Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Când vreau sa duc un subiect pana la capăt, sunt ca ciocănitoarea Woody cu picătura ei chinezeasca.

John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.

CAPITOLUL I   UNDE ÎNCEPE ISTORIA MINORULUI CAVALER DON QUIJOTE DIN LA MANCHA SI SF. ARATA FIREA Şl TRAIUL LUI Trăia de muli în Spania, intr-un săculeţ pierdut, din ţinutul La Mancha, un boiernaş de ţară. un hidalgo cam bătriior şi ciudat la fire, nici prea avut nici de tot sărac, dar mîndru de neamul vechi din care se trăgea şi cu capul plin de gărgăuni din cei mari. II chema, dacă îmi lue bine aminte. Qucsada sau. mai curind Quina. cum s-ar zice pe româneşte Cavalerul ilbă. sau altfel... Dar numele pe care il purta j prea are multă însemnătate. Cit era ziulica : lungă, ba adesea şi toată noaptea, pină la re- irsatul zorilor, el îşi trecea vremea citind po- istiri cavalereşti. Se prăpădea după vitejiile lui madis de Gaula, cel tare de virtute, şi nu se ai sătura răsfoind întimplările înflăcărate ale a vaierului spadei şi ale bravului Palmerin de nglia. Cit priveşte isprăvile faimosului Don odrig de Ruy Díaz, zis «CiduU, el le ştia pe de ist, aşa cum şi faptele lui Roland fără de teamă, cel care purta iarba fiarelor la dinsul, de nici o spadă nu-l putea atinge sau tăia, toţi oşteni bravi, a căror memorie legendară se păstrase in cînteccle din popor şi prin cărţile de basme ale vremii. Ultimul gologan şi-l lua dc la gură boiernaşul nostru pentru a cumpăra astfel de ceasloave mîncate de molii, cu care să-şi omoare timpul. Ba, de la o bucată de vreme, se scrintisc dc-a bi- nelca, de atîta citit, ajungind să se creadă el însuşi un cavaler rătăcitor fără prihană, coborit cu hirzobul din paginile îngălbenite. I se părea că el însuşi a fost hărăzit să facă fapte minunate, al căror răsunet să colinde ţările. Şi într-o albă dimineaţă, se hotărî aşa, tam-nisam, să plece lainic în lume, ca să-i sprijine pe cei slabi şi sărmani împotriva celor puternici, scut să fie copiilor fără apărare, pe bă- trîni să-i ocrotească şi pe văduve şi pe fecioare să le scoată din prinsoarea cruzilor uriaşi, de felul lui Morgante Maggiore, aşa cum citise că făceau cavalerii dc odinioară. Nici bătrina lui îngrijitoare, chelăreasa care îi ţinea gospodăria, o femeie casnică şi la locul ei, nici tinăra lui nepoată, în vîrstă dc numai l8 ani, nu izbutiră să-i schimbe hotărîrea dc a-şi lăsa ocina părintească, pentru a merge în lume, in căutarea gloriei. Se plictisise de atitea cărţi. Era decis să le arunce pe foc. La naiba cu romanele de aventuri de pină aici şi cu eroii lor, îşi zicea. De acum încolo, el însuşi trebuia să fie eroul vestit, cavalerul fără teamă şi fără păcat, despre care să se pomenească şi a cărui amintire neveştejită să trăiască prin strălucirea faptelor lui. Smulse din panoplie armura cea veche, scutul şi lancea, coiful de tablă ruginită, ale strămoşului său, şi începu să le curăţe cu grijă. Apoi. cînd sfirşi de lustruit toate aceste unelte de luptă, care mai că înverziseră, uitate in cui vreme de o sută şi mai bine de ani, se înarmă din cap pină in picioare cu ele şi se uită in oglindă, să vadă cum arăta îmbrăcat. I se potriveau de minune. Veni în sfîrşit rîndul calului, pe care ¡I scoase binişor de căpăstru din grajd şi ¡l ţesălă bine. Nu se putea închipui un cavaler fără cal! Este adevărat că «ducipalul» pe care se pregătea să încalece nu mai era decît o mîrţoagă prăpădită şi flămindă. slabă de-i numărai coastele, numai piele şi os. Dar ce însemnătate putea să aibă înfăţişarea ci jalnică, dacă mîrţoaga asta necăjită avea să poarte în spinarea ei pe cel mai viteaz dintre viteji, dacă ea era sortită să fie calul celui mai brav dintre toţi cavalerii rătăcitori din cîţi au existat vreodată pe pămînt. Un animal vestit, ca şi stăpinul lui, şi al cărui nume trebuia să răsune plin de nobleţe, aşa cum se cuvenea unui cal din romanele cavalereşti, pe care boiernaşul nostru le citise pînă albise. îi va schimba deci numele pe care îl purtase pînă acum. De azi înainte îi va spune Rosinante, care înseamnă de fapt, tot mîrţoagâ, dar vezi dumneata, o mirţoagă de neam mare, o mir- ţoagă cilibie, un fel de gloabă de soi, cum numai un cavaler, adică un hidalgo, putea să aibă. în ceea ce îl priveşte pe eroul nostru, el însuşi trebuia să poarte un nume răsunător, cu care să se poată făli prin lume şi care să dureze veacuri în memoria oamenilor. Hotărî aşadar să-şi spuie de acum încolo Don Quijote. Era ca şi cum şi-ar fi zis Cavalerul Platoşă, sau Pan Lorică de fier. nu nume foarte frumos, care suna a vitejie de la o poştă. Şi fiindcă proyincia în'care văzuse lumina zilei se numea La Mancha, el îşi luă numele de Don Quijote de la Mancha, pentru ca o dată cu isprăvile, să i se cinstească şi pămintul de obîrşie, care dăduse naştere unui atît de mare luptător. Să mai poftească acum cineva să-l înfrunte! îşi spunea el, îmbrăcat cum se alia în haine de tablă şi cu chivără străbunului pe cap. legată bine cu panglici, ca să nu-i cadă. Arăta cum nu se poate mai chipeş! Lumea avea ce privi şi, incin- tat de sine, se plimba cu paşi rari, mîndru şi împodobit ca un păun din cei arătoşi. La toate se gindise eroul nostru. Dar uitase totuşi ceva. Unde se mai pomenise un cavaler fără iubită, adică fără o domniţă in faţa căreia să-şi plece genunchiul, o domniţă pentru care să lupte şi să învingă, o domniţă care să-i dea binecuvintarea ori de cite ori va trebui să meargă la război şi care mai ales să se roage pentru viaţa Iui, cind s-o afla în primejdie? Unde s-a mai pomenit un cavaler rătăcitor fără o stăpinâ a inimii şi a gin- durilor? Or. Don Quijote ştia că in satul vecin se găseşte o lată frumoasă ca un bujor, de felul ei din Toboso, un pui de ţărancă, cam din topor ca. dar rumenă in obraji şi cu pieliţa feţei ca petalele florilor. O chema Aldonza Lorenzo şi cavalerul nostru tomnatec pusese ochii pe dînsa de mult timp. Se hotărî dar s-o aleagă pe ca. să-i fie în veci stăpînă, chiar dacă pentru aceasta va trebui să-i schimbe şi ei numele de săteancă intr-unui vrednic de o domniţă din neam ales. Se hotărî deci după numele cătunului din care i se trăgea spiţa. Şi cu aceasta, pregătirile fiind terminate, nu-i mai răminea lui Don Quijote decît să plece la drum. Aşa cum se va arăta in capitolul ce urmează. CAPITOLUL II AICI SE VEDE CUM VITEAZUL NOSTRU PLEACĂ DE ACASĂ PENTRU A SĂVÎRŞI FAPTE MARI Astfel stînd lucrurile, după o scurtă zăbavă, într-o dimineaţă călduroasă de iulie, pe la cinta- tul cocoşilor, amintindu-şi Don Quijote că lumea îl aşteaptă nerăbdătoare s-o mîntuie de nedreptăţi şi de tirani, îmbrăcă armura de fier, îşi puse coiful strălucitor pe cap, îşi luă într-o mină scutul şi in cealaltă suliţa, încălecâ pe nobilul său Rocinante şi ieşi pe nesimţite din ogradă, purtîndu-şi calul la pas, fără a se vesti cu trim- biţe, ca alţi cavaleri, pentru ca nimeni să nu-i ia seama ce face şi încotro apucă. Şi cum mergea într-o doară, cam fără ţintă, străbătînd cimpia Montinel. se tot gîndca in sinea Iui ce vor spune oamenii despre dinsul. într-o zi, peste sute şi sute de ani. şi cum se vor minuna de faptele lui, citindu-i-le prin cărţi şi părindu-li-se de necrezut. îi venea în minte chipul frumoasei ţârănci din Toboso, Aldonza, şi, ca şi cînd ar fi vorbit cu dînsa, murmura neauzit de nimeni: «<0, Dulcinee, domniţă cu ochi frumoşi, supus îţi sini ca un rob, şi mai credincioasă decît un ciine bate inima cavalerului tău pentru tine. îndură-te de suferinţele mele şi aruncă-ţi spre mine privirea ta, căci pentru tine sînt gata să pătimesc de acum încolo cele mai crunte încercări».

