Walter Scott

Woodstock sau Regalistul de Walter Scott Unii erau pentru ai evangheliei slujitori în sutană; Alţii, pentru militarii izvodiţi de puterea mireană. în straiele roşii gata erau oricând să facă dovada Că ştiu să tâlcuiască Scriptura aşa cum îşi mânuie spadă.     BUTLER Hudibras Există o frumoasă biserică parohială în oraşul Woodstock – cel puţin, aşa mi s-a spus, căci eu n-am văzut-o vreodată; ivindu-se prea arar răgazul să trec pe acolo, abia dacă avui timpul să contemplu măreţia castelului Blenheim, cu sălile-i pictate şi încăperile-i arcuite şi tapisate, ori, mai târziu, la sorocuri cuvenite, să prânzesc cu învăţatul meu prieten, preotul de…; era unul din acele prilejuri în care omul se poate prea bine înşela pe sine, dând curiozităţii înţelesul de punctualitate. Am pus să mi se facă o descriere exactă a bisericii spre a o avea la îndemână în lucrarea de faţă. Dar, cum aveam unele pricini să mă îndoiesc că mijlocitorul informaţiilor i-ar fi văzut vreodată interiorul, voi fi cât se poate de mulţumit să spun că e, acum, un frumos edificiu, a cărui porţiune precumpănitoare a fost reclădită în urmă cu vreo patruzeci sau cincizeci de ani, chiar dacă se mai văd acolo câteva arcade ale vechiului lăcaş cantoral, întemeiat, zice-se, de către regele Ioan. îndeosebi, cu această parte veche a clădirii va avea legătură istorisirea mea. într-o dimineaţă de pe la sfârşitul lui septembrie sau începutul lui octombrie a anului 1652, zi hărăzită prinosului adus Proniei cereşti pentru biruinţa de la Worcester, un prea cinstit auditoriu era adunat în bătrânul edificiu cantoral, sau capelă, a regelui Ioan. Înfăţişarea bisericii şi aspectul audienţei mărturiseau în egală măsură furia războiului civil şi inconfundabilul spirit al vremii. Sfântul lăcaş dădea la iveală multe urme ale devastării. Ferestrele, cândva vitralii pictate, fuseseră făcute cioburi cu suliţele şi flintele, ca şi cum ar fi slujit sau aparţinut idolatriei. Sculptura de pe strană suferise stricăciuni, şi două frumoase balustrade dintr-un impunător stejar sculptat fuseseră distruse pentru aceeaşi vină şi aprigă pricină. Pristolul altarului lipsea de la locul lui, iar grilajul aurit care-l înconjura altădată stătea pe jos răsturnat şi zdrobit. Efigiile sculpturale ale câtorva cripte fuseseră mutilate şi zăceau risipite prin biserică: Smulse din străvechea lor nişă… răsplată nedemnă Pentru faptă eroică ori deliberare solemnă… Vântul tomnatic şuiera prin golul naosului în care rămăşiţele stâlpilor şi grinzilor cioplite, ca şi grămezile de fân şi paie călcate în picioare dădeau să se înţeleagă că lăcaşul sfânt, căzut de curând în restrişte, se prefăcuse în tabăra unui corp de cavalerie. Asistenţa, ca şi edificiul, pierduse mult din splendoare. Niciunul dintre vechii credincioşi, obişnuiţi în vremuri paşnice, nu se arătau acum în băncile lor sculptate, cu mâna dusă la frunte, ca pentru a-şi pregăti sufletele pentru rugă acolo unde, îmbrăţişând acelaşi cult, se mai rugaseră şi părinţii lor. Ochii boiernaşului şi ai ţăranului căutau în van statura înaltă a bătrânului Sir Henry Lee de Ditchley, înfăşurat în mantaua-i brodată, cu barba şi mustaţa pieptănate cu grijă, cel ce, altădată, trecea încet printre rândurile de bănci, urmat de câinele- i devotat, a cărui fidelitate salvase cândva viaţa stăpânului, şi care îl însoţea, de regulă, la biserică. Drept e că Bevis adeverea zicala ce glăsuieşte: „Câine bun e acela care merge la biserică”; căci, dacă se lăsa doar ocazional ispitit să-şi alăture glasul corului, el se comportă la fel de cuviincios ca oricare dintre ceilalţi enoriaşi şi pleca acasă, poate, la fel de edificat ca mulţi dintre ei. Domnişoarele din Woodstock căutau deci în zadar mantale brodate, pintenii sunători, cizmele răsfrânte şi panaşele impunătoare ale tinerilor cavaleri din această ori altă casă de viţă aleasă, care se purtau pe străzi sau în curtea bisericii cu acea uşurătate nepăsătoare, în stare, de bună seamă, să dezvăluie o neîngrădită încredere în sine, împletită însă, nu fără graţie, cu bună dispoziţie şi curtoazia. Unde erau bunele doamne vârstnice cu bonete albe şi rochii de catifea neagră, şi fiicele lor, „cu ochii asemenea aştrilor”, unde erau acum acelea care intrau în biserică obişnuite să-şi împartă cu Cerul gândurile bărbaţilor?! „Dar, ah! tu, Alice Lee, cea atât de dulce, de blândă, de afectuoasăân frumuseţea-ţi“, – astfelâncepânsemnările unui manuscris contemporan pe care l-am descifrat; – de ce e dat oare ca istoria mea să se îndrepte spre zodia ta