă aproape avea certitudinea a ceea ce urma să se întâmple când maiorul va ajunge la capătul străzii, pe care abia începuse să păşească. Şi, într-adevăr, nu se înşelă. Cinci minute mai târziu, când maiorul ajunse acolo, un Mercedes, care aşteptase puţin mai departe, se opri la bordura trotuarului, cineva dinăuntru deschise portiera şi Filipoiu se strecură înăuntru. Era a treia zi consecutiv când scena aceasta se repeta. Flaşnetarul îşi continuă drumul în direcţia în care dispăruse Mercedesul, împingând flaşneta hodorogită. Pe buze, pentru o clipă, îi apăruse o umbră de zâmbet, poate de satisfacţie, poate ironic şi, imediat după aceea, începu să învârtească manivela. Dar, pentru că fusese un gest reflex, conteni după primele acorduri ale valsului. O patrulă militară a comenduirii trecu pe unul din trotuare. Comandantul patrulei, descoperind cele trei însemne de rănit de pe mânecă, îl privi compătimitor, iar ceilalţi doi ostaşi care veneau în urmă – cu toţii mergeau în monom – comentară ceva ce însă nu ajunse până la urechile lui. De altfel flaşnetarul era obişnuit cu asemenea priviri compătimitoare, iar în ceea ce priveşte comentariul, auzise atâtea, încât nu-i mai produceau niciun fel de satisfacţie. Da, de satisfacţie, deoarece, la început, cu cât oamenii de pe stradă îşi exprimau compasiunea în termeni mai categorici, cu atât satisfacţia lui fusese mai mare. Dintr-un motiv pe care îl cunoştea numai el, avea tot interesul să treacă drept ceea ce voia el însuşi să pară. După ce străbătu mai multe străzi, şi nu la întâmplare, ci urmărind un anume itinerar, cel mai scurt, ajunse într-un alt cartier tot numai cu vile, la fel de somptuoase, de tăcute şi aparent misterioase ca aceea în care locuia maiorul Filipoiu. Se afla acolo un mic scuar cu trei bănci, toate trei goale. De altfel, vremea fiind umedă şi relativ rece, sigur că nici mai târziu ele nu aveau să ispitească pe careva, exceptând doar cazul în care norii s-ar fi împrăştiat şi ar fi apărut soarele, ceea ce era puţin probabil. Se aşeză pe una din bănci şi începu să învârtească manivela. Valsul din „Văduva veselă” răzbi prin ferestrele camuflate în încăperile vilelor din jurul scuarului, ba chiar şi mai departe, dar, nici după un sfert de oră, nu se arătă măcar un singur amator sau amatoare de „planete”. Nici nu era de mirare, la ora aceea copiii, câţi or fi existat pe străzile acelea, se aflau la şcoală. Flaşnetarul privea cu coada ochiului o anume vilă, aflată în stângă sa, acolo de unde începea o altă stradă, care purta denumirea de „Aleea Pajura”. În vila aceea se afla acum maiorul Filipoiu. Certitudinea i-o dădea numărul pe care îl avea Mercedesul ce staţiona în curtea vilei, în faţa peronului. Vila era una dintre cele mai frumoase şi, admirând-o, flaşnetarul se întreba cum de nu se plictisea Obersturmbannführerul[1] Helmut Dernbach singur într-o casă care număra pe puţin opt încăperi. Fiindcă secretara lui, care avea gradul de Untersturmführer[2], şi care se numea Barbara Bünger, locuia în altă parte. O ducea şi o aducea de acasă acelaşi Mercedes pe care, câteodată, îl conducea chiar Herr Doktor Helmut. Ar fi fost nedrept dacă cineva ar fi gândit despre Helmut Dernbach că nu era mândru de gradul de Obersturmbannführerul, el care, în tinereţe, după ce se înscrisese în S.A.