Recent Posts
Posts
Prizonier al unei vieţi monotone, neferi­cit în căsnicie şi sufocat de viaţa citadină, jurnalistul Vatanen simte că existenţa sa e lipsită de sens. In clipa când maşina în care se află loveşte un iepure, se produce un declic: îl îngrijeşte şi-1 transformă în tova­răşul alături de care porneşte într-o lungă călătorie, în căutarea libertăţii şi fericirii autentice. O aventură fără nici un itine­rar precis, fără o ţintă anume sau o limită în timp. întâmplările pline de neprevăzut prin care trec cei doi protagonişti îl pun la încercare pe Vatanen, care trebuie să se adapteze permanent unor meserii noi şi dure, în mijlocul pădurii, sau să lupte cu animalele sălbatice. Insă aventurile lui Vatanen nu se petrec doar în sălbăticie. Ziaristul întâlneşte o galerie de personaje memorabile, înfăţişate cu umor şi empa-tie: pompieri, militari, funcţionari ai Minis­terului Afacerilor Externe, ofiţeri ai poliţiei rurale, un şofer de taxi pasionat de plante, un dentist, un paznic de vânătoare, un insti­tutor care practică sacrificiile rituale, un pastor nevricos, o falsă avocată - şi lista poate continua! Arestat de soldaţi ai Arma­tei Roşii, după ce a trecut fraudulos graniţa în URSS fără să-şi dea seama, Vatanen îşi va regăsi libertatea: dar cu ce preţ ?                                                 1. Iepurele În maşină erau doi bărbaţi copleşiţi de supărare. Razele amurgului care traversau parbrizul prăfuit le iritau ochii. Era vară, de Sfântul Ioan. Pe drumul îngust de nisip, peisajul fin­landez defila în faţa ochilor lor plictisiţi, dar nici unul, nici altul nu se arăta interesat de frumuseţea serii. Erau în misiune de serviciu, un ziarist şi un fotograf, doi oameni nefericiţi şi cinici. Se apropiau de patruzeci de ani, iar din speranţele tinereţii lor nu le mai rămăsese nimic. Erau căsătoriţi, îsi înşelaseră nevestele, fuseseră si ei la rândul lor înşelaţi, amândoi aveau câte un început de ulcer şi multe necazuri care le amarau viaţa. Tocmai se certaseră. Unul voise să se întoarcă la Helsinki, celălalt să înnopteze la Heinola. Din acel moment, nici unul nu mai scosese o vorbă. Traversau minunata seară de vară cu feţele acre, crispate, cu gândurile rătăcite, fără să mai ia în seamă mizeria călătoriei lor. îşi continuau drumul obosiţi şi încrâncenaţi. Pe o micuţă colină însorită, un iepuraş tocmai învăţa să sară. Se oprise în mijlocul drumului îmbătat de căldura verii şi se aşezase pe labele din spate, iar soarele roşu de crepuscul îl încadra ca pe un tablou. Fotograful, care era la volan, văzu animalul micuţ de pe drum, dar creierul lui amorţit nu fu în stare să reacţioneze repede, aşa că nu-l putu evita. Jumătate din pantoful prăfuit apăsase prea târziu pe frână. îngrozit, animalul făcu o săritură în aer în faţa capotei, se izbi cu zgomot surd de colţul par­brizului, apoi dispăru în pădure. — Ai omorât un iepure! spuse ziaristul. — A dracului sălbăticiune! exclamă fotograful. Bine că n-a spart parbrizul! Frână, apoi reveni în marşarier la locul incidentului. Ziaris­tul se dădu jos din maşină. Fotograful nu opri motorul, coborî doar geamul şi întrebă indiferent: — E-acolo? Apoi aprinse o ţigară şi trase din ea cu ochii închişi. îşi reveni abia când simţi arsura în vârful degetelor şi strigă: — Intoarce-te, n-am timp de pierdut pentru un iepure nebun! Distrat, ziaristul intră în pădurea rară, ajunse pe margi­nea unui petic de pământ, sări peste o groapă şi cercetă cu privirea pajiştea verde, întunecată. în iarbă, zări iepuraşul. Lăbuţa stângă din spate era ruptă. Atârna trist sub ge­nunchi, iar animalului îi era atât de rău, că nici nu încercă să fugă când îl văzu pe omul care se apropia de el. Ziaristul luă iepuraşul în braţe, rupse o crenguţă şi imo­biliza laba frântă cu fâşii din batista lui. înspăimântat, iepura­şul îşi ascunse capul între lăbuţele din faţă. îi tremurau urechile şi inima îi bătea puternic. De departe, de pe drum, se auzi vâjâitul nervos al moto­rului, două semnale arţăgoase ale claxonului şi chemarea: — întoarce-te! Ce Dumnezeu, dac-ai să tot alergi prin pădure, n-o să mai ajungem niciodată la Helsinki.     