Barbara Boswell

Tentatie arzatoare de Barbara Boswell CAPITOLUL 1 După ce a suportat cu greu viaţa la orfelinat, ea a devenit mai târziu profesoara unei fetiţe care locuia cu un bărbat pe nume Rochester şi cu soţia lui nebună, care era închisă în pod. De fapt, copilul nu era al lor. La un moment dat, casa a ars până la temelii, iar nebuna a murit. Deşi Rochester era orb, el s-a căsătorit cu Jane. Cheyenne lăsă hârtia deoparte şi îşi frecă tâmplele cu vârfurile degetelor. Reglă lampa de birou şi aruncă o privire de jur împrejurul dormitorului, căutând parcă o cale de scăpare. Nu găsi niciuna, desigur. Asta era viaţa ei: se mai terminase încă un semestru cu elevii din anul doi. Se uită, dezamăgită, la vraful de lucrări de pe masă. Ce o uimea, cu adevărat, era faptul că Heather Lane, autoarea acestei critici denaturate, era una dintre cele mai bune eleve ale ei. Chiar şi mai rău, lucrarea lui Heather era cea mai bună din cele zece citite până acum; propoziţiile erau complete şi punctuaţia era corect pusă. Cheyenne se gândi la eseul pe care îl citise înainte, scris în zeflemea. Un altul avea atâtea greşeli, încât cuvintele păreau disparate. Era evident că elevii din anul doi de la liceul din Whitneyville aveau nevoie de exerciţii la dictare şi aceasta era sarcina profesoarei lor, Cheyenne Whitney Merrit. — Cheyenne? O tânără cu ochii negri şi cu un mănunchi de bucle roşcate, prinse într-o coadă la spate, stătea în pragul uşii, uitându-se înăuntru cu coada ochiului. — Intră, Joni Lynn, zise Cheyenne, zâmbindu-i fetei. — Sper că nu te întrerup, spuse Joni Lynn şi intră în cameră, ţinând o foaie în mână. Mă întrebam dacă te poţi uita peste… Se opri, înghiţi în sec, apoi termină fraza… eseul meu. — Cu plăcere. Cheyenne luă lucrarea şi începu să citească. Buzele i se curbară într-un zâmbet plin de mândrie. Ca tot ce scria Joni Lynn, acest eseu întrunea aproape perfecţiunea cerută de un profesor de engleză sau de o comisie de admitere. Ideile ei erau originale şi fluent exprimate, îşi alesese cuvintele, superb, şi avea o gramatică impecabilă. Era o plăcere să-i citeşti eseul. E minunat, Joni Lynn, aprecie Cheyenne, zâmbindu-i fetei. O profesoară se poate considera binecuvântată cu un singur elev înzestrat, precum Joni Lynn, se gândi. Destul de mult într-o viaţă, dacă avea noroc. Cum în septembrie se împlineau patru ani de când preda engleza la Liceul Whitneyville, Cheyenne se considera privilegiată de a o fi întâlnit pe Joni Lynn atât de devreme în cariera ei. Recunoscuse talentul fetei imediat, de la prima lucrare scrisă, dată de Joni Lynn cu doi ani în urmă. Eforturile lui Joni Lynn străluciră ca nişte bijuterii printre vrafurile pline cu greşeli gramaticale. Cheyenne roşi de jenă, amintindu-şi cum verificase numele lui Joni Lynn, de cel puţin trei ori, ca să fie sigură că l-a citit corect. Strong. Joni Lynn era o Strong! Cheyenne fusese şocată la această revelaţie. Nu te puteai aştepta la asemenea talent din partea Strong-ilor. De fapt, toată lumea din Whitneyville se aştepta numai la necazuri din partea familiei Strong. Crescând în Whitneyville, Georgia, Cheyenne cunoştea foarte bine familia Strong. Îi auzise numindu-se „bieţi nenorociţi albi“, chiar şi „odraslele lui Satan“. Se zvonea că primii din familia Strong din oraş, fuseseră yankei, sosirea lor fiind oarecum legată de politica generalului William Tecumseh Sherman. Fuseseră trimişi în mod deliberat, aşa spunea povestea, ca să mai aducă necazuri unui oraş deja oropsit de război. Un punct de vedere istoric, mai puţin combativ, spunea că fuseseră mânaţi de o răfuială sângeroasă, de undeva dintr-un bârlog din munţii Apalaşi. Oricare le-ar fi fost originea, clanul Strong încă trăia după legile lui într-un şir de case dărăpănate care se zguduiau când treceau trenurile. Nici Cheyenne şi nici altă fată drăguţă, dintr-o familie respectabilă, nu se aventuraseră vreodată să se uite. Fuseseră crescute cu toatele în spaima de ceea ce puteau face Strong-ii şi luaseră ameninţarea în serios. Legendele persistau, alimentate de povestirile exagerate ale ultimelor escapade ale clanului. Cheyenne îşi considerase întotdeauna povestitorii drept nişte artişti în arta ficţiunii şi nu se mai gândise la clanul Strong. Alţi buni cetăţeni din Whitneyville încă se mai fereau de degenerata familie Strong, care se înmulţea mereu. Cu un an înainte, Cheyenne o invitase pe Joni Lynn să locuiască în casa ei, în calitate de baby-sitter, comisionară şi tot ce putea fi cineva. — O să iei o Strong? întrebase, neîncrezătoare, Tricia Vance Harper, prietena lui Cheyenne de la grădiniţă. Modul în care pronunţase numele nu lăsa nicio îndoială asupra faptului că i se părea periculoasă manevra. — Să laşi o Strong să-ţi intre în casă, o avertizase Willie, patronul băcăniei din Whitneyville, şi te trezeşti cu tot clanul după tine. Nu o să scapi niciodată de ei. El vorbise cam la fel cum vorbea despre gândaci. — O Strong? să locuiască aici, în bloc? urlase familia Mayfield, vecinii lui Cheyenne. Dar Cheyenne avusese întotdeauna o fire încăpăţânată. Văzând potenţialul lui Joni Lynn, cunoscând-o pe fată din primul an de studiu, nu fu întoarsă din ţelul său. Care era triplu: să o salveze pe Joni Lynn de Strong-i, să-i dăruiască atmosfera potrivită pentru un copil şi să o vadă într-o universitate de vârf, unde talentul ei să fie şlefuit şi utilizat cu folos. Joni Lynn voia, cu disperare, să facă ceva din ea şi din viaţa ei, şi Cheyenne era hotărâtă să o ajute. Deci istoria s-a petrecut în septembrie trecut, când o Strong s-a mutat pe Silver Creek Road, cea mai veche şi mai distinsă stradă din Whitneyville. Contrar celor prevăzute, valorile proprietăţilor vecine rămaseră stabile şi niciun alt Strong, în afară de Joni Lynn, nu mai fu văzut prin zonă. Viaţa continua să fie calmă în gospodăria lui Cheyenne, vecinii se obişnuiseră să o vadă pe Joni Lynn plimbându-l pe Peppy, câinele familiei, şi ducându-i pe Brittany şi pe Jeffrey Merrit la concursul de triciclete. — Tu eşti singura din oraş care puteai să reuşeşti aşa ceva, spunea Tricia, adesea, pe un ton admirativ. Fiind o Whitney, ai calitatea de a face nişte lucruri în care alţii ar eşua imediat. Doar o Whitney putea lua la ea o Strong, fără să fie complet ostracizată şi catalogată drept una de-a lor. Poziţia ta socială este invulnerabilă. Cheyenne protesta mai mereu, dar ştia că prietena ei putea avea dreptate. Numele ei de fată impunea un anume respect în oraş. Deşi acum folosea numele fostului ei soţ, Evan Merrit, fusese mereu cunoscută drept o Whitney, o descendentă directă a lui Edward Whitney, care fondase oraşul în 1830. — Crezi că e destul de bine, Cheyenne? Vocea precipitată a lui Joni Lynn întrerupse reveria lui Cheyenne. Se ridică şi o îmbrăţişă pe fată. — E foarte bine, nu destul de bine, Joni Lynn. Cu recordul tău şcolar şi cu rezultatele SAT ai intra în orice colegiu din ţară. Joni Lynn roşi de plăcere. — Familia mea este aşa de emoţionată că voi merge la colegiu, zise ea, încet. Remarca ei o surprinse pe Cheyenne. Joni Lynn nu-şi menţionase niciodată familia, deşi profesoara ştia că o vizita cu regularitate. Vreau ca ei să fie mândri de mine, adăugă Joni Lynn, cu sinceritate şi cu ochii sclipindu-i de fericire. În sinea ei, Cheyenne se gândi că nu era aşa de greu să-i facă fericiţi pe Strong-i. Ei erau fericiţi dacă nu stăteau în închisoare. Dar nu-şi împărtăşi gândurile lui Joni Lynn – înţelegea loialitatea faţă de familie. În acel moment, Peppy, un collie corcit cu cocker spaniol, ţâşni în cameră cu lesa în gură. Se uită de la Cheyenne la Joni Lynn, plin de speranţă. Ele râseră, văzându-i nerăbdarea. — Îl duc la plimbare, zise Cheyenne. Vreau să iau puţin aer că să-mi limpezesc creierul de la efectul nociv al ălora, adăugă ea, arătând cu capul spre vraful de lucrări şi strâmbându-se exagerat. — Biata Jane Eyre a fost batjocorită din nou! zise Joni Lynn. De parcă viaţa ei nu ar fi fost destul de grea! Cheyenne puse zgarda câinelui la gât şi ieşi din casă. — Vin repede, îi strigă ea lui Joni Lynn. Era o seară caldă şi senină de septembrie, mii de stele argintii străluceau pe cerul albastru. Peppy, nerăbdător, întindea cât putea de lesă, în încercarea de a alerga pe trotuar. Ştia el unde se ducea – către un părculeţ neamenajat, la două blocuri depărtare, care era frecventat des de clinii din cartier. Cum mergea, grăbită, după câine, Cheyenne auzi zgomotul unui motor de motocicletă. O motocicletă pe Silver Creek Road? se întrebă ea, perplexă. Imposibil! Îşi spuse că zgomotul trebuia să vină de pe Diloh Drive, la ceva mai multe blocuri depărtare. Auzise ea că unul dintre băieţii Wilson îşi cumpărase o mică Honda. Silver Creek Road era aşa de liniştită, încât rareori răzbătea vreun sunet, în special noaptea. Zgomotul motorului se auzi mai tare şi ea ajunse la concluzia că, într-adevăr, motocicleta se afla pe Silver Creek Road. Se încruntă. Dacă zgomotul ăsta, care îţi spărgea urechile, îi va scula pe Brittany şi pe Jeffrey ai ei, va discuta mâine la şcoală cu Tom Wilson şi îi va da să facă un eseu despre decibeli şi poluarea sonoră. Zgomotul se auzi mai aproape, dar, în mod paradoxal, mai încet. Lui Cheyenne îi luă câteva clipe să-şi dea seama de ce. Când se dumeri, inima îi bătu cu putere în piept. Motocicleta încetinise, motorul doar torcând. Era aproape în spatele ei, mergând încet, în josul străzii. O urmărea? Peppy părea indiferent la toate. Trăgea mai departe de lesă, dând din coadă, încântat că este afară. Motocicleta trase lângă ei acum, ţinându-le ritmul. Cheyenne continuă să meargă, uitându-se în zare, fără să privească nici în dreapta, nici în stânga, părând la fel de indiferentă ca şi Peppy. — Ei, ia te uită, pe cine văd! Vocea masculină, răguşită şi joasă, părea batjocoritoare. Domnişoara Cheyenne Whitney, prinţesa oraşului, a ieşit la plimbare. Picioarele lui Cheyenne părură să se-împleticească şi ea se opri imediat. Rămase nemişcată, prea speriată ca să vorbească sau să respire. Peppy trăgea de lesă, protestând că se opriseră. — Îţi place aerul nopţii, domnişoară Cheyenne? întrebă profunda voce masculină. Întrebarea era o parodie la adresa bunelor maniere ale aristocraţiei din oraş. Contrar voinţei ei, Cheyenne răsuci capul ca să privească; la cine să privească? Nu-l putea numi agresor. Nu încă. Genunchii începură să-i tremure şi înghiţi în sec. Îşi abătu privirea nervoasă asupra monstrului negru pe care omul ăla îl călărea, un enorm Harley-Davidson, care arăta de parcă ar fi putut trece peste Honda lui Tommy Wilson, fără să lase vreo fărâmă din ea. Văzu coapsele musculoase în blugii negri care o încălecau şi ciocatele care se odihneau pe pedale. Încet, îşi ridică privirea de la abdomenul plat şi cureaua lată, până la pieptul larg şi musculos şi umerii lați. Purta un tricou negru şi braţele goale îi erau la fel de musculoase ca şi restul trupului. Ea clipi rapid din ochi când zări un tatuaj reprezentând o cobră, pe partea superioară a braţului lui. Deşi era parţial ascuns de marginea mânecii, ar fi recunoscut acest tatuaj oriunde. — Caleb Strong! exclamă ea, înainte de a-i vedea faţa. Era singura persoană tatuată pe care o cunoştea şi avea un tatuaj pe cinste. Cobra de pe braţul lui era tatuată la rândul ei, înfăţişând imaginea mai mică a şarpelui. Ambele cobre afişau un zâmbet de reptilă. — Îţi aminteşti de mine? întrebă Caleb, zâmbind la fel de ameninţător ca şi cobrele de pe braţul Iul. Mă simt onorat, domnişoară Whitney. Ea îl privi în ochi, holbată. Părea mai matur decât ultima dată când îl văzuse. Desigur, asta fusese în urmă cu paisprezece ani, când ea era o proaspătă absolventă a Liceului Whitneyville, iar el un tânăr de optsprezece ani. Doar câţiva Strong-i îşi continuaseră studiile până la terminarea liceului, iar Caleb n-o făcuse. Renunţase la această realizare, părăsind şcoala şi oraşul doar cu câteva luni înainte de absolvire. Se zvonea că… Ea îşi luă privirea de la el. Existaseră mereu zvonuri cu privire la Strong-i, care nu fuseseră niciodată negate sau verificate, şi apărea câte un altul nou, în locul celui de dinainte. Ea îşi drese glasul. — Acum sunt Cheyenne Merrit, spuse, dorind ca vocea să nu-i fi tremurat. — O, da, am auzit că te-ai căsătorit. Merrit, hâm? El păru amuzat de alegerea ei – un băiat din oraş – şi adăugă: Foarte potrivit ca o Whitney să se căsătorească cu un Merrit. Se păstrează aristocraţia pură. — El a murit, zise ea, ca pentru a se apăra. Se uită fix spre asfalt, admonestându-se pentru a fi izbucnit aşa. Ce se întâmplase cu diplomaţia ei? — Adânca mea compasiune văduvei îndurerate, spuse Caleb, destul de politicos, dar ea sesiză aluzia ironică şi subtilă din tonul lui. De parcă ştia… Nu, asta era imposibil, se consolă ea. Nimeni nu ştia, nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai ei. Cu atât mai puţin, Caleb Strong, care părăsise oraşul cu ani în urmă. — N-am ştiut că te-ai întors în Whitneyville, zise ea, nervoasă, ocolind subiectul Evan Merrit, al căsătoriei lor şi al morţii lui timpurii. Îşi concentra atenţia asupra lui Peppy, care se culcase pe trotuar cu o expresie suferindă. Caleb ridică din umeri. — Ei, iată-mă. — Da, te văd. Ea bâjbâi după o conversaţie politicoasă şi-l întrebă: Te-ai căsătorit? Se îmbujoră şi începu să se mute nervoasă de pe un picior pe altul. A fost o întrebare perfect normală, se gândi ea. Atunci de ce roşise? Şi de ce nu putea opri această foială ridicolă? În viaţa ei nu se mai fâstâcise astfel. — Nu, nu m-am căsătorit. Gura lui senzuală afişă un zâmbet provocator. Taina sfântă a căsătoriei nu mi s-a părut potrivită pentru mine. E un fel de închisoare, poate mai rău. Cel puţin, închisorile de stat te eliberează pentru bună purtare. — Da, zise ea şi se forţă să zâmbească, întrebându-se de ce se referea la închisoare. Fusese el însuşi închis? Ei, bine ai venit la Whitneyville, adăugă. I se păru ei că aceasta a fost cea mai lungă conversaţie pe care a avut-o cu Caleb Strong. Cât fuseseră la Liceul Whitneyville, se întâlniseră de foarte puţine ori. Dar întâlnirile fuseseră memorabile. Înghiţi în sec, amintindu-şi. — Mă întorc în fiecare an să-mi vizitez familia. El zâmbi şmechereşte şi adăugă: Desigur, venirile şi plecările mele nu sunt anunţate în Gazeta de Whitneyville. Ea se gândi la rubrica privind plecările şi sosirile din Gazeta de Whitneyville, unde se înregistrau vacanţele rezidenţilor, vizitele rudelor lor. Niciun Strong nu fusese menţionat în acea coloană. De fapt, adăugă el, am venit vara trecută în Whitneyville, într-o vacanţă scurtă. Cu puţin înainte să o iei pe fata surorii mele Crystal, ca să stea cu tine. Cheyenne se încordă. Crystal Strong era mama lui Joni Lynn, şi era cu un an mai mare decât Caleb. Părăsise şcoala la şaisprezece ani, ca să nască copilul. Joni Lynn nu vorbise niciodată despre adevăratul ei tată, deşi făcea deseori comentarii neplăcute la adresa tatălui vitreg. — Anul trecut am întâlnit-o de multe ori pe sora ta la şcoală, zise Cheyenne, precaută. Cu acele prilejuri vorbiseră despre talentul lui Joni Lynn şi despre posibilitatea ca aceasta să se mute la Cheyenne. Cu ochii minţii, Cheyenne şi-o imagină pe Crystal Strong. În ciuda faptului că aceasta părea obosită şi deprimată, încă semăna cu drăguţa ei fiică. Femeia îi menţionase ceva despre un divorţ şi despre trei copii mici, dintre care unul era certat cu autorităţile şcolii, pentru chiul repetat. Crystal fusese surprinsă, chiar suspicioasă la început, de dorinţa lui Cheyenne de a o ajuta pe Joni Lynn, dar, în cele din urmă, fusese de acord. — Ai venit să o vezi pe Joni Lynn? întrebă Cheyenne, străbătută de un val de nervozitate. Pentru prima dată, unul dintre Strong-i venea în vizită şi o îngrijora faptul că aceasta putea prevesti ceva rău. Voia să ia fata înapoi către un viitor nefericit? — Mi se permite să-mi vizitez nepoata, nu? Sau trebuie să-mi asigur securitatea, înainte să păşesc pe acel pământ sfânt? Vocea lui era plăcută – o tachina – dar ea îi simţi sarcasmul. — Desigur, zise ea. Adică, bineînţeles că nu! Doamne, la ce întrebare îi răspundea oare? La prima sau la a doua? Se mai foi o dată, nervoasă, şi încă o dată roşi, jenată. Elevii ei nu ar recunoaşte-o niciodată în această postură pe hotărâta lor doamnă Merrit. Nimeni din oraş nu ar crede că Cheyenne Whitney Merrit era capabilă să se piardă cu firea. — Ce vrei să spui, doamnă Merrit? întrebă, tărăgănat, Caleb. Ea îl privi fugitiv. Spre marea ei nelinişte, el o privea lung şi gura i se strâmba batjocoritor. Şi arogant. Poate încrezător. Nu, pirateresc se potrivea mai bine. Şi sexy. Foarte sexy. Gura lui Cheyenne se uscă, brusc. Se putea ca Strong-ii să fie antisociali, dar fuseseră înzestraţi din plin cu frumuseţe şi sex appeal, ceea ce accentua ranchiuna celor din oraş. Dacă ei ar fi fost urâţi, fizic, pericolul asupra tineretului din comunitatea lor ar fi fost mai mic. De aceea Caleb Strong era considerat o ameninţare, o mare ameninţare. Felinarul de pe o stradă alăturată ilumina trăsăturile ascuţite ale feţei sale. Părul lui blond-închis, tăiat mai scurt ca în zilele de şcoală, era decolorat de soare, iar gura îi era frumos conturată, buza de jos senzuală, ispititoare. Bronzul îi făcea ochii mai albaştri şi mai strălucitori. Păreau să lucească cu o intensitate vibrantă, care constrângea, o intriga… Cheyenne simţi o ameninţare dureroasă. Îşi aminti cum se uitase în acel ochi, cu mult timp în urmă, într-o zi de octombrie, când venise acasă de la liceu. Încă mai vedea scena: era îmbrăcată într-o fustă bleu cu alb, în jacheta lungă de la uniformă, avea părul strâns în codiţe şi legat cu funde albe şi bleu. O luase pe scurtătură, pe o alee din apropierea liceului, grăbindu-se să ajungă acasă înainte de apusul soarelui. Caleb, care mergea pe o motocicletă neagră – oare aceeaşi pe care era azi? – apăruse, ca din senin şi se oprise lângă ea. — Să nu-ţi vină să-ţi crezi ochilor şi urechilor, zisese el, caustic. Este micuţa domnişoară Whitney, călătorind prin partea săracă a oraşului. Cheyenne îşi aminti cum pulsul i se accelerase în timp ce rămăsese cu gura căscată la el, la părul lui lung, la gura lui senzuală şi supărată şi la ţigara care îi tremura între buze. Purta blugi şi un tricou alb, iar tatuajul cu cobre dispăruse sub mânecă, atunci când îşi mutase mâna pe ghidon. Ea murmurase o scuză despre faptul că pierduse maşina şi că se grăbea să ajungă acasă, înainte să se lase întunericul. Chiar când vorbise, îşi imaginase cam cum o vedea el, ca pe o fetiţă cuminte, una pe care nu ar fi lipit-o strâns de el, într-o îmbrăţişare pasională, ca cea în care fusese prins şi pentru care Penny Sherwood fusese suspendată trei zile din şcoală. Cheyenne observase această scenă toridă în drum spre sala de gimnastică, iar scena îi zăbovise mult timp în minte. Şi-o putea aminti chiar azi. Penny Sherwood se agăţase de Caleb, cu braţele în jurul gâtului lui şi cu o coapsă ridicată peste şoldul lui, în timp ce el o mângâia cu mâinile peste tot şi o săruta cu foc. Fusese şocată şi trezise cele mai ciudate şi mai ridicole stări în Cheyenne. Ştia că erau enervante, dar şi plăcute, totodată. — Vrei să te sui? o întrebase tânărul Caleb, uimind-o cu invitaţia lui. Timp de câteva secunde fusese tentată să se suie în spatele lui, pe acea motocicletă neagră şi diavolească. N-o făcuse, bineînţeles. Îndepărtând atracţia, dăduse din cap şi refuzase cu un politicos „Nu, mulţumesc”. La urma urmei, ea era o fată de calitate, o Whitney, şi nu-şi putea păta reputaţia mergând pe motocicletă, în spatele lui Caleb Strong, cu braţele înfăşurate în jurul taliei lui. — Speriată? o încercase el. Ea îşi ridicase capul sus şi negase, şi-i spusese că prefera să meargă pe jos. El râsese şi continuase să o escorteze până în şoseaua principală. — Data viitoare, mergi pe drumul cel lung spre casă şi fereşte-te de alei, altfel, ai putea da de un lup fioros pe motocicletă, care te va răpi din lumea ta sigură. Apoi dispăruse, râsul lui amestecându-se cu vuietul motocicletei. Şi iată-i din nou, paisprezece ani mai târziu. Un râs şăgalnic o năpădi pe Cheyenne când îi întâlni privirea intensă. Simţea că el se uita undeva, în sufletul ei, venerând-o pe făptura sensibilă care nu a lăsat niciodată pe cineva să o tragă din lumea ei sigură. — O să mă inviţi înăuntru să-mi văd nepoata? Sau să aranjez să o văd acasă, la Crystal? La urma urmei, trebuie să te gândeşti şi la vecinii tăi. Ştiu că ideea de a avea un Strong în preajmă trebuie să-i sperie ca naiba. Dacă o să apărem mai mulţi dintre noi pe acolo, or să înnebunească. Cuvintele lui şoptite conţineau atâta adevăr, încât Cheyenne roşi. — Eşti foarte direct, zise ea, pe un ton strangulat. — Adevărat. Las limbajul ales pe seama femeilor de genul tău, doamnă Cheyenne. Ea era aşa de moale, încât scăpă lesa câinelui. — Toţi se gândesc la lumea lui Joni Lynn, zise ea, încercând să aducă discuţia pe un făgaş normal şi neutru. El râse. — Atunci, probabil se gândesc că a fost schimbată la naştere, sau ceva de acest fel. Că, probabil, într-o casă respectabilă şi fără pată, din Whitneyville, unii sunt terorizaţi de copilul Strong, care a fost o povară încă de când l-au adus acasă de la spital. Faptul că nu este o Strong din născare va confirma talentul lui Joni Lynn. Cheyenne tresări. Destul de incredibil, acum două săptămâni, Martha Mayfield îi expusese o teorie similară. Familia Mayfield înghiţea mai uşor aceasta decât faptul că o Strong putea fi atât de talentată, de morală şi de sociabilă. Peppy îşi alese chiar acel moment să tragă de lesă, nerăbdător în încercarea de a se mişca din nou. Nu întâlni nicio rezistenţă, din moment ce Cheyenne nu apucase celălalt capăt. Peppy lătră, triumfător, şi o şterse, profitând de libertatea lui neaşteptată. — Peppy, întoarce-te! ţipă Cheyenne. Privi cum vârful cozii câinelui dispăru după bloc. Peppy! Vocea ei se ridică într-o comandă, o comandă căreia câinele nu i se supuse. Peppy o luă la sănătoasa, fără să se uite înapoi. — Peppy a şters-o, remarcă Caleb. — Nu a mai ieşit singur noaptea, zise Cheyenne, nervoasă. A scăpat o dată, în timpul zilei, şi nu l-am găsit ore întregi. În cele din urmă, ne-a sunat un vecin şi ne-a spus că l-a văzut pe Ruta Şase, sărind în susul şi în josul drumului. A fost lovit aproape de trei ori! — Se pare că i s-a suit libertatea la cap. Acelaşi lucru i s-a întâmplat vărului meu Bo, chiar după ce a ieşit prima dată din puşcărie. A fost atât de sălbatic, încât a fost închis la loc, după o zi. — Oh! Un sentiment de ceva ireal o năpădi pe Cheyenne. Nu mai auzise pe nimeni vorbind de vreo rudă închisă, pentru că nu cunoscuse pe nimeni care să fi păţit aşa ceva. Apoi văzu strălucirea din ochii imposibil de albaştri ai lui Caleb. Nu aruncase remarca asta la întâmplare, ci o calculase intenţionat, ca să o şocheze. De parcă ar fi ales, în mod deliberat, ca un bărbat ca el să spună aceste lucruri unei femei cum era ea. Ea îl fixă cu privirea, uimită de ceea ce simţea. — Poate mă duc să-l vânez pe Peppy, continuă el, zâmbind. Îl prind şi îl duc acasă. Friptura de câine este o minunăţie. Este o delicatesă pentru noi, Strong-ii. Ea ştia că el o batjocorea, pe ea şi întregul oraş, pentru opinia nefondată pe care o avea despre ei. — O, termină! zise ea, dur. Nu cred o clipă că Strong-ii mănâncă câini! — A, doamna este un cetăţean luminat, cu vederi liberale. Dar spune-mi, madam, ţi-ai lăsa fiul sau fiica să se întâlnească cu un Strong? — De vreme ce fiica mea are şase ani şi fiul meu doar cinci, cred că întrebarea este nepotrivită. — O scăpare foarte frumoasă, domnişoară Cheyenne. Eşti o femeie manierată, când şi când. Şi, cu siguranţă, prea bine crescută ca să rişti să te sui pe şaua motocicletei mele, ca să căutăm câinele. Zâmbetul lui încrezător şi răutăcios o aţâţă, de parcă el ştia că nu-i va accepta provocarea. O năpădi un acces de sălbăticie total neaşteptat. Era uimită că recunoştea aceste sentimente, din moment ce niciodată nu fusese furioasă. Aşa cum ştia Caleb Strong. Respiră adânc. Inima îi bubuia în piept şi simţi cum mintea i se luminează. El era al naibii de sigur că ea nu va evada din mica ei lume sigură. Ei, ce ştia el? întrebă o voce din subconştientul ei. — Îţi accept invitaţia amabilă de a-l căuta pe Peppy, spuse ea, şi făcu un pas mare spre motocicleta monstruoasă.

