Recent Posts
Posts
Castelul destinelor încrucisate de Italo Calvino Castelul   În mijlocul unui codru des, un castel oferea adăpost celor pe care noaptea îi prinsese pe drum: cavaleri şi doamne, alaiuri regeşti şi drumeţi oarecare. Am trecut peste un pod mobil părăsit, am descălecat într-o curte întunecată, grăjdari tăcuţi mi-au luat în grijă calul. Nu mai aveam suflare, abia mă mai ţineam pe picioare: de când am intrat în pădure trecusem prin atâtea, tot felul de apariţii, dueluri, întâlniri, încât nu mai eram în stare să-mi pun în ordine nici mişcările şi nici gândurile. Am urcat scările ; m-am trezit într-o sală înaltă şi largă, lume multă – desigur şi ei oaspeţi în trecere care mi-o luaseră înainte pe cărările pădurii – mânca de cină în jurul unei mese la lumina lumânărilor. Atunci când am privit în jur am încercat o senzaţie ciudată, mai bine spus erau două senzaţii distincte care se confundau în mintea mea destul de nesigură din cauza oboselii, tulburată chiar. Mi se părea că mă găsesc la o curte bogată, dar asta nu era de crezut, eram într-un castel de ţară izolat, iar dacă mi se părea aşa nu era doar din cauza mobilei luxoase şi a tacâmurilor, ci din pricina siguranţei şi ţinutei care domnea între comeseni, cu toţii chipeşi şi îmbrăcaţi cu o eleganţă desăvârşită. Dar totodată aveam impresia a ceva întâmplător şi de dezordine, dacă nu chiar de relaxare totală, ca şi cum nu s-ar găsi într-un salon domnesc ci într-o cârciumă oarecare, unde persoane care nu se ştiu între ele, provenind din locuri diferite şi fiind de ranguri diverse, se aflau laolaltă pentru o noapte, iar în această promiscuitate forţată fiecare simţea că regulile pe care se străduia să le respecte la el acasă au slăbit, şi, după cum te mulţumeşti cu o viaţă mai aspră, tot aşa începi să te porţi mai slobod şi mai altfel. De fapt, cele două senzaţii opuse puteau foarte bine să se refere la acelaşi lucru, fie că locul acesta, castelul, fiind de multă vreme doar un loc de popas, începuse să se degradeze şi să ajungă o cârciumă, iar castelanii fuseseră siliţi să se coboare la rangul de cârciumar şi cârciumăreasă, chiar dacă niciodată n-au renunţat la gesturile lor de ospitalitate nobiliară, fie că, la un moment dat, cârciuma, una dintre acelea care se pot vedea adesea pe lângă castele şi unde se dădea de băut soldaţilor şi călăreţilor, a invadat – din cauză că de multă vreme castelul fusese părăsit – străvechile săli domneşti ca să-şi aşeze laviţele şi butoaiele; iar fastuozitatea acelor spaţii – laolaltă cu venirea şi plecarea unor iluştri călători – i-ar fi conferit o neaşteptată demnitate în stare să umple cu gărgăuni mintea cârciumarului şi a nevesti-sii, încât au ajuns să se creadă suveranii unei curţi pompoase. Aceste gânduri, ca s-o spun pe cea dreaptă, nu m-au chinuit decât vreo câteva clipe, prea mari erau uşurarea că am ajuns întreg şi sănătos în mijlocul acestei distinse adunări şi nerăbdarea de a intra în vorbă (la semnul celui care părea a fi castelanul – ori cârciumarul – m-am aşezat pe singurul loc care mai rămăsese liber) şi de a schimba cu tovarăşii de drum impresiile de pe urma aventurilor petrecute. Numai că la masa cu pricina, spre deosebire de ceea ce se întâmplă prin cârciumi şi chiar pe la curţi, nimeni nu scotea o vorbă. Când unul dintre meseni voia să-i ceară vecinului să-i dea sarea ori ghimbirul, îi făcea semn şi tot cu semne se adresa servitorilor ca să-i taie o felie din budinca de fazan ori să-i toarne o juma’ de litră de vin. Hotărât să rup eu ceea ce credeam că este o lene a