Ziaristul nu răspunse. Ţinea în braţe micuţul animal care, încetul cu încetul, începuse să se liniştească. Aparent, iepu­raşul avea doar laba frântă. Fotograful coborî din maşină. Aruncă o privire încrân­cenată spre pădure, dar pe celălalt nu-l zări. înjură, aprinse din nou o ţigară şi, neliniştit, porni cu paşi repezi pe drum. Dinspre pădure nu se auzea nici un zgomot. Bărbatul strivi mucul de ţigară şi strigă: — N-ai decât să rămâi aici, smintitule, şi nu uita să-l saluţi pe dracu'! Mai stătu un moment cu urechile ciulite, dar, cum nu primi răspuns, urcă furios la volan, porni motorul, apucă brutal schimbătorul de viteze şi demară. Nisipul de pe drum scrâşni sub roţi. După o clipă, maşina nu mai era acolo. Aşezat la marginea gropii, cu iepuraşul în braţe, ziaristul semăna cu o bătrână adâncită în gânduri, strângându-şi la piept împletitura şi andrelele. Zgomotul maşinii se stinse, soarele se grăbea să apună. Ziaristul lăsă iepurele pe iarbă şi, preţ de o clipă, se temu că acesta va fugi, dar animalul rămase liniştit, iar când îl luă din nou în braţe nu mai tremura de frică. — O să rămânem aici, îi spuse ziaristul. Noapte de vară, un bărbat singur în pădure, îmbrăcat cu o haină, părăsit. Ce-ar fi putut face? Bărbatul chibzui şi-şi spuse că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi răspuns la chemarea fotogra­fului. Iar acum, poate c-ar trebui să se întoarcă pe şosea şi să oprească o maşină care să-l ducă la Heinola sau la Helsinki, după cum va hotărî doar el. Ideea i se păru de-a dreptul nesuferită.           Cercetă portofelul. Erau acolo câteva bancnote de o sută, legitimaţia de ziarist, carnetul de asigurări pentru sănătate, fotografia soţiei, nişte monede, două prezervative, cheile, o insignă de vappu1. Creioane, un blocnotes, inelul. Pe blocno­tes, patronul revistei pusese să fie imprimat: „Kaarlo Vatanen, ziarist". Numărul social al carnetului de asigurări lăsa de înţeles că Vatanen se născuse în 1942. Vatanen se ridică, se uită la ultimele raze de soare ce se ascundeau în spatele pădurii, apoi la micuţul animal. Privi şi spre drum, dar nu se duse până acolo. Ridică iepuraşul, îl puse cu grijă în buzunarul hainei şi porni cu paşi repezi, afundându-se în pădurea peste care se lăsa întunericul. In timpul acesta, fotograful conducea furios maşina. Când ajunse la Heinola, făcu mai întâi plinul, apoi merse la hotelul pe care-l propusese ziaristul. Luă o cameră cu două paturi, se dezbrăcă de hainele pră­fuite şi făcu un duş. După ce se spălă, se duse la restaurantul hotelului, spunându-şi că, fără îndoială, peste puţin timp, ziaristul avea să apară. Atunci se vor lămuri lucrurile. Până   Note: 1 Nume generic dat sărbătorii din prima zi de mai a fiecărui an. La origini, a fost ziua celebrării Sfintei Walpurgia sau Walpurga (710-799), numită Valpuri în Finlanda. Cu timpul, celebrarea Sfintei Valpuri a început să se confunde cu petrecerile zgomotoase închi­nate primăverii, pe care superstiţiile creştine le numeau sobor al vrăji­toarelor, iar apoi a devenit sărbătoarea studenţilor. In Finlanda, începând cu anul 1902 devine şi sărbătoare internaţională a so-cial-democraţiei. Păstrând rudimente ale sărbătorilor amintite, ajunul zilei de „vappu" este zgomotos (tinerii beau pe străzi şi în parcuri). „Vappu" propriu-zis seamănă oarecum cu sărbătoarea de 1 mai din multe ţări ale Europei. Absolvenţii de liceu din toate generaţiile poartă pe cap şapca de absolvent şi, în general, toţi arborează diferite insigne şi însemne.   