[3] (Sturmabteilung), începuse prin a obţine gradul modest de Obertruppenführer[4]. Ambiţiona să ajungă Standartenführer[5] şi – de ce nu? – chiar Gruppenführer[6]. Totuşi o plăcere reală simţea de fiecare dată când cineva se adresa, chiar în cadrul serviciului, cu „Herr Doktor“. Fiindcă Helmut Dernbach era doctor în filosofie, diplomă obţinută la Universitatea din Göttingen. Poate de aceea – mai exact, în primul rând din acest motiv – îi plăcea să umble în civil, deşi, din punct de vedere al înfăţişării, uniforma de Obersturmbannführer SS îl prindea mai bine. Era un bărbat înalt, zvelt, ochii de culoare cenuşie, fruntea bombată, înaltă, de veritabil „Herr Doktor“, un pliu dispreţuitor în colţul gurii, care însă trecea aproape neobservat, datorită vocii totdeauna ipocrit amabilă, prietenoasă, cu care izbutea să înşele pe toată lumea în legătură cu adevăratele lui intenţii sau cu adevăratele lui simpatii şi antipatii. La aceasta trebuie adăugate inteligenţa, mult deasupra mediei comune, şi experienţa dobândită în anii de când lucra la S.D. – Sicherheitsdienst des Reichsführers SS[7], experienţă dovedită în diferite însărcinări îndeplinite în mod strălucit, motiv pentru care fusese remarcat de către Schellenberg, protejatul lui Himmler şi rivalul superiorului său Kaltenbrunner. Toate aceste amănunte din biografia lui Herr Doktor Helmut Dernbach flaşnetarul le aflase dintr-o anumită sursă. Din aceeaşi sursă mai aflase că „Herr Doktor“, care se afla în ţară abia de două săptămâni, era un fel de reprezentant al lui Schellenberg, venit cu o anume misiune. Deocamdată motivul părea destul de nebulos, şi nu numai pentru flaşnetar, ci, în egală măsură, atât pentru cei din Gestapo, cât şi pentru reprezentanţii Wehrmachtului din România. Flaşnetarul obosise să tot învârtească manivela maşinăriei cântătoare. Dar mai mult îl obosiseră cele două valsuri, care, prin repetarea lor de zeci şi zeci de ori pe zi, îl aduseseră în pragul neurasteniei. Mai înainte, crezuse că numai oamenii puteau fi urâţi cu atâta înverşunare. Dar, mai ales, în ultimele două săptămâni, se convinsese că puteau fi urâte cu înverşunare chiar nişte prea frumoase valsuri, într-un fel nemuritoare, cel puţin pentru cei care îndrăgeau opereta – şi probabil că vor mai continua să existe şi de acum încolo asemenea oameni. În scuar şi pe străzile din imediata apropiere, se aşternu din nou liniştea, acea linişte specifică, şi plictisitoare, cartierelor aristocratice bucureştene. Flaşnetarul se aşeză mai comod pe bancă, picior peste picior, îşi aprinse o ţigară, de data asta o „Regală”, şi începu să fumeze. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunare şi fuma fără să scoată ţigara din gură. O ţinea între buze, mai înspre colţul stâng, trăgea adânc din ea, şi slobozea fumul în formă de colăcei perfecţi. Fuma, privind ferestrele vilei, şi se tot întreba care putea fi subiectul convorbirii dintre Helmut Dernbach şi maiorul Adrian Filipoiu. Întrevederile dintre maior şi trimisul special – oare realmente era un trimis special? – al lui Schellenberg puteau fi considerate conspirative. Se întâlneau de fiecare dată în cursul dimineţii, şi numai în vila lui Helmut Dernbach. Mercedesul nu venea să-l ia pe maior de acasă, iar după întrevedere, când părăsea vila, pleca pe jos şi ajungea la sediul unde lucra fie cu un taxi, fie cu tramvaiul. Toate acestea constituiau