Emilia Plugaru

Cele două gângănii Mitruţ e un băieţel timid, tăcut, cu ochii ca două cireşe sălbatice. Privirea lui e privirea unui bătrân căruia de mult i-au nins anii în plete. Lui Mitruţ îi place singurătatea. Când ambii părinţi pleacă de acasă, lucru ce se întâmplă foarte rar, e cel mai fericit om de pe lume. Îşi ia căţelul pe care îl cheamă simplu, Cuţu, şi merge la plimbare. Dacă la întoarcere Cuţu latră la uşă, băiatul ştie – de cealaltă parte e mama şi tata. Uneori însă Cuţu tace, se gudură, flutură din codiţă şi Mitruţ sare în sus de bucurie. ― Suntem singuri! strigă el. Apoi câteva ore aleargă prin casă, se dă de-a berbeleacul, ţipă, îl fugăreşte pe Cuţu, îl sărută, îl strânge la piept şi ochii lui capătă sclipiri de copil fericit. Când se aude cheia în broască – Mitruţ tresare ca electrocutat. ― Cuţu, Cuţu, şopteşte băiatul. Fii cuminte, vine tata! Ce fericit e Cuţu că nu pricepe tot ce vorbesc oamenii. Dacă ar înţelege – şi-ar da seama că dinţii lui sunt nimic pe lângă vorbele ascuţite pe care şi le aruncă aceştia unii altora. Când tata o ceartă pe mama, Mitruţ îşi astupă urechile, închide ochii, dar şi aşa vede cum din gura părintelui său ţâşnesc şuvoaie de foc, săbii, cuţite care se lovesc de capul mamei, apoi cad, luând forme ciudate, la podea. Mama tace. Îşi astupă urechile, se face tot mai mică, mai mică, în timp ce tata creşte, creşte, devenind o fiinţă desfigurată, necunoscută, înfricoşătoare. Când deschide ochii, tata e acelaşi de întotdeauna. Vedeniile cu limbile de foc, cu săbii şi cuţite dispar şi Mitruţ desluşeşte clar ce zice tata. ― Dacă nu te-aş fi întâlnit – acum aş fi fost un om fericit! De ce tocmai tu?! Când în jur sunt atâtea femei? Dispari din ochii mei! Şi tata ridică mâna, dar nu loveşte. Îl observă pe Mitruţ. Faţa i se schimonoseşte, îl priveşte cu ură, apoi, fără să zică ceva, pleacă. Mama rămâne pierdută, dezorientată. Ochii îi înoată în lacrimi. Nu se mai reţine şi izbucneşte în plâns. Mitruţ ar vrea să o mângâie, dar nu face acest lucru. Mama nu-l vede. Când în sfârşit îl observă, se opreşte din plâns şi porneşte să-l certe. ― Mitruţ! strigă ea. De ce nu-ţi pregăteşti lecţiile?! Ai mâncat?! Ai spălat vesela?! De ce nu mă ajuţi, Mitruţ?! Eşti băiat mare! Şi iarăşi începe să plângă. Lui Mitruţ i se pare că acum el e mic, mic, de forma unui punctuleţ. Ar vrea să dispară sau măcar să devină invizibil. Însă nimic din toate acestea nu se întâmplă. Într-un târziu mama se linişteşte. ― Mitruţ, şopteşte ea, te rog, iartă-mă! Sunt atât de necăjită… Nu ştiu ce să fac… Ar trebui să fug, să las totul baltă… Dar nu am putere, nu am voinţă. E tatăl tău. Şi te iubeşte… Şi mama rămâne măcinată de gânduri. Oare cum poate să fie atât de oarbă? Mitruţ nu ştie să descifreze gândurile oamenilor, dar are o capacitate despre care nu vrea să spună nimănui. Nici chiar mamei. De vara trecută, de când a fost la bunici – vede forma şi culoarea gândurilor. Atunci când mama e adâncită în gânduri, în jurul capului ei se formează o aură din flori roze. Dacă gândurile îi sunt triste, în interiorul aurii plutesc flori veştede, iarbă şi frunze uscate. Dar niciodată capul mamei nu e înconjurat de spini, mărăcini, prin care să plutească fiinţe scârboase. Uneori tata îi vorbeşte mamei cuvinte blânde, dar în jurul capului său Mitruţ vede o mulţime de scârboşenii. Mama se bucură, e fericită, băiatul însă e speriat şi se linişteşte abia după ce spinii şi balaurii din jurul capului tatălui dispar. Ca să desluşească culoarea şi forma gândurilor, Mitruţ trebuie mai întâi să-şi scarpine bine urechea dreaptă şi să clipocească de câteva ori. Rareori face acest lucru. Până vara trecută, petrecută în munţi, era un copil obişnuit. Ceea ce i se întâmplă în acea vară, îi schimbă în întregime viaţa şi de acolo i se trăgea şi capacitatea stranie de a vedea forma şi culoarea gândurilor. Dar despre astea – mai târziu. Mitruţ e convins că toată lumea ştie ce se petrece în familia sa. Tata o terorizează pe mama şi acest lucru nu are cum să nu-şi pună amprenta asupra lui. Îi este ruşine să meargă la joacă. E retras, închis şi nu caută compania nimănui. Totuşi, rarele ori când se află în mijlocul copiilor – e isteţ, vesel, râde, spune, dar e îndeajuns ca cineva să zică o vorbă ne la locul său că brusc se întristează şi pleacă. Deseori Mitruţ crede că tata e o fiinţă venită de pe altă planetă. Glasul îi este atât de puternic încât chiar şi atunci când dânsul crede că abia şopteşte, glasul i se aude de cealaltă parte a străzii. Tata nu vorbeşte – tună. Ce-i drept acest lucru se întâmplă doar când se află în preajma lui Mitruţ sau a mamei. Odată, de la balcon, Mitruţ l-a văzut vorbind cu cineva din vecini. Era binevoitor, râdea, povestea, avea glasul puţin înfundat, dar domol. Băiatul s-a gândit că acela nu e tatăl său. Sau poate că e tatăl cel adevărat, însă atunci când intră în casă – cineva îl preface într-o fiinţă menită să-l chinuiască pe el şi pe mama. Chiar din prag îi caută capăt de gâlceavă mamei. Mama are părul lung, împletit într-o cosiţă groasă ce-i ajunge până la călcâie. În supărarea sa, tata deseori încolăceşte cosiţa în jurul mâinii şi-o învârte pe mama prin toată casa. Se opreşte doar când îl aude pe Mitruţ plângând. ― Vezi?! tună tata. Ai speriat copilul! Apoi urmează un şir de injurii. ― Cu cine mi-am legat viaţa?! urlă el. Cu cine?! Într-un târziu, privindu-i ameninţător, se retrage în camera sa. Mama şi Mitruţ plâng strânşi unul lângă celălalt. ― Hai să plecăm, şopteşte Mitruţ. ― Unde? întreabă mama. ― La munte… La bunei. Acolo e atâta linişte. E atât de frumos, atât de bine… ― Eh, Mitruţ, oftează mama. Când trăiam la munte credeam că nu voi putea părăsi acel loc. Acum nu-l pot părăsi pe acesta. Aici e casa mea. E oraşul meu. Îmi place munca pe care o fac. Şi… nu uita. Bun sau rău – e tatăl tău. Ţin la el. Aşa cum e… Nu e vinovat, nu e bucuros de felul cum ne tratează. Pur şi simplu e un om nervos. Înţelegi? ― Nu înţeleg! ţipă Mitruţ. Nimeni în afară de tine nu pricepe! ― Vei înţelege… Când vei creşte… ― Niciodată! Niciodată! Auzi?! Brusc Mitruţ se sperie. I se pare că strigă exact ca tata. Se linişteşte şi vorbeşte calm. ― Nu o să înţeleg, mamă. Ceea ce înţeleg e că nici unul din voi nu mă iubeşte. Sunt singur. Nimănui nu-i pasă de mine. ― Vai, Mitruţ! Nu e adevărat! Îmi pare rău… nu ştiu ce să fac… Parcă aş trăi într-o maşină de spălat rufe. O maşină ce se învârte, se învârte şi din care nu pot să ies… Doar tu mă mai ţii legat de această viaţă… Te iubesc foarte mult… Foarte mult. Crede-mă, continuă ea printre lacrimi, şi tata te iubeşte. Dacă nu ar fi aşa, de mult ne-ar fi părăsit… El zice că doar pentru tine rămâne. ― Mamă… încearcă să spună Mitruţ, dar tace. E convins că tata se iubeşte doar pe sine. Aşa a fost, aşa va fi întotdeauna. Îşi aminteşte cu durere, cu groază cum anul trecut, înainte de vacanţa de vară, tata l-a umilit în faţa copiilor din ogradă. În ziua aceea tata venise acasă cu mult mai devreme decât de obicei. Un copil de-al vecinilor îi ieşi în cale, strigând: ― Mitruţ vorbeşte urât! Spuneţi-i că nu e frumos! Tata îl chemă şi Mitruţ se apropie fără să ştie ce se întâmplă. ― Pantalonii jos! urlă tata. Faţa i se schimonosi. Îşi strânse buzele subţiri atât de tare încât acestea i se făcură vinete. Parcă hipnotizat, Mitruţ dezbrăcă imediat pantalonii. Simţi pe fesă palma asudată, lipicioasă a tatălui său. O dată, încă o dată, apoi nu mai simţi nimic. Văzu feţele îngrozite ale copiilor din curte. Nu-l dureau loviturile. Îl durea umilinţa şi ruşinea. Tata încetă să lovească abia când acelaşi copil al vecinilor începu să plângă. Noaptea Mitruţ făcu febră. Stătu în spital două săptămâni. Nu-i povesti nimic mamei. La ce bun? Oricum i-ar fi găsit scuze soţului ei. Unicul lucru frumos ce urmă după spital e că veni vacanţa, iar odată cu vacanţa – mult aşteptata plecare la bunici. Aici se întâmplară acele lucruri ciudate, de care Mitruţ îşi aminteşte deseori. Micul sătuc în care locuiesc bunicii se află pe muntele Violet. I se spune aşa fiindcă din depărtare crestele împădurite par violete. Pe munte aerul e atât de subţire, atât de curat, încât lui Mitruţ în primele zile îi era greu să respire. Apoi se deprinsese. Mirosea a iarbă, a parfum, şi mai ales mirosea a brad. Acest miros intens de brad îi dădea senzaţia că în curând va fi Anul Nou. Dar până la Anul Nou trebuia să treacă timp. Era în plină vară şi în vâlcica de la marginea sătucului înfloriseră macii şi romaniţele. Iarba crescuse verde, mustoasă. Pe munte ploua des, dar ploile erau scurte şi calde. Când apărea soarele – Mitruţ credea că cerul e spălat cu buretele. Atât de strălucitor şi de albastru i se părea. Două căpriţe albe ca neaua, un ieduţ negru ca tăciunele, cu o steluţă albă-n frunte, toată ziulica se învârteau în jurul lui. Mitruţ se simţea bine în compania lor. Bunicul zicea că niciodată nu a văzut animale mai deştepte. Înainte de a sosi Mitruţ, în fiecare zi căpriţele plecau singure la păscut. Când li se făcea sete veneau acasă, bunicul le adăpa şi iarăşi plecau. Dacă bunicul le zicea să nu roadă frunzele de salcâm, căpriţele îl ascultau. Aveai senzaţia că aceste animăluţe înţeleg tot, doar că nu pot să vorbească. Mitruţ se trezea dis-de-dimineaţă, mânca şi alerga împreună cu căpriţele în lunca plină cu maci înfloriţi. Acestea stăteau cuminţi pe lângă el şi băiatul nu avea altă treabă decât să caute fragi copţi. Se tolănea, se dădea de-a berbeleacul prin iarbă, şi iarba, desfăcându-şi firele, îl îmbrăţişa, îl purta ca într-un leagăn. Liniştea din jur, imensitatea cerului, măreţia muntelui îl fascinau. Uneori i se părea că el însuşi e o gâzuliţă din alea mici care nu ştie de părinţi şi căreia soarele îi dăruieşte căldură, iar pământul o adăposteşte, o mângâie ca un adevărat părinte. Aici, pe munte, Mitruţ nu dorea să-şi amintească de casă. Într-una din zile căpriţele nu plecară acasă la apă, ci îşi potoliră setea într-un pârăiaş de munte. Apoi se întoarseră în luncă, se culcară şi adormiră imediat. Mitruţ rămase mirat de comportamentul lor. Se culcă alături şi în scurt timp adormi şi el. Se trezi de la zbieratul căpriţelor. Stăteau în picioare, cu urechile ciulite, păreau speriate de parcă ar fi avut lupul în faţă. Se întoarseră spre Mitruţ şi băiatul le văzu ochii. Toate trei aveau ochii roşii. În următoarea clipă o rupseră la fugă alergând spre pădure. Alergă după ele. Le chemă, le strigă, căpriţele însă se afundară în desiş. N-avu timp să se dumerească şi se pomeni din lumină în întuneric. Din când în când observa totuşi blăniţele albe licărind ca nişte beculeţe printre arborii ce-i dădeau fiori. Brusc se pomeni într-o poieniţă rotundă, în care lumina soarele atât de puternic că fu nevoit să închidă ochii. Îşi aminti de o poveste de-a bunicii. Bunica zicea că în pădurea de pe Muntele Violet este o poiană în care nu există noapte. Poiana Soarelui, aşa se numea acel loc. Şi mai spunea buna că cine nimereşte acolo nu mai găseşte drumul spre casă. Era convins că se afla anume în acea poiană. Deschise ochii şi observă un obiect rotund, luminos ce semăna foarte mult cu o farfurie zburătoare. Se miră şi mai mult când îşi observă căpriţele urcând cele câteva trepte ale farfuriei. Porni după ele şi intră într-o încăpere rotundă, tapată de jur împrejur cu oglinzi. Căpriţele dispărură. Straniu, dar Mitruţ nu se vedea în acele oglinzi. Uită de căpriţe şi începu să studieze încăperea. În mijlocul sălii erau două fotolii. Pe fiecare – câte o pernuţă. Pernuţele erau ornate cu ţurţuri de diferite mărimi şi… ce îl miră cel mai mult – ţurţurii se mişcau încontinuu ca în bătaie de vânt. Dar nici vorbă de boare de vânt. Fiindcă altceva mai distractiv nu găsi şi fiindcă se simţea obosit – se aşeză pe unul din fotolii. Auzi un sâsâit şi brusc încăperea se umplu de o putoare insuportabilă. Ţurţurii pe care stătea se mişcară, îi strânseră capul şi băiatul urlă de durere, dar nu reuşi nici să icnească că fu aruncat ca o minge pe podeaua moale, elastică şi caldă. Se ridică, privi spre fotolii şi rămase stâlp de uimire. Ba chiar îl umflă râsul. De pe ambele fotolii îl priveau acele pernuţe care de fapt erau două enorme gângănii care aveau faţă de om. Pernuţa pe care stătuse Mitruţ era ceafa unui cap cu ochi, cu nas, gură – ba chiar cu mustăţi. Un cap plat, înzorzonat cu mulţime de tentacule. Băiatului i se păru că mutra din faţă se asemăna cu tata. Cealaltă nu avea mustăţi. Înseamnă că era femelă. Gângăniile îl priveau atent. ― Bravo, căpriţe! strigă gângania cu mustăţi într-o limbă perfect românească. Ni l-a adus pe băiat! Gângăniile săriră de pe fotolii şi merseră spre partea opusă a încăperii. ― RO-1, RO-1, vorbi gângania mascul, de data asta vorbim în limba acestui copil, adică în română, ai înţeles? ― Da, stăpâne, răspunse un glas metalic de după perete. În încăpere îşi făcu apariţia o fiinţă, pe care la început, Mitruţ o consideră om. Era înalt, avea mâini, picioare, dar avea talia atât de subţire încât practic părea că îi lipseşte burta. Nu purta încălţăminte, îmbrăcăminte sau dacă purta – acestea erau de culoarea pielii strâns lipită de corp. Individul era atât de slab, fără muşchi, fără grăsime pe el, încât lui Mitruţ i se păru că ar putea să-l înfrunte în caz dacă acesta ar vrea să-i căşuneze vreun rău. ― Îl dărâm cu un deget, se gândi băiatul şi iarăşi îl umflă râsul. Se prinse la gândul că de când se află aici mereu îi vine să hohotească. Uitase de casă, de părinţi, de bunici, de muntele îmbrăcat în haină de brad, de căpriţele sale năstruşnice. I se părea că se află de când lumea în această sală rotundă. Ba chiar şi pe acele gângănii şi pe acest individ răşchirat avea senzaţia că îi cunoaşte de când lumea. ― RO-1, auzi Mitruţ glasul gânganiei mascul, nu uita – şterge-i memoria! Anihilează-i voinţa! Dacă nici de data asta nu reuşeşti, te demontez şi te las să zaci în poiană pentru vecie! Ai înţeles, RO-1?! Fă ce ai de făcut! Imediat vlăjganul păşi spre Mitruţ, îl înşfăcă şi băiatul îşi dădu seama că de fapt acesta e foarte voinic. Mâinile lui păreau nişte cleşti de oţel. Mitruţ ţipă, dar nu se opuse. Pielea individului era rece ca gheaţa. Se gândi că are de-a face cu un robot. ― Nu-ţi fie frică, vorbi robotul destul de blând. Nu o să te doară. Apoi îl duse în altă încăpere la fel rotundă. Îl aşeză într-un fotoliu şi cu o pensetă îi introduse în urechea dreaptă câteva obiecte minuscule. Mitruţ simţi un val de căldură prin tot corpul şi i se păru că e cea mai fericită persoană de pe lume. Sentimentul de fericire îi trecu repede, făcând loc unei înfiorări bruşte. Privi spre robot şi văzu că acesta are ochii roşii, cu sclipiri fosforescente. Încercă să-şi amintească ce se întâmplă până în acea clipă, dar nu-şi amintea nimic. Nu ştia cine este, de unde vine, cum nimerise aici. Robotul atinse peretele-oglindă, se aprinse o luminiţă şi peretele deveni un imens ecran. Mitruţ văzu pe ecran o odaie în care la o masă stăteau un bărbat şi o femeie. ― „Ei sunt părinţii tăi”, citi băiatul mai sus de imagine. Nu ştia însă ce înseamnă părinţi. Nu-şi amintea să-i fi văzut vreodată pe cei doi. Din memorie i se şterse tot, aproape tot. Îşi amintea doar că e om, că trăieşte pe planeta Pământ, că limba în care vorbeşte e româna. Brusc îşi mai aminti că în jurul lui trăiseră mulţi oameni şi că undeva departe, dar unde anume uitase, e un munte căruia i se zice Violet şi pe acel munte e un sătuc cu o vâlcică plină cu maci înfloriţi, iar printre maci pasc trei căpriţe. Frânturile de amintiri veneau şi dispăreau. Totul i se încâlci în minte. ― Părinţi… Părinţi… Ce o fi însemnând acest cuvânt? Făcu un efort să-şi dea seama, dar totul era în zadar. În imaginea pe care o avea în faţă, femeii îi apăru în jurul capului o aură roză prin care pluteau floricele de toate culorile. ― „Acestea sunt gândurile bune ale mamei tale”, citi Mitruţ. Bărbatului îi apăru o aură cenuşie din care ţâşneau limbi de foc şi în care mişunau fel de fel de fiinţe scârboase. ― „Acestea sunt gândurile rele ale tatălui tău”. ― Fu, se strâmbă Mitruţ. Oamenii au asemenea gânduri? E dezgustător. Imaginea cu bărbatul şi femeia dispăru. Robotul atinse peretele şi Mitruţ văzu pe ecran un băieţel de vreo nouă anişori. ― „Acesta eşti tu.”, citi el şi izbucni în râs. ― Eu? întrebă. Dar… cine sunt eu? ― Eşti un mic pământean. Un copil cu sângele curat şi fierbinte, răspunse cu tristeţe RO-1. Îţi vom împrumuta sângele ca să-l introducem celor două gângănii. Ei cred că doar având sânge de pământean se vor preface în fiinţe asemănătoare la chip şi trup vouă – oamenilor. ― Dar… ce se va întâmpla cu mine? întrebă băiatul. ― Ai de ales… Prima variantă e să mori… Aş putea însă să te prefac în gânganie. Sau în robot… Ca să-i slujeşti alături de alţi roboţi pe stăpâni. Ce preferi? ― Prefer să rămân ceea ce sunt, vorbi calm Mitruţ. Îmi place să fiu Om. Să devin gânganie?! Sau robot?! Ha, ha, ha! Te-ai văzut vreodată în oglindă? ― Niciodată. La ce bun? Oglinzile nu sunt pentru roboţi, zâmbi RO-1, dar din ochi i se scurse o lacrimă. Ochii lui căpătară o culoare albastră, albastră, aproape sinilie. În clipa aceea ai fi jurat că e om. Pe faţa îi puteai citi compasiune şi milă, apoi brusc expresia feţei i se schimbă, deveni dură şi Mitruţ văzu cum băiatului de pe ecran i se introduc în ambele mâini nişte tubuleţe subţiri anexate la un aparat ciudat. Simţi cum mâinile îi devin grele, reci, pe frunte îi apărură broboane de gheaţă, se gândi că în curând va înceta să respire, dar nu-l încercă nici un sentiment de frică. Sângele băieţelului din imagine se scurgea lent prin tuburi. Brusc copilul de pe ecran porni să se zbată vrând să-şi elibereze braţele. Mitruţ simţi că trebuie să-i sară în ajutor, întinse mâinile, le smuci şi observă că sângele adunat în aparat se scurge îndărăt în corpul copilului. Sări în sus de bucurie. În momentul acela imaginea sa făcu acelaşi lucru, eliberându-şi braţele. Mitruţ se ridică din fotoliu, îşi scutură mâinile amorţite, se întoarse cu spatele spre ecran şi drept în faţă le văzu pe cele două gângănii. ― Tâmpitule! urlă gângania bărbat la RO-1. Unde e RO-2?! Iar le-ai făcut singur pe toate?! Nu i-ai şters toată memoria, toată voinţa acestui mic pământean! Adu-l pe RO-2! Vă demontez imediat! Vă las să putreziţi pe vecie aici! ― Ro-2… s-a defectat, răspunse calm RO-1. Nu am reuşit să-l repar. ― Experimentul a eşuat… vorbi gângania femelă. A câta oară… Dar nu te înfuria, se apropie ea de mascul. Nu e vina lor. Dă-le crezare. S-au învechit. Au nevoie de reparaţie. ― Iar noi avem nevoie să ne recăpătăm înfăţişarea de mai înainte! Cât mai rapid! Cine să-i repare? De mii de ani ne târâm ca nişte neputincioşi! Avem