una-alta, bău câteva halbe de bere şi mancă, apoi se apucă să bea temeinic amestecuri puternic alcoolizate. Dar ziaristul nu apăru. Era deja târziu şi fotograful încă mai stătea aşezat la barul hotelului. Privea fix spre tejghea şi rumega furios situaţia. Toată seara se gândise doar la cele întâmplate. Pricepuse deja că, lăsându-l pe ziarist în pădure, departe de zona locuită, greşise. Poate că nebunul călcase strâmb şi-şi rupsese picioa­rele, poate se rătăcise sau căzuse într-o râpă. Altfel, ar fi putut ajunge deja la Heinola chiar şi pe jos. N-avea de ales, trebuia să-i telefoneze soţiei ziaristului. Pe jumătate adormită, femeia îi răspunse că nu l-a văzut pe Vatanen, apoi, dându-şi seama că interlocutorul este beat, trânti receptorul în furcă. Fotograful mai sună o dată la acelaşi număr, dar nu i se răspunse. Bineînţeles, femeia scosese tele­fonul din priză. Pe când se îngâna ziua cu noaptea, fotografului îi veni ideea să comande un taxi. Se hotărâse până la urmă să vadă dacă ziaristul mai era încă acolo unde-l lăsase. Taximetristul îl întrebă pe clientul beat unde vrea să ajungă. — Nicăieri, îi răspunse senin fotograful. Ţine-o tot aşa pe drumul ăsta şi-am să-ţi spun eu unde să opreşti! Taximetristul aruncă o privire în spate să-l vadă mai bine. Aşadar, se depărtau de oraş în plină noapte, prin pădure, ca să ajungă nicăieri. Scoase discret revolverul din lăcaşul unde păstra mănuşile şi—1 puse pe scaun, între picioare, cercetân-du-si cu nelinişte clientul. Ajunşi pe vârful unei coline, fotograful spuse: — Stop, aici. Şoferul pipăi arma. Bărbatul beat ieşi totuşi liniştit afară şi începu să strige spre pădure: — Vatanen, Vatanen!
                 ÎNDRĂGOSTITUL DE TEATRU Pentru Harold Pinter si Antonia Fraser Fereastra   I Stau într-un mic apartament pe o străduţă care se des­chide din Wardour Street. Wardour e centrul de difuzare şi editare pentru producţia de film şi televiziune din Londra, iar munca mea constă în a urma indicaţiile unui regizor de montaj pentru a asigura un singur lucru: fluiditatea narativă şi perfecţiunea tehnică a peliculei. Peliculă. Cuvântul însuşi indică fragilitatea acestor mici bucăţi de „piele", ieri de nitrat de argint, azi de acetat de celuloză, pe care cât e ziua de lungă le digitalizez pentru a obţine continuitatea; eliminând, spre a evita confuzii, urâ­ţenia sau, şi mai rău, lipsa de experienţă a autorilor filmu­lui. Cuvântul englezesc este poate mai potrivit, fiindcă e mai tehnic ori mai abstract decât cel spaniol. Film sugerează membrană, piele fragilă, ceaţă, văl. Opacitate. L-am căutat în dicţionar pentru a evita fanteziile verbale şi a mă limita la ceea ce înseamnă filmul în meseria mea: o rolă flexibilă de celuloză şi emulsie. Dar numele se schimbă: acum se cheamă Beta Digital. Totuşi, dacă spun „peliculă" în spaniolă nu mă depărtez de definiţia academică („bandă de celuloid pregătită pentru a primi amprenta cinematografică"), dar nici nu pot (sau nu vreau) să mă despart de o viziune a pielii umane fragile, su­perficiale, veşmântul subţire al aparenţei. Pielea cu care ne prezentăm în faţa privirii celorlalţi, deoarece, fără această mantie care ne acoperă din cap până-n picioare, n-am fi de­cât o grămadă de carne vie, de perisabile măruntaie împrăş­tiate, fără altă armătură decât scheletul - ţeasta. Ceea ce moartea ne îngăduie să-i arătăm veşniciei. Alas, poor Yorick ! Munca asta îmi mănâncă cea mai mare parte a zilei. Am puţini prieteni, ca să nu spun că, la drept vorbind, n-am nici unul. Britanicii nu sunt din cale-afară de deschişi faţă de străini. Şi probabil - cum încep să constat - nu există nici o altă naţiune care să folosească porecle atât de numeroase şi de îngroşate pentru foreigner: dago, yidjrog, jerry, spik, hun, polak, russky... încerc să fac faţă cu numele meu irlandez - O'Shea -până când mă obligă să explic faptul că există multe nume celtice în America Latină. Suntem plini de O'Higgins, O'Farril, O'Reilly şi Fo garty. Bineînţeles, aş fi putut să-i înşel pe insularii britanici, dându-mă drept insular din veci­nătate, adică irlandez. N-am făcut-o. Să fii mexican renegat mi se pare un lucru vrednic de dispreţ. Vreau să fiu accep­tat aşa cum sunt şi pentru ceea ce sunt. Lorenzo O'Shea, transformat pentru a uşura comunicarea cu colegii de bi­rou şi a stabili relaţii de familiaritate în Larry O'Shea, me­xican descendent din anglo-irlandezi emigraţi în America în veacul al XlX-lea. Am venit la douăzeci şi patru de ani ca bursier, pentru a studia tehnica cinematografică în Ma­rea Britanie, şi am rămas aici, din obişnuinţă, din inerţie dacă