limbii după toată osteneala drumului, am lăsat să-mi scape o exclamaţie zgomotoasă cum ar fi „într-un ceas bun“ ori „Să fie bine“ ori „Hai noroc“, însă din gura mea n-a ieşit nici un sunet. Răpăitul lingurilor şi clinchetul paharelor şi al tacâmurilor ajungeau să mă convingă că nu surzisem, nu-mi rămânea să cred decât că devenisem mut. Îmi întăriră convingerea şi comesenii mişcându-şi şi ei buzele în tăcere cu un aer elegant resemnat, era limpede că trecerea prin pădure ne costase pe fiecare dintre noi pierderea glasului. Odată sfârşită cina, într-o tăcere pe care sunetele mestecatului şi gâlgâiturile sorbirii vinului n-o faceau deloc mai plăcută, am rămas aşezaţi, privindu-ne în faţă, cu obsesia că nu puteam să ne împărtăşim multele experienţe pe care oricare dintre noi le avea de zis. În momentul acela, pe masa abia strânsă, cel care părea a fi castelanul aşeză o pereche de cărţi de joc. Erau cărţi de tarot, mai mari decât cele cu care se joacă în partidă sau cu care ţigăncile ghicesc viitorul, iar pe ele se puteau recunoaşte dintr-o ochire aceleaşi figuri pictate în smalţuri de pe cele mai preţioase miniaturi. Regi, regine, cavaleri şi valeţi erau nişte tineri îmbrăcaţi luxos, ca pentru o sărbătoare princiară: cele douăzeci şi două de Arcane Mari păreau nişte tapiserii de la un teatru de curte, iar cupele, tobele, spadele şi bâtele străluceau ca nişte steme heraldice împodobite cu broderii şi panglici. Am început să risipim cărţile pe masă, cu faţa în sus, de parcă am fi vrut să învăţăm să le recunoaştem, să le dăm valoarea corectă în joc sau sensul adevărat în citirea destinului. Cu toate acestea, nu părea că vreunul dintre noi ar fi avut dorinţa să înceapă o partidă şi cu atât mai puţin să vrea să întrebe viitorul, dat fiind că păream goliţi de orice viitor, suspendaţi într-o călătorie nici sfârşită şi nici pe cale să se sfârşească. Altceva vedeam în acele cărţi de tarot, ceva care nu ne lăsa să ne desprindem ochii de fragmentele aurite ale acelui mozaic. Unul dintre comeseni adună către el cărţile risipite, lăsând goală o mare parte a mesei, dar nu le aşeză în pachet şi nici nu le amestecă, luă o carte şi o aşeză dinaintea sa. Cu toţii am observat asemănarea dintre chipul său şi figura de pe carte şi mi se părea că prin cartea aceea dorea să spună „eu“ şi prin asta începea să-şi spună povestea.
Daca într-o noapte de iarna, un calator de Italo Calvino Dragă Angelo Guglielmi, „l-aş întreba acum pe Calvino două lucruri”, scrii tu, dar în realitate sunt multe semne de întrebare, explicite sau implicite, puse de tine în legătură cu Călătorul meu, în articolul tău din Alfabeta nr. 6, intitulat chiar întrebări pentru Italo Calvino. Voi încerca, pe cât pot, să-ţi răspund. Voi începe cu partea din articolul tău care nu pune întrebări, cea în care discursul tău coincide cu al meu, pentru a distinge apoi punctele în care drumurile noastre se bifurcă şi încep să se îndepărteze. Tu descrii foarte fidel cartea mea şi mai ales defineşti cu precizie cele zece tipuri de roman propuse pe rând cititorului: „… Într-unul dintre romane, realitatea e la fel de greu de îndepărtat ca ceaţa; în altul, obiectele sunt prea consistente şi senzuale, într-un al treilea, abordarea e în primul rând introspectivă; în altul, acţionează o puternică tensiune existenţială, proiectată asupra istoriei, a politicii şi a acţiunii; în fine, în altul, explodează violenţa cea mai brutală; şi apoi, într-altul, creşte un sentiment insuportabil de teamă şi anxietate. În fine, mai există romanul erotic-pervers, cel