Recent Posts
Posts
John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.
Lui Antoine i se păruse dintotdeauna că are vârsta clinilor. Când avea şapte ani, se simţea obosit ca un om de patruzeci şi nouă; la unsprezece, avea deziluziile unui bătrân de şaptezeci şi şapte. Acum, la douăzeci şi cinci de ani, sperând într-o viaţă ceva mai blândă, Antoine a luat hotărârea să aştearnă peste creierul lui giulgiul prostiei. Constatase de prea multe ori că inteligenţa este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite şi frumos pronunţate, că este atât de pervertită, încât de multe ori eşti mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligenţa te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenţei îţi conferă o imortalitate de hârtie de ziar şi admiraţia celor care cred în ce citesc.   Ceainicul începu să scoată un ţiuit anemic. Antoine turnă apa care bolborosea într-o ceaşcă albastră împodobită cu o lună înconjurată de doi trandafiri roşii. Frunzele de ceai se deschiseră învolburându-se, răspândindu-şi culoarea şi mirosul, în timp ce aburii se înălţau şi se amestecau cu masa de aer. Antoine se aşeză la birou, în faţa singurei ferestre a garsonierei lui răvăşite.   Îşi petrecuse noaptea scriind. Într-un caiet mare de şcolar, după numeroase tatonări, după pagini de ciorne, reuşise în fine să dea o formă manifestului său. Înainte de asta, se istovise săptămâni în şir căutând o portiţă de scăpare, nişte subterfugii convingătoare. Dar sfârşise prin a recunoaşte groaznicul adevăr: cauza nefericirii lui era propria-i minte. În această noapte de iulie, Antoine consemnase aşadar argumentele care urmau să explice renunţarea lui la gândire. Caietul avea să rămână ca mărturie a proiectului său, în caz că nu va ieşi teafăr din această experienţă periculoasă. Dar fără îndoială că reprezenta în primul rând un mijloc de a se convinge pe sine însuşi de valabilitatea acţiunii lui, căci aceste pagini justificative aveau seriozitatea unei demonstraţii raţionale.   Un măcăleandru bătu cu ciocul în geam. Antoine îşi ridică privirea de pe caiet şi, parcă spre a răspunde, bătu în el cu stiloul. Luă o înghiţitură de ceai, se întinse şi, trecându-şi o mână prin părul cam gras, se gândi c-ar trebui să fure şampon de la Champion, magazinul din colţ. Antoine nu se considera un hoţ, nu era suficient de neserios pentru aşa ceva şi de aceea subtiliza doar ce-i trebuia: şampon cât o alună presată discret într-o cutiuţă de bomboane. La fel proceda pentru pastă de dinţi, săpun, cremă de ras, boabe de struguri, cireşe; astfel, luându-şi dijma, ciupea zilnic de prin marile magazine şi supermarketuri. Neavând destui bani nici ca să-şi cumpere toate cărţile pe care le dorea, şi constatând acuitatea supraveghetorilor şi a porţilor de securitate de la F. N. A. C., fura cărţile pagină cu pagină şi le reconstituia la adăpost, în apartamentul său, ca un editor clandestin. Fiecare pagină, fiind câştigată print-un delict, căpăta o valoare simbolică mult mai mare decât dacă ar fi fost lipită şi pierdută printre suratele ei; desprinsă dintr-o carte, şterpelită, pe urmă legată la loc cu răbdare, ea devenea sacră. Biblioteca lui Antoine număra astfel vreo douăzeci de cărţi reconstituite în preţioasa lui ediţie particulară.   