doar creier! Roboţii ăştia amărâţi ne sunt braţele şi picioarele! Nici măcar să-i demontăm nu suntem în stare! Nu suntem în stare de nimic! Tu eşti de vină! Tu! şi masculul se repezi spre femelă. Mitruţ avu senzaţia că aceştia se vor încăiera, totuşi încăierarea nu avu loc. ― Eh, oftă femela. Dacă nu am fi reuşit să-i creăm pe roboţi înainte de a căpăta înfăţişarea asta scârboasă, nu doar noi, poate chiar întreaga planetă Galax nu ar mai fi existat. Nu te supăra pe ei… Lasă-l pe RO-1 să plece. ― Bine, fu de acord masculul. Pleacă, se înturnă el către RO-1. Te voi chema… Micul pământean să rămână. Într-o bună zi, continuă el, roboţii ăştia vor acţiona de sine stătător şi atunci nu doar noi, ci întreaga planetă Galax va fi în primejdie. ― Să nu ne gândim doar la lucruri urâte. Să sperăm că totul va fi bine. Cel puţin RO-1, sunt convinsă – niciodată nu ne va trăda… Ce păcat că e doar un robot. Cândva, crăiasa Seluna mi-a spus că dacă s-ar găsi o fiinţă vie care să ne iubească cu adevărat, fără să ţină cont de înfăţişarea noastră groaznică, fără să ţină cont de putoarea pe care o emanăm atunci când ne enervăm, să ne iubească din tot sufletul – în acest caz s-ar putea să redevenim frumoasele fiinţe de mai înainte. Eh… Nu am mai fi nevoiţi să vizităm necontenit Pământul, să facem experimente asupra oamenilor… Nu-mi place acest lucru. ― Nu-ţi place?! urlă masculul. Nu cumva ţi-e milă de ei?! Noi, galaxiţii, nu cunoaştem ce înseamnă mila, dragostea sau bunătatea! Ai uitat?! Vrei să-ţi aduc aminte?! Şi masculul îşi încordă tentaculele, femela îi repetă gestul, începură să sâsâie şi încăperea se umplu de un miros insuportabil. Mitruţ fu nevoit să se lipească de peretele-oglindă ca să nu fie împroşcat de veninul celor doi. Apoi gângăniile se liniştiră, tăcură un timp, Mitruţ crezu că au uitat de el, dar masculul sparse într-un târziu tăcerea: ― Ce facem cu acest mic pământean? Nu ne mai este de nici un folos. ― Păcat… De data asta chiar am crezut că vom reuşi. Dar… Nu a fost să fie. E rău că nu-i putem conecta la aparat de mai multe ori pe aceşti pământeni. ― Nu-ţi fă griji. Vom găsi altul. Pământul e mare, iar ei sunt mulţi. ― Nu e vorba de asta, oftă femela. Nu ştiu de ce am impresia că anume sângele acestui pământean ar fi putut să ne ajute. Simt că prin venele lui curge ceva asemănător cu viruşii pe care îi avem noi. Eh… Îmi place piciul… Îmi aminteşte atât de mult de copilaşii noştri… Sărmanii mei copilaşi. Erau chiar mai frumoşi decât el… ― Încetează! urlă masculul. Ţi-am spus de atâtea ori! Nu-mi mai vorbi despre bieţii noştri copilaşi! Ai face bine să hotărăşti ce facem cu ăsta?! ― Ştii ceva? Hai să-l cruţăm. Să-l luăm cu noi pe planeta Galax, propuse femela. ― Ai înnebunit? Se va molipsi de virusul-gânganie şi va deveni exact ca mine şi ca tine. La ce bun alte gângănii alături? ― Mda… Ai dreptate… Şi totuşi… Parcă mă încearcă un sentiment ciudat. Nu aş vrea să-i pricinuim vreun rău. Şi femela se apropie de Mitruţ, îl privi cu blândeţe, pe obraz i se scurse o lacrimă. ― Aoleu! strigă masculul. Ce e cu picătura asta de apă pe obrazul tău?! Nu cumva?! Te-ai molipsit de la pământeni?! De virusul milei şi a bunătăţii?! Scoate-ţi din cap nebunia! Noi suntem Galaxiţi! Ga-la-xiţi! Înţelegi?! Înfuriat, masculul se repezi spre femelă şi cât ai clipi – cele două gângănii se încleştară devenind un ghem ce se rostogolea rapid pe podea. Bucăţi de tentacule zburau în toate direcţiile. ― Gata, auzi Mitruţ. Nu mai avem tentacule. Să ne odihnim până ne cresc altele. Gângăniile se dezlipiră şi Mitruţ le văzu goale-goluţe. Erau şi mai neplăcute. Închise ochii şi brusc îi veni cheful să râdă. Niciodată nu râse cu atâta poftă. Nici el nu ştia ce-l apucase. Gângăniile îl priveau mirate nepricepând ce înseamnă aceste sunete. Probabil nu ştiau că oamenii au capacitatea să râdă. Apoi se tolăniră în fotolii şi un timp sforăiră liniştite. Mitruţ se aşeză pe podeaua caldă, aţipi un pic. Nu dură mult. Primul se trezi masculul. Pe furiş se dădu jos din fotoliu, târându-se spre fotoliul femelei. Apropiindu-se, o împroşcă cu venin. ― Ce te-a apucat?! strigă femela. Ce ţi-am făcut de data asta?! Cu ce-ţi sunt vinovată? ― Eşti! urlă masculul. Întotdeauna eşti vinovată! De toate eşti vinovată! Chiar dacă încă nu ştiu de ce anume! Mereu vei fi vinovată! ― Iartă-mă, vorbi femela cu glas întretăiat. Te rog să mă ierţi. Mă ierţi? Lui Mitruţ îi veni în minte imaginea unei femei, care îşi cerea foarte des iertare de la bărbatul său. Era femeia pe care i-o arătase pe ecran RO-1, adică era mama sa. Cu toate că încă nu-şi amintea ce înseamnă cuvântul mamă, totuşi în minte îi veneau frânturi de imagini cu mama şi cu cel pe care l-ar fi numit tată. Această scenă de acum o mai văzuse undeva, cândva. ― De ce gângania-femelă îşi cere iertare de la mascul fără să poarte vreo vină? E mare greşeală din partea ei. Nimeni nu trebuie să poarte vina pe care nu a înfăptuit-o. Nu e corect. Dar ce e corect? O fi corect că se află acum aici? Şi cine e el? Şi cine sunt aceste făpturi din faţa sa? Şi cine e acel RO-1? Totul i se încurcă în creier. De parcă nu mai avea creier. Nici chiar ce înseamnă să ai creier nu mai ştia. Gângăniile sforăiau ceea ce ar fi însemnat că nu văd şi nu aud nimic. După ce se odihni un pic, Mitruţ pipăi peretele-oglindă. Începu să-l doară capul. Avea senzaţia că aici, în această încăpere, îl paşte o mare primejdie şi că dincolo de peretele-oglindă e o altă lume, o lume a lui, o lume frumoasă în care trebuie încă să-şi găsească locul. Va ieşi de aici neapărat. Cu orice preţ. Continuă să pipăie peretele şi dădu de o pornire de uşă. Împinse puţin şi uşa se deschise în exterior. Se pomeni într-o poiană luminoasă, înconjurată de arbori înalţi. Merse în direcţia lor. Deodată arborii făcură picioare şi-i veniră în întâmpinare. Mitruţ nu găsi altă soluţie decât să dea înapoi şi să intre în încăperea rotundă. Imediat în spate îi sări una din gânganii; îşi simţi trupul încleştat de tentacule, dar foarte curând gângania îl eliberă. ― Ai crezut că eşti mai deştept?! urlă masculul. Ai vrut să ne păcăleşti?! De aici nu scapă nimeni, doar dacă vrem noi! Nu mai încerca să faci vreo prostie, până nu m-ai enervat cu totul! RO-1, unde eşti, RO-1?! continuă să urle gângania. Ca din pământ apăru robotul-galaxit. Slab, subţire, cu capul rotund, mare, sprijinit pe un gât firav care ba se lungea, ba dispărea cu totul. ― RO-1, vorbi masculul pe un ton ameninţător, târându-se spre fotoliu. Experimentul a eşuat. Din vina ta. Nu i-ai anihilat complet memoria şi voinţa acestui mic pământean. Ştiai că a încercat să evadeze? ― Da, stăpâne! Dar l-am adus înapoi! ― Bravo. Ai făcut bine. Acum distruge-i imediat toată memoria şi toată voinţa. Te rog să nu dai greş. Până vom hotărî ce facem cu el – să nu aibă memorie şi voinţă. Ai înţeles? ― Da, stăpâne! strigă RO-1 şi se apropie de Mitruţ. ― Mic pământean, îi şopti el la ureche. Nu-ţi fie frică. Îţi voi reda toată memoria, toată voinţa. Te voi salva. Prefă-te că nu ai voinţă, că nu ai memorie. Nu mă trăda! Fii ascultător! Ai în-cre-de-re! Mitruţ simţi cum robotul iarăşi îi scormoneşte în ureche. Urechea dreaptă îl gâdilă, îi veni cheful să râdă, dar brusc îşi aminti că el e Mitruţ, îşi aminti de căpriţe, de bunici, de mama şi tata. Îşi aminti că gângania-mascul seamănă foarte mult cu tata. Aceeaşi ochi, aceleaşi mustăţi, aceeaşi înfăţişare severă. Poate că şi tata o fi vreo fiinţă venită de pe planeta Galax? Îşi alungă acest gând sinistru. Acum nu mai avea nici un chef de veselie. Vroia cât mai repede la bunici sau măcar acasă, alături de Cuţu. Văzu acum cu alţi ochi încăperea rotundă. Îşi aminti că bunica îi povestise despre Poiana Soarelui, unde soarele se odihneşte atunci când apune. ― Cine se rătăceşte pe acolo – e pierdut pentru totdeauna, zicea bunica. Acum era convins că se află anume în Poiana Soarelui, pe o farfurie zburătoare şi că e obiectul experimentelor acestor gângănii şi a robotului numit RO-1. Dar nu are nimic altceva de făcut decât să se încreadă în RO-1. ― „RO-1 nu e chiar un robot, de vreme ce nu îndeplineşte orbeşte toate poruncile stăpânilor”, se gândi băiatul. ― RO-1, strigă Masculul. Am impresia că mintea acestui pământean mai produce gânduri! Am dreptate?! ― Nici vorbă. I-am dezactivat creierul. Nu mai are memorie, nu mai are voinţă… E o legumă… ― Bine RO-1. Te cred. Acum scoate-i toţi senzorii. Să nu-i rămână nici unul. De fapt… Lasă-i senzorul care îl va ajuta să vadă gândurile semenilor săi. Ha! Ha! Ha! Râse cu poftă gângania. Dacă îl înapoiem pe băiat pământenilor – va fi foarte distractiv. Foarte… Pleacă RO-1! se întristă brusc masculul. Lasă-mă cu băiatul! Vreau să-l privesc… Îmi aminteşte atât de mult de copilaşii noştri. Nu e ca ceilalţi pământeni. E altfel… ― Te rog să nu mă trădezi, îi şopti, trecând pe alături, RO-1. Nu uita, nu ai vo-in-ţă… Nu ai me-mo-rie… Ţine minte, doar aşa te pot salva. Rămas singur cu gângăniile, Mitruţ stătu nemişcat, temându-se chiar să clipească. Masculul îl privi, apoi îl atinse cu tentaculele şi din ochi, ca şi din ochii femelei ceva timp în urmă, i se scurse o lacrimă. ― Ce faci?! strigă femela. Ai un strop de apă pe obraz! Ziceai de mine, dar dumneata?! Adineauri ai scos nişte sunete exact cum a făcut-o pământeanul! E grav! Noi doi ne molipsim de viruşii lor! Trebuie să încetăm să vizităm Pământul! ― Ce fac?! urlă masculul. Ne-am molipsit?! Să încetăm să vizităm Pământul?! Mai bine îl vizitam înainte de a descoperi virusul „Gânganie”! Am fi luat de pe atunci viruşii lor, virusul milei, al bunătăţii şi poate că acum am fi avut înfăţişarea de galaxiţi, fiinţe frumoase, cu mult mai frumoase decât pământenii! Tu eşti de vină! Tu m-ai îndemnat să-i prefac pe duşmanii mei în gângănii! Tu ai dorit să-i vezi umiliţi, târându-se în faţa noastră! Şi ce-a ieşit din asta?! Am devenit cu toţii Gângănii! Şi ei şi noi! Căci viruşii nu aleg! Dacă erai atât de deşteaptă – de ce nu mi-ai sugerat să descopăr mai întâi „anti-virusul Gânganie”?! În cazul acesta, eu şi cu tine, împreună cu frumoşii noştri copilaşi ne-am fi păstrat înfăţişarea! Eşti mama tuturor relelor! Gânganie scârboasă! Ptiu! ― Da?! strigă la rândul său femela. Sunt mama tuturor relelor?! Dai vina doar pe mine?! Ai fost dumneata vreodată vinovat de ceva?! Bineînţeles că nu. Mereu trag ponoasele… Şi totuşi fii cinstit! Celelalte gângănii de pe Galax au pierit de mult, noi doi încă trăim! Datorită cui?! Datorită mie! Eu, îşi înfoie tentaculele femela, eu am descoperit elixirul vieţii! Cu mult înainte de a fi devenit gângănii! Am creat sistemul de roboţi! Roboţi care continuă să muncească din greu pe planeta noastră! Nici un strop din elixir nu trebuia să împart cu tine! Nici un strop… Dar am sperat şi mai sper că ne vom recăpăta înfăţişarea! Şi că vom renova civilizaţia de pe Galax. Şi că vom fi… fericiţi. ― Ha! Ha! Ha! râse cu poftă masculul. Niciodată nu se va întâmpla acest lucru. Vorbeşti de parcă am fi ştiut ce înseamnă fericirea. Adevăraţii galaxiţi nu ştiu de semnificaţia acestui cuvânt. Fericirea e un virus care circulă doar printre pământeni. La fel ca mila, bunătatea şi alte nenorociri caracteristice locuitorilor planetei Pământ. ― Nu te mai fandosi atât. Poate nu observi, dar câteva clipe în urmă ai scos iarăşi sunetele sinistre pe care le-am auzit la băiat. Te-ai molipsit, te-ai molipsit dragul meu… De acu înainte vei râde, te vei bucura, vei plânge, îţi va fi milă şi îţi va părea amarnic rău de răutatea pe care ai avut-o atunci când ai hotărât să-i deportezi pe copilaşii noştri, să-i arunci fără nici o remuşcare printre pământeni. Bieţii mei copilaşi… Poate că sângele lor curge chiar prin venele omuleţului din faţa noastră… Pe care vrei să-l laşi fără de viaţă… Nenorocitule! îşi repezi femela tentaculele spre mascul şi Mitruţ asistă încă o dată la spectacolul cu tentacule frânte. Ar fi vrut să-şi poarte puţin picioarele, dar îi era teamă şi abia când le auzi pe gângănii sforăind încercă să facă puţină mişcare. De data asta însă nu dormiră mult. Se treziră şi veniră în faţa lui Mitruţ. ― Lasă-l pe băiat să stea pe podea, vorbi femela. L-or fi durând picioruşele. ― Cum să-l las? Nu vezi că nu pricepe nimic? Să vină RO-1 să-l aşeze… ― Bravo piciule, îi şopti robotul apropiindu-se. Continuă să te prefaci… O să fie bine… ― Eh, oftă masculul aşezându-se în fotoliul său. Crezi că mi-a fost uşor să mă despart de copilaşi? Nu am avut încotro. De virusul „Gânganie” se molipseau doar maturii şi acei ajunşi la vârsta maturităţii. Nu am vrut ca pruncii mei să ajungă gângănii. Căci asta îi aştepta… RO-1 i-a adus şi i-a lăsat printre oameni. Erau nişte fiinţe mici şi nevinovate. Dacă printre pământeni nu există gângănii – înseamnă că ei au crescut ca adevăraţi galaxiţi. Pământul le-a fost prielnic şi virusul care nu reuşise încă să-i atace a dispărut cu totul. Într-o privinţă ai dreptate… Sângele lor s-a amestecat cu cel al oamenilor. ― Adevărat… Altfel cum s-ar explica că în ultima vreme civilizaţia de pe Terra a devenit atât de crudă, atât de războinică, de răzbunătoare? fu de acord şi femela. Precis că o parte din pământeni sunt galaxiţi de-ai noştri. Sânge din sângele copiilor mei… Dar şi aşa, totuna trebuie să continuăm cercetările. Chiar dacă va fi nevoie să sacrificăm întreaga omenire… ― Cum?! răcni revoltat masculul. Cum să sacrificăm întreaga omenire?! Trebuie să facem tot posibilul să ne recăpătăm înfăţişarea fără asemenea sacrificii. Omenirea e un imens laborator pentru cercetările noastre! Mai ales în domeniul virusologiei. Pricepi?! ― Pricep, pricep… mormăi femela. Chiar mă gândesc uneori că am putea… pe viitor… să-i infectăm şi pe ei cu virusul-gânganie. Să vadă ce înseamnă să te târăşti, să fii neputincios… după ce ai fost mare şi tare! Ha, ha, ha! Aoleu! Am scos aceleaşi sunete? Ce pacoste a mai dat peste noi?! RO-1! RO-1! strigă ea ca apucată. Ce sunt aceste sunete, RO-1, întrebă femela după ce robotul intră în odaia rotundă. ― Nimic grav, stăpână, răspunse robotul făcându-i din ochi pe furiş lui Mitruţ. Nu e o infecţie gravă. Din contra. Această „infecţie” îi ajută pe oameni să treacă mai uşor peste greutăţi. Râsul provoacă oamenilor un sentiment de bucurie şi de mulţumire de sine. Oare acum nu vă simţiţi mai bine? În afară de asta – nu trebuie să vă fie frică de pământeni. Căci multe din ce au galaxiţii au ajuns şi la ei. Iar ceea ce au oamenii în sistemul lor, nu e deloc nociv pentru galaxiţi. ― Ba e nociv! sări din fotoliu masculul. E foarte nociv! Nu vreau să fiu infectat cu mila, cu bunătatea, cu prostia şi cu alte tâmpenii de felul acesta! Fă tot posibilul ca sistemul nostru să fie curăţat! Ai înţeles? ― Am înţeles, stă-pâ-ne, silabisi RO-1, făcându-i iarăşi din ochi lui Mitruţ. Gângania-mascul se târî înapoi spre fotoliu, se urcă şi în câteva clipe sforăia de răsuna încăperea. ― A obosit, vorbi femela, e extenuat… În glasul ei Mitruţ simţi grijă, ba chiar gingăşie. „Interesant”, se gândi băiatul. Ce va urma? Oamenii se vor preface în galaxiţi sau galaxiţii în oameni? Probabil că totul depinde acum de roboţi. Aceste două gângănii nu-şi dau seama că soarta lor e în mâinile lui RO-1. Dar şi soarta lui e în mâinile lui RO-1… Mitruţ stătea nemişcat la podea în timp ce femela îl studia atent. ― Cât de norocoşi sunt pământenii, îi vorbi ea lui RO-1. Să fi avut o planetă atât de frumoasă cum e Pământul, să fi fost înconjuraţi de atâta frumuseţe – crezi că ne mai duşmăneam? ― Cred că da… ― De ce, RO-1? ― Fiindcă sistemul vostru e împânzit cu prea multă răutate. Prea multă… ― Şi ce e de făcut, RO-1? Să-ţi spun drept, şopti ea după ce tăcu un timp, uneori nici măcar nu-mi pare rău că mă molipsesc de viruşii lor. ― Să-ţi spun drept, răspunse tot în şoaptă RO-1, mi se pare că şi eu, care sunt un robot, şi eu m-am molipsit de aceşti viruşi. Stăpânului n-o să-i placă deloc… ― N-o să-i placă… ― Ce?! sări brusc din fotoliu masculul. Ce n-o să-mi placă?! Puneţi la cale ceva împotriva mea?! ― Doamne fereşte, stăpâne! se fâstici RO-1 în timp ce pe neobservate atinse cu degetul său de plastic peretele-oglindă. Vroiam să zic că stăpânului ar putea să nu-i placă… muzica populară românească. Pe imensul ecran-perete apăru imediat imaginea cerului albastru cu o mulţime de nouraşi zdrenţuroşi, ce se zbenguiau lin de colo – colo ca nişte păsări ciudate. Lui Mitruţ i se păru că acei nouraşi sunt extrem de fericiţi, îşi trăiesc clipa fără să le pese că în curând vântul îi va destrăma, fără să le pese ce se întâmplă acolo jos, pe pământ. Apoi apăru imaginea unui şirag de munţi, după care pe ecran Mitruţ văzu un sătuc cu căsuţele având acoperişurile ţuguiate. Băiatului îi sări inima din piept. Recunoscu una din căsuţe. ― „Cunosc această căsuţă!”, vru să strige el, „e căsuţa bunicilor!”, dar… rămase liniştit la podea. Cele două gângănii aveau mutrele grave de parcă urma să se întâmple cine ştie ce. Apoi Mitruţ văzu o vâlcică cu maci înfloriţi, pe care păşteau liniştite trei căpriţe. Erau căpriţele lui. Imaginea cu căpriţele dispăru şi pe ecran apăru o câmpie largă, întinsă. Mitruţ îşi aminti că alături de vâlcica cu maci e câmpia pe care în fiecare duminică tinerii de prin satele de munte se adună la horă. Şi într-adevăr, în următoarea clipă pe câmpie apăru o ceată de flăcăi şi fete tinere, toţi îmbrăcaţi frumos, în stil naţional, care, la început încet, apoi mai tare, tot mai tare, în ritmul unei muzici ce curgea ca o apă revărsându-se hăt peste munţi, porniră să muşte cu picioarele din iarbă. Tot mai iute, tot mai iute, se prinseră spontan într-o horă ameţitoare. Împreună cu ei acum părea că dansează şi iarba şi arborii din apropiere, dansează întreg pământul. Ba chiar şi nouraşii, o clipă în urmă nepăsători, se prinseră acolo sus într-o horă asemănătoare cu cea a flăcăilor, întrecându-se parcă cu ei. Nici gângăniile nu rezistară să stea locului. Scoţând sâsâitul cela neplăcut îşi mişcară tentaculele, se învârtiră una în jurul alteia şi erau atât de caraghioase încât Mitruţ cu greu se stăpâni să nu pufnească în râs. ― Gata! strigă masculul. Am obosit… Ăia de ce nu se opresc? ― S-au oprit, vorbi RO-1 şi într-adevăr dansul luă sfârşit, iar locul tinerilor îl luă un bătrânel înalt cu pleata şi musteaţa ca neaua. Bătrânul privi cu ochi trişti cerul, munţii, se îndreptă din spate şi porni să cânte. Cânta o melodie de jale, o doină şi se părea că toată tristeţea Pământului se concentrase în melodia sa. Mitruţ se reţinu cu mare greu să nu plângă. Tristeţea şi jalea din cântec nu era doar tristeţea şi jalea aceluia care cânta. Era tristeţea şi jalea şi chinul unui neam întreg sau poate a întregii omeniri, cine ştie? Dar doina luă sfârşit