dovezi că întâlnirile lor aveau un caracter conspirativ. Totuşi „conspirativitatea” era doar relativă. Fiindcă măsurile de precauţie luate erau atât de naive, încât ar fi făcut să zâmbească până şi pe cel „mai sărac cu duhul“ dintre agenţii Siguranţei. Ce putea să însemne aceasta? Pe de o parte, că maiorul nu se temea de consecinţe în cazul în care s-ar fi aflat de legăturile lui cu reprezentantul lui Schellenberg, iar pe de alta că, la rândul său, Helmut Dernbach nu se sinchisea deloc dacă cei de la Gestapo, supraveghind activitatea pe care o desfăşura în România, ar fi aflat că se întâlnea în vila sa cu un ofiţer român detaşat la un comandament ce se ocupa cu aprovizionarea armatei. În privinţa aceasta flaşnetarul – Mihai Băleanu după numele înscris în buletinul de populaţie şi în actul de „lăsare la vatră“ – nu avea nicio îndoială. Ceea ce îl nedumerea şi dorea să afle era natura conversaţiilor conspirative dintre cei doi. Dar deocamdată lucrul acesta era imposibil. Deocamdată. Privi spre vilă. Nicio mişcare. „Dar dacă, până să ajung eu aici, întrevederea a şi avut loc?” Totuşi, până în ziua aceea, nu se întâmplase ca întrevederea să dureze mai puţin de o oră şi jumătate. Deci, după toate probabilităţile, maiorul Filipoiu se mai afla încă în vila lui Helmut Dernbach. Şi parcă dinadins, ca să nu mai aibă niciun pic de îndoială, storurile uneia dintre cele trei ferestre dinspre stradă fură ridicate, pentru ca imediat după aceea în cadrul ei să-i vadă, umăr lângă umăr, pe maior şi pe Helmut Dernbach. Priviră strada, doar câteva, clipe, pe urmă dispărură. Şi în clipa în care flaşnetarul dădu cu ochii de maior, din nou simţi acea teamă absurdă, iraţională, care se cuibărise în el cu ani în urmă, pe vremea când era un copil.   Intern într-un orfelinat pentru „copiii celor căzuţi în război”, într-un orfelinat care, iniţial, fusese o şcoală de surdo-muţi, din oraşul Focşani. Focşani! Din ziua în care părăsise orfelinatul nu-i mai călcase piciorul prin acel oraş. Nu-şi amintea nimic din acel oraş, nimic – nimic, exceptând doar firma unui cinematograf de pe uliţa principală: cinematograful „Unirea”. Atât. Normal ar fi fost să-şi amintească şi altceva: străzi, case, eventual vreo statuie – dacă exista –, vitrina vreunui magazin. Nimic! E drept, în oraş nu erau niciodată învoiţi. Totuşi, o dată pe an, în ziua de zece mai, erau scoşi să defileze şi ei: în uniforme negre, cu bumbi de alamă, pe care, în ajun, trebuiseră să-i frece cu „Amor”, ca să lucească precum soarele. Uniforme cu epoleţi, evident fără galoane, şi chipiuri confecţionate din acelaşi postav negru, asemănătoare, ca formă, cu cele ale soldaţilor din „Legiunea Străină”. Defilau în coloană de câte patru, în frunte cu gorniştii, selecţionaţi tot dintre elevi. Când treceau pe străzile ticsite, lumea îi privea cu milă şi exclama cu compătimire: „Ăştia-s de la orfelinat. Orfani de război! Săracii!” După ce defilau şi se întorceau la orfelinat, li se luau uniformele, care erau păstrate în magazie, la naftalină, până în anul următor, obligaţi fiind să îmbrace din nou zdrenţele pe care le purtau în mod obişnuit. Clădirea, în formă de potcoavă, cu coridoare lungi, întunecoase, cu dormitoare imense şi friguroase, cu paturi cazone, în care iarna – fiindcă raţia de lemne era atât de mică, încât nu izbutea măcar să încălzească cele două