Ce nu știi nu-ți poate face rău, dar ea știe și trebuie să uite ceea ce știe. E secret secret secret. Trebuie să se prefacă a nu ști și a nu a fi știut niciodată, altminteri acest lucru îi va face rău. În casa de acolo sălășluiește secretul și tot ce vrea ea e să nu știe. Stă la fereastră. Nu se simte nici măcar o adiere de vânt care să miște perdelele albe, și afară iarba s-a uscat sub ultimele raze de soare. E vară, și pe amurgite, iar ea încă nu e în pat. Are aproape opt ani și e prea devreme pentru culcare. Toți fac câte ceva altundeva și nimeni nu se uită la ea. Umbrele copacilor sunt negre pe pajiște și trandafirii târzii au margini aurii. Un petic de apă argintie sclipește printre frunzele de salcie plângătoare. Acela e lacul. Lebede înoată pe lac, și ea ar putea să meargă jos la apă să privească păsările albe. Nu ar ști nimeni și ce nu știi nu-ți poate face rău. Trebuie să plece, să evadeze, dincolo de covorul țesut cu flori și copaci strâmbi, și apoi ușa se deschide și ea se află pe coridor, și acolo e mereu întuneric, chiar și când afară strălucește soarele, și o liniște densă cuprinde tot spațiul și se întinde pe scări în jos, și ea coboară de pe o treaptă pe cealaltă în vârful picioarelor, ca să nu o deranjeze. Picturile de pe pereți se holbează la ea când trece pe lângă ele. Naturi moarte și peisaje revarsă culori ciudate și propria lumină în tăcere, iar portretele strigă după ea, și ea nu le aude. Podeaua de marmură din hol e ca o tablă de șah cu alb și negru, și ea are grijă să sară peste pătratele negre pentru că, dacă nu o faci, cu siguranță are să se întâmple ceva rău și poate că tocmai a atins un pătrat negru în drum spre grădină, dar asta nu ar conta, nu-i așa? Apoi ajunge pe iarbă și aerul e blând, și ea fuge cât de repede poate pe scările terasei în jos, și peste pajiște, și pe lângă toate florile, și printre garduri vii înalte tunse în formă de conuri și sfere și spirale, până când ajunge la grădina sălbatică, unde plantele îi ating ușor fusta, și ea fuge și fuge până acolo, unde sunt întotdeauna lebedele, dar ele au plecat. Au plutit spre țărmul îndepărtat. Le vede. Nu se află prea departe, așa că începe să meargă. Ceva îi atrage privirea. E în stufăriș și e ca o pată neagră în apă și, când ajunge puțin mai aproape, arată ca un cearșaf sau o bucată de pânză, și plante acvatice și crengi gri-verzui de salcie cu frunze ca niște degete slabe acoperă o parte din ea. De-ar putea ajunge mai aproape de locul unde apa întâlnește malul, ar putea să întindă mâna să o tragă și să vadă ce e. Apa e rece pe mâna ei și e ceva care arată ca un picior împins afară de sub material. Oare ar putea fi cineva care înoată? Nimeni nu înoată fără să se miște. Deodată se face frig peste tot în jurul ei și ce nu știe nu-i va face rău, dar ea știe că asta e greșit. Asta e rău. Ar trebui să fugă să aducă pe cineva, dar nu-și poate opri mâna să se întindă spre pânza întunecată care stă întinsă pe suprafața lacului. Trage de această pânză, și ceva greu vine înspre ea, și timpul se dilată atât de mult, încât momentul se prelungește la nesfârșit și o față cu ochi sticloși deschiși și piele palidă verzuie, și părul complet desfăcut și întinzându-se ca o buruiană îngrozitoare ce crește întinzându-se într-o formă neregulată și plutește pe apa argintie și intră și iese din gura deschisă, și ea simte cum începe să strige, dar nu iese niciun sunet, și se întoarce și fuge înapoi spre casă. Trebuie să vină cineva. Trebuie să ajute cineva, și ea fuge să-i cheme, să-i aducă, și strigă, și nimeni nu o aude. Degete ude scufundate se ridică din lac și se întind peste iarbă și în sus în casă, pentru a o atinge, și ea le va simți mereu, chiar și când va fi foarte bătrână, și ea cunoaște degetele și cunoaște fiecare cută a pânzei îmbibate de apă și ochii care nu văd șiroind de apă argintie și părul desfăcut. Acum le știe pe toate și nu poate înceta niciodată, niciodată să le cunoască.   Miercuri, 21 august 2002   „Am alergie la mama”, se gândea Rilla. Se lăsă pe spate în cadă, închise ochii, bucurându-se de spuma cu aromă de vanilie și de apa fierbinte. Se întâmpla de absolut fiecare dată. Șarpele se întorsese. Ea îl simțea cum se descolăcea de acolo de unde sălășluia, atât de adânc în capul ei, încât în majoritatea timpului uita că era acolo. Un șarpe alb, așa și-l imagina ea, răsucindu-se și desfășurându-se și înfășurându-se cumva în jurul diferitelor părți ale creierului ei, pentru a-i cauza singurele dureri de cap pe care le avusese vreodată. Cefalee datorată stărilor de tensiune, fusese de părere doctorul, când Rilla pomenise odată despre problemă, dar bineînțeles că nu îi mărturisise ce anume îi provoca durerea. Ea știa exact. Era Leonora, mama ei, și nu doar ea. „Am alergie la tot pachetul, își spunea ea; Willow Court, Gwen, întregul sistem. De fiecare dată când trebuie să merg în vizită în acel loc e la fel: șarpele alb își strânge buclele solzoase ale trupului în jurul capului meu și îmi simt totodată inima bătând ciudat.” Zâmbi. De obicei, după doar câteva ore în prezența mamei ei, Rilla își revenea suficient pentru a funcționa într-un mod mai mult sau mai puțin normal, dar nu era chip să scape: perspectiva vizitei Leonorei o umplea de ceva ce se apropia de groază. Oare de ce se temea? Se uită împrejur în baie, refugiul ei, vizuina ei. Era încăperea pe care o iubea cel mai mult din lumea întreagă. Mica ei casă („Ce inteligent din partea ta, scumpo, să găsești o căsuță atât de încântătoare! Și încă în Chelsea!” spusese Leonora pe vremea aceea) era, în funcție de punctul fiecăruia de vedere, fie, în mod trist, una care necesita o redecorare totală, fie culmea șicului boem. Rilla însăși era de părere că ea și casa ei se potriveau bine. „Am trecut de floarea vârstei, se gândea adesea, dar încă mai avem farmec, oh da!” Cel puțin reușise să își cumpere o casă a ei, ceea ce era mai mult decât se putea spune despre Gwen, sora ei mai mare, care nu locuise niciodată altundeva decât la Willow Court, sub privirea scrutătoare a Leonorei. Rilla nu putea înțelege nici în ruptul capului cum supraviețuia sora ei. Părea destul de fericită, dar la Gwen nu se știa niciodată cu adevărat. Poate că ani de zile murise de dorul de a pleca de acolo și nu spusese niciun cuvânt. Martiriul implicat ar fi fost tipic, dar după toate probabilitățile, Gwen se obișnuise cu propria captivitate. Dacă ar fi întrebat-o cineva de ce alegeau ea și soțul ei să își petreacă zilele în Wiltshire, ar fi murmurat fără îndoială ceva despre ce privilegiu era să aibă grijă de picturile bunicului lor Ethan Walsh („Colecția Walsh”, așa o numea ea) și alte chestii la fel de plicticoase. Nu ar fi menționat că îngrijirea permanentă a Leonorei și devotamentul ei de o viață față de casă și proprietate făcuseră să fie cel mai firesc lucru din lume ca ea să moștenească Willow Court după moartea Leonorei. Ei bine, Gwen n-avea decât. Rilla ar fi considerat obligația de a sta acolo pentru totdeauna ca un fel de sentință, dar era conștientă că majoritatea oamenilor nu împărtășeau părerea ei. „Majoritatea oamenilor, se gândea ea, înseamnă sora și mama mea. De ce să îmi pese de ceea ce cred ele? Am patruzeci și opt de ani, iar baia mea e treaba mea și a nimănui altcuiva.” Se uită la lumânările de pe polița lungă de lângă oglindă. Erau o jumătate de duzină și ea le aprindea de fiecare dată când făcea baie, seara sau dimineața. Micile sfeșnice simple care le susțineau erau din sticlă mată: albastru și roz, și unul de un alb sidefiu care îi plăcea Rillei cel mai mult dintre toate. Nimeni nu vedea rostul, și cum ar putea ea explica vreodată tresăltarea din inima ei, când se uita fix la flăcările pâlpâitoare, sau cum o încântau formele de ceară colorată ce creșteau în incrustații stranii pe sfeșnice, și cum aroma lor discretă îi vorbea despre tihnă și frumusețe și despre toate felurile de consolare. Și plantele. Era o junglă deasupra chiuvetei și pe pervazul ferestrei, și vegetația (cu aproape fiecare frunză de o nuanță diferită, unele albăstrui, unele cu tente de galben sau maro, unele vărgate, altele striate, sau pătate, sau cu picățele) forma o grădină pentru ea, și pe deasupra una care necesita puțină atenție, pentru că ea o lăsa intenționat să crească în neștire, delectându-se cu ramurile și cârceii care se revărsau peste marginile ghivecelor lor și se târau pe jos peste plăcile de gresie, atingând marginea căzii. Gwen fusese prima care văzuse baia după ce fusese renovată, și nu trebuise să spună niciun cuvânt. „Eu sunt de vină, se gândi Rilla. Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine dacă îmi amintesc totul, după ani și ani, atât de clar.” După ce se holbase la cadă și la chiuvetă în tăcere, se întorsese și spusese: — Ești sigură că nu e un pic prea mult? Rilla era pe atunci îndrăgostită la nebunie de Jon, pe cale de a se căsători cu el, și tot ce făcea era exuberant, vesel, plin de pasiune. Jon Frederick era un star de muzică pop, și, cu toate că el nu fusese niciodată, nici chiar în culmea faimei lui, chiar în vârf, ei formaseră unul dintre cuplurile strălucitoare de tineri din Londra acelor timpuri. Ea tocmai jucase într-un film, Creaturi nocturne, care era o prostioară, dar cel puțin fusese bine plătită și, impulsionată de către Jon, îl însărcinase pe artistul Curtis Manstrum să picteze cada și chiuveta. El era renumit pentru fântânile lui și perfectase o tehnică de acoperire a chiuvetelor cu decorații foarte colorate, care puteau rezista ani la rând. Făcuse o operă splendidă pe cada Rillei, așa încât cineva de la o revistă venise să o fotografieze și, pentru o vreme, fusese subiectul de discuție al Londrei – subiectul, în orice caz, al acelor oameni din Londra care aveau obiceiul să vorbească despre asemenea lucruri. — De ce? îi răspunsese Rilla lui Gwen, și pentru prima dată văzuse totul prin ochii surorii ei: albastru și verde și roz în vârtejuri inspirate din Matisse, care te amețeau doar uitându-te le ele, acoperind fiecare centimetru de porțelan, luându-ți ochii cu strălucirea lor șuierătoare. — Păi… ezitase Gwen. „Nu-și găsește cuvintele potrivite, se gândise Rilla. E nepoata unui artist celebru și cu toate astea nu are idee. Este înconjurată zilnic de toate picturile alea și nu se poate gândi la niciun blestemat de lucru inteligent de spus.” În final, și doar pentru că fusese întrebată în mod direct, Gwen murmurase: — Culorile sunt cam puternice, nu-i așa? Și toate desenele alea mie mi se par un pic deplasate. Mult peste normal. Nu fi așa de mâhnită, Rilla! Tu ai întrebat. Și nu eu am să fac baie aici, nu-i așa? — Nu, așa e, zisese Rilla. Am văzut ce ai făcut tu în baia ta de lângă dormitor. Cât vezi cu ochii, roz piersică; chiuvetă piersică, vană piersică și prosoape piersică însemnate cu El și Ea, împăturite cu grijă pe suportul de prosoape încălzit. — Nu-i nevoie să fii obraznică, obiectase Gwen. Rilla își înghițise un „Du-te naibii” care îi veni în minte și se grăbise să-i arate drumul afară, pentru ca gusturile delicate ale surorii ei să nu mai fie jignite. Până în ziua de azi își amintea cum cuvintele lui Gwen o făcuseră să simtă că procedase greșit, prea țipător, era una care atrăgea atenția asupra sa. Dezaprobată. Deci, de ce continua să facă vizite? De ce nu se distanța de toată treaba asta afurisită? Dragostea, ca de obicei, era răspunsul. Împletită printre toate celelalte sentimente care o cuprindeau de fiecare dată când se gândea la familia ei, încurcată, ferecată atât de puternic, încât încercarea de a o separa, ar fi distrus-o complet, așa era dragostea pe care o simțea pentru mama și sora ei. Nu avea încotro. Toată vorbăria aia cu „sângele apă nu se face” nu era, așa se părea, nimic altceva decât adevărul. Era ca și cum Leonora și Gwen ar fi fost părți din ea, părți pe care le găsea dificile și iritante de cele mai multe ori, și totuși părți din structură. Totodată, erau unele lucruri pe care și le amintea din copilărie, care încă mai străluceau, în definitiv, și asemenea amintiri nu le dai la o parte în grabă. Le ții ca pe un fel de talisman care să te păzească împotriva celorlalți, a lucrurilor la care nu suporți să te gândești. Rilla se ridică în capul oaselor și își stoarse un burete de apă pe umăr. „Și ele mă iubesc, se gândi, chiar dacă nu sunt de acord cu mine, Gwen și mama. Chiar dacă nu sunt chiar genul de persoană cu care și-ar împărți timpul, dacă nu aș fi ruda lor de sânge, și ele au probabil nevoie de mine în viața lor.” Se întrebă dacă Gwen își mai amintea sau nu un incident în baie, de când erau ele mici. Rilla nu uitase. Își luase într-o zi cariocile și desenase peste tot pe pereții albi. Nu era un accident. Își amintea cum se gândise: „pereții vor fi mai frumoși cu pești peste tot”, și se dusese și luase cariocile din camera copiilor și le dusese în baie, întinzându-le într-o parte, lângă chiuvetă, și apoi se apucase să traseze contururi drăguțe de pești și să le coloreze cu grijă cu nuanțele ei cele mai bune de turcoaz, purpuriu și portocaliu. Arătau frumos. Cât de fericită avea să fie mama ei când avea să îi vadă înotând acolo, de-a curmezișul peretelui! Rilla avea doar șapte ani și nu putea ajunge foarte sus, chiar dacă stătea pe scaun, dar erau o sumedenie de pești, și mai adăugase și niște alge, altminteri n-ar fi fost marea potrivită. Când terminase, o chemase pe Gwen să vină să vadă. Gwen se albise toată. Culoarea îi dispăruse din obraji, apoi se întorsese din nou, devenind toată roșie și rumenă, de parcă s-ar fi rușinat. — Se va supăra, Rilla. Ai stricat tot peretele. — Nu, nu l-am stricat, răsese Rilla. L-am făcut frumos. Uită-te la pești! Nu-ți place? — E oribil și am să-i spun lui mami. O s-o pățești așa de rău. O să vezi tu. Rilla ieși din cadă și găsi unul dintre prosoapele moi enorme, care o acopereau din cap până-n picioare. Zâmbi. „Și chiar am pățit-o”, se gândi. Nicio cină în seara aceea, și apoi nicio vizită la circ, și privitul de la fereastră, în timp ce Gwen se ducea cu mama cu mașina să vadă clovnii și elefanții. Ce am mai plâns și am suspinat și am implorat, dar mama era neînduplecată. „Trebuie să înveți, Rilla dragă”, spusese, „înainte de a te năpusti să strici ceva și pentru că nu te-ai gândit cum trebuie.” Chiar și după tot acest timp, nedreptatea o rodea. Atât de des fuseseră prost înțelese lucrurile pe care ea le întreprinsese ca să-i facă pe plac Leonorei. Rilla se întreba uneori dacă baia ei superdecorată nu era, după toți acești ani, un mod de a se împotrivi tuturor celor care au considerat că peștii ei copilărești și algele marine nu au făcut nimic altceva decât să strice un perete frumos și curat. „A te năpusti” erau cuvintele care răneau cu adevărat, acelea care se strecuraseră sub piele și rămăseseră acolo mai mult de patruzeci de ani. „A te năpusti” încă atrăgea după sine resentimente. Rilla se îndreptă spre dormitor. Ivan era treaz, fredonând fals, în timp ce se uita în ziar. Ea trebuia să se pregătească. Voia să ajungă la Willow Court cât de devreme posibil și categoric înainte de cină. Stând în fața măsuței de toaletă, Rilla se uită cu atenție în oglinda triplă și văzu mult prea multe imagini reflectate ale iubitului ei, întins, deja complet îmbrăcat, pe patul din spatele ei. Ea nu putea să se decidă ce era mai deprimant – să îl privească pe el sau să contemple epava în care ea se transformase deodată. Acolo în baie era ușor să simuleze că mai era încă acea creatură splendidă cu piele catifelată din fotografie, care o sfida de după sticlele îngrămădite de parfum. „Ce prostie, se gândi, să mă simt legată de un film de acum peste douăzeci de ani. Trebuie să fiu masochistă. Părul ăla, unduindu-se pe o pernă împodobită cu dantelă, și umerii ăia perfecți în cămășuța de noapte „de satin… nu-i de mirare că monstrul, sau orice o fi fost în Creaturile nopții, era tentat.” Inelele pe care le purta în fotografie încă mai erau pe undeva, argint împodobit cu montură de pietrele lunii și opaluri. I se permisese să le păstreze, printr-o minune. Vag, Rilla se gândi dacă ar merita să