şi bătrânul porni să cânte o melodie de dragoste, plină de viaţă şi de speranţe. Lui Mitruţ i se păru că moşul nu mai e moş, ci e un tânăr viguros care niciodată nu se lasă bătut de vitregiile sorţii. Zilele triste trec şi omul face loc altor zile, mai bune, pline de bucurii şi de fericire. Şi dacă ştii să le aştepţi – aceste zile frumoase numaidecât găsesc drumul spre tine, despre asta se vorbea în cântec. Ascultând, Mitruţ uitase de fapt că se află în captivitate la nişte gângănii venite de pe alte Planete. Ar fi vrut ca acele sunete care îi mângâiau sufletul să nu se termine şi moşul parcă îl auzi. Porni imediat alt cântec, unul vesel, de pahar. ― Hopa, hop! Hopa, hop! Zi-i aşa! Tot aşa! glăsuia moşulică pipăind pământul de sub picioare, vrând parcă să se smulgă, să se înalţe, să zboare. Cât mai sus! Cât mai departe! Împreună cu cântecul său! Şi la un moment dat, moşul se smunci şi asemenea unei păsări – se înălţă. Ajungând până la nori, bătrânul cântăreţ se prinse în horă cu ei apoi, cântând şi dănţuind, înconjurară împreună munţii, dealurile, văile. Gângăniile priveau cu gurile căscate. ― De unde are atâta putere! Cum de-a reuşit să se înalţe? întrebă masculul mirat. ― Cântecul l-a ajutat, vorbi în şoaptă RO-1. Cântecul îi ajută foarte mult pe oameni… Muzica… Cu ajutorul muzicii oamenii fac minuni… ― Dar noi?! Noi de ce nu cântăm?! De ce ei cântă, iar noi – nu?! strigă înfuriat masculul, apoi se linişti. Melodia luă sfârşit şi cântăreţul zburător reveni cuminte pe pământ, pe toloaca învecinată cu vâlceaua cu maci înfloriţi. Era un pic obosit, dar faţa sa radia o lumină nepământească. Îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte cu un gest al mânii şi lui Mitruţ acest gest i se păru foarte cunoscut. În clipa următoare băiatul era cât pe ce să strige în gura mare: ― Dar acesta e bunicul! E bunicul meu! Priviţi ce bunic nemaipomenit am! Priviţi cât de frumos e! Admiraţi-i frumuseţea! Oamenii, se gândi Mitruţ după ce se mai linişti un pic, nu sunt frumoşi prin hainele ce le acoperă goliciunea, nu sunt frumoşi prin trăsăturile feţei, prin supleţea corpului… Ei sunt frumoşi prin cântecul pe care îl poartă în suflet. Şi nu are importanţă dacă acel cântec îşi găseşte ieşire afară, principalul e ca sufletul să poată cânta. Da… se mai gândi Mitruţ cu tristeţe – mai sunt încă atâţia oameni care nu deschid portiţa sufletului lor ca să poată intra cântecul. Sau poate că acei oameni nu au ce deschide? Nu au suflet? Aşa ori altfel – Mitruţ era fericit şi era mândru că el e nepotul bunicului său. Urmară încă multe cântece şi dansuri, apoi toloaca înfierbântată ceru un pic de odihnă. Dansatorii şi cântăreţii se împrăştiară şi Mitruţ le văzu pe cele trei căpriţe păscând cuminţi în lanul cu maci. RO-1 se apropie de peretele oglindă, apăsă pe un buton, imaginea dispăru şi în încăperea rotundă se lăsă o tăcere adâncă. Într-un târziu masculul sparse tăcerea: ― Oare piciul ştie să cânte, cum crezi RO-1? întrebă el. ― Cred că da, răspunse robotul fără să ezite. ― Atunci redă-i imediat voinţa, memoria şi zii să ne cânte ceva! ― Bine, stăpâne! se apropie RO-1 de Mitruţ, iar Mitruţ înţelese ce are de făcut. ― Are memorie, are voinţă? întrebă iarăşi masculul. ― Bineînţeles, stăpâne! fu răspunsul. Cântă-ne ceva, mic pământean! Nu prea cunoştea multe cântece, dar unul îi plăcea foarte tare şi fără să stea pe gânduri porni să-l cânte din toţi plămânii:   ― Ardeleanul şi munteanul Sunt fraţi buni cu moldoveanul, Trei români plini de putere, Căci românu-n veci nu piere! Noi suntem români, noi suntem români, Noi suntem pe veci aici stăpâni!   ― Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Nu se putea opri din hohote gângania-mascul, fără să priceapă că iarăşi scoate acele sunete care îi caracterizează doar pe oameni. Îl auzi dragă? Se adresă el femelei. Ei sunt români! Pe veci aici stăpâni! Trei români plini de putere, căci românu-n veci nu piere! Nu-şi dau seama sărmanii că dacă am vrea, cu doar câţiva viruşi aduşi de pe planeta Galax, nu ar rămâne nimic din tot ce e viu pe Pământul lor. ― Stăpâne, încă nu i-am studiat bine, dar prima impresie e că pe români nici un virus nu-i ia, îl întrerupse robotul. Cred că dacă şi cântecul lor spune ce spune, ştiu ei ce ştiu… ― Posibil, posibil… Acum însă altceva e important… Important e să ne recăpătăm înfăţişarea de galaxiţi adevăraţi. După aia vedem ce facem. Poate îi distrugem pe pământeni, sau… poate ne împrietenim şi pornim să cântăm, să dansăm împreună cu ei. Vom vedea… Până una-alta ne place să vizităm Pământul… E adevărat, le facem unele probleme, dar asta aşa, ca să nu ne plictisim. Şi ca să nu ne plictisim acum – trebuie să ne hotărâm cum procedăm cu micul pământean. De fapt… când l-am auzit cântând… am şi hotărât. ― Ce ai hotărât, stăpâne? întrebă RO-1 îngrijorat, iar Mitruţ îşi simţi inima dusă direct în călcâie. ― Să nu îndrăzneşti să-i faci vreun rău! strigă femela încordându-şi tentaculele, dar nu reuşi să atace căci masculul atacă primul. Două gheme împreunate. Bucăţi de picioruşe zburând prin toată încăperea, apoi – linişte. Linişte care pentru Mitruţ dură o veşnicie. În sfârşit masculul veni lângă Mitruţ, îl privi îndelung după care îi vorbi lui RO-1: ― RO-1, copilul ăsta chiar e adevăratul stăpân al acestui meleag. El e stăpânul, noi suntem oaspeţii. De această dată ne vom comporta ca nişte oaspeţi. Data viitoare când venim nu promit că vom proceda la fel. Acum însă simt că nu avem nevoie de viaţa micuţului. Experimentul a eşuat de la bun început. Nu are rost să distrugem atâtea cântece care ar putea să zboare din inima şi sufletul acestui pui de om. Să-l lăsăm să cânte. I-ai redat memoria, i-ai redat voinţa. Acum adoarme-l şi du-l acolo de unde ni l-au adus căpriţele. Se va trezi şi va crede că totul a fost un vis. Eh, oftă masculul, mă simt ciudat, foarte ciudat. E pentru prima dată când un pământean pleacă viu şi nevătămat de pe nava noastră… O să-mi lipsească micuţul. Am impresia că l-am îndrăgit… Ce păcat că nu-l vom mai întâlni… Ce păcat că adevăraţii lui părinţi nu-l iubesc… Mişcă, RO-1! strigă brusc gângania. Nu vezi că încep să-mi curgă din ochi picăturile alea ciudate?! Ce te holbezi? se stropşi el la femelă. Crezi că eşti mai brează?! Aceleaşi picături îţi curg şi ţie! Da! Ne-am molipsit! De viruşii lor! Ne-am molipsit de viruşii lor, dar în continuare rămânem gângănii! Aşa vom rămâne pentru totdeauna! Pentru totdeauna! Tu eşti vinovată! Tu eşti vinovată! Tu eşti vinovată! Încăierarea celor doi a fost ultimul lucru pe care la văzut Mitruţ în încăperea rotundă de pe farfuria zburătoare din Poiana Soarelui. Se trezi de la zbieratul căpriţelor. Aproape că înserase. ― Am dormit atât de mult? se sperie Mitruţ. Apoi îşi luă căpriţele şi porni spre casă. ― Unde ai fost, Mitruţ?! se repeziră buneii spre el. Te-am căutat peste tot! Băiatul nu răspunse nimic. Clipoci doar din ochi şi din întâmplare îşi atinse urechea. În jurul capului bunicului şi bunicii văzu o aură luminoasă prin care pluteau flori de toate colorile. Acelea erau gândurile bune ale bunicilor săi. A doua zi se întoarse acasă, în oraş, căci începea un nou an şcolar. Nimic bun nu se întâmplă în noul an, care din fericire trecu foarte repede. Lucrurile de acasă nu-l făceau pe Mitruţ decât să aştepte cu nerăbdare vacanţa. Ca să plece în munţi. Şi totuşi un eveniment frumos avu loc. Mitruţ descoperi că are voce. O voce cristalină, puternică, foarte frumoasă. La o lecţie de cânt a cântat „Noi suntem români”. Toată clasa, împreună cu profesorul, s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat. De atunci cântă ori de câte ori are posibilitatea să fie singur, fără de părinţi, ori de câte ori îi este greu pe suflet. A învăţat noi cântece. Cântecul îl face să uite de ce se întâmplă în familia sa, îl face fericit… O nouă vacanţă şi Mitruţ e pe muntele Violet, la bunici. Căpriţele nu-l recunosc, sunt obraznice şi bunicul zice că parcă le-a schimbat cineva. Vâlceaua cu maci, muntele, cerul, micul sătuc – toate au rămas neschimbate. Sunt la fel de frumoase. Uneori, când priveşte spre pădurea întunecată, Mitruţ îşi aminteşte de visul (sau poate nu a fost un vis) cu RO-1 şi cu cele două gângănii. Se prinde la gândul că îi este dor de gângăniile bătăioase şi mai ales de RO-1. Ar vrea uneori să se afunde în pădure, să caute Poiana Soarelui, dar ceva îl opreşte. Probabil gândul că dacă se rătăceşte, bunicii nu vor supravieţui. E ultima noapte înainte de plecarea în oraş. Bunica e plecată la o soră de-a ei în alt sătuc şi Mitruţ e acasă doar cu bunelul. Bătrânul porăieşte pe lângă cuptoraş, Mitruţ pune vreascuri pe foc. Flăcările fac umbre şi băiatul le aseamănă cu fiinţe reale. ― Iată această umbră seamănă cu un urs, cealaltă – cu o căpriţă, iar aceasta seamănă leit cu RO-1. Jocul cu umbrele e captivant, dar bunicul îl strigă şi Mitruţ se apropie uitând de RO-1, de umbre. ― Ce e, bunele? ― Stai lângă mine, Mitruţ… Mâine pleci, iar până la vara viitoare e vreme… Povesteşte ceva, îl roagă bunelul. ― Bunicule, de mult voiam să te întreb… ― Întreabă, Mitruţ… ― Când eram mic, vorbeşte băiatul cu glas scăzut, temându-se parcă de ceva, tu şi bunica veneaţi des pe la noi… Acum nu mai veniţi… De ce? Bătrânul nu răspunse. Privea jăraticul… Într-un târziu vorbi: ― Ştii, Mitruţ, zise el cu tristeţe, tu eşti unicul nostru nepot… Maică-ta e unicul nostru copil… Am fost împotriva căsătoriei ei cu taică-tu, dar nu am împiedicat-o. Când te-ai născut, eram cel mai fericit om de pe lume. Veneam des… Dar când îl auzeam pe tatăl tău cu ce cuvinte murdare o numeşte pe mama ta, pe fiica mea, mi se rupea inima. Nu o dată a fost cât pe ce să ne încăierăm… De aceea eu şi bunica am hotărât… să nu-l mai vedem. Cred că aşa e mai bine… ― Eşti convins? ― Mitruţ, a te naşte o persoană de gen masculin, încă nu înseamnă că eşti bărbat. Trebuie să meriţi să te numeşti astfel. Trebuie să câştigi acest titlu. Nu e îndeajuns doar să ai muşchi, să fii înalt şi frumos. Înălţimea sau frumuseţea chiar nu au nici o importanţă. Omul e frumos prin lumina sufletului său. Cum poate fi numit bărbat cineva care loveşte, care înjoseşte o femeie? Pe mama copilului său, sau doamne fereşte pe propria mamă? Acesta nu e bărbat. Nici om nu e… Cum poţi să stai alături, să te uiţi în ochii unui asemenea tip? ― Dar, bunicule… ― Ce e, Mitruţ? ― Te-ai gândit vreodată cât de singuri suntem noi, eu şi cu mama? Cât de tristă e mama? Lăsând-o aşa, în voia sorţii – oare nu aţi trădat-o? Nu aţi părăsit-o? Pe unica voastră fiică? Bătrânul tresări. Într-un târziu puse mâna sa noduroasă, bătătorită pe umărul firav a lui Mitruţ: ― Hai, Mitruţ… La culcare… Mâine ne sculăm devreme. Te duc eu în oraş. Mi-ai dat o lecţie bună… Eşti înţelept. Ca un bătrân… Ca un adevărat bărbat. Să nu repeţi greşelile altora… ― Bunicule, se lipi Mitruţ de bătrân, vreau să dormim afară, sub pătucul de sub brazi. ― Bine, fu de acord bătrânul. Mai ales că noaptea e caldă, e lună plină. Ne învelim cu blana de urs… Nu-i prindea somnul. Stăteau şi priveau stelele de pe cer. Luna şi stelele veniră mai aproape să le ureze noapte bună. Bunicul adormi primul şi stelele se înălţară, ocupându-şi fiecare locuşorul său pe boltă. Şi doar o singură steluţă roză rămânea aproape şi lui Mitruţ i se păru că e îndeajuns să întindă mâna că o va culege şi o va ţine în palmă. Vru să i-o arate lui bunicu, dar nu-l trezi. Îi acoperi umerii cu blana şi avu impresia că bunicul e mic, iar el e mare, mare şi straşnic de voinic. Şi dacă, doamne fereşte, va veni ursul, dar acest lucru se întâmplă des prin satele de munte – el se va lupta pe viaţă şi pe moarte, doar să-l protejeze pe bătrân. Desfăşurând această poveste, închipuindu-şi cum se luptă cu ursul, născocirile sale încet, încet se prefăceau în vise. Aproape adormise când iar zări steluţa roză. Ciudat. Acum steluţa căpătă chipul unei femei cu părul mătăsos, de culoare roză. Mai mult ca atât – steluţa îi vorbi: ― Mitruţ, îi zise femeia-steluţă, nu-ţi fie teamă. Îţi trimit o funie împletită din razele mele. Urcă! Cineva te aşteaptă aici sus. Cineva are mare nevoie de ajutorul tău. Urcă, Mitruţ! La început i se păru că visează, dar funia din raze îi atinse obrazul. Fără să stea pe gânduri porni să urce. Urca cu o repeziciune uimitoare. Se pomeni foarte repede în faţa unei femei frumoase, de o frumuseţe ne-pământească. Femeia cu părul de culoare roză stătea sprijinită de o stâncă strălucitoare. ― Ai venit, îi zâmbi ea. Ştiam că o să vii… Eşti un băiat cumsecade. Să nu te schimbi niciodată! ― Dar tu cine eşti? întrebă mirat Mitruţ. ― Mă numesc Seluna, îi întinse mâna femeia. Sunt stăpâna satelitului pe care ne aflăm. Acest satelit se învârte în jurul planetei Galax din galaxia rozelor. Bun venit, mic pământean, în galaxia noastră! ― Am auzit de planeta Galax. De ce m-ai chemat? ― Două fiinţe, două gângănii galaxite au urgentă nevoie de ajutor. Numai tu poţi să le ajuţi. Îţi aminteşti de ele? ― Ha, ha, ha! râse băiatul. Fiinţele alea năstruşnice care mereu se bat? Bineînţeles că mi le amintesc. Aş zice că seamănă cu familia mea, doar că în familia mea unul-tata se bate. Mama atât poate – să plângă. ― Îmi pare rău pentru tine, mic pământean, oftă femeia. Când părinţii nu se înţeleg, cei care suferă sunt copiii. Cândva am trecut prin aşa ceva… Să vorbim însă acum despre cei doi galaxiţi. Galaxiţii au fost întotdeauna fiinţe lipsite de sentimente şi vina o port eu cu fratele meu – stăpânul planetei Galax. Tatăl nostru, stăpânul acestei galaxii, i-a creat pe galaxiţi. Când creaţia lui era aproape gata, eu, fiind o fire neastâmpărată, am luat o eprubetă cu viruşi din laborator şi am zburat prin Univers. Din neatenţie am scăpat eprubeta. Am căutat-o peste tot, dar nu am găsit-o. Ca să nu afle tata, fratele m-a sfătuit să umplu altă eprubetă cu viruşi asemănători şi s-o pun în locul celeilalte. Aşa am şi făcut. Tata a dat viaţă galaxiţilor. Când a văzut că aceştia sunt înzestraţi cu o minte strălucitoare, dar au în ei doar viruşii răutăţii şi ai răzbunării, iar viruşii bunătăţii, ai dragostei şi ai milei sunt lipsă – şi-a dat seama imediat de cele întâmplate. Am fost nevoiţi să recunoaştem. Ne-a pedepsit crunt. Pe mine m-a exilat pe acest satelit, pe fratele, împreună cu fiinţele numite galaxiţi – pe planeta Galax. Dar aceasta e altă poveste… Şi Seluna porni să plângă. Lacrimile ei se rostogoleau la poalele stâncii şi se prefăceau în pietre scumpe. ― Femeile peste tot plâng la fel, se gândi Mitruţ. Şi mama plânge la fel. Doar că lacrimile mamei se topesc, se evaporă, pe când lacrimile Selunei se prefac în diamante. ― Deci, se linişti Seluna, vorbeam despre galaxiţi. Am ştiut că se vor autodistruge. Când au devenit gângănii, m-am bucurat. Rând pe rând au pierit cu toţii în afară de cei doi pe care i-ai cunoscut. Între timp, în laboratorul meu ce se află în miezul acestui satelit, am făcut cercetări şi am descoperit medicamentul ce i-ar fi ajutat să-şi recapete fosta înfăţişare. Nu am vrut să-i ajut. Vroiam să piară, să dispară de pe faţa Galaxului. Făcuseră prea mult rău ca să-i pot ierta. Totuşi am observat că de când vizitează Pământul – cele două gângănii s-au schimbat spre bine. Am de gând să creez o fiinţă perfectă, căci am moştenit de la tata talentul şi mă ocup necontenit de acest lucru. Dar aş vrea să-i menţin în viaţă şi pe prietenii tăi – galaxiţii. Mai ales după ce am aflat că au încetat să ia elixirul vieţii, hotărând astfel să dispară… Am rămas impresionată. Sistemul lor e îmbunătăţit. Şi totul s-a întâmplat pe cale naturală. Datorită pământenilor, sau mai bine zis – datorită ţie. Trebuie să-i ajuţi, mic pământean. ― Cum să-i ajut? întrebă nedumerit Mitruţ. ― E foarte simplu. Ţine acest flaconaş. În el e medicamentul. Te vei urca pe razele mele şi imediat vei fi pe planeta Galax, alături de cele două gângănii. Nu le-a rămas prea mult timp, trebuie să te grăbeşti. Le vei picura câteva picături în gură, dar asta nu va fi de ajuns. În timp ce le vei da medicamentul – e necesar să te pătrunzi de un sentiment sincer de dragoste faţă de ei. Doar aşa medicamentul îşi va face efectul. Nu ştiu dacă vei reuşi, dar eşti unica fiinţă care merită să încerce. Ce zici, încercăm? ― Bineînţeles, nu ezită nici o clipă Mitruţ. ― Ştiam că vei fi de acord, vorbi Seluna apoi îi mai întinse un flaconaş. ― Aici se află antidotul virusului „Gânganie”. E pentru tine. Ia câteva picături. Paza bună trece primejdia rea. Şi încă ceva. Aşteaptă un pic… Femeia se aplecă, culese câteva pietricele de pe jos, din cele care fuseseră lacrimi, le fărâmiţă prefăcându-le într-un praf alb, praful îl turnă într-un alt flaconaş, i-l dădu zicându-i: „Când te vei întoarce acasă – nu uita să-ţi prelucrezi hăinuţele cu acest praf! S-ar putea să anini pe hăinuţe viruşii care mişună pe acolo şi atunci planeta voastră va fi într-o mare primejdie. N-o să uiţi?” ― Cum să uit? Nici vorbă. O să ţin minte. ― Atunci, îl îmbrăţişă frumoasa Seluna pe Mitruţ, la treabă! Sper să reuşeşti! Urcă! Ah, da… Vroiam să-ţi mai spun… adăugă ea. Imediat ce te vei gândi că vrei să te întorci pe Pământ, îţi voi auzi gândul. Lucrul acesta se va întâmpla în câteva clipe. Să nu-ţi faci griji. ― Bine, răspunse Mitruţ urcând pe un mănunchi de raze şi nu reuşi să clipească că se şi afla deja pe planeta Galax. Pământenii de mult intuiesc că există viaţă şi pe alte planete. Dar el, Mitruţ, e primul dintre pământeni care păşeşte pe o asemenea planetă şi e foarte mândru de asta. Era atât de fascinat de ceea ce vedea încât uitase pentru ce venise aici. Privea uimit la cerul roz de deasupra sa, la pomii cu frunzele portocalii, la ceea ce ar trebui să fie iarbă, dar care avea o culoare albastră-verzuie. Cărăruşa pe care mergea Mitruţ era dintr-un nisip roşcat, dar la fiecare pas din acest nisip săreau mulţime de pietre scumpe. ― Pe Pământ oamenii se omoară pentru câteva astfel de pietricele. Aici le găseşti cu tona şi nimeni nu are nevoie de ele. Dacă-mi umplu buzunarele – voi deveni cel mai bogat pământean, se gândi Mitruţ. Vru să ridice o pietricică, dar aceasta se dovedi a fi atât de grea încât nici vorbă s-o urnească din loc. Pietricelele de pe planeta Galax săreau doar din bunul lor plac. Dar mai mult decât pietricelele – îl uimiră trandafirii. Erau unicele flori pe care le văzu în jur. Nu prea semănau cu trandafirii de pe Pământ căci nu aveau spini, nu aveau miros. Petalele acestor trandafiri erau presărate cu diamante, diamantele se scuturau, apăreau altele şi acest lucru care se întâmpla încontinuu făcea să pară că în jur e un adevărat joc de lumini. Alături de tufa lângă care se oprise Mitruţ curgea un pârăiaş şi, privind mai atent, băiatul descoperi