Pe când se lumina de ziuă, epuizat de noaptea albă, se pregătea să dea o încheiere proclamaţiei lui. După o clipă de şovăială cu capătul stiloului între dinţi, începu să scrie, cu capul aplecat aproape de caiet, trecându-şi limba peste buze: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare. Nu pot să particip la această minciună: să mă prefac că nu cunosc deja cum se încheie totul. Ştiu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenţei. Va fi mica mea Odisee personală, iar după multe încercări şi aventuri primejdioase voi sfârşi prin a ajunge înapoi în Ithaca. Simt deja mirosul acela de ouzo şi de foi de vită umplute. Ar fi o ipocrizie să n-o spun, să nu spun că, încă de la începutul poveştii, se ştie că eroul va scăpa, ba chiar va ieşi înnobilat de atâtea încercări. Un deznodământ construit în mod artificial pentru a părea firesc va proclama o lecţie de genul: «E bine să gândeşti, dar trebuie să profiţi de viaţă.» Orice am spune, orice am face, există întotdeauna o morală care paste pe imaşul personalităţii noastre. Este miercuri 19 iulie, soarele se hotărăşte în sfârşit să iasă din ascunzătoare. Aş vrea să pot spune, la încheierea acestei aventuri, precum personajul Joker din Full Metal Jacket: «Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu şi nu mi-e teamă.»„   Antoine puse jos stiloul şi închise caietul. Bău o gură de ceai; dar lichidul se răcise, îşi dezmorţi oasele şi încălzi nişte apă pe micul reşou de camping pus direct pe podea. Măcăleandrul ciocăni cu pliscul în geam. Antoine deschise fereastra şi puse un pumn de seminţe de floarea-soarelui pe pervaz.   Pe jumătate, familia lui Antoine se trăgea din Birmania. Bunicii lui din partea tatălui veniseră în Franţa prin anii treizeci, pe urmele lui Shan, ilustra lor strămoaşă, care, cu opt secole în urmă, descoperise Europa. Shan era o aventurieră botanistă; o pasionau artele, leacurile, încerca să schiţeze o cartografie a regiunii. După fiecare expediţie se întorcea la Păgân, oraşul ei natal, îşi regăsea familia şi le împărtăşea alor ei şi învăţaţilor descoperirile făcute. Anawratha, primul mare suveran birman, a auzit de pasiunea ei pentru cercetare şi aventură şi i-a oferit mijloacele materiale şi financiare pentru a descoperi vasta lume necunoscută. Luni în şir, Shan şi echipajele ei au călătorit pe uscat, pe mare, şi s-au rătăcit destul cât să găsească drumul spre Lumea Nouă, Europa. Traversând Mediterana, au debarcat în sudul Franţei şi au ajuns până la Paris. Au oferit mărgele de sticlă şi haine din mătase proastă indigenilor din ţinuturile europene şi au încheiat acorduri de negoţ cu şefii acestor triburi palide, înapoindu-se acasă, Shan a avut parte, pentru descoperirea ei, de o primire triumfală; a fost sărbătorită şi şi-a sfârşit zilele în glorie. În mijlocul tulburărilor şi violenţelor din secolul XX, bunicii lui Antoine au hotărât să plece pe urmele strămoaşei lor, cu speranţa de a găsi o fericire pe potrivă. Se instalaseră aşadar în Bretania, la începutul anilor treizeci; în 1941 au fost chiar întemeietorii celebrei celule de rezistenţi F. T. P. Birmania. Se integraseră treptat, învăţaseră bretona şi, ceva mai greu, să le placă stridiile.