întoarcă apartamentul cu susu-n jos, ca să le găsească. Probabil că nu. Jumătate de fotografie era cu trandafiri albi, revărsându-se de pe pat și aproape afară din ramă, ca o avalanșă. David, regizorul, irosise atât de mult timp, stivuindu-i, aranjând carpeta de blană peste picioarele ei și având grijă ca ea să se lase pe spate pe așternut exact în unghiul potrivit. „Ar trebui să o iau de aici, se gândi. E ridicol să o țin acolo ca un memento. Poate aș putea să o acopăr complet cu o eșarfă sau ceva.” Se privi și oftă. Zâmbi. Asta era o greșeală. Puteau oare toate ridurile astea și cearcănele și pielea moale a gâtului și a bărbiei să fi apărut peste noapte? „Am doar patruzeci și opt de ani, se gândi. Legea lui Murphy, asta era. Uită-te la Gwen, cu doi ani mai mare și toată lapte și trandafiri, niciodată cu mai mult de o pată de pudră și un strat subțire de ruj la ocazii speciale. Nu există nicio dreptate afurisită pe lume! „Auzea vocea mamei ei spunând, așa cum o făcea întotdeauna: „Frumusețea nu are nimic de-a face cu asta, Cyrilla dragă. Sora ta e o persoană, iar tu ești alta, și mie îmi sunteți amândouă dragi”. Leonora era singura persoană de pe lume căreia îi era îngăduit să folosească numele cu adevărat prea stupid cu care o împovărase pe fiica ei cea mică la naștere. Sora ei trebuia să se mulțumească doar cu Gwendolen. Nu era strălucit, dar cel puțin oamenii auziseră de el. Când Rilla mersese prima dată la școală, toți o întrebaseră: „Cyrilla e un nume de familie?” Dar de-abia își puteau înăbuși râsul ori de câte ori era rostit, așa că ea îl scurtă foarte repede, și așa scurt rămăsese de cele mai multe ori. Desigur, dacă ar fi trăit tatăl ei, el ar fi putut încerca din răsputeri să sugereze ceva mai inteligent, dar Rilla era dispusă să parieze că mama ei ar fi ieșit învingătoare, așa cum făcea de obicei. Peter Simmonds, tatăl Rillei, murise într-un accident de mașină cu șase luni înainte de a se naște ea. Rilla știa că era destul de irațional, dar ea se simțise întotdeauna vag răspunzătoare, de parcă ea ar fi fost de vină pentru accidentul care, după spusele Leonorei, fusese rezultatul indirect al faptului că îi spusese lui Peter că era din nou însărcinată. Subiectul nu era unul pe care Rilla să îl fi discutat cu Leonora, dar atât ea, cât și Gwen crescuseră cu povești despre relația care existase între părinții lor. În toate privințele, dragostea asta era ca dintr-un basm: ieșită din comun, neschimbătoare și cu mult mai profundă decât pasiunile oarecum obișnuite, trăite de alți oameni. Desigur că Leonorei îi trebuiră câțiva ani să își revină după moartea soțului ei. Rilla avea impresia că își amintea casa liniștită și pe mama. Ei în negru, plânsă, la masa de dimineață, dar nu știa dacă liniștea și tristețea din capul ei erau cu adevărat amintiri sau doar povești care i se spuseseră mai târziu de către Leonora și pe care și le imagina ea. Fotografii cu tatăl ei, un bărbat înalt, arătând oarecum milităros, cu păr roșcat și privire severă, se găseau în albume la care de-abia se uita cineva vreodată în zilele astea. — De ce te uiți așa urât, Rilla, iubito? veniră sunetele leneșe ale lui Ivan, parțial răgușite de la țigările din seara trecută, dar mai ales dintr-o afectare bine exersată. — Nimic, zise Rilla, doar că va fi nevoie de enorm de multe palme pentru a restaura ceva asemănător cu fața mea. Își păstră vocea slabă, pentru ca Ivan să nu îi cunoască adevăratele sentimente. Nu avea deloc intenția să încerce să explice teama din inima ei legată de perspectiva zilelor care urmau. — Ești frumoasă, iubita mea, zise Ivan. Ești o frumusețe crepusculară. — Și tu mănânci rahat, zise Rilla, aplicându-și mai mult fond de ten decât ar fi recomandat Monsieur (sau poate Madame) Lancome, pe obraji și frunte, și având grijă să se întindă perfect pe gât și pe linia bărbiei. Ăsta era un lucru care se putea spune despre lucratul (sau, în cazul Rillei, cel mai adesea nelucratul) în industria filmului și în teatru. Chiar te învăța totul despre posibilitățile, farmecul, puterea transformatoare a machiajului. Toată lumea era ocupată cu construirea de euri, de măști despre care credeau că i-ar putea interesa pe ceilalți. Ivan, bunăoară, semăna remarcabil cu un vampir și exploata asta la maximum. Era străin, era înalt și slab, avea o grămadă de dinți și o piele foarte palidă și ochi pe care el însuși îi descria drept „hipnotici”. Se apucase de o decorare gen Hammer Horror în apartamentul său, pe care Rilla încerca să îl evite pe cât putea, reușind să facă în așa fel încât să ajungă mereu aici în cele din urmă. Zâmbi din nou spre propria imagine din oglindă. Casa ei nu era tocmai Căminul Ideal, dar chiar dacă era la fel de încărcată ca a lui Ivan, era totodată confortabilă și nu exista nimic gotic în ea. — Acum ești fericită, zise el. Îți amintești de aseară. — Nu te măguli, scumpule! zise Rilla tăios, dar regretă instantaneu. Nu era cel mai bun iubit din lume, dar era mai bun decât nimic. Îmi pare rău, Ivan. Sunt un pachet de nervi din cauza întoarcerii în casa mamei. N-am ce face. — Zâmbești, continuă Ivan, în timp ce eu plâng? Ce am să mă fac fără tine? Cum am să suport asta? Cum am să trăiesc? — Oh, maturizează-te, dragule, sincer! Sunt doar câteva zile. Nu trebuie să fii melodramatic. — Nu mă iubești! Nu ai putea vorbi așa dacă ai simți ceva pentru mine. Ea nu putea să-l contrazică. Nu îl iubea, bineînțeles că nu, dar se mira că el își dăduse seama de asta. Rilla credea că se poartă rezonabil de afectuos și era întotdeauna deschisă când venea vorba de o partidă de sex, dar inima ei, ei bine, acela era teritoriu străin și fusese ani de zile în afara zonei permise. Era dificil uneori să potrivească felul în care era acum cu acela de pe vremea lui Hugh Kenworthy, prima ei iubire. Treceau luni de zile și Hugh pur și simplu nu se gândea deloc la ea, dar când își amintea de acea perioadă (șaisprezece ani, simțind totul cu atâta pasiune, încât părea că nu mai exista pentru ea bariera pielii, simțea un fel de revărsare care o inunda, un amestec din acea dorință veche care o făcea să-i fie greu să își recapete răsuflarea, și vestigii ale furiei pe care o resimțea pentru Leonora și pentru ceea ce făcuse. Rilla reveni în prezent. — Nu are nimic de-a face cu iubirea, explică ea cu răbdare. Ți-am spus totul despre asta. Mama împlinește șaptezeci și cinci de ani, iar petrecerea e strict o afacere de familie, altminteri bineînțeles că te-aș lua. Doar știi asta. Rilla își contură gura cu o culoare numită trandafir sepia și adăugă luciu de buze, crezând că nu poți sclipi și străluci prea mult. Avea o părere foarte proastă despre culori mate și bej și toată filosofia mai-puțin-e-mai-mult. Torturi cu cremă, vin roșu și mâncare de ere’ veți cu supliment de lipie, la asta râvnea ea. Nu fusese prea sinceră în legătură cu afacerea de familie. Partenerii, soții, prietenii, prietenele erau cu toții invitați, dar Rilla nu se gândise niciun moment să îl ia pe Ivan. Știa exact cum ar reacționa mama ei văzându-l. Ar fi, o, atât de politicoasă și ar zâmbi cu zâmbetul care o făcea pe Mona Lisa să arate categoric mai deschisă, comparativ cu ea, și ar spune ceva de genul: „Bun venit la Willow Court, domnule Posnikov”, dar ochii ei verzui ar măsura cu privirea unghiile ușor neîngrijite, și nările ei s-ar dilata aproape imperceptibil, și ochii ei ar înlătura toate prefăcătoriile și ar descoperi cine știe ce adevăruri îngrozitoare despre sărmanul Ivan. Iar el, fără ca măcar să-i fie adresat un cuvânt, ar înțelege, ca să folosesc încă o expresie de-a Leonorei, că nu e „unul dintre noi”. — Acuma chiar ridică-te, Ivan, te rog, zise Rilla. Trebuie să decid ce să iau. Chiar vreau să ajung la Willow Court cât de curând posibil. Începu să arunce haine din dulap pe pat. De ce aproape tot ce avea era fie mătăsos, fie de satin sau cu pene sau mărgele, sau cumva ca un costum dintr-un spectacol? Ori de câte ori mergea în vizită la Willow Court, simțea nevoia să găsească o deghizare, un costum care să nu o facă pe