Obstacole dragi de Barbara Boswell   Unu Pentru Mary Magdalene May, Greg Wilder intra în aceeaşi categorie cu Alan Aida, Tom Selleck sau Robert Redford. Cu toţii erau nişte atrăgători zei masculini – admirabili, chipeşi, interesanţi – şi indiscutabil, total inaccesibili. Existau unele deosebiri, desigur. Greg Wilder nu era un actor celebru, deşi, ca neurochirurg de renume, reprezenta un soi de celebritate în comunitatea ordonată din Woodland, Maryland, unde locuiau amândoi. Şi erau în termeni civilizaţi: el o numea Maggie, iar ea îl numea doctor Wilder. El era tatăl lui Joshua, prietenul fiului ei Kevin, iar ea era guvernanta ocazio- nală a trei dintre copiii lui Greg Wilder. Maggie nu fu surprinsă când doctor Wilder sosi, cu două ore şi jumătate întârziere, să-şi ia copiii, în vinerea aceea caldă de la începutul lui octombrie. Programele medicilor erau, adesea, dezordonate şi imprevizibile, şi mai întârziase şi altă dată. Pur şi simplu lungise ghiveciul de ton, mai adăugind tăiţei, şi le dăduse de mâncare lui Josh, Wendy şi Max, împreună cu cei trei copii ai ei – Kristin, Kevin şi Kari. Josh ceruse porţie dublă, Wendy luase câteva înghiţituri mici, pronunţase cina ca „arătând câh“ şi ceru un sandviş cu unt de arahide şi jeleu. Maggie se supusese, cu bunăvoinţă; şi copiii ei avuseseră preferinţe culinare categorice la vârsta de patru ani. Se făcuse ora opt şi jumătate, când doctor Wilder sosi, în sfârşit. Copiii stăteau adunaţi în micul living-room, urmărind prezentarea anuală la televiziune a filmului „Vrăjitorul din Oz“[1]. Scândura de călcat a lui Maggie era întinsă în colţul camerei, iar femeia privea din când în când la televizor, în timp ce călca. Purta o pereche de blugi tăiaţi şi o bluză galbenă fără mâneci, concesie faţă de temperatura neobişnuit de ridicată. Ajunsese la 30°C în timpul după-amiezii, iar căsuţa duplex din prefabricate avea nevoie de mult timp ca să se răcorească. Părul arămiu-închis al lui Maggie era legat în coadă de cal, pornind din creştet pentru a-i atinge, abia, ceafa. Deşi fratele ei o tachina adesea că arăta mai mult ca sora de doisprezece ani a lui Kristin decât ca o mamă, Maggie considera că-şi arăta toţi cei treizeci şi doi de ani. De simţit, îi simţea cu siguranţă. Soneria răsună de două ori în succesiune rapidă. Niciunul dintre copii nu-şi luă ochii de la ecran, deşi Kristin strigă totuşi: — Sună cineva la uşă, mami. Maggie scoase fierul din priză şi se duse să deschidă. În prag stătea Greg Wilder, impozant, într-un smoking negru şi cămaşă albă gofrată. Era înalt, cu cel puţin cinci centimetri peste unu optzeci, şi avea trupul robust, disciplinat, al unui atlet. Cum, necum, reuşea să confere costumului fantezist o masculinitate colțuroasă, în pofida zorzoanelor albe, observă răutăcioasă Maggie. Avea părul şaten deschis, cu şuviţe blonde, decolorate de soare, purtându-l scurt, cu cărare într-o parte. Maggie ştia că familia Wilder era proprietara unei bărci cu pânze şi a unei şalupe de mare viteză, petrecând multe weekend-uri de vară, pe apă. Iar copiii Wilder aveau cu toţii acelaşi păr blond-şaten vârstat de soare. — Bună, Maggie. Îmi pare rău că am întârziat, îi zâmbi Greg Wilder, ochii săi albaştri încreţindu-se la colţuri. Aveau cea mai neobişnuită nuanţă de albastru pe care-o văzuse Maggie vreodată – deschisă, limpede, culoare acvamarin – şi erau înconjuraţi de perdelele negre ale genelor lungi şi dese. Fiica lui mai mică, Wendy, îi moştenise ochii – mari, îndepărtaţi, absolut izbitori. Inima lui Maggie începu să bată puţin mai repede. O făcea adesea, în prezenţa lui Greg. — Am fost reţinut la spital, continuă el, iar de-acolo a trebuit să alerg acasă şi să mă schimb, iar apoi s-o iau pe Francine. Înclină capul spre impresionantul Cadillac burgund parcat la bordură. Maggie miji ochii în întuneric, pentru a vedea o siluetă umbrită pe fotoliul din faţă al maşinii. Partenera lui pentru seara aceea, Francine. Probabil răpitoare, Maggie ştia prea bine. Toate partenerele lui Greg erau aşa. — Copiii sunt gata de plecare? întrebă el. Maggie dădu din cap, cu un surâs. — Da, se uită la televizor. Îi chem. Greg schiţă o mişcare înainte, iar Maggie, care ţinea întredeschisă uşa cu plasă contra ţânţarilor, o închise repede. — Îi trimit imediat, doctor Wilder, spuse ea. Greg Wilder rămase dincolo de prag. Întotdeauna îşi aştepta în prag copiii, cu excepţia zilelor urâte, când se întorcea la maşină şi-i aştepta acolo. Maggie nu-l invitase niciodată înăuntru. Conversaţiile lor se purtau întotdeauna, inevitabil, în uşă. — A venit tăticul, anunţă Maggie grupul din faţa televizorului. Copiii Wilder – Joshua, de nouă ani, Wendy, de şase, şi Max, de patru – nu părură s-o fi auzit. Un muşchi nu li se clinti, nici nu-şi desprinseră privirea dinspre ecran. — Max, Wendy, Josh! se sili Maggie să sune la fel de veselă şi strălucitoare ca Vrăjitoarea cea Bună de la Miazănoapte. Tăticul aşteaptă să vă ia acasă. — Vleau să mă uit la film, spuse Max, strângându-şi şi mai tare sub braţ ursuleţul zdrenţuit. Maggie prinse privirea Kristinei şi-i transmise un apel tăcut de ajutor. Uneori, Max o asculta pe Kristin când nu voia să se supună nimănui altcuiva. Kristin pricepu aluzia. — Poţi să vezi filmul acasă, Max. La televizorul tău mare. — Nu! replică Max, încruntându-se aprig. O să pield toate pălţile flumoase pân-acasă. Teddy şi cu mine stăm aiţi. Kristin ridică din umeri şi reveni cu atenţia la emisiune. Mingea revenise în terenul lui Maggie. — Max, iubitule, îmi pare rău, dar nu poţi rămâne aici, spuse ea cu fermitate. Băieţelul era atât de drăgălaş, aşezat pe podea cu picioarele încrucişate şi ursuleţul strâns la piept. Maggie avea pentru el o slăbiciune pe care şi-o recunoştea şi nu-i era uşor să rămână severă. Dar nu putea reţine copilul; tatăl lui era afară, aşteptând să-l ia acasă. — Te-aşteaptă tăticul, Max. În seara asta are treabă în oraş şi… — În oraş? întoarse Joshua capul auzind. La o şustă, adică? — Păi… aşa cred, se eschivă Maggie. O ştia, dar expresia furtunoasă de pe chipul lui Joshua o împiedica să dea un răspuns afirmativ clar. „Laşo,“ se acuză ea singură. — Pleacă prea mult în oraş! izbucni Joshua cu bruscă ferocitate. În fiecare vineri şi sâmbătă seara, când nu-i de gardă la spital. Şi pe urmă se-ntoarce târziu şi-i arţăgos dimineaţă şi nu vine la meciurile mele de soccer[2]. — Nu lipseşte la toate, Josh, îl întrerupse Kevin. A fost la stadion săptămâna trecută, nu mai ştii? Maggie îi zâmbi cu drag lui Kevin. Diplomatul ei în vârstă de nouă ani. Dar Josh nu era pregătit să asculte de glasul raţiunii. — Săptămâna trecută am pierdut, aşa că nu contează! — Taci! N-aud televizorul! se plânse Kari, cea de şase ani. Acum de ce nu mergi acasă? „Ăsta sigur nu-i diplomat,“ îşi spuse Maggie cu un oftat, întrebându-se cum să-i smulgă pe micii Wilder, cât mai elegant, din casa ei. Ştia din experienţă cât de încăpăţânaţi şi irascibili puteau fi. Josh şi Max puteau fi, se corectă ea în gând. Wendy era tăcută, pasivă şi aproape prea docilă. Uneori o enerva modul fetiţei de-a nu-şi exprima niciodată preferinţele, dorinţele, orice emoţie cât de cât. Wendy se ridică în picioare, cu faţa ei mică nepătrunsă ca de obicei, privind de la Maggie la fraţii ei cu ochii aceia ai săi frumoşi, mari şi acvamarini. — Wendy e gata de plecare, spuse cu noi speranţe Maggie. Haideţi, băieţi, să vedem care ajunge primul la maşină. Se felicită pentru această strategie psihologică isteaţă, când Josh sări în picioare şi porni spre uşă. — O să te bat, fraiere! îi strigă el peste umăr lui Max. — Slabă mutarea, mami, spuse sec Kristin, aruncându-i o privire lui Max. Chipul băieţelului era schimonosit de furie; se trânti pe jos şi începu să dea din picioare, zbierând iar şi iar, din toţi bojocii: — Io nu-s flaiel! Io nu mă duc acasă! Kristin, Kevin şi Kari îl priveau, mult mai fascinaţi, în acest moment, de criza copilului decât de „Vrăjitorul din Oz“. Maggie îşi înăbuşi un geamăt. Niciunul dintre copiii ei nu avusese vreodată accese de nervi, nici măcar în timpul „teribililor doi ani“. Şi deşi Josh făcea uneori aluzii la crizele frăţiorului său, Max nu avusese niciuna în timp ce se afla sub îngrijirea lui Maggie. Acum părea să scoată pârleala pentru timpul pierdut. Momentan dezarmată, Maggie se rezumă să stea locului, privind împreună cu copiii ei. — Tăticul zice. Că Max e prea mare ca să aibă crize, spuse Wendy, aproape în şoaptă. Maggie tindea să confirme, dar asta nu rezolva problema a ceea ce-avea de făcut cu copilul care urla furios, azvârlind din picioare. — Mami, vrei să-l chem pe doctorul Wilder să vină-n casă şi să-l ia pe Max? întrebă Kevin. Maggie aruncă o privire prin living-room-ul mic, aglomerat, plin de ceşcuţe, haine de păpuşi şi articole din arsenalul G1 Joe. Rufele ei de călcat, în două coşuri mari de plastic, se aflau în centrul odăii. Şi-l închipui pe Greg Wilder, în întreaga-i elegantă masculină, croindu-şi drum prin toată harababura, şi se cutremură. Din cine ştie ce motiv idiot – mândrie prost orientată, poate – o îngrozea gândul ca el s-o vadă obosită şi neîngrijită, în dezordinea totală a camerei. Când şi dacă Greg Wilder avea să intre vreodată în casa ei, voia ca totul să fie în perfectă ordine – ea, casa, copiii, totul. În acest moment, casa era o ruină, şi nici ea nu arăta mult mai bine. Se strâmbă. Contrastul dintre ea însăşi şi partenera lui frumoasă, aşezată în fotoliul din faţă al Cadillacului cu aer condiţionat, ar fi fost sfâşietor. Alungă repede gândul. Max continua să chirăie, iar Kevin luă problema în propriile-i mâini. — Merg să-l chem pe doctorul Wilder. — Nu, Kevin, ripostă repede, nervoasă, Maggie. Hai să mai aşteptăm câteva minute. Îngenunche lângă copilul care ţipa şi-i puse o mână pe cap. Asudase, iar chipul său mic era scăldat în lacrimi. „Cum o fi să ai patru ani?“ se întrebă ea, „să fii cel mai mic din familie, cu un tată extrem de ocupat şi fără mamă? Să fi petrecut ultimii doi ani, jumătate din viaţă, azvârlit între guvernante şi creşe, zilnic în alt loc, cu alţi oameni, fără nicio rutină sau structură de care să depinzi?“ Lui Maggie i se frânse dintr-o dată inima pentru acea bocceluţă de proteste furioase. Şi-o amintea bine pe mama lui Max. Alicia Wilder fusese o blondă cu ochi căprui, atrăgătoare, întotdeauna îmbrăcată elegant şi crescută în spiritul perfecţiunii. O cunoscuse cu patru ani în urmă, când Kevin şi Joshua erau înscrişi în aceeaşi clasă, la grădiniţa de dimineaţă. Woodland era o comunitate ordonată, aflată la jumătatea distanţei între Baltimore şi Washington, D.C., cu ambianţe adecvate tuturor categoriilor social-financiare. Şcolile sale publice erau excelente şi folosite de toţi copiii din oraş. „Asta-i minunat în Woodland, “ o auzise odată Maggie pe Alicia Wilder, spunându-i unei alte mame. „Copiii au ocazia să se amestece cu alţi copii, din toate straturile societăţii. Greg şi cu mine ne-am gândit un timp să ne dăm copiii la o şcoală privată, dar am decis că şcolile din Woodland le-ar lărgi categoric perspectivele.“ De fapt, perspectivele tânărului Joshua Wilder se lărgiseră atât de mult, încât şi-l alesese drept cel mai bun prieten pe Kevin May. Relaţia dintre Joshua, din cartierul aristocratic Woodland Heights, cu casele sale elegante din piatră şi stuc, pe acri de teren împădurit, şi Kevin, rezident al ieftinului cartier Woodland Courts, cu duplexu-rile sale din prefabricate şi curţile comune cu vecinii, ar fi putut servi drept perfect exemplu al promisiunilor de liberalism social ale Woodlandului. Alicia Wilder îi spunea frecvent lui Maggie cât de mult îl plăcea pe Kevin şi ce bucuroasă era că devenise prietenul lui Joshua. Dar Maggie nu se putea abţine să nu observe că, în vreme ce-Kevin era invitat adesea la familia Wilder să se joace, lui Joshua i se îngăduia doar rareori să vină la joacă în casa May. Bănuia că Alicia Wilder nu prea voia ca fiul ei să se amestece în învălmăşeala din Woodland Courts. Abia după moartea mamei lui, în urmă cu doi ani şi ceva, Josh începuse să-şi petreacă la familia May cea mai mare parte a timpului liber. Sărăcuţul Max, îşi spuse Maggie. Imaginea frumoasei Alicia i se şterse din minte, în timp ce mângâia părul copilului. — Max, ştiu că eşti obosit şi nervos şi foarte supărat, murmură ea cu un ton calm, alintător. Şi fără-ndoială ai senzaţia că… — Ce-i toată povestea asta, Max? Glasul bărbătesc, profund, păru să inunde întreaga încăpere. Max se opri un moment din orăcăit, pentru a privi în sus. Tatăl său stătea în pragul camerei, cu braţele încrucişate pe piept, sprânce- nele cânepii arcuite şi buzele strânse într-o liniuţă subţire. Părea foarte mare, foarte autoritar şi foarte furios. Maggie se adună pe picioare, cu senzaţia stranie că i se tăiase respiraţia. Greg nu aşteptase’ să fie poftit înăuntru. Intrase din proprie iniţiativă. — Mămico, şopti Kari, în timp ce trecea cu băgare de seamă în spatele ei. Kari, de obicei atât de nărăvaşă şi nostimă, era timidă în preajma bărbaţilor, fapt de care Maggie devenea tot mai conştientă. Spre deosebire de Kristin, care cunoscuse un tată iubitor, până la vârsta de şase ani, Kari nu locuise niciodată în casă cu un bărbat. John May murise la numai o săptămână după naşterea celei mai mici fetiţe ale sale. Greg Wilder traversă camera spre a se opri în faţa fiului său mezin. — Mergem acasă, Max. Glasul său nu lăsa loc pentru nicio discuţie. Pentru Maggie, cel puţin, căci Max nu făcu decât să întoarcă iarăşi capul, reluându-şi istericalele. — Destul, Max. Doctorul Wilder vorbea pe un ton despre care Maggie bănuia că ar fi pus pe fugă personalul spitalului, sfârâindu-i călcâiele, să-i facă pe plac. Max Wilder îl ignoră complet. Maggie observă o roşeaţă închisă colorând gâtul doctorului şi răspândindu-i-se în sus peste obraji. — Ar putea dormi aici în noaptea asta, doctore Wilder, propuse ea repede. Avem un pat în plus, la Kevin în cameră. Sunt suprapuse. — Dacă Max se face de-un stat aici, atunci stau şi eu! Joshua revenise, încruntându-se bătăios spre tatăl său. În mânia sa, băiatul era o imagine miniaturală a bărbatului, cu excepţia ochilor, căprui-deschis. Josh avea ochii mamei lui. — Mergeţi cu toţii acasă, spuse Greg Wilder printre dinţii încleştaţi. Joshua, Wendy, treceţi la maşină! Imediat! Wendy smulse ursuleţul lui Max şi o zbughi din cameră. Josh o urmă, cu o mutră posomorită. Greg se aplecă şi-l luă pe Max în braţe. Spre groaza colectivă şi plină de fascinaţie a membrilor familiei May, copilul începu să dea cu pumnii şi picioarele şi să-şi zgârie tatăl, fără ca urletele turbate să i se potolească un moment măcar. Greg Wilder ieşi cu paşi mari, cărându-l pe Max în timp ce căuta să-i evite loviturile. Maggie şi copiii ei îi urmară la maşină. Joshua şi Wendy stăteau deja pe bancheta din spate. Francine, o brunetă frapantă, în rochie de cocktail roşie, decoltată, stătea în faţă, furioasă. Greg îl îndesă în spate pe Max, care ţipa. — Maggie, îmi pare rău pentru ce s-a-ntâmplat, spuse, întorcându-se spre ea. Părea îngrozitor de hărţuit. Vârî mâna în buzunarul sacoului, scoţând o agrafă de bani, din aur, cu monogramă. Maggie îşi privi toţi cei trei copii rămânând cu gurile căscate, în timp ce doctorul dădea la iveală teancul gros de bancnote. Simţi tentaţia dureroasă de-a le întoarce capetele dinspre o asemenea privelişte. Greg desprinse o hârtie de douăzeci de dolari şi i-o întinse. — Sper că ajunge atât, Maggie. Ştiu că-i ţii de când au terminat şcoala, la trei jumate. — Şi cina au luat-o la noi, ciripi Kevin. Maggie îşi simţi obrajii devenind stacojii. Greg îi mai întinse o bancnotă de zece, dar ea se retrase, refuzând s-o primească. — E prea mult, doctore Wilder. Dumneavoastră… Din maşină răsună încă un răcnet, dar de astă dată îi aparţinea Francinei. Max ajunsese pe fotoliul din faţă, atacând-o. — Doamne fereşte! murmură Greg. Se repezi spre maşină şi deschise larg portiera, într-o încercare de a-l smulge pe Max de pe victima sa. Părul Francinei era vraişte, iar pe gâtul zvelt şi braţele goale avea zgârieturi. Greg reuşi să-l desprindă pe Max, dar nu înainte ca acesta să-şi fi înfipt dinţişorii în mâna femeii. Francine scoase un urlet disperat de durere. Doctorul ţipă la fiul său şi începu să-l croiască, ferindu-se tot timpul de pumnii şi picioarele băiatului care-l bombardau. Max continua să ragă din răsputeri. Câţiva vecini curioşi se adunau la locul faptei, pentru a observa şi comenta situaţia. Viaţa în Woodland Courts semăna cu traiul în proverbiala casă de sticlă: toţi se simţeau liberi să se amestece în treburile celorlalţi. Joshua sări din maşină şi se alătură grupului. — Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă Kevin. De ce-a atacat-o Max pe prietena Iu’ tăticu-tău? — L-a zis lui Max că dacă nu stă cuminte o să-i arunce ursuleţul în râul Potomac, răspunse Josh. Vecinii rămaseră cu gura căscată, şocaţi şi dezaprobatori. — Ăsta nu-i un mod de a-i vorbi unui copil, spuse mustrătoare doamna Jenkins, bunică a opt copii, care locuia în cealaltă jumătate a duplex ului familiei May. În ultimii cinci ani, stătuse noaptea cu copiii May, în timp ce Maggie lucra în schimbul trei la recepţia unei linii aeriene importante, la Baltimore, în apropiere. — La doamna aia groaznică ar trebui