vreţi, poate din pricină că am început să nutresc iluzia că în Anglia pot să ajung cineva în lumea cinematografului. N-am apreciat prea bine amploarea dificultăţilor. Nu mi-am dat seama decât mult mai târziu, când am împlinit treizeci şi trei de ani, câţi am acum, de competiţia nemiloasă care domneşte în lumea cinematografului şi a televiziunii. Fi­rea mea retrasă, originea mea străină, pesemne şi o abulie pe care nu-mi făcea deloc plăcere s-o recunosc, m-au can­tonat la o masă de montaj şi la o viaţă solitară, fiindcă, în aceeaşi măsură, nu voiam să fac parte din party, să duc o viaţă depubs şi sporturi şi fascinaţie pentru royals cu du-te-vino-ul lor... Voiam să am parte de singurătatea liberă a privirii, după cele nouă ore pe care le petreceam înhămat la echipamente video. Din acelaşi motive nu prea mă duc la cinematograf. Asta ar însemna ceea ce aici lumea numeşte „vacanţa şoferului de autobuz" - busman's holiday -, adică să repeţi în tim­pul liber lucrurile pe care le faci la serviciu. Tot de aici decurge - îmi pun acum toate cărţile pe masă, iubite cititorule, nu vreau să surprind pe nimeni mai mult decât m-am înşelat şi m-am surprins pe mine însumi - pre­ferinţa mea pentru teatru. Nu există pe lume alt oraş care să ofere cantitatea şi calitatea teatrului londonez. Merg la câte un spectacol cel puţin de două ori pe săptămână. De fapt, îmi cheltuiesc leafa, partea pe care aş cheltui-o pe fil­me, călătorii, restaurante, ca să cumpăr bilete de teatru. Am devenit nesăţios. Scena îmi oferă distanţa vie cerută de spi­ritul meu (şi de care au nevoie ochii mei). Sunt acolo, dar mă desparte de scenă iluzia teatrului. Sunt „al patrulea pe­rete" al scenei. Interpretarea se face pe viu. Un actor de tea­tru mă eliberează de sclavia imaginii filmate, intangibile, mereu aceeaşi, editată, tăiată, decupată şi chiar eliminată, dar mereu aceeaşi. In schimb, nu există două spectacole de teatru identice. Uneori mă duc de câte patru ori la un spectacol numai pentru a observa deosebirile, mai mari sau mai mici, de interpretare. încă n-am găsit un actor care să nu-şi schim­be puţin interpretarea de la o reprezentaţie la alta. O cize­lează, o perfecţionează. O transformă. O sărăceşte atunci când s-a plictisit de ea. Pesemne că se gândeşte la altceva, îi observ cu luare-aminte pe actorii care se uită la alt actor, dar şi la cei care nu au un contact vizual suficient cu par­tenerii lor de scenă. îmi închipui viaţa personală pe care ac­torul a lăsat-o în cabină, de care s-a lepădat la intrarea în scenă, ori bag de seamă, dimpotrivă, nedorita invazie a vieţii lui private pe scenă. Oare cine a spus că singura obligaţie a unui actor înainte de a intra în scenă e să facă pipi şi să ve­rifice dacă n-a rămas cumva descheiat la prohab ? Canonul shakespearian, Ibsen, Strindberg, Cehov, O'Neill şi Miller, Pinter şi Stoppard. Ei sunt viaţa mea per­sonală, cea mai intensă, dincolo de plictiseala de la serviciu. Ei mă înalţă, mă hrănesc, mă emoţionează. Ei mă fac să cred că nu trăiesc degeaba. Mă întorc de la teatru în micul meu apartament - salon, dormitor, baie, bucătărie - cu senza­ţia că am trăit din plin prin intermediul Electrei sau al lui Coriolan, al lui Willy Laman sau al domnişoarei lulia, fără să mai am nevoie de altă companie. Asta îmi dă putere să mă scol a doua zi şi să mă duc la birou. Stau la doi paşi de Wardour Street. Dar stau foarte aproape şi de marele bu­levard unde se află teatrele, Shaftesbury Avenue. E un teri­toriu perfect pentru un plimbăreţ singuratic ca mine. O comunitate mică, precis circumscrisă, la îndemână. N-am ne­voie, ca să trăiesc, să iau vreun mijloc de transport în comun. Trăiesc liniştit. Mă uit pe fereastra apartamentului meu şi nu văd decât fereastra apartamentului de peste drum. în cartierul Soho străzile dintre bulevarde sunt foarte înguste, de poţi atinge cu mâna casa vecinului din faţă. De aceea sunt atâtea per­dele, storuri şi chiar obloane de-a lungul străzii. Am putea să ne privim cât poftim şi pe îndelete unii pe alţii. Rezerva englezească ne împiedică s-o facem. Nici măcar eu n-am simţit această ispită. Nu m-ar interesa să văd cum se ceartă soţul cu soţia, cum se joacă ori îşi fac lecţiile copiii, cum agonizează un bătrân... Nu spionez. Nu sunt spionat. Viaţa mea privată îmi înfrânează şi-mi ordonează viaţa „publică", dacă se poate numi astfel. Altfel spus, trăiesc în casa mea aşa cum trăiesc pe stradă. Nu privesc afară. Ştiu că nimeni nu mă priveşte pe mine. Preţuiesc acest soi de or­bire care implică, ce ştiu eu, intimitate sau lipsă de interes sau lipsă de atenţie sau chiar lipsă de respect...
