Recent Posts
Posts
Omul de aur de Jokai Mor vol 1 CORABIA „SFÂNTA BARBARA”                                Porţile de fier     Un lanţ muntos, despicat în două la mijloc, din vârf şi până la temelie, pe o lungime de patru mile; de o parte şi de alta ziduri de cremene ce se ridică vertical la înălţimi de 600 până la 3000 de picioare, iar în mijloc, uriaşul fluviu al lumii antice, Istrul – Dunărea. Oare puhoiul de apă, prin greutatea lui, şi-a tăiat această poartă, sau un foc izbucnit din adâncuri a despicat lanţul munţilor? Neptun sau Vulcan[1] este autorul? Sau şi unul şi celălalt? E opera naturii! O minunăţie ca asta nici omul cu mâini de fier al zilelor noastre, care imită natura, nu este în stare să făurească. Scoicile de mare împrăştiate pe vârful muntelui Frusca-Gora, fosilele din Peştera Veterani – fosile ale reptilelor ce au locuit cândva în fundul mărilor – ne indică drept autor pe primul zeu, pe Neptun; despre celălalt zeu ne vorbesc stâncile de bazalt ale Detunatei; despre al treilea, despre omul cu mâini de fier, ne stau mărturie scobitura aceea lungă, tăiată în stâncă – şoseaua cu boltă, ruinele picioarelor unui uriaş pod de piatră, o placă comemorativă, sculptată în stâncă, aidoma unui basorelief[2] şi canalul lat de o sută de picioare din mijlocul albiei, canal tăiat anume pentru a putea să treacă vasele mai mari. Porţile de Fier au o istorie de două mii de ani şi numele lor este acelaşi în limba a patru popoare. Parcă te apropii de un templu construit de uriaşi, un templu cu stâlpi şi coloane formate de stânci înalte ca nişte turnuri, pe marginile cărora se înalţă figuri de coloşi ciudaţi, pe care închipuirea i-aseamănă cu statuile unor sfinţi; incinta acestui templu, lungă de patru mile, face mici cotituri sau îşi schimbă direcţia dezvăluind privirilor alte temple, cu alte grupuri de ziduri şi alte sculpturi miraculoase; într-un loc, zidul e neted ca granitul şlefuit, brăzdat de vine roşii şi albe – slove mistice ale zeilor; în alt loc, poala muntelui e roş-ruginie, de parcă într-adevăr ar fi de fier; ici-colo, straturile oblice de granit dezvăluie parcă un îndrăzneţ sistem de construcţii folosit de titani; la cotitura următoare te întâmpină porticul unui templu gotic, cu turnuri înalte şi ascuţite, cu stâlpi de bazalt zvelţi şi deşi; în mijlocul peretelui fumuriu, ici-colo, licăreşte câte o pată galben-aurie, de parcă ar fi capacul chivotului legii; acolo înfloreşte sulful. Floarea de minereu. Dar zidurile sunt împodobite şi cu flori vii; de muchiile şi din crăpăturile stâncilor atârnă ghirlande verzi, ca nişte coroane aşezate de mâini pioase. E frunzişul brazilor şi ai arborilor uriaşi, a căror masă compactă şi întunecată e smălţuită ici-colo de lanţul tufelor îngălbenite şi înroşite de bruma toamnei. Din când în când pereţii aceştia dubli, nesfârşiţi şi ameţitori sunt tăiaţi de un defileu prin care priveşti într-un colţ de rai ascuns, nelocuit de om. În întunericul defileului – întuneric ce dăinuie şi în timpul zilei deoarece printre pereţii de stâncă umbra adâncă şi mohorâtă nu se risipeşte – o asemenea vale scăldată în soare îţi zâmbeşte ca o privelişte de basm în care pădurea de viţă sălbatică cu boabe mici şi roşii învăluie arborii pe care frunzele pestriţe îi acoperă ca un covor. Nu se vede nici o aşezare omenească: în vale, bolborosind prin luminiş curge un pârâiaş din care căprioarele sorb fără teamă apa de cleştar; la vărsarea în Dunăre, acesta se zvârle de pe stâncă întocmai ca un şuvoi de argint. Mii şi mii de oameni trec pe lângă valea aceasta şi se întreabă: ce se ascunde oare în adâncul ei? După câteva clipe valea rămâne în urmă şi te întâmpină altă privelişte, alt templu, mai mare decât cel pe care l-ai depăşit, cu pereţii mai ameninţători; cele două ziduri se apropie atât de mult încât distanţa dintre ele are abia 140 de stânjeni, iar înălţimea lor trece de 3000 de picioare; stânca aceea care se iveşte acolo sus e „Groapa lui Petru”, mormântul sfântului Petru; în stânga şi în dreapta se văd două statui uriaşe cioplite în stâncă; sunt doi apostoli, tovarăşii lui. ...Iar acolo jos, printre cele două ziduri, curge Dunărea în albia-i de piatră. Când marele şi bătrânul fluviu – obişnuit să curgă cu un calm maiestuos prin întinsa pustă maghiară, lăfăindu-se într-o albie lată de o mie de stânjeni, alintat de sălciile ce cresc pe maluri şi se apleacă asupră-i, obişnuit să se reverse dând câte o raită prin câmpiile smălţate de flori şi să stea de vorbă cu morile care psalmodiază abia auzit – simţindu-se dintr-odată înghesuit într-o strâmtoare stâncoasă care are abia 140 de stânjeni, o! cu ce furie sălbatică se repede s-o străpungă! Cei care au plutit pe fluviu până aici nu-l mai recunosc. Uriaşul cărunt se transformă pe neaşteptate într-un erou tânăr şi aprig, iar valurile lui saltă şi zburdă deasupra albiei stâncoase; din loc în loc, câte un grup uriaş de stânci se ridică în mijlocul albiei, ca un altar al groazei – aşa e uriaşul Babagai, coroana de stâncă a Cazanelor; dar fluviul asediază tot: cu o înverşunare de nedescris îşi prăvăleşte apele peste stânci, formează vârtejuri adânci în spatele lor, sapă găvane fără fund în albia de cremene şi-apoi se avântă la vale, tunând şi plescăind peste treptele de piatră care se întind de-a curmezişul, de la o stâncă la alta. În unele locuri, sfărâmând bariera care-i stă în cale, uriaşul fluviu îşi resfiră apele spumegânde peste stâncile fărâmiţate; în alte locuri, izbindu-se de zidul de cremene al strâmtorii, sapă în adâncuri şi îşi îngroapă apele veşnic spumegânde sub steiul ce se apleacă deasupră-i. Pe alocuri, în spatele stâncilor care se aţin zdravăn în calea şuvoaielor, fluviul a ridicat ostroave, noi formaţii de pământ care nu pot fi găsite pe nici o hartă veche; aceste insule acoperite de arbuşti şi tufe sălbatice nu aparţin nici unui stat; nici celui maghiar, nici celui turc, nici celui sârb[3]; aici e ţara nimănui, pământ în afara lumii şi fără nume, unde nu există impozite şi nu se cunosc stăpâni în alte părţi, fluviul a măcinat insulele şi le-a înghiţit cu tufe, cu păduri şi cu colibe cu tot, ştergându-le de pe hartă. Între Ogradina şi Plavisoviţa stâncile şi ostroavele despart fluviul în mai multe braţe; aici apele lui se năpustesc cu o viteză de zece mile pe oră. Corăbierii trebuie să cunoască toate aceste braţe înguste pentru că mâinile de fier ale omului n-au tăiat decât un singur canal, în stâncă – prin care pot trece vasele mai mari. Pe lângă ţărm se pot strecura doar corăbiile mici. De-a lungul insulelor mai mărunte, printre îngustele braţe ale Dunării încătuşate, măreaţa operă a naturii este întreruptă de construcţii ciudate, făcute de mâna omului: două rânduri de piloni din buşteni groşi, în formă de V, cu deschizătura căscată în josul apei. Acestea sunt capcanele pentru moruni. Oaspeţii care vin tocmai din îndepărtata mare înoată în susul apei lăsându-şi capul scărpinat de şuvoaie, din pricina paraziţilor care-i gâdilă şi astfel ajung la capcană: deoarece nu le place să se întoarcă din drum, morunii se încăpăţânează să înainteze în închisoarea care devine din ce în ce mai strâmtă, ajungând în cele din urmă la „morgă”, acolo de unde nu mai au nici o scăpare. Chiar şi glasul acestor locuri minunate e divin! E un huiet continuu, atotcuprinzător, atât de uniform încât seamănă cu tăcerea, şi atât de limpede, încât aduce a glas dumnezeiesc. Când uriaşul fluviu se rostogoleşte peste mormanele de stânci biciuind pereţii de piatră, sau când bolboroseşte în vârtejuri sau saltă peste treptele sonore ale cascadelor iar ecoul face ca această neîntreruptă muzică a valurilor ce se zbat între cele două ziduri să atingă adevărate culmi de măreţie, încât pare venită dintr-o altă lume – muzică de orgă, dangăte de clopot şi tunete ce tălăzuiesc până departe – atunci omul amuţeşte temându-se parcă să-şi asculte propria voce în mijlocul acestor glasuri de tunet ale titanilor. Navigatorii comunică numai prin semne deoarece credinţa pescarilor, plină de superstiţii, nu îngăduie să se vorbească în aceste locuri: primejdia care se simte plutind te îndeamnă să murmuri rugăciuni. Şi nu-i de mirare asemenea lucru, deoarece, trecând prin locurile acestea şi văzând în jurul tău pereţii întunecaţi, ai senzaţia că treci vâslind printre zidurile propriului tău cavou. Priveliştea e şi mai sumbră atunci când izbucneşte bora[4], spaima navigatorilor, stârnind furtuni aprige ce ţin şi câte o săptămână. Atunci nu se mai poate naviga pe Dunăre, nu mai poţi răzbi prin Porţile de Fier. Dacă ar fi numai un perete de stâncă, poate că acesta te-ar apăra împotriva vântului; dar uriaşul curent de aer, înghesuit între cele două ziduri, devine atât de capricios, încât seamănă cu vântul ce rătăceşte pe străzile unui mare oraş; te izbeşte când din faţă când din spate, izbucneşte la fiece cotitură din altă direcţie, se potoleşte uneori parcă de tot, pentru ca pe neaşteptate să se năpustească din nou ţâşnind dintr-o văgăună ca dintr-un ascunziş, apucă vasul, îi răsuceşte cârma, dă de lucru tuturor sau trage în apă toţi caii de remorcă legaţi de parâmă; apoi se întoarce, împingând din spate cu o repeziciune atât de mare corabia pe care a prins-o, încât aceasta pare că pluteşte din josul apei; în faţa vasului, valul se transformă în pulbere fină ca praful stârnit de vânt pe un drumeag de ţară. Iar concertul bisericesc răsună cu puteri înzecite, asemenea vuietului din ziua Judecăţii de apoi, încât nu se mai aude strigătul de moarte al celui care se scufundă.   [1] În mitologia romană: Neptun, zeul mărilor şi Vulcan, zeul focului. [2] Este vorba de Tabula lui Traian (n.t.). [3] În prima jumătate a secolului al XIX-lea, când se petrece acţiunea romanului Omul de aur, Banatul românesc se afla sub stăpânirea Imperiului habsburgic, având, din 1778, administraţie maghiară; Serbia era principat autonom (din 1815), sub suzeranitatea Turciei; Imperiul Otoman se întindea până la Dunăre, iar Ungaria făcea parte, ca şi Transilvania, din Imperiul habsburgic. Aşadar Dunărea, în regiunea unde se desfăşoară primele pagini din romanul de faţă, constituia hotarul dintre Ţara Românească şi apoi (de dincolo de Turnu Severin) dintre Imperiul habsburgic cu Imperiul Otoman şi Serbia (n. red.). [4] Vânt violent, uscat şi rece, care bate mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice şi Negre.