nefericită? Pentru ce să nu mă întorc mai degrabă spre vremurile în care, descinzând din şaua bidiviului tău, ochii celor din jur căutau spre tine ca şi cum un înger ar fi pogorât din ceruri, şi primeai tot atâtea binecuvântări ca un sol trimis de sus, încărcat cu veşti fericite? T\i nu erai creaţia imaginaţiei zadarnice a unui romancier, nici, în chip fantasmagoric, împodobită cu desăvârşiri inconsistenţe! Dragostea ce-ţi purtam se datora virtuţilor tale, iar cât priveşte defectele… atât de bine ieşeau la iveală printre calităţi încât cred că ele îmi sporeau iubirea11. împreună cu casa Lee dispăruseră din capela regelui Ioan şi alte familii de viţă şi descendenţă nobilă: Freemantles-i, Winklecombes-ii, Drycotts-ii etc. căci aerul turnurilor Oxford-ului era neprielnic extinderii Puritanismului care, îndeobşte, era mai răspândit în comitatele vecine. Se mai găseau totuşi printre credincioşii adunaţi unul sau doi care, prin straie şi ţinută, păreau gentilomi de ţară demni de consideraţie; şi nu lipsea de asemenea un număr de notabilităţi ale oraşului, mai cu seamă negustori de cuţite şi mănuşi, a căror dibăcie în a modela oţelul sau pielea îi ridicase la o stare îndestulătoare. Aceşti demnitari purtau lungi mantii negre, gulere încreţite, strânse pe gât, iar, ca nişte cetăţeni paşnici ce erau, în loc de pumnal sau spadă, îşi aţineau la cingătoare Bibliile şi caietele cu însemnări. Această respectabilă, însă mai puţin numeroasă, parte a asistenţei era alcătuită din oameni de treabă care adoptaseră formele cultului presbiterian, renunţând la liturghie şi la ierarhia bisericii anglicane, spre a primi învăţăturile reverendului Nehemiah Holdenough, faimos prin lungimea şi foiţa capacităţii sale de a predică. Alături de aceşti gravi seniori stăteau bunele lor soţii cu gulere în pliseuri şi coliere, asemenea portretelor denumite în cataloagele de picturi: „soţie de burgmaistru“ şi frumoasele lor fete, a căror preocupare, aidoma doctorului lui Chaucer, nu se îndrepta doar spre Biblie, ba dimpotrivă, atunci când puteau sustrage vreo ocheadă vigilenţei cinstitelor lor mame, neatente ele înseşi şi pricina neatenţiei altora. Dar, în afara acestor preacinstite persoane, se găseau în biserică destui inşi din clasele inferioare, unii veniţi din curiozitate, însă mulţi dintre ei, meşteşugari neciopliţi, rătăciţi în dezbaterile teologice al timpului, precum şi în tot atâtea secte câte culori are curcubeul. Înfumurarea acestor învăţaţi „tebani“ fiind pe potriva ignoranţei lor, aceasta din urmă ajunsese în preajma neţărmuriţii. Comportamentul lor în biserică nu era unul demn de respect, nici moral. Cei mai mulţi dintre ei afectau un dispreţ cinic pentru tot ceea ce trecea drept sacru doar prin sancţiunea oamenilor. Biserica, pentru aceşti oameni, însemna o casă  dominată de o clopotniţă, preotul, o persoană ca oricare alta, preceptele sale nişte tărâţe seci şi o hrană sleită, nedemnă de palatele spirituale ale sfinţilor, iar rugăciunea, o invocaţie închinată Cerului, căreia fiecare i se asociază sau nu, în măsura în care aprecierea sa critică o socoteşte convenabilă. Cei mai vârstnici, în picioare sau aşezaţi în bănci, cu înaltele pălării ca nişte clopotniţe trase pe severele şi încruntatele lor frunţi, îşi aşteptau preotul presbiterian, aşa cum zăvozii stau în mută adăstare ca taurul să fie adus la ţăruş. Cei mai tineri – parte dintre ei – amestecau ereziile cu libertatea îndrăzneaţă a manierelor; îşi întorceau privirile după femei, căscau, tuşeau, vorbeau în şoaptă, ba chiar mâncau mere şi spărgeau nuci, ca şi cum s-ar fi găsit în hall-ul unui teatru înainte de începerea reprezentaţiei. în afara acestora, nu lipseau din congregaţie o seamă de soldaţi, unii în corsete şi căşti de oţel, alţii în tunici din piele de bivol, câţiva în uniforme roşii. Aceşti oameni ai armelor îşi purtau la vedere bandulierele, muniţiile atârnate împrejurul lor, se rezemau de suliţe sau muschete. Ei veneau, aşijderea, cu doctrinele lor particulare asupra punctelor celor mai dificile ale religiei şi amestecau extravaganţele entuzismelor cu curajul şi hotărârea de neclintit pe câmpurile de bătaie. Burghezii din Woodstock îi priveau pe aceşti militari curioşi cu un fel de teamă respectuoasă: căci, deşi nu se mânjiseră prea des cu acte de jaf şi cruzime, ei aveau pe de-a-ntregul puterea de a şi le îngădui pe amândouă, iar cetăţenilor paşnici nu li se arăta altă alternativă decât să îndure orice punea la cale închipuirea certată cu ordinea şi entuziastă a acestor sfătuitori marţiali.