sobe uriaşe – dormeau îmbrăcaţi; cu sala de mese lungă de douăzeci de metri, al cărei tavan şi ai cărei pereţi erau plini de mucegai, de parcă i-ar fi ros lepra, sală de mese în care, atunci când se deschideau uşile şi năvăleau ca nişte vandali, îi aştepta, în farfurii de tablă cositorite, un prânz sau o cină mizerabile, nu să-i sature, ci doar să le amăgească pentru o oră-două foamea lor de lupi tineri; cu sălile de clase care duhneau totdeauna a sulf şi a alte mirosuri, fiindcă hainele de pe ei erau murdare, fiindcă ei înşişi erau murdari, de vreme ce nu se îmbăiau decât o dată pe lună, şi numai dacă instalaţia băii funcţiona, de cele mai multe ori fiind defectă; cu infirmeria compusă din două săli, una pentru râioşi, alta pentru cei suferinzi de alte boli, fiecare din ele având câte zece paturi, în care dormeau câte doi copii bolnavi. Şi iată-i pe ei, orfanii. Nişte ţânci în zdrenţe, murdari, flămânzi, tunşi cu maşina nr. 0, cu pecingini pe cap şi pe faţă, cu bube dulci pe la gură, cu puroi în urechi – mulţi aveau otită –, cu ochii urduroşi din cauza conjunctivitei, scărpinându-se mai tot timpul din cauza râiei. Orfelinatul nu avea medic, ci doar un felcer care nu se pricepea să-i vindece, dar care, chiar dacă s-ar fi priceput, nu ar fi avut cu ce, întrucât în dulapul cu medicamente nu existau decât sare amară, chinină şi un bidon cu „Scabiol”, medicamentul cu cea mai mare căutare, întrucât râia, din cauza murdăriei, devenise endemică în orfelinat. Şi, iată, se vedea şi pe sine: un băieţel firav, mai tot timpul gutunărit, cu pecingini pe cap şi pe faţă, zdrenţăros ca toţi ceilalţi şi, la fel ca toţi ceilalţi, atât ziua cât şi noaptea, în timpul somnului, lihnit de foame, dar, spre deosebire de cei mai mulţi dintre ei, cu multă aplecare spre învăţătură. Iată şi imaginea doamnei Grăjdeanu, învăţătoarea lui, asemenea unei icoane a Maicii Domnului. „Ulea Mihai, ia spune matale în ce an s-a urcat pe tron Ştefan cel Mare” Şi el răspundea. Răspundea de fiecare dată când nimeni din clasă nu ştia să răspundă. De aceea doamna ţinea la el. Şi, de când a început să ţină la el, nu-i mai spunea decât: Mihăiţă. „Mihăiţă, spune matale poezia La Oglindă de George Coşbuc”. Doamna Grăjdeanu, singura figură luminoasă. Încolo… Domnul Giuseppe, profesorul de muzică, despre care se şoptea că, până a nu ajunge profesor, fusese frizer. Era un sadic. Îi punea să facă degetele „puică“ şi-i bătea cu varga peste ele. Ca să li se „dezlege” coardele vocale, îi silea să deschidă şi să închidă, gura într-un anumit fel, de zeci şi zeci de ori, până când li se înţepeneau încheieturile maxilarelor, de nu mai erau apoi în stare să şi le descleşteze. Îl vedea parcă, aievea: spân şi cocoşat, cu un neg mare şi negru pe nara stângă, cu un ochi de sticlă, cu urechea stângă mai pleoştită decât cea dreaptă, cu umărul stâng mult mai lăsat decât celălalt. Nici măcar fruntea nu era uniform teşită: ceva mai mult tot în partea stângă. Domnul Giuseppe nu totdeauna îi bătea peste degetele făcute „puică”. De cele mai multe ori îi pedepsea în alt fel. Dacă un băiat îl nemulţumea cu ceva, se apropia de cel vinovat, îi prindea nasul cu două degete şi începea să strângă, să strângă până când acesta, de durere, se pornea să plângă, să zbiere. După ce se îndura să-l lase în pace, în nouăzeci şi nouă la sută dintre cazuri, pe