INSULA NIMĂNUI (continuare)                            Tropicus capricorni     Mihály vâsli către malul celălalt şi, când ajunse acolo, dădu barca unui pescar s-o aibă în grijă până s-o întoarce din nou. Dar, oare, avea de gând să se mai întoarcă vreodată? Până la schelă – acolo unde domnul Fabula se chinuia să încarce corăbiile – porni pe jos, căci a vâsli împotriva curentului e o muncă din cale afară de istovitoare pentru un om care n-are dispoziţia sufletească să facă gimnastică. Timár avea în suflet un alt şuvoi, mult mai puternic, împotriva căruia trebuia să vâslească cu toată tăria. Terenul pe care trebuia să-l străbată era una din cele mai noi şi mai mari creaţii ale revărsărilor din regiunea Dunării de jos. Fluviul capricios rupe undeva vreun dig şi, astfel, îşi mută albia; din an în an unul din maluri e mâncat tot mai mult, în timp ce pământul smuls de aici se depune pe celălalt mal unde se înalţă pământ nou pe care, din plopii aduşi de ape încep să crească tufişuri tinere. Aluviunile aduse în fiecare primăvară pot fi recunoscute după plopii care formează parcă nişte trepte. Prin hăţişul acesta nelocuit şi fără stăpân se răsfiră cărări rătăcitoare: drumurile pescarilor şi ale sărmanilor tăietori de răchită. Ici-colo, prin desiş, se zăreşte câte o colibă părăsită, cu acoperişul smuls de vifor şi cu pereţii năpădiţi de rugi de mure şi vrejuri de bostan. O colibă ca asta poate să slujească drept adăpost fie vânătorului care pândeşte becaţele, fie tâlharului care vrea să se ferească de oameni, fie lupoaicei care se pregăteşte să fete. Cufundat în gânduri, Timár mergea agale prin desişul nesfârşit, ţinându-şi arma de cureaua petrecută peste umăr. „...Nu-ţi este îngăduit, nu se poate să te mai întorci acolo. E greu să porţi toată viaţa, clipă de clipă, povara unei singure minciuni, darămite a două.” Două minciuni care se lovesc cap în cap! Vino-ţi în fire! Nu mai eşti copil ca pasiunile să se joace cu tine. Şi-apoi poate că ceea ce simţi tu nici nu e dragoste. Poftă de o clipă sau, şi mai rău, trufie. Mândria ta de bărbat se simte poate măgulită că o tânără fată a respins pe un altul, tânăr, frumos şi zvelt, care a cerut-o de soţie şi s-a aruncat de pieptul tău spunând: „Pe omul acesta îl iubesc!” Înăbuşă-ţi trufia; fata nu-l iubeşte pe tânărul acela pentru că-i un om de nimic. Pe tine te adoră pentru că te asemuie unui zeu. Dacă însă ar şti cine eşti tu, dacă ar şti că nu eşti altceva decât un şarlatan mai norocos decât celălalt, atunci te-ar mai iubi oare? ...Şi dacă totuşi te-ar iubi într-adevăr, care va fi viaţa ta şi-a ei în cazul că vei primi această dragoste? N-o să te poţi despărţi de dânsa niciodată. Va trebui să-ţi împărţi viaţa în două şi să umbli cu minciuna de colo-colo. Vrei oare să-ţi fereci soarta în două locuri? Despărţindu-te de oricare din ele, să te chinuie gelozia? Să-ţi păzeşti într-o parte dragostea, iar în cealaltă cinstea? ...Soţia ta nu te iubeşte, dar ţi-e credincioasă ca un înger; dacă suferi tu, suferă şi ea; iar dacă suferiţi amândoi, ei bine, nu-i vina ei, ci numai a ta. I-ai furat comorile, i-ai furat libertatea şi-acum vrei să-i furi credinţa pe care ţi-a jurat-o? ...Da, dar ea n-o să afle niciodată acest lucru, şi deci n-o să sufere. La urma urmei, şi până acum ai petrecut o jumătate de an departe de casă pentru că aşa cere meseria de comerciant; să colinzi plaiurile ţării şi întreaga lume în interes de afaceri. Din primăvară şi până toamna târziu, vei putea sta aici şi n-o să trezeşti nimănui bănuieli, şi nimeni n-o să întrebe: „Pe unde ai umblat? Ce afaceri ai mai făcut?...” Dar ce se va întâmpla cu Noémi? ...Noémi nu-i o fiinţă uşuratică, pe care azi s-o sacrifici unei pasiuni efemere, iar mâine, plictisindu-te, s-o plăteşti generos ca să-şi găsească uitarea aiurea. Tatăl ei s-a sinucis. Cu inima unei fete ca ea nu-i de joacă. ...Şi dacă binecuvântarea pe care îndrăgostiţii o aşteaptă din partea cerului se va pogorî, în ceea ce te priveşte, acolo unde n-ai chemat-o? Ce va fi cu femeia, ce va fi cu familia la care nu ai dreptul şi care după legile omeneşti nu are drept asupră-ţi? ...Noémi nu-i o femeie ca oricare alta; nu te poţi purta cu ea după cum ţi-e pofta. Ea îţi cere tot sufletul, dându-ţi pe al ei în întregime. Cum vei răspunde acestei cereri? Cum o vei scăpa din nenorocirea spre care o târăşti? ...Vrei ca-n visurile tale să ai veşnic coşmarul îngrozitor al unui pruncucigaş sau al unui sinucigaş? ...Şi-apoi, ai uitat că mai există încă o piedică: pretendentul refuzat? Omul acela este un aventurier şiret, pentru care un necaz mai mult sau mai puţin este totuna. Omul acela e în stare să te urmărească până la capătul lumii. Se va pune de-a curmezişul carierii şi vieţii tale ori de câte ori vei încerca să te ridici mai sus. O să ştie să descopere tainele tale şi te va urmări toată viaţa, te va lovi, te va ameninţa. Nu vei scăpa de el cu preţul nici unui sacrificiu. Ura lui te va urmări cu mai multă străşnicie decât dragostea celei cu care ai fost cununat la biserică. Cum vei scăpa de el? Sau îl vei omorî tu, sau te va omorî el. Frumoasă legătură care-ţi deschide drumul spre spânzurătoare! Şi tu, omul de aur pe care-l cinsteşte toată lumea, căruia i se acordă toate onorurile tu, omul pe care toţi îl socotesc un model de virtute şi dărnicie, îţi alegi acest drum care te va face să fii târât în faţa tribunalului şi acuzat într-un proces penal. Timár îşi şterse fruntea îmbrobonată de sudoare şi îşi scoase pălăria pentru ca boarea călduţă a vântului primăvăratic să-l scape de năduşeala chinuitoare. Încerca să se apere răspunzând acestui aspru rechizitoriu: „...Dar oare mie nu-mi este îngăduit să mă bucur de viaţă? De aproape patruzeci de ani n-am făcut altceva decât să mă scol în zori şi să mă culc în miez de noapte, trudind fără încetare... Pentru ce? Pentru ca alţii să aibă linişte iar eu, doar eu, să nu am?... ...De ce sunt nefericit sub acoperişul propriei mele case? ...Nu merit oare să fiu iubit? N-am dăruit o dragoste fierbinte aceleia care mi-e soţie? N-am iubit-o şi mai târziu? N-am fost oare deznădăjduit când mi-am dat seama că faţă de mine e indiferentă şi că nu mă iubeşte? ...I-am luat averea? Nu, nu-i adevărat! Am salvat-o de dragul ei. Dacă atunci când am găsit-o, aş fi predat-o tutorelui, ei bine, averea ar fi fost pierdută, iar Timéa ar fi trebuit să cerşească la porţile altora. Aşa, tot ce a fost al ei acum este tot al ei. Eu nu mi-am păstrat altceva decât hainele care-mi acoperă trupul. De ce să fiu socotit hoţ?! ...Noémi mă iubeşte şi dragostea ei e trainică. Mă iubeşte de când m-a văzut întâia oară. ...Fi-va oare fericită dacă n-o să mă mai întorc niciodată? ...Nu se va stinge de deznădejde dacă o să dispar pentru totdeauna din calea ei? Dacă n-o să mă mai întorc niciodată, n-o voi împinge oare de-a dreptul în ghearele sinuciderii? ...Oare nu aici, pe această insulă, departe de lume, unde nu stăpânesc legile societăţii, nici canoanele bisericeşti, ci doar natura călăuzeşte simţămintele fireşti, sălăşluieşte adevărata fericire pe care nebunia lumii a zvârlit-o fără să-şi dea seama ce pierde? ...