PARTEA ÎNTÂI                   CARTEA ÎNTÂI   Unu Când a sosit mesajul, fiecare în felul lui eram la limita unei căderi nervoase. Trebuia să urmăm nişte inscripţii care ar conduce la comorile ascunse din Arcadia. Desigur, nu era aşa de simplu şi uşor. Aşa cum sunt lucrurile. Continuau în alte direcţii, ca un labirint într-o continuă schimbare. Mesajul a ajuns în fragmente, ca sfărâmăturile unui porţelan rar. Speram, fiecare în felul lui, că va apărea ceva şi ne va salva din abis. Puţin noroc, un miracol, un nou tip de adevăr care ar putea îndrepta dezordinea nefericită a vieţilor noastre. Eram cu toţii ruinaţi, abandonaţi pe marginile distruse ale oraşului. Toate nenorocirile se agăţau de ultimul nerv al seninătăţii. Eram sortiţi pierzaniei, fără nici o speranţă, cuprinşi de frică, de sentimentul eşecului, ascunzându-ne ratarea cu demnitate, când pe neaşteptate a apărut invitaţia. Era un proiect interesant, un film despre un loc de care nu auzisem niciodată nimic, numit Arcadia, un loc despre care se presupunea că este încărcat de o atmosferă clasică, de care puţin ne păsa. Tot ceea ce ne doream era să muncim, să călătorim din nou departe de toate problemele, eşecurile, relaţiile noastre încurcate. Voiam să ne descotorosim de încercările istovitoare de a reface viaţa nefericită, să scăpăm de plictiseala epuizantă a zilelor din acest infern pe care îl numim lumea modernă. Ne bucuram aproape de orice, chiar dacă ar fi însemnat să mergem în Arcadia. Dacă ar fi trebuit am fi mers până la capătul pământului cu vreun Columb nenorocos sau cu vreun Sinbad. A evada, a face ceva, orice, ar fi de ajuns munca adevărată. Şi aşa am obţinut invitaţia. A venit de la un tip pe nume Malasso, un nume cu o tonalitate nefastă. Dar numele nu contează decât ulterior. El trebuia să fie omul nostru de contact. El trebuia să coordoneze toată aventura. Asta este. Aveam o persoană de contact pe care nimeni nu a mai văzut-o şi nu a auzit-o vreodată. Şi totuşi, era coordonatorul nostru şi ştia traseele. Slujba părea simplă: a conduce nişte interviuri, a filma nişte locuri străine, a le permite unor străini să călătorească cu noi, fără nici o întrebare, a urma inscripţiile, a suporta întâlniri bizare, a sosi în Arcadia, a filma capre şi oi care aparţineau gospodarilor, a le îngădui străinilor să sorteze comoara, fără implicarea noastră în treburii? lor, fără abateri, iar când filmările ar fi fost gata, întoarcerea acasă şi plata. Suna destul de simplu: o călătorie uşoară, plină de farmec, note de plată la hotel, mâncare bună, călătorii gratuite cu trenul, şi la sfârşit bani. Ce treabă aveam noi cu alte chestii sumbre pe care le-ar fi implicat această călătorie? Ne ajuta să evadăm, aici era vorba doar de evadare. Când totul a fost spus şi făcut, date fiind anxietatea şi stresul şi coşmarul în care trăiam, evadarea era totul. Am fi vrut să evadăm mai demult dacă am fi avut curaj, dar eram laşi, şi aşa am rămas şi ne-am desfătat în supărarea noastră. Cu toţii pierduserăm ceva, demult, şi nu aveam nici o şansă de a regăsi ceea ce am pierdut, înainte de a începe copilăria. Poate părinţii noştri au pierdut acel ceva în locul nostru, poate nu l-am avut niciodată, dar cu siguranţă nu aveam să găsim acel lucru nici în lumea asta, nici în următoarea. De aceea călătoria aceasta era foarte importantă pentru noi, evadarea, falsa aventură, iluminarea contrafăcută, bucuriile exagerate şi disperate. De aceea am făcut-o, dar şi pentru că eram plătiţi. Dar sunt lucruri pe lumea asta pe care n-ar trebui să le vedem, pentru care nu ar trebui să fim plătiţi ca să asistăm la ele, să le săvârşim ori să le îndurăm, să le descoperim despre noi înşine. Am mers prea departe, dincolo de firea lucrurilor. Poate ar fi trebuit să stăm în iad până la infinit, aşa am fi meritat, dacă nu ar fi fost două lucruri - fata aceea nebună care s-a îndrăgostit de unul dintre noi, şi inscripţiile blestemate.