Talismanul de Walter Scott CAPITOLUL I — Spre deşertul sălbatic,ei s-au retras, dar cu arme. Paradisul regăsit   Soarele arzător al Siriei nu atinsese încă zenitul; un cavaler din ordinul Crucii Roşii, care îşi părăsise îndepărtata ţară de la miazănoapte ca să intre în oştile cruciaţilor rătăcitori din Palestina, străbătea agale pustiul nisipos ce se întindea în preajma Mării Moarte, numită în acelaşi timp şi lacul Asfaltit, mare închisă, în care se varsă apele Iordanului, dar ea însăşi neavând nici o scurgere. Războinicul pelerin străbătuse anevoie, în cele dintâi ceasuri ale zilei, cărările râpoase care şerpuiau printre stânci; ieşind în cele din urmă din îngustimile primejdioase, ajunse în largul câmpiei, unde cetăţile blestemate chemaseră asupră-le cândva crunta răzbunare a Celui Atotputernic. Oboseala, setea, primejdia care pândea la fiece pas, toate fură uitate în clipa când călătorul îşi aminti de cumplita întâmplare care prefăcuse într-un jalnic pustiu mănoasa vale a Sodomei, odinioară udată de ape zburdalnice, ca şi grădina Domnului – acum un deşert uscat şi pârjolit, sortit să rămână sterp pe vecie. Văzând mohorâta întindere de apă, atât de deosebită în privinţa limpezimii şi a nestatorniciei, de toate celelalte, călătorul se cutremură şi se închină creştineşte; îşi aminti că sub undele domoale zăceau leşurile şi ruinele măreţelor cetăţi de odinioară, care stăpâniseră largul câmpiilor; trăsnetele cerului sau neastâmpărul măruntaielor pământului le săpaseră mormântul, şi dărâmăturile lor se scufundaseră în adâncul acestei mări care nu răbda la sânu-i nici o vieţuitoare, nu îngăduia ca vreo luntre să-i tulbure suprafaţa, şi, ca şi cum propriile-i străfunduri ar fi însemnat cel mai nimerit lăcaş pentru apele-i posomorâte, nu-şi trimitea, ca oricare altă mare, tributul în nemărginirea oceanului. Întreg ţinutul înconjurător, ca şi pe vremea lui Moise, era numai pucioasă şi sare; ierburile n-aveau cum să răsară şi floarea nu lega rod; nici urmă de lăstar nicăieri. Pământul, ca şi apele lacului, avea de ce să se numească „Tărâmul Morţii”, deoarece nu se înveşmânta în verdeaţă ca oricare altă câmpie; până şi văzduhul era văduvit de locuitorii lui înaripaţi; aceştia o luau razna, pesemne ca să scape de duhoarea catranului şi a pucioasei, pe care văpaia soarelui o împrăştia de pe suprafaţa apei, învolburarea de aburi preschimbându-se uneori în vârtejuri pustiitoare. Lespezi de spumă vâscoasă, care se cheamă naft, pluteau deasupra apelor domoale şi întunecate, sporind volburile de aburi, ca şi cum ar fi vrut să adeverească pe deplin înfricoşătoarea poveste a lui Moise.  