Şi-apoi de ce să mă frământ din pricina acelui aventurier nevolnic care ne stă în cale? E un om care nu urmăreşte decât banii. Or, bani am. Îl plătesc şi-o să dispară pentru totdeauna. De ce să-mi fac gânduri din cauza lui? Adierea vântului de primăvara începu să şoptească printre crengile plopilor tineri. La o cotitură a cărării se ivi deodată o colibă de nuiele a cărei uşă era acoperită cu rugi de mure ce se legănau în bătaia vântului. Timár îşi şterse fruntea şi îşi puse pălăria pe cap. Glasul împăciuitor începu iarăşi: ...Adevărul e că acum n-ai nici o bucurie pe pământ. Viaţa ta e searbădă şi tristă, dar eşti la adăpost de orice griji. Seara, când îţi pleci capul pe pernă, îţi spui: «A mai trecut o zi fără nici o bucurie»; şi adaugi: «A fost o zi liniştită. N-am făcut nimănui nici un rău.» Ei bine, dai tu această linişte pe bucurii care-ţi vor măcina viaţa?” Glasul apărării nu se lăsă mai prejos: „...Dar, cine îndrăzneşte să spună că a iubi e un păcat şi a suferi e o virtute? Cine a văzut vreodată pe cei doi îngeri care, zice-se, unul stă la dreapta Tatălui, şi scrie numele celor care au suferit şi s-au veştejit, iar celălalt la stânga lui scriind în cartea neagră pe cei care au iubit şi au îndrăznit să fie fericiţi?” Deodată două împuşcături răsunară undeva în apropiere şi două gloanţe zburară pe deasupra capului lui Mihály, şuierând sinistru, ca ţiuitul viespei sau ca sunetul harpei morţii; pălăria, străpunsă în două locuri sări cât colo într-un tufiş. Ambele împuşcături porniseră din coliba dărăpănată. În prima clipă, spaima îl vlăgui parcă de toate puterile; cele două împuşcături veniseră ca un răspuns la gândurile sale tainice. Îl cuprinse groaza, în clipa următoare însă, acest sentiment făcu loc unei furii de nedescris. Smulse arma de pe umăr, trase cocoaşele şi se năpusti furios spre coliba din care fumul împuşcăturilor se prelungea printre frunze. În faţa ţevilor armei sale apăru un om îngrozit: Krisztyán Tódor. În mâna dreaptă ţinea încă pistolul din care descărcase cele două focuri iar mâna stângă şi-o dusese în dreptul capului ca pe o pavăză. Tremura atât de tare, că părea zgâlţâit de friguri. — Vasăzică, tu ai tras? izbucni Mihály. Tu! — Fie-ţi milă! şopti nenorocitul scăpând arma şi împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune; genunchii i se îndoiseră şi abia mai putea să se ţină pe picioare; chipul lui căpătase o paloare cadaverică, iar ochii îşi pierduseră orice strălucire. Părea mai mult mort decât viu. Timár îşi reveni. Groaza şi mânia îl părăsiră. Lăsă arma în jos. — Apropie-te! spuse el, liniştit. — Nu îndrăznesc! şopti celălalt, lipindu-se de zidul colibei. O să mă omorâţi. — Nu-ţi fie teamă! N-o să te omor – spuse Timár şi descărca arma în aer. Iată-mă dezarmat ca şi tine. Acum n-are de ce să-ţi mai fie teamă. Tódor mai mult se târî decât ieşi din colibă. — Ai vrut să mă omori! spuse Timár. Nenorocitule! Te compătimesc! Tânărul criminal nici nu îndrăzni să ridice capul. — Krisztyán Tódor! Eşti încă tânăr şi ai vrut să devii ucigaş. N-ai reuşit însă. Părăseşte drumul pe care ai apucat. Nu te-ai născut om rău, dar viaţa te-a înrăit. Cunosc povestea vieţii tale şi de aceea te iert. Ai însuşiri pe care însă le foloseşti rău. Ce-ai devenit? Un vagabond şi un vântură-lume. Spune: îţi place viaţa, asta? Cu neputinţă să-ţi placă! Începe altă viaţă. Vrei să-ţi fac rost de o slujbă din care, datorită calităţilor pe care le ai, vei putea trăi ca un om cinstit? Am relaţii şi-mi stă în putere să fac acest lucru pentru tine. Dă-mi mâna! Tânărul căzu în genunchi în faţa celui pe care cu câteva clipe înainte voise să-l ucidă şi, apucând cu amândouă palmele mâna ce-i fusese întinsă o acoperi de sărutări, plângând în hohote. — O, domnule, sunteţi primul om care vorbeşte cu mine în felul ăsta. Lăsaţi-mă să îngenunchez în faţa dumneavoastră. De când m-am trezii pe lumea asta, am fost mereu hăituit ca un câine de la o uşă la alta; fiecare îmbucătură a trebuit să mi-o câştig prin înşelătorie, furt şi linguşeli; nimeni nu mi-a întins vreodată mâna, afară de cei care erau şi ei decăzuţi ca mine şi mă târau pe un drum greşit. Am trăit o viaţă ruşinoasă, plină de minciuni şi de hoţii, aşa că acuma trebuie să mă feresc de toţi pe care i-am întâlnit în calea mea. Şi iată că dumneavoastră îmi întindeţi mâna, dumneavoastră, omul pe care de zile întregi îl pândesc pentru a-l ucide. Tocmai dumneavoastră vreţi să mă scăpaţi de mine însumi? Lăsaţi-mă să îngenunchez la picioarele dumneavoastră şi, stând în genunchi, să vă ascult poruncile. — Ridică-te! Nu-mi plac asemenea gesturi. Lacrimile unui bărbat mi s-au părut totdeauna suspecte.
Fii omului cu inima de piatra de Jokai Mor vol 1 PREFAŢĂ       Jókai Mór (1823–1904) a fost unul dintre cei mai fecunzi şi mai populari scriitori ai Ungariei. Activitatea sa literară însumează peste 100 de volume, dintre care 70 de romane, sute de schiţe şi nuvele, precum şi volume cuprinzând piese de teatru, poezii, note de călătorie, publicistică. Trebuie relevat că nu toate lucrările sale au o valoare literară egală. Istoriografia literară apreciază că perioada cea mai fecundă în creaţia scriitorului, în care a scris şi cele mai reuşite opere, sunt anii 1850–1875. În această perioadă a apărut şi Fiii omului cu inima de piatră (1869). Romanul prezintă anul revoluţionar 1848–1849 în Ungaria şi Austria şi realizează o adevărată epopee a luptei pentru libertate şi independenţă purtată împotriva monarhiei habsburgice. Tema Revoluţiei din 1848 l-a preocupat şi înainte pe Jókai Mor. Atât în calitate de cel mai popular scriitor din Ungaria secolului al XIX-lea, cât şi ca participant activ la evenimentele din 1848–1849, Jókai putea să considere, pe bună dreptate, că are datoria să eternizeze amintirea acelor zile de „schimbare a conştiinţelor” într-o operă cât mai cuprinzătoare, Această temă a abordat-o şi în romanul Modele politice, scris în 1861–1862. În postfaţa la acest roman, în ediţia jubiliară apărută în 1894, se poate citi, printre altele: „Demult doream să scriu un roman mai amplu, care să oglin­dească lupta pentru libertate. Pe atunci îmi aminteam încă bine de lumea anilor ’48–’49; în sufletul meu trăiau şi chiar mă obsedau toate figurile mari şi mici, tragice şi comice ale acelei perioade glorioase şi pline de groază; iar eu eram destul de naiv să cred că toate astea pot fi reînviate din cenuşă şi ceată.” În aceeaşi postfaţă Jókai scria: „...Am început să scriu acest roman atunci când noua perioadă constituţională (1861) a stârnit speranţa înşelătoare că libertatea oprimată se trezeşte la o nouă viaţă în patria noastră”. Însă în anii aceia, speranţe de acest fel se risipeau destul de repede, şi când Jókai şi-a terminat romanul Modele politice nu l-a putut publica în revista sa A Hon (Patria) decât ciopârţit de cenzură; chiar şi aşa, în timpul publicării romanului, revista a fost deseori confiscată de autorităţi, care consi­derau că Modele politice conţine idei prea „revoluţio­nare”. Cu toate că, după cum arată însuşi Jókai în roma­nul său: „...marea şi glorioasa bătălie, care a constituit focul de purificare a personajelor nu a dus la niciun rezultat, ci doar la catastrofa finală, şi aceasta numai în alegorii, printre ale căror rânduri trebuie căutat adevă­rul; fundalul istoric se pierde, descrierea epocii păleşte, în atmosfera prezentării este ocolit avântul patriotic.” Anul de apariţie al romanului Fiii omului cu inima de piatră (1869) a fost un moment mai „propice”; lumea anilor 1848–1849 putea să reînvie „din cenuşă şi ceaţă” mai uşor decât cu câţiva ani în urmă. Momentul a fost mai „propice”, şi din punctul de vedere al evoluţiei poli­tice a lui Jókai Mór. Partidul din care făcea parte, condus de Tisza Kálmán, un partid de centru-stânga, începuse să se destrame pe fracţiuni. Jókai făcea parte din aripa de stânga a partidului, aripă care lupta pentru modifica­rea „Înţelegerii” intervenite între Austria şi Ungaria, în sensul ca Ungaria – având un domnitor comun cu Austria – să se bucure de o deplină egalitate. Tocmai datorită poziţiei sale, Jókai Mór a ajuns să se opună uneori şi lui Tisza Kálmán. Totodată merită amintit că însăşi momentul scrierii romanului Fiii omului cu inima de piatră poate fi considerat un moment propice, pentru că a coincis cu perioada cea mai strălucită în creaţia scriitorului. În romanul Fiii omului cu inima de piatră, Jókai Mór nu mai recurge la alegorii despre marea şi glorioasa bătălie, printre ale căror rânduri trebuie căutat adevărul, nu mai evită să descrie avântul patriotic din perioada revoluţiei. Am putea spune dimpotrivă. Doamna Baradlay, întruchi­parea minunată a femeii care îşi creşte copiii în spiritul dragostei faţă de patrie şi-i îndeamnă necontenit să slujească patria până la sacrificiul de sine, spune la un moment dat într-o discuţie cu fiul ei Richard: „Sunt timpuri care schimbă conştiinţele, băiatul meu! Cu toţii am devenit alţi oameni. Chiar şi pietrele au inimă şi le doare. Unii ar fi vrut ca cei care poartă arme să nu aibă inimă, însă pădurea de baionete are o mamă, şi aceasta e Patria!... La un singur lucru nu s-au gândit: că fiecare dintre cei ce poartă o sabie are acasă o mamă, iar când două sute de mii de mame voi striga «vai!», ele vor fi auzite şi de copiii pe care i-au crescut!” Monarhia habsburgică reuşi cu greu să înfrângă revo­luţia; neputând birui singură oştile revoluţionare, fusese nevoită să ceară sprijinul ţarului Rusiei. Descriind luptele eroice din Királ-y-erdö şi din timpul asediului Budei, în care trupele revoluţionare au ieşit victorioase, scriitorul aşază şi înfrângerea acestor trupe într-o perspectivă isto­rică, în aşa fel încât romanul în ansamblul său respiră un profund optimism, încredere în viitorul patriei. Aceeaşi doamnă Baradlay, stând în faţa portretului defunctului său soţ – „omul cu inima de piatră” – care întruchipează forţele conservatoare ale epocii, spune: „O, dacă ai vedea aceşti copii frumoşi, cum se joacă în poalele mamei lor, cum se zbenguie şi gunguresc... Ei sunt moştenitorii unei epoci mai fericite. Noi toţi ne sacrificăm pentru ca ei să fie fericiţi... Tu n-ai vrut ca soarele să încălzească aceste două capete zâmbitoare... Eu însă am vrut.” Personajele principale ale romanului nu sunt figuri