teluric-primordial şi romanul apocaliptic.” Pentru a defini aceste zece incipituri, majoritatea criticilor au căutat modele posibile sau izvoare (şi, adesea, în aceste liste de autori apar nume la care eu nici nu m-am gândit, lucru care atrage atenţia asupra unui câmp până acum puţin explorat: cum funcţionează asociaţiile mentale între texte diferite, pe ce căi un text din mintea noastră este asimilat sau alăturat altuia); tu, în schimb, urmezi ceea ce a fost procedeul meu: mi-am propus de fiecare dată o abordare stilistică şi în relaţie cu lumea (în jurul căreia, apoi, adun în mod firesc ecourile amintirilor atâtor cărţi citite), abordare definită perfect de tine, în toate cele zece cazuri. În toate cele zece cazuri? Privind mai atent, îmi dau seama că exemplele pe care le dai sunt doar două. Există o lacună, marcată de un punct şi de „Şi apoi…“, care corespunde povestirii despre oglinzi (Într-o reţea de linii ce se intersectează), adică unui exemplu de naraţiune ce tinde să se structureze ca o operaţie logică, o figură geometrică, sau o partidă de şah. Dacă am încerca aproximarea numelor proprii, părintele cel mai ilustru al acestui mod de a povesti ar fi Poe, şi punctul de sosire cel mai deplin şi actual, Borges. Între aceste două nume, îndepărtate între ele, îi putem situa pe autorii care tind să filtreze emoţiile cele mai romaneşti, într-o climă mentală de abstracţie rarefiată, garnisită adesea cu afectări erudite.   Într-o reţea de linii ce se intersectează, unicul roman uitat de tine, a fost scos în evidenţă (poate prea mult?) de alţi critici. De ce? Pentru că, spun eu, dacă ai fi ţinut cont de el, ar fi trebuit să ţii cont de faptul că între formele literare ce caracterizează epoca noastră se află şi opera închisă şi calculată, în care închiderea şi calculul sunt opţiuni paradoxale, care nu indică un adevăr prea încurajator (a fi complet şi cu ţinută), adevăr pe care propria formă pare să-l semnifice, ci comunică senzaţia unei lumi precare, în suspensie, fărâmiţată. Dar, dacă tu admiţi asta, trebuie să recunoşti că volumul Călătorului în întregime răspunde în oarecare măsură acestui model (începând cu folosirea – caracteristică acestui gen – a vechiului topos de roman: conspiraţia universală, investită cu puteri incontrolabile, în manieră comico-alegorică, cel puţin de la Chesterton încoace – dirijată de un proteiform Deus ex machina. Personajul Marelui Mistificator, pe care tu mi-l reproşezi ca pe o găselniţă prea simplă, este, în acest context, un ingredient, aş spune, aproape obligatoriu). Modelul la care mă refer are ca primă regulă a jocului pe aceea de „a fi folositor” (sau, mai degrabă: a ne preface că e folositor, deşi ştim că nu este). Noţiunea de „A Fi Folositor” este pentru tine doar o soluţie comodă, deşi poate fi privită ca un exerciţiu acrobatic pentru a sfida – şi indica – golul de dedesubt. În fine, dacă tu n-ai fi ignorat (sau eliminat?) „romanul geometric” de pe listă, o parte a întrebărilor şi obiecţiilor tale ar fi dispărut, începând cu cea despre finalul „neconvingător”. (Te scandalizezi că eu „închei” şi te întrebi: „Să fie vorba de o neatenţie a Scriitorului Nostru?” Nu, am fost foarte atent, calculând totul, încât „sfârşitul fericit” cel mai tradiţional – căsătoria eroului şi a eroinei – să închidă cercul-cadru ce cuprinde dezordinea generală.) Cât priveşte discuţia despre „non-finit” – temă despre care spui multe lucruri corecte la modul literar general -aş vrea în primul rând să curăţ terenul de posibile echivocuri. Aş vrea să clarific mai ales