că lichidul care curge nu e altceva decât aur curat. Îşi băgă un deget şi degetul rămase aurit. ― Câtă bogăţie, câtă frumuseţe pe această planetă, se gândi Mitruţ. Oare de ce gângăniile ziceau că Pământul e mult mai frumos? Dacă ar şti pământenii unde stă ascunsă mama bogăţiei… Şi a frumuseţii… Dar nimeni în afară de el nu ştie de existenţa planetei Galax. Şi nici nu trebuie să ştie. Mulţi şi-ar ieşi din minţi ca să ajungă aici. Probabil că dragostea de pietre scumpe pământenilor li se trage de la urmaşii copiilor celor două gângănii… Aoleu, se sperie Mitruţ. Căscând gura la pietricele am uitat că trebuie să salvez pe cineva! Oare unde să fie gângăniile? Nu prea îşi închipuia cum îi va apărea dragostea pentru ele, dar trebuia să le găsească, trebuia să încerce. Deodată chiar alături, de sub tufa de trandafiri, se auzi un sunet straniu ce semăna cu un „of”. Dădu la o parte câteva crenguţe şi le văzu pe gângănii. Stăteau sub tufă cu ochii închişi, slăbite, cu feţele pline de riduri, urâte, îmbătrânite, rău mirositoare. Erau atât de neajutorate încât lui Mitruţ i se făcu sincer milă. Se aşeză în genunchi, alături. ― Mic pământean, o auzi băiatul vorbind pe femelă cu o voce tremurătoare. Ai venit… Nu credeam că te vom mai vedea… Ce bine că ai venit… Acum când noi nu vom mai fi, tu vei rămâne stăpânul acestei planete… Planeta noastră are nevoie de cineva cu suflet bun care să o preţuiască, să n-o chinuiască, să n-o distrugă căci şi ea, planeta, e un organism viu şi suferă… Mic pământean… Mic pământean… Noi doi, eu şi el, am săvârşit atâtea greşeli, am făcut atât de mult rău… Femela nu mai zise nimic. Din ochii ei închişi porniră să şiroiască lacrimi. Lacrimile cădeau la rădăcina trandafirului şi imediat se formă un pârăiaş de apă adevărată. Mitruţ luă o mână de apă şi le stropi pe gângănii. Acestea deschiseră ochii, îl priviră cu tristeţe apoi îşi întoarseră privirile fiindu-le probabil jenă de lacrimile pe care le vărsau. ― Mic pământean, vorbi iarăşi femela care, spre deosebire de mascul, avea încă puţină forţă, dacă te vei întoarce vreodată pe Pământ, să-l găseşti pe RO-1 şi să-i spui că-i mulţumim pentru că ne-a slujit cu credinţă. ― Dar unde e RO-1? întrebă mirat Mitruţ. ― Atunci când am luat hotărârea să nu mai folosim elixirul, am deconectat tot sistemul de roboţi. Nu am fi dorit ca planeta Galax să rămână sub stăpânirea unor roboţi. RO-1 însă era ceva mai mult… Mult mai mult decât un simplu robot… L-am cruţat. A dorit şi i-am permis să se întoarcă pe Pământ… Să-i spui… Să nu uiţi… Brusc cele două gângănii începură să se zbată. Mitruţ înţelese că acela e sfârşitul. ― Nuuuu! strigă el. Trebuie să trăiţi! Am venit să vă salvez! Îi luă în braţe, îi strânse la piept şi sufletul lui de copil se umplu de dragoste faţă de aceste două fiinţe lipsite de vlagă şi acum absolut inofensive. Scoase rapid flaconaşul din buzunar şi picură câteva picături pe buzele gângăniilor. După ce sorbiră picăturile gângăniile adormiră. Dormeau un somn liniştit, respirau ritmic, feţele lor căpătară o culoare sănătoasă, le dispărură ridurile, erau acei pe care îi cunoscuse cândva în Poiana Soarelui, pe farfuria zburătoare. Începu să plouă. Ploua cu stropi măşcaţi, calzi. Mitruţ uită de gângănii. Ca un copil poznaş alergă prin ploaie, dar ploaia fu scurtă, cerul se limpezi şi grădina se umplu de un abur roz şi parfumat. Aburul se împrăştie, cerul căpătă o culoare roz-verzui-albăstruie. Pe cerul planetei Galax strălucea soarele, un soare care nu se deosebea aproape cu nimic de soarele planetei Pământ. Grădina prin care alerga Mitruţ după ploaie era şi mai frumoasă. Aceleaşi cărărui de nisip de aur, aceleaşi pârăiaşe din aur curat, doar că acum trandafirii emanau un parfum îmbătător, iar printre tufe şiroia un izvor de apă adevărată, limpede şi cristalină. Lui Mitruţ i se făcu sete, sorbi puţină apă şi brusc îşi aminti de gângănii. Le căută printre tufele de trandafir, nu le găsi, privirea însă i se opri asupra unui pom pe care nu-l observase până atunci, un măr. Un pom de măr doldora de fructe mari, rotunde, jumătate galbene, jumătate roşii. Sub pom, în picioare, ţinându-se de mână, uitându-se una alteia în ochi, Mitruţ văzu două făpturi semănând mult la chip cu oamenii. ― Oameni? se miră Mitruţ. Pe planeta Galax au ajuns oamenii? Dacă e aşa atunci ceea ce nu au reuşit galaxiţii, oamenii vor reuşi neapărat. Foarte curând această planetă va deveni o ruină… Merse încet să nu fie observat şi îi văzu pe cei doi îndeaproape. Era un bărbat şi o femeie. De o frumuseţe de nedescris. Femeia înaltă, subţire, ca un fir de trestie, cu un gât lung, cu picioare lungi, avea faţa ovală, tenul roz, catifelat, ca o petală de trandafir. În ochii mari, sinilii, adumbriţi de gene lungi, negre jucau mii de steluţe şi lui Mitruţ i se păru că în ochii femeii s-au adunat toate pietrele scumpe de pe planetă. Părul ce-i ajungea până la călcâie, cu fire negre ca de smoală, cu fire de aur şi de argint se învolbura la cea mai mică adiere de vânt vrând parcă s-o înalţe deasupra tuturor celorlalte frumuseţi. Învelită într-un văl subţire, roz, femeia îl privea pe bărbatul de alături, şoptindu-i ceva… ― Eh, oftă Mitruţ. Nu au idee ce scumpete de pietre îi înconjoară… ― Ai salvat Planeta, mic pământean! o auzi şi o văzu pe Seluna licărind o clipă pe cer. Fiinţele pe care le priveşti nu vor şti niciodată că au fost cândva gângănii… ― Dar… vru să întrebe Mitruţ, însă gândul i se opri căci rămase stopat de groază şi de uimire. Din vârful pomului spre femeie, lucios şi scârbos, cu un cap enorm, cu ochi bulbucaţi, cu limbi de foc, se târa un şarpe enorm. De frica la ce ar putea să se întâmple Mitruţ închise ochii şi se gândi că vrea acasă. I se făcu dor de bunici, de mama, de munţi, ba chiar şi la orăşelul său mic de la poalele munţilor se gândi cu mai multă plăcere. Se trezi în pătucul de scânduri de sub brazi. Se făcuse ziuă. Bunicul nu era lângă el. ― Ce vis ciudat, se gândi Mitruţ… Ia te uită, am dormit îmbrăcat… Pe unde o fi bunicul? Îl căută, găsi însă doar un bileţel: „Bunica s-a îmbolnăvit. Am plecat după ea… Acasă te va duce moşul Andrei. Are treabă în oraş. Iartă-mă. Cum se face bine bunica – venim la voi. Fii băiat cuminte. Nu uita, un bărbat, de mic e bărbat…” În oraşul de la poalele munţilor ajunse spre seară. Mama îl sărută, dar nu-l îmbrăţişă. Chiar dacă zâmbea, ochii ei rămâneau trişti. Mitruţ nu o întrebă nimic. Se retrase în cămăruţa sa să-şi vadă rechizitele şcolare. Deja îi era dor de munte şi de bunei. Nici nu observă când veni tata. Îşi dădu seama de acest lucru când auzi hodorogeli prin bucătărie. Apoi o auzi pe mama plângând. Intră acolo în momentul când tata o plesnea pe mama peste faţă. ― Ce faci?! strigă Mitruţ şi se puse între mama şi tata. Încetează! Să nu îndrăzneşti! Eşti un laş! Un laş! ţipă el şi lacrimile îi ţâşniră din ochi. Un bărbat nu loveşte o femeie… ― Tu? Tu? Mie? bolborosi tata neaşteptând probabil o asemenea reacţie din partea copilului. Vezi ce-ai crescut? Vezi? se repezi el iarăşi spre mama, apoi se răzgândi, se înturnă, îl apucă strâns de haină pe băiat, scuturându-l. ― Îţi arăt eu ţie, ţânc ce eşti, cine e bărbatul în casa asta! Îţi arăt… Nu mai reuşi să zică nimic căci sub privirile îngrozite ale mamei şi ale lui Mitruţ, imediat ce puse mâna pe haină, tata, mai întâi se zgudui ca electrocutat, apoi încet-încet din bărbatul chipeş, înalt, cu părul negru ca smoala, cu picioarele bine înfipte în pământ, se prefăcu… într-o enormă gânganie. Mitruţ înţelese rapid totul. Nu fusese un vis… Uitase să-şi prelucreze hăinuţa, aducând astfel virusul „Gânganie” pe Pământ. Prima jertfă a virusului stătea în faţa sa. Mama privea împietrită şi probabil nu-şi dădea bine seama ce se întâmplase. ― Mitruţ, întrebă ea, unde e tata? De unde a apărut această gânganie scârboasă aici? ― Această gânganie scârboasă, răspunse calm Mitruţ, e ceea ce a rămas din bărbatul tău. De fapt aşa a fost întotdeauna… O gânganie de om. ― Mitruţ! strigă mama. Nu se poate să vorbeşti atât de urât! Mitruţ, trebuie să facem ceva! Să chemăm salvarea! ― Pentru ce să chemi salvarea? Nu are nici o boală. E sănătos-tun. Cine te va crede? Îl vor lua să facă cercetări. Asta vrei? ― Nu, nu vreau… Mitruţ, cum a fost posibil? E de necrezut… Chiar seamănă cu el… Aceiaşi ochii… Aceleaşi mustăţi… Mitruţ, îl vreau pe tatăl tău înapoi, şopti mama şi porni să plângă. ― Îl vrei înapoi?! strigă Mitruţ. Pentru ce?! Ţi-e dor de insulte, ţi-e dor de bătăi?! Eu unul m-am săturat! Să rămână gânganie! Vezi cât e de cuminte? Tace, nu scoate un sunet… Şi brusc tata-gânganie porni să sâsâie precum un şarpe. Apoi sări ca o minge, urcă pe masă, răsturnă toată vesela, coborî jos, răsturnă scaunele, se împiedică de mătură, o răsturnă, împinse căldarea cu gunoi, o răsturnă, dar mai mult decât atât nu putea face. Mitruţ îl luă în braţe şi îl duse în cabinetul lui. ― Unde e cheia? o întrebă el pe mama. ― Care cheie? Ce vrei să faci? ― Dă-mi cheia! De la cabinet… Mama îi aduse cheia. Mitruţ încuie cabinetul apoi merse liniştit în camera sa. ― Mitruţ, veni mama speriată după el, deschide cabinetul! O să moară acolo… Mitruţ, fie-ţi milă… ― Milă?! Mamă, ce trebuie să se întâmple ca să te înveţi minte? Stai liniştită… N-o să moară. Ăştia nu mor. Sunt veşnici… Să stea flămând câteva zile… Să vezi cât de cuminte va fi după asta. Nu-ţi va mai zice că nu te pricepi la nimic, îi va plăcea tot ce-i vei da… ― Mitruţ… ― Mamă, am medicamentul… Îl voi face din nou om. Dar nu pot acum. Sunt obosit… Vreau să dorm. Mâine e prima zi de şcoală… Ah, da, am uitat, îşi aminti Mitruţ scoţând din buzunar flaconaşul cu tinctură pe care i-l dăduse Seluna ca să nu se molipsească de virus. Deschide gura, adăugă el şi îi picură mamei câteva picături. Nu de alta, zise Mitruţ, dar n-aş vrea ca ambii părinţi să-mi fie gângănii… Apoi merse, se dezbrăcă, cercetă atent hăinuţa, găsi câteva bucăţele din tentaculele gângăniilor de pe Galax, le aşeză într-o cutie goală de chibrituri, îşi prelucră hainele cu praful din lacrimile Selunei şi plecă la culcare, dar nu adormi imediat. Prea multe se întâmplaseră… Totuşi, se gândi Mitruţ, oamenii infectaţi cu virusul „gânganie” nici pe departe nu sunt atât de inteligenţi ca cei galaxiţi. Gângăniile galaxite vorbeau toate limbile Pământului. Tatăl său, care acum are chipul unei gângănii, nu poate decât să sâsâie… Trebuie să-l fac om… Dar medicamentul de la Seluna nu va ajuta dacă nu voi avea şi un sentiment de dragoste pentru el… Sau măcar de milă… La acest gând, Mitruţ adormi. Toată ziua la şcoală, privindu-şi colegii, profesorii, se gândea că pe majoritatea din ei ar prefera să-i vadă gângănii. Scotocea în gând care, când şi cu ce l-a supărat. În cutia cu chibrituri păstra arma perfectă pentru distrugerea omenirii. Nu există om mai puternic decât el pe Pământ. E de ajuns să arunce acele mici fărâme de tentacule galaxite peste cineva şi încet-încet Pământul va mişuna de gângănii. Care vor pieri una câte una. Civilizaţia de pe Terra va lua sfârşit. El va pedepsi omenirea. Şi omul bogat şi omul sărac, şi omul bun şi omul rău, toţi pentru el sunt acum nişte posibile viitoare nenorocite gângănii. Gândul acesta nebun nu-i dădea pace, tentaţia era atât de mare încât nu mai rezistă, lăsă lecţiile şi veni acasă. Era aproape hotărât să ia cutia şi să-i arunce conţinutul peste primul întâlnit în cale. Apropiindu-se de casă, de la un bloc auzi, pus la maxim, cântecul „Doamne ocroteşte-i pe români”. Se opri, ascultă melodia până la capăt. Se mai opriră câţiva oameni. Mai tineri, mai bătrâni. După ce cântecul luă sfârşit – o bătrânică îşi făcu semnul crucii şoptind cu tristeţe: „Doamne, ocroteşte-i pe români şi ocroteşte-le cântecul că tare e frumos… Ocroteşte-i, Doamne, pe oameni şi iartă-i pe cei care păcătuiesc că poate nu ştiu ce fac”, adăugă ea şi plecă. Mitruţ parcă se trezi dintr-un somn greu. ― Cântecul… Cântecul, se gândi el, trebuie să trăiască! Ajuns în camera sa – luă cutia, o deschise, turnă peste conţinutul ei praful care distrugea viruşii, apoi o aruncă în coşul cu gunoi. Mai rămânea să-l trateze pe tata, dar nu se grăbea. ― Mitruţ, îi vorbi mama. Până nu demult în cabinet a fost mare gălăgie. Acum nu se mai aude nimic… Deschide uşa, Mitruţ. Să nu fi păţit ceva… ― Uită, îi răspunse cu obrăznicie Mitruţ. Nici să nu te gândeşti! Să stea acolo! Nu vreau să aud de el, de această gânganie scârboasă! Strigă şi brusc i se păru că strigă exact cum striga şi tata. Se linişti, ba chiar i se făcu ruşine, luă cheia şi deschise uşa. În odaie – o dezordine de nedescris. Totul stricat, totul fărâmat. O putoare insuportabilă. Tata stătea pe canapeaua sa, cu ochii aţintiţi în pod. Când îi văzu – parcă se bucură, apoi din ochii de gânganie începură să şiroiască lacrimi. Mama se repezi să-l cuprindă, să-l sărute. Lui Mitruţ i se făcu silă. Ieşi din odaie. Câteva zile la rând mama se porăi cu tata, nedezlipindu-se de el. Îl lua în braţe, îl ducea la baie, îl spăla, îl curăţa, îi descâlcea tentaculele, îl mângâia, îi prepara bucate şi îl hrănea cu linguriţa la ore fixe ca pe copilaşii cei mici. Noaptea se ghemuia pe fotoliul din cabinet ca nu cumva să aibă nevoie de ceva tata, iar ea să nu fie acolo. Nu-i vorbea nimic lui Mitruţ. ― De ce? se întreba la nesfârşit Mitruţ, şi nu găsea nici un răspuns. Nu pricepea cum poate să existe o astfel de dragoste. A fost bătută, umilită. Lui, unicului lor copil, i-a fost distrusă copilăria, iar ea continuă să-l iubească, să-l îngrijească. Dacă i s-ar fi întâmplat ei acel lucru, Mitruţ era convins că tata nu ar fi ezitat nici o clipă s-o… Nici nu vrea să se gândească. Nu. Aceasta nu e dragoste. E o boală. Incurabilă. ― Mitruţ, îi vorbi mama într-o zi. A trecut o săptămână… Trebuie să facem ceva… Să spunem cuiva… ― Încă nu… Aşteaptă… Şi Mitruţ se îndreptă spre odaia sa. Trecând prin faţa oglinzii din antreu, vru să-şi îndrepte freza, dar constată cu groază că nu-şi vede chipul în oglindă. ― Mamă, strigă el speriat, eu… nu cumva… sunt… gânganie? ― Doamne, ce vorbeşti Mitruţ? Uită-te la tine cât eşti de frumos. Semeni cu tata. Ai ochii lui, părul lui, vei fi la fel de înalt… ― Nuuu! strigă băiatul. Nu vreau să-i semăn! Pentru nimic în lume! Şi fugi în odaie. Dormi prost. Visă urât. Foarte urât. În vis el era gânganie, iar mama şi tata aveau chip de oameni. Într-un acces de furie vru să-şi devoreze părinţii. Se trezi îngrozit, gută de sudoare. Se ridică buimăcit din pat, luă medicamentul contra virus şi intră în odaia tatălui. Mama dormea în fotoliu. Mitruţ o înveli cu cuvertura care căzuse. Apoi merse spre canapea. Îl privi pe tata. Era urât şi scârbos. Dar… era tatăl său. Ar fi vrut să aibă un altfel de tată. Unul care să-i fie perete, de care să se sprijine ori de câte ori ar fi avut nevoie. Unul care să-i fie sobă, să-i împrumute căldura şi această căldură să-i ajungă pentru toată viaţa ca mai apoi şi el să o împartă cu copii săi. Şi din această rezervă de căldură omenească, primită în copilărie de la mamă, de la tată, tot lor, părinţilor, s-o întoarcă. Orişice părinte are nevoie de dragostea şi căldura copiilor săi. Ar fi vrut să aibă un tată pe care să-l aştepte cu nerăbdare atunci când este plecat, căruia să-i spună orice, să-i povestească de exemplu că în clasa lor a venit o fată care are ochii atât de frumoşi de parcă toate pietrele scumpe s-au adunat în ei. Dar… Nu are un asemenea tată. Şi totuşi acestei fiinţe pe care o priveşte acum îi datorează viaţa. Iar viaţa este un mare dar… În adâncul sufletului Mitruţ nu-l urăşte. „Iartă-i, Doamne, pe oameni, că nu ştiu ce fac!” a zis bătrâna aceea. ― Iartă-l, Doamne, pe tata, şopti Mitruţ, se aplecă şi îl sărută pentru prima dată în viaţă. Nici nu observă că plânge. Lacrimile îi curgeau şi se prelungeau pe faţa tatei. Te iubesc, tată, zise Mitruţ apoi îi picură pe buze câteva picături din tinctura tămăduitoare. Nu mai aşteptă să vadă ce se va întâmpla. Merse şi se culcă. A doua zi dimineaţa Mitruţ îl văzu pe tata în bucătărie. Era cel pe care îl ştia dintotdeauna. ― Şezi, Mitruţ, îi vorbi tata cu un glas parcă sugrumat de emoţii. Şi tu şezi, Marie… Am să vă spun ceva. De mult trebuia să fac acest lucru… Marie, am visat un vis foarte ciudat… Se făcea că eram gânganie. Totul era atât de adevărat că acum parcă nici nu-mi vine a crede că am redevenit om. Marie… ― Da, Ioane, şopti mama. ― Marie, cred că ştii, aşa nu se mai poate… Ia valiza din şifonier şi pune acolo ce vrei… Câteva lucruri… Restul vă las vouă. Ţie şi băiatului… Să mă ierţi, Marie… Să mă ierţi, Mitruţ… O să plec de la voi. Pentru totdeauna… Au trecut cinci ani de când tata a plecat. Nu a venit niciodată să-l vadă pe Mitruţ. La început mama tânjea, plângea mai în fiecare zi. Apoi ca să nu plângă începu să croşeteze şi în timpul croşetatului îngâna câte un cântec. Mitruţ nici nu ştia că mama are un glas atât de frumos. Uneori fredona împreună cu ea. ― Mitruţ, observă mama, dar tu ai un auz muzical perfect. Şi o voce foarte frumoasă. Trebuie să faci muzică. Neapărat. Începu să ia lecţii de canto. Îi plăcea mai ales muzica populară. Luă premii la mai multe concursuri, dar nu premiile îl făceau fericit. Fericit îl făcea cântecul în sine. Era fericit că o are pe mama alături, că are bunei, fericit îl făcea muntele şi de fiecare dată când pleca acolo îşi aducea aminte de peripeţiile cu gângăniile de pe planeta Galax. Era convins că într-o bună zi îl va întâlni pe RO-1. Într-o zi îl văzu pe tata. Aproape nu se schimbase. Atât că părul i se albise un pic pe la tâmple. Nu se apropie de el. Tata vorbea cu o femeie tânără, alături de el stătea un pici de vreo trei anişori. ― Fratele meu? surâse Mitruţ. Am un frate? Poate că micuţul e mai norocos, oftă Mitruţ şi vru să plece, dar observă că piciul porni să plângă. Probabil că obosise şi se cerea în braţe. Enervat, tata se aplecă şi îl plesni. Femeia de alături se grăbi imediat să-şi ia rămas bun. Tata, şi mai enervat, îl târî pe copil spre staţia de troleibuze. Mitruţ ar fi vrut să alerge după ei, să-şi ia fratele în braţe, să-l sărute, să-l mângâie. Dar nu făcu acest lucru. Nu avea nici un rost. ― Unii oameni, se gândi Mitruţ cu tristeţe, nu se schimbă niciodată. Dispoziţia îi fu stricată. Merse în parc şi se aşeză pe o bancă. Nici nu observă că alături se mai aşeză cineva. ― Vrei? auzi un glas foarte plăcut. Mitruţ ridică ochii. O fată cu părul negru, lung, lung, cu fire aurii şi argintii, cu ochii sinilii în care parcă îşi scăldau luminile mii de pietre preţioase, îmbrăcată într-o bluziţă subţire, roză, zâmbind ademenitor îi întindea un măr copt, jumătate galben, jumătate roşu. Parcă într-o vrajă, fără să ezite, Mitruţ luă mărul şi… muşcă.