luate din realitatea istorică, familia Baradlay însă îşi trage originea literară din viaţa şi trăsăturile membri­lor familiei Beöthy şi Tisza. Ideea tatălui conservator şi a fiilor progresişti poate că i-a inspirat-o familia Tisza, în care existase o asemenea situaţie. Cea mai mare contingenţă cu o figură reală o are Baradlay Ödön cu un anume Beöthy Ödön, ales subprefect pentru a contra­cara poziţia conservatoare a administratorului de judeţ Tisza Lajos. (În roman Ödön ocupă scaunul de prefect, înlăturându-l de la putere pe administratorul conserva­tor Rideghváry.) În timpul luptelor din 1849–1849, Beöthy Ödön a fost comandant al gărzilor naţionale, prefect, comisar al guvernului, fiind în tot timpul vieţii un om cu vederi liberale, cu un caracter ferm şi totodată foarte sensibil, aidoma personajului Baradlay Ödön. De altfel, însăşi identitatea pronumelor nu poate fi socotită întâmplătoare. Fireşte, nu poate fi vorba despre o copie fidelă a trăsăturilor şi vieţii unui om. De pildă, fuga lui Baradlay Ödön după bătălia de la Vilägos este mai degrabă un episod luat din viaţa lui Tisza Lászlo, după cum nume­roase alte episoade sunt rodul imaginaţiei şi creaţiei artis­tice a autorului. Drept model pentru crearea personajului lui Baradlay Richard putea servi un văr al lui Beöthy Ödön, anume Beöthy György, care a participat la luptele revoluţionare la început în grad de maior, apoi de locotenent-colonel. După depunerea armelor a fost condamnat la moarte, ca şi omonimul său literar Richard, apoi graţiat, pedeapsa fiindu-i comutată în închisoare pe termen lung. Întoarce­rea plină de peripeţii a lui Richard împreună cu husarii săi este o variantă adaptată liber după o întâmplare similară petrecută în timpul refugierii husarilor lui Lenkey din Galiţia spre Ungaria, îmbinată cu amintirile fostului plutonier major Horman Iánoş. Tullérossy Zebulon şi Mindenváró Adam sunt personaje pe care Jókai le crease în revista sa umoristică Cometa, şi care au fost foarte populare pe vremea aceea. Multe părţi ale romanului redau evenimente la care autorul a luat personal parte. De exemplu, călătoria lui Baradlay Ödön la Viena împreună cu delegaţia maghiară aminteşte de misiunea lui Jókai şi Csernatonyi Lajosi din însărcinarea lui Kossuth. ei au plecat la Viena pentru a interveni pe lângă guvernul revoluţionar pentru stabili­rea unor acţiuni comune împotriva habsburgilor. Episodul amnistierii şi al participării la lupta de eliberare a „ştrengarului” poate fi legat de o întâmplare asemănă­toare cu un haiduc vestit pe acea vreme, Rozsa Sándor, căruia Jókai i-a transmis un mesaj din partea lui Kossuth. Tot pe trăiri personale se bazează şi descrierea bombardării Pestei şi a asaltului cetăţii Buda. Ca şi în alte romane ale lui Jókai eroii din Fiii omului cu inima de piatră sunt personalităţi excepţionale, care întrupează virtuţi ori vicii. Astfel, membrii familiei Baradlay şi Edith sunt personaje pline de virtuţi, în timp ce Rideghváry, Alfonsine şi Antoinette Plankenhorst sunt personalităţi cu trăsături negative. În aceasta se poate recunoaşte pasiunea scriitorului romantic pentru excesiv. Şi poate tocmai datorită acestui fapt, eroii pozitivi ai lui Jókai au fost şi sunt deosebit de îndrăgiţi de cititori. În acelaşi timp, Jókai foloseşte cu multă pricepere surpriza ca modalitate epică de desfăşurare a acţiunii. În Fiii omului cu inima de piatră faptele unor personaje sau întâmplările prin care trec ele uneori sunt înfăţişate cu totul altfel decât s-ar fi aşteptat cititorul. La acestea se adaugă şi descrierile deosebit de reuşite ale mediului înconjurător, redarea în imagini pline de viaţă a unor obiecte, a îmbrăcămintei, a gesturilor oamenilor. Cartea Fiii omului cu inima de piatră, al cărei conflict opunea lumea „omului cu inima de piatră”, a lui Rideghváry şi a celorlalte forţe conservatoare, forţelor progre­siste în ascensiune, reprezintă un călduros omagiu, într-o viziune romantică, adus revoluţionarilor anului 1848 din Ungaria. Fiii omului cu inima de piatră a fost tradus în mai multe limbi. În limba germană, romanul a apărut încă din 1869, în două ziare germane din Pesta: Pester Lloyd şi Pester Tageblatt. Mai târziu a fost tradus în limbile franceză, poloneză, cehă, engleză şi italiană. Există şi dramatizări ale acestei lucrări. Prima drama­tizare a fost făcută de însuşi Jókai sub titlul: Caută inima. În 1918, Hovessi Sándor a scris o piesă de teatru, păstrând titlul romanului. Ultima variantă dramatică îi aparţine lui Földes Mihály (1954), tot cu titlul original al romanului. Cititorul român a avut posibilitate în ultimii ani să ia cunoştinţă de opera lui Jókai Mór prin traducerea romane­lor Omul de aur şi Diamantele negre. La acestea se adaugă acum prezenta traducere, care sperăm că se va bucura de aceeaşi bună primire.   ALEXANDRU BONDOC           TABEL CRONOLOGIC       1825 18 februarie. Se naşte Jókai Mór în oraşul Komárom. 1841–1842 Jókai Mór urmează cursurile colegiului din Pápa unde face cunoştinţă cu Petöfi Sándor 1843–1844 Jókai urmează cursurile şcolii de drept de la Kecskemét. Întâlneşte aici pe Petöfi. Scrie drama Tânărul evreu. 1844 Jókai se întoarce acasă la Komárom; lucrează la primul său roman. 1845 Primăvara Jókai pleacă la Budapesta; face stagiu în biroul avocatului Molnár József; se întâlneşte cu Petöfi. Septembrie. Jókai publică nuvela lnsula Nepean. 1846 Jókai obţine diploma de avocat; publică fragmente din romanul Zile de rând. Petöfi organizează „Societatea celor zece”, din care face parte şi Jókai. 1847 Jókai e redactor la revista Imagini ale vieţii. 1848 15 martie. Revoluţie la Pesta. Jókai redac­tează Proclamaţia, ia parte la manifestaţii, vorbeşte la întruniri, ocupă o tipografie şi pu­blică Proclamaţia. La întrunirea de la tea­tru, o cunoaşte pe Láborfalvi Roza, viitoarea sa soţie. 18 martie. Adunarea naţională maghiară desfiin­ţează iobăgia, prestaţiile iobagilor către moşieri şi biserică. 11 aprilie. Guvernul de la Viena aprobă articolele de lege privitoare  la reprezentarea populară, la libertatea presei etc. Septembrie. Jókai îl întovărăşeşte pe Kossuth prin ţară în campania de recrutare a oştirii. 6 octombrie. Izbucneşte a doua revoluţie la Viena. Octombrie. Jókai pleacă la Viena să ceară ajutorul insurgenţilor pentru revoluţia maghiară. 1849 5 ianuarie. Generalul austriac Windlschgrätz ocupă Budapesta. 1849 ianuarie. Jókai fuge din Budapesta şi se sta­bileşte la Debreţin. Lucrează la Buletinul oficial al guvernului naţional. Iulie. Urmează guvernul la Seghedin, apoi la Arad. 31 iulie. Bătălia de la Sighişoara. Moare poetul Petöfi. 13 august. Generalul Görgey capitulează la Şiria lângă Arad. August. După înfrângerea trupelor maghiare, Jókai îşi găseşte adăpost în satul Tardon. 6 octombrie. 13 generali maghiari sunt executaţi la Arad; regimul terorist al lui Haynau. 1850 Jókai se întoarce la Budapesta; publica Scene de revoluţie şi de luptă din 1848–1849 (po­vestiri). 1851 Jókai înfiinţează revista Speranţa (Remény); publică Jurnalul unui fugar. 1852 Apar Omul cu două coarne (povestiri) şi Epoca de aur a Transilvaniei (roman). 1853 Apar romanele Carinus. Lumea turcească în Ungaria şi Un nabab maghiar. 1853–1854 Jókai scoate revista Fata morgana (Délibáb) şi Ziarul de duminică (Vasárnapi Ujság). Apar Ultimele zile ale ienicerilor (ro­man) şi Kárpáthy Zoltán (roman). 1855 Apare Din vremurile de demult ale maghiari­lor (roman). 1856 Publică Zile triste (roman); înfiinţează revista umoristică Oglinda mare (Nagy Tiikör). 1857 Publică Imagini din Ardeal. 1858 Apare Decameronul lui Jókai Mór (100 de nuvele), Familia blestemată (roman); înfiin­ţează revista umoristică Cometa (Ustökös). 1859 Apare Ultimul paşă din Buda (povestiri). 1860 Apare volumul Piese de teatru. 1861 Jókai e ales deputat. 1862 Apare romanul Noul moşier. Ziarul politic Presa maghiară (Mugyar Sajto) e condus de Jókai. 1863 Înfiinţează cotidianul Patria (A Hon); apare Lume dată peste cap (schiţe umoristice). 1864 Apare Modele politice (roman). 1865 Apare Pe când îmbătrânim (roman) şi Albu­mul lui Kakas Márton (nuvele). 1867 „Înţelegerea” dintre Austria şi Ungaria. 1868 Apare Despre muncă şi mâinile muncitorilor. 1869 Apar romanele Fiii omului cu inima de pia­tră şi Nebunii dragostei. 1870 Apare Diamantele negre (roman). 1871 Comuna din Paris. Jókai publică Un Faust maghiar (legendă). 1872 Apare Deasupra pământului şi sub apă; Romanul veacului viitor; „Omul de aur.” 1877 Apare Cetatea fără nume (roman) şi Milton (dramă). 1878 Apare Focul grecesc (povestiri) şi Un aventu­rier vestit (roman). 1879 Apare Libertatea sub zăpadă sau Cartea verde şi Robul Raby (roman). 1881 Apare romanul Cei care mor de două ori. 1883 Apare Cei doi Trenk ((roman). 1866 Moare Láborfalvi Roza, soţia lui Jókai. 1890 Jókai publică romanele Femeia cu ochii ca marea şi Săracii bogaţi. 1892 Apar romanele Fiul lui Rákóczi şi Trandafirul galben. 1894 6 ianuarie. Jókai e sărbătorit oficial pentru cincizeci de ani de activitate literară. Se edi­tează operele sale într-o ediţie jubiliară, în 100 de volume. 1895 Apar Autobiografia lui Jókai şi Magneta (povestire). 1896 Jókai e înfrânt în alegeri. E numit membru în Casa magnaţilor. 1899 Jókai se căsătoreşte a doua oară, cu Nagy Bella. 