Leonora să strâmbe instantaneu din nas. De ce nu reușea să poarte fuste simple și bluze apretate? Probabil că ar vărsa ceva pe ele, dacă într-adevăr le-ar purta. — Aleg eu pentru tine, se oferi Ivan. Știu de ce ai nevoie. Doar sunt designer vestimentar, nu? — OK, zise Rilla. Imaginează-ți că mă îmbraci pentru o piesă în trei acte montată într-o casă de țară. Ferestre franțuzești, băuturi pe terasă. Știi, genul ăsta de chestii. Se deplasă spre scaunul de lângă fereastră și oftă. — E imposibil să-ți iasă mai rău decât mie. Cu o grijă surprinzătoare, Ivan ridică pe rând câte o haină și le puse pe majoritatea deoparte, oftând ușor deznădăjduit. În cele din urmă spuse: — Cred că asta va fi suficient, nu? Rilla se uită peste ceea ce alesese și observă că da, într-adevăr, șifonul verde s-ar putea potrivi bine pentru o petrecere de vară, că fusta țigănească bordo probabil că ar da bine cu bluza albă de in, că pantalonii negri și câteva tricouri de jerseu mătăsos ar putea să nu fie prea hidoase pentru plimbări matinale în grădină. Ivan adăugă câteva eșarfe foarte fine („Georgina von Etzdorf…” murmură respectuos în timp ce le puse cu grijă pe pernă) și apoi trecu la alegerea unui colier dintre cele atârnate pe un colț al oglinzii de la toaletă. — Asta, cred, zise el, alegând un șir lung de perle, evident false. N-am mai văzut niciodată așa ceva – perle care nu sunt rotunde! Scoase un sunet care era cel mai apropiat de un râs pe care și-l permitea. — Da, îmi plac foarte mult, zise Rilla. Sunt din America. Perle pătrate! Ajung. Închise ochii și îl lăsă pe Ivan să scotocească prin cutia ei cu cercei. Ce conta, sincer, dacă stăteai bine să te gândești? Indiferent cum era îmbrăcată, toată vizita avea să fie cumplită. Singurul lucru la care încerca în fiecare minut din viață să nu se gândească, să îl împingă în cel mai întunecat, cel mai secret colț al inimii, era cunoscut tuturor celor care veneau. Dacă aveau să vorbească despre asta? Cum avea ea să suporte? Rilla închise ochii și inspiră adânc, ca să se calmeze. Willow Court. Atâtea fantome, atâta durere, și mama ei, Leonora Simmonds, monarh asupra a tot ce cuprindeai cu privirea, în special picturile. „O, Doamne, se gândi Rilla. Ce am făcut să merităm acele picturi în familia noastră?”   Rilla lăsă sunetul vocii lui Billie Holiday să umple mașina: tristă și catifelată și încărcată de durere. Dulce, dar cu o bordură de întuneric de jur-împrejur, ca o graniță. Din când în când fredona odată cu ea, umplându-și spațiile din cap cu sunetul propriei voci. Știa că peisajul se desfășura în fața geamului, dar ea nici măcar nu aruncă o privire. Îl văzuse de mult prea multe ori, în drumul ei de întoarcere la Willow Court. Gwen va umbla de colo-colo dintr-o cameră într-alta, se gândea, controlând dacă toți aveau prosoapele potrivite. Va fi avut grijă ca picturile să fie proaspăt șterse de praf. Și eu voi sta în Camera Albastră, unde mă pune mama întotdeauna pentru că dă spre spate. Fără priveliștea lacului. Rilla tremura, în ciuda căldurii. Nu mai fusese acolo de ani de zile, dar în cele mai rele vise, ea încă mai vedea apa sclipind cu un fel de fluorescență. „Nu, gândește-te la Gwen! Așa ești în siguranță.” Gwen cea ordonată și organizată, care purta pantaloni bine croiți din material bun, care costă o mică avere, dar cu toate astea, arătau ca niște pantaloni comuni. Și cămășile ei erau cele mai bune, și Rilla știa sigur că fiecare costase o groază de bani, dar ce sens avea, dacă culorile erau atât de discrete? Roz discret, albastru spălăcit și nuanța favorită a minimalismului, crem, care nu făceau nimic pentru Gwen, măcar de-ar fi știut. Nu că sora ei nu ar fi fost atrăgătoare. Era. Avea înfățișarea unei fete tinere, și nu a unei fete tinere dolofane. Părul ei negru încărunțise în genul de sare-și-piper elegant, pentru care alții plăteau o avere la salon, și pielea ei era ca fildeșul. Rilla tânjea să o facă roșu de Burgundia și turcoaz și auriu, dar Gwen nici nu voia să audă de asta. Poate că tot ceea ce sărmanul ei cumnat căutase când alergase după alte femei, în timpul anilor de început ai căsniciei lor, era puțină culoare. Rilla simți o împunsătură de rușine pentru simplul fapt că avusese un asemenea gând, dar asta nu excludea această posibilitate. James Rivera, care începuse probabil viața drept Jaime, fusese alesul surorii ei. Era frumos și elegant și doar suficient de spaniol pentru a avea un nume exotic de familie, dar fusese educat în țara aceasta, deci nu era chiar foarte ciudat. „Ce-ar fi dacă…” era un joc prostesc, în cel mai fericit caz, dar Rilla se întrebase uneori, oarecum aiurea, ce s-ar fi întâmplat dacă Hugh Kenworthy nu i-ar fi ocupat în acele zile toate gândurile și în stare de somn. Oare s-ar fi oprit privirea lui James asupra ei? Oare ea ar fi vrut asta? Nu se mai gândea la asta mai deloc, dar în vremurile trecute, una dintre temele principale de bârfă în familie, ori de câte ori se adunau doi sau trei departe de Willow Court, era: „oare știe Gwen?” Aproape din ziua în care se măritase sora ei, Rilla știuse că James îi era infidel. Era mereu „la Londra” sau „plecat peste noapte”, și mai era și ocazia despre care Rilla nu vorbise niciodată cu nimeni, când ea îl văzuse pe el și pe – cum o chema? Milly? Molly? Așa ceva – una dintre fetele tinere angajate să ajute la creșterea copiilor, arătând îmbujorată și zburlită, ieșind din foișorul din grădină de mână cu James. Și el văzuse că ea îi văzuse. Milly sau Molly nu mai rămăsese prea mult în serviciul lor după asta. „Gwen trebuie să știe, se gândi Rilla. Nu se poate să nu știe. Ce tipic pentru ea, să nu spună nimic.” Nu era genul ei să pună în pericol echilibrul familiei. Stoicismul ei părea să fi fost răsplătit. În ziua de azi, James părea a fi o minune de om, deși îi plăcea cam prea mult alcoolul, și Rilla observase adesea încruntarea îngrijorată a surorii ei și buzele țuguiate când soțul ei se servea cu încă un pahar. Ordine, de asta era Gwen interesată. Ordine și Colecția Walsh. Slavă Domnului că Leonora o avea cel puțin pe una dintre fete care să continue după ce ea nu avea să mai fie. Să fii înțepenit în acel căsoi enorm, înconjurat de mai multe tablouri fantomatice decât îți puteai imagina, asta era ideea Rillei despre iad. Și apoi ajunse la Willow Court. Porțile de fier forjat erau larg deschise. Frunzele stejarilor stacojii care mărgineau aleea spre casă erau încă verzi. Rilla își simți brusc gura uscată. Încetini mult mașina. Știa că Leonora și Gwen se vor fi uitat pe fereastră după ea și aveau să o aștepte pe scările din față, și, bineînțeles, erau acolo, ca niște siluete dintr-un tablou. Le văzu de la o depărtare destul de mare: Leonora, dreaptă și calmă, stând o treaptă mai sus decât Gwen. Rilla opri mașina și coborî cât de elegant putu, conștientă de privirea mamei asupra ei. Se grăbi pe scări în sus să o sărute pe sora ei. — Scumpo, zise și își aruncă brațele în jurul lui Gwen, brusc cuprinsă de afecțiune. Poate ar trebui să facă mai mult efort să o întâlnească pe Gwen singură. Poate ar trebui să o invite la Londra? — Ce super că te văd! Am ajuns devreme, nu-i așa? N-a fost trafic mai deloc, destul de surprinzător. Urcă la nivelul următor să o îmbrățișeze pe mama ei. — Rilla! Leonora zâmbi, dar rămase destul de nemișcată când fiica ei cea mică o sărută. „Pudră, mirosind a zahăr pudră, se gândi Rilla, și piele fină, și undeva în inima ei, ceva care nu vrea să cedeze, să se relaxeze. Ceva înghețat.” — Mamă, arăți minunat! Ca de obicei. Și era adevărat. Pielea Leonorei nu era ridată mai deloc, și ochii ei – verzi strălucitori, așa păreau. Cât despre structura oaselor, ei bine, după cum îi spunea mereu Ivan, nu exista nicio bază mai bună pentru frumusețe decât oase bune. Rilla știa că indiferent ce oase ar fi avut, erau cam prea bine acoperite și aștepta ca mama ei să facă vreo aluzie la câte kilograme pusese pe ea de ultima dată când o văzuse, dar nu, Leonora spuse doar: Și tu arăți minunat, Rilla scumpă. A trecut atâta vreme de când nu te-am