Povestea Creionaşului fermecat De ziua sa Marius a primit un cadou neobişnuit. Bunicul, care a venit de departe, tocmai din munţi, i-a dăruit un creionaş fermecat. ― Acest creion, i-a zis bătrânul, îţi va arăta adevăratele culori ale vieţii. Viaţa, nepoţele, are multe culori, dar oamenii deseori nu deosebesc nuanţele calde de cele reci, umbra de lumină, frumosul de urât şi de aceea, băiete, în lume se întâmplă multe lucruri deocheate. Cu ajutorul creionaşului, tu nepoate, vei şti întotdeauna ce culoare ai în faţă. Păstrează-l, ai grijă! Îţi va prinde bine… Marius i-a mulţumit bunicului, a pus creionul în buzunarul vestei şi… luându-se cu joaca a uitat de preţiosul cadou. Într-o zi însă, când se întorcea de la şcoală, băiatul a observat în faţa blocului său un trandafir înflorit. ― Ce floare minunată, s-a mirat Marius. O văd întâia oară. Am trecut de atâtea ori pe alături, dar nu am observat-o. Şi-a amintit de cadoul bunicului. De îndată ce a ajuns acasă – a găsit creionul, a luat o foaie albă de hârtie şi a pornit să deseneze. Nu mai avea nici o îndoială. Creionul era fermecat. Desena şi colora singur cu orişice culoare. Marius doar îl ţinea în mână. Pe foaie apăru un trandafir roşu, catifelat, frumos, de parcă ar fi fost viu. Dar nu se ştie de ce, de pe petalele trandafirului se prelungeau spre rădăcină lacrimi măşcate. ― O floare care plânge? se miră băiatul. Straniu. Ceva nu e în regulă aici. Marius alergă în curte. În grădiniţa cu flori văzu trandafirul încolăcit de mărăcini, înconjurat de sticle goale şi gunoaie aruncate de pe la balcoanele locatarilor. ― Zău, nu pricep, îşi zise Marius în gând, cum de nu am ştiut până acum că această grădiniţă e atât de neîngrijită? Porni în grabă să facă curat. Când termină lucrul observă că florile din jur emană o lumină caldă, plăcută. Scăldat de un soare domol al unui sfârşit de primăvară, trandafirul parcă-i zâmbea. ― O, cât de mult se vor bucura trecătorii, cât de mult vor admira zâmbetul trandafirului înflorit. Ciudat însă. Niciun trecător nu se oprea. ― Oare de ce? Se întrebă Marius, uimit. Privi mai atent. Descoperi că oamenii merg încolăciţi în propria lor umbră. ― Probabil, se gândi Marius, anume umbra le amestecă să observe frumuseţea din jur. Păcat… Deodată, de pe undeva alergă o fetiţă. Se opri lângă trandafir şi îl sărută. ― Bunico, strigă încântată fetiţa, priveşte, a înflorit trandafirul! E atât de gingaş, e atât de dulce! ― E o floare minunată, îi răspunse bunica apropiindu-se. ― Ca să vezi… Marius rămase şi mai uimit. Nu chiar toată lumea e învălătucită de umbră. Şi fetiţa, şi bunica emanau aceeaşi lumină albă, asemănătoare cu lumina florilor din grădiniţă. Revenind acasă Marius îşi privi încă odată tabloul. Nici pomină de lacrimi. Petalele trandafirului acum sclipeau de curăţenie. Altă dată, creionul îi desenă un ghemotoc mic, zgribulit, un căţeluş alb cu pete negre. Marius de mult îşi dorea un asemenea căţel. La un moment dat băiatului i se păru că aude un schelălăit jalnic. Alergă la fereastră. Afară ploua. În mijlocul curţii văzu un biet căţeluş – ud, părăsit, neputincios, un căţeluş care în momentul acela cerşea ajutor. Marius nu stătu pe gânduri. Cât ai clipi aduse căţelul în casă. În primul rând îl spălă de noroi. Îi dădu să bea lapte cald apoi, toată ziulica, îl purtă în braţe – să-l încălzească. De atunci el şi Ghemotoc, căci acesta era acum numele căţeluşului, deveniseră prieteni de nedespărţit. Colegii de clasă nu credeau nimic din ceea ce le povestea Marius despre creionaşul său fermecat. ― Un creionaş fermecat? ziceau ei. Face minuni? Poveşti… Adevărate poveşti. Cine mai crede astăzi în asemenea păcăleli? Adevărul e că tu, Marius, desenezi în ultima vreme altfel, mai bine parcă… am zice chiar – foarte frumos. La o lecţie de desen colegul de bancă i-a cerut lui Marius creionaşul. ― Dă-mi-l un pic! Te rog! Vreau să desenez căsuţa bunicilor mei de la ţară. Mi s-a făcut foarte dor de ei. Nu i-am văzut de un car de vreme… Toţi copiii ştiau că Ilie nu are pic de talent la desen. De data asta însă Ilie desena cu uşurinţă. Creionul alerga pe foaie şi în scurt timp copii au văzut o căsuţă mică, curată, scăldată în nucari bătrâni. Căsuţa cu olane roşii, cu brâie albastre avea ferestrele mici şi triste. ― E atât de tristă căsuţa bunicilor tăi, de ce? l-au întrebat copiii pe Ilie. ― Fiindcă sunt singuri, sunt foarte singuri. Mi-e atât de dor de ei… La acea lecţie tuturor copiilor li s-a făcut dor de bunicii lor. Rând pe rând au împrumutat creionaşul de la Marius şi au desenat câte o căsuţă. Profesoara a lipit desenele unul de altul, iar Marius a scris desubt: acesta e satul tristeţii bunicilor noştri… De atunci nimeni nu s-a mai îndoit că Marius e stăpânul unui creion fermecat. Ba chiar din acel moment în clasa lui Marius lucrurile neobişnuite au pornit să se ţină lanţ. Colegii au început să perceapă evenimentele din jurul lor un pic mai altfel decât înainte. ― Priviţi, ziceau ei, cât sunt de murdare străzile oraşului nostru. E prea multă umbră şi prea puţină căldură în acest oraş. Noi vrem ca oraşul să fie frumos, luminos şi curat. Dar pentru ca acest vis să se realizeze e nevoie de multă muncă, deci la treabă, prieteni! Pentru început au făcut curat în propria clasă. Apoi au aranjat gazonul din faţa şcolii. Au îngrijit florile, au măturat trotuarul. Au muncit din greu şi chiar dacă mai rămâneau încă multe de făcut, copiii se simţeau fericiţi. La o altă lecţie de desen profesoara a propus elevilor să deseneze oraşul aşa cum ar vrea ei să-l vadă în viitor. Fantezia copiilor a întrecut toate aşteptările. Profesoara a venit cu propunerea să afişeze desenele pe o plachetă în faţa şcolii. ― Oamenii, îşi ziceau copiii, vor dori neapărat ca oraşul să fie cât mai curând exact ca în desenele noastre. Maturii ne vor ajuta şi nu e departe timpul când vom trăi în cel mai minunat oraş de pe lume. Astfel în faţa şcolii a apărut un mică expoziţie cu genericul: „Oraşul nostru de mâine”. Dar majoritatea orăşenilor, preocupaţi de propriile griji, învălătuciţi în propria umbră, continuau să treacă absenţi pe alături. ― Eh! îşi ziceau cu necaz copilaşii din clasa lui Marius. Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne ascultă. Nu-i nimic, se îmbărbătau picii. Vom creşte mari şi vom schimba faţa acestui oraş. Viitorul e al nostru. Lumea pe care o vom construi noi va fi mai frumoasă, mai bună, mult mai curată şi mai cinstită. ― Aoleu! s-a speriat rău de tot un drăcuşor cu corniţele ascuţite şi cu codiţa între vine la urechile căruia a ajuns foarte repede planurile copiilor. Ăştia vor să schimbe lumea?! Vor ca lumea în care trăiesc ei să fie mai bună şi mai dreaptă?! Dar fraţilor, acest lucru nu se va întâmpla niciodată! Nu am de gând să permit o asemenea nelegiuire. Altfel s-a zis cu haita de draci de prin străfundurile iadului căci e bine ştiut: într-o lume corectă – diavolul nu prea are ce face. Cât încă nu e târziu – la treabă, Michiduţă! Şi drăcuşorul se făcu invizibil, se lipi de copii, apoi din una-n alta află cu uşurinţă că mama tuturor relelor nu e altcineva decât un prăpădit de creionaş. ― Hi, hi, hi, râse mulţumit Michiduţă. Las’ că-i arăt eu… Cu mine şi-a găsit nănaşul… Cât ai zice peşte îl fac să nu mai tulbure minţile copilaşilor. ― Altele îţi vor fi de acu înainte farmecele, creionaşule… Astfel, în una din zile Marius se pomeni fără de cadoul bunicului în buzunar. Îşi aminti că îl uitase pe măsuţa din clasă. ― Nu i se va întâmpla nimic, se linişti băiatul. De ce să-mi fac griji? Totul va fi cum nu se poate de bine. Între timp, creionaşul rămas singur se întristă rău de tot. Nu-i plăcea singurătatea şi pe deasupra îi mai era şi frică. Ca să mai uite de cele întâmplate începu să viseze. Nici nu observă cum în clasă se lăsă întunericul. ― Unde o fi plecat Marius? se întrebă cu tristeţe creionaşul. Poate că ar fi mai bine să-l strig? Marius, Marius! strigă el. Unde eşti?! Fu nespus de surprins când dintr-un colţ al clasei auzi un glas piţigăiat: ― Nu-l striga degeaba, prietene, Marius nu va veni. Te-a părăsit. Pentru totdeauna. Nu mai are nevoie de tine. ― Cine eşti? Nu te cunosc. Arată-te. Vreau să te văd. Şi nu te cred. Mâine voi fi din nou în buzunarul lui Marius… ― Visezi, naivule, îi răspunse iarăşi glasul. De azi înainte – eu îţi voi fi stăpân. Deprinde-te cu gândul… ― Dar cine eşti totuşi? insistă creionaşul. Vino mai aproape! Deodată, chiar alături, creionaşul observă o făptură ciudată cu două corniţe în cap, cu o coadă lungă, lungă, pe care şi-o învârtea fudul de ici colo. ― Să facem cunoştinţă, cuvântă creatura. Iată-mă! Eu sunt! Michiduţă! ― Michiduţă? Ce nume ciudat… ― Aşa e. De obicei toţi pictorii au nume ciudate. ― Eşti pictor? Nu am auzit de tine până acum. ― Cum? Nu ai auzit de marele pictor Michiduţă? Nu ştii că atunci când oamenii vor să creeze ceva bun şi frumos – eu le amestec culorile? ― Nu ştiu, dar dacă zici tu – te cred. Aş vrea să văd ce poţi. Hai, desenează, te rog! ― Eu? Să desenez? De unul singur? Hi, hi, hi, chicoti drăcuşorul şi strânse creionul cu putere între degetele sale păroase. Toată viaţa de acu înainte noi doi vom desena împreună! Lucruri minunate, băiete! Lucruri minunate! ― Dă-mi drumul, dă-mi drumul! ţipă, creionaşul. Te rog, mă doare! ― Nici nu mă gândesc. De azi înainte suntem de nedespărţit. Voi pătrunde în inima ta şi de acolo îţi voi porunci să desenezi tot ce îmi va trece mie prin cap. Prin desenele tale oamenii vor vedea doar ce voi dori eu să vadă. A doua zi, adunându-se în clasă, colegii lui Marius au rămas cu gurile căscate la cele văzute. Tapetele, mesele, scaunele – toate erau zugrăvite cu fel de fel de drăcuşori. Deasupra tablei atârna un tablou cu chipul unui drac bătrân şi caraghios. La început copiii nu ştiau ce să zică până când unul dintre ei îşi reveni şi strigă: Minunat! Minunat! Astfel de desene nu am mai văzut vreodată! ― Adevărat! au strigat şi ceilalţi. Desenele sunt pur şi simplu superbe! ― Vă plac aceste mâzgălituri? Nu mai deosebiţi urâtul de frumos? Dar ce sa întâmplat cu voi, prieteni? Aţi uitat cum desenează creionaşul meu fermecat? s-a revoltat Marius şi a mers iute spre măsuţa sa, a luat creionul şi a încercat să deseneze ceva la repezeală. Dar mare i-a fost mirarea când pe foaie a apărut un drăcuşor leit celora de pe tapete. ― O, o, o! Iată cine e autorul acestor drăcuşori! Bravo, creionaşule! Ţine-o tot aşa! au strigat copiii în cor. I-au smuls lui Marius creionul din mână apoi, cu mare zarvă, au mai adăugat drăcuşori pe ici, pe colo. S-a iscat o învălmăşeală, a pornit o ceartă, s-a încins o bătaie, s-au răsturnat scaune, mese şi nimeni nu a bănuit că toate se întâmplă din pricina unui prăpădit de drăcuşor pe nume Michiduţă. Vestea despre creionul care desenează drăcuşori s-a dus ca fulgerul prin toată şcoala. Foarte curând tapetele din clasele alăturate semănau leit cu tapetele din clasa lui Marius. Aceiaşi drăcuşori, aceleaşi mâzgălituri peste tot. Nimic nu mai era ca înainte. Nu se mai făcea curăţenie, florile, neîngrijite, se ofileau, gazonul din faţa şcolii dispăruse. Nimeni nu mai observa că în jur e prea puţină lumină, prea puţină căldură. Tuturor li se părea că e bine aşa. Copiii acum aveau alte preocupări. Umblând din mână în mână, după ce a făcut ocolul şcolii, creionaşul a trecut la o altă şcoală. În timp scurt toate şcolile din oraş semănau între ele ca nişte picăţele de apă. Marius nu mai dădea de urma creionaşului În una din zile însă, plimbându-se cu prietenul său Ghemotoc prin faţa blocului, băiatul observă un copilaş ce desena sârguincios drăcuşori pe păretele casei. ― De unde ai acest creionaş? Îl întrebă Marius pe băieţaş. ― Mi l-au dat la grădiniţă, i-a răspuns piciul. Astăzi e rândul meu să desenez cu el. Mâine creionaşul va fi al altui copil. Îl vezi? E fermecat! Desenează doar ce-i trăsneşte lui prin cap… ― Ştii ceva? i-a sugerat Marius copilului. Lasă-i tu pe ceilalţi! Mai bine hai să facem schimb! Tu-mi dai creionaşul, iar eu îţi dau în loc o cutie întreagă cu creioane colorate. Ce zici? Îţi convine? ― Păi… nu prea. Ăsta e fermecat… ― Când eşti pictor adevărat, orişice creion, orişice pensulă devine fermecată. Cu un singur creion însă, niciodată nu vei deveni un pictor veritabil. Gândeşte-te… ― M-ai convins… aş vrea o cutie cu creioane colorate, dar nu mă minţi? ― Cum să te mint? Ţi le aduc imediat. Aşteaptă-mă aici! Schimbul a fost făcut. În sfârşit cadoul bunicului era iarăşi în buzunarul lui Marius, dar, cu părere de rău, creionul nu putea desena decât drăcuşori. Până la urmă lui Marius i-au plăcut drăcuşorii. Şi-a înfrumuseţat cu ei camera, a mâzgălit cărţile, caietele apoi, plictisindu-se, a aruncat creionul cât colo şi a uitat de el. A sosit vacanţa. Bătrânul muntean a coborât muntele, venind să-şi vadă nepotul. De îndată ce a intrat în camera lui Marius – şi-a dat seama de cele întâmplate. ― Marius, a întrebat bătrânul, mai ai creionaşul pe care ţi l-am dăruit de ziua ta? ― Bineînţeles, bunele. Acuşi ţi-l aduc… ― Îmi pare bine că l-ai păstrat, a zis bunelul. Mâine dimineaţă aş vrea să mergem prin oraş. Te-aş ruga să ai creionul la tine. Să nu uiţi. E foarte important… A doua zi era duminică. Bunicul şi nepotul s-au trezit devreme. Au pornit să cutreiere oraşul. Au rătăcit timp îndelungat pe străzile aproape pustii. Bunicul i-a povestit lui Marius lucruri nemaipomenit de frumoase. Despre munţii în care s-a născut, despre copilăria sa, despre strămoşi, despre datina străbună. Vremea a trecut pe neobservate. Într-un târziu, ajungând în grădina publică, s-au oprit să se odihnească. ― Marius, a zis bunicul aşezându-se pe o bancă, ai creionaşul? ― Da, bunicule, e aici, în buzunarul de la vestă. ― Dă-l încoace un pic! Scoţând din buzunar un cuţitaş, bătrânul desfăcu iute creionaşul în două, îi scoase grafitul şi fărâmiţând-ul îl aruncă în lada cu gunoi de alături. ― Ce faci bunicule?! Strigă Marius. E creionaşul meu fermecat! ― Stt… îi făcu bunicul să tacă, acuş o să vezi… Deodată, din ladă ţâşni speriat un drăcuşor năstruşnic cu două corniţe ascuţite în cap şi o coadă lungă, strâns lipită de vine. ― Te-am prins, râse cu poftă bătrânul apucând şi răsucind de câteva ori codiţa drăcuşorului în jurul degetului. Eşti al meu! ― Dă-mi drumul, lasă-mă! ţipa şi se zbătea drăcuşorul. N-am să mai fac. Marius, uimit, privea cu ochii mari cât cepele… ― Vezi? zise bătrânul. El e vinovat de tot ce se întâmplă în ultima vreme cu voi. Dar acuşi îi găsesc eu ac de cojoc. Cu acelaşi cuţitaş îi scurtă lui Michiduţă coada şi ca şi pe grafitul creionaşului – o aruncă în lada cu gunoi. Văzându-se fără coadă, dar liber, drăcuşorul o luă la sănătoasa ţipând şi blestemând până când se făcu nevăzut. ― Bunicule, întrebă Marius cu teamă, eu nu voi mai avea niciodată un creionaş fermecat? ― Ba da, îi răspunse blând bătrânul. Iată chiar acum îţi mai dăruiesc unul. Acesta însă va fi ultimul, ai grijă… Lui Michiduţă îi va creşte coada la loc şi chiar dacă nu – se va găsi un altul ca să facă rău. Lumea e plină de draci, iar treaba lor e mereu una şi aceeaşi – să amestece culorile, să-i facă pe oameni să vadă lumea doar cum vor ei. Oamenii însă – trebuie să fie vigilenţi. Tu trebuie să fii vigilent, altfel niciodată nu vei şti care sunt adevăratele culori ale vieţii. M-ai înţeles??? ― Da, bunicule, şi se lipi strâns de bătrân. Pe la o amiază s-au întors acasă. În faţa blocului, au observat acelaşi trandafir înflorit. Era la fel ca odinioară. Roşu, catifelat, superb. Dar ca şi atunci când l-a văzut întâia oară, trandafirul stătea înconjurat de mărăcini şi de gunoaie. ― Un trandafir între mărăcini? s-a întristat bunicul. ― Imediat o să fac curat, bunele. Nu-ţi fă griji! A pornit în grabă să adune gunoaiele. Când şi-a terminat lucrul Marius a văzut că în jur se revarsă o lumină albă, caldă, plăcută. Lumina venea de la florile din grădiniţă. În apartament băiatul şi-a găsit pereţii curaţi. Nici pomină de drăcuşori. Marius a luat o foaie de hârtie şi a desenat trandafirul. ― Ce floare minunată, a zis bunicul. E floarea dragostei şi a purităţii… Marius nu a răspuns nimic. Mai târziu însă s-a apropiat de bătrân şi l-a sărutat: ― Îţi mulţumesc, bunele. Îţi mulţumesc pentru creionaş. E atât de bine să poţi observa frumosul din jur… ― Ai grijă, l-a sfătuit bunelul. Păstrează cu sfinţenie acest cadou! Încă multe lucruri minunate îţi va arăta… Aş vrea, a mai adăugat bătrânul, aş vrea nespus de mult ca în lumea noastră fiecare copil să aibă parte de câte un creion fermecat… Cine ştie, a oftat munteanul, poate că odată şi odată acest lucru se va întâmpla… Să sperăm… Ar fi un lucru nemaipomenit…