să-i fie ruşine! exclamă indignată Kari, cu mâinile-n şolduri. — Tatăl tău ştie ce i-a spus lui Max? se miră cu voce tare Maggie. Era de acord cu doamna Jenkins şi Kari. Fusese o remarcă plină de cruzime faţă de un copil, iar fastuoasei Francine ar fi trebuit să-i fie ruşine. — Nu, nu ştie, replică voios Josh. Şi Max i-a făcut-o! Uite-o că-i curge sânge! — Maggie! Acum Max suspina, urletele de furie preschim- bându-i-se în acelea ale unui copil lezat şi înspăi- mântat. Tatăl său încetă să-l mai bată şi-l aruncă pe canapeaua din spate a maşinii. Fără o singură privire spre mica gloată de spectatori, Greg Wilder urcă în maşină, trânti portiera şi ambală feroce motorul. Marele Cadillac se smuci înainte, după care o luă din loc cu mare viteză. — Hei, l-a uitat pe Josh, spuse Kari, chicotind. Vecinii râseră. Cineva făcu o remarcă despre marii ştabi cu maşini pompoase, femei iuţi la mânie şi copii neglijaţi. — Să mergem în casă, spuse repede Maggie, mânându-i pe cei patru copii în jumătatea ei din duplex. Poţi sta aici în noaptea asta, Josh. Împrumuţi o pijama de-a lui Kevin, că o periuţă de dinţi în plus avem noi. — Hai, Josh, să ne terminăm fortul din Lego, îl chemă Kevin. Cei doi băieţi urcară în fugă scara îngustă, spre camera lui Kevin. — Acum putem să ne uităm la Dorothy, mămi- co? E chiar vremea când trebuie să fie-n castelul vrăjitoarei, spuse Kari, luându-şi mama de mână. — Ştie tot filmul pe-dinafară, observă Kristin, cu indulgenţă de soră mai mare. — Şi eu, zâmbi Maggie. Hai să mergem s-o vedem pe Dorothy cum îi vine de hac vrăjitoarei. Îşi conduse fiicele în living-room, unde le aşteptau televizorul şi fierul ei de călcat. Zece minute mai târziu, soneria se auzi din nou. — Crezi că-i doctorul Wilder, mami? întrebă Kristin cu teamă. Kari păru alarmată. — Nu răspunde! Neliniştea fetelor o tulbura pe Maggie. Recent, la un colocviu televizat, auzise un psiholog explicând rezultatele unui studiu întreprins asupra fiicelor de văduve. Efectele absenţei taţilor începeau din copi- lărie, când fetiţele tindeau să fie nervoase sau să se teamă în prezenţa bărbaţilor, şi se prelungeau în anii adolescenţei, fetele fiind prudente şi timide cu băieţii de aceeaşi vârstă. Conform ultimei cărţi a eminentului psiholog, incapacitatea fetelor de a lega relaţii cu bărbaţii le putea împiedica să-şi formeze ataşamente de durată cu sexul opus. Maggie înclina să desconsidere majoritatea celor pe care le auzea de la aşa-zişii experţi, dar acest studiu anume îi atinsese un punct dureros. Se întâmpla la fel şi cu Kari şi Kris? se întrebă, încruntându-se. Lipsa unui tată sau a unei figuri paterne începuse să le inspire fiicelor ei teama de bărbaţi? — O să-l bată pe Josh, mămico! se văicări Kari. — N-aveţi niciun motiv să vă fie frică de doctorul Wilder, spuse cu fermitate Maggie. Nu umblă aiurea, bătând copiii. În seara asta a fost foarte supărat, iar Max era rău şi… Soneria răsună din nou, iar Maggie se grăbi să deschidă. Fetele rămaseră pe locurile lor. La uşă era Greg Wilder. Bărbatul jovial, încrezător în sine, care apăruse adineaori, dispăruse, înlocuit de un părinte, evident, jenat şi enervat. — Doctore Wilder, vă rog, lăsaţi-l pe Joshua să stea în noaptea asta aici, spuse repede Maggie. Vocea îi tremura şi, spre marea ei deznădejde, suna la fel de agitată ca şi a fetiţelor. Greg îi privi ochii verzi şi rugători, ridicaţi spre el, şi lăsă să-i scape un oftat greu. „Ce zi de iad a mai ieşit şi asta!“ îşi spuse. Fusese în chirurgie de la şapte dimineaţa, ieşind din operaţii doar ca să stea de vorbă cu familiile pacienţilor. Cel mai istovitor caz, atât fizic, cât şi emoţional, fusese operaţia de înlăturare a unei tumori cerebrale maligne de la un student de colegiu, în vârstă de douăzeci de ani. Durase şase ore. Îi fusese imposibil să i-o extir- peze pe toată şi-i venise să plângă, împreună cu familia, când le spusese tragica prognoză. Consultaţiile pacienţilor proprii fuseseră peste măsură de lungi şi rămăsese şi la o vizită finală în saloane, astfel nimerind în ora de vârf a traficului de weekend din oraşul Baltimore. Când, în sfârşit, ajunsese acasă, o găsise pe Paula, fiica sa, în vârstă de paisprezece ani, gata să plece pentru a înnopta acasă la o prietenă. Nu fusese deloc încântată când Greg îi amintise că era vorba ca în noaptea aceea să stea cu sora şi fraţii mai mici. O lăsase în camera ei, bosumflată, după ce fata îi spusese că era cel mai rău şi mai neînţelegător tată din lume pentru că o făcuse să-şi schimbe planurile. A petrece seara la restaurantul-dancing Riverview Country Club, cu Francine Gallier, era probabil ultimul lucru de care mai avea chef, dar femeia îl invitase cu trei săptămâni în urmă, iar el acceptase, şi se simţea obligat să se ducă. Încercase să-şi autosugestioneze un oarecare entuziasm, enume- rându-i în minte atributele. Era frumoasă, senzuală, excitantă – cu o companie plăcută şi bună la pat. Iar el avea nevoie de relaxare, de societate, de-a fi cu o femeie. Cerinţele profesiunii, preocupările cu copiii… Trebuia să-şi găsească un debuşeu, nu? Oare făcea toate aceste raţionamente fiindcă era vinovat de-a fi părăsit copiii pentru încă o seară? se întrebase, în timp ce conducea maşina înapoi spre Maggie, ca să-l ia pe Josh. Fusese complet nepregătit pentru îngrozitoarea scenă cu Max. Crizele de nervi ale băiatului deveneau o crescândă sursă de îngrijorare. Când auzise urletele neîncetate din living-room-u\ lui Maggie, năvălise înăuntru să intervină. Acum era din nou în prag, ţinând uşa doar puţin întredeschisă. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, îşi spuse, strâmbându-se. — Max şi Wendy plângeau pe canapeaua din spate, spuse Greg, iar Francine tuna şi fulgera în faţă, când mi-am dat seama că plecaserăm fără Josh. Mai scoase un oftat. — La naiba. Îmi… îmi pare cumplit de rău pentru că l-am bătut pe Max. Alicia ar fi fost îngrozită. Nu credea în pedepsele corporale de niciun fel, şi până nu de mult… Umerii i se înmuiară. — … nici eu nu credeam. Maggie îl privi, ascultând, nesigură ce să spună. Conversaţiile lor în uşă erau întotdeauna uşoare şi plăcute, glazurate cu aspectele cele mai hazoase ale creşterii copiilor. Zâmbeau mult şi nu făceau niciodată aluzii la vreunele probleme. Acum, însă, Greg nu zâmbea; arăta obosit şi descurajat. Nu era sigură dacă i se adresa ei sau doar îşi exprima gândurile cu glas tare. O năpădi un val profund de simpatie. Îi părea rău pentru acest bărbat, îşi dădu ea seama cu oarecare surpriză. Niciodată nu se gândise, cu adevărat cât de complicată era, de fapt, viaţa lui; întotdeauna părea atât de calm şi complet stăpân pe situaţie. Pentru prima oară, Maggie îi văzu viaţa dintr-un alt unghi. Meseria lui era dificilă şi plină de solicitări, iar răspunderea totală pentru patru copii probabil că sporea până la niveluri copleşitoare presiunile pe care le avea de suportat. Ei, dar nu era de mirare că avea nevoie să iasă. În lume, să ducă o viaţă socială, să umble cu o femeie frumoasă ca Francine. Dar, când încerca s-o facă, îl sabotau copiii lui! Greg observă cum strângea Maggie mâna pe uşă în timp ce-l privea. — Şi-acum, iată-te pe dumneata, spuse el, hol- bându-te la mine de parcă aş fi un inculpat dovedit de abuz asupra copiilor. Era complet prăbuşit. — Nu-i nevoie să insişti ca Josh să stea aici, pentru a-l apăra de mânia monstrului său de tată. — Nici nu m-am gândit la aşa ceva, răspunse grăbită Maggie. Mă… mă gândeam cât de obosit arătaţi, doctore Wilder. Remarca ei neaşteptată îl luă pe Greg prin surprindere; o privi cu ochi mari. Nu i se zărea nici urmă de condamnare în expresie, doar compasiune şi preocupare plină de căldură. O văzuse privind astfel copiii, pe-ai lui şi pe-ai ei, dar pe el, niciodată. Şi nu făcuse nici vreo glumă sarcastică; îi răspunsese cu seriozitate. Nu mai ţinea minte când purtaseră ultima oară o conversaţie serioasă. Sporovă- ielile lor peste prag erau invariabil lejere, glumeţe şi superficiale. — Sunt obosit, Maggie. Îşi trecu mâna prin păr, răvăşindu-şi-l. Simţea o nevoie neaşteptată de-a se aşeza şi a-i vorbi serios, de a-i împărtăşi deprimarea şi neajutorarea pe care le simţea cu privire la tristul viitor al pacientului său, de a-i spune cât de mult îl îngrijorau copiii şi cât de vinovat se simţea de-a nu reuşi să răspundă nevoilor lor. L-ar fi înţeles, o ştia instinctiv. Dar nu era timp de vorbă. Francine îl aştepta şi întârziaseră deja la dans. Şi cum să se aşeze şi să stea de vorbă cu Maggie, dacă nu-l poftea niciodată în casa ei? Nu erau prea multe de spus când erai exilat în prag. Greg oftă din nou şi-şi con- densă toate sentimentele în câteva cuvinte ostenite: — A fost o… zi grea, toată. — Înţeleg, spuse pe un ton liniştitor Maggie. Privi în ochii aceia verzi şi calzi şi fu uimit de dorul pentru înţelegerea ei, de mângâierea ei. Se simţi constrâns să nege acel simţământ. — N-ai avea cum să-nţelegi! izbucni. Niciodată n-ai cunoscut frustrarea, regretul şi vinovăţia pe care le simt în relaţiile cu copiii mei. Dumneata eşti mama perfectă, chinuindu-te să te descurci cu indemnizaţiile pentru decesul soţului, banii pe orele de îngrijit copii şi munca aia mizerabilă de noapte, îmi îngrijeşti copiii de doi ani şi patru luni, şi te-am urmărit, Maggie. Eşti răbdătoare, blândă şi altruistă, genul de părinte pe care merită să-l aibă orice copil. Copiii dumitale sunt fericiţi şi bine adaptaţi. Dumneata nu-ţi ieşi niciodată din fire, sau să ţipi la copii, sau… sau să dai în ei! Maggie fu nevoită să râdă de imaginea pe care o sugerau cuvintele lui. — Mă faceţi să par înfiorător de sfântă, o Maică Machree în toată regula. Şi deşi sunt tentată să vă las să credeţi mai departe că am o aureolă în jurul capului, n-aş îndrăzni. Unul dintre copiii mei v-ar putea povesti despre momentul când au adus noroi în bucătărie la zece secunde după ce terminasem de spălat şi ceruit pe jos. L-am fugărit prin curte cu prăjina, zbierând ca o banshee[3]. „Ne-a revenit umorul“, îşi spuse Greg. Încercă să zâmbească, dar rezultatul semănă cu o grimasă lugubră. Maggie recurgea la glume pentru a-i închide gura, îşi dădu el seama printr-o neaşteptată străfulgerare de intuiţie. Şi reuşea absolut la fel de bine ca prin a-l ţine afară, pe prag. Maggie aştepta, cu speranţă, ca Greg să râdă de mica ei glumă. Voia să-l destindă, să-l facă să surâdă. El însă nu zâmbea. Părea chiar mai mohorât. Renunţând la orice încercare de umor, Maggie îi spuse cu francheţe: — De fapt, am avut nenumărate ocazii când mă simţeam obosită, deprimată sau furioasă, şi mi-am descărcat sentimentele pe copiii mei. Ştiu totul despre vinovăţie şi regret. Sunt sigură că toţi părinţii încearcă, într-un moment sau altul, aceleaşi simţăminte pe care le-aţi menţionat, doctore Wilder. Se livrează odată cu marfa. Şi cred că părinţii singuri le simt de două ori mai tare. Greg ridică din umeri, foindu-se incomod. Ce se-ntâmpla cu el? În acel moment, simţea o jinduire incredibilă ca Maggie să-i mângâie părul şi să-l consoleze, cam în acelaşi fel în care o văzuse liniştindu-l pe Max. Îi era pe jumătate teamă că se putea face complet de râs, lăsându-şi dorinţa să izbucnească în cuvinte. — Eşti foarte înţelegătoare… Glasul îi era ţeapăn şi controlat. — De obicei, nu mă las aşa dus de val… Maggie era sigură că-şi regreta ieşirea impulsivă şi se întreba dacă nu fusese prea impertinentă, oferindu-i unui medic cu experienţă propriile ei opinii neştiinţifice. Arăta însă atât de secătuit şi descurajat; voia să-l îmbărbăteze oarecum. Simţi un imbold aproape covârşitor de a-l cuprinde cu braţele şi a-i şterge acele riduri de epuizare şi îngrijorare de pe faţă. Complet deconcertată de aceste sentimente, căută să şi le izgonească, luându-se singură în derâdere. Fără-ndoială, Greg Wilder n-avea nevoie de ea ca să-l consoleze! Avea desigur femei care stăteau la coadă ca să se ocupe de asta. Una dintre ele era chiar atunci în maşina lui. Abordându-şi camuflajul emoţional protector, Maggie reveni în rolul pe care-l cunoştea cel mai bine, al personajului matern. — Doctore Wilder, de ce nu-i lăsaţi pe Max şi Wendy să petreacă noaptea aici, cu noi? Vocea ei era blândă, de-o muzicalitate plăcută, voce de mamă. — Cele două fetiţe pot dormi în dormitorul fetelor, iar pe Kristin am s-o mut în camera mea. Kari ar fi absolut fascinată s-o aibă alături pe Wendy şi… — Nu poţi să-mi spui că vreunul dintre ei ar fi fascinat să-l aibă pe Max, o întrerupse el răutăcios. Maggie rânji. — A, Kristin şi cu mine suntem amândouă topite după Max. Şi celorlalţi copii le place, deşi poate n-ar vrea s-o recunoască. Am un pătuţ pliant pe care-l pot întinde în camera lui Kevin şi toţi trei băieţii vor dormi în noaptea asta acolo. Greg se gândi la oferta ei. Lucrurile s-ar fi simplificat cert, dacă cei trei copiii mai mici rămâneau aici. Paula putea înnopta la prietena ei, încetând să mai stea îmbufnată, iar după seara de dans putea să meargă şi el acasă la Francine, rămânând acolo toată noaptea. De obicei, trebuia să se dea jos din pat, împleticit, când avea mai mult chef de somn, să se-mbrace şi să părăsească apartamentul amantei pentru a porni spre casă, căci nu îndrăznea să-şi lase copiii singuri toată noaptea. Se hotărî. — Îţi mulţumesc, Maggie. Copiii pot rămâne aici. Îţi sunt foarte recunoscător. Ei, şi de ce ideea unei seri pătimaşe cu Francine, fără copii pe cap, nu-l entuziasma deloc? se întrebă. Ar fi trebuit să se simtă la fel de extatic de liber ca un adolescent cu maşina familiei la dispoziţie şi fără consemn de întoarcere. Dar nu era aşa. Se simţea anost… şi ciudat de singur. Băgă mâna după agrafa cu bani. — Să-ţi plătesc dinainte… Maggie clătină din cap. — A, nu, doctore Wilder. Asta nu se pune la socoteală ca muncă. Astă-seară, copiii mei îşi invită bunii prieteni să înnopteze la ei. O briză uşoară îi înfoie părul, şi-şi netezi la toc şuviţele cu mâna stângă. Era drăguţă, reflectă Greg, privind-o. Întotdeauna o găsise astfel. Ten frumos, pomeţi conturaţi, nas în vânt, drăgălaş şi gură dulce, bine formată. Bine, dar chiar şi în hainele astea vechi de pe ea, arăta… Maggie era conştientă că se uita la ea şi coborî ochii, stingherită. Niciodată n-o mai privise atât de lung şi pătrunzător. Doamne, ştia că arăta prost în seara asta, dar era evident că se prezenta chiar mai prost decât crezuse. Contrastul dintre ea şi eleganta Francine îl frapase vizibil. Părea să nu-şi mai poată lua ochii de la ea. Maggie îşi propuse să arunce în aceeaşi seară hainele vechi la gunoi. Ştia că o privea, îşi dădu seama Greg, când o văzu coborând ochii. Şi se simţea stânjenită. O dovedeau poziţia ei rigidă şi mâinile crispate. Căută imediat s-o facă să se destindă, spunând primul lucru care-i trecu prin minte: — Văd că încă mai porţi verigheta. Îşi privi propria mână fără inel. — Eu… am încetat s-o mai port acum un an. Începuse să se simtă ciudat, ieşind la întâlniri cu verigheta pe deget. Când acceptase în sfârşit faptul că nu mai era căsătorit, îşi scosese verigheta. Dar Maggie n-o făcuse. Însemna oare că încă se mai considera măritată cu soţul ei decedat? Gândul îl tulbura. Maggie îşi privi banda de aur de pe deget şi era gata să răspundă, când o voce ascuţită şi nerăbdătoare strigă din maşină: — Greg! Atât Greg, cât şi Maggie priviră într-acolo, pentru a o vedea pe Francine aplecată prin fereastră. — Greg! strigă ea din nou. Şi-aşa am întârziat destul. Până-i ducem pe copiii ăştia acasă şi… Greg n-o mai ascultă, revenind spre Maggie, cu o combinaţie de jenă şi iritare pe chip. Dacă ar fi fost Maggie în maşină, aşteptându-l? Nu şi-o putea închipui comportându-se atât de ţâfnos ca Francine. — Greg! se ridică poruncitoare vocea Fran- cinei. — Copiii ăştia, întâmplător, sunt copiii mei, Francine, spuse Greg, în timp ce revenea cu pas întins la maşină, pe-un ton la fel de tăios ca al ei. Şi vor petrece noaptea aici. Wendy şi Max săriră din maşină ca fulgerul, alergând spre Maggie. Vechiul ursuleţ brun stătea vârât sub braţul lui Max, iar Greg simţi un junghi neaşteptat şi dureros de remuşcare. Ce fel de tată era, în fond? Cârpea un copil de patru ani, apoi se debarasa de copii pe timpul nopţii ca să-i poată da de băut, de mâncat şi de culcat unei căţele ca Francine Gallier… Maggie îl luase pe Maxân braţe, iar membrele lui o cuprinseră ca ale unei maimuţici. Zâmbind, îl duse în casă, cu celălalt braţ petrecut dezinvolt pe după umerii lui Wendy. Greg simţi îndemnul nebunesc de a-i urma înăuntru. Nu că ar fi ajuns vreodată în casă, îşi spuse. Îi privi cum intrau în micul duplex de prefabricate, observând deprimat că nici copiii nici Maggie nu aruncaseră o privire în urmă, nici nu-i uraseră noapte bună.   [1] Celebrul „The Wizard of Oz”, M.G.M. 1939, r. Victor Fleming, cu Judy Garland (Dorothy, Premiul OSCAR 1940), Ray Bolger (Sperie-Ciori), Jack Haley (Omul de Tinichea), Bert Lahr (Leul), Frank Morgan (Oz); efecte speciale: A. Arnold Gillespie. [2] -(amer.) Fotbalul clasic european, spre deosebire de football = (amer.) fotbalul american; întrucât americanii se referă, prin „fotbal", la varianta lor naţională, vom păstra pe tot parcursul textului termenii de „soccer“ şi, respectiv, „fotbal“. [3] Zână din folclorul scoţian şi irlandez, ale cărei tânguiri prevestesc moartea cuiva.    