Rob Roy de Walter Scott  Cu ce-am greşit ca astă grea urgie Apăsător asupra mea să vie? Alţi fii eu n-am, şi-acesta acum mi-e-nstrâinat. Blestem pe capul celui ce astfel te-a schimbat! Călătorii? De azi în viitor Doar calu-l voi trimite călător! MONSIEUR THOMAS Mi-ai cerut, dragul meu prieten, să hărăzesc scrisului o parte din răgazul cu care pronia cerească mi-a binecuvântat bătrâneţele, spre a însemna primejdiile şi greutăţile ce m-au însoţit la începuturile vieţii mele. Amintirea acelor aventuri, aşa cum îţi place să le numeşti, mi-a lăsat într-adevăr în suflet un variat şi împestriţat simţământ de plăcere şi durere, amestecat, nădăjduiesc, cu multă veneraţie şi recunoştinţă pentru acel care hotărăşte faptele omului şi care m-a călăuzit pe calea tinereţii, prin multe primejdii şi trude, astfel ca traiul lesnicios cu care mi-a fericit amurgul vieţii să-mi pară mai plăcut faţă de necazurile de odinioară. De asemenea, nu pot să mă îndoiesc de adevărul celor ce adeseori mi-ai afirmat, anume că întâmplările pe care le-am trăit în mijlocul unor oameni deosebit de primitivi, prin apucăturile şi prin felul lor de a se cârmui, au câte ceva interesant şi atrăgător pentru acei cărora le place să asculte poveştile despre trecutele vremuri trăite de un om, astăzi bătrân. Totuşi, nu uita că povestea, spusă de un prieten şi ascultată de altul, îşi pierde pe jumătate farmecul atunci cind este aşternută pe hârtie şi că povestirile pe care le asculţi cu desfătare din gura celui care le-a trăit vor apărea mai puţin vrednice de luare-aminte atunci când le vei răsfoi în liniştea camerei de lucru. Vârsta ta mai crudă şi firea ta robustă îţi făgăduiesc o viaţă mai îndelungată decât o va avea, după toate probabilităţile omeneşti, prietenul tău. Aruncă aşadar aceste foi în vreun sertar secret al mesei tale de scris, până când ne va despărţi evenimentul ce se poate întâmpla în orişice clipă şi care în orice caz se va săvârşi în cursul a puţini – chiar foarte puţini – ani. Când ne vom despărţi în această lume, pentru a ne întâlni, sper, într-alta mai bună, tu vei îndrăgi, sunt sigur, mai mult decât se cuvine, amintirea prietenului tău plecat şi vei găsi în aceste păţanii, a căror istorie sunt pe cale a o aşterne pe hârtie, un bun prilej pentru cugetări triste, dar totuşi plăcute. Unii obişnuiesc să lase celor apropiaţi, cărora li se destăinuiesc, portretul lor fizic; eu însă îţi înmânez o transcriere fidelă a gândurilor şi simţămintelor, a virtuţilor şi cusururilor mele, cu speranţa întemeiată că nebuniile şi aprigile porniri ale tinereţii vor găsi aceeaşi tălmăcire binevoitoare şi aceeaşi înţelegere cu care adesea ai luat în seamă greşelile mele la o vârstă mai înaintată. Unul din multele foloase, ce se pot trage din faptul că adresez memoriile mele (dacă pot da un nume atât de impunător acestor foi) unui prieten scump şi apropiat, este acela că pot trece peste unele amănunte, zadarnice în acest caz şi care, unui străin, i-ar fi oprit atenţia în pofida faptelor mai interesante. De ce să te fac părtaşul plictiselii mele pentru că eşti în puterea mea şi pentru că am înainte cerneală, hârtie şi timp? Totodată, nu-ţi făgăduiesc că nu voi abuza de prilejul atât de ispititor ce mi se oferă, de a povesti despre mine însumi şi despre îndeletnicirile mele, deşi voi aminti împrejurări tot atât de cunoscute ţie, ca şi mie. Ademenitoarea patimă de a povesti, atunci când noi înşine suntem eroii faptelor pe care le înfăţişăm, nesocoteşte adeseori consideraţia ce se cuvine timpului şi răbdării ascultătorilor; cei mai buni şi mai înţelepţi au căzut în mrejile acestui păcat. Nu e nevoie să-ţi amintesc decât ciudatul exemplu oferit de acea rară şi originală ediţie din memoriile lui Sully[1], la care tu (cu înduioşătoarea vanitate a colecţionarului de cărţi) ţii mai mult decât la ediţia redusă la forma obişnuită şi utilă a unor astfel de memorii; ciudat îmi pare, însă, faptul ilustrat de aceste memorii, anume cât de lesne cade pradă păcatului înfumurării, chiar şi un om atât de mare ca autorul lor. Dacă îmi amintesc bine, acel venerabil nobil şi mare om de stat numise nu mai puţin de patru gentilomi din suita sa, ca să consemneze datele şi evenimentele vieţii sale într-o carte cu titlul Memoires des sages et royales économies dEtat, domestiques, politiques et militaires de Henry de Grand şi aşa mai departe. Întocmindu-şi compilaţiile, aceşti vajnici cronicari reduseră memoriile conţinând toate evenimentele deosebite ale vieţii stăpânului lor, la o naraţiune, adresată lui însuşi în propria persona. Astfel, în loc de a-şi povesti singur viaţa, la persoana a treia, ca Julius Caesar, sau la persoana întâia, ca cei mai mulţi care în salon sau în camere de lucru devin eroii propriei lor povestiri, Sully s-a desfătat cu plăcerea rafinată, deşi fantezistă, de a-şi auzi isprăvile povestite de către secretarii săi; el era în acelaşi timp auditorul, după cum de asemenea era şi eroul şi, probabil, autorul întregii cărţi.   [1] Sully Maximilien – duce de Bédhane, ministrul şi amicul regelui Henric al IV-lea al Franţei. A administrat finanţele ţării şl s-a străduit să îmbogăţească agricultura (1559—1641) (n.t.)  