1904 Apare Acolo unde banul nu-i Dumnezeu (roman). 5 mai. Moare Jókai Mor.   A.B.                   PARTEA ÎNTÂI           ŞAIZECI DE MINUTE?       Înaltpreasfinţia sa era tocmai în mijlocul toastului... Din paharul de şampanie, spuma de nectar se prelingea pe degetele lui grase... Fraza începută îi solicita toată puterea plămânilor şi-i punea la încercare rezistenţa muşchilor gâtului. De atâta nobil zel, tot sângele îi năvălise în obraz... Oaspeţii, strânşi coroană în jurul mesei, ţineau în mână piciorul zvelt al cupei de şampanie, aşteptând plini de devotament apogeul toastului fără de sfârşit. Armata de lachei se grăbise să umple paharele golite pe jumătate. Dirijorul orchestrei de faraoni din fundul sălii stătea cu bagheta ridicată în aer, gata fiind, în clipa în care toastul se va ter­mina, să o pornească cu o nouă însufleţire, pentru a acoperi clinchetul paharelor; tocmai atunci me­dicul casei intră în sală, pe vârful picioarelor, şi-i şopti gazdei, care prezida masa, doar câteva cu­vinte. Doamna se ridică brusc de la masă şi, făcând un gest abia perceptibil de scuză către cei din jur, părăsi sala. Dar toastul, pornit ca un obuz de tun, nu mai putea fi oprit din zborul său de niciun incident şi se grăbea spre explozia finală — ...pe acest bărbat, pe acest Atlas[1] care poartă pe umerii săi povara ţării noastre, pe acest exem­plu strălucit de adevărat patriotism, pe acest vajnic şi cel mai de seamă comandant al taberei noastre care păşeşte către victorie, pe sprijinitorul nostru, pe stâlpul şi farul nostru călăuzitor, care cu toate că nu este prezent, Dumnezeu să-l ţie mulţi şi nenumăraţi ani. Ultimele cuvinte fură acoperite de vacarmul stârnit de clinchetul paharelor, de urale şi de acordurile zgomotoase ale orchestrei. Scârţâitul scaunelor împinse înapoi, pocnetul paharelor sparte de pereţi în semn de entuziasm, exclamaţiile prietenilor care se îmbrăţişau plângând, se împleteau cu strigătele: Ura! Trăiască o mie de ani! Cine era oare cel căruia i se adresa această urare? Era prea distinsul, nobilul şi viteazul domn Baradlay Kazimir, adevăratul posesor şi moştenitor al cheii şi pintenilor de aur, stăpânul unor moşii întinse, al unor sate şi oraşe, stăpân peste inimi şi gânduri, comandant de oştire şi mare elector al coaliţiei celor puternici... Era un veritabil Dalai-Lama. Aceşti onorabili şi prea stimabili domni precum şi sfinţiile lor, toţi cei aşezaţi în jurul mesei lungi din sala era mare cu blazoane, sunt nişte păsări cu aripi de aur, ce strălucesc în raza lui de soare; şi-au dat întâlnire aici în această zi de sărbătoare, venind din cele mai îndepărtate judeţe; după dez­baterile pline de tâlc ale consfătuirii, ei au stabilit un program, un program curat ca aurul, un pro­gram cu ajutorul căruia soarta lumii şi a naţiuni­lor precum şi sarcinile urmaşilor vor fi rezolvate pentru secole. Această masă festivă, pe care domnul Baradlay o oferea în marea sală a castelului său în cinstea grandioasei adunări a unor personalităţi marcante, era scena finală a consfătuirii terminată cu succes. Păcat că eroul sărbătorit nu putea fi de faţă. În locul domniei sale, masa festivă era prezidată de doamna Baradlay. La consfătuire îl înlocuise domnul administrator. Pentru cuvântul „administrator”, dacă se caută în dicţionarul limbii germane, se va găsi urmă­toarea definiţie: persoană liniştită, paşnică, bisericoasă, care se roagă, se împărtăşeşte şi împarte pomeni; în timp ce definiţia din dicţionarul ma­ghiar pentru acelaşi cuvânt îl descrie ca pe o făptură supranaturală trimisă pe acest pământ păcătos ca să se ocupe de stârpirea pădurilor şi de sfărâmarea stâncilor, şi considerată mare domn atunci când are în subordine multe slugi. Numele acestui administrator era Rideghváry Bencze. La sfârşitul toastului, cei prezenţi, ridicând paha­rul pentru gazda care prezidase masa, observară că nu mai era de faţă. Lacheul care continua să stea în spatele scaunului gol spuse că venise medicul şi-i şoptise doamnei ceva la ureche, după care doamna plecase. Probabil că a chemat-o domnia-sa domnul Baradlay. Şi deoarece nişte suflete sensibile se întrebară ce o fi cu domnia sa domnul Baradlay, domnul ad­ministrator, care ocupa locul de-a dreapta gazdei, se grăbi să liniştească întreaga societate (în măsura în care cuvintele lui puteau fi auzite la acea masă lungă), că pe domnul Baradlay l-a apucat din nou „boala obişnuită”. Câte un oaspete mai bine informat îl punea la curent în şoaptă pe vecinul său, cu secretul devenit public, că domnul Baradlay suferă de multă vreme, poate chiar de decenii, de sclerozarea miocardului, şi că, din această cauză, de multe ori are junghiuri la inimă, dar în ciuda lor, dacă duce o viaţă liniştită, poate să mai trăiască multă vreme. Preasfinţia sa îşi aduse chiar aminte de o snoavă, cum că un anumit medic englez, care su­ferea tot de sclerozarea miocardului, şi-a prezis cu ani înainte ceasul propriei sale morţi. Când relata­rea acestui caz ajunse din gură în gură la celălalt capăt al mesei, englezul cu pricina era de acum amestecat cu isprăvile vestitului Ioja Gyuri. Deci, domnia-sa suferă de o boala obişnuită, aşa că Dumnezeu să-l mai ţie ani mulţi. Dar cele câteva cuvinte şoptite de medicul casei la urechea doamnei, care prezidase masa, au fost. „Încă şaizeci de minute”. Este oare adevărat că la auzul acestor cuvinte doamna devenise mai palidă? Dar, putea fi oare această femeie mai palidă ca de obicei? Nimeni însă nu prinse de veste. Când trecu pragul uşii în încăperea alăturată, gazda apucă pe medic de mână şi-l întrebă: — E adevărat?   [1] Rege mitologic, reprezentat purtând pe umeri un glob uriaş – bolta ferească – aceasta fiind pedeapsa ce i-a fost hărăzită de Zeus pentru că fusese aliat al titanilor în lupta pe care aceştia au dus-o împotriva Olimpului.
Eppur si muove de Jokai Mor CUVÂNT ÎNAINTE     EPPUR SI MUOVE!   Când Galilei a rostit această memorabilă frază, a izbit cu piciorul în pământ; a uitat să lovească doar această mică parte a lumii, pe care se întinde Ungaria; tot pământul s-a pus în mişcare, numai această părticică a rămas pe loc. În jurul ei, în toate părţile, toate ţările s-au mişcat: cele mai fericite au progresat, cele nefericite au dat înapoi, dar, oricum, s-au mişcat; numai Ungaria a rămas pe loc, şi această imobilitate era considerată virtute, înţelepciune de stat, ştiinţă. Condiţia ei de viaţă era vis inertiae, forţa inerţiei: cine doarme bine înseamnă că are conştiinţa împăcată; cine are conştiinţa împăcată este un om bun, deci, cine doarme bine este un om bun. S-au găsit apoi şi oameni neliniştiţi care se gândeau că un somn atât de adânc este totuşi prea strâns înrudit cu moartea şi au încercat deşteptarea. Povestesc aici istoria unui asemenea neliniştit, care a vrut să convingă pământul imobil să se urnească. În această luptă a fost distrus, nimicit, dar n-a renunţat să creadă că eppur si muove! Cinste memoriei lui!           CRONICA DE LA CSITTVÁR     În Pădurea Mare de lângă Debreţin exista pe vremea aceea un han vestit, frecventat mai ales de studenţi, de dragul vinului bun şi al hangiului. Locul era faimos încă de pe vremea lui Csokonai[1]. În cârciumă erau serviţi humanissimi; în fiecare duminică după-amiază, încăperea era tixită de studenţi cu faţa rasă, purtând togă lungă, neagră, iar pe cap o tichie triunghiulară, după obiceiul vremii. Mesele vechi de brad în care sunt scrijelite numele multor celebrităţi de ieri şi de azi, se încovoaie sub povara coatelor. Numai şi numai studenţi! Au fost în pădure să botanizeze şi nu e vina lor că, printre trăsăturile caracteristice ale viţei de vie, Diószegi[2] descrie atât de amănunţit şi pe cele ale sucului fermentat al boabelor, încât setea de ştiinţă îi duce direct spre hanul jupânului Nagy. Ajunşi aici, după ce şi-au agăţat în cuier norgonacii, furpurceii şi broancafeţele, e imposibil să nu-şi amintească vechea zicală a lui Nokhéry: „V-am tot spus să nu beţi şi uite că bem întruna”. Discuţiile vesele alternează cu cele serioase; serioase, acolo unde se vorbeşte despre promotio academica: la cât se ridică dacia în Bergengoţia? Oare se dă siliga după prostă? La cât ajunge siclul? Se diluează tare lucma? Oare pălăria de fier îi cedează lui costa un sfert din stolă şi o cincime din dublubir? În cazul unei elecţii mai mari se schimbă legaţiile ca la bursă, cu ceva suprapreţ – post festam. Se dau sfaturi câte unui huhurez care pleacă pentru prima dată în sfânta misiune; este prevenit la ce să fie atent când se urcă în amvon: să-l privească ţintă pe primar, că de nu, va greşi la Tatăl nostru; cum să-l agaţe cu patenta pe patronul rău-platnic, iar dacă îi condeşte fiicei preotului, cum să-şi înceapă discursul. Apoi din câte-o desagă apare ceva potol, ba unul, ba altul primeşte de-acasă laetum nuntium, atât de binevenit pentru sărmanul student care înghite zilnicul pico alături de semperul cocviei, sau pentru cel căruia în schimbul meditaţiilor făcute cu trei ţânci neisprăviţi, civa cea grasă îi găteşte tot la două zile pantalonul pisicii; sau pentru cel mai amărât, cibuit de parohie, dar numai de sărbători, când vede absurdum; sau când e rost de blat, dacă vreun bărdaş face cinste şi lăncierul taie cu briceagul din coşarniţa cea gustoasă, iluminând publicul cu