supliciat îl podidea sângele pe nas. Era cea mai dureroasă tortură, şi nu exista unul care să nu fi preferat fie bătaia peste degetele făcute „puică”, fie statul în genunchi pe coji de nucă, fie sutele de mătănii în faţa icoanei, pedeapsa predilectă a domnişoarei Melania, pedagoga isterică şi, în mare măsură, dementă. Domnişoara Melania nu mai era tânără. Trecută de patruzeci de ani, umbla totdeauna îmbrăcată într-o rochie neagră, încheiată până la gât, precum o sutană de călugăriţă, la încheietura mâinii stingi avea încolăcit un şirag de mătănii, iar în mâna dreaptă, totdeauna, dar absolut totdeauna, o vărguţă de metal, cu care bătea copiii la palmă. Peste „sutană“ purta un şorţ tot de culoare neagră, cu un buzunar pe toată lăţimea lui, burduşit cu coji de nucă. Dacă un băiat o nemulţumea cu ceva, imediat scotea din buzunar un pumn de coji de nucă, le presăra pe podea şi îl punea pe cel vinovat să stea în genunchi pe ele. Asta se putea întâmpla în dormitor, în clasă, pe mozaicul coridoarelor, ba chiar şi la closet. Da, chiar la closet, unde nu rareori puteai să vezi băieţi stând în genunchi pe coji de nucă, într-o băltoacă de urină. Sadică mai era domnişoara Melania! Pe domnişoara Melania o întrecea în sadism domnul Boerebista Filipoiu, directorul orfelinatului. El nu avea asupra sa o vărguţă de metal, ca domnişoara Melania, ci o nuia de alun. Ca să se abată asupra ta nuiaua de alun a domnului director nu trebuia neapărat să te fi făcut vinovat de ceva. Era suficient să te afli în imediata lui apropiere, ca să te plesnească unde nimerea: peste faţă, în cap, pe spinare, peste şale. De fiecare dată când izbutea să pună mâna pe vreunul şi să înceapă a-l ciomăgi, demnul director zâmbea. Şi, cu cât biata victimă ţipa şi se văicărea mai tare, cu atât zâmbea dumnealui mai satisfăcut. Adrian, unicul fiu al directorului, care, fiziceşte, semăna întru totul cu maică-sa, moştenise ceva şi de la tatăl său: zâmbetul. Îl văzu aşa cum arătase cu şaisprezece ani în urmă. Ei, orfanii, umblau îmbrăcaţi în zdrenţe, erau flămânzi ca nişte câini vagabonzi, aveau ochii urduroşi din cauza conjunctivitei, bube dulci pe la buze şi pecingini pe capetele chiluge şi pe faţă. El, Adrian, umbla îmbrăcat în haine de catifea vişinie sau în costume de marinar, cu gulere late şi dreptunghiulare până mai jos de omoplaţi, purtând pe cap berete, pe ale căror panglici lungi, care-i fluturau până aproape de şale, erau imprimate, cu litere aurii, cuvintele „Bricul Mircea”. Adrian avea multe costume, care mai de care mai frumos, dar Mihai Ulea[8] – Mihăiţă, cum îi spunea doamna Grăjdeanu – nu-l invidia decât pentru cele de marinar. Şi, în definitiv, nici nu era de mirare, de vreme ce se născuse pe malul Dunării, la Brăila, şi de vreme ce, încă de pe când era doar de o şchioapă, fusese convins că nu exista pe lume o meserie mai frumoasă decât aceea de marinar. Directorul locuia într-un pavilion separat, înconjurat de un gard din fier şi cărămidă. În perimetrul împrejmuit de acel gard, în afară de clădirea propriu-zisă, se mai aflau o grădină şi o curte, în care Adrian avea loc berechet să zburde în voie. Numai că, neavând fraţi, se plictisea să se joace de unul singur, cu toate că nu exista jucărie pe care tată-său să nu i-o cumpere. Adrian era un copil râzgâiat, toate dorinţele îi erau îndeplinite, cu excepţia uneia