PARTEA I Sfârşitul Elspeth a murit în timp ce Robert aştepta în faţa unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în paharul mic de plastic. Mai târziu îşi va aminti cum păşea de-a lungul coridorului de spital, ţinând în mână ceaşca de ceai cu gust înfiorător, singur sub lămpile fluorescente, străbătând din nou drumul care ducea în încăperea unde Elspeth zăcea înconjurată de aparate. Îşi întorsese capul către uşă şi avea ochii deschişi. La început, lui Robert i s-a părut că e conştientă. În clipele de dinaintea morţii, Elspeth şi-a amintit o zi din primăvara trecută, când ea şi Robert se plimbaseră pe o potecă noroioasă pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: „Ar fi trebuit să avem copii”, iar Elspeth i-a răspuns: „Nu fi caraghios, iubitule”. A spus-o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo să audă. Elspeth şi-a întors faţa spre uşă. Ar fi vrut să strige „Robert”, dar dintr-odată şi-a simţit gâtul astupat. Era ca şi cum sufletul ei încerca să iasă din trup pe calea esofagului. Încercă să tuşească, să-i dea drumul, dar nu reuşi decât să bolborosească. Mă înec. Mă înec într-un pat… A simţit o apăsare intensă, după care a început să plutească; durerea dispăruse şi se uita în jos, din tavan, la trupul ei plăpând şi distrus. Robert stătea în uşă. Ceaiul îi frigea mâna, aşa că a pus paharul pe noptiera de lângă pat. Zorile începuseră să schimbe umbrele din încăpere din negru ca tăciunele într-un cenuşiu incert; altfel, totul părea să fie ca înainte. Închise uşa. Îşi dădu jos ochelarii rotunzi cu rame subţiri şi pantofii. Se urcă în pat, atent să n-o deranjeze pe Elspeth, şi se cuibări lângă ea. De săptămâni, ea avea o febră mistuitoare, dar acum temperatura ei se apropiase de normal. Robert îşi simţea pielea uşor încălzită acolo unde o atingea pe a ei. Elspeth ajunsese pe tărâmul obiectelor neînsufleţite şi-şi pierdea propria căldură. El îşi apăsă faţa în ceafa lui Elspeth şi respiră profund. Elspeth îl privea din tavan. Cât de familiar îi fusese, iar acum cât de străin părea. Vedea, dar nu putea să simtă, cum mâinile lui lungi îi apăsau talia – tot ceea ce ţinea de el era alungit, faţa toată, cu maxilarul de jos şi buza de sus neobişnuit de mare; avea un nas uşor coroiat şi ochi cufundaţi în orbite; părul lui castaniu se revărsase peste perna ei. Tenul i se făcuse palid de la şederea prea îndelungată în lumina de spital. Părea atât de nenorocit, de firav, şi totodată imens, cum şedea încovrigat în jurul trupului ei minuscul şi vlăguit; Elspeth îşi aminti de o fotografie pe care o văzuse cu mult timp în urmă în National Geographic, cu o mamă care-şi strângea în braţe copilul mort de foame. Cămaşa albă a lui Robert se şifonase; ciorapii aveau găuri în dreptul degetelor mari. Toate regretele, vinile şi dorurile din viaţa ei o năpădiră. „Nu”, îşi zise ea, „n-am să plec.” Dar ea plecase deja şi, într-o clipită, se afla altundeva, nimicnicie împrăştiată. Infirmiera i-a găsit după o jumătate de oră. A privit în tăcere la imaginea tânărului înalt, ghemuit în jurul femeii de vârstă mijlocie, plăpândă şi moartă. Apoi a plecat după brancardieri. Afară, Londra se trezea. Robert stătea culcat cu ochii