Cuvânt înainte Atul Gawande şi-a ales cea mai grea misiune pentru un chirurg: să scrie despre complicaţii. Să scrie deci o carte despre un subiect care pare să nu existe. Nu cunosc niciun chirurg în activitate care să recunoască faptul că are complicaţii. Nu se pomeneşte despre aşa ceva, conform ideii că, dacă nu vorbeşti despre complicaţii, ele chiar încetează să apară. Sau, cel puţin, credem că e bine să nu vorbim în public despre eşecuri, despre insuccese, despre greşeli, despre tot ceea ce merge, după o intervenţie chirurgicală, altfel decât ne-am dori atât noi, chirurgii, cât şi pacienţii noştri. Despre abaterile nefericite de la planul de tratament. O carte cu un subiect antipatic, pe care în literatura română de specialitate nu a îndrăznit să-l abordeze decât un singur chirurg, profesorul Dan Setlacec (Chirurgul şi lumea sa, 2004). Atul Gawande s-a născut în 1965 în Brooklyn, New York, într-o familie de medici imigranţi indieni; este chirurg la Brigham and Women’s Hospital din Boston şi profesor la Harvard Medical School. Scriitor de elită (are o rubrică permanentă la New Yorker), este produsul celei mai bune şcoli medicale din lume, locul la care se raportează, vrând-nevrând, tot ceea ce contează în medicina contemporană. Prima lui carte, Complications: A Surgeon’s Notes on an Imperfect Science, publicată în 2002, a devenit un bestseller tradus în peste o sută de ţări; şi, iată, e tradusă acum şi în România. Cartea încearcă să explice, să lămurească, să aducă problemele chirurgiei (uneori foarte grele, întotdeauna pasionante) în faţa cititorilor din afara lumii medicale. Şi asta spre binele tuturor, pacienţi, familii şi, nu în ultimul rând, medici.   Chirurgia este tot mai dependentă de progresul tehnologic. Se vorbeşte din ce în ce mai des de chirurgie endoscopică, laparoscopică, robotică sau genetică. Actul chirurgical se întemeiază tot mai mult pe date de biologie moleculară, pe analiza sofisticată a raportului cost/eficienţă, a riscurilor şi beneficiilor pe termen lung. Limbajul este tot mai specializat, mai îndepărtat de cel obişnuit. Şi aşa, treptat, lumea chirurgiei devine tot mai izolată, mai învăluită în mister şi magie, deşi e un teritoriu al întâmplărilor cruciale, bune sau rele, de fapt cele mai bune sau mai rele întâmplări cu putinţă: vindecarea, alinarea suferinţei, dar şi infirmitatea, durerea sau moartea. Literatura chirurgicală este abundentă, ea e exprimată însă într-un cod, adesea descifrabil doar de chirurgii acelui domeniu bine delimitat. Este puţin probabil ca un oncolog să înţeleagă în întregime o monografie de chirurgie cardiacă sau ca un urolog să poată pătrunde subtilităţile unui tratat de neurochirurgie. Nu e de mirare deci că problemele tratamentului chirurgical sunt înţelese incomplet de pacienţi şi jurnalişti, uneori total greşit, cu consecinţe de multe ori grave asupra acceptării tratamentului şi a înţelegerii noţiunii cruciale de risc. Riscul în chirurgie este preţul care trebuie plătit pentru beneficiile pe termen lung. Exemplul cel mai relevant e dat de chirurgia cancerului. O intervenţie chirurgicală de mică amploare, care să îndepărteze numai şi numai ţesutul care este evident, vizibil bolnav, trebuie de multe ori pusă în balanţă cu o aşa-zisă chirurgie radicală, care îndepărtează nu doar ţesutul malign propriu-zis, ci şi ganglionii limfatici din jurul lui. Ganglionii trebuie extirpaţi pentru că în ei se pot ascunde perfid celule canceroase de neobservat cu ochiul liber, celule ce constituie punctul de plecare pentru