singure: i se interzisese în mod categoric să aibă de-a face cu „orfanii”. Pentru părinţii lui, orfanii erau râioşii, păduchioşii, puşlamalele şi hoţii care dijmuiau grădinile de zarzavat din imediata apropiere a orfelinatului. Că cei care cutezau, riscând să fie împuşcaţi cu sare de către grădinarii bulgari, o făceau numai ca să-şi astâmpere foamea, acesta era un amănunt pe care domnul director îl ignora cu desăvârşire. Totuşi, în ciuda interdicţiei categorice, Adrian se încumeta să părăsească domeniul ca să se ducă să privească, doar să privească, la joaca orfanilor. Se apropia până la o anumită distanţă şi privea, privea. I se citea în ochi cât de mult ar fi dorit să ia parte şi el la joacă, dar dacă se menţinea în rezervă aceasta nu se datora, exclusiv, interdicţiei cât, mai ales, dispreţului său: cum, el, băiatul directorului, să ia parte la joaca unor „păduchioşi”? Asta nu-l împiedica însă să i se căşuneze pe careva şi să-l ia la bătaie. De obicei pe unul mai slab decât el. Şi într-o zi… Jucau „cal de rege, cal de prinţ”. El, Mihăiţă, a aruncat piatra şi chiar din prima lovitură a dărâmat cărămida care reprezenta ţinta. Din întâmplare însă, piatra s-a rostogolit până la picioarele lui Adrian care privea, dar fără să-l lovească. Atunci acesta, furios, se repezi şi îl pocni în plină faţă cu pumnul. — Ce dai, mă, ce ţi-am făcut? protestă Mihăiţă. — Fiindcă aşa am poftă! ripostă Adrian, trăgându-i încă un pumn, şi cu atâta putere, încât îl podidi sângele pe nas. — Nu da, mă, nu da! Dacă n-ai fi băiatul directorului ţi-aş arăta eu. Şi atunci se întâmplă ceva la care nimeni nu se aşteptase. Fără ca vreunul dintre băieţii care făcuseră roată în jurul lor să prindă de veste, se treziră lângă ei cu directorul, cu „Căpcăunul” cum îl porecliseră. — Dar tu de ce nu dai în el, mă? se răsti Căpcăunul la Mihăiţă. — Cum să dau în fiul dumneavoastră, domnule director? Nu se poate. — Dă, mă, şi tu în el. Îţi permit să dai în el, ca să se înveţe minte, şi altă dată să nu se mai amestece în joaca unor golani ca voi. Dă, mă, dă şi tu! Şi atunci, de frică, Mihăiţă se repezi asupra lui Adrian şi îl trânti la pământ. Luat prin surprindere, Adrian nu schiţă niciun gest de apărare. Abia după ce încasă doi pumni în plină figură, reacţionă. Îşi răsuci trupul, încercând să-şi ferească faţa de lovituri. Dar, spre ghinionul lui – dar mai mult al lui Mihăiţă –, un ciob de sticlă – de sifon – pe jumătate înfipt în pământ, aproape că-i despică buza superioară. Directorul, în clipa în care văzu curgând sânge, urlă cu vocea lui de Căpcăun: — Lasă-l, mă ticălosule! Lasă-l că-l omori! Şi repezi asupra lui nuiaua de alun, lovindu-l unde nimerea. Îl lovi cu atâta furie, încât Mihăiţă îşi pierdu cunoştinţa. Îşi reveni la infirmerie. O săptămână a zăcut până s-a mai înzdrăvenit. Numai puţin lipsise ca să-l omoare directorul în bătăi. Dar, în zilele ce urmară, de multe ori avea să-şi spună că ar fi fost mai bine dacă murea de pe urma loviturilor „Căpcăunului” fiindcă abia după aceea au început persecuţiile din partea lui Adrian. Fiind laş, Adrian nu îndrăznea să-l înfrunte direct, îl ura, voia să se răzbune, dar răzbunarea lui era răzbunarea laşului. Îl pândea ascuns în vreun ungher al coridorului întunecos, îl lăsa să treacă şi, brusc, se repezea pe la spate, îl lovea, şi apoi fugea. Sau, ascuns după trunchiul