Micile urmari de Barbara Boswell     Unu — Mai vrei nişte vin, Adam? Shay nici n-a aşteptat răspunsul, ci s-a şi ridicat de pe scaun. S-a aplecat peste bărbat cu sticla în mână şi, cu cealaltă mână sprijinită de umărul lui, i-a umplut paharul. — E de foarte bună calitate, nu crezi? S-a aplecat mai tare şi şi-a frecat atentă sânii de muşchii solizi ai braţelor lui. Adam s-a răsucit un pic şi ea i-a zâmbit cu o invitaţie caldă în ochii de un albastru închis. El şi-a dres glasul şi s-a întins după paharul cu vin. — Da, excelent. A examinat eticheta. Ahh, un Bernkasteler Doktor, 1971. Cel mai bun an al celui mai bun Moselle. — Mă bucur că-ţi place. Catherine mi-a spus că te pricepi la vinuri. Shay s-a aşezat iar pe scaunul ei de la capătul opus al măsuţei. — Am căutat ceva special pentru tine… astă-seară. Şi-a scos sandalele de piele cu toc înalt şi şi-a întins piciorul pe sub masă. A tatonat şi a găsit glezna lui stângă, a frecat-o uşor, a alunecat pe sub manşeta pantalonilor şi a continuat mesajul senzual. Nicio clipă nu şi-a luat ochii albaştri de pe faţa lui… Adam a dat pe gât dintr-odată tot conţinutul paharului. — Care ziceai că… ăăă… este… – s-a foit pe scaun şi şi-a retras picioarele sub el – numele depozitului de vinuri? Se părea că răsuflarea lui devine mai grăbită. Piciorul lui Shay a tatonat şi şi-a găsit cu precizie ţinta. — Nu cred că ţi-am spus. Şi-a umezit buzele cu vârful limbii ca o provocare deliberată. Dar, dacă vrei să afli, la Harry, în centrul comercial D.C. — Desigur, la Harry. Am fost şi eu acolo de multe ori. E cel mai bun depozit de vinuri. Ţi-a arătat vreodată Harry vinul special… — Adam, vrei să dansăm? l-a întrerupt Shay cu un zâmbet cald, seducător. Muzica blândă, romantică a lui Johnny Mathis durase tot timpul cinei şi Shay sperase să fie un mod garantat de a-i suci capul. Îl auzise odată pe Case, fratele ei, spunându-i unui prieten de-al lui că discurile lui Johnny Mathis erau cea mai potrivită muzică din toate timpurile pentru crearea unei atmosfere de seducţie. Adam avea treizeci şi şase de ani, doar cu câţiva ani mai tânăr decât Case. De aceea Shay spera că împărtăşea sentimentele generaţiei lui pentru bătrânul Johnny. Luându-l de mână pe Adam, Shay l-a condus spre micul loc liber din faţa canapelei modulare de culoare ruginie. Cu un mic oftat, i s-a vârât în braţe şi şi-a înnodat braţele în jurul gâtului lui în vreme ce-şi lipea strâns tot corpul de al lui. Şi-a lăsat degetele să se joace cu părul des, şaten care ajungea până la gulerul cămăşii galbene, scrobite. Şi-a apăsat temeinic sânii de pieptul lui solid ca un zid. Încet, senzual, şi-a frecat şoldurile de coapsele lui tari ca piatra. — Adam, i-a şoptit şi şi-a lipit buzele de gâtul lui. A urmat cu limba un traseu erotic de-a lungul părţii de jos a obrazului. — Oh, Adam. A simţit că braţele lui se încordează, o strâng mai aproape, o potrivesc mai intim pe contururile lui masculine şi aşa extrem de evidente. Era prima lui reacţie personală şi a simţit că o cuprinde o emoţie ameţitoare. O să meargă! Până în clipa aceea n-avusese nicio certitudine, în ciuda planurilor ei bine puse la punct. După ce-l ghiftuise o seară întreagă cu mâncare bună şi vin, îi zâmbise şi cochetase, îl provocase prin toate metodele despre care citise, nu putuse obţine de la el o altă reacţie decât o politeţe plină de rezervă. Era să facă un stop cardiac atunci când el începuse să exalte virtuţile pivniţei de vinuri a lui Harry. Se temuse că totul era pierdut. Un cunoscător în materie poate discuta despre vinuri ore în şir. Invitaţia ei la dans nu venise deloc prea devreme. Şi acum… acum îi simţea răspunsul dur, bărbătesc, crescând în el şi ea s-a lipit mai mult, mişcându-se într-un ritm senzual ca să-l excite mai tare. Când şi-a ridicat faţa spre el, nu a dezamăgit-o. I-a acoperit gura cu a lui şi buzele ei s-au deschis de îndată, suple, primitoare pentru ca limba lui să pătrundă în interiorul cald şi umed. Şi-a plimbat mâinile în jos, pe spatele ei şi i-a frământat carnea cu degetele. Simţea plăcut şi senzual pe piele mătasea violetă, moale a bluzei – omisese deliberat sutienul – şi Shay s-a întrebat dacă şi Adam se bucura de deliciile tactile ale mătăsii. Mătasea şi catifeaua erau două dintre „materialele considerate senzuale“ în articolul din Cosmopolitan, numit „Cum poate fi el sedus cu ajutorul hainelor”. Shay luase notă de asta şi se îmbrăcase corespunzător. Fusta neagră de catifea avea crăpături până sus, la coapse, altă recomandare găsită în articol. I-a simţit mâinile alunecând peste fusta catifelată, peste curba fermă a feselor şi respiraţia care i se accelerase. Tocmai descoperise că ea nu purta chiloţi. Acum trebuia şi ea să facă ceva. — Adam, te doresc atât de mult. Vocea îi tremura şi încercă să-i descheie nasturii de la cămaşă. Când a atins cu degetele părul moale, creţ de pe piept, a simţit o încordare ciudată în stomac. Oh, Dumnezeule, trebuia să se întâmple în noaptea asta! Te rog, Adam. — Mă simt ca pe un alt tărâm, a murmurat Adam gâdilând-o pe gâtul lung cu răsuflarea lui. Exista în vocea lui o notă de amuzament şi Shay s-a încruntat. Umorul n-avea niciun rol într-o scenă de seducţie, mai cu seamă într-una de o asemenea importanţă crucială cum era aceasta. Aşa că şi-a strecurat degetele pe sub cureaua pantalonilor lui hotărâtă să readucă scenariul pe linia cuvenită. — Dar e un alt tărâm, Adam. Şi pe tărâmul visului ți se îndeplinesc toate dorinţele. I-a atins cu degetele pielea goală de pe burtă şi el a tresărit convulsiv. Da, se îndeplinesc. Acum. L-a condus spre dormitorul micuţ în care ardeau două lumânări cu parfum de liliac. Altă recomandare din Cosmopolitan. Vocea lui Johnny Mathis încărcată de dorinţă şi suferinţă, se filtra din living până acolo. Ca o invitaţie, cuvertura colorată era dată deoparte de pe pat şi pernele moi parcă de-abia îi aşteptau. Cearceafurile erau în violet degradé, culoarea ei preferată, cu violete minuscule roz şi alb. Era un aranjament romantic, copiat şi el din alt articol de revistă, Dormitorul senzual. Shay i-a aruncat pe furiş o privire lui Adam, dar el avea o expresie enigmatică. În mod evident, nu era cuprins de dorinţă ca eroii din romanele colorate pe care le citise – bineînţeles, ca pe nişte materiale de cercetare ştiinţifică. Totuşi părea suficient de dispus. Dispus şi capabil? Gândul i s-a părut amuzant şi şi-a înfrânat cu greu râsul. Trebuia să evite asta. Adam şi-ar fi închipuit că râde de el şi n-avea poftă să-l jignească. Nu astă-seară, când juca rolul esenţial în planurile ei. Urmau nişte momente cruciale şi lui Shay îi era necesară întreaga ei voinţă ca să le depăşească. Şi-a descheiat nasturii de la bluză încet, cu degetele nesigure. Era o tăcere enervantă, Adam stătea lângă pat şi ea ar fi vrut să-l audă spunând ceva, orice, dar el nu făcea altceva decât să-i urmărească toate mişcările cu ochii gri, reci. Abia când şi-a scos agrafele şi şi-a lăsat părul negru să-i cadă pe umeri a scos şi el un sunet. Un murmur de surpriză. — E-atât de lung… S-a întins şi a atins o şuviţă întunecată, mătăsoasă. Aproape până la talie. — Niciodată nu l-am tăiat. Shay era mândră de asta. Drept e că i-am mai potrivit vârfurile când şi când dar… S-a oprit supărată pe ea însăşi. Vorbea mai mult decât trebuia. Acum nu era nici timpul, nici locul pentru discuţii despre coafură. — În noaptea când te-am întâlnit la petrecerea de la Catherine şi Bill îl purtai ridicat pe creştet. Adam s-a jucat cu părul ei, înfăşurându-şi aproape absent o buclă lungă pe degete. — Da, a şoptit Shay. Devenise nervoasă din cauza micii întreruperi. Şi-a dorit din tot sufletul ca el să facă următoarea mişcare, să facă ceva, orice, să preia conducerea. Adam a continuat să se joace leneş cu părul ei. — De unde îi cunoşti pe Benningtoni? Lui Shay au început să-i transpire palmele. N-avea poftă să-i spună prea multe despre Benningtoni. Probabil că lui îi era clar că ea nu făcea parte din cercul lor de prieteni. — Prin fratele meu. S-a apropiat de el şi a început să-i desfacă cravata. Se îmbrăcase foarte corect pentru întâlnirea lor; purta un costum costisitor, de tip european, albastru, o cravată discretă în dungi şi o cămaşă marca Brooks Brothers. Uniforma lui, a reflectat Shay cu o undă de umor negru. Era a treia oară când îl vedea şi nu-şi schimbase câtuşi de puţin stilul de a se îmbrăca. Purta haine adecvate pentru avocatul conservator, de succes şi bogat, aşa cum şi era, pentru vlăstarul unei familii cu sânge albastru care fusese întotdeauna. Shay nu reuşea să desfacă nodul. Niciodată nu mai făcuse aşa ceva şi-i venea să ţipe de nerăbdare. Mai bine se exersa din timp cu cravata lui Case. — Cine e fratele tău? Shay se străduia să-şi ascundă iritarea. Adam o interoga exact ca un om al legii. Era sătulă de veşnicele întrebări ale surorii ei, Candy. — Este Casey Flynn. Îşi dădea seama că n-o să înceteze cu întrebările până n-o să capete răspuns. — Casey Flynn? Doctorul de la secţia de terapie intensivă de la Spitalul Central? Adam părea surprins. Desigur, Flynn. Nu făcusem nicio legătură între numele tău şi al lui. N-a ajutat-o absolut deloc la dezlegarea cravatei şi Shay şi-a înăbuşit greu un geamăt de frustrare. S-a hotărât să-şi facă de lucru cu nasturii lui de la cămaşă. A avut un pic de noroc să descheie câţiva în timp ce dansau. Dar mai întâi avea să-i scoată sacoul. — Flynn este un nume obişnuit. I-a tras de pe umeri haina care i-a alunecat pe braţe. Nici nu mă aşteptam să faci legătura. — Catherine şi Bill îl zeifică pur şi simplu pe fratele tău. Au deplină încredere în el pentru că i-a salvat viaţa micului David acum doi ani, când a avut accidentul ăla îngrozitor de maşină. — E drept. Descheind toţi nasturii, Shay s-a încumetat să încerce din nou cu cravata. De astă dată a reuşit să i-o scoată de la gât. Da, i-a salvat viaţa lui David. Case a salvat sute de vieţi. Probabil că este cel mai bun chirurg în cazul traumatismelor de după şoc din Washington. Ea s-a ridicat pe vârfuri ca să-i dea jos de pe umeri cămaşa. Apoi a aşezat cu grijă haina, cămaşa şi cravata pe fotoliul tapiţat din colţul camerei. „Este o chestiune de bună creştere să ai grijă de hainele amantului pentru ca el să nu fie nevoit să plece cu hainele mototolite precum cearceafurile pe care le părăsise“. Citatul exact din numărul pe august al lui Cosmopolitan îi rămăsese în minte ca fiind de bun-simţ. — Cred că am vorbit destul despre Case şi Benningtoni, Adam. Eu – a înghiţit cu greutate – am în minte lucruri mai importante. Şi-a scos bluza şi a aruncat-o pe canapeaua de lângă fotoliu. De hainele ei nu trebuia să aibă la fel de multă grijă pentru că n-o să plece după aceea nicăieri. S-a întors spre Adam luptând cu timiditatea care o paraliza. Nu avea motiv să se simtă ruşinată, s-a admonestat singură. Avea un corp frumos de care putea fi mândră. Avea sânii plini, tari şi avântaţi, talia subţire. Dar tot i-au tremurat degetele când şi-a tras fermoarul de la fustă şi a lăsat-o să alunece uşor pe curba lină a şoldurilor. O luminiţă a sclipit în ochii gri ai lui Adam şi ea a observat un muşchi tresărind pe maxilarul lui. Aha, nu era chiar atât de rece precum părea. Bun! Shay a păşit peste fusta neagră lăsând-o pe covor. — Adam. Ea s-a lăsat să alunece în braţele lui şi l-a auzit gemând uşor când i-a muşcat delicat de unul din sfârcuri. — Doamne, ce încerci să-mi faci, Shay? a întrebat-o răguşit şi şi-a trecut degetele prin părul ei des. Mâna i s-a încordat pe moliciunea rotundă a feselor ei şi a arcuit-o contra lui. — Fă dragoste cu mine, Adam, a pledat şi şi-a ascuns faţa în părul aspru şi cald de pe pieptul lui. L-a mângâiat pe spatele musculos simțindu-i puterea, forţa. Inima îi bătea năvalnic, pulsul îi galopa. Până în clipa aceea fusese detaşată, prea preocupată de punerea la punct a scenei de seducţie pentru a avea senzaţii de adevărată participare. Dar acum, când gura lui Adam a pus stăpânire pe a ei, când limba a început o explorare erotică, iar una din mâinile lui mari a poposit pe sânul ei şi i-a mângâiat sfârcul, Shay a simţit o înfiorare caldă, ciudată străbătându-i corpul. Cealaltă mână a lui Adam a frământat-o pe spate, apoi a coborât mai jos, la pielea sensibilă de pe coapse. A sărutat-o mai profund, cerând un răspuns din partea ei şi acesta a venit în mod natural. Mici sunete de plăcere, îngânate, i-au scăpat guturale. Când au alunecat inevitabil în pat, Shay s-a înfăşurat în jurul lui, într-un abandon nesăţios. A simţit profund în abdomen ceva plăcut, care s-a răspândit fierbinte în tot trupul. El era aşa de cald şi voia să fie mai aproape, să-l înfăşoare. — Mmm, ai gust bun. Ca un vin de Moselle de cea mai bună calitate. Gura lui Adam a plutit în imediata apropiere a gurii ei şi se întinsese lângă ea cu toată lungimea de 1.86. Shay, care se considerase întotdeauna înaltă cu cei 165 de centimetri pe care-i avea se simţea mică lângă el. Era o senzaţie neobişnuită, dar plăcută. I-a zâmbit nesigură şi s-a întins să-i sublinieze cu degetul conturul buzelor. — Ai trăsături minunate, Adam. A fost primul lucru pe care l-am observat la tine. Ochi gri, frumoşi, cu gene dese, un nas drept, bine făcut, maxilar şi bărbie puternice. Îi urmărea cu degetele fiecare trăsătură de parcă ar fi vrut să o memoreze. O gură generoasă şi dinţi drepţi. — Hei, mă simt ca la o vânzare de cai, a râs Adam luându-i mâna şi sărutând-o în palmă. Şi eu sunt calul. Oricum, mă bucur că apreciezi moştenirea mea din ramura Wickwire. Trăsături armonioase, transmise din generaţie în generaţie. Habar n-avea nici de jumătate din adevăr, s-a gândit Shay cu un zâmbet involuntar. El i-a întors zâmbetul şi, un moment, s-au privit cu nesaţ. Adam a inspirat adânc. — Eşti încântătoare, Shay. Eşti frumoasă. — Ba nu, nu sunt. A dat din cap. Cred că sunt suficient de drăguţă, a zis fără falsă modestie, dar nu sunt genul de femeie după care întorci capul de două ori. Desigur, nu sunt frumoasă. Adam i-a studiat faţa, pomeţii înalţi şi ochii distanţaţi, de culoare albastru-închis, gura senzuală şi bărbia termă, dar delicată. Poate că nu era o frumuseţe clasică, dar era mai mult decât drăguţă. Nu se întâlnea atât de des o fiinţă cu piele albă, ochii albaştri şi păr atât de negru. Combinaţia puţin obişnuită era impresionantă. Totuşi, avea perfectă dreptate. Nu se uitase de două ori după ea la petrecere. Ochii lui trecuseră peste ea şi o eliminaseră în seara de la Benningtoni, în casa lor mare din suburbia rezidenţială de pe Potomac. Nu-şi dăduse nicio osteneală să se apropie de ea şi să se prezinte până când nu intervenise Catherine. Îşi amintea cu precizie momentul. Catherine insistase să vină şi el cu ea în colţul camerei unde Shay stătea singură şi nu făcea nici cel mai mic efort să se amestece cu ceilalţi oaspeţi. După ce le-a făcut cunoştinţă, gazda îi părăsise, nu prea discret, şi îi lăsase pe cei doi într-o tăcere stingheritoare. Au conversat despre tot felul de nimicuri, forţat, vreme de câteva minute, apoi Shay îl luase prin surprindere invitându-l la cină în apartamentul ei săptămâna viitoare. Acceptase fără niciun entuziasm, mai degrabă din respect faţă de Catherine, nu pentru Shay. Catherine insistase în mod evident să o cunoască pe fata asta şi se aştepta să iasă ceva din treaba asta. Catherine şi Bill Bennington îi erau şi prieteni buni, nu numai clienţi ai firmei. Din păcate, Shay Flynn nu era genul lui. Înţelesese asta dintr-o privire. El prefera femeile sofisticate, cu stil şi eleganţă, produse ale şcolilor exclusiviste pentru femeile din înalta societate. Îi mai plăceau femeile foarte frumoase şi cât mai lipsite de minte. Aşa cum o văzuse el pe Shay, stând în colţ, cu o rochie simplă, mov, pantofi fără toc şi părul prins la spate într-un coc decent, era clar că nu intra în niciuna din categoriile de femei care-i plăceau. S-a pregătit pentru o seară plictisitoare şi a decis în gând să pună pe nota de plată a Benningtonilor orele pierdute. În schimb, tânăra îmbrăcată sexy care-i deschisese uşa în această seară îi tăiase răsuflarea. La fel şi comportamentul ei ulterior. Cine să fi bănuit că avea să-i facă avansuri ca o pisicuţă flămândă după sex? Părea în călduri! — La ce te gândeşti, Adam? a întrebat Shay cu o voce joasă şi l-a sărutat mărunt de la curba umărului până la adâncitura gâtului. Nu cumva s-a răzgândit? Să ajungă atât de aproape şi el să dea înapoi în ultimul minut… N-o să accepte să se întâmple aşa. Altfel, s-ar putea să nu-şi mai ia niciodată inima în dinţi să facă o nouă tentativă. — La tine, a râs leneş Adam, iar mâinile îi explorau lent corpul. Şi la primele impresii. Shay s-a simţit un pic mai uşurată. — Tu faci o primă impresie minunată, Adam. A închis ochii când el şi-a mişcat posesiv mâna pe interiorul coapsei ei. Simţea ace ascuţite de excitaţie şi a respirat profund ca să-şi recâştige controlul de sine. Prima dată când te-am văzut, eu… A deschis brusc alarmată ochii. Adam atâta ştia, că îl văzuse pentru prima oară săptămâna trecută, la petrecerea Benningtonilor. El habar n-avea de cercetările efectuate, de zilele ei petrecute în planuri şi verificări… — Da? a îndemnat-o Adam. Prima oară când m-ai văzut? Shay s-a apropiat de el şi şi-a împletit picioarele cu ale lui. Chiar că trebuia să înceteze cu vorbitul. — Prima oară când te-am văzut, m-am gândit: „Ce formidabilă primă impresie face bărbatul acesta!