închişi, ascultând zgomotul traficului de pe şosea, al paşilor de pe coridor. Ştia că în curând va trebui să deschidă ochii, să dea drumul trupului lui Elspeth, să se ridice în capul oaselor, apoi în picioare, să vorbească. Curând, va veni viitorul, fără Elspeth. Îşi ţinu ochii închişi, inhalându-i mireasma tot mai slabă, şi aşteptă. Ultima scrisoare Scrisorile soseau la fiecare două săptămâni. Nu veneau acasă. În fiecare joi, la două săptămâni, Edwina Noblin Poole mergea cu maşina zece kilometri până la oficiul poştal din Highland Park, la două oraşe depărtare de locuinţa ei din Lake Forest. Avea acolo o căsuţă poştală, una mică. În ea nu găsea niciodată mai mult de o scrisoare. De obicei, lua scrisoarea şi se ducea la Starbucks, unde o citea în timp ce bea un venti decofeinizat cu lapte de soia. Stătea într-un colţ, cu spatele la perete. Uneori, când se grăbea, Edie citea scrisoarea în maşină. După ce o citea, se ducea cu maşina în parcarea din spatele chioşcului de hotdog de pe 2nd Street, parca aproape de lada de gunoi şi dădea foc scrisorii. „De ce ţii o brichetă în torpedou?”, a întrebat-o Jack, soţul ei. „M-am plictisit de tricotat, aşa că m-am apucat de incendiat”, i-a replicat Edie. El s-a lăsat păgubaş. Jack ştia câteva lucruri despre scrisori, deoarece plătise un avocat să-i urmărească nevasta. Detectivul nu-i raportase nicio întâlnire, convorbire telefonică sau e-mail; absolut nicio activitate suspectă, în afara scrisorilor. Detectivul nu-i spusese de faptul că Edie căpătase obiceiul să se uite ţintă la el în timp ce ardea scrisorile, după care împrăştia cenuşa pe asfalt, tasând-o cu talpa pantofului. La un moment dat, i-a adresat salutul nazist. Începuse să-i fie teamă s-o urmărească. Edwina Poole avea ceva care-l tulbura pe detectiv; nu semăna deloc cu ceilalţi subiecţi ai lui. Jack insistase asupra faptului că nu aduna dovezi pentru un divorţ. „Vreau doar să ştiu ce face”, a precizat el. „Ceva e… diferit.” De obicei, Edie îl ignora pe detectiv. Nu i-a spus nimic lui Jack. S-a împăcat cu ideea, ştiind că individul ăla supraponderal, cu faţa lucioasă, n-avea cum să-i afle taina. Ultima scrisoare a sosit la începutul lui decembrie. Edie a luat-o de la oficiul poştal şi s-a dus cu maşina la plaja din Lake Forest. A parcat în cel mai depărtat loc de şosea. Era o zi foarte rece, cu un vânt tăios. Nu era nici pic de zăpadă pe nisip. Lacul Michigan avea o culoare maronie; vălurelele se spărgeau de muchiile stâncilor. Toate pietrele fuseseră atent aranjate pentru prevenirea eroziunii; plaja semăna cu un decor de teatru. Singura maşină din parcarea pustie era Honda Accord a lui Edie. A lăsat motorul pornit. Detectivul a avut o ezitare, apoi a oftat şi a tras maşina într-un loc situat la capătul opus al parcării. Edie i-a aruncat o privire. Chiar trebuie să am martori la treaba asta? O vreme, a stat şi a privit lacul. Aş putea să-i dau foc fără s-o citesc. Se gândea la cum ar fi arătat viaţa ei dacă ar fi rămas la Londra; ar fi putut să-l lase pe Jack să se întoarcă în America fără ea. Un dor aprig de geamăna ei o copleşi, aşa că scoase plicul din poşetă, îşi strecură degetul sub partea răsfrântă şi desfăcu scrisoarea.