vreunui copac, ori în bălăriile înalte din curte, zvârlea cu pietre după el. În vreo câteva rânduri se alesese cu capul spart şi trebuise să se ducă la infirmerie ca să-l panseze felcerul. — Cu cine te-ai bătut, Ulea Mihai? îl întreba de fiecare dată domnişoara Melania. Dar el tăcea. Nu-i putea spune adevărul, de teamă că tot pe el îl va pedepsi, şi nu ea, ci directorul, fiindcă, fără îndoială, domnişoara Melania s-ar fi dus imediat să-i dea raportul. Prefera să suporte pedeapsa domnişoarei Melania, care ori îi suprima prânzul, ori îl punea să stea în genunchi pe coji de nucă, ori îl trimitea la Capelă – Orfelinatul avea una – să facă o sută de mătănii şi să spună cu glas tare: „Sunt, Doamne, un păcătos! Doamne Dumnezeule, pedepseşte-mă de îndată!” Pe nesimţite i se cuibări în suflet frica. Frica de persecuţiile laşe ale lui Adrian. Se simţea ca un animal hăituit, incapabil să se apere. Era permanent la pândă, pentru că niciodată nu ştia, nici dincotro îl va ataca Adrian, şi nici în ce fel. Dar, oricât de atent era, numai rareori se întâmpla să pareze la timp lovitura. Perfid, Adrian îl ataca atunci când se aştepta mai puţin, dovedind multă fantezie în alegerea mijloacelor. Odată, îi vârî în faţa de pernă un şobolan mort. Altă dată, noaptea, îi tăie cu foarfeca pantalonii, care şi aşa erau numai zdrenţe. Într-o altă împrejurare îi vârî în bocanci excremente. Un an întreg trăi cu teama de „represaliile” lui Adrian. Teamă? Nu! Mai curând groază. Nu de puţine ori, cuprins de disperare, fu ispitit să se spânzure. Mai ales după întâmplarea cu şarpele. Lui Mihăiţă de nimic nu-i era teamă mai mare ca de şerpi. În curtea imensă a orfelinatului existau o mulţime. Şerpi de casă, inofensivi. Totuşi, dacă se întâmpla să vadă unul, se îngălbenea la faţă, începea să tremure şi o rupea la fugă… Şi într-o zi… Era înspre amurg. Sunase pentru cină. Cina la orfelinat? Un boţ de mămăligă şi, în farfuria cositorită, câteva prune uscate, fierte în apă. Mihăiţă a părăsit clasa ultimul. Citise o carte cu poveşti. Când şi-a amintit că sunase de cină, ceilalţi terminaseră aproape. Pe coridor nu ardea decât un singur bec, cu lumina puţină. Cu gândul la cele ce citise, uitase de Adrian. Şi iată, în clipa în care coti înspre sala de mese, Adrian, care îl pândea ascuns după un dulap, îi sări în spate, îl trânti la pământ şi îi strecură sub cămaşă un şarpe viu. Mihăiţă, când îl văzu, dar mai ales când îl simţi, umed şi rece pe piept, leşină. L-au găsit ceilalţi, după cină. L-au dus la infirmerie. A zăcut două săptămâni. N-a povestit nimănui ce i se întâmplase şi ceilalţi băieţi, fiindcă aveau nevoie de o explicaţie, şi-au dat cu presupusul că Ulea e bolnav de „ducă-se pe pustii”. Curând după aceea a venit vacanţa mare. A plecat acasă, la Brăila. Toamna, când a revenit la orfelinat, de teama răzbunării lui Adrian mai degrabă ar fi preferat să fie dus la spânzurătoare. Dar, spre norocul lui, Adrian nu mai era acolo. Reuşise la liceul militar de la Mânăstirea Dealului. L-a revăzut abia în vacanţa de Crăciun. În vacanţa de Crăciun doar câţiva „orfani” plecau acasă. Cei mai mulţi rămâneau la orfelinat. Printre ei şi Mihăiţă. Când l-au văzut pe Adrian, au rămas cu gurile căscate, în aşa măsură i-a impresionat uniforma lui de elev al liceului militar, cu pantaloni cu lampas şi chipiu cu egretă. Şi poate pentru că