recidivă sau pentru viitoare metastaze, cu alte cuvinte pentru reapariţia bolii în viitor, în aceeaşi regiune sau în organe aflate la distanţă de tumora iniţială. O chirurgie limitată are riscuri de complicaţii mici (e foarte comodă pentru chirurg!), dar expune în mult mai mare măsură la teribile reapariţii ale bolii. Chirurgia radicală, dificilă, deşi generatoare în mai mare măsură de complicaţii imediate după intervenţia chirurgicală, dă şanse mult mai bune de supravieţuire pe termen lung. Ce este deci de făcut? Trebuie desigur cântărit riscul, pus în balanţă cu beneficiile pentru bolnav aşteptate de la operaţie. Uneori lucrurile sunt clare şi uşor de explicat, alteori însă decizia se află pe muchie de cuţit. Cum trebuie procedat? Cum e etic? Cum e legal? Cu un talent de autor de romane poliţiste, Gawande reuşeşte să ne aducă în faţa ochilor pacienţi cu probleme reale, o lume vie care dezvăluie cititorului lucruri altminteri teribil de greu de explicat pe înţelesul lui. Tot hăţişul de dificultăţi al deciziei chirurgicale, cu problematica acordului informat al pacientului, cu detalii care nu sunt simple decât pentru birocraţia juridică, dar care, în realitate, sunt la fel de complicate ca viaţa. Căci e vorba despre decizia unui om, chirurgul, asupra destinului altui om, pacientul. Cel dintâi este puternic şi informat, cel de-al doilea îşi riscă în această relaţie integritatea corporală, liniştea sufletească şi, uneori, viaţa. E o relaţie fragilă de încredere în decizia terapeutică şi, mai cu seamă, în cea chirurgicală, în care joacă un mare rol o mulţime de influenţe nemedicale. Contează dacă ultima operaţie de acelaşi tip a fost un succes sau un eşec, impactul acesteia asupra chirurgului. Contează personalitatea chirurgului, dacă este un om curajos sau mai degrabă prudent, contează ceea ce a văzut, ceea ce crede, contează impresiile, dorinţele sau emoţiile. Contează enorm ceea ce se numeşte intuiţie chirurgicală. Sunt deci importante în luarea unei decizii corecte lucruri imposibil de cuantificat, mărunte la prima vedere, dar care pot fi decisive. Există numeroase situaţii în care este limpede ca lumina zilei ce e făcut. O peritonită cu manifestări clare trebuie rezolvată, o hemoragie trebuie oprită. Există însă şi foarte multe situaţii în care nu-i evident ce este cel mai bine să faci. Sunt de luat decizii cu informaţii incomplete, sunt situaţii de incertitudine, cu riscuri greu de apreciat şi de pus în balanţă, cu beneficii discutabile. Există marele risc de a confunda dorinţele cu realitatea. Chirurgul nu este, neapărat, un om trist, dar el ar trebui să fie responsabil, deci apăsat de eventualitatea de a greşi, de a avea un eşec, de exact acele situaţii care fac chirurgia îngrozitor de grea, de frumoasă, uneori eroică, de multe ori tragică. Eşecuri a căror amintire te urmăreşte mereu, contracarate uneori de succese nesperate, cele care fac, la urma urmei, ca viaţa de chirurg să merite trăită.
Nuvele exemplare de Miguel de Cervantes O ipoteză de lectură : „Taina rodului gustos"'   În opera lui Cervantes, Nuvelele exemplare sfiit o adevărată placă turnantă. Publicate în 1613, cele douăsprezece piese care al­cătuiesc vâslită culegere inaugurează, după o nouă perioadă de tă­cere de opt ani, febrilitatea ultimilor ani de viaţă ai scriitorului, cînd acesta îşi tipăreşte tot restul cărţilor şi are timp să-şi termine şi superbul roman, apărut postum, Muncile lui Persiles şi ale Si- gismundei. Volumul de nuvele concentrează toate obsesiile lite­rare, stilistice şi teoretice ale lui Cervantes, de la pa^toralismul r7alateei, ou care debutase cu peste douăzeci şi opt de ami în urmă, pînă la universalismul simbolic al lui Don Quijoie (partea I, 1605), prefigurînd în acelaşi, timp şi întreaga creaţie ulterioară ; pro­blema literaturii pastorale e prezentă bunăoară în Ţigâncuşa şi în Colocviul cîinilor ; Don Quijote e parţial evocat (sau reevocat, întru- eît datarea nuvelei e nesigură) în extraordinara povestire despre Licenţiatul Sîicloanţă ; unele piese de teatru şi intermedin din cu­legerea