“ — Ştrengăriţo! Adam i-a ars o palmă jucăuşă pe fund. Deci nu-mi spui? — Noi, femeile, avem dreptul la mici secrete. Shay s-a întins spre catarama de la cureaua lui. Nu-i aşa? Adam a răsuflat sacadat când ea i-a coborât încet fermoarul de la pantaloni şi l-a mângâiat măiestrit cu degetele. A fost mulţumită că Adam a terminat ceea ce începuse ea şi şi-a scos singur pantalonii. I-a aruncat neglijent pe podea şi Shay, amintindu-şi de sfatul din revistă, se întreba dacă trebuia să-i ia şi să-i aşeze frumos. Din instinct însă a rămas unde se afla. El purta chiloţi albaştri, din bumbac. Semănau cu o pereche de chiloţi de baie. Shay i-a fost recunoscătoare. Dacă ar fi avut bikini sexy, coloraţi, ar fi fost în stare să-şi piardă tot curajul. Şi-a întors ochii când el şi i-a scos şi a venit spre ea. — Vreau să te fac să te simţi bine, Adam, a şoptit citând-o pe eroina unei povestiri emoţionante cu piraţi, care ei i se păruse extrem de erotică. Şi-a amintit pasajul şi i l-a spus cuvânt cu cuvânt. Vreau să-mi spui ce-ţi doreşti pentru că eu vreau să fiu exact cum îţi doreşti tu. Vreau să mă posezi complet. Spre încântarea ei, Adam a reacţionat exact ca piratul nesăţios din povestire. A strâns-o într-o îmbrăţişare de fier. — Oh, Doamne, Shay, ce mi-ai făcut? Te doresc atât de mult. Şi el era surprins de ceea ce simțea, dar şi de ceea ce spunea. Shay era o seducătoare tentantă, s-a gândit ameţit şi a împins o în patul moale. Îl adusese de la plictiseală şi dezinteres la o pasiune puternică în doar câteva ore. S-au sărutat profund, din ce în ce mai intim până când Shay a simţit că mintea îi e goală de orice altceva în afară de dorinţa pe care Adam o trezise în ea. A uluit-o foamea aceea sălbatică, neaşteptată. Niciodată nu visase să simtă şi ea fiorul pasiunii pe care voise s-o trezească numai în Adam. — Ai sâni încântători, a murmurat răguşit Adam şi a cuprins-o cu mâinile frământându-i şi mângâindu-i pielea ca de fildeş. Sunt plini, tari, încântători. Şi-a coborât gura către sfârcul roz şi întărit şi l-a încercuit tandru cu limba. Shay a gemut şi s-a zvârcolit sub el. Îţi place, a zâmbit Adam satisfăcut. De câte ori te ating aici gemi şi te zvârcoleşti de parcă ai cere mai mult. I-a mângâiat pe rând fiecare sfârc cu limba, apoi a muşcat-o uşor, senzual, cu dinţii. Când a început să sugă uşor, lui Shay i s-a părut că-şi pierde minţile. Nu aşa planificase ea, s-a gândit ameţită, dar i-a strâns capul la sân, cerând mai mult. Ea trebuia să comande! În planul ei stabilit cu grijă, Adam trebuia să-şi piardă minţile în extazul senzaţiilor fizice. Dar mâinile lui o mângâiau, experte, încât i se învârtea capul. Părea a şti cu precizie unde-i plăcea ei să fie atinsă şi se pricepea, astfel că ea rămăsese fără control. Se răsucea neîncetat sub degetele lui care trasau o curbă erotică sofisticată de-a lungul pielii moi şi mătăsoase din interiorul coapselor ei. Şi-a mişcat uşor picioarele ca într-o invitaţie inconştientă, feminină dar el nu s-a grăbit să accepte oferta. Degetele lui au continuat să se joace pe şoldurile şi coapsele ei şi s-au apropiat tot mai tare de locul acela fierbinte, dar niciodată destul de tare. Jocul a continuat până când Shay şi-a arcuit şoldurile spre mâna lui şi a gemut o rugă incoerentă. — Copil micuţ, a liniştit-o Adam şi şi-a pus limba pe buricul ei. Sunt cam crud că-ţi fac aşa, nu? Gura lui s-a mişcat în jos şi Shay şi-a înăbuşit un mic suspin de dorinţă. Vreau să mă răzbun un pic pentru felul în care m-ai înnebunit toată seara. Gura lui a descoperit partea ei cea mai fierbinte şi Shay s-a agăţat de el convulsiv, înspăimântată de valurile de pasiune care au străbătut-o brusc. Părea că nervii sunt pe viu, la suprafaţă, cu o insistenţă torturantă; muşchii s-au încordat de dorinţa care ameninţa să explodeze în ea. Era o plăcere atât de excitantă, un fel neobişnuit de extaz necunoscut încât i se părea că o să devină dependentă, că o să mai vrea iar şi iar. Îl dorea, îl dorea din nou, a constatat Shay depăşită de împrejurări. — Lasă-te uşor, iubito, i-a şoptit Adam încurajator. Eşti atât de aproape, nu-i aşa? Lasă-te în voia mea, lasă-mă pe mine să am grijă de tine. Ea nu putea să-l lase, nu-i putea ceda. Trebuia să lupte, să iasă din adâncurile vârtejului care ameninţa să o absoarbă. Îl avea pe Adam Wickwire doar pentru un timp limitat. Nu trebuia să uite asta, nu avea dreptul să-și permită să mai simtă nevoia de el de acum înainte. — Adam, eu… eu… El a luat-o în braţe şi a mângâiat-o cu mişcări lungi, liniştitoare. — E în regulă, micuţo. Eşti un pic cam sfioasă, nu-i aşa? A sărutat-o cald, apăsat. Data viitoare nu o să te mai simţi inhibată, hmm? Data viitoare… Cuvintele s-au rotit ameţitor prin creierul ei. Asta însemna că vrea să stea cu ea? Inima i-a tresărit de speranţă. Se gândise că o să plece imediat după şi-şi făcuse probleme dacă o să-l poată ţine acolo restul weekendului. Era vital să reuşească. — Te doresc, Shay. Adam a mângâiat-o intim şi ea s-a cutremurat. Şi simt cât de mult mă vrei tu. Eşti gata, iubito? Vocea lui era joasă şi răguşită în urechea ei. — Da, Adam, a şoptit şi a început să tremure. Venise vremea. Se va întâmpla, în sfârşit! Primul pas din cel mai drag vis al ei. — Oh, da, a râs Adam triumfător. Eşti atât de pregătită pentru mine, mica mea iubită pasionată. Shay a roşit puternic şi s-a bucurat că era întuneric şi nu i se vedea lipsa de experienţă la observaţia făcută pe şleau. — Shay, vrei să te protejez? a muşcat-o uşor de lobul urechii. Sau ai luat tu precauţii? Lui Shay i-a zvâcnit atât de tare inima încât i-a fost frică să n-o audă şi el. Niciodată nu ştiuse să mintă. — Sunt… sunt pregătită, Adam. — Pilula? — Hmm, i-a tras capul spre ea.   * — Ce naiba se petrece aici, Shay? Shay stătea întinsă pe spate, nemişcată. Era acoperită de un strat subţire de transpiraţie şi părul îi era răspândit pe perne ca o pânză de păianjen încurcată. Nu fusese chiar atât de rău, s-a consolat singură. Şi rezultatul, dacă avea noroc, merita orice efort. Înainte însă, trebuia să-i răspundă lui Adam, care nu părea în momentul ăsta câtuşi de puţin încântat de ea. Nici pe jumătate fericit. Adam i-a luat bărbia în mână, i-a întors capul, forţând-o să-l privească. Ochii lui gri se făcuseră duri, de culoarea pistolului. — Ce vrei să spui, Adam? — Nu face pe proasta cu mine, fetiţo. Ai fost virgină! Era o acuzaţie şi încă una furioasă. Shay a înghiţit în sec şi a tăcut. — Shay! În mod clar, n-avea de gând să renunţe. Ce ai de spus despre asta? — Am sperat că n-o să observi, s-a repezit Shay plină de nădejde. — Nu încerca să mă duci. Răspunde-mi cinstit, fato! Acum! Era cu adevărat furios, s-a gândit Shay cu un oftat. Şi nu prea ştia ce reacţie să aibă în faţa mâniei lui. Niciuna dintre cărţile sau revistele pe care le studiase când se pregătise pentru acest eveniment nu făceau vreo referire la faptul că un bărbat putea deveni furios descoperind că a făcut dragoste cu o virgină. — Cum de ţi-ai dat seama? încerca să câştige timp şi nu se mişca din loc. Toate cărţile recomandau să rămâi întinsă cel puţin o oră după. Am fost chiar aşa, ăăă, nepricepută? — Oh, la început ai fost bună, înflăcărată ca o micuţă curtezană. Numai după ce am devenit – să zicem – mai intimi, s-a văzut că n-ai experienţă. Dar am crezut că te joci cu mine şi vrei să dai înapoi, aşa că m-am hotărât să te învăţ minte. — Află că m-ai învăţat şi mă bucur! E o lecţie pe care demult trebuia să o învăţ, crede-mă! — Nu-i vorba de faptul că te-am dezvirginat, idioată mică. A strâns din dinţi. La dracu’, Shay, mi-nchipui că te-a durut. Am mers prea repede, prea dur pentru o virgină. N-am ştiut că aveai dificultăţi fizice ca să intru. Dacă ştiam, puteam… — Dacă ştiai, ieşeai glonţ pe uşă, a spus Shay calm. De-aia nu ţi-am spus. Nu păreai câtuşi de puţin dispus la început. Abia mult, mult mai târziu te-ai hotărât că ar fi posibil să mă vrei. Adam s-a holbat la ea stânjenit. — Ai crezut că n-o să observ? Am fost virgină, dar proastă nu. A fost nevoie practic să te târăsc până la pat. Îl zăpăcise spunându-i întregul adevăr. — Atunci de ce ai insistat? S-a încruntat. Trebuia să admiţi că ai fost insistentă. — Acum şase săptămâni am sărbătorit împlinirea vârstei de douăzeci şi opt de ani. Shay i-a pus degetele pe buze ca să-l oprească de la obişnuita remarcă. Nu-mi spune că par mai tânără sau că pot trece drept o adolescentă. Mi s-a mai spus destul de des şi n-are sens. E un fapt că aveam două’ş’opt de ani şi eram încă fată mare. — Astfel că te-ai hotărât să-ndrepţi lucrurile. Dar de ce eu? De ce m-ai târât pe mine în criza ta de conştiinţă? Adam s-a ridicat în capul oaselor şi şi-a rotit picioarele peste marginea patului. Shay a rămas pe loc, ferindu-şi ochii de corpul lui gol. Sunt un străin pentru tine, Shay. Nu există altcineva în viaţa ta? Un prieten care… — Am vrut să fii tu acela, a spus ea blând. Numai tu. Adam îşi aduna hainele şi s-a oprit s-o privească. — Vrei să spui că ai plănuit totul? Ea a încuviinţat din cap. — De când? I s-a părut că nu era primejdios dacă-i spune o parte din adevăr. Avocatul din el nu va fi satisfăcut până nu va intra în posesia unui adevăr cât mai convingător. — Te-am văzut prima oară acum o lună când am dus un tablou cusut de mână la Benningtoni. Tu erai în birou cu Bill şi am întrebat-o pe Catherine despre tine. Atunci m-am hotărât că tu eşti cel mai potrivit. Nu era nevoie să-i facă vreo referire la săptămânile în care-şi verificase teoria. Cercetările făcute confirmaseră reacţia ei iniţială. Adam Prescott Wickwire III era bărbatul adevărat pentru a deveni tatăl copilului visat de ea. — Când te-am văzut din nou la petrecerea de la Catherine şi Bill, am fost sigură. De-aia te-am invitat aici astă-seară. Numai că ea nu fusese invitată la petrecerea Benningtonilor, era prea departe din punct de vedere social de cercul lor de prieteni. Aflase de la Case despre petrecere. El primise o invitaţie. Benningtonii îl adorau pe Case. El, prin talentul lui de chirurg, îl salvase pe fiul lor de nouă ani după un accident grav de maşină. La asta se adăugase compasiunea şi bunătatea lui Case faţă de părinţii speriaţi şi îndureraţi şi aşa a început o preţuire pentru totdeauna. În trei dintre statele vecine se răspândise faima lui Case şi mai existau mulţi alţii asemănători Benningtonilor, la fel de recunoscători şi care-l considerau pe Case un fel de Dumnezeu. Un zeu, căruia-i trimiteau invitaţii la cină sau petreceri. Datorită lui donau bani secţiei de terapie post-traumatică intensivă din spital şi cumpărau proiecte originale de lucru de mână de la sora lui mai mică, Shay. Case refuzase, bineînţeles, invitaţia. El nu mai avea viaţă socială, căci alesese să-şi consacre tot timpul pacienţilor, dar Shay îşi notase data şi se hotărâse să-şi realizeze visul. Venise în seara petrecerii cu un alt tablou original, pe pânză, care-i fusese comandat de Catherine. Shay a încercat cu puţinul ei talent actoricesc să simuleze surpriza şi jena de a fi nimerit în plină petrecere. Catherine reacţionase exact cum sperase Shay. Insistase să rămână şi ea la petrecere. A reuşit uşor să-i fie prezentat Adam atunci când îşi exprimase interesul de a-l cunoaşte pe renumitul avocat din Washington. Catherine fusese încântată să-i facă serviciul acesta. — M-ai invitat la tine cu scopul precis de a scăpa de feciorie? s-a mâniat din nou Adam şi şi-a tras hainele pe el cu o furie nereţinută. Asta-i cea mai mare nebunie, s-o faci cu sânge-rece. Nu şi-a mai găsit cuvintele şi s-a mulţumit să se uite ucigător la ea. Tocmai el să fie ţinta acestei fetiţe ciudate cu planificarea ei la rece! Şi mai rău! Cedase! Asta îl făcea şi furios şi îl umplea de dezgust. Se simţea umilit. Nicio femeie nu-l mai folosise atât de „pe faţă“, şi-a dat ruşinat seama, deşi, a admis uşor vinovat, el se folosise de alte femei. Totuşi, fusese întotdeauna cinstit în relaţiile cu sexul opus, în vreme ce tâlhăriţa asta mică… L-a izbit subit un gând. — De fapt, ce vrei de la mine, Shay? În ochi i-a sclipit o lumină sălbatică. Nu-i aşa că n-ai de gând să pui punct aici? Ce preţ va trebui să plătesc pentru – s-a strâmbat – darul fecioriei tale? — Crezi că o să-ţi cer bani? s-a holbat Shay la el. Glumeşti? Fata asta îl făcea să simtă că-şi pierde minţile. — Sunt bogat, doamnă. Probabil că ai aflat asta de la Catherine, s-a răstit el. Am o reputaţie fără pată în oraşul ăsta şi familia mea este foarte cunoscută şi perfect respectabilă. Dacă intenţionezi să mă şantajezi, te asigur că n-o să-ţi meargă. — Să te şantajez? Niciodată! Se simţea umilită pentru că el o considera capabilă de un asemenea lucru. Eu te admir pe tine şi îţi respect familia prea mult ca să încerc să te lovesc în vreun fel. Ăsta era adevărul. Shay considera familia Wickwire demnă de respect şi impresionantă, tocmai de aceea voise să facă un copil care să aibă o parte din sângele ei. Adam Prescott Wickwire III, căsătorit vreme de doi ani, divorţat de zece, absolvent al Universităţii de drept Harvard şi Andover, Virginia, apreciat pentru meritele lui academice şi sportive; partener al ilustrei firme de avocatură Wickwire, Prescott şi Sinclair, fondată de tatăl şi unchiul lui. Cercetările îi dezvăluiseră că inteligenţa lui Adam era la înălţimea feţei cu trăsături fine şi a corpului bine făcut. Istoria familiei lui era de asemenea deasupra obişnuitului. Tatăl lui, Adam P. Wickwire Jr. părăsise firma de avocatură pe care o fondase împreună cu cumnatul şi colegul de cameră din colegiu pentru a deveni judecător de curte districtuală, poziţie pe care o deţinea şi în prezent. Mama lui se pricepea perfect la călărie şi era preşedinta mai multor comisii din diverse societăţi de binefacere. Părinţii Wickwire locuiau la o moşie mare din Charlotteville, Virginia. Sora lui Adam avea reputaţia de a fi la fel de atrăgătoare şi inteligentă ca Adam. Era măritată şi făcuse o carieră strălucitoare în domeniul publicităţii la New York. Cel mai spectaculos era că trei dintre bunicii lui Adam, toţi trecuţi de optzeci de ani, erau activi şi în bună stare de sănătate. Un singur bunic dispăruse datorită unei căderi accidentale de pe cal – şi asta la vârsta de şaptezeci şi nouă de ani. — Aşa că m-ai ales pe mine în rolul primului tău iubit. Adam s-a aplecat înspre ea cu faţa răvăşită de mânie. Avea aerul unui zeu păgân din vechime şi Shay a tremurat fără voie. Adam Wickwire nu era bărbatul pe care să-l enervezi sau să ţi-l faci duşman… — Te rog, nu fi supărat pe mine, Adam. Ochii ei de un albastru întunecat pledau. El era complet îmbrăcat acum şi ea îşi dădea seama că o să iasă pe uşă neîntârziat. Dar nu putea pleca acum! Şansele de a rămâne însărcinată prima şi ultima dată când făcuse dragoste erau extrem de mici. Ca să ştie asta n-avea nevoie de nicio carte. Şi ce lucruri oribile i-a spus, ce rece s-a uitat la ea! — Pentru numele lui Dumnezeu, nu plânge! Vocea lui tot aspră rămăsese, dar dispăruse o parte din mânia de pe faţa lui. — Nu p… plâng. — Nu! S-a aşezat pe marginea patului şi a atins-o pe obrazul ud. Astea nu sunt lacrimi? Shay şi-a înăbuşit un hohot. Nu voise absolut deloc să plângă, dar îi era greu să-şi oprească lacrimile. Habar n-avea cum se întâmplase că-şi pierduse controlul. Nici prin vis nu-şi închipuise că Adam avea să fie atât de furios, că o s-o acuze – sau că atitudinea lui o s-o doară atât de tare. — Shay, te rog, nu plânge. Adam a luat-o de umeri, degetele lui au mângâiat-o uşor. La naiba, mă simt ca un şobolan. — Nu, nu! a protestat Shay şi şi-a pus mâinile peste ale lui. Degetele lor au părut să se strângă automat. Nu ai motiv să te simţi aşa, Adam. Eu… eu o să-mi amintesc de noaptea asta toată viaţa. Adam a oftat greu. — Mai degrabă ca un şobolan purtător de ciumă. Ochii lui i-au întâlnit pe ai ei şi nu şi i-a desprins. Shay, îmi pare rău. Iartă-mă că am ţipat la tine şi că te-am acuzat de ceea ce ştiam că nu-i adevărat. Poate că noi, avocaţii, suntem bănuitori din născare… Şi a fost un asemenea şoc atunci când am văzut că eşti… — Ştiu. Shay i-a zâmbit nesigură, dar uşurarea îi alerga prin vine. Nu mai era supărat pe ea! Noi, fetele bătrâne, suntem o specie periclitată, din fericire, pe cale de dispariţie în prezent. — O mică fecioară sexy. Vocea lui Adam a devenit mai profundă. A coborât lent cearceaful pe care ea şi-l trăsese până la bărbie în timpul tiradei lui. Seducătoare, pasionată, dar semănând cu o modestă profesoară în prima noapte când am întâlnit-o şi cu o explozie sexuală primejdioasă în noaptea asta. A zâmbit aducându-şi aminte ceva. Şi care nici măcar nu s-a