două puncte: 1) Obiectul lecturii, aflat în centrul cărţii mele, nu este atât „literarul”, cât „romanescul”, adică o procedură literară determinată – proprie naraţiunii populare şi de consum, dar adoptată în diferite moduri de literatura cultă – procedură bazată în primul rând pe capacitatea de a concentra atenţia asupra unei intrigi, în aşteptarea a ceea ce se va întâmpla în romanul „romanesc”, întreruperea este o traumă, dar poate fi şi instituţionalizată (întreruperea în momentul culminant în romanele în fascicule; decuparea capitolelor; procedeul „să ne întoarcem în trecut"). Am folosit întreruperea intrigii ca motiv structural al cărţii mele în acest sens precis şi circumscris; ea nu atinge problematica „non-finitului“ în artă şi în literatură, care este altceva. Mai bine-zis, aici nu este vorba de „non-finit", ci de „finitul întrerupt", de „finitul al cărui sfârşit este ascuns sau ilizibil", fie în sens literal, fie în sens metaforic. (Mi se pare că undeva spun: „trăim într-o lume de povestiri care încep şi nu se sfârşesc".) 2) E, oare, adevărat că aceste incipituri se întrerup? Unii critici (vezi Luce d’Eramo, Manifestul, 16 septembrie), şi unii cititori cu gusturi rafinate susţin că nu: ei le consideră drept povestiri încheiate, care spun tot ce trebuiau să spună şi la care nu mai este nimic de adăugat. Nu mă pronunţ asupra acestui punct. Pot spune doar că iniţial am vrut să creez romane întrerupte, sau să prezint lectura unor romane ce se întrerup; apoi, s-au născut texte pe care aş fi putut chiar să le public, independent, ca povestiri. (Lucru destul de natural, dat fiind că dintotdeauna am fost mai degrabă autor de povestiri decât romancier.) Destinatarul natural şi beneficiarul „romanescului” este „cititorul mediu”: de aceea, am vrut ca el să fie protagonistul Călătorului. Protagonist dublu, căci se scindează intr-un Cititor şi o Cititoare. Pe primul nu l-am caracterizat, nici nu i-am atribuit gusturi precise: ar putea fi un cititor ocazional şi eclectic. Cea de-a doua are vocaţia citi-torului, ştie să-şi explice aşteptările şi refuzurile (formulate în termeni cât mai puţin intelectuali posibil, chiar dacă – ba chiar tocmai pentru că – limbajul intelectual se estompează în mod ireparabil în vorbirea cotidiană), sublimare a „cititoarei medii“, dar foarte mândră de rolul ei social de cititoare din pasiune dezinteresată. Este un rol social în care cred, premisa muncii mele, şi nu doar a acestei cărţi. Asupra calităţii de beneficiar al „cititorului mediu“ eşti cel mai categoric, atunci când te întrebi: „Nu cumva prin Ludmila, poate chiar în mod inconştient, Calvino întreprinde o operă de seducere (de adulare) a cititorului mediu, care este de fapt adevăratul cititor (şi beneficiar) al cărţii sale, împrumutându-i unele dintre calităţile extraordinare ale inegalabilei Ludmila?“ Din cele de mai sus, ceea ce nu-mi place e poate chiar în mod inconştient. Cum adică: în mod inconştient? Dacă i-am pus pe Cititor şi pe Cititoare în centrul cărţii, ştiam ce fac. N-am uitat nici o clipă (dat fiind că trăiesc din drepturi de autor) că cititorul este un cumpărător, că volumul este un obiect ce se vinde pe piaţă. Nu i-am respectat niciodată pe cei ce cred că pot trece cu vederea latura economică a existenţei şi tot ce comportă ea; în fine, dacă mă consideri seducător, treacă de la mine; adulator, tot aşa; vânzător ambulant, la fel; dar dacă mă faci inconştient, atunci mă jigneşti! Dacă în Călător am vrut să prezint (printr-o alegorie) implicarea cititorului (a cititorului