văzut. Mi-a fost dor de tine, așa că sunt foarte încântată că ai sosit puțin mai devreme. Leonora se opri și o scrută pe fiica ei mai atent. — Și chiar arăți puțin obosită. Nu-i nimic. Poți să te odihnești cât și cum vrei, acum că ești aici. Rilla de-abia se abținu să spună: Slabe speranțe! Leonora chiar o iubea, constată ea cu un junghi de vinovăție cunoscut, pe care îl simțea ori de câte ori trebuia să își amintească acest lucru. Numai că îi era greu să-și exprime afecțiunea într-un mod firesc, asta era tot. Rilla bălmăji ceva despre a-și lua gențile din portbagaj și a le duce sus. — Tu stai în Camera Albastră, iubito, zise Leonora. Știu că te simți confortabil acolo. Gwen te va ajuta să te instalezi și apoi vei avea timp berechet să te schimbi pentru cină. Eu mă voi ocupa de scrisori în seră, dar să vii jos când ești gata. Mi-e dor să stăm la taclale, dacă nu ești prea obosită după un drum așa de lung. Zâmbi spre Rilla, apoi se întoarse și intră, mergând așa ca întotdeauna – încet și ca și când lumea s-ar uita la ea. Ceea ce, reflectă Rilla, chiar se întâmpla foarte des. Merse la portbagajul mașinii cu Gwen. Scoaseră împreună bagajele și intrară în casă, ducând fiecare câte o geantă. Niște cabluri încâlcite șerpuiau pe gresia alb cu negru din hol. — Deci sunt deja aici, nu-i așa? Oamenii de la televiziune? întrebă Rilla în timp ce o urma pe Gwen pe scări în sus. — Sean Everard, el e regizorul, vine mâine, zise Gwen, întorcând capul ca să vorbească peste umăr, dar restul echipei e aici. Fac ceea ce numesc „stabilirea cadrelor”. Sunt într-adevăr foarte buni. În cea mai mare parte a timpului de-abia ne dăm seama că sunt aici. Locuiesc jos la Fox and Goose și iau și toate mesele acolo. Aproape că dădu nas în nas cu un bărbat ghemuit pe coridor, cu o cameră de filmat pe umăr. — O, Doamne, Ken! exclamă Gwen. Nu te-am observat acolo. Și-mi pare foarte rău, dar credeam că s-a înțeles că partea asta a coridorului e în afara zonei permise. Am discutat despre toate astea cu Sean și sunt sigură că ți-am spus și ție. — Scuze, scuze, spuse Ken. Căutam dormitorul doamnei Simmonds. E acolo un tablou cu niște lebede, mi se pare… — O! Gwen se relaxă puțin. Era evident pentru Rilla că dacă Leonora își dăduse acordul ca el să vină aici sus, atunci era altceva. E în regulă atunci. Doar că se află pe celălalt coridor. Ai luat-o la dreapta în loc de stânga la capătul scărilor. Se mai întâmplă. — Așa e! zise Ken și se îndepărtă. Rilla observă că erau în fața fostei camere a copiilor. — Casa de păpuși e tot acolo, nu-i așa? întrebă ea. — O, da. Dar mama susține cu fermitate că nu au voie să filmeze asta. Înaintă cu pași mari de-a lungul coridorului spre Camera Albastră, cu Rilla imediat în urma ei. Nu se schimbase de la ultima ei vizită, doar că Gwen pusese trandafiri de culoarea pielii într-o vază, pe masa de lângă fereastră. — Ce trandafiri Buff Beauty minunați, Gwennie, îți mulțumesc foarte mult! Gwen roși la auzul poreclei copilăroase. — Ție-ți plac ăia care înfloresc toată vara, știu… murmură și puse jos bagajul pe care îl cărase. Se întoarse să plece, dădu să spună ceva de genul „Ne vedem mai târziu”, dar Rilla o întrerupse. — Mă duc să arunc o privire. La casa de păpuși. Hai cu mine, Gwen, haide! Sigur e timp? Nu ai nimic de făcut exact acum, în minutul ăsta, nu-i așa? Gwen ezită, apoi spuse: — O, atunci, bine. Dar numai un moment.

Încă nu s-a terminat prima după-amiază pe aceste insule şi am şi văzut ceva atât de grav, Incit trebuie să-ţi cer ajutor, fără ocolişuri, fără nici o delicateţe. Voi încerca să mă explic ordonat. Acesta este primul paragraf al primei scrisori a nepotului meu, locotenentul de marină Enrique Nevers. Dintre prieteni şi rude, se va găsi cine să spună că nemaipomenitele şi uluitoarele lui aventuri par să explice acel ton de alarmă, dar că ei, „intimii" ştiu că adevărata explicaţie o dă caracterul lui timid. Găsesc în acel paragraf proporţia de adevăr şi greşeală pe care o pot avea cele mai bune profeţii; afară de asta, nu cred că e drept să-1 definesc pe Nevers ca laş. E adevărat că el însuşi a recunoscut că era un erou cu totul nepotrivit pentru catastrofele care i s-au întâm-plat. Nu trebuie să uităm care erau adevăratele sale preocupări; şi nici ceea ce era extraordinar în acele catastrofe. Din ziua în care am plecat din Saint-Martin până azi, m-am gândit necontenit, ca în delir, la Irene, spune Nevers, cu obişnuita lui lipsă de pudoare, şi continuă: M-am gândit de asemenea la prieteni, la nopţile de causerie în vreo cafenea de pe Rue Vauban, printre oglinzi întunecate, la hotarul iluzoriu al metafizicii. Mă gândesc la viaţa pe care am lăsat-o şi nu ştiu pe cine să urăsc mai mult, pe Pierre sau pe mine însumi. Pierre este fratele meu mai mare; ca şef al familiei, a hotărât îndepărtarea lui Enrique; lui îi revine responsabilitatea. La 27 ianuarie 1913, nepotul meu s-a îmbarcat pe Nicolăs Baudin, în direcţia Cayenne. Cele mai bune momente ale călătoriei le-a petrecut cu cărţile lui Jules Verne, cu o carte de medicină Bolile tropicale pe înţelesul tuturor, sau scriind la lucrarea sa Addenda la Monografia asupra cercetărilor lui Oleron; cele mai neplăcute momente, fugind de conversaţii despre politică sau despre viitorul război, conversaţii pe care apoi a regretat că nu le-a ascultat, în cală, călătoreau vreo patruzeci de deportaţi; după mărturisirea proprie, noaptea îşi imagina (mai întâi ca o povestire pentru a uita teribilul destin, apoi, involuntar, cu insistenţă aproape supărătoare) că coboară în cală, răzvrătindu-i. În colonie nu există pericol de a recădea pradă acestor închipuiri, declară el. Tulburat de spaima de a trăi într-o închisoare, nu făcea deosebiri: paznicii, puşcăriaşii şi eliberaţii, toţi îi repugnau. La 18 februarie a debarcat la Cayenne. L-a primit adjutantul Legrain, un om zdrenţăros, un fel de frizer de campanie cu pâr blond cârlionţat şi ochi albaştri. Nevers l-a întrebat de guvernator. — E pe insule. — Să mergem să-1 vedem. — Bine, răspunse moale Legrain. Avem timp să ne ducem până la Palatul Administraţiei, să luăm ceva şi să ne odihnim. Până ce nu pleacă Schelcher-ul, nu puteţi merge. — Când pleacă? — Pe 22. Mai erau patru zile. S-au urcat într-o trăsură nenorocită, acoperită, întunecoasă. Nevers nu a prea văzut oraşul. Locuitorii erau negri, sau albi gălbejiţi cu bluze prea largi şi cu pălării mari de pai; sau deţinuţii cu dungi roşii şi albe. Locuinţele erau nişte căsuţe de lemn de culoare gălbuie sau roz, ori verde închis sau albastru deschis. Nu exista pavaj; uneori îi învăluia un nor subţire de praf roşiatic. Nevers scrie: modestul Palat al Administraţiei îşi datorează faima etajului şi lemnului din ţinut, trainic ca piatra, pe care iezuiţii l-au folosit la construcţie. Carii şi umezeala au început să-l atace. Zilele astea pe care le-a petrecut în capitala închisorii i-au părut o şedere în infern r. Se gândea mult la slăbiciunea lui, la momentul în care, pentru a evita discuţiile, con-simţise să meargă la Cayenne, îndepărtân-du-se pentru un an de logodnica lui. Se temea de orice: de boală, de accident, de neîndeplinirea funcţiilor care îi vor amâna sau împiedica întoarcerea, până şi de trădarea de neconceput a Irenei. Şi-a închipuit că era condamnat la acele calamităţi, deoarece permisese, fără opoziţie, să se dispună de soarta lui. Printre deţinuţi, eliberaţi şi temniceri se considera un deţinut. În ajunul plecării pe insule, nişte domni Frinzine l-au invitat la cină. L-a întrebat pe Legrain dacă putea să se scuze. Legrain a spus că erau persoane „foarte sus-puse" şi că nu se cuvenea să se pună rău cu ele. A adăugat: — De altfel sunt acum de partea dumneavoastră. Guvernatorul a ofensat toată lumea bună din Gayenne. Este un anarhist. Am căutat un răspuns dispreţuitor, strălucitor, scrie Nevers. Cum nu l-am găsit imediat, a trebuit să mulţumesc pentru sfat, să intru în acea politică perfidă şi să fiu primit la nouă fix de domnii Frinzine. 