obosit să-şi pună lenjeria… Shay s-a îmbujorat toată. — De obicei port, ştii? Asta e prima oară când nu am pus nimic pe dedesubt. — Cumva bănuiam eu. I-a trasat conturul gurii cu degetul mare, i-a deschis buzele şi a alunecat pe suprafaţa dinţilor. Shay a răsuflat adânc şi a profitat să-i ia degetul în gură. El a apăsat-o ferm, ritmic pe buza de jos şi Shay s-a simţit încărcată de o dorinţă ascuţită. — Am citit că o inocentă poate fi sedusă prin stimularea asta foarte simplă, a murmurat Adam şi a privit-o cu mare atenţie. E adevărat, Shay? Simţi asta unde trebuie? — Faci experimente pe mine? Vocea îi cam tremura. Da, simţise perfect mângâierea lui Adam. El a şoptit o comandă şi Shay a ascultat înainte de a se gândi. Şi-a strâns buzele pe degetul lui şi a supt. L-a privit ameţită în ochi. Niciodată nu se mai simţise atât de luată în posesie, de total dominată. Adam şi-a retras degetul încet şi s-au uitat lung unul la altul. — Adam… El a sărutat-o şi buzele ei s-au deschis la atingere ca să-i primească limba în căldura umedă dinăuntru. — Virgină mică şi pasionată, a gemut răguşit Adam şi a sărutat-o arzător de-a lungul curbei delicate a gâtului. O atingea nerăbdător cu mâinile, insistent de parcă nu se mai sătura. — Rămâi cu mine, Adam. Shay s-a ridicat în şezut şi l-a tras de haină. Te rog, nu mă părăsi. Un zâmbet i-a luminat faţa. — Încearcă numai să mă dai afară. Ea şi-a amintit că trebuia să rămână întinsă şi s-a întins la loc. Îi fugise cu totul din minte planul pentru un copil când îl rugase pe Adam să rămână. Adam s-a încruntat îngrijorat. — Te simţi bine? Ea a rămas întinsă, tăcută, cu un fel de tremur electric prin fiecare nerv al corpului. Adam i-a ridicat mâna la obrazul lui şi palma s-a mulat pe contururi, pe trăsăturile lui frumoase şi ferme. — Shay, prima oară nu e niciodată cel mai bine. Adam i-a sărutat palma. — Nu e? I-a observat luminiţele din ochi şi inima i-a tresărit. Din nou? Acum? Nu era prea curând? A încercat să-şi amintească ce scria în cărţi, dar mintea îi era goală ca o pagină albă. — Pari o fetiţă speriată cu ochii ăştia albaştri, mari, rotunzi ca o farfurie. I-a mângâiat palma cu degetul mare. O să am grijă să nu te doară, Shay. Shay s-a cutremurat în gând. Mizerabil de greşit îşi juca rolul de seducătoare, de vreme ce el o vedea ca pe o fetiţă speriată. Trebuia să-şi adune minţile pentru rolul ăsta ca să-l ţină cu ea tot weekend-ul. — Nu-i vorba că sunt o fetiţă speriată, Adam. Dar îi tremura vocea şi şi-a muşcat, vexată, buza de jos. La dracu’, nu era în stare de nimic? A inspirat adânc şi a mai făcut o tentativă. Sunt o femeie cu necesităţile unei femei, care… care… Care era restul citatului? Era un fragment grozav. Îşi amintea până şi coperta cărţii în care-l găsise. Sunt o femeie cu necesităţile şi dorinţele unei femei, a început, hotărâtă din nou. Adam a întrerupt-o râzând. — Nu ştiu de ce, am impresia că reciţi un fragment pe care l-ai memorat. — Eu… eu… nu recit! Era îngrozită. Avocaţii! Isteţi mai erau, prea înţelegeau totul! S-a răsucit pe burtă mormăind. M-am făcut de râs, nu-i aşa? — Nu, iubito, deloc. Adam a început s-o maseze pe muşchii încordaţi ai spatelui. Mohorâtă, Shay a constatat că el încă mai râdea. — De fapt, mărturisesc, sunt impresionat că te-ai ocupat atât de amănunţit ca să mă seduci – excursia la doctor pentru pilulă, vinul excelent, cina… Shay a îngheţat auzind de pilulă. — Relaxează-te, fetiţo. Sunt întru totul de acord. Îmi imaginez că pe-aici, pe-aproape, ai şi nişte lenjerie sexy. Eşti gata să faci o paradă în fața mea? — Ohhh! Şi-a îngropat faţa în pernă. Putea mărturisi la urma urmei, altfel el o s-o găsească. Am un neglijé de mătase. L-am atârnat în baie, pe uşă. — Oh, Shay, a râs mai tare Adam. Vino aici, iubito! Uită-te la mine! Shay a refuzat să se mişte. Toate-i ieşiseră complet pe dos! Cum s-or fi transformat planurile ei orchestrate cu grijă pentru seducţie într-o farsă cu ea în rolul comic al păguboasei? — Vino aici, iubito! Adam a întors-o cu faţa şi a ridicat-o în braţe. Shay se simţea jenată de faptul că era goală în vreme ce el era complet îmbrăcat. Roşind, s-a întins după cearceaf. Adam a oprit-o. Nu vreau să-ţi fie ruşine niciodată în faţa mea, Shay, i-a spus blând. Nu mai râdea şi griul din ochii lui se întunecase. Şi nu trebuie să memorezi niciun scenariu romantic. Fii tu însăţi cu mine! Spune-mi ce vrei, ce-ți place, ce este excitant… A trecut cu vârfurile degetelor peste sfârcurile ei. Sunt tari şi împung, a şoptit, ai nişte sâni atât de elastici… Shay s-a sprijinit tare de el. Şi-a închis pleoapele, iar el a mângâiat-o cu buzele pe frunte, pe tâmple, pe obraji. O dureau sânii căci ar fi vrut să-i simtă toată mâna pe ei, dar degetele lui continuau s-o tortureze cu mângâieri scurte, uşoare în jurul sfârcurilor. I-a mărit chinul cu buzele, sărutând-o repetat şi scurt de-a lungul gâtului. O nerăbdare arzătoare pe fiecare nerv a făcut-o să scoată un strigăt sugrumat, i-a luat mâna care o incita şi i-a pus-o apăsat pe un sân. — Asta vrei, iubito? Adam şi-a făcut mâna ca o cupă pe carnea moale, a frământat-o şi a mângâiat-o până ce ea a gemut de plăcere. Îţi place, Shay? — Oh, da, Adam. A suspinat. Inima îi bătea ca o tobă în junglă şi şi-a plecat capul într-un abandon total. Mâna cealaltă a lui Adam s-a plimbat pe rotunjimile taliei şi ale şoldurilor în mângâieri lungi şi lente, apoi a alunecat posesiv între coapsele ei. Şi a lipit gura de a ei şi ea a răspuns cu o pasiune lacomă. Adam s-a dezbrăcat, dar era prea pierdută ca să mai observe în ce fel a făcut-o. Shay era agăţată de el când a pus-o uşor pe pat. I-a împins blând cu genunchiul picioarele depărtate şi ea s-a mişcat languros sub presiunea erotică, excitantă. — Nu te teme, Shay! a vorbit moale, liniştitor. De data asta va fi bine pentru tine, promit. — Nu mă tem, Adam, a răsuflat ea şi şi-a plimbat palmele pe spatele cald şi solid. Era adevărat, nu avea nicio frică, nicio inhibiţie, doar un sentiment strălucitor de parcă devenea mai completă. Timpul a părut suspendat şi ei s-au sărutat şi mângâiat şi muşcat şi gustat; au folosit degete şi buze, dinţi şi limbi ca să se simtă şi să se guste şi să se excite unul pe celălalt. În fine, el a venit deasupra ei, a intrat în ea încet, a liniştit-o cu vorbe de dragoste, a sărutat-o tandru. Era atât de înţelegător, de răbdător, s-a gândit Shay fericită şi şi-a potrivit lent corpul într-al lui. — Oh, Adam, e atât de minunat… Vocea i s-a stins jenată. Nu i se mai întâmplase să-şi dea pe faţă simţirile în felul ăsta. — Știu, iubito, mă simt atât de bine în tine… Adam a sărutat-o din nou, pasionat. O facem uşor, uşor, iubito. El a început să se mişte în ea lung, încet, adânc şi ea a exclamat de plăcere. — Îţi place asta foarte mult, nu-i aşa? i-a murmurat Adam în ureche şi Shay a gemut un răspuns incoerent. Era total dominată de noile senzaţii tulburătoare care păreau să crească, să crească şi să-i măture pe amândoi într-un torent de pasiune ameţitoare. Adam a condus-o prin vârtejul învolburat şi ea s-a agăţat cu putere de el când în corp a părut să-i explodeze o plăcere atât de intensă încât ea i-a strigat numele într-o minunare uluită. Multă vreme după aceea, a rămas nemişcată, tulburată de extazul a ceea ce se petrecuse. Când, în sfârşit, a deschis ochii, l-a zărit pe Adam care o studia cu intensitate. — Te-am iubit când te-am văzut cum te aprinzi în braţele mele. În zâmbet i se citea căldură, afecţiune şi o mândrie tipic masculină. Ţi s-au topit toate inhibiţiile, jena de fecioară. Eşti o mare pasionată, iubito. Nimic din ceea ce citise nu o pregătise pentru scena asta. Mintea îi era confuză, dar ea l-a îmbrăţişat tare pe Adam. Nu existau cuvinte care să descrie sentimentul cald de comuniune, de completare, de mulţumire adâncă a satisfacerii reciproce. Shay a uitat diagramele cu temperatura corpului întocmite cu atenţie, şi că trebuia să stea întinsă, nemişcată, o oră, a uitat totul în afară de dorinţa de a-l ţine pe Adam strâns în braţe. S-au mângâiat, s-au sărutat şi au vorbit în şoaptă până când ea a adormit în braţele lui. Şi în somn a continuat să se agaţe strâns de el.  

Lecții particulare de Barbara Boswell Capitotul 1   El se simţea încordat şi obosit; aşa se simţise toată ziua. Gray McCall căuta astfel alinare în ceea ce el ştia că era o vindecare sigură. Ca om de acţiune, antidotul lui la orice suferinţă, fie că era frustrare, exasperare, grijă, furie, durere sau chiar această tensiune care-l stăpânea, era mişcarea. Îmbrăcat într-un şort, în tricou, şi încălţat cu adidaşi, intră cu maşina sa în parcarea liceului Riverview Junior şi apoi se dădu jos. Erau nopţi în care alerga de jur împrejurul aleii de acolo, până când simţea că se prăbuşea. Apoi se târa înapoi la maşina lui şi şofa pe drumul liniştit care ducea la locuinţa sa, de la periferia oraşului Ohio, din Riverview. După un duş cald, cădea pe pat, fiind prea obosit ca să se mai mişte sau să gândească. Era trecut de ora şapte, dar cerul era încă luminat şi seara caldă, de septembrie, semăna mai mult cu perioada de vară decât cu „noaptea de şcoală“ care era de fapt. Copiii vecinilor păreau să simtă la fel. Gray îi observă jucându-se pe terenul încă verde, în timp ce el se îndrepta spre aleea care-l înconjura. — Aaron, Aaron, şutează către Bobby! Va marca el golul. Şut. Gary se înveseli. Acela era un termen fotbalistic. Fiind antrenor al echipei de fotbal de la liceul de băieţi din Riverview, era mereu la curent cu tot ceea ce avea legătură cu fotbalul. Dar fu surprins să audă o voce feminină care stimula jocul. Fete şi băieţi mai tineri jucau fotbal împreună, dar aceşti tineri păreau să fie la vârsta adolescenţei, timp în care sexele erau de obicei separate, cel puţin din prudenţă sportivă. Apropiindu-se, el văzu băieţii alergând în căutarea rapidă a mingiei de fotbal. O fată, ba nu, o femeie, alerga alături de ei, dându-le instrucţiuni cu voce tare, ca un antrenor. Un băiat lovi mingea spre poartă şi portarul execută o săritură spectaculoasă, aruncând mingea în zbor înafara terenului. Un amestec zgomotos de urale şi strigăte de bucurie izbucni în seara liniştită, urmat de ciorovăiala furioasă a câtorva băieţi. — De ce n-ai şutat către Bobby, prostule? — Aaron, tu încerci întotdeauna să fii un erou, dar pierzi mereu. — Dacă Aaron e-n echipa mea data viitoare, eu nu mai joc! Femeia care provocase jocul îi întrerupse. — Ei, haide băieţi, spuse ea. Daţi-i pace lui Aaron. A făcut şi el ce-a putut. Gray recunoscu pe câţiva dintre jucătorii din tabăra echipei de juniori cu care avea program, timp de o lună, în fiecare vară. Unul dintre băieţi, obiectul batjocurii celorlalţi, avea doisprezece ani şi se numea Aaron Emory, fiind fratele mai mic al lui Seth Emory, un senior şi o stea a jucătorilor din echipa de fotbal a liceului. — Oricum, nu-i decât un joc, băieţi, continuă femeia, cu o intonaţie clară şi logică. Cui îi pasă cine câştigă sau pierde? Jucăm doar ca sa ne distrăm. Fiind bine familiarizat cu psihicul tinerilor băieţi, Gray ştia că încercarea ei nu va reuşi, chiar înainte de a începe huiduielile băieţilor. El încruntă din sprâncene, dându-şi seama deodată că ştia cine era femeia. Era Elissa Emory, sora mai mare a lui Seth şi a lui Aaron, una dintre studentele lui de altădată. Ea se întorsese în acel semestru la liceul Riverview pentru a preda arta, deoarece profesorul titular era în concediu. Gray se întreba ce făcea un profesor de artă, o femeie ca ea, cu o minge de fotbal, înconjurată de o mulţime de copii zgomotoşi? I se stârni curiozitatea şi păşi mai aproape, plimbându-şi privirea asupra ei. O imagine diferită îi apăru în minte, imaginea unei liceene fruntaşe şi vesele, aşa cum fusese ea cu opt ani în urmă, o adolescentă încântătoare, cu ochi mari, albaştri, şi cu un zâmbet fermecător, irezistibil, un copil frumos, a cărui fa {a expresivă îi trăda toate emoţiile. Ea participase la unul din cursurile de biologie predate de el şi, deşi nu fusese una dintre elevele | lui cele mai bune, fusese cu siguranţă una memorabilă. Îi distrăsese şi-i menţinuse buna dispoziţie, deşi, în acelaşi timp, avea o uimitoare capacitate de a-l înnebuni uneori. Nu mai era acel copil drăgălaş. Elissa Emory devenise o femeie care putea fi, pe deplin, calificată cu vechiul termen descriptiv de „knock out“, formidabilă. Ochii ei de un albastru-deschis, mărginiţi de gene bogate şi întunecate, încadraţi de sprâncene negre, perfect arcuite, îl frapaseră întotdeauna. Avea pielea moale, ca de fildeş, pomeţii obrajilor îi erau ridicaţi, iar gura curbată precum arcul lui Cupidon. Părul ei bogat, de un blond-cenuşiu, era lucios şi tăiat scurt. Bretonul lung îi cădea pe frunte, accentuându-i trăsăturile delicate şi dându-i o înfăţişare erotic-exotică. Silueta ei zveltă, aproape băieţească, din timpul liceului, suferise şi ea unele transformări. Era încă zveltă, dar se rotunjise seducător, în toate locurile cândva neîmplinite. Pieptul îi era plin şi coapsele uşor arcuite. Gray simţi o încordare ciudată, neplăcută, în mijlocul său. Era cu siguranţă timpul ca el să înceapă din nou să alerge. — Hei, antrenor McCall! Unul dintre puşti îl recunoscu şi se îndreptă spre el. Cu părere de rău, Gray îşi amână alergarea şi se alătură grupului. — L-ați văzut pe fratele meu, Andrew, cum a stopat? întrebă Aaron Emory, radiind de mândrie frăţească. Este sau nu cel mai bun portar pe care l-ați văzut? — A jucat bine, fu Gray de acord. Andrew, care avea treisprezece ani, fusese cel mai bun portar, a cărui incredibilă lovitură blocase golul şi dusese la umilirea fratelui lui mai mic. Oricum, se părea că lui Aaron nu-i păsa de asta. Dar ceilalţi fuseseră afectaţi. — Dacă ati văzut jocul acela, atunci cu siguranţă că ati privit cum Aaron, idiotul, a pierdut jocul nostru, spuse nemulţumit un coleg de echipă. El se uită ameninţător şi încruntat la Aaron. — Tu trebuia să-l laşi pe Bobby să marcheze golul, neobrăzatule. — Destul, Dennis, spuse Elissa ferm, mişcându-se de la locul ei pentru a-l înfrunta pe băiat. Faptul că el era mai înalt decât ea şi mult mai solid, nu părea s-o deranjeze câtuşi de puţin. — Înjuratul şi bătaia nu aparţin fotbalului sau vreunui alt joc. — Excepţie făcând hocheiul, poate, sugeră unul dintre băieţi. — Incluzând hocheiul, spuse ea. Aşa că, dacă intenţionezi să fii un slab sportiv, Dennis, atunci… — Nu-mi puteţi spune că nu ştiu să joc, ţipă Dennis, întrerupând-o în mijlocul frazei. El se răsuci adresându-i-se lui Gray: — Nu poate să facă asta, nu-i aşa? — N-am auzit-o spunând aşa ceva, spuse Gray calm. Ai întrerupt-o înainte ca ea să fi avut şansa să termine ce avea de zis. Acum, ca observator imparţial ce mă aflu aici, aş spune că-i datorezi scuze lui Aaron, Dennis. El se lansă într-o discuţie rapidă, antrenantă şi prietenească despre o bună conduită sportivă şi apoi continuă cu proprietăţile şi eficacitatea jocului în echipă. — Asta nu înseamnă să cauţi gloria pentru tine însuţi, ci să pui pe prim-plan echipa, Aaron, adăugă el. Adică e ca şi atunci când Elissa ţi-a spus să-l laşi pe Bobby să înscrie golul. Acesta a fost un sfat bun pentru echipă şi tu trebuia s-o fi ascultat. Aaron dădu din cap aprobator, semn că înţelesese. Dennis spuse că-i părea rău. Gray îi puse pe cei doi băieţi să-şi strângă mâna. — O.K. El îi lovi uşor pe umeri. — Acum, întoarceţi-vă cu toţii pe teren şi să vedem ce ştiţi să faceţi. El luă automat mingea de la Elissa, îi dădu drumul pe pământ şi o lovi puternic şi rapid. Mingea zbură drept în teren şi băieţii strigară admirativ, fugind să se joace. Gray şi Elissa au rămas singuri. Lui i se întâmpla ca aceasta să fie prima dată când avea ocazia să vorbească cu ea de la întoarcerea în Riverview. Drumurile lor nu se întâlniseră, deşi clasa şi laboratorul lui de biologie se aflau la etajul al treilea al liceului, iar sala de! artă la subsol. El o văzuse la meciurile de fotbal, atunci când venise să-l urmărească pe Seth jucând, şi la şedinţele corpului profesoral, dar nu discutaseră niciodată. Acum stăteau în picioare, în linişte, privind cum jucau băieţii. Gray continua să-i arunce privire pe ascuns şi deveni conştient de existenţa unei ciudate tensiuni care se ridica în ea. Elissa se muta mereu de pe un picior pe altul, încrucişându-şi braţele şi apoi desfăcându-şi-le, împingându-și mâinile în buzunarele şortului. Dacă el nu şi-ar fi reamintit ce adolescentă realistă şi încrezătoare în propriile ei forţe fusese, ar fi putut să creadă că era nervoasă. El era pe punctul de a i vorbi când ea începu: — Bănuiesc că ar trebui să-ţi mulţumesc, spuse ea, pentru faptul că ai intervenit şi ai stăpânit i situaţia cu băieţii. Tonul pe care-l folosise arăta! că, de fapt, ea nu-i mulţumea lui deloc. El o privea fix, curios, mirându-se de vocea ei dispreţuitoare şi nervoasă. Din nefericire, în timp ce o privea, ochii îi coborâră atenţi pe corpul şi pe picioarele uşor bronzate. Ochii i se măriră şi se forţă să-şi retragă privirea şi să