Oraşul cu ochii de ploaie Să fi zis cineva pe atunci că oraşul Lumină, oraş scăldat tot anul de un soare blând, îmbăiat de ploi albastre şi calde, îmbătat de parfumul florilor – va deveni peste vremi o urbe tristă şi mohorâtă, în care soarele aproape că nu se mai iveşte şi în care oamenii nu cunosc cum arată o floare adevărată – acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Dar anii s-au scurs. Urmele urbei de altădată s-au şters. Oraşul şi-a schimbat înfăţişarea, şi-a schimbat denumirea. Din pricina necontenitelor ploi, oraşului Lumină i s-a zis „Oraşul cu ochii de Ploaie”. Nimic nu se schimbă în bătrâna urbe. Plouă şi plouă necontenit. În fiecare primăvară, când apar primii bobocei de floare, orăşenii aşteaptă cu sufletul la gură. Vor să-şi vadă oraşul inundat de floare şi de parfum. Dar sunt ani buni de când acest lucru nu se mai întâmplă. Nu există flori în oraşul cu ochii de Ploaie. Şi nimeni nu ştie de ce. Chiar dacă pomii dau roadă, nici o fiinţă vie nu-i vede împodobiţi în mantie albă. În lipsa adevăratelor flori, orăşenii meşteresc flori artificiale, din hârtie colorată. Astfel pentru ei viaţa prinde culoare. Pentru toată lumea ploile sunt o adevărată nenorocire. Ploile reci, tulburi, cu stropi cenuşii şi mai ales ploile cu stropi vişinii. Ultimele se abat întotdeauna pe neprins de veste. În timpul ploilor cu stropi vişinii dispar o mulţime de oameni. Şi iarăşi nimeni nu ştie de ce. Nu e de mirare, deci, că oraşul cu ochii de Ploaie e trist, mohorât şi de cele mai multe ori – pare pustiu. Şi totuşi în acest oraş cenuşiu, alături de ceea ce se numeşte tristeţe, trăieşte un omuleţ, un copilaş cu totul şi cu totul deosebit. Ştefăniţă locuieşte împreună cu mama şi bunica într-o căsuţă cu ferestruicile mici care parcă privesc mirate la tot ce se întâmplă afară. Băieţelul are părul de aur. Ochii lui mari, negri strălucesc ca două steluţe. Faţa îi este luminată de zâmbet şi copilul mai întotdeauna e vesel şi bine dispus. Veselia lui e sursă de mare îngrijorare pentru bunica. Ea crede sincer că orişice bucurie se plăteşte cu lacrimi. De aceea când râde copilul, bunica plânge. Vara Ştefăniţă aleargă prin ploaie şi strigă că stropii nu sunt reci, sunt calzi, iar ploaia nu e cenuşie, e străvezie, e ca argintul. ― E adevărat, zice el, că cerul mai întotdeauna e acoperit de nori, dar sunt zile când soarele străluceşte. Dar şi acele puţine zile senine, în afară de dânsul, nimeni nu le vede. Cel mai mult bunica se întristează când nepotul afirmă că florile înfloresc peste tot. ― Ştefăniţă, îi explică bunica, tot ce vezi e rodul unei imaginaţii bogate. Ţi-am povestit prea multe poveşti despre flori. Nu există flori în oraşul nostru. Ţine minte! Altfel, îl ameninţă ea, eu cu mama vom fi nevoite să te ducem la medic. Să-ţi corecteze vederea. ― Dar… bunico, priveşte! exclamă copilul şi tace. Îi este frică de medici. Foarte curând însă uită. Şi iarăşi aleargă prin ploaie şi strigă că ploaia e caldă, e ca argintul, că lângă prispă a înflorit trandafirul, că de-a lungul cărăruşei gherghinele şi-au desfăcut petalele. ― Vai, Ştefăniţă, se întristează bătrâna, tu vezi doar tufe de trandafir, doar frunze de gherghine. În ultimul timp mai ales pe mama tot mai des o bate gândul să consulte medicul. ― Lasă-l, Oana, zice bunica. Se joacă… Născoceşte. Se bucură… E copil. Mai lasă-l. Nu e bolnav. O imaginaţie bogată nu e o boală. ― Dar vede lucrurile strâmb, zice Oana, şi nu e bine. ― Dar vede lucrurile frumos şi asta e bine. ― Va suferi când îşi va da seama că lumea e mult mai urâtă. ― Va suferi dacă nu-şi va închipui că lumea poate fi şi frumoasă… Iar între timp Ştefăniţă continuă să rămână un om fericit între o mulţime de oameni nefericiţi. Şi totuşi are şi el clipe de mare tristeţe. În acele clipe îşi aminteşte de tata. Tata, după spusele mamei şi a bunicii, a dispărut într-o zi, pe o ploaie cu stropi vişinii. A plecat şi nu s-a mai întors. Ştefăniţă ţine minte acea zi. Înainte să plece, tata l-a sărutat, a scos din buzunar câteva semincioare roze şi i-a vorbit: ― Priveşte aceste seminţe, Ştefăniţă! Când vor fi aruncate în sol, când vor răsări şi vor înflori, prin frumuseţea lor vor avea puterea să destrame vălul Minciunii de pe ochii tuturor orăşenilor. Din oraşul nostru va dispărea Minciuna, va dispărea Frica, va dispărea Tristeţea. Vom trăi zile minunate, copile, a zis tata şi a plecat. De atunci nu la mai văzut nimeni. Mama şi bunica plâng mai tot timpul. Ştefăniţă le sărută, le şterge lacrimile şi le zice că de asta plouă – lacrimile lor se prefac în stropi de ploaie. ― Tata se va întoarce, le îmbărbătează el. Se va întoarce fiindcă eu îl aştept. Şi în fiecare zi Ştefăniţă priveşte în lungul străzii. Uneori i se pare că vede silueta înaltă a tatei. Dar acea siluetă dispare, se topeşte. Ştefăniţă însă nu se dă bătut. Crede ferm că va sosi clipa când îşi va îmbrăţişa din nou tatăl. Şi nimeni şi nimic nu-i poate strămuta această credinţă. Într-o dimineaţă bunica descoperi în camera copilului, pe noptieră, o floare albă cu petalele tivite cu fir de aur pe la margini. ― Ce floare minunată! De unde o ai, Ştefăniţă? întreabă bătrâna. Tu ai modelat-o? ― Dar nu e modelată. E o floare vie. Mi-a dăruit-o femeia în Alb. ― Ştefăniţă, lasă poveştile, se enervează bunica. De unde ai floarea?! Vreau adevărul. ― Întotdeauna îţi spun adevărul, suspină copilul. Tu însă niciodată nu mă crezi… ― Bine… Îşi promit că de data asta te cred. Hai, povesteşte! ― Bunico, porni să povestească Ştefăniţă, astă noapte m-am trezit din pricina unei lumini puternice. Am deschis ochii şi am văzut o femeie tânără, îmbrăcată în rochie albă. Pe cap avea o coroniţă cu flori şi din acele flori izvora lumina. Bunico, femeia în Alb semăna foarte mult cu femeia din fotografia de pe peretele din camera ta. ― Ai visat, Ştefăniţă. În acea fotografie sunt eu, când eram mireasă. ― Nu am visat, bunico, se supără copilul. Iarăşi nu mă crezi… ― Te cred, te cred, puiule, îl mângâie bătrâna, iar în suflet i se furişă îngrijorarea. Povesteşte mai departe, zise ea în timp ce se gândi că chiar mâine va pleca cu Ştefăniţă la medic. ― Femeia a scos o floare din coroană, continuă povestea băiatul, mi-a întins-o zicându-mi: „Ştefăniţă, eşti unicul om din acest oraş căruia la naştere nu i s-a picurat în ochi otrava Minciunii, a Fricii şi a Deznădejdii. Doar tu vezi lucrurile aşa cum sunt şi nu cum dictează oamenii cu ochii de gheaţă! În puterile tale e să salvezi oraşul de întuneric, de minciună, de aceste creaturi cu ochi şi cu inimă de gheaţă. În curând vom merge în noaptea Minunilor!”. M-a sfătuit să nu mă tem căci îmi va fi mereu alături. „Ai grijă de floare!”, a mai spus femeia şi s-a făcut nevăzută. Mă crezi, bunico? întreabă Ştefăniţă. ― Te cred, răspunse bătrâna nehotărâtă, apoi luă floarea şi o mirosi. O aşeză într-o vază şi i se păru că îi simte parfumul. Brusc îşi aminti ziua când îl aduseseră pe Ştefăniţă de la maternitate. Copilul dormea zâmbind prin somn, ca un îngeraş. Fiecărui prunc, îndată după naştere i se picura în ochi nişte picături miraculoase care, aşa li se spunea părinţilor, pe parcursul vieţii aveau să le corecteze vederea. Fără de aceste picături, li se zicea, copiii în loc de realitate vor vedea lucruri inexistente. Vor suferi mult din această pricină. Nici un părinte nu ezita să îndeplinească ce i se cerea. Marius însă, tatăl copilului, insistă atunci să-i picure el singur picăturile lui Ştefăniţă. Acum bătrâna e convinsă că el nu a făcut acest lucru. ― Ar fi fost o nenorocire, se bucură ea, dacă în loc de flori Ştefăniţă ar vedea peste tot şerpi şi balauri. Pe drum spre medic trecură prin faţa unei cafenele pe care era scris cu litere măşcate: „Îngheţată”. ― Vreau îngheţată! Strigă Ştefăniţă. Vreau îngheţată! În clipa aceea licări o femeie îmbrăcată în alb, cu un voal de mătase pe cap. La o adiere de vânt, voalul femeii zbură atingând faţa bătrânei. ― Ce fiinţă ciudată se gândi bătrâna. Păşeşte de parcă pluteşte. ― Bunico, şopti Ştefăniţă, e femeia în Alb. E femeia care mi-a dăruit floarea… Bătrâna nu-i răspunse. Se căznea să-şi amintească încotro pornise. Uitase totul. ― Îngheţată? vorbi ea derutată. Să intrăm… Se aşezară la o măsuţă, vizavi de singurul vizitator din cafenea. În timp ce Ştefăniţă îşi savura îngheţata, bătrâna moţăia pe scăunaşul ei. Tresări când îl auzi strigând: ― Bunico, priveşte! strigă Ştefăniţă. Bărbatul de colo are ochii de gheaţă! Se înturnă speriată. Văzu o faţă sticloasă, pătrată. Doi ochi ca două globuri de gheaţă. Frigul ce izvora din acele globuri o străpunseră. ― Nu mai vreau îngheţată, scânci Ştefăniţă. Bătrâna simţi că amorţeşte. Găsi totuşi puteri, îl smulse pe copil de pe scăunaş, îl luă în braţe şi alergă spre ieşire. Afară se întunecase de-a binelea. Când intrară în cafenea era dimineaţă. I se păru că stătură doar câteva clipe. Acum era noapte. Privi în jur şi nu recunoscu locurile. Nu ştia pe unde s-o apuce. Toate îi erau străine. Se aflau pe o străduţă îngustă la capătul căreia licărea o luminiţă albastră. Alergă într-acolo. În faţă i se deschise o stradă largă, luminată de o mulţime de beculeţe multicolore. Maşinuţe năstruşnice, pântecoase, rotunde, fără uşi, fără fereşti circulau îmbulzindu-se din ambele părţi. Bătrâna surâse: „Gândaci”, şopti ea. Maşinuţe „Gândac”. Nu mai văzuse aşa ceva. Brusc simţi cum o arde frigul în spate. Se înturnă şi la câţiva paşi îl zări pe omul din cafenea. Nu avea nici o îndoială – era urmărită. Fără să ezite, cu copilul în braţe, prin mulţimea de maşinuţe trecu în fugă strada cea Mare. Nu reuşi să pună piciorul pe trotuar că auzi o bubuitură. Spre groaza ei, îl văzu pe bărbatul din cafenea sub roţile unui camion. Se repezi să-i acorde ajutor, dar în faţă i se postă aceiaşi femeie în Alb. ― Cine eşti?! strigă revoltată bătrâna. Pleacă! Nu vezi?! Un om e sub roţi! ― Nu e om… îngână femeia fără să ridice privirile. E doar un bolovan de gheaţă… Suntem în Noaptea Minunilor… Apoi, ca şi prima dată se făcu nevăzută. Sub roţile camionului acum stătea doar un enorm bolovan de gheaţă. ― Eram convins că am lovit un bărbat, vorbi speriat şoferul camionului. Priveşte, i se adresă el bătrânei, e gheaţă! Cea mai adevărată gheaţă… De unde s-o fi luat pe această vreme? E abia început de toamnă. ― Va fi probabil o iarnă grea, răspunse bătrâna apoi, fără să ştie de ce, merse spre staţia de troleibuz. Ştefăniţă se trezi şi întrebă somnoros: ― Unde suntem, bunico? ― În Noaptea Minunilor, îngână bătrâna apoi urcă în primul troleibuz sosit în staţie. Se aşezară pe o banchetă de lângă fereastră. Lumina caldă, plăcută ce izvora din tavan îi picură bătrânei linişte-n suflet. O toropi somnul. ― Ce noapte somnoroasă, se gândi ea şi aproape că aţipise când prin mijlocul salonului trecu aceiaşi femeie în Alb. ― Bun venit în Noaptea Minunilor, le zâmbi femeia şi se grăbi spre cabina şoferului. Bătrâna îşi frecă ochii. ― Nu există nici o femeie în Alb, se încăpăţână ea să creadă. Mi se năzăreşte. Sunt obosită. Apoi, sprijinindu-se de sticla ferestrei, adormi. O trezi iarăşi strigătul lui Ştefăniţă: ― Trezeşte-te, bunico! strigă el. Priveşte! E foarte frumos! Troleibuzul se deplasa încet, fără să oprească la vreo staţie. Prin faţa bătrânei şi a copilului se perindau privelişti nemaivăzute. Case albe, înalte, cu vitrine largi, ornate frumos, de jur împrejur straturi de flori, lumini ce izvorau de peste tot şi făceau ca noaptea să pară zi. ― Ştefăniţă, sări bătrâna speriată de pe banchetă, acesta nu e oraşul nostru! Dumnezeu ştie unde am nimerit! Ştefăniţă! Unde suntem?! ― În Noaptea Minunilor, bunico, răspunse calm copilul. ― Care noapte, Ştefăniţă?! Nu vorbi prostii, nu există minuni! Vreau acasă! Cum să ieşim de aici? Dar nu reuşi să pronunţe aceste cuvinte că troleibuzul opri deschizându-şi larg uşile. ― Să coborâm, îl trase pe copil bătrâna. Mai iute! Cine ştie unde ne poate duce această maşină. Trebuie să găsim drumul spre casă… Mare le fu mirarea când se văzură chiar la capătul stradelei cu luminiţa albastră. De parcă nici nu se urniră din loc. Nici pomină de case albe, de straturi de flori, de stradă largă, de maşinuţe pântecoase. Peste tot – întuneric, beznă. De la lumina albastră văzură cafeneaua. Îşi dădură seama că doar cu o străduţă mai în vale e mica lor căsuţă. Bătrâna îl îmbrăţişă pe Ştefăniţă: ― Hai, puiule, vorbi ea. Am întârziat… Ne aşteaptă mama. Să mergem acasă! ― Nu vreau acasă! strigă brusc băiatul. Pleacă! Eu rămân în Noaptea Minunilor! ― Cum să rămâi singur?! Nu vezi ce întuneric e? Eşti încă mic. ― Nu-mi pasă! Şi nu sunt singur. Sunt cu Femeia în Alb, bunico, se linişti Ştefăniţă. Spune-i mamei că mă voi întoarce. Însă doar după ce voi alunga întunericul din oraş. Şi copilul porni să alerge prin noapte. ― Aşteaptă! îl ajunse din urmă bătrâna. Aşteaptă! Nu te las singur… merg cu tine. Merseră de-a lungul străzii fără să ştie încotro. Tăceau… ― Ştefăniţă, rupse tăcerea, bătrâna. Ştii care va fi cea mai mare minune a acestei zile? ― Care? ― Va fi o mare minune dacă eu şi cu tine vom nimeri acasă. Băiatul nu reuşi să răspundă căci brusc se stârni un vânt puternic şi un vârtej fierbinte îi prinse în interiorul său. În câteva clipe pluteau pe deasupra caselor adormite. ― Acesta e sfârşitul, se gândi cu groază bătrâna. Închise ochii, îşi cuprinse nepotul, îşi văzu toată viaţa în faţă, dar spre marea ei uimire în următoarele clipe nu se întâmplă nimic deosebit. Când deschise ochii văzu că se află pe o insuliţă plutitoare, plină de flori şi verdeaţă. Deasupra lor se deschidea cerul cu mulţimea de stele. ― Bunico! strigă Ştefăniţă. Noi urcăm spre stele! E atât de minunat să urci spre stele! Bunico, e foarte frumos aici! ― Frumos, frumos… bâigui bătrâna. Doamne, ce o fi cu noaptea asta? Mi se încleie ochii… Ce noapte somnoroasă… Ştefăniţă, o să dorm un pic… După aia vorbim. Şi bătrâna adormi imediat. Ştefăniţă privi îndelung cerul cu stelele. Le vedea pentru prima dată. Ar fi privit încă mult timp, dar insula (care plutea) îl legăna şi curând îl toropi şi pe el somnul. ― Bunica ta e bătrână, o auzi şi o văzu imediat pe Femeia în Alb. Ea trebuie să se odihnească, noi însă nu avem timp de somn, zâmbi ea. Spune-mi, mai vrei să alungi întunericul de deasupra oraşului tău? Şi femeia îi întinse un căpeţel de aţă. ― Vreau, strigă Ştefăniţă! Vreau! Numai că nu ştiu cum să fac acest lucru. Toată lumea trebuie să vadă cât de frumos e cerul cu stele! Ar fi minunat! ― Priveşte în jos, spune-mi ce vezi? ― Întuneric… Doar întuneric. ― E întunericul ce acoperă oraşul tău… şi al meu… De ani şi ani de zile… vorbi cu tristeţe femeia. Şi doar un copil cu inimă, cu suflet curat, cu priviri luminoase poate să-l destrame. ― Ce trebuie să fac? ― Trage de căpeţelul de aţă! Deapănă un ghem. Când vei ajunge la celălalt capăt, întunericul va fi destrămat. Lumina stelelor se va revărsa peste casele, peste feţele orăşenilor şi va aduce bucurie pe chipurile lor. Ce zici? Începem? ― Începem, răspunse Ştefăniţă şi imediat porni să depene ghemul. Era o nimica toată. În scurta lui viaţă depănase o mulţime de gheme. În lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, bunica îi depăna poveşti, el depăna gheme. ― Să nu-ţi pară că e uşor, surâse Femeia în Alb. Dacă adormi, tot ce-ai depănat – se va ţese la loc. Să te îngrijeşti să nu scapi aţa din mâini. Nu te lăsa pradă somnului… Îţi las acest trandafir. Sper că îţi va prinde bine. Apoi Femeia tăcu. Pe furiş îşi şterse o lacrimă. Luându-şi avânt se înălţă şi dispăru printre stele. ― Ne vom mai întâlni! îi auzi de departe glasul. I se păru că acest glas seamănă foarte mult cu glasul bunicii. Continuă să depene. Ghemul se mărea văzând cu ochii. Prin spărtura formată îşi văzu oraşul. Acolo jos, într-o căsuţă mică, îl aşteaptă mama. Va fi foarte mândră când va afla de isprăvile lui, îi trecu prin minte. Cu gândul la mama nici nu observă cum îl prinde somnul. Se trezi de la mirosul trandafirului. Mai avea aţa în mână, dar tot ce depănase se ţesu la loc. Se întristă, dar nu-şi pierdu curajul. Porni iarăşi să depene. Şi iarăşi îl fură somnul. Îşi dădu seama că somnul e mai puternic decât el şi imediat îi veni o idee salvatoare. Pe tulpiniţa trandafirului observă un ghimpe. Aşeză floarea astfel încât atunci când va adormi – bărbia să-i cadă direct în ghimpe. Suportă cu dârzenie înţepăturile. Picături de sânge îi curgeau din bărbie colorând trandafirul alb în roşu. În sfârşit ajunse la celălalt capăt al firului. ― Am reuşit! strigă Ştefăniţă aruncând ghemul în sus. Peste oraşul meu va ploua cu lumină! Ghemul se destrămă şi mii de steluţe colorate se împrăştiară în jur. ― Ştefăniţă! ziseră steluţele ocupându-şi locul pe boltă. Ne-ai salvat de urgia întunericului şi îţi mulţumim! Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutorul nostru, să ne chemi aşa: Hei steluţe, surioare! Am acum nevoie mare, De al vostru ajutor!   Şi vom veni! Vom veni, Ştefăniţă! Adio! Abia după asta băiatul îşi dădu seama cât e de obosit. Se culcă alături de bunica şi legănat de insuliţa plutitoare, îmbătat de mirosul florilor adormi buştean. Se treziră în oraşul lor, pe băncuţa de lângă luminiţa albastră. Strada era luminată şi lumina venea din cer. ― Am adormit, vorbi bătrâna. Şi am visat un vis foarte ciudat. ― Ce vis, bunico? ― Se făcea că pluteam pe o insulă plină cu iarbă şi flori. Flori adevărate… Deasupra se deschidea cerul cu stelele. Stele pe care nu le-am văzut niciodată… ― Bunico, priveşte! Bătrâna îşi înălţă privirea. ― Ştefăniţă! strigă ea. E o minune! De auzit am auzit… dar nu m-am gândit că le voi vedea pe toate cu ochii mei… Ştefăniţă, priveşte! A răsărit Luna! Ce se întâmplă? ― E noaptea minunilor, bunico. ― Nu-mi vine să cred. Poate că încă visez? ― Nu visezi, zise copilul şi vru să-i spună toată povestea, dar brusc cerul se întunecă. Casele mohorâte, strada pustie, arborii dezgoliţi, toate câteva clipe în urmă aurite de razele lunii – se cufundară iarăşi în beznă. ― Ce păcat, se întristă bătrâna. A durat foarte puţin… Să mergem acasă, Ştefăniţă. Copilul izbucni în plâns: ― Am crezut că am reuşit… să alung întunericul, suspină el. Dar… sunt prea mic… ― Ai reuşit, Ştefăniţă, flutură pe alături rochia Femeii în Alb. Ai reuşit… Nu te întrista! Eşti mare. Şi iarăşi ca acolo pe insuliţă femeia se înălţă spre cer. ― Eh, oftă bătrâna. Ce păcat că nu pot să-i văd faţa. Dar sunt sigură că e tânără şi frumoasă. Dacă aş avea anii ei – mi-aş lua avânt şi aş zbura până-n bolţile cerului… Aş cutreiera străfundurile pământului… Nu m-aş da bătută până nu aş afla unde e Marius, copilul meu, tatăl tău, Ştefăniţă. Dar sunt bătrână şi fără de putere. Să ne întoarcem acasă. Pe neaşteptate însă începu să ningă. Fulgi albi, măşcaţi cădeau lin, uşor şi părea că peste oraş ninge pentru prima oară. De la albul fulgilor strada prinse contur. Bătrâna îşi văzu nepotul: ― Ştefăniţă! strigă ea. Ce s-a întâmplat?! Adineauri erai mic, acum eşti băiat mare. Îmi ajungi aproape la umăr! Femeia! Femeia aia e o vrăjitoare! Mi-e frică… Să plecăm de aici! Dar Ştefăniţă stătea împietrit fără să-i răspundă. ― Ce ai puiule? se îngrijoră bătrâna. De ce taci? ― Bunico, prinse glas Ştefăniţă, ai auzit? ― Ce s-aud? Îmi ţiuie în urechi de atâta linişte. ― Bunico, tata… Tata mă strigă. Îmi cere ajutorul. Întoarce-te acasă! Eu plec! Şi băiatul o rupse la fugă prin perdeaua de fulgi. Fără să ezite, bătrâna alergă în direcţia în care dispăru copilul. Se prinse la gândul că aleargă uşor, de parcă cineva îi toarnă puteri în picioare. Îl zări pe Ştefăniţă, apoi iar îl pierdu. Nu mai ştia de cât timp aleargă. Încetase să ningă. Nimerise într-o fâşie densă de ceaţă. Era convinsă că Ştefăniţă e dincolo de această fâşie. O usturau ochii, i se întretăia răsuflarea, dar continua să înainteze prin ceaţă. Brusc o izbi o lumină în faţă şi îşi dădu seama că nimerise din noapte în zi. Se afla în Piaţa cea Mare a oraşului. Văzu nenumăratele trepte ce duceau către Monument. Nimeni dintre orăşeni nu ştia ce reprezintă această construcţie. Vară sau iarnă, ziuă sau noapte, Monumentul stătea înfăşurat în negură. Uneori din direcţia lui se auzeau sunete sinistre care îi făceau pe oameni să creadă că acel loc e bântuit de stafii. Ca să îmblânzească stafiile – împleteau cununi din flori artificiale şi le depuneau la capătul scărilor. Nu îndrăzneau să urce, să vadă ce se află acolo. Acum lumina soarele, era senin şi bătrâna văzu că Monumentul nu era altceva decât o enormă clădire cenuşie ce se pierde în nori. O trecură fiorii. ― E înfricoşătoare, se gândi ea. Privi în jur şi nu observă nici o fiinţă. ― Ştefăniţă, şopti bătrâna, unde eşti, măi copile? ― Sunt aici! îi auzi imediat glasul. Urcă! ― Unde aici?! Nu te văd! ― Lângă Monument, bunico! Vino! ― Ce cauţi tu acolo, copile?! se îngrozi bătrâna. Nimeni nu are dreptul… Apoi porni să urce treptele. Nu urcă decât câteva. Picioarele îi deveniră de plumb şi simţi cum cineva o ia de subsiori şi o înălţă. Se pomeni plutind pe deasupra pieţei, pe deasupra nenumăratelor scări. Nu apucă să se dumerească că se şi află alături de Ştefăniţă. ― Cine te-a adus aici?! se repezi bătrâna spre copil. Să plecăm acasă! ― Dar pe tine cine te-a urcat până aici? zâmbi Ştefăniţă. ― Păi… Cine? Nu ştiu. ― Ea. Priveşte-o. E în spatele tău. Femeia în Alb… Bătrâna se înturnă. Rămase mută de uimire. ― Ştefăniţă, bâigui ea. Această femeie… sunt chiar eu… A înviat fotografia mea de pe perete… Doamne sfinte… Ştefăniţă, femeia asta mi-a furat tinereţea! ― Nu ţi-am furat tinereţea, vorbi femeia. Ci eu chiar sunt tinereţea ta. Întotdeauna ţi-am stat în preajmă. Nu vei scăpa de mine atât de uşor… Eu te văd, tu – nu. Căci sunt invizibilă… Acum însă te voi părăsi. Trebuie să fac acest lucru. Lasă-l pe băiat în grija mea… Bătrâna părea că nu aude: ― Cât de frumoasă am fost, cât de frumoasă… îngână ea. Vru să pipăie rochia femeii în Alb, dar aceasta dispăru. ― Adineauri era aici… Unde e fotografia mea înviată? ― E pe aproape. A devenit invizibilă. Doar e noaptea minunilor. Pentru toţi acei care nu ar trebui să ne vadă şi noi suntem invizibili. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni! Auuu! Auuu! Şi Ştefăniţă alergă în jurul clădirii. Auuu! ― Încetează! Vei trezi fantomele! ― Nu mi-e frică de fantome! Nu mi-e frică de stafii! Strigă băiatul, dar brusc se opri. Ambii auziră un glas tânguitor: ― Vino, Ştefăniţă, şoptea cineva. Vino! Am nevoie de ajutorul tău… Bătrâna recunoscu glasul feciorului său. ― E Marius! Să intrăm! Să-l salvăm! ― Bunico, în clădire voi intra doar eu. Rămâi pe loc! Să nu adormi! Aşteaptă-mă! Şi sub privirile îngrozite ale bătrânei peretele Monumentului, ca un magnet, îl sorbi pe băiat în interior. În locul prin care dispăruse Ştefăniţă rămase o spărtură de forma şi înălţimea unui om. Bătrâna se repezi spre perete, dar o forţă nevăzută o opri pe loc. Întinse mâna şi atinse peretele. Era rece ca gheaţa. ― Acest monument e zidit din blocuri de gheaţă, se gândi ea cu tristeţe. Se va topi… Se va topi neapărat… Apoi, îndepărtându-se, obosită şi indispusă se aşeză jos, pe iarbă şi porni să aştepte… Ştefăniţă se pomeni într-o încăpere umedă şi friguroasă. Nu exista nici o ferestruică, dar prin pereţi răzbătea o lumină tulbure. Nu văzu pe nimeni. ― Unde eşti, tată, şopti el. Peste o habă de vreme auzi răspunsul: ― În subsol… Găseşte scăriţa… Coboară! Scăriţa o găsi la capătul sălii. Porni să coboare. Cu fiecare treaptă în jos se făcea tot mai întuneric. Când nu mai văzu nimic, îl trecu un fior de frică. ― Poate că acel glas nu e al tatălui meu, se gândi. Poate că ar fi mai bine să mă-ntorc? În oraşul peste care acum ninge atât de frumos? Totuşi continuă să pipăie treptele. Brusc scăriţa şi întreaga clădire porni să se zguduie. Ştefăniţă alunecă şi căzu în gol. ― Taaaatăăăăăă! Strigă el. Ajută-mă! Mi-e frică! ― Steluţele… auzi vocea. Aminteşte-ţi de steluţe!!!   Hei, steluţe, surioare, Am acum nevoie mare De al vostru ajutor!   Veniţi iute – altfel mor! zise băiatul şi imediat fu înconjurat de un roi de steluţe multicolore. Steluţele îl prinseră în razele lor ca într-o plasă şi peste câteva clipe se văzu aşezat pe o podea de beton. De la lumina steluţelor observă că se află într-o încăpere asemănătoare cu acea de sus. Doar că aici tavanul era sprijinit de o mulţime de coloane vişinii. Clădirea încetă să se zguduie. ― Tată, am venit, vorbi Ştefăniţă şi glasul lui, în liniştea din jur, sună ca un ecou. Dar această linişte sinistră fu brusc spartă de nişte sunete stranii care se înteţeau cu fiecare clipă. Sunetele ţâşneau de peste tot. Din coloanele vişinii, din pereţi, de sub podea. Plânsete, vaiete, strigăte de durere făcură clădirea să se zgâlţâie iarăşi. Chiar dacă mai crescuse un pic, Ştefăniţă rămase un copil. Aceste sunete înfricoşătoare îl speriară. Îşi astupă urechile: ― Tată, unde eşti? întrebă el şi izbucni în plâns. Mi-e dor de tine, tată! În sfârşit auzi glasul cunoscut: ― Linişteşte-te, fiule, vorbi glasul în timp ce celelalte sunete dispărură. Nu te speria! Îmi pare bine că ai avut curajul să cobori în această prăpastie. Dar îmi pare rău pentru copilăria ta. Altfel ar fi trebuit să fie… Iartă-mă… Însă numai ţie pot să-ţi încredinţez taina pe care o ascund aici. Te iubesc, fiule! „De ce nu te văd?”, vru să întrebe Ştefăniţă, dar observă cum din centrul încăperii, de sub podea se strecură o şuviţă de fum. Şuviţa căpătă forma unui sul şi când sulul se înălţă la câţiva metri, în interiorul lui Ştefăniţă îşi văzu tatăl. Arăta altfel decât îl ţinea minte. Era foarte înalt. Avea îmbrăcăminte albă, lungă, strălucitoare, iar faţa îi păru străvezie. Cu toate acestea era tatăl său. Ştefăniţă alergă spre el. ― Opreşte-te! Îl auzi strigând. Priveşte în jos! ― De ce? nu pricepu băiatul. ― Vezi un cerc? ― Îl văd, şopti Ştefăniţă oprindu-se chiar la marginea cercului. ― E cercul care ne desparte… E cercul dintre viaţă şi moarte… Nu ai voie să treci peste el. Trebuie să trăieşti! Te-am chemat nu ca să te pierd. Te-am chemat să-ţi arăt unde am ascuns torbiţa cu seminţe roze. Îţi aminteşti? ― Îmi amintesc, tată. ― Caută-le! Le vei găsi în această încăpere. Glasul tatălui devenea tot mai surd. ― Când vei avea semincioarele, continuă tata, când te vei întoarce în oraş, să semeni cu el oraşul. Vor răsări şi vor înflori flori. Flori pe care le va vedea orice suflare… Ai înţeles, fiule? ― Am înţeles… Tată, întrebă Ştefăniţă în timp ce inima i se zbătea ca o pasăre prinsă-n laţ, spune-mi, eşti viu sau eşti mort? ― Nu mai sunt o fiinţă în carne şi oase… Sunt doar un suflet… Am rămas întemniţat aici de către oamenii cu ochii de gheaţă. Pentru acele semincioare… Ca atâtea alte suflete pe care le-ai auzit adineauri strigând. Vrem să ne eliberăm, să ne înălţăm, să fim alături de cei dragi. Dar e cu neputinţă. ― De ce, tată? ― Am fost zidiţi în această clădire… Însă altceva vroiam să-ţi mai zic. ― Spune-mi, tată! ― Am refuzat, fiule, să-ţi picur în ochi otrava minciunii… Acum eşti sortit să vezi cât de frumoasă, de gingaşă poate fi o floare, dar şi cât de urât, de hidos poate fi sufletul unui om. În curând te vei convinge de asta. ― Tată… ― Ştiu… E o povară prea grea pentru un copil. Dar nici nu bănuieşti cât de puternic eşti. Te vei descurca… ― Mă voi descurca, tată. ― Găseşte torbiţa. Găseşte şi stârpeşte din grădina oamenilor cu ochii de gheaţă Floarea Minciunii. În tulpina acelei flori stă ascuns Balaurul Minciunii. Din ochi, de pe limba sa izvorăsc acele picături care mai apoi sunt picurate în chii pruncilor, la naştere. Eliberează floarea de balaur şi otrava Minciunii va înceta să mai curgă! Glasul tatălui devenea tot mai nedesluşit. ― Tată! strigă Ştefăniţă, nu te mai aud! Faţa, hainele părintelui său porniră să se destrame. Sulul de fum se întinse pe toată suprafaţa încăperii. Apoi încet, încet se strecură sub podea. ― Adio, fiule, auzi Ştefăniţă. Caută torbiţa! Când vor înflori florile – toate sufletele întemniţate aici vor fi eliberate. Se vor înălţa… Ai grijă de tine, de mama, de bunica! Nu permite sufletului tău să îngheţe… Femeia în Alb… Femeia în Alb… fură ultimele cuvinte pe care le mai desluşi Ştefăniţă. Glasul se stinse. În sală se lăsă aceeaşi tăcere sinistră. Ştefăniţă plângea. Plânse îndelung. Într-un târziu se linişti. Îşi şterse lacrimile şi porni să caute. Văzu steluţele strălucind sub tavan. Pipăi podeaua, pereţii, coloanele vişinii, dar nu găsi nimic. Îşi pierdu curajul. Deodată auzi un foşnet şi văzu că sala se umple de păsări. Păsări mari, albe, cu aripile frânte. Păsările încercau să zboare. Zburau în tăcere până sub tavan, se loveau de pereţi şi cădeau nemişcate pe podea. Se pomeni înconjurat de o mare de păsări albe. Unele din ele dădeau semne de viaţă. Ar fi vrut să le ajute. Încercă să le atingă. Imediat însă, păsările dispăreau. Dispărură toate. Băiatul se întristă foarte tare că nu reuşise să salveze nici una. Într-un colţ îndepărtat observă o singură pasăre. Alergă spre ea, o luă în braţe şi o mângâie. O sărută şi-i simţi căldura. Închise ochii şi avu senzaţia că îl ţine în braţe pe tata, nu tata pe el. Ca atunci când era mic. Îl simţi atât de aproape, încât deschise ochii crezând că îl va vedea. Nu văzu însă pe nimeni. Nici pasărea nu mai era. Se dumeri. Toate păsările erau sufletele celor îngropaţi de vii în această prăpastie. Ultima fusese sufletului tatălui său. Stătea împietrit, sprijinit de perete. Avea o dorinţă atât de arzătoare să găsească torbiţa încât ar fi fost în stare cu mâinile lui de copil să sape această podea de beton. Locul pe care stătuse pasărea rămase luminat. Ştefăniţă observă în podea o adâncitură. Scotoci şi scoase de acolo o torbiţă. Era torbiţa tatălui său. Tata îl ajutase să o găsească. Îşi turnă în palmă câteva seminţe roze. Îşi aminti de vorbele lui din ziua când plecase ca să nu mai revină. ― „Priveşte aceste semincioare, Ştefăniţă”, îi zise atunci tata… ― Mi-e dor de tine, tată, şopti băiatul. Şi tot atunci o văzu alături pe Femeia în Alb: ― Nu fi trist, grăi ea. Tatăl tău te vede, te aude, te simte… Se bucură pentru tine, se întristează. Te ajută, te protejează, te fereşte de rău. Nu te va părăsi niciodată. E îngerul tău păzitor. Când te vei întoarce acasă, îi vei simţi pretutindeni prezenţa. Lasă tristeţea, îl îmbrăţişă femeia. Hai să căutăm Floarea Minciunii! Asemeni unor păsări, femeia şi cu Ştefăniţă, de mână, se înălţară până la sala de sus. Trecură apoi în altă sală, la fel de spaţioasă. Aici Ştefăniţă văzu o mulţime de maşinuţe: ― Gândaci, îşi aminti el porecla pe care le-o dăduse bunica. „Maşinuţe Gândac”… Se apropiară de un perete lateral. Femeia şopti ceva, dar nu se întâmplă nimic deosebit. ― Nu se deschide, vorbi ea dezamăgită. Aceasta e uşa spre grădina în care creşte Floarea… Va trebui să găsim cheia… Cheia însă se află în buzunarul celui mai important Căpcăun. I-o vom lua. Ce zici? Încercăm? ― Căpcăun? se miră Ştefăniţă. Credeam că sunt oameni cu ochii de gheaţă. ― Aşa e… Oamenii cu ochii de gheaţă sunt însă cei mai adevăraţi căpcăuni. Se hrănesc, se adapă cu sufletele celorlalţi oameni. Cine nimereşte în ghearele lor au de ales – să devină ca ei ori să putrezească pe fundul acelei prăpăstii. Îi vom aştepta în sala în care se adună în fiecare zi. Hai, Ştefăniţă! Şi iarăşi zburară pe deasupra treptelor din interiorul clădirii. În sfârşit se pomeniră într-o sală foarte frumoasă, cu multe lumini, împodobită cu flori, ca de sărbătoare. Fotoliile ce împânzeau sala erau goale. Dar nu dură mult. Se auzi zgomot, tropăit şi pe uşă dădură buzna o mulţime de oameni. Erau oameni obişnuiţi. Îmbrăcaţi în haine omeneşti, cu ochelari fumurii pe nas. Se aşezară în tăcere în fotolii. Un timp nu se auzi nici un sunet. Apoi brusc, parcă de nicăieri, în faţa celorlalţi apăru un tip care la început stârni râsul lui Ştefăniţă. Omul era în întregime pătrat. Ştefăniţă vru să întrebe cine e, dar bărbatul îşi scoase ochelarii de pe nas. Văzu că în loc de ochi are doar două globuri mari de gheaţă. Ceilalţi îi repetară gestul. Nici unul nu avea ochi de om – cu sclipiri de dragoste, de bucurie sau chiar de tristeţe în ei. Ochi de gheaţă, linişte de gheaţă… Pe neaşteptate în această linişte rece omul din faţă porni să urle. Apoi îşi întinse mâinile, scoase un răcnet şi imediat mâinile i se prefăcură în labe. Gheare lungi, ascuţite acoperiră sala. Faţa pătrată i se desfigură, corpul îi crescu, hainele îi plesniră şi din interior ţâşni la suprafaţă o creatură foarte scârboasă. În sală – acelaşi lucru. Încăperea mişuna de creaturi scârboase. Speriat, Ştefăniţă se ghemui lângă femeia în Alb. ― Nu-ţi fie teamă, îl linişti ea. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni. Noi suntem în alt spaţiu… Nu ne paşte nici o primejdie. Asistăm la un ritual pe care ei îl repetă zilnic. Îşi verifică interiorul. Printre ei nu trebuie să se strecoare străini. Învelişul le este de om, interiorul – de fiară. Când se amestecă printre oameni, nu-i poţi deosebi şi chiar cel de alături poate fi unul din ei. Doar ochii îi pot da de gol. Ei însă îşi acoperă ochii şi în afară de asta, cine să-i descopere dacă tuturor orăşenilor li s-a picurat încă din copilărie Otrava Minciunii? Însă când va fi stârpită Floarea din care izvorăşte minciuna, când vor răsări şi vor înflori florile din semincioarele roze – frumuseţea florilor va alunga monştrii ce sălăşluiesc în interiorul acestor creaturi hidoase… Priveşte-i, revin la vechea lor înfăţişare! Şi într-adevăr – toate acele fiinţe scârboase dispărură. Ştefăniţă îi avea iarăşi în faţă pe oamenii cu ochii de gheaţă. Păreau foarte obosiţi. ― Acum vor dormi, zise femeia în Alb. Ne vom apropia de cel mai important căpcăun şi-i vom sustrage cheia. Luară cheia fără probleme. Căpcăunul sforăia de se zgâlţâia scaunul sub el. Merseră în sala cu maşinuţe „Taracan”, deschiseră uşa din peretele lateral şi nimeriră într-o grădină atât de frumoasă, încât Ştefăniţă se gândi că anume aşa trebuie să arate Raiul. Prin iarba de un verde mustos, presărată cu mulţime de flori roiau fluturaşii şi albinuţele. În pomii doldora de fructe cântau păsărelele. Nenumărate havuzuri aurite înfrumuseţau grădina şi părea că doar îngerii lipsesc. ― Nu… Nu e Raiul, îi ghici gândul Femeia în Alb. Sau dacă e Raiul – să ştii că e Raiul împreunat cu Iadul. Aceasta e Grădina Durerii. Te vei convinge de ce… Acum o să plec, tu caută floarea! Eu o cunosc, însă nu ţi-o pot arăta. Calea spre rău sau spre bine fiecare trebuie să o găsească singur. Sunt convinsă – vei căuta şi vei găsi calea spre bine. Caută floarea, Ştefăniţă, repetă femeia şi se făcu nevăzută. Rămas singur, băiatul se întristă. Cum să găsească o floare în această mulţime de flori? Cum să-şi dea seama care e cea pe care o caută? Totuşi porni să cerceteze fiecare floricică în parte. Se opri doar când auzi un vuiet. Zgomotul venea de sus. Ştefăniţă privi cerul. Nu apucă să se dumerească că un stol de păsări negre, cu ciocuri ascuţite năvăli peste grădină. În câteva clipe totul era una cu pământul. Zare de floare, fruct, frunză sau firicel de iarbă nu rămăsese întreg. Fluturaşii, albinuţele se zbăteau în ţărână cu aripile frânte. Abia acum îşi dădu seama de ce femeia în Alb botezase această grădină drept „Grădina Durerii”. În aerul pe care îl respira plutea atâta durere încât i se păru că aici se concentrase toată Durerea pământului. Şi pe el îl durea sufletul. Îl durea sufletul pentru mama, pentru bunica, pentru oraşul cufundat în noapte şi în ploaie, pentru cei rămaşi pe fundul prăpăstiei. Dar mai ales îl durea sufletul la gândul că nu va reuşi să smulgă cu tot cu rădăcină floarea Minciunii. Privea neputincios la dezastrul din jur şi nici nu observă cum fu înconjurat de păsările negre. Stătea prins ca într-o capcană. Nu-şi dădea seama cum să treacă de aceste fiinţe înfricoşătoare. Până să născocească ceva – în grădină apărură o ceată de omuleţi. Gârboviţi, mici, unul din ei i se păru chiar că e vecinul lor de peste drum. Imediat păsările se feriră şi îşi luară zborul. Pe locul unde stătuseră – Ştefăniţă observă un pâlc de flori strivite. Oamenii făcură cerc în jurul pâlcului, şoptiră ceva şi păsările se făcură nevăzute. ― Ce legătură e între aceşti oameni şi păsările negre? se întrebă uluit băiatul. Nu reuşi să-şi termine gândul. Văzu cum dintre florile strivite se înălţă o tulpiniţă. Când tulpiniţa crescu, în vârf observă un boboc de floare. Bobocul brusc îşi desfăcu petalele. Fu orbit de atâta frumuseţe. Tivite cu aur, cu argint, petalele florii erau de fapt nişte bijuterii enorme. Era o floare artificială. Curios, vru să treacă de cercul de oameni, să vadă minunea mai îndeaproape, dar auzi un răcnet, un muget de se cutremură pământul. Din interiorul florii îşi făcu apariţia un cap hidos, deformat, cu o gură enormă şi lipicioasă. Dihania porni să scuipe slobozind pe nări fum negru şi înecăcios. Dezgustat, Ştefăniţă se feri. Apoi asistă la ceva oribil. Scoţând câteva limbi de foc, fiinţa aia scârboasă îi sorbi pe omuleţii care nici măcar nu se împotriviră, ca pe nişte mere. ― Ce-ai făcut?! strigă îngrozit băiatul. Eşti un monstru! Îşi aminti însă că nimeni nu-l aude, nimeni nu-l vede. Degeaba striga. Ar fi vrut să aibă un paloş, să răpună capul hidos, dar nu găsi decât o nuieluşă şi începu să-l plesnească. Acesta, de parcă plesniturile i-ar fi provocat plăcere – zâmbi, mugi, închise ochii, se sprijini de petalele florii şi adormi sforăind zgomotos. ― Trebuie să o găsesc pe Femeia în Alb. Doar ea ar putea să-i vie de hac. Porni în căutarea femeii, dar observă că monstrul se trezeşte. Rămase pe loc. Acesta se opinti şi brusc începu să vomite. ― Au! strigă Ştefăniţă. Îi vomită pe oameni, vii şi nevătămaţi! După ce termină de vomitat, căpăţâna hidoasă se retrase în interiorul florii. Floarea tremură şi toate pietricelele strălucitoare căzură în voma de la rădăcină. „Ce păcat”, se gândi Ştefăniţă. „Erau atât de frumoase…” Dar şi mai mare îi fu mirarea văzându-i pe omuleţi culegând de prin mizerie pietricele colorate. Lucrurile curgeau atât de rapid încât nu reuşea să înţeleagă ce se petrece. Se apropie de un omuleţ ce ţinea în palmă o pietricică strălucitoare. Îl recunoscu, era vecinul. Brusc ochii vecinului începură să se rotească, apoi deveniră globuri. Globuri de gheaţă. Şi iarăşi se prefăcură în ochi, şi iarăşi în globuri rămânând în sfârşit globuri nemişcate de gheaţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ceilalţi omuleţi. Ştefăniţă se dumeri imediat. Fusese martor la naşterea sau mai bine zis – la formarea oamenilor cu ochii de gheaţă. Adineauri îi avusese alături pe balaurul Minciunii şi pe Floarea Minciunii. Se repezi să smulgă floarea. Nici pomină însă de floare, de balaur, ba chiar şi pe omuleţi parcă îi înghiţise pământul. ― Te voi găsi, balaur mincinos! strigă Ştefăniţă cu necaz. Te voi găsi şi te voi strivi! Rămase trist, abătut şi nu ştia de la care capăt să-nceapă. Merse spre un havuz să-şi răcorească faţa. În oglinda apei văzu alt chip. Nu mai era copilul de altădată. Crescuse. Ba chiar îi apăruseră tulei de mustaţă. Nu-şi va ierta niciodată dacă nu va reuşi să îndeplinească rugămintea tatălui său. Privi cerul şi i se păru că cerul, soarele – toate sunt de gheaţă. În jur – pământ negru, doar fluturaşii şi albinuţele şi se mai zbăteau cu aripile frânte. Culese un fluture, îl duse la buze, îl încălzi cu răsuflarea sa şi brusc fluturaşul i se zbătu în palmă. Apoi brusc îşi luă zborul. Culese încă unul. Se întâmplă acelaşi lucru. Rând pe rând încălzi în palmă şi readuse la viaţă toţi fluturaşii şi toate albinuţele. Grădina se umplu iarăşi de zumzet. Ştefăniţă era fericit. Făcuse o faptă bună. Se simţea însă foarte obosit. ― Mă voi odihni, îşi zise el, apoi, sprijinindu-se de peretele unui havuz, adormi. Se trezi din pricina unui fâlfâit de aripi. Pe deasupra zbura un stol de păsări albe. Una din ele îi atinse faţa. ― Păsările albe… se bucură Ştefăniţă. Sufletele celor îngropaţi de vii în subsol… Au reuşit şi s-au înălţat. Au ieşit din prăpastie. Păsările însă, după ce zburară un timp pe deasupra grădinii, se îndreptară spre clădire şi dispărură în interior. În urma lor, grădina brusc îşi recăpătă înfăţişarea de mai înainte. Era iarăşi plină de verdeaţă, de flori, de pomi doldora de fructe. Albinuţele şi fluturaşii roiau în jurul lui Ştefăniţă. Apoi fiecare insectă se aşeză pe câte o floare şi Ştefăniţă observă că doar pe o singură floricică nu se aşeză nimeni. Insectele stătură un timp nemişcate după care iarăşi îşi luară zborul. În sfârşit făcură cerc în jurul floricelei mici cu petalele aurii, neînsemnate, presărate abundent cu picăţele de diferite culori. ― Ea e! strigă băiatul. E Floarea Minciunii. Mulţumesc fluturaşilor! Mulţumesc albinuţelor! Nu avea nici o îndoială, insectele i-au arătat anume ceea ce căuta. Se repezi să o smulgă, dar tulpiniţa firavă, asemenea unui elastic, revenea la loc de fiecare dată şi nu se lăsa smulsă. Ştefăniţă îşi dădu seama că balaurul o trage înapoi, în pământ. Băiatul se opinti, ţinu tulpiniţa cât de mult putu şi în sfârşit căpăţâna hidoasă îşi făcu apariţia. Mii de albinuţe se