gâlgâitoriul plin cu stropşeală. În asemenea cazuri spiritele se animă, uneori chiar până la violenţă: se râde de sladoepiluce; se varsă năduful pe calefactor; nici grapşii nu scapă de băşcălie şi vai de cel care i-ar sufla vreo vorbă lui urechi de câine. Dacă e sacâz de-ajuns, gata şi armonia, la care iau parte toate mesele; quinquennes umplu sala cu fumul longissimelor în aşa hal, că abia se mai poate zări dacă nu cumva s-a rătăcit pe-acolo vreun pullus sau superbia. Uneori, la capitolul glumelor mai deocheate, se întâmplă să fie tachinată vreo căţeluşă, dar nu se insistă pe această temă; nu odată sunt alertaţi de strigătul ad arma! şi atunci, mic ghiogar, mare ghiogar, cu gerunziul înainte! Ca nu cumva să-l aduc la disperare pe cititor din cauza jargonului colegiului, pentru înţelegerea căruia în zadar ar scormoni dicţionarele, deoarece n-ar găsi nici jumătate din cuvinte, iar cealaltă jumătate ar avea alt înţeles, mai bine să explic pe loc aceste expresii. Deci, humanissime, i se spune studentului. Toga este o fustă neagră, bărbătească, lungă până la călcâie; tichia este un mic tricorn, numit şi pălărie ţintuită. A botaniza înseamnă a căuta ierburi, inclusiv găini şi curci. Este adevărat că pe acestea Linné nu le-a trecut printre plante, dar asta e greşeala lui Linné; cuvântul este înrudit cu termenul de şuteală, care în limbajul studenţesc înseamnă a convinge, în timpul iernii, gardurile nepăzite să intre pe gura sobei. Norgonacii, furpurceii şi broancafeţele sunt diferite modele de pelerine. Nokhéry a fost străbunul studenţilor, primul subscris la înfiinţarea colegiului din Debreţin. Această subscriere înseamnă că se va supune legilor şcolii şi se va mulţumi cu ce se găteşte la porunca seniorului, seniorul fiind, desigur, cel mai vechi dintre juraţi, iar juratul – studentul care a depus jurământul. E bine de ştiut toate astea. Mai departe, promotio academica înseamnă că cineva a învăţat atât de multe în colegiu, încât e nevoit să plece pe trei ani la ţară ca să mai distribuie şi altora din surplusul său de ştiinţă, iar apoi să se întoarcă şi s-o ia de la început. Bergengoţia este orice sat unde nu se ştie ce e dacia. Aceasta nu este o parte a Daco-României, ci leafa. Siliga este plata în grâne, siclul – plata în bani peşin, iar lucma înseamnă amestecul de vinuri turnate laolaltă la vremea culesului – vă imaginaţi câtă apă o fi nimerind în el? Pălăria de fier sau pedantul este numele uzual al preotului bătrân, costa e cuvântul grecesc pentru dascăl; prin stolă se înţelege mantia sacrală folosită la înmormântări şi botezuri, când purtătorul ei trebuie plătit. Dublubirul este amenda plătită de fiecare pereche pentru nesăbuinţa de a se căsători. Elecţia înseamnă alegerea legaţiilor, iar legaţia este o măsură practică pentru a asigura Crăciunul şi studenţilor săraci. Post festam este termenul când se plătesc conturile; patenta e o scrisoare de răscumpărare, plătibilă la prezentare, iar patronul, acel cineva care vrea să scape de patentă. A condi este un cuvânt foarte popular, care înseamnă a face curte, a trage clopotele, sau, mai precis, a cobzări. Potol este orice obiect care se lasă mâncat. Laetum nuntium are sensul de ştiri îmbucurătoare, înţelegând prin asta îndeosebi şuncă şi cârnaţi. Cocvia este bucătăria colegiului, semper – supa zilnică, iar pico – pâinea aferentă. Civa înseamnă cetăţeană, în traducere liberă a lui civis la feminin; pantalonul pisicii este o mâncare în care dacă ar intra o pisică, i s-ar lipi de picioare nişte pantaloni atât de perfecţi, că i-ar purta până s-ar rupe. A cibui vine de la latinescul cibus – mâncare –, referindu-se la bunăvoinţa grijulie a populaţiei unui sat de a trimite fasole, linte şi napi tânărului studios provenit din sânul său, pentru ca sub influenţa lor fortifiantă junele să se străduiască şi mai mult să devină un om renumit întru onoarea satului său. Absurdum, în traducere simplă, înseamnă sarmale. Ţine de domeniul imposibilului. Blatul este o ocazie de a mânca gratis pe săturate. Bărdaş e pseudonimul studenţilor la drept. Coşarniţa este pâinea albă; lăncier i se spune bobocului care face focul în camera unui student mai mare, iar apoi doarme dus la gura sobei. Stropşeala este orice băutură alcoolică, iar gâlgâitoriul e plosca. Iluminatul public înseamnă că pot bea toţi câţi încap în jurul mesei. Sladoepiluce este numele unuia care se grăbeşte cu vorba, prescurtare de la „Slavă Domnului, e pileală şi pe lumea cealaltă”, cea mai neplăcută poreclă din această societate. Calefactor este numit cel care pârăşte celor mai mari tot ce aude; grapşa este mai marele respectiv, dacă e profesor, ureche de câine, dacă e jurat. Sacâzul este vinul cu care se unge gâtlejul înainte de a cânta, iar cântecului i se spune armonie. Quinquennis este studentul la teologie, iar longissima, pipa cu coadă lungă. Pullus i se spune unui student de la alt colegiu, iar cu numele de superbia (mândrie) au fost înzestraţi frizerii, care în multe privinţe aveau înclinaţii şi preocupări asemănătoare cu ale studenţilor. Explicaţia cuvântului căţeluşa e foarte delicată. Este vorba de o fiinţă omenească, nici bărbat, nici femeie, dar nici copilaş. Ghicească cine poate! E un obicei urât, dar poate că va ieşi cândva din modă.   [1] Csokonai Vitéz Mihály (1773–1805). mare poet maghiar din epoca iluminismului, profesor la colegiul din Debreţin. [2] Diószegi Samuel (1761–1813), naturalist maghiar, autorul primului tratat ştiinţific de botanică din Ungaria.  
Diamantele negre de Jokai Mor PREFAŢA Pe vremea dualismului austro-ungar, publicul cititor din Ungaria era surprins de o nouă tematică abordată de Jokai: autorul său preferat – cunoscut până atunci prin scrieri oglindind Orientul de basm, zbuciumul unor îndepărtate secole maghiare şi luptele din epoca reformelor – se apucase deodată să scrie despre prezentul cel mai apropiat, despre capitalişti şi panamale, despre viaţa feerică a marilor oraşe. Scriitorul nu mai estplora cu predilecţie tainiţele sufletului omenesc, ci căuta trăsăturile noi ale timpului său, folosindu-se de modalităţile proprii psihologului sau moralistului. Era gazetar, şi ca atare îşi concentra atenţia înainte de toate asupra evenimentelor „senzaţionale” din acel deceniu. în 1870, când Diamantele negre vedeau lumina tiparului în coloanele revistei A Hon (Patria), condusă chiar de el, scandalul stârnit de episcopul Danielik Janos era încă proaspăt în conştiinţa oamenilor. În 1866 Danielik voise să vândă unui bancher belgian uriaşele moşii ale bisericii catolice maghiare. Subtila afacere ar fi însemnat nu numai scoaterea averilor clericale de sub controlul Adunării Naţionale Maghiare, ci ar fi oferit o nouă şi masivă sursă pentru sprijinirea statului papal periclitat în însăşi existenţa lui de mişcarea de eliberare naţională italiană. Numai că marea lovitură a dat greş. Opinia publică din Ungaria şi-a spus cuvântul apăsat, iar ciclul de articole demascatoare apărut în A Hon sub semnătura lui Ludvigh Janos, luptător din tabăra emigranţilor politici care l-au urmat pe Kossuth, a avut darul să contribuie masiv la zădărnicirea ei, silindu-l pe Danielik să renunţe, într-un chip la fel de zgomotos! Scandalosul eveniment de la care a pornit Jokai n-a încătuşat însă imaginaţia marelui scriitor, nu l-a determinat să scrie un roman-repor- taj. Cazul concret a fost surprins de scriitor într-o viziune largă, romanul Diamantele negre oglindind lupta, cu toate implicaţiile ei democratice, purtată împotriva absolutismului şi a capitalului străin aflat în strânse relaţii cu papalitatea. Cu acest prilej, însă, scriitorul care militase pentru o Ungarie burgheză se pomeneşte deodată în faţa unei noi forţe, în faţa mişcării muncitoreşti. Dar ca purtător de cuvânt al liberalismului şi al dezvoltării paşnice, Jokai nu s-a putut întoarce împotriva capitalismului, n-a putut deveni adeptul revoluţiei proletare. în zugrăvirea minei din Valea Bondei, a lui Berend Ivân, lesne putem recunoaşte seninele preocupărilor de natură reformists: se profesează grija faţă de traiul şi educaţia muncitorilor pentru ca însuşi proletarul să devină un acţionar, un mărunt coproprietar! Dacă nu facem asta – pare să ne atragă atenţia Jokai – ne pomenim cu greva (pe care el o numeşte încă „greve”, cu termenul franţuzesc) şi ne vor înfrunta truditorii de seama lui Szaffran, muncitorii răsculaţi, cu atât mai dârzi, cu cât în multe privinţe dreptatea e de partea lor! Judecate la vremea când au fost scrise, şi în contextul ideilor progresiste ale romanului, aceste păreri nu anulează valoarea operei, şi fără îndoială le vom privi, în parte, ca pe nişte documente istorice de acum aproape o sută de ani, şi nu ca pe nişte opinii nestrămutate, oferite prin intermediul unei opere artistice. O singură viziune a acestui măre artist ne poate provoca o strângere de inimă, descrierea Ţării Magnetului. Tabloul nu are nimic comun cu socialismul ştiinţific, mai degrabă îi găsim o corespondenţă în miturile, în poveştile romantice emoţionante şi naive ale unui nou secol de aur. Ţara Magnetului e un vis despre o lume în care nu există nici ură de rasă, nici patimi. Religioase, o utopie despre mari întreprinderi concentrate. În mâna statului, o viziune despre minunile