obişnuit) într-o carte care nu e niciodată cartea pe care el o aşteaptă, nu am făcut decât să explicitez intenţia mea conştientă şi constantă, prezentă în toate cărţile mele anterioare. Aici ar începe o discuţie despre sociologia lecturii (ba chiar despre politica lecturii), care ne-ar îndepărta de discutarea substanţei cărţii în chestiune. Mai bine să revenim la cele două întrebări principale în jurul cărora se conturează discuţia ta: 1) se poate, oare, insista asupra multiplicării eului în vederea depăşirii eului?; 2) toţi autorii posibili pot fi, oare, reduşi la zece? (Rezum astfel numai pro-memoria, dar, răspunzându-ţi, încerc să ţin seama de toată argumentarea din articolul tău). La primul punct pot spune doar că a urmări complexitatea .....
Orasele invizibile de Italo Calvino                                               I Nu ştim dacă Kubilai Han credea tot ce-i spunea Marco Polo cînd îi descria oraşele vizitate în timpul misiunilor sale, dar e neîndoielnic că împăratul tătarilor continua să-l asculte pe tînărul veneţian cu mai multă curiozitate şi atenţie decît pe oricare dintre solii sau exploratorii săi. Există în viaţa împăraţilor un moment care vine după acela al mîndriei trezite de întinderea nesfîrşită a teritoriilor cucerite, al melancoliei şi împăcării cu gîndul că vom renunţa în curînd să le cunoaştem şi să le mai înţelegem; o senzaţie ca de gol care pune stăpînire pe noi într-o seară, cînd simţim mirosul elefanţilor după ploaie şi al cenuşii de santal, răcindu-se în vasele cu jăratec; o ameţeală care înfioară fluviile şi munţii înşiraţi pe creasta roşcată a planisferelor, înfăşoară unele într-altele zapisele care vestesc nimicirea ultimelor oşti duşmane căzînd din înfrîngere în înfrîngere şi scorojeşte ceara sigiliilor unor regi de care nimeni n-a auzit pomenindu-se, dar care imploră protecţia oştirilor noastre în schimbul tributelor anuale în metale preţioase, piei tăbăcite şi carapace de broască ţestoasă; este momentul de deznădejde în care descoperim că acest imperiu, care ni se păruse culmea tuturor minunăţiilor, este o ruină fără sfîrşit şi fără formă, că e prea măcinat de corupţie pentru ca sceptrul nostru să-l mai poată salva, că victoria asupra suveranilor duşmani ne-a făcut moştenitorii îndelungatei lor decăderi. Doar în relatările lui Marco Polo izbutea Kubilai Han să întrevadă, prin zidurile şi turnurile menite prăbuşirii, filigranul unui desen atît de fin încît să scape de muşcătura termitelor. Oraşele şi memoria 1 Plecînd de acolo şi mergînd timp de trei zile spre răsărit, omul ajunge la Diomira, oraş cu şaizeci de cupole de argint, statui de bronz ale tuturor zeilor, străzi cu lespezi de cositor, un teatru de cristal, un cocoş de aur care cîntă în fiecare dimineaţă pe un turn. Călătorul cunoaşte toate aceste frumuseţi pentru că le-a mai văzut şi în alte oraşe. Dar însuşirea acestuia este că oricui soseşte acolo într-o seară de septembrie, cînd zilele se scurtează şi lămpile multicolore se aprind toate deodată la uşile birturilor, şi de pe o terasă o voce de femeie strigă: vai!, îi vine să-i invidieze pe cei ce se gîndesc acum că au mai trăit o dată o seară asemănătoare şi că atunci au fost fericiţi. Oraşele şi memoria 2 Omului care merge călare vreme îndelungată pe pămînturi sălbatice i se face dor de un oraş. Pînă la urmă, ajunge la Isidora, oraş unde palatele au scări în spirală încrustate cu cochilii marine spiralate, unde se fabrică după toate regulile artei ocheane şi viori, unde atunci cînd străinul şovăie între două femei întîlneşte întotdeauna