repeziră spre ochii balaurului. Urlând de durere, cu ochii în ace, acesta părăsi floarea luând-o la fugă. Pe Ştefăniţă îl umflă râsul. Monstrul cu capul enorm avea un trup chircit şi aproape că nu avea picioare. ― Minciuna e cu picioarele scurte, îi zicea adesea bunica. Acum smulsese floarea aproape fără efort. De fericit ce era, nu observă că o rămurică rămăsese încă în sol. Alergă să o caute pe Femeia în Alb. O găsi lângă peretele clădirii. ― Am reuşit, sări în sus de bucurie Ştefăniţă. Iată floarea! Vru să i-o dea, dar în spatele său auzi un glas: ― Opreşte-te! Ea nu e cine crezi! E balaurul Minciunii deghizat în femeie! Eu sunt cea adevărată! Dă-mi floarea! Înturnându-se, Ştefăniţă văzu o femeie exact ca aceea pe care o avea în faţă. Cele două semănau ca două picături de apă. Privea zăpăcit când la una, când la cealaltă. Pe coroana femeii din faţă se aşeză un fluturaş. Observă lipsa unei flori. În noaptea trecută tocmai de acolo i se dăruise floarea cea albă. Fluturaşii îl mai ajutară o dată. Fără să ezite, Ştefăniţă întinse floarea femeii din faţă. Pământul se cutremură de la răcnetul balaurului. Grădina se umplu de un fum negru şi înecăcios. Apoi totul se limpezi, se linişti. ― Bravo! îl îmbrăţişă adevărata Femeie în Alb. A fost ultima şansă a balaurului de a-şi recăpăta floarea. Din această clipă floarea Minciunii nu mai există. Ea va deveni o floare obişnuită. Însă multe lucruri vor fi altfel. Floarea îţi aparţine. Când vei ajunge acasă – să o aşezi alături de trandafirul roşu şi de floarea cea albă. Să ai grijă de flori. Ţine minte: florile aduc bucurie, dar ele trebuiesc îngrijite şi bine păzite! Balauri sunt mulţi pe pământ. Acum găseşte-o pe bunica şi plecaţi! Întoarceţi-vă acasă! În oraşul peste care încă sălăşluieşte noaptea. În curând acolo va fi dimineaţă. Noaptea Minunilor e pe sfârşite. Adio… Nu ne vom mai vedea. Voi fi din nou o simplă fotografie. De data asta femeia nu dispăru brusc. Merse încet de-a lungul clădirii până ce Ştefăniţă o pierdu din vedere. Traversă acelaşi drum. Din sala cu maşinuţe, în care acum nu mai văzu nici una, merse în prima sală. Se opri pe o clipă. În gând îşi luă rămas bun de la tata. Apoi, trecând prin spărtura din perete, nimeri în exterior. Nu o văzu pe bătrână. Porni să o caute şi o găsi adormită la un colţ al Monumentului. ― Bunico, trezeşte-te! strigă speriat Ştefăniţă. Nu ai voie să dormi! Dar bătrâna rămânea nemişcată. ― A murit, şopti băiatul. A stat lângă peretele de gheaţă şi a îngheţat. Începu să plângă. Lacrimile îi picurau pe fruntea bătrânei. Brusc aceasta deschise ochii. ― Cine eşti? întrebă ea obosită. Nu te cunosc. Am adormit? Nu trebuia să dorm… ― Bunico, o sărută şi o îmbrăţişă Ştefăniţă. Sunt eu, nepotul tău. ― Nepotul meu? Ai crescut atât de mare? Semeni atât de mult cu Marius, îngână bătrâna apoi nu mai zise nimic. ― Să plecăm acasă, o ajută băiatul să se ridice. Trecură peste nenumăratele scări. În piaţă se îmbulzeau mulţime de maşinuţe, se loveau, alergau agitate, unele rămâneau nemişcate, cu roţile-n sus. ― Au observat lipsa florii, se gândi Ştefăniţă. Caută vinovatul printre ei. Să ne grăbim, o îndemnă el pe bătrână. Se face noapte. Puterile Femeii în Alb vor lua sfârşit. Erau lângă fâşia de ceaţă când lângă ei opri o maşină. ― Opreşte-te, Magda! strigă cineva din interior. Ce cauţi aici?! ― Terinte? şopti bătrâna speriată. ― Bunico, lasă-l. Să trecem dincolo! Nu avem timp. Dar bătrâna rămase pe loc. ― Ieşi din maşină, Terinte, vorbi ea emoţionată. Te credeam mort. Ai dispărut în aceeaşi zi cu băiatul meu, cu Marius. ― Da, Magda, sunt Terinte! continuă să tune cel din maşină fără să-şi facă apariţia. E adevărat! Am dispărut în aceeaşi zi, dar spre deosebire de prostul tău de fecior, eu am preferat să trăiesc. Sunt viu şi nevătămat. Ţi-e dor de el, Magda?! Ha! Ha! Ha! ― E neomeneşte să râzi, Terinte. Îţi era nepot. ― Nepot?! Neomeneşte?! Îţi arăt eu neomenie! urlă cel de se numea Terinte şi din maşină ieşi o namilă de om cu faţa pătrată, cu ochelari negri pe nas. Floarea, Magda! Dă-mi floarea! ― Care floare, Terinte? Ce fel de floare? se sperie bătrâna. Nu… Tu nu eşti, Terinte! Doar glasul e al lui. I-ai furat glasul. ― Bunico, să mergem, încercă Ştefăniţă să o tragă dincolo de peretele de ceaţă. Să plecăm! ― Cu cine vorbeşti, Magda?! se agită namila şi băiatul îşi dădu seama că era auzit, dar rămase nevăzut. ― Cu nimeni, Terinte. Cu nimeni… Ţi s-a părut. ― Mi s-a părut?! Floarea, Magda! Strigă iarăşi omul cu faţa pătrată şi brusc mâinile i se prefăcură în labe, faţa i se desfigură, hainele îi plesniră, îi plesni pielea şi asupra bătrânei se năpusti o fiară extrem de hidoasă. Ştefăniţă încercă să-şi apere bunica. ― Fereşte-te! îl înlătură bătrâna foarte hotărâtă şi în acel moment trupul ei se zgudui ca electrocutat. Fereşte-te! repetă ea calm şi în câteva clipe luă înfăţişarea Femeii în Alb. Cu braţe vânjoase, tinere răsuci ghearele fiarei, le smulse şi le aruncă hăt, cât colo. ― Împroaşcă-l cu seminţe! îi strigă ea lui Ştefăniţă. Îl vor ajuta! Nu tărăgăna! Împroaşcă-l! Atins de seminţele roze, fiara îşi recăpătă imediat înfăţişarea de mai înainte. Cel căruia bunica îi zise Terinte porni să alerge bezmetic prin piaţă. ― Am orbit, Magda! strigă el. Nu văd nimic! Fie-ţi milă, Magda! Ajută-mă! Îţi sunt frate! Frate, Magda! M-ai omorât! ― Nu te-am omorât, vorbi cu tristeţe cea care luase înfăţişarea bătrânei. Nu te-am omorât, Terinte. Te las să trăieşti. Chiar dacă ai privit nepăsător cum i se curmă zilele feciorului meu… Te las să trăieşti… Şi nu ieşti orb. Doar că ţi se topeşte gheaţa din ochi. Din această clipă tot răul pe care l-ai făcut îl vei vedea nu prin ochii tăi spurcaţi de gheaţă, ci prin ochii părinţilor noştri. Asta îţi va fi pedeapsa. Şi povara… Să vedem cum vei trăi cu această pedeapsă, cum vei duce această povară… Femeia se înturnă către Ştefăniţă. Plângea… ― Îţi spusesem adio, vorbi ea. Însă nu puteam să trec pe alături într-o clipă de grea cumpănă pentru voi. Să nu-i povesteşti bunicăi despre Marius, despre Terinte. Va fi o durere prea mare. Acum chiar îţi voi zice adio. Mulţumesc că ai mers în Noaptea Minunilor! Şi femeia dispăru în fâşia de ceaţă. Alături stătea bunica. ― Ce s-a întâmplat? întrebă ea de parcă se trezi dintr-un vis urât. Unde e Terinte? Aoleu! plesni bătrâna din palme. Ce de-a flori! Jos, pe asfaltul negru, pe locul unde căzură semincioarele răsăriră pâlcuri de floricele albe, gingaşe – ca nişte fulgi. Ştefăniţă îşi privi bunica. Părul ei devenise ca neaua. ― A îmbătrânit, se gândi băiatul. Într-o singură noapte… Străbătură în tăcere fâşia de ceaţă. Erau din nou în oraşul său trist. Aici mai dăinuia noaptea. ― În sfârşit suntem acasă, vorbi bătrâna. Ce noapte ciudată. Să ne grăbim… ― Bunico, răspunse Ştefăniţă, te conduc până aproape de casă. Eu însă mă întorc. Voi semăna oraşul cu aceste semincioare. Ştefăniţă scoase din buzunar torbiţa. ― Dar e torbiţa lui Marius, o recunoscu bătrâna. Apoi nu mai zise nimic. Luă câteva seminţe şi le aruncă pe luciul alb al zăpezii. Au cutreierat oraşul împrăştiind seminţe în lung şi-n lat. Lângă căsuţa lor au ajuns sleiţi de puteri. În cele două ferestruici mai pâlpâia încă o luminiţă plăpândă. Au intrat uitând să arunce seminţe în propria curte. O femeie gârbovită stătea în faţa icoanei. ― Mamă, şopti Ştefăniţă. Femeia se înturnă: ― Cine sunteţi? întrebă ea speriată. ― Oana, se miră bătrâna, nu ne recunoşti? Femeia luă opaiţul, veni mai aproape: ― Nu poate să fie adevărat, îngână ea. Nu credeam să te mai văd. Dar… cine e băiatul? ― Oana, e Ştefăniţă, băiatul tău. ― Ştefăniţă? Doamne! Cât de mare a crescut! Cât de mare… E leit Marius, şi femeia izbucni în plâns. ― Oana, eşti bolnavă? Cât de mare putea să crească într-o singură noapte? Am întârziat, Oana. Iartă-ne! ― O singură noapte?! Aţi întârziat?! Doisprezece ani încheiaţi! Ani de nădejdi şi de deznădejde. Unde aţi fost atâta amar de vreme? Şi femeia îl îmbrăţişă pe Ştefăniţă. „Băiatul meu, bietul meu băiat”, nu contenea ea să îngâne. ― Oana, am vrea să dormim. Suntem obosiţi… Femeia alergă după aşternuturi. Un timp merse de la patul bătrânei la patul băiatului. Nu-i venea să creadă. Se linişti abia după ce îi simţi adormiţi. Încercă să se culce, dar nu o prindea somnul. Se ridică şi merse spre fereastră. Pe pervaz, în vaza în care păstrase floarea cea albă, mai văzu încă două flori: un trandafir roşu şi o floricică căreia nu-i ştia numele. Privi prin geam. Afară ningea. Îşi puse pe umeri un şal şi merse în curte. Peste oraşul adormit, scăldat de o lumină lăptoasă, cerul presăra cu dărnicie noian de fulgi albi, măşcaţi şi strălucitori. Fulgii se aşterneau cuminţi pe crengile pomilor şi Oanei i se păru că anume aşa trebuie să arate o livadă în floare. Îşi aminti de Marius. Avu senzaţia că Marius e undeva pe aproape. Poate chiar e unul din aceşti fulgi, se gândi cu tristeţe femeia. Într-un târziu intră în casă. În antreu observă o haină necunoscută. O pipăi şi îşi aminti – era haina lui Marius. Se culcă şi pentru prima dată după atâţia ani adormi liniştită. Toţi trei se treziră de la strigătele de bucurie ale copiilor de pe stradă. Era ziuă şi continua să ningă. ― Oana, întrebă bătrâna arătând spre Ştefăniţă, cine e băiatul? ― E nepotul tău. Nu-l recunoşti? ― Ştefăniţă? făcu ochi mari bătrâna. Dar… parcă încă ieri îl duceam de mânuţă? ― Ai uitat, mamă. Ai uitat totul… Poate e mai bine aşa. ― Ba nu, Oana. Nu e bine să uiţi. Acolo unde se lasă uitarea, balaurii îşi găses culcuşul… Să nu uiţi nimic, Oana! Şi nici tu, copile! Nimic… În iarna aceea a nins mult peste Oraşul cu ochii de Ploaie. Ciudat, dar orăşenii uitaseră să plângă. În ochii lor apărură sclipiri de adevărată fericire. Oamenii începeau să înveţe cum să se bucure. Cerul de deasupra oraşului nu mai rămânea mereu cenuşiu. Mai ales în nopţile când nu ningea, bolta cerească, cu puzderia de stele, îi scotea din case şi pe mari şi pe mici. Uneori apărea Luna, arătându-se în toată splendoarea ei. În sfârşit veni primăvara. O altfel de primăvară. Nu se luă bine zăpada, când din pământul reavăn răsăriră pâlcuri de floricele albe, gingaşe, ce păreau nişte fulgi încăpăţânaţi care nu doreau să devină simple picături de apă. Cineva le-a zis Ghiocei. Primăvara devreme, ghioceii înfloreau peste tot. Într-o noapte, Ştefăniţă îl visă pe tata, care îi înmână un buchet de Ghiocei: ― Păzeşte florile, îi vorbi el. Fără de căldură, pământul e trist. E îndeajuns însă să fie străbătut de razele calde ale soarelui că în semn de recunoştinţă – pământul scoate la suprafaţă torent de culori şi de frumuseţi. Fără de căldură, pământul e lipsit de culoare, iar fără de flori – sufletul omului e lipsit de căldură. Păzeşte florile, Ştefăniţă! Din acea noapte, Ştefăniţă simţi că sufletul tatălui său îl însoţeşte peste tot. A doua zi merse în piaţă. Pe locul Monumentului văzu acum un minunat havuz. ― A dispărut, se gândi băiatul. Razele fierbinţi ale soarelui au topit gheaţa. În înaltul cerului rotea un stol de păsări. Se întorceau cocorii. Au trecut ani de atunci. În faţa havuzului oamenii au construit o clădire nouă, din piatră albă şi i-au zis „Clădirea Principală”. Oraşul cu ochii de Ploaie şi-a recăpătat vechia denumire. Să fi zis acum cineva că acest oraş scăldat de lumini, îmbăiat de ploi albastre şi calde, îmbătat de mireasma florilor parfumate – a fost cândva o urbe tristă şi mohorâtă, în care nimeni nu vedea zare de floare, acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Un singur bătrân căruia orăşenii nu-i mai cunoşteau vârsta, căci până şi el îşi pierduse şirul anilor, nu dorea sau poate că nu putea să uite cum fusese oraşul înainte de marea sa Înflorire. Bătrânul îşi ducea zilele singur, într-o căsuţă mică, cu două ferestruici spre drum ce priveau mereu mirate la tot ce se întâmplă afară. Pe pervazul uneia dintre ferestre trecătorii vedeau zi şi noapte trei flori minunate care nu se mai ofileau. Curtea moşului – vară şi iarnă era înfrumuseţată cu straturi de flori. Şi doar Ghioceii nu-şi găsiră locul printre acele flori. În ultima vreme, Ghioceii înfloreau tot mai rar prin oraş. În fiecare zi, bătrânul pleca spre parcul din faţa Clădirii Principale. Se aşeza pe vreun scăunaş şi ore-n şir privea la trecători, la straturile de flori, la hulubii albi. Într-una din zile observă o maşinuţă ce semăna leit cu maşinuţele „Gândac” din copilăria sa. Bătrânul se cutremură. Amintiri ciudate i se încâlciră în minte. Merse grăbit spre Clădire. Avu senzaţia că piscul pe care se înalţă acum clădirea e mult mai înalt. Îşi încordă privirea şi privi peste ziduri. Rămase nemişcat şi tăcut. În ochii celor de după pereţii groşi de piatră observă sclipiri ciudate de gheaţă. Întors acasă în vaza de pe pervaz nu mai găsi nici o floare…

Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer O picătură de cer căzu pe pământ şi pe locul unde căzu răsări o floricică albastră, albastră – ca cerul. Soarele o încălzea, o mângâia, floricica era fericită, îi plăcea totul în jur doar că de la un timp i se făcu sete. Aştepta cu nerăbdare să vină ploaia, dar cerul rămânea limpede şi biata floricică se sufoca de arşiţă, petalele începură să i se ofilească. ― Unde e ploaia? întrebă ea de vecinele sale, însă nimeni nu putu să-i răspundă. Un trandafir puternic, cu rădăcinile lungi, ce sorbea apă de mai în adânc, îi spuse că ploaia este adusă de norii tuciurii. Norii tuciurii nici gând nu aveau să apară, doar un nouraş alb, răşchirat, se zbenguia de ici colo pe boltă, ba destrămându-şi aţele, ba ţesându-le iară. ― Mi-e sete, şoptea floricica albastră. O auzi soarele şi fiindcă nu-şi putea stăpâni razele să nu înfierbânte pământul, îl rugă pe nouraşul alb să meargă până la floricică, să o stropească cu câteva picături de ploaie. ― Nu pot, îi răspunse nouraşul, nu sunt un nor de ploaie, misiunea mea e să aduc un pic de umbră, atât. Frăţiorii cenuşii sunt stăpânii ploii, însă ei au plecat în vacanţă la mare. ― Ce mai aştepţi? îi ordonă soarele. Porneşte spre mare! Adu-ţi fraţii de îndată, altfel acolo jos vor arde, se vor prăpădi toate florile! ― Eh, oftă nouraşul, luând cursul spre miază-zi, dacă nimeni nu le ajută până ne întoarcem, bietele flori numaidecât se vor ofili… Spre seară, pe trotuar, nu departe de floricica albastră, câţiva copilaşi se zbenguiau, împroşcându-se cu apă. Ce mai ţipete, ce veselie. Doar floricelele din grădiniţă rămâneau triste. Uneori câte un strop ajungea până la ele, dar după o asemenea arşiţă cu ce te poate ajuta o singură picătură? Biata floricică nu avu noroc nici de atât. Unui hulubaş ce tocmai îşi răcorea picioruşele într-o băltoacă i se făcu milă, îşi încărcă ciocul şi merse spre ea, însă… neîndemânatic fiind, picăturile căzură alături. Mai încercă o dată, încă o dată, fără succes şi se lăsă păgubaş. ― Mi-e sete, şoptea la nesfârşit floricica. Brusc o fetiţă se opri din joacă. ― Linişte! strigă ea. Aţi auzit? ― Ce să auzim? Nu am auzit nimic, râseră copiii. ― Cineva ne cere ajutor, ascultaţi, fiţi atenţi, cineva plânge, zice că îi este sete, chiar nu auziţi? ― Lasă poveştile! o sfătui un băieţel. Să ne continuăm jocul! ― Priviţi! alergă fetiţa spre flori. Iată cine are nevoie de ajutor! În timp ce noi irosim apa – ele se usucă de sete. Cum doriţi, eu plec după stropitoare! Fetiţa reveni şi udă toate floricelele. Văzând-o atât de vrednică, de bună la inimă, cerul îi dărui o pereche de fundiţe albastre iar soarele îi auri părul. De atunci toată lumea o alintă zicându-i – fetiţa cu părul de aur şi fundiţe desprinse din cer. Iar floricelele îi zâmbesc ori de câte ori trece pe alături.

Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi ― Priviţi ce ghetuţe nou-nouţe am! se laudă Mihăiţă colegilor săi. De firmă! Costă o grămadă de bani! Apoi… ca să-şi convingă prietenii că ghetuţele într-adevăr sunt de firmă – izbeşte cu piciorul mai întâi în peretele şcolii, apoi în gardul vecin. Ghetele icnesc, dar nu se împotrivesc. La drept vorbind e voia stăpânului să facă ce vrea cu ele. Abia în timpul lecţiilor ghetele lui Mihăiţă îşi trag un pic răsuflarea. ― În sfârşit… ne odihnim, şopteşte ghetuţa stângă. Stăpânul e prea vioi. Am putea avea probleme. ― Ce să-i faci… Acum de el ne depinde viaţa, răspunde indispusă ghetuţa dreaptă. Sper să fie un băiat bun… Nu aş vrea prea curând să ajungem în halul în care au ajuns ghetuţele de alături. ― Eu aş zice că vecinele arată destul de bine. ― Fu! îşi întoarce năsucul ghetuţa dreaptă. Despre astea vorbeşti? ― Da, da. Despre ghetele colegului de bancă al stăpânului nostru. ― Sunt atât de urâte… Ce culoare… Nu pot suporta ghetele negre! Şi au un miros… E oribil! A ce miroase? ― A cremă de ghete. Probabil că sunt vechi, dacă apelează la cremă. Dar par a fi îngrijite. ― Nu ştiu, eu una nu vreau să stau prea aproape de ele. Fereşte-te. Vecinele astea ieftine mă enervează. Se vede că mama băiatului e o sărăntoacă dacă nu a fost în stare să-i cumpere copilului nişte ghetuţe acătării. ― Ai dreptate… Totuşi n-ar trebui să o judecăm. Însă dacă doreşti hai să stăm un pic mai departe. Şi ghetuţa stângă, ca o adevărată prietenă, îi face loc ghetuţei drepte chiar deasupra ei. ― Te-am murdărit cumva? o întreabă dreapta pe stânga. ― Fii fără grijă. Stăpânul mă va curăţa. ― Sărmanele ghetuţe albe, se şuşotesc între ele ghetuţele negre. Nimeni nu le va curăţa… Sunt atât de frumoase, nişte mâini foarte iscusite le-a creat, dar cu părere de rău vor avea o soartă jalnică. Ce noroc pe noi că avem un stăpân responsabil. În fiecare seară ne curăţă, ne usucă şi dacă plouă numaidecât ne unge cu cremă ca să nu ne crape pielea. ― Aşa e… În curând vom avea un nou stăpân şi acest lucru mă îngrijorează. ― De ce? se sperie una din ghetuţele negre. Am greşit cu ceva? ― Nu. Însă băieţelul care ne poartă a crescut şi îi strângem deja picioruşul. Acum adună bani, vrea să-şi cumpere alte ghetuţe. Ne va da unui alt copil. Suntem încă destul de frumoase ca să ne poarte cineva, nu crezi? ― Ha! Ha! Ha! râd pe înfundate ghetuţele albe. Astea se cred frumoase? Ce lipsă de modestie, ce impertinenţă… Ar mai fi stat la taclale, dar sună clopoţelul. Mihăiţă sare din bancă, ziua de şcoală a luat sfârşit. Afară plouă, peste tot băltoace şi Mihăiţă aleargă cu ghetuţele sale albe prin bălţile cele mai adânci. Ajunge acasă, îşi aruncă ghetele cât colea, iar a doua zi le încalţă fără să le spele, a treia, a patra zi – la fel. Peste câteva săptămâni se apropie de maică-sa: ― Mămico, se roagă Mihăiţă, cumpără-mi alte ghetuţe! Nu mai vreau ghetuţe albe. Îmi plac cele negre, de firmă. ― Bine, răspunde mama. Mergem imediat. Pe astea du-le la coş! Ba nu, lasă-le! Îi voi zice menajerei să le arunce. Încalţă ceva şi hai la magazin. ― Cum să le arunc? se minunează menajera. Sunt nou-nouţe. Nu trebuie decât să le spăl. ― Fă ce vrei, se enervează mama. Oricum, Mihăiţă nu le va purta… ― Ce mâini iscusite au muncit ca să vă coase atât de frumoase, oftează menajera după ce spălă ghetele. Ar fi păcat să vă arunc. Atâţia copii sărmani nu au ce purta în picioare… Le voi da băieţelului vecinei mele. Se va bucura nespus. Ghetuţele albe în sfârşit sunt mulţumite. Au ferma convingere că datorită noului stăpân le aşteaptă o viaţă lungă şi lipsită de griji.