electricităţii! Pentru literatură, utopia secolului al XIX-lea a avut în primul rând meritul de a fi dat creatorilor imbold să scruteze viitorul, să aibă încredere în el- Dar însuşirea programatică a utopiei s-a dovedit hazardată, cu atât mai mult cu cât utopiştii erau în permanenţă primeijduiţi de a se rupe de viaţă, de a o transfigura. Nu e greu să observi caracterul înapoiat al universului de gândire al autorului în portretizarea Evilei şi a lui Szaffran. Preluând motive romantice perimate, cunoscute din opera lui Eugene Sue, Jokai ne pune de pildă în faţa unui fapt surprinzător: după ce cunoaşte lumea de „sus”, a celor zece mii, de care a fost profund deziluzionată, Evila rămâne totuşi neîntinată, se întoarce liniştită la vechea ei muncă, se mărită cu Berend, şi tocmai această căsnicie consfinţeşte anmonia deplină dintre capital şi muncitor! De altfei, în general, eroii principali ai lui Jokai sunt excesiv de idealizaţi, deşi majoritatea se fixează adânc în conştiinţa individuală, şi chiar în opinia publică, pentru că ne fac să simţim profunda admiraţie a scriitorului pentru măreţia omului, sentiment atât de propriu şi cititorului de azi. Nu mai puţin simpatici sunt şi acei eroi ai lui Jokai cărora le-a dat naştere nu atât visul şi speranţa, cât simpla fantezie. Figura contradictorie a lui Berend Ivan se hrăneşte din ambele izvoare. Beirend, ascetul savant, dă un examen strălucit în palatele aristocraţiei, dovedind măiestrie în toate distracţiile şi jocurile tineretului, stăpâneşte perfect intrigile mondene bine cunoscute din romanele facile apusene, dar sfârşeşte prin a se fac<i admirat de noi ca un nou Sfânt Florian, stingător de focuri. Eroii din cărţile scrise anterior – cum ar fi Kârpathy Zoltân din romanul cu acelaşi titlu – erau concepuţi mult mai liniar. În toate scrierile lui Jokai din jurul anului 1867 apar elemente noi, preluate din dramele programatice franţuzeşti şi din pseudorealism, continuări nu prea fericite ale realismului anecdotic din scrierile sale anterioare. Luate în ansamblu, ele constituie mai degrabă frine decât elemente care să contribuie la dezvoltarea creaţiei sale de mai târziu. Motivul cel mai caracteristic al noii tendinţe se poate rezuma la întrebarea: oare dragostea poate infringe deosebirile sociale şi în primul rând spiritul de castă al aristocraţiei? Figura contesei Angela, întrunind sentimentalismul şi mândria, este în întregime concepută ca un răspuns afirmativ la această întrebare. Berend Ivin, în care scriitorul şi-a concentrat toate visele legate de acest personaj savant, legat de popor, nu s^a născut fără antecedente. Potrivit mărturiei unui eminent geolog maghiar, „modelul” lui Jokai a fost înainte de toate inginerul minier Zsigmondy Vilmos, iniţiatorul forajelor adinei, apostolul fântânilor arteziene din pusta Alfoldului. Biografia acestui savant se aseamănă în multe privinţe cu cea a lui Berend: a participat la lupta de eliberare naţională, fapt pentru care a suferit şi detenţiune, a creat instituţii pentru îmbunătăţirea stării materiale a muncitorilor, ba mai mult, a făcut şi o descoperire în folosul stingerii incendiilor izbucnite în mină. Scriitorul n-a aflat de Zsigmondy prin intermediul ziarelor. II cunoştea încă din adolescenţă, căci în 1835—37, pe vremea când era student la Bratislava, stătea în gazdă la tatăl lui Zsigmondy, profesor la un liceu evanghelic. Dar Zsigmondy n-a fost unicul model al lui Berend, fie şi din motivul că, ’ în general, Jokai avea obiceiul să concentreze caracteristicile mai multor persoane întâlnite în viaţă într-un singur personaj de roman. Geologul şi profesorul Foldvări Aladar stabileşte asocieri cu un alt cunoscut geolog şi paleontolog maghiar din secolul trecut, Hantken Miksa, un om asemănător lui Zsigmondy; de asemenea, se cuvine să amintim şi de ipoteza scriitorului Hegediis Geza privitoare la Vidats Jânos. Într-adevăr, Vidats, un fabricant de maşini agricole, prieten cu Jokai, nu e străin de Berend. Opoziţionismul, extremismul lui Vidats, simpatia făţişă arătată pe vremuri mişcării muncitoreşti, utopismul său sunt cunoscute, şi nu trebuie să uităm că în timpul luptei pentru libertate a fost căpitan în oastea patriotică; Vidats era un excelent scrimer şi as la jocul de cărţi. Ια acele clipe mitice, când Berend înfruntă pustiitorul incendiu de mină, el devine parcă un simbol al uriaşului drum ce porneşte de la strămoşul primitiv şi duce la omul ce stăpâneşte natura. În perioada amintită, Jokai se arată deosebit de interesat de ştiinţele naturii şi depune multă însufleţire în răspândirea cunoştinţelor evoluţioniste, în opoziţie cu imaginea teologică a lumii. Sub pana lui, istoria pământului îşi pierde ariditatea şi cititorul are prilejul să vadă, în toate culorile curcubeului, unul dintre cele mai minunate tablouri din întreaga sa operă: fresca erei pliocenice. În multe din operele sale anterioare jokai a înfăţişat personaje surprinse cu mijloacele artistice şi optica socială proprii realismului critic, dar ele nu se pot compara cu Felix Kaulman sau cu abatele Sâmuel, per- soraje categoric predominante îrn roman, în raport cu figurile romantice. Dintre aceştia doi, abatele eiste mai complex. În persoana lui vedem nu nun>ai pe omul politic animat de înalte aspiraţii, ci şi pe omul de Iunie care se complace sub masca savantlâcului ujor şi a fervoarei patriotarde, jokai se mişcă mai puţin sigur în metropolă decât la Komărom sau în mediul nobilimii săteşti, dar cu toate acestea descrierea mediului monden e cea mai izbutită latură din întreaga sa creaţie. Câte decoruri, câtă varietate! Avem prilejul să asistăm la o serată a contesei Theudelinda, ni se înfăţişează atât secretele vedetelor de teatru, cât şi high-life-ul parisian ce se manifestă pentru papă şi împotriva lui Garibaldi. Romancierul înmănunchează energic acţiunea desfăşurată pe mai multa planuri, în cadrul căreia evenimentele din ţară şi din străinătate se împletesc la fel ca în romanul său Fiii omului cu inima de piatră. Lupta nu e dusă numai pentru cărbunele din Valea Bondei, ci şi pentru câşti- garea Evilei. Adversarii lui Kaulman: prinţul Valdemar, Szaffrân Peter şi Berend Ivan sunt în acelaşi timp şi rivalii săi în dragoste, fapt care se integrează în nota romantică a cărţii. Satira socială care ţinteşte precis, acţiunea trepidantă, excelentele sale descrieri au înălţat Diamantele negre în rândul celor mai îndrăgite scrieri ale lui Jokai. Unul -dintre lingviştii maghiari a stabilit că, în ultimii şaizeci-şaptezeci de ani, numelui de familie Berend, foarte ades i se asociază numele de botez Ivan! Din păcate, unii dintre popularizatorii romanului au omis anticlericalismul autorului. De altminteri, însuşi Jokai a înlăturat, în procesul dramatizării, figura abatelui Sămuel, înlo- cuindu-l cu cavalerul maltez Calamides, iar ecranizarea maghiară făcută în jurul anilor treizeci e lipsită până şi de cea mai redusă urmă de critică la adresa politicianismului clerical. Ceie douăsprezece variante ale romanului Diamantele negre reprezentate prin tot atâtea ediţii maghiare – fără a pune la socoteală reeditările – se păstrează în Biblioteca Naţională Szechenyi. Până în 1926 romanul a fost tradus în cehă, daneză, engleză, germană, letonă, lituaniană, rusă şi suedeză, iar capitolul Cavalerul Magnetului a fost editat în lituaniană şi sârbă. De atunci avem cunoştinţă de alte traduceri, în limbile italiană şi poloneză. nagy miklos PARTEA î NT ÎI înainte de apariţia omului pe pământ Are dreptate Pentateuhul când spune că lumea a fost creată în şase zile. Numai că zilele acestea au fost măsurate de Dumnezeu cu un ceasornic de nisip: fiecare grăunte reprezenta un an. Fiecare zi, o sută de mii de ani. începutul este şi el o infinitate cu neputinţă de măsurat în cifre omeneşti, ca şi eternitatea însăşi. Întrebarea: „Când?” rămâne şi aici un mister umilitor pentru cei trufaşi, o întrebare la care omul de ştiinţă e silit să răspundă: „Nu ştiu nimic!” Am aflat doar atât, că „ziua de ieri”, cea care premerge existenţei noastre, se află la o depărtare de cel puţin o sută de mii de ani. Ziua de ieri! Dar prima zi a săptămânii? Nu ştim decât ce a fost ieri. Avem o carte mare: scoarţa Pământului, cu file adevărate, ca ale unei cărţi; strat peste strat, şi fiecare reprezintă zece mii, o sută de mii (cine ştie câţi?) ani. Setea de cunoaştere a multîndrăzneţului om a străbătut aceste file cu cazmaua, cu târnăcopul, cu dalta, cu sfredeliţi. Fiecare filă este acoperită cu slove, cu mărturii păstrate de la un mileniu la altul, dovezi veşnic moarte şi veşnic grăitoare. Geniul omului a învăţat să le desluşească. A numărat filele scoarţei pământeşti, a ascultat graiul tainic al buchilor, a descifrat secretele stâncilor, ale lavei, ale puzderiei de vietăţi mărunte ce alcătuiesc munţii, a cercetat la microscop rămăşiţele abia vizibile ale animalelor scoase din adâncurile pământului, a pătruns cu telescopul în infinitatea bolţii cereşti şi a aflat că nici jos, nici sus nu există „sfârşit”. Prima filă a acestei cărţi, pe care omul a desluşit-o, este reprezentată de stratul de granit şi porfir. Sub el n-a putut pătrunde. Ce se găseşte sub acest strat? Numai vulcanii ar putea spune. Foc… Dar ce fel de foc? Stratul zămislit de vulcani nu