1 Une saison en enfer. A început să se pregătească cu mult înainte. Împins de teama că-i vor pune întrebări, sau poate de o diabolică dorinţă de simetrie, a studiat în Larousse articolul despre închisori. Să fi fost nouă fără douăzeci când a coborât pe peronul Palatului Administraţiei. A traversat piaţa cu palmieri, s-a oprit să contemple respingătorul monument al lui Victor Hugues, a îngăduit unui văcsuitor să-i dea oarecare lustru şi ocolind grădina botanică a ajuns în faţa casei Frinzine. Era foarte mare şi verde, cu pereţi groşi-/de cărămidă. O portăreasă ceremonioasă l-a condus pe lungi coridoare de-a curmezişul distileriei clandestine şi, în porticul unui salon acoperit cu covoare purpurii şi cu incrustaţii aurii pe pereţi, a strigat numele său. Erau vreo douăzeci de persoane. Nevers îşi aducea aminte de foarte puţine: de stăpânii casei, domnul Filip, de doamna fără nume şi de Carlota, copila de doisprezece sau treisprezece ani, cu totul obezi, mărunţi, lucioşi, rozulii, de un domn Lambert, care l-a înghesuit într-un colţ, în faţa unui munte de prăjituri şi l-a întrebat dacă nu credea că cel mai important lucru la un om era demnitatea. (Nevers a înţeles alarmat că aştepta un răspuns; dar a intervenit alt invitat: „Are dreptate, atitudinea guvernatorului." Nevers s-a îndepărtat. Voia să descopere „misterul" guvernatorului, dar nu dorea să se complice cu intrigi. A repetat fraza necunoscutului, a repetat fraza lui Lambert, şi a spus: „Orice lucru este simbolul oricărui lucru", şi a rămas satisfăcut fără temei.) îşi aducea aminte, de asemenea, de o doamnă Wernaer. Le dădea târcoale galeş şi el s-a apropiat să-i vorbească. Imediat a aflat evoluţia lui Frinzine, regele minelor de aur ale coloniei, până nu de mult om de serviciu într-o prăvălie debăuturi; a aflat, de asemenea, oă Lambert era comandantul insulelor, că Pedro Castel, guvernatorul, se stabilise în insule şi că trimisese la Gayenne pe comandant. Acest lucru ridica obiecţii: Gayenne fusese totdeauna sediul administraţiei; dar Castel era un subversiv, voia să stea singur cu deţinuţii. Doamna 1-a acuzat, de asemenea, pe Castel că scrie şi că publică în prestigioase periodice profesionale, mici poeme în proză. Au trecut în sufragerie. La dreapta lui Nevers s-a aşezat doamna Frinzine şi la stânga sa, soţia preşedintelui Băncii Guyanei; în faţă, dincolo de patru garoafe care se arcuiau peste o vază înaltă de sticlă albastră, Carlota, fiica gazdelor. La început s-a râs şi a fost mare animaţie. Nevers a observat că în jurul său conversaţia lâncezea, dar, mărturiseşte, că atunci când îi vorbeau, nu răspundea. Încerca să-şi amintească ce pregătise în acea după-amiază din Larousse. În sfârşit, a depăşit acea amnezie, bucuria răzbătea în cuvinte şi cu oribil entuziasm a vorbit despre manieratul Bentham, autorul lucrării Apărarea cometei şi inventatorul calculului bedonic şi al închisorilor panoptice; a evocat, de asemenea, sistemul de închisoare cu munci inutile, şi ipocrizia din Aubum. A crezut că observă cum unele persoane profitau de tăcere ca să schimbe subiectul; mult timp după aceea i-a trecut prin cap că poate nu era oportun să vorbească de închisori la acea adunare; s-a simţit intimidat, nemaiascultând puţinele cuvinte care se spuneau, până când, dintr-o dată, a auzit de pe buzele doamnei Frinzine (cum auzim noaptea propriul nostru strigăt care ne trezeşte) un nume: Rene Ghill. Nevers „explică": eu, deşi inconştient, puteam.'să-mi amintesc de poet; făptui că ii evoca doamna Frinzine era de netvnceput. A întrebat-o cu impertinenţă: — Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe Ghill? — Îl cunosc bine. Nu ştiu de câte ori m-a ţinut pe genunchii lui, în cafeneaua tatălui meu, la Marsilia. Eram o copilă. O domnişoară, atunci. Cu subită veneraţie, Nevers a întrebat-o ce-şi amintea despre poetul armoniei. — Eu nu-mi aduc aminte nimic, dar fiica mea (poate să ne recite un vers de preţ. Trebuia acţionat, şi Nevers a vorbit imediat despre Cugetările lui Oleron, acel mare coutumier care a stabilit drepturile oceanului. A încercat să-i înflăcăreze pe comeseni împotriva renegaţilor sau străinilor care pretindeau că Richard Inimă de Leu era autorul Cugetărilor; de asemenea, i-a prevenit împotriva candidaturii mai romantice dar atât de înşelătoare a Eleonorei de Guyenne. Le-a spus că acele bijuterii (ca şi nemuritoarele poeme ale bardului orb) ' nu erau opera unui singur geniu; erau produsul cetăţenilor insulelor noastre, eficienţi şi deosebiţi ca fiecare particulă a unei aluviuni. Şi-a amintit în sfârşit de uşuratecul Pardessus şi i-a îndemnat stăruitor pe cei prezenţi să nu se lase amăgiţi de erezia sa strălucitoare şi perversă. Odată mai mult, a trebuit să presupun că subiectele mele interesau alte restrânse categorii de oameni, mărturiseşte Nevers, dar a simţit compasiune pentru persoanele care-1 ascultau şi a întrebat: — Guvernatorul va dori să mă ajute în cercetările mele asupra Cugetărilor? Întrebarea era absurdă; dar spera să le ofere cuvântul „guvernator", ca plinea şi circul, spre a-i face fericiţi. Au discutat despre cultura lui Castel; au convenit asupra „farmecului său personal"; Lambert a încercat să-1 compare cu un savant dintr-o carte: un bătrân foarte slab, care plănuia să fure Opera Comică. Conversaţia a deviat asupra clădirii Operei Comice şi asupra teatrelor care erau mai mari — cele din Europa, sau cele din America? Doamna Frinzine a spus că bieţii gardieni flămânzeau din cauza grădinii zoologice a guvernatorului. — Dacă n-ar avea crescătoriile lor de găini. Insistă, strigând ca să fie auzită. Printre garoafe, o privea pe Carlota; continua să rămână tăcută, ţinându-şi cu precauţie ochii aţintiţi în farfurie. La miezul nopţii a ieşit pe terasă. Sprijinit de balustradă, contemplând vag copacii din grădina botanică, întunecaţi şi argintii în strălucirea lunii, a recitat poeme de Ghill. S-a întrerupt; a crezut că simte o uşoară rumoare; s-a gândit: este foşnetul pădurii americane; părea mai curând un zgomot de veveriţe sau de maimuţe; atunci a văzut o femeie care-i făcea semne din parc; a încercat să contemple arborii şi să recite poeme de Ghill; a auzit însă râsul femeii. Înainte de-a pleca a văzut-o încă o dată pe Carlota. Era în camera în care se îngrămădeau pălăriile invitaţilor. Carlota întinse un braţ scurt, cu mâna închisă; apoi o deschise; nedumerit, Nevers văzu ceva strălucind; era o sirenă de aur. — Ţi-o dăruiesc, spuse copila, cu simplitate. Atunci au intrat nişte domni, şi Carlota a închis mâna. În noaptea aceea n-a dormit. Se gândea la Irene şi îi apărea Carlota, obscenă şi inevitabilă; a trebuit să-şi promită că   Niciodată nu se va duce pe insulele Salvacion; că se va întoarce pe Re cu primul vas. La 22 s-a îmbarcat pe ruginitul Schelcher. Printre doamne negre, palide, cu rău de mare şi printre cuşti mari cu pui, bolnav încă din cauza cinei din ajun, a călătorit spre insule. L-a întrebat pe un marinar dacă nu exista alt mijloc de comunicaţie între insule şi Cayenne. — O duminică Schelcher-ul, cealaltă Rimbaud-vl. Dar cei de la administraţie n-au de ce să se plângă, cu şalupa lor. Totul a fost funest de dnd am plecat din Re, scrie, dar văzlnd insulele am simţit o bruscă dezolare. De multe ori îşi imaginase sosirea, dar sosind a simţit că îşi pierdea toate speranţele: nu mai exista miracol, nu mai exista calamitate care să-1 împiedice să-şi ocupe postul la închisoare. Recunoaşte apoi că aspectul insulelor nu este neplăcut. Mai mult încă, datorită palmierilor înalţi şi a stâncilor, erau imaginea insulelor pe care le visase mereu cu Irene; cu toate acestea, îl respingeau în mod irezistibil şi mizerabila noastră fermă din Saint-Martin apărea ca o lumină în amintirea lui. La trei după-amiază a ajuns pe insula Real. Notează: pe chei mă aştepta un ovrei brunet, un oarecare Dreyfus. Nevers imediat îl tratează drept „domnul guvernator". Un gardian îi murmură la ureche: — Nu este guvernatorul, este Dreyfus, eliberatul. Probabil că Dreyfus n-a auzit, pentru că u spus că guvernatorul lipsea. Îl conduse la secţia lui de la administraţie; nu avea