pe a treia, unde luptele de cocoşi degenerează în încăierări sîngeroase între cei ce fac pariuri. La toate acestea se gîndea el cînd dorea un oraş. Isidora este deci oraşul viselor lui, cu o singură diferenţă. Oraşul visat îl conţinea pe el tînăr; iar la Isidora ajunge la o vîrstă înaintată. În piaţă se află zidul bătrînilor care privesc cum trece tineretul; el stă în rînd cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri. Oraşele și dorinţa 1 Despre oraşul Dorotea se poate vorbi în două feluri: să spunem că patru turnuri de aluminiu se înalţă de pe zidurile sale, străjuind şapte porţi cu punţi ridicătoare peste şanţul a cărui apă alimentează patru canale verzi ce străbat oraşul şi-l împart în nouă cartiere, fiecare cu trei sute de case şi şapte sute de hornuri; şi ţinînd seama de faptul că fetele de măritat din fiecare cartier se căsătoresc cu tineri din alte cartiere, iar familiile lor au fiecare monopol asupra cîte unei mărfi cu care fac schimb între ele: bergamote, icre negre, astrolabi, ametiste, să facem calcule în baza acestor date pentru a afla tot ceea ce dorim despre trecutul, prezentul şi viitorul oraşului; sau să spunem ca şi călăuza de cămile care m-a condus acolo: „Am sosit aici în prima mea tinereţe, într-o dimineaţă; multă lume mergea vioaie pe străzi spre piaţă, femeile aveau dinţi frumoşi şi te priveau drept în ochi, trei soldaţi pe o estradă cîntau din trîmbiţă, peste tot se învîrteau roţi şi fluturau afişe colorate. Pînă atunci nu cunoscusem decît deşertul şi drumurile caravanelor, în dimineaţa aceea la Dorotea am simţit că nu există fericire a vieţii care să nu-mi poată fi hărăzită. Cu trecerea anilor ochii-mi au prins din nou să contemple întinderile deşertului şi drumurile caravanelor; dar acuma ştiu că aceasta este doar una din nenumăratele căi care mi se deschideau în acea dimineaţă la Dorotea“. Oraşele și memoria 3 În zadar voi încerca, prea mărite Kubilai, să-ţi descriu oraşul Zaira de pe înaltele bastioane. Aş putea să-ţi spun din cîte trepte sînt făcute străzile în scară, ce rotunjime au arcele porticurilor, ce plăci de zinc îmbracă acoperişurile; dar ştiu dinainte că e ca şi cum nu ţi-aş spune nimic. Nu din asta e făcut oraşul, ci din relaţiile dintre măsurile spaţiului său şi evenimentele trecutului: distanţa de la sol a unui felinar şi picioarele atîrnînde ale unui uzurpator spînzurat; firul întins între felinar, balustrada din faţă şi ghirlandele care împodobesc drumul pe unde trece cortegiul nupţial al reginei; înălţimea acelei balustrade şi săritura amantului care o escaladează în zori; înclinarea streaşinii şi înaintarea unei pisici care se strecoară în fereastra de dedesubt; unghiul de tragere a canonierei apărute pe neaşteptate dindărătul promontoriului şi bomba care distruge streaşina; rupturile din plasele de pescuit şi cei trei bătrîni care stau pe dig cîrpind plasele şi povestind pentru a o suta oară istoria canonierei uzurpatorului, despre care se spune ca ar fi fost un fiu adulterin al reginei, părăsit în scutece acolo pe dig. Cu aceste valuri revărsîndu-se din amintiri oraşul se îmbibă ca un burete şi se dilată. O descriere a Zairei aşa cum e astăzi ar trebui să conţină întregul trecut al Zairei. Dar oraşul nu-şi spune trecutul, îl conţine ca pe liniile unei mîini, scris în muchiile străzilor, în zăbrelele ferestrelor, în balustradele scărilor, în antenele paratrăznetelor, în mînerele steagurilor, fiecare segment brăzdat la rîndul lui cu zgîrieturi, zimţi, crestături, mîzgălituri. Oraşele şi dorința 2 La capătul a trei