constituie decât cea de a doua filă a cărţii. Focul vulcanic a dat naştere doar bazaltului; de altfel, baza de granit este numită „creaţie plutoniană”. Şi în înţelesul lui mitologic cel mai înalt, numele lui Pluton reprezintă dumnezeirea subpământeană. Şi dincolo de foc domnesc aburii. Aburii care învăluie totul, în care trăiesc laolaltă fierul, granitul, diamantul, aurul. Şi trăiesc într-adevăr. Dar cum? Una dintre file a fost făurită de vâlvătaia focului, o alta, de mare, de potop, o a treia, de procesele chimice. O forţă misterioasă a împins granitul la suprafaţă, prin crăpăturile scoarţei, sub forma unei magme clocotitoare, şi această forţă pare a spune: „Nu întreba numele meu! Eu sunt Dumnezeu!” Granitul e o pagină albă, nu ne spune nimic. Răspunsul ei e doar atât: „Infinitul”. Şi cu această filă se închide cartea. Totuşi, formaţia vulcanică ne spune câte ceva: Pământul a existat, dar pe el n-a fost viaţă. A avut o existenţă pe care n-a împărţit-o cu nimeni, o viaţă zbuciumată. A purţat bătălii mari! Cu focul şi cu aerul, cu propria sa rotaţie şi cu forţa de atracţie a Lunii. Unele file ale straturilor Pamântului încep apoi să înşire legende nebuloase despre milenii trecute. Rămăşiţele pietrificate ale lumii animale şi vegetale care a trăit în timpuri de mult apuse zac acolo, pe filele fără moarte. Şi ele se înşiră, înviind trecutul în faţa cercetătorului. În primul strat nu se găsesc alte plante decât alge şi ferigi, coada-calului şi mătasea-broaştei, cu care nu se hrăneşte niciun animal şi care se înmulţesc în taină. Se mai găsesc acolo, într-o varietate infinită, formele cele mai inferioare ale faunei: melci, scoici. în cel următor, în stratul silurian, apar peştii, locuitori ai apelor, cu înfăţişări minunate, peste o mie cinci sute de specii, din care astăzi, chiar dacă am cerceta toate mările şi apele curgătoare, nu am mai găsi niciuna care să le semene. În stratul de deasupra, devonian, se iveşte lumea saurienilor animale care, pe vremuri, se pare că au domnit peste tot întinsul Pământului, monştri de şapte stânjeni, cu oase enorme. În mormintele lor nu găsim decât ferigi şi licopodium. Alte plante, nu. Fiecare animal se hrănea cu carnea celuilalt. Primul ierbivor, uriaşul iguanodon, apare în perioada jurasică, în stratul de calcar format din mulţimea cochiliilor de gasteropode. Apoi, în straturile superioare găsim nenumărate rămăşiţe ale marilor mamifere, alături de care zace înmormântată toată vegetaţia unei lumi apuse, rânduită pe specii, presată, ca între filele unui uriaş ierbar. Şi deasupra tuturor acestor straturi trăim noi, stăpânii zilei de „astăzi”. Ne mişcăm deci călcând pe lumea de „ieri”. Cum va fi fost această lume? Atmosfera se înălţa de două ori mai groasă decât acum, cerul nu era albastru-azuriu, ci de culoarea porţelanului, seara, şi roşu-aprins, dimineaţa. Soarele şi Luna, când răsăreau sau apuneau, păreau de două ori mai mari decât astăzi. Straturile Pământului erau calde "încă, iar marea era de zece ori mai întinsă decât uscatul; şi de aceea, între cei doi poli domnea o vară veşnică, păstrată de căldura apei şi de grosimea atmosferei. Doar polii erau acoperiţi de zăpadă. Acolo razele oblice ale Soarelui nu puteau să mai aţâţe căldura Pământului. Acolo Pământul trecea dintr-o dată pragul iernii. Aşa cum la poi se vede pe planeta Marte, de un roşu-strălucitor, acea pată albă, care scade la periheliu, ca să crească din nou la afeliu. Uscatul era alcătuit doar din insule răzleţe; majoritatea aveau câte un vulcan, unele chiar mai mulţi. Împrejurul lor zăceau straturi de lavă răcită; unii vulcani înaintau până în regiunile înzăpezite, ca nişte piscuri de gheaţă cu coroană de foc. La picioarele lor se întindea uscatul veşnic roditor, când cald, când umed, aşa cum s-a născut din sânul mării fierbinţi. Cine poate spune prin câte transformări a trecut? Şi încă nu sunt cele din urmă! Ferigile şi coada-calului, pe care le vedem azi ca nişte tufe pitice, erau atunci copaci înalţi cât brazii noştri, iar coniferele de atunci, colosale, ca nişte turnuri. Şi de-a valma cu coniferele trăiau şi palmierii. Speciile botanice erau nedelimitate; creşteau trestii ce semănau cu. Palmierii; plante ciudate, situate între cycadee şi conifere, sau între conifere şi ferigi. Printre vegetalele uriaşe ale acestei ere nestatornice nu se iviseră încă florile. Podoaba pestriţă a livezilor – parfumul, mulţimea florilor dătătoare de miere – lipsea. Nici n-o visa încă Pământul, care abia se înfiripa. Nefiind flori, nu erau nici albine, nici fluturi. Nu se iviseră încă miile de insecte bâzâitoare care roiesc astăzi în jurul florilor. Şi nici păsări nu existau. Văzduhul era gol. Cântătoarele se hrănesc cu insecte. Dacă insecta s-ar fi născut înaintea păsării, toate pădurile ar fi fost nimicite, iar dacă pasărea ar fi apărut mai devreme decât insecta, ar fi murit de foame în prima zi. Lumea era lipsită de cântec şi melodie. Era populată doar de uriaşi şi monştri, cu voce de tunet. în „ziua de ieri” a erei noastre toate acestea s-au schimbat. Iarba are flori, văzduhul, câmpia, pădurea sunt pline de cântătoare înaripate şi de fluturi. Este era creaţiei mai tinere, „pliocenul”. Visul frumos al Dumnezeului creator! întreg pământul e verde şi veşnic roditor. Iarba care acoperă şesurile se înalţă, creşte cât porumbul şi n-are moarte. Apa lacurilor şi luciul mlaştinilor sunt acoperite de covoare de flori. Faţa lacurilor tinere, învăluite de verdele lintiţei, este smălţata de florile nufărului şi ale trifo- iului-de-baltă. Mai târziu, pe marginea apelor stătătoare se ivesc lotuşi şi nuferi, care-şi leagănă corolele roze, albe şi galbene, mari cât o pălărie, deasupra covorului de frunze roşii străbătute de nervuri. În mijlocul lacului strălucesc, ca un mozaic în flăcări, florile galben-roşii ale Verticulariei. Vegetaţia pune tot mai mult stăpânire pe oglinda apei. Chiparo- sul-de-apă s-a şi întins, şi plante cu fructul ca o boabă, lujere căţărătoare se întreţes, se împletesc peste tot. În sfârşit, apare, pătrunzând prin acest covor, pandanusul şi trestia, arhitectul lumii vegetale, care dă rădăcini din fiecare rizom al său şi face o tulpină din fiece ram, până cuprinde, zideşte şi acoperă ţara apelor cu coloanele sale suple şi zvelte şi cu un covor unic de frunze, cucerind-o pentru imperiul mereu mai întins al uscatului. Şesurile mai înalte sunt acoperite cu frunziş mereu verde. N-a venit încă Vavilonul lumii vegetale, nu există încă zone deosebite pentru palmieri, stejari sau brazi; toţi aceşti arbori cresc de-a valma. Din Siberia până în Atlas, pietrificate unele lângă altele, pe aceeaşi rocă de ardezie stau păstaia seminţei de livan, mâţişorii de salcie şi fructul de camfor. Prima e «■odul toamnei târzii, a doua al primăverii timpurii, ultima, a miezului de vară. Deci toamna, primăvara şi vara se leagă una de alta. Mereu alte flori, alte fructe, dar frunzele rămân mereu aceleaşi. Un pom îşi scutură florile, celălalt fructele, dar niciodată frunzele; şi totul reîncepe de la capăt. Şi cât de ciudate înfăţişări au aceste plante! Feriga are o tulpină groasă de un stânjen, înaltă, cu bulbi solzoşi şi coroană, ca un palmier. Catamites e un cotor înalt şi gol, fără frunze, în vârf cu un ciorchine de seminţe cât un buzdugan. Sphenophyllum are trunchiul alcătuit numai din inele, şi pe fiecare inel, o coroană de frunze. Lepidodendron este o tufă ciudată, compusă parcă din cozi de pisici, groase cât un om. Pbaseolites nu este decât fasolea pe care o cunoaştem cu toţii, numai că are dimensiunile unui copac şi formează păduri întregi. Equisetum, al cărui vârf se termină cu un fruct ca un cuib, seamănă la înfăţişare cu un brad. Banke- ria are ramuri lungi, împodobite cu buchete de flori, în care se adăpostesc fructele comestibile: să ne închipuim o căpşună care ar avea fiecare bobiţă de mărimea unui măr. Şi în mijlocul tuturor acestora, minunaţii copaci care cresc astăzi în regiunile sudice: arborele-de-pâine, scorţişoara, bananierul şi livanul, pomi care răspândesc miresme, dau flori, îmbie cu fructe, varsă miere şi secretă răşină de culoarea chihlimbarului. Cresc des ca iarba şi ca trestia, îngemănaţi şi învârtejiţi de volburi înflorite şi încărcaţi cu o sumedenie de epifite multicolore, care fac un fel de mărgele. Dedesubt se întinde o pătură catifelată de barba-caprei, şi sub toate acestea, în întunericul nepătruns de lumina zilei, cresc fel de fel de ciuperci, pestriţe, galbene, sau de culoarea coralului. Nu e colţişor de pământ neîmpodobit de vegetaţie fastuoasă. Dar ce uluitoare este această bogăţie! Imaginaţia, fantezia poetică nu ajung pentru a înfăţişa toate acestea, trebuie să chemăm în ajutor cifrele. Ştiinţa şi tabla înmulţirii pot lumina mai bine acest tablou. O pădure seculară din zilele noastre oferă mult mai puţin cărbune decât pădurile care zac dedesubtul ei, raportul fiind aproximativ acela dintre unu la patru sute treizeci şi doi. Înmulţind deci codrul de astăzi cu 432, ai în faţă imaginea celui de ieri. Cu drept cuvânt, pe asemenea meleaguri era nevoie de locuitori uriaşi; altfel, n-ar fi putut umbla pe ele decât şoarecele, care se strecoară printre tufe, sau maimuţa, care se caţără până în vârful copacilor; şi lumea aceea avea mamutul.