şi-o concentreze asupra bentiţei albe care-i ţinea părul umed. Acela era un loc destul de inofensiv pentru a fi privit. El îşi drese glasul. — Ah, scuză-mă. N-am vrut să mă amestec. Ea îşi ridică puţin bărbia. — Da, dar ai făcut-o. Gray îşi stăpâni un zâmbet. — Bine, poate că am făcut-o. Nu mi-a plăcut să văd cum un incident minor ia proporţii, din cauza surorii mai mari, extrem de protectoare. Ea se întoarse cu faţa către el şi cu mâinile în şolduri. — Nu sunt foarte protectoare. Dar trebuia să spun ceva. Băieţii aceia îl necăjesc întotdeauna pe bietul meu frate, doar pentru că este mai mic decât ei şi nu joacă destul de bine. Aaron încearcă din răsputeri, dar ei îl ocărăsc şi îl critică şi… — Copiii de vârsta asta se insultă unul pe altul tot timpul. Acesta aproape că este un ritual al lor. Nu i-ai fi făcut o favoare lui Aaron spărgând jocul fiindcă unul dintre băieţi l-a înjurat, Elissa. — Dar nu intenţionam să fac asta. — Dar aveai de gând să-l scoţi pe Dennis din joc. — Ei bine, da, recunoscu ea. Dar o merita. Ai auzit ce lucruri i-a spus lui Aaron, nu-i aşa? Şi s-a purtat aşa toată seara, cu toţi. Tu nu-ţi disciplinezi jucătorii, antrenor McCall? Inflexiunea sarcastică a vocii ei îl amuza, dar îşi reţinu din nou zâmbetul, simţind că ea nu era amuzată. — Sigur că da, dar există o diferenţă crucială, Elissa. Eu sunt antrenorul echipei. Copiii care joacă în seara asta nu sunt organizaţi într-o echipă, iar tu nu eşti antrenorul lor. Tu eşti sora mai mare a lui Aaron. — Şi amestecul surorii lui mai mari va duce mai departe la ridiculizarea lui. Ea oftă. Bineînţeles că ştiu asta, dar pur şi simplu nu pot să stau deoparte şi să-l las să fie luat în zeflemea. Acesta este motivul principal pentru care am venit cu băieţii în seara asta. Am vrut să supraveghez lucrurile. Şi în mod special să am grijă de Aaron. Ea îşi ridică brusc privirea şi ochii i se umplură de îngrijorare. — Doar nu crezi că am făcut ca lucrurile să meargă mai rău venind aici, nu-i aşa? Avea cei mai frumoşi ochi pe care el îi văzuse vreodată. Pentru câteva secunde, Gray nu putu decât să-şi afunde privirea într-a ei, simţindu-se ciudat de dezorientat. — Nu, spuse el încet, retrăgându-şi privirea. Se forţa să se concentreze asupra cursei băieţilor, din cadrul terenului. Dar recunosc că este o linie delicată de acţiune aceea dintre îndrumare şi amestec. — E mult mai înşelător decât dansul pe sârmă. Fără plasă de siguranţă. El dădu din cap aprobator. — Eşti inflexibilă. Băieţii de vârsta asta se poartă grosolan unul cu altul. — Dar este oare prea mult să le pretindem să se comporte ca nişte fiinţe umane? spuse ea ridicându-şi vocea. Să arate puţină răbdare, înţelegere şi compasiune unui copil de doisprezece ani, a cărui întreagă lume s-a întors pe dos din cauza unui şofer beat? Ea se întrerupse, ţinându-şi strâns buzele, dar Gray ştia ceea ce voia ea să spună. Un şofer beat trecuse pe roşu şi intrase în maşina mamei ei cu trei luni în urmă, rănind-o grav. Seth îi spusese despre asta în timpul practicii de vară şi Gray ştia că doamna Emory era încă în spitalul de reabilitare din Lincoln Park, reînvăţând să facă cele mai elementare lucruri. El o privea pe Elissa care-şi freca braţele goale, legănându-se înainte şi înapoi, într-o continuă mişcare, dovadă evidentă a faptului că era puternic tensionată şi agitată. — Calmează-te, spuse el uşor. S-a terminat acum şi totul e în regulă. Copiii sunt… — Priveşte acolo! Ea arătă spre teren. Puştiul acela blond şi înalt, cel care arată precum un nazist din trupele de asalt, cred că se numeşte Jesse, tocmai i-a pus piedică lui Aaron în mod deliberat. Asta trebuie să se sfârşească chiar acum. Impulsivă, ea porni către jucători. Rapid ca o scânteie, Gray o prinse de mijloc cu un braţ şi o ţinu locului. — Dezavantaj! strigă el cu o voce atât de dominatoare şi impunătoare, încât niciun jucător n-a îndrăznit să-l întrebe nimic. — Împotriva lui Jesse. Cealaltă tabără obţine o lovitură de colţ. Jesse şi ceilalţi au acceptat verdictul fără a protesta. — Dă-mi drumul! spuse Elissa, agitându-se în braţele lui. El o stăpâni cu putere. — Uite ce e, Elissa, ştiu că ai cele mai bune intenţii, dar nu poţi să susţi bătăliile lui Aaron. Dacă încerci, vei face ca lucrurile să fie mai rele pentru el. Cel mai bine e să stai deoparte. — E uşor de zis pentru tine. Tu nu eşti acasă cu el să vezi cum un băiat care era de obicei vesel şi încrezător se transformă într-un copil liniştit şi trist care nu crede că mai poate face ceva bun şi corect. Câteodată îl aud plângând în camera lui. Ea se întrerupse din nou. — Nu trebuia să-ţi fi spus asta. Aaron ar muri dacă ar şti că am spus cuiva aşa ceva, şi în special ţie, cel mai bun antrenor din Riverview. — În privinţa acestui secret te poţi încrede în mine, spuse Gray. Cu siguranţă că pot să înţeleg un băiat care duce lipsa mamei sale. Eu mi-am pierdut amândoi părinţii într-o prăbuşire de avion când eram doar cu câţiva ani mai mare decât Aaron. De ce îi scăpase lui acum asta? se întrebă Gray. Nu vorbea niciodată despre părinţii lui. N-o făcuse niciodată, cu excepţia fratelui său Gordon şi mai târziu a soţiei sale, Jackie. De ce naiba adusese vorba despre ei acum, pe terenul de joc al liceului de juniori, în faţa Elissei Emory? Regretă imediat şi spera ca ea să treacă peste asta, fără comentarii. Desigur că ea n-o făcu. Se întoarse către el cu ochii plini de groază şi de milă. — Amândoi părinţii ți-au fost ucişi când erai atât de tânăr? Asta-i îngrozitor. N-am ştiut. Eu… mie îmi pare rău. El dădu din cap, privind atent jocul băieţilor şi nu la ochii ei mari şi blânzi, vag conştient că braţul său era încă în jurul ei, că-i putea simţi căldura trupului prin tricoul de bumbac, umed de transpiraţie. — Ce s-a întâmplat cu tine? continuă ea. Cu cine ai locuit? Unde te-ai dus? Elissa se apropie de el, fără să-şi dea seama, până când şoldul ei îi atinse uşor coapsa. Nu putu să reziste să nu-şi strângă braţul în jurul taliei ei. — Fratele meu şi cu mine ne-am dus să locuim cu mătuşa tatălui meu. Gray trebui să zâmbească gândindu-se la mătuşa Kay. Ea este tipul de mătuşică-mamă, o nonconformistă care, nici mai mult nici mai puţin, şi-a asumat responsabilitatea i de a avea grijă de noi în mod serios. Chiar a i încercat să facă lucruri tradiţionale, cum ar fi coacerea prăjiturelelor, deşi noi am sfârşit prin a interveni pe lângă ea să ne cumpărăm în schimb Oreos. — Fratele tău era mai mare sau mai mic decât tine? — Mai mare cu trei minute şi jumătate. Şi nu mă lăsa niciodată să uit asta. — Gemeni? El dădu din cap afirmativ. — Da. Gemeni. — Identici? — În toate aspectele. El surâse rememorând zilele bune de odinioară. N-ai putea să crezi cu câtă greutate ne deosebeau oamenii. Semănăm unul cu altul mult mai mult decât acei gemeni Kovach din clasă, din anul doi de studenţie. Au fost vremuri în care ne-am distrat din plin profitând de asta. — Deci, de fapt sunteţi doi ca tine? îl necăji ea cu o groază prefăcută. Acesta este un gând înfricoşător. Fratele tău geamăn predă cursuri imposibile şi grele de biologie şi este în acelaşi timp antrenor de fotbal? — Nu. Gray nu avea nicio intenţie de a-i dezvălui soarta lui Gordon. El îşi făcuse de mult un obicei din a nu încredinţa informaţii personale nimănui. Nu intenţionase să-i scape ceva în faţa Elissei despre averea moştenită de la părinţii săi şi nu ar fi comis acea greşeală de a vorbi despre Gordon. Ar fi fost prea mult, ar fi durut prea mult. El căută repede să schimbe conversaţia şi s-o îndepărteze de problemele lui. — Seth mi-a povestit despre accidentul mamei tale. Mi-a părut rău să aud asta. Cum îşi revine? Elissa oftă. — Încet, mult prea încet, atât pentru mama cât şi pentru tata. Ea se simte frustrată, plânge şi vrea să renunțe. Apoi tata înnebuneşte pentru că ea este atât de deprimată şi de îngrijorată. Îşi doreşte atât de mult ca ea să revină acasă şi totul să reintre în normal. Este… este… Ea făcu o pauză. — Greu. — Pariez că aceasta este o declaraţie incompletă. Ea privi fix în pământ. — A fost greu în special pentru Aaron şi Andrew. Ei erau obişnuiţi s-o aibă pe mama în preajmă tot timpul şi acum ea nu mai este, iar persoana pe care o vizităm la clinica de recuperare… Ei bine, ea nu mai este mama pe care o ştiau ei. — Bieţii copii, spuse Gray cu emoţie. Şi biata ta mamă. — De aceea sunt aici, continuă Elissa. Eu locuiam în California, dar am venit acasă imediat după accident şi mi-am dat seama că nu mă pot întoarce până când mama nu va fi ea însăşi din nou. Tatăl meu este neajutorat în ceea ce priveşte gătitul, spălatul şi întreţinerea casei. Când m-am adresat pentru informaţii în legătură cu munca de profesor suplinitor în Riverview, am aflat că pro- fesorul de artă plănuise să-şi ia concediu pentru un an. De când sunt profesoară de arte am fost angajată cu normă întreagă. Prietena mea Connie Ware… — Connie Ware care predă engleza la Riverview? Eleva mea de odinioară de la biologie generală? Acea Connie Ware? — Aceea şi numai ea. Suntem prietene din liceu şi am rămas apropiate de-a lungul anilor. Oricum, Connie spunea că execuţia la timp a unei acţiuni e treaba Sorţii. Elissa zâmbi. Connie e foarte bună la lucruri din astea precum Ursita, Destinul şi Soarta. Ea vorbeşte despre ele ca despre oameni de care ai putea să te loveşti pe stradă. Gray râse. — Connie a fost întotdeauna un fel de… de… el se opri, căutând un adjectiv potrivit. — De, repetă Elissa râzând. Nu există niciun | cuvânt precis pentru ea. — Am fost surprins când ea s-a întors la Riverview ca profesoară. — A o avea pe ea în clasă era ca şi cum ai fi susţinut o şedinţă televizată. Acum are responsa- : bilitatea propriei sale clase. Ce idee! — E ca un fel de continuare. Ce ai zice de Connie în clasă, partea a doua? Folosind numeralele ordinale desigur. — Teroarea continuă, sugeră Gray. Ei râdeau împreună, cu căldură, ca doi vechi prieteni. Elissa îşi ridică privirea spre ochii teribil de întunecaţi ai lui Gray şi, deodată, fu pe deplin conştientă de apropierea dintre ei, de căldura şi apăsarea mâinii pe talia ei, de cât de uşor fusese să aibă încredere în el, să râdă cu el, această conştiință a apropierii dintre ei accentuându-se cu forţa unui val de pasiune. Şi odată cu această conştiinţă o copleşiră multe alte sentimente, în special, amintirea pasiunii pe care Gray McCall o aprinsese în ea, în urmă cu opt ani. Până a se reîntoarce la Riverview ea încercase, dar nu reuşise, să uite pasiunea nebună pe care o avusese pentru el atunci când avea şaptesprezece ani. Îl fusese profesor de biologie. Nu fusese niciun secret faptul că dragostea pentru el îi influenţase viaţă personală. Doar gândindu-se la modul în care se comportase atunci, urmărindu-l pe Gray McCall, flirtând cu el, vorbind despre el tot timpul, cu oricine şi cu toată lumea, o făcu să roşească. Faptul că el n-o încurajase deloc n-o ținuse departe de el. Din contră, ea continuase să-l urmărească tot anul şcolar, inventând povestiri romantice referitoare la relaţia dintre ei. Era o relaţie care existase numai în imaginaţia ei de şcolăriţă, în realitate, Gray nu făcuse nimic ca să-i sugereze, chiar şi de departe, faptul că el o vede ca fiind altceva decât una dintre elevele sale. Ea a înţeles asta acum. Dar în trecut interpretase greşit, orbeşte, fiecare cuvânt al lui, fiecare privire şi fiecare gest pentru a-şi alimenta visele zilnice. Respiraţia i se opri când îi aruncă o privire pe furiş. Acum el avea treizeci şi patru de ani, era înalt de un metru şi nouăzeci de centimetri şi cu musculatura bine clădită a unui atlet. Şortul albastru de alergare îi punea în evidentă abdomenul plat, coapsele puternice; tricoul alb din bumbac îi etala umerii şi pieptul cu adevărat bărbăteşti şi acele braţe puternice şi musculoase în care leşinase ea în liceu. Privirea i se îndreptă spre părul bogat, de un castaniu-închis, spre maxilarul puternic şi spre pomeţii ridicaţi ai obrajilor. Ochi îi erau negri şi pătrunzători, iar gura de o senzualitate neobişnuită. Singurul lucru pentru care se învinovăţea adolescentă fiind era gustul ei la bărbaţi. Gray McCall era un bărbat sexy, plin de viaţă, chiar mult mai atrăgător acum decât cu opt ani în urmă. Se îmbujoră făcând acea constatare, conştientă deodată că se lăsase antrenată într-o examinare intimă a bărbatului. Îşi îndepărtă privirea de la el. Nu, îşi jură ea cu ardoare, nu avea de gând să zboare spre el din nou! Era o femeie matură de douăzeci şi cinci de ani, sprijinul de nădejde al familiei, şi nu o şcolăriţă nechibzuită. — Deci, spuse ea, încercând ca vocea să-i rămână calmă, de aceea m-am întors în Riverview. Se eliberă de braţul lui şi se îndepărtă uşor. Retragerea ei bruscă îl deranjă pe Gray mai mult decât ar fi trebuit. Avea sentimentul pierderii unei camaraderii care luase fiinţă între ei, deşi nu era sigur pentru ce ar fi simţit aşa. Privind-o cum stătea cu spatele la el şi cu picioarele depărtate, îşi simţea inima bătând mai tare, respiraţia i se accelerase, pradă unei excitaţii sexuale. Nu, Elissa Emory nu mai era deloc o adolescentă drăgălaşă; era o femeie interesantă pe care el dorea s-o cunoască. Porni spre ea zâmbind, căci se întreba dacă răceala ei neaşteptată se datora faptului că îşi amintise că aproape căzuse la examenul de biologie. Fusese cea mai slabă elevă la biologie pe care el o avusese vreodată. Tocmai ajunsese lângă ea, când o auzi exclamând: — O, Doamne! Ea se întoarse să-l privească, speriată pentru o clipă că el era atât de aproape şi apoi arătă spre teren: — Priveşte, Aaron sângerează. E plin de sânge pe toată fata. Asta s-a întâmplat. De data asta au mers prea departe! Ea porni spre băieţi, dar nu parcurse decât doi metri când Gray o prinse din nou, de data aceasta răsucindu-i ambele brațe în jurul taliei şi întorcând-o în direcţia opusă. — Lasă-mă să mă duc! îi ceru ea. Trebuie să-l ajut pe… — Lasă-mă pe mine să rezolv asta, Elissa. — Nu! Nu te mai amesteca. Aaron este fratele meu mai mic şi… — Nu mă amestec. Aceşti puşti probabil că vor juca fotbal pentru mine în câțiva ani. Voi avea de asemenea sarcina de a încerca să-i învăţ şi biologia tot atât de bine, aşa că asta îmi dă un motiv întemeiat să mă interesez de ei pe viitor. Tu eşti prea implicată sentimental ca să faci ceva bun, Elissa. Doar stai aici şi nu te băga. El o eliberă şi se îndreptă către băieţi. Elissa era neîncrezătoare. Oare chiar credea că ea ar putea să stea deoparte? — Încearcă şi ai să vezi, spuse ea şi începu să alerge. Gray fugea spre băieţii care se strânseseră grămadă, făcându-şi loc, cu Elissa aflându-se în spatele lui. — Ne-am ciocnit capetele, spuse Aaron sfios, încercând să-şi oprească sângele care-i curgea din nas. Cred că Boby e cu mult mai rău decât mine. O privire rapidă confirmă faptul că Boby era într-adevăr într-o încurcătură similară sau chiar mai rău, încercând să-şi oprească sângele din nas cu cămaşa. Elissa îşi băgă mâna în buzunarul şortului şi scoase nişte şerveţele în acelaşi moment în care Gray dădu la iveală o batistă din buzunarul său. Le dădură băieţilor. — Tu chiar că ai un cap tare ca betonul, copile, spuse Elissa, ciufulindu-l pe Aaron. Era atât de uşurată că fusese doar un simplu accident! — Bietul Boby. Ea îl ciufuli şi pe el. Băieţii râseră. — Cred că e timpul să ne oprim, spuse Gray aruncând o privire la ceas. E aproape întuneric, iar Boby şi Aaron trebuie să meargă acasă să-şi pună comprese cu gheaţă. Vrea cineva să-l ducă cu maşina? — Eu vreau, spuse Boby. Locuiesc la patru blocuri de aici. Ca şi familia Emory de altfel. Ei locuiesc de partea cealaltă a străzii mele. — Noi putem să mergem pe jos, spuse Elissa repede. — Nu şi eu, spuse Aaron. Eu vreau să merg acasă cu antrenorul McCall. Nasul meu sângerea- ză prea tare ca să merg pe jos. — În regulă, tu te duci cu el, spuse Elissa. Andrew şi cu mine vom merge pe jos acasă, la mingea, Andrew şi hai să mergem. Andrew se uită de la Gray la Elissa. — Vreau şi eu să mă duc acasă cu ei, Lissy. El îl privea pe Gray cu admiraţie. — Seth spune că ai un jeep Cherokee, domnule antrenor McCall. Doamne Dumnezeule! Mi-ar plăcea să merg cu el. — Bineînţeles, spuse Gray imediat, pornind spre parcare cu cei trei băieţi urmându-l. Parcurseseră câţiva metri când el se opri şi se întoarseră. — Eşti sigură că nu vrei să te conduc, Elissa? — Absolut, răspunse ea. Gray se întreba dacă să forţeze nota sau nu. Deşi rata criminalităţii era aproape neglijabilă în Riverview, ideea unei femei plimbându-se singură în amurgul întunecat îi trezea neliniştea. Ar trebui să se întoarcă şi să insiste să vină cu ei? Încearcă şi ai să vezi. Provocarea ei anterioară avea ecou în mintea lui. Ce-ar fi dacă chiar ar face asta? Buzele i se curbară într-un zâmbet sălbatic. Elissa Emory avea propriile ei idei şi Dumnezeu să-l ajute pe bărbatul nenorocos care încerca s-o determine să facă ceva ce nu avea chef. — Ai grijă, se simţi el obligat să-i strige. Elissa nu-i răspunse. Dispăruse deja din vedere.