C-pt comedii şi opt intermedii (1615) sînt anticipate de nu­vele ca îndrăgostitul generos ori Gelosul extremaduran; s-a vorbit mult despre Spaniola englezoaică în legătură cu Persiles, găsin- du-se în frapantele asemănări dintre cele două scrieri şi argumente pentru datarea etapelor de elaborare a romanului postum. Apoi, publicarea unei culegeri de nuvele, gen care 1-a atras cu siguranţă pe Cervantes încă înainte de a fi început să scrie Don Quijote I, sau cel puţin paralel cu redactarea acestuia, pafe a fi şi un act de clarificare estetică. I s-a reproşat încă din epocă lipsa de unitate a Don Quijote-lui din 1605, a cărui acţiune este într-adevăr între­ruptă de cîteva nuvele intercalate după moda vremii în fluxul na­rativ principal. Oricare dintre aceste nuvele de inserţie (povestea Doroteei, istoria robului, povestea Curiosului nesăbuit, una din ca­podoperele nuvelistice ale tuturor timpurilor) ar fi putut figura foarte bine şi in sumarul Nuvelelor exemplare, după cum oricare dintre acestea ar fi pmtuit constitui o „umplutură" pentru pauzele narative din Don Quijote ÎI. Numai că Cervantes şi-a dat seama că atît romanul cît şi nuvelele în sine, de a căror valoare era perfect conştient, erau mai bine puse în valoare prin separarea lor, ca ge­nuri de sine stătătoare, aţa încît în Don Quijote II, cap. XLIV gă­sim nu numai prima discuţie critică despre volumul de nuvele din 1613, ci şi indicaţii limpezi dospire opinia înaltă a lui Cervantes referitor la nuvelistica sa ca şi despre motivaţiile interne care-1 ' determinaseră să alcătuiască un volum de nuvele separat şi să cu­reţe partea a doua din Don Quijote de orice inserţie nuvelistică. Cervantes îşi informează cititorii că „tălmăcitorul" scrierii lui Cidf- Hamete Benengeli a renunţat la un moment dat să -„traducă" în castiliană un pasaj teoretic unde „povestitorul" se mustra că s-a mărginit să relateze doar o istorie „tain seca y tah limitada" („atît de seacă şi atît de mărginită") ca aceea a lui don Quijote, şi că, vrînd să corecteze acest neajuns, în partea întîi recursese la arti- £icM inserării unor nuvele, „care sânt ea şi despărţite de istorie", pentru că toate întîmplările referitoare la don Quijote însuşi, cu alte cuvinte cele care i se întâmplau numai lui, ar fi trebuit oricum să fie aşternute în scris. „S-a gîndit totodată, cum zice el, că mulţi, purtaţi de luarea-aminte pe care o cer isprăvile lui don Quijote au şi-ar mai dăm-o şi nuvelelor, ci ar trece prin ele fie cu grabă, ;'ie cu scîrbă, fără a lua seama la podoaba şi meşteşugul pe care le cuprind şi care s-ar vădi bine dacă ar ieşi ele singure la lumină, ţâră a se mai propti în smintelile lui don Quijote şi-n neroziile iui ^ancho. Aşa că acestei. de-a doua părţi mu vru să-i maii altoiască nuvele de sine stătătoare şi lipite, ci doar unele episoade asemă­nătoare, născute chiar din întimplărAle oferite de adevăr, ba încă şi acestea ou sicumpătate şi cu vorbe doar cît să ajungă spre a le .iduce la cunoştinţă..." (trad, noastră). Fragmentul acesta, foarte important, justifică mai mulţe concluzii, unele din ele întărite încă ) dată chiar de către Cervantes şi în alte locuri ale operelor lui. In primul rînd, marele scriitor era conştient de valoarea intrinsecă a povestirilor sale[1] ; în al doilea rînd, conştiinţa că însăşi această reuşită îl obliga să le ofere alt cadru valorizant în care să-şi poată manifesta plenair individualitatea, nemaiavînd /rolul de elemente decorative subordonate unei construcţii mai ample. Desigur însă că minimalizarea manilor sale personaje, don Quijote şi Sancho, e tot .in artificiu literat, deoarece tot ei aveau să-i pună la dispoziţie acele , întâmplări pe care le oferă adevărul" („sucesos que la ver- dad ofrece"), pe care urma să întemeieze unitatea, organică de astă dată, a romanului şi să-i asigure şi varietatea nealogenă şi consonantă ; în- Prologul la Don Quijote II, Cervantes avea să arate dealtfel, la fel de orgolios ca de obicei, cît de conştient era de marea sa izbîndă estetică; „En ella te doy a don Quijote dila- tado (s.n.)", adică