Quentin Durward de Walter Scott La guerre est ma patrie, Mon harnois, ma maison Et en toute saison Combattre c'est mai vie.     I CONTRASTUL Priveşte‑ntâi acest portret, apoi pe‑acela... Ciudată plăsmuire! Nici n‑ai zice că sunt fraţi. HAMLET     U ltima parte a secolului al XV‑lea a pregătit succesiunea unor evenimente viitoare, ridicând Franţa la acel formidabil stadiu al puterii sale care, de atunci, a fost din timp în timp principalul obiect al invidiei celorlalte naţiuni europene. Înaintea acestei perioade, Franţa trebuise să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva englezilor, care puseseră stăpânire pe cele mai frumoase provincii ale ei; eforturile desperate ale regelui şi vitejia poporului francez abia au putut salva restul regatului de jugul străin. Dar aceasta nu era singura primejdie care ameninţa. Prinţii posesori ai marilor feude ale coroanei, şi îndeosebi ducii Burgundiei şi Bretaniei izbutiseră să subţieze atât de mult legăturile lor feudale, încât nu şovăiau ca la cel mai neînsemnat pretext să ridice stindardul împotriva suzeranului lor, regele Franţei. În timp de pace, ei îşi guvernau feudele ca suverani absoluţi, iar casa de Burgundia, care stăpânea provincia cu acest nume, precum şi cea mai frumoasă şi mai prosperă parte a Flandrei, era ea însăşi atât de bogată, atât de puternică, încât nu ceda un pas în faţa coroanei, nici în măreţie, nici în forţă. Imitând exemplul dat de marii feudali, fiecare vasal mai mic al coroanei îşi aroga atâta independenţă cât îi îngăduia distanţa ce‑l despărţea de puterea suverană, întinderea feudei sau tăria castelului său; scăpând de sub acţiunea legii, aceşti mici tirani se dedau nepedepsiţi la cele mai sălbatice excese ale unor neînchipuite samavolnicii şi cruzimi. Numai în Auvergne se numărau peste trei sute de asemenea nobili independenţi, pentru care incestul, asasinatul şi raptul erau îndeletniciri obişnuite, cunoscute de toată lumea. Pe lângă toate aceste rele, o altă plagă provocată de nesfârşitele războaie dintre francezi şi englezi se adăuga la nenorocirile acestui regat atât de zguduit. În diverse părţi ale Franţei se alcătuiseră din lepădăturile tuturor celorlalte ţări numeroase bande de soldaţi, sub conducerea unor ofiţeri pe care şi‑i alegeau ei înşişi dintre aventurierii cei mai cutezători şi mai norocoşi. Aceşti luptători mercenari îşi vindeau săbiile pentru un timp anumit celui care plătea mai bine; iar atunci când nu‑şi puteau plasa serviciile, luptau pe socoteala lor, cucerind castele şi fortăreţe, pe care le foloseau drept locuri de refugiu, luând prizonieri care se răscumpărau pe bani, storcând tribut de la satele lipsite de apărare ca şi de la ţinuturile înconjurătoare, şi îndreptăţind prin tot felul de fărădelegi poreclele de Tondeurs şi Écorcheurs ceea ce înseamnă tunzători şi jupuitori. În mijlocul ororilor şi calamităţilor inerente unei stări atât de nefericite a afacerilor publice, o risipă nesăbuită, deşănţată, făcea faima nobililor de rang mai mic, ca şi a marilor seniori. Urmându‑le pilda, vasalii lor, înconjuraţi de un lux orbitor, dar grosolan, iroseau bogăţiile stoarse de la popor. Un ton de galanterie romantică şi cavalerească, pe care totuşi o dezonora adesea o destrăbălare neînfrânată, caracteriza relaţiile dintre cele două sexe; se folosea încă limbajul cavalerilor rătăcitori, se respectau legile lor, deşi simţământul pur al unei iubiri curate şi generoasele avânturi pe care aceasta le inspiră nu mai înfrânau, nu mai răscumpărau excesele. Luptele şi turnirele, petrecerile şi chefurile care se ţineau lanţ la fiecare curte, cât de mică, atrăgeau în Franţa pe toţi aventurierii, şi rareori se întâmpla ca, o dată ajunşi acolo, să nu găsească prilejul de a pune în practică acea îndrăzneală oarbă, acel spirit temerar şi activ cărora patria lor mai fericită nu le dădea frâu liber. Într‑o asemenea epocă, şi ca pentru a salva acest frumos regat de toate urgiile care îl ameninţau, tronul ce se clătina a fost ocupat de regele Ludovic al XI‑lea, al cărui caracter, oricât de crud în sine, a înfruntat, a combătut şi într‑o mare măsură a neutralizat relele timpului, aşa cum otrăvurile cu însuşiri opuse au puterea, precum spun vechile cărţi de medicină, să se neutralizeze una pe alta. Pe atât de viteaz pe cât era necesar spre a atinge un scop util şi politic, Ludovic nu poseda nici cea mai mică scânteie a acelei virtuţi romantice sau a acelei mândrii totdeauna îmbinată cu ea, care duce mai departe