— Mă fixează cu privirea, spuse Ned Bolger avocatei sale, Krista Conway. Ochii lui erau ţintuiţi asupra siluetei rigide a celei ce urma să devină fosta sa soţie, care se uita ameninţător din partea opusă a Sălii de judecată. Încearcă să mă intimideze! Crede că mă poate scoate din fire şi mă poate face să-mi pierd sângele rece. Uită-te la ea. Îşi înşfăcă avocata de o mânecă a sacoului de mătase albastră, croit impecabil. Fă-o să nu se mai holbeze la mine! Krista îi desfăcu cu grijă degetele de pe mâneca ei. — Nu-¡ mai da nicio atenţie, Ned, spuse ea liniştitor. Nici măcar nu mal privi în direcţia ei, dacă asta te irită. Încearcă să te relaxezi şi să stai calm. _ Ceea ce era mai uşor de spus, decât de făcut, se gândi Krista. Într-un divorţ disputat cu înverşunare, emoţiile atingeau cote la fel de înalte ca într-un proces pentru crimă. Iar divorţul familiei Bolger era unul dintre cele mai aprig disputate din câte îi trecuseră prin mână. Judecind după privirile ucigaşe pe care şi le azvârleau Ned şi Elaine Bolger, putea foarte bine să se transforme într-un proces pentru crimă. Ross Perry, avocatul Elainei Bolger, se ridică de la masa lui şi se îndreptă spre Krista. Aplecându-se, îi şopti: — Ţi-ai luat vesta antiglonţ? Ea îi zâmbi, amuzată că gândurile lui urmaseră aceeaşi calé ca ale ei. Atât Ned, cât şi Elaine Bolger se încruntară la avocaţii lor. Desigur, se gândi Krista, cei doi Bolger nu puteau suporta să-şi vadă avocaţii schim- bând o vorbă de politeţe, ca să nu mai vorbim de un zâmbet. — Drăguţa Elaine pare gata să te incinereze alături de Ned şi de mine, îi spuse Krista, în şoaptă, lui Ross. Ce s-a întâmplat? Deşi ea şi Ross Perry erau prietenoşi unul faţă de celălalt – cei treizeci şi ceva de avocaţi, ce se ocupau exclusiv cu procesele de divorţ în populatul comitat Montgomery din Maryland, se purtau amical între ei – la proces luau o atitudine distantă sau chiar ostilă, de dragul clienţilor lor învrăjbiţi. Ceea ce îl determinase pe Ross să-i vorbească, în atmosfera aceea încărcată, trebuie să fi fost suficient de important pentru a risca vrajba ambilor clienţi. Şi chiar era. — Tocmai mi-a ajuns la ureche, spuse Ross, că judecătorul Benton a fost spitalizat în dimineaţa aceasta. Ulcerul său i-a provocat o nouă criză. Am fost trecuţi în jurisdicţia altui judecător. Ochii, de un albastru închis ai Krister, se măriră şi ea trase aerul în piept cu violenţă. — Mă bazam pe faptul că va prezida Benton, bombăni ea, mai mult pentru sine, decât pentru Perry. Îl cundştea foarte bine pe judecătorul Benton, îi erau familiare cusururile şi prejudecăţile acestuia, şi îşi aranjase dosarul şi clientul pentru a se potrivi judecătorului. Ross rânji: — Suntem amândoi în aceeaşi situaţie. În mod cert şi el îşi croise cazul după judecătorul Benton, se gândi Krista. Ar fi fost o bătălie interesantă. — Eşti pregătită pentru veştile cu adevărat proaste? continuă Ross. Făcu o pauză teatrală, înainte de a trimite bomba: Vom avea un judecător venit în schimb de experienţă din comitatul Garrett. — Comitatul Garrett! exclamă Krista cu un geamăt înăbuşit. Comitatul Garrett era în munţii din vestul Marylandului iar distanţa dintre această zonă rurală şi comitatul Montgomery, enclavă bogată şi sofisticată, limitrofă districtului Columbia, era nu numai geografică. — Comitatul Garrett, repetă Ross. Pe acolo, oamenii conduc camioane cumpărate la nimereală, poartă şepci de baseball şi vorbesc cu un accent rural. Pariez că nici nu se prea arată multă simpatie devorţului prin părţile ălea, adăugă el Imitând un insuportabil accent nazal. La naiba, cum crezi că se va comporta un judecător, venit de acasă, de la ţară, cu nişte orăşeni dezgheţaţi ca mine, ca tine şi ca cei doi Bolger? — Dacă o să audă vreo urmă din accentul ăsta de mocofan, s-ar putea să spună că-ţi baţi joc de instanţa de judecată. Krista încercă să pară serioasă, dar buzele îi tremurară într-un zâmbet trădător. Prinse o privire mocnind de ură a Elainei Bolger. Clienta ta pare gata să explodeze, Ross. Dacă nu cumva porţi cu adevărat o vestă anti- glonţ, mal bine te-ai întoarce şi ai calma-o. Ross dădu rapid din cap şi se întoarse lângă revoltata Elaine, la masa lor. Se aplecă spre ea ca un avocat versat, surâzând cu zâmbetul său, ce dădea rezultate bune, şi aprobând din cap. Krista îi admiră tehnica în timp ce îl privea cum risipea încet furia clientei sale. Ross Perry era un avocat talentat şi cu un succes deosebit în procesele de divorţ, plasat sus în clasa exclusivistă a baracudelor, bombardier din care făcea parte şi Krista Conway. Kristei îi plăcea să încrucişeze săbiile cu el. Era unul dintre puţinii din zonă care i se potrivea ca măiestrie. Chiar existase un caz sau două în care o depăşise. Trebuia să-l admire deoarece la treizeci şi trei de ani şi la un deceniu după terminarea Facultăţii de Drept, rar era Krista depăşită sau chiar egalată în stoarcerea deciziilor de divorţ favorabile. Talentul ei îi câştigase un renume ce o făcea să pară mai invincibilă şi mai intimidantă, decât era în realitate, şi Krista o ştia. Câteodată asta o amuza, alteori o întrista. Era pe deplin conştientă că alcătuia o vie adunătură de contradicţii. Un avocat în procesele de divorţ cu mize mari, care credea cu tot sufletul în căsătorie. O bună cunoscătoare a strategiilor şi tehnicilor legii, care jinduia în secret că adevărata dragoste o va găsi, într-o zi. Oricum, clientul ei, Ned Bolger, nu ştia nimic din toate acestea. Îi cunoştea doar reputaţia de cel mai bun avocat în procesele de divorţ, în care se disputau bani mulţi, din comitatul Montgomery. Gândea că merita pe deplin să-i plătească o parte exorbitantă, pentru a-şi împiedica nevasta să iasă câştigătoare în lupta pentru bunurile lor materiale. Niciodată n-ar fi crezut că pe Krista Conway ar fi întristat-o toate visele dărâmate pe care le reprezenta un divorţ. În acel moment, Ned îi privea stăruitor pe Ross şi pe Elaine. — Ce-a zis Perry? Ce mai vrea Elaine acum? întrebă el pe un ton iritat. Krista se aplecă înspre el cu un zâmbet liniştitor şi îl calmă cu o tehnică, de încurajare îndelung exersată. Aprodul intră în sala de judecată, împreună cu judecătorul, şi anunţă: — Vă rog să vă ridicaţi. Curtea de judecată se alfăân sesiune. Prezidează domnul Logan H. Moore. Cu roba neagră fluturând în jurul său, domnul Logan H. Moore porni spre pupitru. Înălţimea sa dominatoare a fost prima lui caracteristică ce a sărit în ochii Kristei. Îl privi fix. Logan trebuie să aibă cel puţin un metru şi nouăzeci de centimetri, dacă nu chiar un metru nouăzeci şi cinci. Sub roba de gală a judecătorului erau nişte umeri largi care cu uşurinţă ar fi umplut echipamentul unui jucător profesionist de fotbal american. Iar mâinile lui… se uită atentă la. Dege- tele lui lungi şi subţiri apucând ciocănelul înainte de a ordona Curţii să se aşeze. Avea cele mai mari mâini pe care le văzuse ea vreodată. De undeva din adânc, din ascunzişurile memoriei sale, izbucni la suprafaţă vechiul mit al fetelor de liceu despre mărimea mâinilor bărbaţilor în legătură cu… Imediat, Krista împinse gândul acela înapoi, în tainiţele adânci şi întunecoase de unde ieşise. Era pentru întâia dată că o apucaseră fanteziile despre un judecător! Bineînţeles, toţi judecătorii, pe care-i cunoştea, erau cu ani sau chiar decade mai bătrâni decât Logan Moore din comitatul Garrett. După firele argintii presărate prin părul său des şi negru şi din ţinuta sa deduse că trebuie să aibă cel puţin patruzeci de ani. O generaţie îl despărţea de judecătorul Benton, la cei şaptezeci de ani. Privirea ei fugi către faţa lui şi o examină rapid. Trăsăturile îi erau prea aspre pentru a-l califica drept frumos, în mod clasic, dar muchia ascuţită a nasului, maxilarul puternic şi gura frumos conturată erau impresionant masculine şi interesante. Ochii săi de tăciune erau vioi şi inteligenţi, cum privea împrejur prin sala de judecată. Apoi aceşti ochi se întâlniră cu ai ei. Ea îi susţinu privirea, aşteptându-l s-o mute, dar el nu cedă. Krista era pe deplin conştientă de implicaţiile psihologice ale limbajului ochilor, trupului; studiase cu grijă fiecare aspect pe care l-ar fi putut folosi în avantajul ei la tribunal. Şi din câte citise, acum ştia că un cu totul alt înţeles, decât observaţia în treacăt, îl avea contactul privirilor lor, ce dura mai mult de două secunde. Putea deveni o provocare agresivă. Cel ce privea primul în altă direcţie ceda superioritatea. În ciuda senzaţiei crescânde de disconfort, Krista nu avea de gând să cedeze superioritatea unui judecător din fundul provinciei, care probabil nu era obişnuit să aibă de-a face cu femei-avocat şi încerca să-şi impună eul său masculin. Privirile lor se susţinură. Să fi fost doi bărbaţi, provocarea ar fi înclinat spre o posibilă acţiune agresivă. Dar Krista Conway era femeie, iar Logan Moore era bărbat, iar îndelungul contact al privirilor lor alunecă rapid în arena sexuală. Genele Kristei tremurară involuntar. Magnetismul bărbatului era prea puternic şi o forţă primordială din ea răspunse corespunzător. Trupul i se încleştă. Îşi simţi răsuflarea tăiată, de parcă ar fi primit un pumn în stomac. Apoi privirea judecătorului trecu peste ea. Pentru o fracţiune de secundă, Krista rămase încremenită şi-şi ascultă pulsul zbătându-i-se în urechi. Întregul ei trup părea să vibreze. Niciodată nu mai reacţionase atât de intens la privirea insistentă a unui bărbat. Ce Dumnezeu se întâmplase cu ea? Îşi azvârli o privire asupra servietei de piele, asupra paginilor cu adnotări, într-o confuzie teribilă. Când îndrăzni să ridice din nou privirea, îl găsi pe judecător urmărind-o. Încă o dată privirile lor se încrucişară. Krista îşi simţi gura uscată. Căldura îi cuprinse încet corpul. Nu părea să se uite în altă parte decât la el. Nu putea să se mişte, să gândescă sau să respire. Privirea lui era acum fixată asupra gurii ei şi îi simţea efectul de parcă ar fi atins-o propriu-zis. Buzele ei se depărtară şi-şi trase violent respiraţia. Şoapta frenetică a lui Ned Bolger o smulse în cele din urmă din transa ciudată a simţurilor, în care căzuse. — Elaine arată atât de a naibii de înfumurată. Crede că a câştigat deja, vrăjitoarea. Abia aştept să-i văd faţa după ce o termini pe ea şi-l dai gata pe afurisitul ei de avocat. O să-i anihilăm, nu-i aşa? Krista îşi privi clientul şi îşi înghiţi un suspin. Câteodată era greu să ai de-a face cu asta, cu ostilitatea aceea teribilă dintre un bărbat şi o femeie care cândva se iubiseră şi trăiseră împreună ca soţ şi soţie. Îşi făcea temeinic meseria, deoarece considera că un divorţ era o tristă realitate a vieţii, iar profesioniştii competenţi erau esenţiali să realizeze dizolvarea unui mariaj mort sau în decădere. Dar nu-i plăcea să fie folosită ca o armă de răzbunare. Nu dorea să-i anihileze pe Elaine Bolger şi pe Ross Perry. Dorea doar să câştige în mod cinstit un caz pentru care consumase timp şi efort. — Vrăjitoarea, mormăi Ned Bolger din nou, arun- când nevestei sale o privire furioasă, care îi fu întoarsă în acelaşi fel de către Elaine. Ross Perry prinse privirea Kristei şi ridică uşor din sprâncene. Krista ridică din umeri aproape imperceptibil. Cazul „Bolger contra Bolger“ era gata pentru a începe…   * — Obiecţia se respinge, decretă Logan Moore cu o bătaie a ciocănelului. Zgomotul păru să reverbereze în capul său. Tâmplele îi zvâcneau, iar cleştele tensiunii ce-i apăsa creştetul capului se strânse şi mai mult. Fusese judecător în comitatul Garrett la Instanţa Civilă, în ultimii zece ani, dar niciodată nu fusese martorul unui divorţ atât de dur, precum „Bolger contra Bolger“. Oare acest bărbat şi această femeie s-au iubit vreodată? se întrebă el în timp ce îl asculta pe Ross Perry chestionând un martor. Cu siguranţă, părea puţin probabil, judecind după acuzaţiile şi contraacuzaţiile răutăcioase şi înveninate ce se schimbaseră astăzi. Totuşi fuseseră căsătoriţi timp de doisprezece ani şi aveau trei copii.. Munciseră împreună pentru a pune pe picioare o afacere prosperă de design interior. Pentru toate acestea se luptau acum, pentru absolut fiecare lucru neînsemnat, chiar şi pentru posesia abonamentului familiei la „Ghidul TV“. Logan încercă să şi-i imagineze pe Ned şi pe Elaine Bolger îndrăgostiţi unul de altul, împărţind speranţele, planurile şi visele. Ce se întâmplase cu acest cuplu? Ce-i adusese în punctul în care doreau doar să se rănească şi să se distrugă reciproc? Krista Conway sări în picioare, cu ochii ei albaştri aruncând flăcări. — Obiecţie, domnule judecător, avocatul influenţează martorul. — Obiecta se aprobă, spuse Logan. Spre surprinderea sa, privirea rapidă pe care i-o aruncă Ross Perry, Kristei Conway, nu era plină de duşmănie, pentru că ea marcase un punct, iar el pierduse. Mai curând era… admiraţie? Şi apoi îşi dădu seama. Ei bine, celor doi le plăcea! Pasele acerbe de volei, mişcările strategice şi contramişcările. Logan bănui că atât Krista Conway, cât şi Ross Perry erau excelenţi jucători de şah şi volei, întru- cât combinau aspecte ale ambelor jocuri în stilul lor de la tribunal. Da’r Krista Conway deţinea superioritatea. — Te aşteaptă o adevărată luptă de cocoşi, îl avertizase judecătorul Roger Wright când vestea despre spitalizarea judecătorului Jack Benton fusese anun {ată, împreună cu desemnarea lui Logan ca înlocuitor al acestuia. Primul lucru în registrul tău de procese e un caz de divorţ, cu Conway şi Perry ca avocaji oponenţi. Întotdeauna izbucnesc artificii când se încleştează aceşti doi rechini. — Artificii? repetă batjocoritor Candace Flynn, un alt judecător la Instanţa Civilă. Vrei să spui vărsare de sânge. Am prezidat un divorţ contestat, avându-i pe Conway şi Perry ca oponenţi. Nu-i de mirare că Jack a decis să prefere operaţia pentru ulcer, _ unei operajii la tribunal în această dimineaţă. — Îți aminteşti cine a câştigat cazul? întrebă Roger plin de curiozitate. Conway sau Perry? — Ah, îmi amintesc. Cum aş putea să uit un asemenea caz? Krista Conway l-a câştigat. Ea e o baracudă şi toată lumea ştie asta, dar tehnica şi prezentarea ei sunt aproape fără greşeală. Este foarte vicleană, dar într-un mod direct şi total dezarmant. Candy zâmbi cu şiretenie. Îmi aminteşte foarte mult de mine, pe timpuri, în zilele mele de glorie. — Candy era cea mai bună avocată în procese de divorţ de pe aici, înainte de a fi numită judecătoare, îi explică Roger lui Logan. Iar Krista Conway a preluat ştafeta de unde o lăsase ea. Ai învăţat-o toate trucurile tale, Candy? — Copila asta n-a avut nevoie de niciun ajutor. Este aşa de matură! spuse Candy admirativ. Este incredibil de temeinică. Iar prezenţa ei în Curtea de Justiţie se apropie copleşitor. — Radiază farmec, aprobă Roger. Asta te poate influenţa, indiferent cât de hotărât eşti să-i rezişti. — Krista Conway, repetă Logan. O femeie şi o baracudă? Auzise de termenul ăsta, bineînţeles. Se referea la puternicii şi bine plătiţii avocaţi, specializaţi în divorţuri, care îi jefuiau de toate bunurile pe nefericiţii soţi ai clienţilor lor. Bombardierele care îşi nimiceau opoziţia. Nu existau baracude în comitatul Garrett. Rata divorţurilor şi veniturile erau în mod simţitor mai coborâte decât aici, în comitatul Montgomery. Candy Flynn zâmbi. Sau cel puţin Logan crezu că era un zâmbet. Era greu de precizat cu caustica judecătoare Flynn. — Bietul Logan! spuse ea. Întâi, găseşti o femeie- judecător. Acum trebuie să te lupţi şi cu femei- baracude. Un adevărat şoc cultural, hmm? Roger îi trase lui Logan o palmă zdravănă pe spate. — Ei bine, cel puţin vei avea o dimineaţă interesantă, Logan. Krista Conway e, probabil, cea mai bună avocată în procesele de divorţ din zonă, iar lui Ross Perry îi place să o facă să alerge pentru banii ei. N-o să te plictiseşti. — Nu-i niciodată plictisitor să o priveşti pe Krista Conway, câştigându-şi cele două sute cincizeci de mii de dolari pe an, adăugă Candy. Era clar că a savurat reacţia încremenită a lui Logan, la auzul cifrei. De fapt, Logan era dărâmat. Două sute cincizeci de mii de dolari pe an? Asta era de patru ori suma anuală pe care statul Maryland i-o plătea lui pentru îndatoririle sale judiciare. Dintr-o dată, deveni foarte curios să o vadă pe această Krista Conway, această renumită baracudă. Nu cunoscuse niciodată o femeie care era stăpâna unui atât de incredibil salariu. — Îmi place stilul Kristei, spuse Roger. Zâmbi ştrengăreşte. Bentley-ul acela decapotabil, albastru ca safirul, pe care îl conduce, adăugă el şi fluieră. Aia da maşină! — A cumpărat-o pentru că se potriveşte cu culoarea ochilor ei, spuse Candy râzând. — N-am văzut niciodată un Bentley decapotabil, în afara unei expoziţii auto, spuse rar Logan. Gândindu-se mai bine, îşi zise că nu văzuse unul nici măcar la o expoziţie. Doar în filme. Nu se făcea deloc comerţ cu Bentley-uri în întreg comitatul Garrett. Nu exista niciun Bentley în comitatul Garrett. — Obiecţie, domnule judecător, aproape că strigă Ross, întrerupând-o pe Krista Conway ce o interoga pe Elaine Bolger. Direcjia aceasta a interogatoriului este complet ¡relevantă. Logan privi spre Elaine care-şi răsucea agitată batista în timp ce stătea pe scaunul martorilor. Krista Conway dezvăluise, metodic şi cu grijă, câteva inconveniente bătătoare la ochi, în acuzaţiile furioase ale femeii împotriva soţului său. Baracudă, se gândi Logan. Un termen împrumutat de la viclenele creaturi marine cu acelaşi nume. Vorace. Înşelătoare. Privirea sa se mută asupra Kristei Conway. Ea îşi ridică pujin capul şi privirile li se întâlniră.. Ochii ei, observă el, au o nuanjă extraordinară de albastru. O inteligentă alertă strălucea în ei. Logan se simtl de parcă ar fi fost lovit în plexul solar. — Obiecţia se respinge, se auzi pe el însuşi decretând. Ross Perry se încruntă, iar Krista păru mulţumită. — Logan se uită de la unul la altul. Luase o decizie corectă? se întrebă el. Era neobişnuit – şi complet dezorientat – să încerce să decidă pentru a doua oară, în gând. De obicei, era foarte sigur de deciziile sale juridice. Până acum. Acum nu mal era sigur dacă decisese în favoarea Kristei Conway, pentru că aşa era corect, sau pentru că… atunci când o privea, se simţea de parcă sângele îi ia foc. Simţise acelaşi lucru când o văzuse pentru în- tâia dată la tribunal, în dimineaţa aceea. Judecătorii Wright şi Flynn îi descriseseră curajul Kristei Conway, îi spuseseră de salariul ei şi de maşina ei englezească, dar neglijaseră să menţioneze că era tânără şi frumoasă, cu o faţă şi un corp pe care te aştepţi să le vezi la televizor sau în filme, dar nu într-o sală de judecătorie. Logan fusese incredul. Krista Conway îl făcuse cnocaut, şi fusese incapabil să-şi dezlipească privirea de pe ea. Un văl moale de păr negru ca noaptea îi încadra faţa în formă de inimă, cu trăsături delicate, aproape fragile. Tenul alb ca laptele crea un contrast desăvârşit cu întunericul părului ei. Ochii ei albaştri, depărtaţi unul de altul, puşi în valoare de sprâncenele dese şi perfect arcuite, de genele negre, erau atât de vii, încât culoarea de safir curat era vizibilă chiar de la distanţă. Baracudă înşelătoare? Simţurile lui Logan protestară la această Idee. Arăta ca un înger. Un înger frumos şi sensibil. Privirea lui se prelinse pe trupul ei, observând impecabilul costum de mătase albastră, care ştia că o costase mai mult decât oricare costum pe care-l avusese el vreodată, albul imaculat al bluzei şi împunsătura fermă a sinilor ei dedesubt. Linia taliei şi şoldurilor ei erau subliniate de fusta strimtă. Reuşi să observe că picioarele ei erau lungi şi aveau o formă frumoasă, că gleznele ei erau subţiri şi delicate. Era destul de înaltă, probabil avea un metru şi şaptezeci de centimetri, dar silueta ei, cu oase mici, dădea iluzia fragilităţii pe care o au minionele. Era total nesatisfăcut de reacţia lui faţă de ea. Când fusese ultima oară că se uitase la o femeie şi se simţise ca izbit cu securea? Categoric nu se întâmplase astfel între el şi Beverly. El şi Bev se cunoscuseră de-o viaţă. Își iubise mult soţia, dar nu-şi putea aminti ca vreodată imaginea lui Bev să-i întunece minţile. Nici măcar Amy Sue Archer, cu farmecul ei de păpuşă blondă, nu provocase o asemenea reacţie în el. Logan continuă să o fixeze cu privirea şi, încet, încet, se făcu lumină în mintea lui. Krista Conway deţinea o forţă mult mai puternică decât frumuseţea ei tulburătoare. Radia o sexualitate vibrantă care atrăgea fără niciun efort. Şi tenta. Logan înghiţi cu greu şi privi în altă parte. Pentru ca doar câteva secunde mai târziu să se fixeze asupra gurii ei. Avea o gură frumos arcuită, subliniată de roşul-purpuriu al rujului. O gură sexy şi mobilă care îi făcea pulsul să zvâcnească. Când buzele ei se despărţiseră sub privirea lui, simţise fizic efectul. Zvâcnetul neaşteptat prin şale îi schimbase decizia. Niciun înger n-ar fi putut stârni unui mascul un răspuns atât de primitiv. Era sexy, fierbinte. — Este nefondat, domnule judecător. Obiecţie! strigă Ross Perry. Logan îşi drese glasul. Krista Conway îşi ridică privirea spre el. Înălţă din sprâncene şi-şi răsuci buzele. — Repet, domnule judecător, spuse ea, înainte ca el să fi avut şansa să vorbească, părând tuturor ca o şcolărp spăşită. Exceptând, se gândi Logan, că glasul ei era tot atât de sexy şi de arzător ca trupul. Nicio şcolărită nu avusese vreodată o voce şi un corp asemeni Kristei Conway. Şi nicio şcolărită nu se mişcase cu gratia ei fluidă. Fiecare vorbă a ei, fiecare mişcare stârnea interesul. Era fascinantă, îşi zise, împotriva voinţei lui. Privind-o, ascultând-o era… excitant. Iar apoi: — Domnule judecător, am putea avea o pauză de cinci minute? întrebă Ross Perry. Logan se întrebă dacă Perry îi simţise Instinctiv preocupările lui cu avocata aponentă, sau pur şi simplu spera să strivească avântul lui Conway şi să-şi cruţe clienta agitată? Oricare ar fi fost motivul, Logan aprobă pauza. Krista se întoarse Imediat la clientul său, în timp ce Elaine coborî de pe scaunul martorului. Logan se întoarse în încăperea rezervată judecătorilor şi-şi puse un pahar cu apă rece ca gheaţa. Simţea că-şi pierduse toată profunzimea gândirii, toţi cei zece ani de experienţă. Era în mod clar un proces de divorţ într-un oraş mare, iar participanţii erau o specie diferită, faţă de locuitorii comitatului Garrett. Acasă rezolvase toate tipurile de cazuri invocând codul familie şi îşi câştigase o mare reputaţie prin abordările novatoare şi soluţiile creative. Dar aici, acum… Pierdea controlul cazului, recunoscu Logan cu amărăciune. Krista Conway preluase cumva comanda, cu Ross Perry făcând figuraţie în jurul ei, iar judecătorul era parcă scos din spaţiu. Va sfârşi cu o decizie în favoarea lui Conway şi nu era sigur cum sau de ce s-o ia. Ce spusese judecătoarea Flynn? — E foarte vicleană într-un mod direct şi complet dezarmant. Cât era de adevărat! Iar apoi judecătorul Wright a intervenit, spunând: — Radiază farmec şi te poate influenţa indiferent cât de hotărât eşti să-i rezişti. El era hotărât să-i reziste. Fusese uluit de Krista Conway, admise Logan, dar nu în mod exclusiv, întreaga scenă era uluitoare. Viaţa sofisticată, de orăşeni, a familiei Bolger, venitul lor cu şase cifre, completat de maşini Porsche, antichităţi valoroase şi călătorii anuale în Europa, şi chiar agresiunea greu de urmărit, dar stilată, a celor doi avocaţi. Dar scurtul răgaz îi dădu lui Logan timpul necesar pentru a vedea lucrurile în perspectivă. Era naiv să fii orbit de materialism. Indiferent cât de bogaţi erau clienţii şi avocaţii, el era judecătorul aici, şi puterea sa era absolută. Să presupunem că era acasă, în comitatul Garrett, şi cazul era în mâna avocaţilor de acolo, Otis Taylor şi Billy Joe Lewis? Ca judecător, el ar fi acordat mai puţină atenţie dinamicii procesului şi ar fi privit cu atenţie cuplul şi istoria sa. Începu să procedeze în acest mod, înfăţişându-şi-i pe cei doi Bolger ca o familie aparţinând clasei muncitoare. Erau părinţii a trei copii mici… iar judecătorul Moore credea cu străşnicie că nişte copii aveau nevoie de o casă cu doi părinţi. Aprodul îşi băgă capul pe uşă. — Domnule judecător, avocaţii sunt gata, spuse el cu deferenţă, anunţând sfârşitul pauzei. Logan se întoarse în sala de judecată.