figura' personajului principal este dilatată, lăr­gită, astfel încît poate ajunge să umple tot orizontul narativ [2]. Este un moment de maximă importanţă în definirea unei estetici cer- vantine originale, asistăm acum la flexibilizarea, dacă nu chiar la abandonarea principiului renascentist al varietăţii, cel puţin al unei varietăţi exterioare. s<; mai poate vedea din acest text că Cervan­tes a cultivat stăruitor, consecvent şi iucid un gen literar ele astă dată nou, cel puţin în Spania : nuvela. în sfîrşit·, convingerea că fiecare operă de artă are nevoie de un spaţiu propriu de valori­zare, pe cînd imbricarea Iar, indiferent în xiumele cărui principiu. ,nu poate ii decît dăunătoare, această convingere deci îl va face probabil pe Cervaint.es ca în culegerea lui de nuvele să nu adopte artificiul atît de a'ăşpîndit a.1 cadrului, în variantele lui tradiţio­nale, sau pe acela! al naraţiunii cu sertar, ci să caute alt principiu unificator de o natură mai^ subtilă, capabil să menajeze şi indivi­dualitatea fiecărei nuvele, după cum vom încerca să arătăm mai jos, pornind tot de la Sugestiile textului cervantin. înainte însă de orice alte consideraţii, să parcurgem cu atenţie Prologul către cititor care deschide Nuvelele exemplare. Toate pre­feţele lui Cervantes la operele sale reprezintă, după cum se ştie. nu numai reuşite literare de cesj mai înaltă calitate, dar şi contri­buţii teoretice esenţiale. Prologul la Nuvelele exemplare conţine toate „semnele" necesare găsirii drumului spre miezul acestei ca­podopere şi tocmai de la aceste surse interne ne propunem să por­nim în prezentarea noastră 3, Iată-le în ordinea -apariţiei lor în text: In autoportretul pe care şi-1 fa,ce, după ce-şi prezintă ope­rele scrise pînă la acea dată, Cervantes aminteşte ,,y otras obras que andan por ahi descarriadas, y quiza, sin el nombre de su dueflo" („şl alte opere ce umblă creanga pe aici şi poate fără nu­mele stăpânului lor") : este o afirmaţie vagă. dar care a alimentat şi susţinut î:n bună parte mai toată -polemica referitoare la operele apocrife şi în primul rîr.d la Falsa mătuşă ; cum însă problema pa­ternităţii acestei nuvele e practic insolubilă, nu o vom mai discuta in cele -ce urmează, pe cei interesaţi trimiţîndu-i ia notele noastre ce însoţesc traducerea acestui text (\rezi îndeosebi nota 411). Urmează un fragment mai obscur, formulat într-un limbaj metaforizant, dar al cărui înţeles ni se pare a se reduce în ultimă analiză la -respingerea întâmplătorului şi minorului în alcătuirea şi structurarea volumului de nuvele.. Dar iată textul în traducere ; ..Şi aşa îţi spun încă o dată, dragă cititorule, că din Nuvelele aces­tea pe care ţi le ofer nu vei putea găsi nicicum tocăniţă de potroace, fiindcă n-au nici picioare, nici cap, nici măruntaie, nici altceva ase­mănător ; vreau să spun că declaraţiile de dragoste pe care -le vei găsi în unele dintr-însele sînt atît de cuviincioase şi atît de măsu­rate cu raţiunea şi cugetarea creştinească, încît niu-1 var putea -iboldi la gînd rău pe Cititorul neprevăzător sau grijuliu din cale afară." Deci mai întîi respingerea acelei pepitoria („tocăniţă de ' „Spre a ne informa, să-1 consultăm pe autor. Ε o bună metodă pen­tru criticul literar deoarece, aşa cum spunea Joseph Bidiir, specialistul francez în poezia epică medievală, pînă şi cel mal stîngaci narator tot înţelege din povestea sa ceva mal mult decîfc cel mal inteligent critic : o regulă deseori în med greşit, dispreţuită de critici hlperîncrezători în propria lor Ingeniozitate." (Leo Spitzer, ,,Οη the Significance ot Don Quixote", în Cervantes A Collection of Critical Essays, edited by T.owry Nelson, Jr., Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey,· 1969, p. 84.)   [1] „Cuvintele lui dezvăluie satisfacţia orgolioasă pe care o simţea pen­tru toate;', spune Agustin G, de Amez6a y Mayo în Cervantes creador de la novela corfa cspaiiola, C.S.I.C., Madrid, 1956—1958, 2 vol., vol. I, p. 472. 8 Pentru amănunte vezi Amt-rico Castro, ttacia Cervantes. Taurus, Madrid, 1857, ed. a ΠΙ-a revizuită HOT. p. m.