lupta pentru onoare chiar atunci când scopul util a fost de mult atins. Calm, şiret, adânc preocupat de interesul său personal, sacrifica orice, chiar mândria şi pasiunile, dacă acestea ar fi putut dăuna intereselor sale. Îşi tăinuia cu cea mai mare grijă adevăratele simţăminte şi scopuri de toţi aceia care‑l înconjurau şi repeta adesea: „Regele care nu ştie să se prefacă nu ştie să domnească” şi că în ceea ce‑l priveşte pe el, „dacă ar şti că boneta sa îi cunoaşte secretele, ar arunca‑o în foc”. Nici un om de pe vremea lui sau din oricare alta n‑a ştiut mai bine ca el să profite de slăbiciunile semenilor şi să nu cedeze o iotă printr‑o îngăduinţă inspirată când nu trebuia, de propriile sale slăbiciuni. Era atât de răzbunător şi de crud, încât găsea o plăcere în frecventele execuţii pe care le ordona, dar după cum nici o scânteie de milă nu l‑a putut determina vreodată să‑i cruţe pe aceia pe care îi putea condamna în linişte, tot astfel nici o sete de răzbunare nu l‑a împins nicicând la vreo violenţă prematură. Rareori se arunca asupra prăzii mai înainte ca aceasta să se fi aflat în întregime la discreţia lui şi să fi pierdut orice speranţă de salvare; îşi tăinuia toate acţiunile cu atâta grijă, încât planurile lui nu erau niciodată aflate decât în clipa înfăptuirii lor. Tot astfel zgârcenia lui se preschimba în risipă aparentă când era nevoie să miluiască pe favoritul sau pe ministrul vreunui prinţ rival, să abată vreo lovitură ameninţătoare sau să destrame o alianţă înjghebată împotriva lui. Iubea femeia şi plăcerile vieţii, dar nici dragostea, nici vânătoarea, deşi acestea erau marile lui pasiuni, nu l‑au făcut vreodată să uite de grija pe care o acorda cu cea mai mare punctualitate treburilor publice şi afacerilor regatului său. Cunoştea profund oamenii şi învăţase acest lucru coborând personal în mijlocul lor. Deşi era mândru şi arogant din fire, desconsidera diferenţierile arbitrare din societate, ceea ce în epoca aceea era privit ca o ciudăţenie nefirească de rău augur, neşovăind să aleagă din păturile cele mai de jos oameni cărora le încredinţa posturi de cea mai mare importanţă, şi se pricepea atât de bine să‑i aleagă, încât rareori era dezamăgit în ceea ce privea calităţile lor. Totuşi şi în firea acestui monarh prefăcut şi abil existau contradicţii, căci natura umană este prea puţin uniformă. El, cel mai făţarnic, cel mai puţin sincer dintre oameni, a săvârşit totuşi unele din marile greşeli ale vieţii sale, crezând prea mult în onoarea şi integritatea altora. Aceste greşeli păreau determinate de un rafinament excesiv al politicii, care‑l împingea să simuleze o încredere nelimitată în aceia pe care îşi propunea să‑i păcălească, căci în conduita sa obişnuită era mai duşmănos şi mai bănuitor decât orice tiran care a existat vreodată. Quentin Durward de Walter Scott in varianta audio gasiti aici............https://latimp.eu/quentin-durward-de-walter-scott-teatru-radiofonic-aventura-latimp-1966/

O legendă din vremea lui Montrose de Walter Scott Ascultă, Cake, tu, frate Scot, Din Maidenkirk şi, Johnny Groat, Des rupte hainele, socot Să coaseţi locul rău; La voi notează-un tânăr tot ’ Şi scri-vă asta, zău! ’ BURNS     Straşnic de bine, spuse preotul; te rog, jupâne, adu-mi car ţile acelea, că mi-e dor să le văd. Din toată inima, răspunse gazda; şi, ducându-se în odaia sa, aduse de acolo o traistă mititică făcută dintr-o mantă veche, înconjurată cu un lanţ cu lacăt şi, deschizând-o, scoase din ea trei tomuri mari şi nişte manuscrise scrise cu litere frumoase.     INTRODUCERE LA O LEGENDĂ DIN VREMEA LUI MONTROSE Sergentul-major More M’Alpin a fost, câtă vreme a locuit printre noi, unul dintre cei mai onoraţi cetăţeni din Gandercleugh. Nimănui nu i-a trecut prin minte a-i contesta dreptul la scaunul său mare de piele situat pe „latura cea mai confortabilă a căminului“ din sala de la Wallace Arms, în vreo sâmbătă seara. Tot aşa, paracliserul nostru, John Duirward, ar fi socotit o încălcare neîngăcluită dacă s-ar fi permis cuiva să se instaleze în colţul stranei din stânga, cea mai apropiată de altar, pe care sergentul o ocupa fără abatere în fiece du- mânica. Şedea acolo, în uniforma lui albastră de invalid, periată cu cea mai mare grijă, Două medalii pentru merit aflate la vedere, la butonieră, precum şi mâneca din dreapta, goală, care ar fi trebuit să fie ocupată de braţid drept, stăteau mărturie a serviciilor vrednice de cinste şi pline de primejdii pe care le adusese. Faţa