FETELE FAC CUNOŞTINŢĂ CU TOSIA Of, că mult a mai avut de mers Tosia până să ajungă la noul ei loc de muncă! Întâi a purtat-o în goana mare trenul. Dincolo de fereastra vagonului se desfăşurau în evantai ogoarele de toamnă pustii, apărea şi dispărea câte un crâng roşcat cu copaci rari. Stăruiau mult oraşe necunoscute, cu coşuri fumegânde de uzine. Către linia ferată veneau într-una sate şi cătune; se iveau pentru o clipă în fereastra Tosiei şi se răsturnau apoi din zbor pe pantă, îi părea uneori Tosiei, care pornise la primul ei drum lung, că ţara toată i se aliniase înainte, iar ea, Tosia, din vagonul ei de metal pe arcuri, trece în revistă forţele patriei, primindu-le defilarea. Apoi Tosia dârdâi de frig, în paltonaşul ei uşurel, pe puntea unui vas fluvial. Zbaturile lopătau cu sârg, împingând apa grea de septembrie. Un remorcher trăgea o plută lungă-lungă de bârne, din care s-ar fi putut construi un oraş întreg cu sute de case, şcoli, spitale, un club, un cinematograf… „Chiar şi cu două cinematografe!”, hotărî Tosia, însufleţită de grija pentru locuitorii noului oraş în care, cine ştie, va locui poate şi ea cândva. O pădure sălbatică înainta până pe mal, întreruptă din loc în loc de câte o luncă inundabilă. Vaci tărcate cu şolduri î’otunde, descinse parcă dintr-un panou cu succesele în creşterea vitelor, sorbeau alene apa din râu. Plutaşii curăţau malurile de buştenii rămaşi pe uscat în timpul verii, demontau   maşinile de legat şi coşiţele, de care Tosia habar n-avea, şi se pregăteau de iernat. în cele din urmă, Tosia trecu de pe vas pe un autocamion al Organizaţiei de aprovizionare a muncitorilor, care o hurducă pe un drum accidentat. Codrul des o trăgea tot mai adânc în hăţişul său tainic. Tosia, aşezată pe o ladă de macaroane, privea în jur cu ochii unui tânăr vânător pasionat, aşteptând să zărească vreun urs ascuns. Un butoiaş sprinten cu untdelemn se da de-a dura nestingherit pe fundul camionului, căutând mereu şi pe furiş să însemne cu şoldul lui murdar ciorapii Tosiei. Ea îşi apăra cu multă iscusinţă singura ei pereche de ciorapi păstraţi în stare bună, împingând butoiaşul de la distanţă cu talpa. A fost de ajuns, însă, ca Tosia să caşte doar o clipă gura la pinii groşi, doborâţi cu rădăcină cu tot de furtună, pentru ca butoiul perfid să se şi repeadă la ciorapii ei lipsiţi de apărare, împlinindu-şi opera necurată… în sfârşit, iat-o pe Tosia ajunsă la aşezarea forestieră, unde avea să locuiască şi să muncească. Abia izbutea să se ţină în pas cu lunganul de administrator, care înainta solemn, cu pătura şi cearşafurile la subţioară, în ţinuta militarizată a bravului administrator îşi dăduseră întâlnire câteva arme: pantalonii îi erau de cavalerist, vestonul de marinar şi chipiul cu bordură albastră – de aviator. Străduindu-se să nu rămâie în urma administratorului, Tosia cerceta totuşi din mers aşezarea, întorcându-şi capul în toate părţile. Odată vuise aici o pădure seculară, dar pe măsură ce-şi înălţau casele, oamenii, precum se întâmplă adesea, au tot tăiat arborii fără nicio chibzuinţă. Acum, alături de buturugile uriaşe, pe jumătate putrezite, se zăreau ici-colo, împrejmuite, nişte biete nuiele neputincioase şi fără nădejde, sădite de şcolari în ultima campanie pentru crearea spaţiilor verzi şi amenajarea localităţii. Atât şeful sever al centrului de exploatare forestieră, cu care Tosia discutase chiar adineauri, cât şi administratorul ce păşea ca un cocostârc înaintea ei, ca şi puţinii tăietori de pădure întâlniţi de Tosia pe uliţă — Toţi se înţeleseseră parcă dinainte şi-şi dădeau cu destulă abilitate nişte aere, de parcă nici nu bănuiau că trăiesc tocmai la mama dracului; aveau o comportare de parcă