întâmplarea cu şarpele îi potolise setea de răzbunare, sau poate pentru că acum socotea că este sub demnitatea lui de elev al liceului militar să se răzbune pe un nenorocit de orfan, pe tot timpul vacanţei îl lăsă în pace. Totuşi, încăierarea dintre el şi Ulea, chiar dacă ar fi vrut s-o uite, i-o amintea de fiecare dată când se uita în oglindă cicatricea de pe buza superioară, care nu avea să mai dispară niciodată. (După mulţi ani, când îl reîntâlnise, şi când îl recunoscuse abia după ce descoperise cicatricea, caporalul t.r. Ulea Mihai avea să constate că maiorul Adrian Filipoiu, şeful Biroului 2 al Diviziei Putna, ca s-o camufleze, îşi lăsase mustaţă, cu toate că mustaţa îl făcea să arate cu câţiva ani mai în vârstă.)   Papagalul părea agitat. Flaşnetarul nu observă chiar de la început, atent la ceea ce se întâmpla la vila pe care o ţinea sub observaţie. Şoferul, un Unteroffizier în uniformă nou-nouţă, ieşi din casă, urcă la volan şi aşteptă. „Uite-te! se miră flaşnetarul. Îl conduce cu maşina. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Sau te pomeneşti că pleacă împreună în altă parte. În acest caz, înseamnă că am pierdut timpul de pomană”, îşi zise el cu amărăciune. În clipa următoare, uşa de la intrarea principală a vilei se deschise şi în prag apărură amândoi: Helmut Dernbach şi maiorul Adrian Filipoiu. „Herr Doktor” îl conduse până la poartă. Îşi strânseră mâinile. Maiorul plecă pe jos. Helmut Dernbach se urcă în Mercedes. Maşina o porni în direcţia opusă aceleia înspre care se îndrepta maiorul. Flaşnetarul, după ce nu-i mai văzu, scoase din buzunar o bucăţică de hârtie pătrată, de culoare albastră, scrise pe ea ceva cu creionul, o împături şi o vârî într-o despărţitură a sertăraşului unde se aflau „planetele” de aceeaşi culoare. — Acum, Napoleon, putem să ne vedem şi noi de treabă, se adresă papagalului, care chirăi, parcă pentru a-i da de înţeles că era întru totul de acord. După aceea, părăsind scuarul, flaşnetarul o porni în direcţia în care dispăruse maiorul. Evident, nu cu intenţia de a-l urmări, fiindcă ştia că, de vreme ce totul se desfăşurase „după tipic”, maiorul, cu autobuzul, cu tramvaiul sau, eventual, dacă avusese şansă, cu unul din taxiurile nerechiziţionate, se îndrepta acum spre Marele Stat Major. Şi, într-adevăr, nu se înşela. Aşa cum presupusese, maiorul avu norocul să găsească un taxi. După ce trecu pe la şeful său pentru a-l saluta şi a-i plasa o explicaţie plauzibilă care să justifice întârzierea, intră la el în birou. Se plimbă, cu mâinile la spate, de la fereastră la uşă, şi de la uşă la fereastră timp de zece minute, pe urmă, aşezându-se în fotoliu, oftă şi murmură: „Să vedem dacă îmi va ieşi pasienţa…” Îngrijorarea i se mai citi în ochi încă vreo câteva clipe, pe urmă, liniştindu-se brusc, deschise un dosar pe care începu să-l răsfoiască.   [1] Locotenent-colonel [2] Sublocotenent. [3] Batalioanele de asalt [4] Sergent. [5] Colonel [6] General. [7] Serviciul de siguranţă al conducătorului SS al Reichului [8] Notă: Autorul aminteşte cititorilor săi că este vorba de acelaşi Mihai Ulea, personajul principal din romanul „La miezul nopţii va cădea o stea” În această carte ei vor avea prilejul să-l vadă acţionând într-o perioadă anterioară celeia in care se petrece acţiunea amintitului roman, anume în zilele dramatice ale lui August 1944.