sa bătută de vitregiile vremii, părul cenuşiu le- gât într-o coadă subţire, după moda oastei de altădată, şi capul său uşor înălţat spre dreapta pentru a surprinde mai bine glasul prelatului, toate îi trădau atât meseria cât şi beteşugu- rile. Alături de el şedea sora sa Janet, o bătrânică îngrijită, purtând o broboadă de felul celor din Highlands şi un tartan, atentă la orice privire pe care o înturna fratele ei, omul cel mai de seamă de pe pământ pentru această fiinţă, şi căutându-i cu înfrigurare, în Biblia lui cu închizătoare de argint, textele pe care le câtă sau le expunea preotul. Bănuiesc că respectul pe care i-l arătau, de la mic la mare, toate clasele sociale din Gandercleugh, a fost ceea ce l-a hotărât să aleagă satul nostru drept sălaş, căci, fără îndoială, nu aceasta îi fusese intenţia de la bun început. S-a ridicat până la gradul de sergent-major de artilerie, datorită unei vieţi ostăşeşti aspre, în diferite colţuri ale lumii, şi a fost apreciat drept unul dintre cei mai încercaţi şi mai de încredere oameni din Scotch Train’ Un glonţ care i-a făcut braţul zob într-o campanie din peninsula iberică împo- triva lui Napoleon i-a procurat, în cele din urmă. O trecere în rezervă onorabilă, cu o alocaţie de la Chelseae. Precum şi o frumoasă gratificaţie din fondul patriotic Mai mult,. Ser- gentul More M’Alpin fusese pe cât de curajos, tot pe atâta de prudent s aşadar, din banii primiţi şi din economii, a ajuns să stăpânească o mică avuţie cu dobindă de trei la sută în bonuri de rentă consolidată S-a retras, în scopul de a se bucura de acest venit, în viroaga sălbatică din Highlands, unde. Pe când era copil, păs- cuse vite negre şi capre, mai înainte ca răpăitul tobei să-l facă să-şi ridice boneta cu un deget mai sus şi să-şi urmeze mu- zică timp de aproape patruzeci de ani Cât ţinea el minte, locul acesta retras nu putea fi asemuit în frumuseţe nici cu cele mai somptuoase privelişti pe care le văzuse în peregrinările sale Chiar şi Happy Valley of Rasselas3 ar fi fost mai nimic dacă ar fi fost pusă alături. A sosit, a văzut din nou locurile îndrăgite / nu era altceva decât o viroagă stearpă, împrejmuită de colţuri sălbatice de slincă şi străbătută de un torent venind dinspre miazănoapte Şi asta nu era lucrul cel mai rău Se stinsese focul În treizeci de vetre, şi din căsuţa străbunilor lui nu mai putea zări decât câteva pietre fără formă – graiul locului aproape că pierise – străvechea stirpe din care se mândrea că descinde îşi aflase un refugiu peste apele Atlanticului Un plugar din sud, trei ciobani cu pleduri cenuşii şi şase câini sălăşluiau acum în întreaga viroagă, care în copilă- ria lui adăpostise până la două sute de locuitori, chiar dacă ea nu le asigurase o bună stare materială. Totuşi, sergentul M’Alpin găsi în casa noului stăpân un neaşteptat izvor de bucurie şi mijloacele de a-şi exercita afec- ţiunea pentru semeni. Sora sa Janet, din norocire, nutrise o at.it de puternică nădejde că fratele său avea să se reîntoarcă într-o bună zi, încât refuzase să-şi însoţească neamurile când acestea emigraseră Ba mai mult, consimţise, deşi nu fără un sentiment de înjosire, să intre în serviciul intrusului din Lowlands. Care. Deşi saxon, a dovedit că se purtase frumos cu ea, după cum recunoştea singură Această întâlnire negândită cu sora sa păru un balsam peste toate dezamăairile ce-i fuse- seră sortite sergentului More. Deşi cu nedorite lacrimi în ochi ascultă el istoria expatrierii rudelor sale, povestită cum o pu- tea povesti o femeie din Highlands.  Ea îi nară pe-ndelete eforturile zadarnice pe care le-au făcut oferind arenda înainte plată ce i-ar fi adus negreşit la sapă de lemn. Dar care stare ar fi fost mulţumiţi să o aibă, numai să li se ţi îngăduit <ta trăiască şi să moară pp pământul natal Şi n-a uitat Janet nici povestirile care pomeneau de plecarea neamului celtic şi despre descălecarea străinilor în timpul celor doi ani premergători emigrării, când vântul de noapte urla prin trecătoarea Balachra, notele lui modelau lim- pede melodia „Ha ţil mi tulidh“ (Nu ne mai întoarcem nicicând), cu care obişnuiau emigranţii să-şi ia rămas bun de la melea- gurile natale Strigătele aspre ale păcurarilor din miazăzi şi lătratul dulăilor lor erau ades auzite între dealuri, cu mult înainte de sosirea lor, de fapt Un bard. Ultimul din neamul său, a pomenit alungarea băştinaşilor viroagei într-un cântec care a umplut de lacrimi ochii îmbătrâniţi ai veteranului şi a cărui strofă