aşezarea lor s-âr fi găsit undeva într-o regiune centrală, uşor accesibilă muncitorilor proaspăt angajaţi, şi nu undeva într-un străfund de pădure îndepărtată, la miazănoapte, t chiar în preajma Cercului Polar. „Ce mai actori!” se minună Tosia, frecându-şi şoldul lovit în zdruncinăturile camionului. Un ferăstrău circular piuia strident la maşina de tăiat traverse, acoperind toate celelalte sunete iscate primprejur. Tosiei i se părea că ferăstrăul ţipă din răsputeri de durere, plângându-se de soarta-i crudă. Oamenii însă i-au vârât durerea cumplită în hamul unei curele de transmisie, au botezat acest abuz de putere muncă şi i-au fixat un plan, obligându-l să elibereze traversele ascunse în buşteni de scândurile şi lătunoaiele de prisos. Plină de compătimire pentru ferăstrăul nenorocit, Tosia îşi iuţi paşii în urma administratorului. La depozitul de lângă cotul apei, se descărcau buştenii dintr-o garnitură adusă din pădure de o locomotivă mică şi sprintenă, „cucul”. Tosia nu mai văzuse în viaţa ei atâţia buşteni. Stivuiţi pe mal, păreau case înalţe cu mai multe etaje, dar fără uşi şi ferestre. Buştenii stăteau cuminţi în stive; odihneau în aşteptarea primăverii, când aveau să fie zvârliţi pe apă ca să-şi înceapă călătoria lungă şi anevoioasă spre bazinele cu maşini de legat, spre bazele de transbordare, spre fabricile de cherestea aflate la vărsarea râului, spre şantierele îndepărtate sau nesăţioasele fabrici de hârtie. — Mult lemn mai tăiaţi pe-aici! zise Tosia cu respect, ajungându-l pe administrator. — Ne dăm şi noi osteneala, răspunse acesta cu modestie şi, îngăduitor cu lipsa de experienţă a Tosiei, o lămuri: Tot centrul lucrează pentru depozitul de jos. — Există deci şi unul de sus? îşi dădu Tosia cu presupusul. — Da, există… Dar dumneata de unde eşti de fel? — Din Voronej. — – E o bucată de drum, nu glumă! se miră administratorul. Se apropiară de căminul femeilor; administratorul ârată duşmănos cii ptimnul un soi de prispa fenta ce dădea spre un loc viran. — Locul ăsta se numeşte la noi Kamciatka. Sunt unii care stau aici cu serile! Stau cât stau şi pe urmă vin să le dăm camere separate. Şi noi camere libere n-avem, asta s-o ştii! Tosia aruncă pe furiş o privire temătoare Kam- ciatkâi, apoi răspunse rece: — Nici că-mi trebuie mie aşa ceva. — Aşa spuneţi toate la început! ripostă administratorul păţit şi sui dintr-un salt treptele unui pridvor. Străbătură un coridor întunecos. Administratorul deschise o uşă în fund şi Tosia intră. — Aici ai să locuieşti. Din stimă pentru noua ei locuinţă, Tosia îşi scutură picioarele în dreptul pragului scund şi păşi înăuntru. Camera nu era foarte mică, dar nici mare n-aveai cum spune că e. De-a lungul pereţilor de bârne fuseseră înşiruite cinci paturi: patru din ele erau acoperite cu pături, iar pe al cincilea zăcea doar salteaua. Administratorul, vădind un antrenament serios, aruncă de la distanţă pe salteaua subţirică cearşafurile şi pătura cărate de el. — Nu ţi-ai adus cumva pernă? o întrebă el cu speranţă în glas pe Tosia. Noptiere avem câte vrei, pot să-ţi dau şi două; cât despre perne, ducem lipsă. — Şi ce să fac, să dorm cu capul pe noptieră? întrebă Tosia bătăios, sigură pe dreptul ei de a primi o pernă şi neclintită în hotărârea de a smulge administratorului tot ce i se cuvine. Administratorul o măsură pe Tosia atent cu privirea — De la vârful pantofilor băieţeşti scâlciaţi până la băsmăluţa subţire de pe cap. — Ăsta ţi-e tot bagajul? se interesă el arătând spre bocceluţa Tosiei. — Ăsta… răspunse Tosia cu un aer vinovat. — Cu de toate mai veniţi, nimic de zis! Tosia îşi muşcă orgolioasă buza de jos şi, ridicând bărbia ascuţită de fetişcană, spuse: — Fericirea nu stă în lucruri!