romantica (dar decăzuta) splendoare a palatului din Cayenne; era locuibilă. — Sunt la dispoziţia dumneavoastră, spuse Dreyfus în timp ce deschidea valizele. Misiunea mea este să-1 servesc conştiincios pe domnul guvernator şi pe dumneavoastră, domnule locotenent. Ordonaţi ce doriţi. Era un om de statură mijlocie, cu tenul verzui, cu ochi foarte mici şi strălucitori. Vorbea fără să se mişte, cu o totală suavitate. Ascultând, închidea ochii pe jumătate şi abia deschidea gura: în expresia lui există un sarcasm evident, o duritate disimulată. — Unde este guvernatorul? — Pe insula Diavolului. — Să~mergem acolo. — Imposibil, domnule locotenent. Domnul guvernator a interzis accesul pe insulă. — Şi dumneata îmi interzici să umblu? Fraza era slabă. Dar Nevers a ieşit trântind uşa cu putere. Imediat Dreyfus a apărut alături de el. L-a întrebat dacă putea să-1 însoţească şi a zlmbit cu o greţoasă dulceaţă. Nevers nu i-a răspuns; s-au plimbat împreună. Insula nu este un loc plăcut: In toate părţile oroarea de a vedea deţinuţi, oroarea de a te arăta liber printre deţinuţi. — Guvernatorul vă aşteaptă cu nerăbdare, spuse Dreyfus. Sunt sigur că în seara aceasta chiar vă va vizita. Nevers a crezut că simte o oarecare ironie. Se întreba: este o simplă modalitate de a vorbi sau perspicacitatea lui de evreu i-a dezvăluit că eu îl blestemam pe guvernator? Dreyfus l-a elogiat pe guvernator şi s-a felicitat pentru norocul lui Nevers (de a petrece câţiva ani de tinereţe la umbra unui şef atât de înţelept şi binevoitor), şi pentru propriul său noroc. — Sper să nu fie ani, zise Nevers cu îndrăzneală şi corectă: sper că nu va trebui să petrec ani alături de dumneata. Ajunsese până la nişte stânci mari pe coastă. A contemplat insula San Jose (în faţă), insula Diavolului (între valuri, mai departe). Credea că e singur. Dintr-o dată, Dreyfus i-a vorbit cu tonul său cel mai suav. A simţit o ameţeală şi teamă că va cădea în mare. — Eu sunt. Dreyfus continuă: Am plecat, domnule locotenent. Dar aveţi grijă. E uşor să aluneci pe muşchiul stâncilor şi de jos din apă vă privesc rechinii. A continuat să contemple insulele (cu mai multă grijă, ascunzând faptul că avea mai multă grijă). Atunci când a rămas singur, a făcut cumplita descoperire. A crezut că vede şerpi enormi în vegetaţia insulei Diavolului; şi, uitând pericolul care-1 pândea în mare, a făcut câţiva paşi şi a văzut în plină zi, ca şi Cawley în noaptea astrologică a lacului Neagh, sau, ca pieile roşii pe lacul Hor-conilor, un animal verzui antedeluvian; absorbit s-a îndreptat către alte stânci; nefastul adevăr s-a dezvăluit: insula Diavolului era „camuflată'. O casă, o curte interioară de ciment, nişte stânci, un mic pavilion, erau „camuflate". Ce înseamnă asta? Scrie Nevers. Că guvernatorul este un persecutat? Un nebun? Sau asta înseamnă război? Credea în ipoteza războiului; cerea mutarea lui pe un vas. Sau voi petrece aici întreg războiul, departe de Irene, sau voi fi un dezertor? El adăugă într-un post-scriptum: sunt opt ore de când am sosit. Nu l-am văzut încă pe Castel, nu l-am putut interpela asupra acestor camuflaje, n-am putut auzi încă minciunile lui. II 23 februarie. Nevers a cutreierat insulele Real şi San Jose (în scrisoarea lui din 23 îmi spune: încă n-am găsit un pretext pentru a mă prezenta pe insula Diavolului). — Insulele Real şi San Jose n-au mai mult de trei kilometri pătraţi fiecare; cea a Diavolului este puţin mai mică. După Dreyfus, erau în total vreo şapte sute cincizeci de locuitori: cinci pe insula Diavolului (guvernatorul, secretarul guvernatorului şi trei prizonieri politici), patru sute pe insula Real şi ceva mai mult de trei sute patruzeci pe San Jose. Principalele construcţii sunt pe insula Real: administraţia, farul, spitalul, atelierele, depozitele şi „şopronul roşu". Pe insula San Jose există un campament înconjurat de un zid, şi o clădire „cetatea", compusă din trei pavilioane: două pentru condamnaţii la recluziune solitară şi unul pentru nebuni. Pe insula Diavolului este o clădire cu terase care pare nouă, câteva colibe cu acoperiş de paie şi un turn dărăpănat. Puşcăriaşii nu sunt obligaţi să execute nici o muncă; aproape toată ziua rătăcesc liberi pe insule (cu excepţia celor întemniţaţi în „cetate" care nu ies niciodată). A văzut deţinuţii: în celule foarte mici, umede, singuri, cu o bancă şi o zdreanţă, auzind zgomotul mării şi larma necontenită a nebunilor, se extenuează ca să scrie cu unghiile un nume, un număr, pe pereţi, deja îndobitociţi. A văzut nebunii: goi, printre resturi de legume, urlând. S-ă întors pe insula Real; a străbătut şopronul roşu. Avea faima de a fi locul cel mai corupt şi sângeros din colonie. Temnicerii şi deţinuţii aşteptau vizita sa. Totul era în ordine, într-o murdărie şi mizerie de neuitat, comentează Nevers cu excesiv sentimjentalism. Intrând la spital, s-a înfiorat. Era un loc aproape plăcut. A văzut mai puţini bolnavi decât în „cetate" şi decât în şopronul roşu. A întrebat de doctor. — Doctor? De multă vreme nu avem, i-a răspuns un gardian. Guvernatorul şi secretarul îngrijesc de bolnavi. Deşi o să dştig numai duşmănia guvernatorului, scrie, voi încerca să-i ajut pe deţinuţi. Apoi îl încearcă acest gând obscur: acţio-nând astfel mă voi face complicele existenţei puşcăriilor. Adăugă că va evita orice ar putea amâna întoarcerea lui în Franţa. III. Guvernatorul continua să rămână în insula Diavolului, ocupat cu lucrări misterioase pe care Dreyfus le ignora, sau spunea că le ignoră. Nevers a decis să descopere dacă ascundeau vreun pericol. Trebuia să acţioneze cu multă prudenţă; pentru a se apropia de insulă, pretextul de a duce alimente sau corespondenţă nu era valabil; e adevărat că exista o şalupă şi mai multe bărci; dar exista, de asemenea, un funicular şi un ordin de a-1 folosi. Dreyfus a spus că foloseau acel aparat (în care nu încape un om) pentru că în jurul insulei Diavolului marea era de obicei agitată. Au privito. Era calmă. Atunci Dreyfus 1-a întrebat dacă credea că funicularul fusese instalat din ordinul lui Castel. — Aparatul era montat când am venit aici, adăugă. Din nenorocire, mai trebuiau să treacă mulţi ani, până să-1 numească guvernator pe domnul Castel. — Şi cine locuieşte pe insulă? Întrebă Nevers (distrat: Dreyfus îi spusese asta în 23). Guvernatorul, domnul De Brinon şi trei deţinuţi politici. Mai era unul, dar guvernatorul 1-a transferat la şopronul roşu. Lucrul acesta (să pui un deţinut politic între deţinuţi de drept comun), trebuie să Fi cauzat o indignare foarte făţişa şi generală; atât de generală încât Nevers a descoperit-o chiar şi în cuvintele fanaticului adept al guvernatorului. Nevers însuşi s-a simţit jignit repetându-şi că nu va tolera infamia. Apoi a întrevăzut că fapta lui Castel îi v oferea ocazia cel mai puţin periculoasă de a verifica ce se întâmpla în insula Diavolului; s-a gândit că deţinutul nu ar avea nimic împotrivă să vorbească (şi că dacă ar vrea, ar fi de ajuns să simuleze aversiunea faţă de Castel). L-a întrebat pe Dreyfus cum îl chema pe deţinut. — Ferreol Bemheim. A adăugat un număr. Nevers a scos un carnet şi a notat datele în faţa lui Dreyfus. Apoi l-a întrebat cine era De Brinon. — O minune, un Apollo, spuse Dreyfus cu sincer entuziasm. Este un tânăr infirmier, de familie nobilă. Secretarul guvernatorului. — De ce nu există medici pe insulă? — Totdeauna a existat un medic, dar acum guvernatorul şi domnul De Brinon îi îngrijesc ei înşişi pe bolnavi. Niciunul dintre cei doi nu era medic. S-ar putea motiva că nici Pasteur nu era, comentează Nevers cu maliţiozitate. Nu ştiu dacă e prudent să stimulezi vracii. În „Cetate" şi în şopronul roşu a văzut tot felul de bolnavi, de la anemici până la leproşi, îl condamna pe Castel, se gândea că trebuia să scoată din insule pe bolnavi, să-i trimită la un spital. În cele din urmă a descoperit că pătimaşa lui dezaprobare nu era străină de o puerilă teamă de a nu se contamina, de a nu o mai vedea încă o dată pe Irene, de a nu rămâne în insule, câteva luni, până la moarte.