dinţii ar suna cam aşa i Vai, vai, tu cel din miazăzi. De ce îţi lepezi stâna ta? De ce la miazănoapte vii, Ca să distrugi tot ce era? Ceea ce adâncea zbuciumul sergentului More M’Alpin în legătură cu această întâmplare era faptul că schimbarea avu- şese loc, după tradiţie şi păreri de rând, tocmai datorită că- peteniei care ţinea locul conducătorilor de altădată şi al stră- bunilor expulzaţilor i şi cu toate că datorită acestui fapt, una din pricinile mândriei sergentului More fusese până atunci să dovedească, prin deducţii genealogice, în ce grad de rudenie se afla cu acest personaj, sentimentele sale faţă de el suferiră o jalnică schimbare din acel moment. — Nu-l pot blestema – rosti el, ridicându-se şi pornind cu paşi mari şi apăsaţi prin odaie atunci când istorisirea Ja- netei luă sfârşit. Nu-l voi blestema f e descendentul şi re- prezentantul străbunilor. Dar nu va fi muritor să mă audă rostindu-i vreodată numele. Şi îşi ţinu vorba; fiindcă, până în ziua în care şi-a dat obştescul sfârşit, n-a fost om să-l audă pomenind-o pe căpe- tenia egoistă şi cu inima de piatră. După ce petrecu o zi, copleşit de amintirile cele triste, spiritul său îndrăzneţ, care-l trecuse cu bine prin atâtea pe- ricole, îmbărbăta inima sergentului în pofida dezamăgirii cru- de. Se va duce, spuse, în Canada, la neamurile lui, care bo- tezaseră o vale de dincolo de Atlantic, după viroaga părinţilor lor. Junet, adăugă el, ar trebui să-şi încreţească straiele, aşa cum făceau femeile din ligă; „blestemată fie depărtarea 1“ era cât o săritură de purice pe lângă călătoriile şi marşurile pe care le făcuse cu prilejuri mai puţin însemnate. În scopul acesta plecă din Highlands şi veni împreună cu sora sa tocmai la Gandercleugh, îndreptându-se către Glasgow pentru a-şi asigura drumul spre Canada. Dar iarna încă nu sosise, şi cum socotea că era mai bine să navigheze în vreme de primăvară, când fluviul Sfântul Laurenţiu avea să fie dez- gheţat, se stabilise printre noi pentru cele câteva luni cât avea să mai stea în Britania. După cum am mai spus, respectabihd bătrân a fost întâmpinat cu multă cinstire şi luare-aminte de către toate categoriile sociale; şi, când reveni primăvara, era atât de mulţumit de locul unde se aşezase, încât nu se mai gândi la ideea călătoriei sale. Pe Janet o înspăimânta marea şi el însuşi suferea de pe urma infirmităţilor vârstei şi ale serviciului, greu, mult mai greu decât se aşteptase la început. Şi, după cum mărturisise preotului şi vrednicului meu direc- tor de şcoală, domnul Cleishbotham, „era mai bine să stai cu amici dragi decât să te duci pe meleaguri străine şi să-ţi meargă mai rău“. Aşadar, se stabili, luându-şi domiciliul în Gandercleugh spre marea satisfacţie a tuturor locuitorilor, după cum am mai povestit, în ochii cărora deveni, cât priveşte înţelegerea pro- blemelor militare şi comentarea cu miez a ziarelor, gazetelor şi buletinelor, un adevărat oracol, apt să explice toate eve- nimentele militare importante din trecut, pe cele actuale sau tot ce avea să vină. Este adevărat, sergentul avea inconsecvenţele sale. Era un vajnic adept al lui Jacob, tatăl său şi cei patru unchi lup- taseră pentru cauza lui în răzmeriţa de la ’patruzeci şi cinci1» dar asta nu îl împiedica să ţină cu străşnicie şi partea regelui George, în slujba căruia îşi adunase mică avere şi pierduse trei fraţi; astfel că te aflai în faţa unui pericol la fel de mare de a-i displace, desemnându-l pe prinţul Charles drept pre- tendent legitim sau rostind ceva ce scădea demnitatea regelui George. Pe lângă cele spuse, mai trebuie să adăugăm că, atunci când sosea ziua plăţii soldei, sergentul era gata să ză- bovească la Wallace Arms, seara, mai mult decât ar fi dictat o cumpătare strictă ori însuşi interesul său de om cu expe- rienţă, căci, cu aceste prilejuri, beţivanilor din jur le trecea câteodată prin minte să-i flateze simpatiile, cântând cântece jacobite şi ridicând paharul întru blestemarea lui Bonaparte şi întru sănătatea ducelui de Wellington, până ce sergentul era nu numai atât de flatat încât să plătească consumaţia tuturora, ci, când şi când, era şi convins să acorde mari împrumuturi convivilor săi interesaţi. Când atare „umeziri“, cum le numea el, luau sfârşit şi i se mai domolea firea, rareori se întâmpla să nu mulţumească lui Dumnezeu şi ducelui de York2, care făcuseră în aşa fel încât era mult mai greu unui ostaş bătrân să se ruineze datorită propriei sale nebunii decât îi fusese în zilele tinereţii.