zile, mergînd spre miazăzi, omul se pomeneşte la Anastasia, oraş scăldat de canale concentrice şi deasupra căruia se înalţă zmee. Ar trebui să înşir acum mărfurile care se cumpără aici la preţ bun: agată, onix, crisopraz şi alte varietăţi de calcedonie; să laud carnea de fazan auriu care se găteşte aici la flacăra lemnului de cireş uscat şi se presară cu mult măghiran; să povestesc despre femeile pe care le-am văzut scăldîndu-se în bazinul unei grădini şi care uneori îl invită — se spune — pe trecător să se dezbrace cu ele şi să le urmeze în apă. Dar cu acestea nu ţi-aş dezvălui adevărata esenţă a oraşului: deoarece în timp ce descrierea Anastasiei nu face decît să trezească dorinţele una cîte una pentru a te obliga să le înăbuşi, celui ce se află într-o dimineaţă în mijlocul Anastasiei i se trezesc toate dorinţele deodată şi îl cuprind. Oraşul îţi apare ca un tot în care nici o dorinţă nu se iroseşte şi din care faci parte şi, întrucît Anastasia se bucură de toate cele de care tu nu te bucuri, nu-ţi rămîne decît să locuieşti în această dorinţă şi să fii mulţumit. O astfel de putere, despre care se spune cînd că e răufăcătoare cînd binefăcătoare, are Anastasia, oraş înşelător; dacă lucrezi opt ore pe zi cizelînd agate, onix, crisopraz, truda ta care dă formă dorinţei îşi ia forma din dorinţă, iar tu crezi că te bucuri în întregime de Anastasia în timp ce îi eşti doar sclav. Oraşele și semnele 1 Zile de-a-rîndul merge omul printre copaci şi pietre. Rar i se opreşte ochiul asupra vreunui lucru, şi asta se întîmplă doar cînd l-a recunoscut prin semnul unui alt lucru; o urmă pe nisip indică trecerea tigrului, o mlaştină vesteşte un fir de apă, o floare de malvacee sfîrşitul iernii. Tot restul e mut şi comutabil; copacii şi pietrele sînt doar ceea ce sînt. Pînă la urmă drumul duce la oraşul Tamara. Pătrunzi în el prin străzi înţesate de firme ieşind din ziduri. Ochiul nu vede lucruri ci figuri de lucruri care semnifică alte lucruri: cleştele indică locuinţa dentistului, cana — taverna, halebardele — corpul de gardă, cîntarul pe zarzavagiu. Statui şi scuturi reprezintă lei, delfini, turnuri, stele: semn că ceva — cine ştie ce — are drept semn un leu, sau un delfin, sau un turn, sau o stea. Alte semnale ne înştiinţează ce este interzis să faci într-un anumit loc — să intri cu căruţa pe străzile înguste, să urinezi în dosul chioşcului, să pescuieşti cu undiţa de pe pod — şi ce este permis — să adăpi zebrele, să joci popice, să arzi cadavrele rudelor. La intrările în temple se văd statuile zeilor, reprezentaţi fiecare cu atributele lui: cornul abundenţei, clepsidra, meduza, după care credinciosul îi poate recunoaşte şi le poate adresa rugăciunile potrivite. Dacă o clădire nu poartă nici o firmă sau figură, însăşi forma sa şi locul pe care-1 ocupă în alcătuirea oraşului sînt suficiente pentru a-i indica funcţia: palatul regal, închisoarea, monetăria, şcoala pitagoreică, bordelul. Pînă şi mărfurile expuse de vînzători pe tarabe nu valorează în sine ci ca semne ale altor lucruri: bentiţa brodată pentru frunte înseamnă eleganţă, lectica aurită putere, volumele lui Averroes înţelepciune, colanul de pietre preţioase pentru gleznă voluptate. Privirea parcurge străzile ca pe nişte pagini scrise: oraşul spune tot ceea ce trebuie să gîndeşti, te face să-i repeţi discursul, şi în timp ce crezi că vizitezi Tamara nu faci altceva decît să înregistrezi numele cu care se defineşte pe sine şi toate părţile sale. Cum este cu adevărat oraşul sub acest înveliş des de semne, ce conţine sau ascunde în el, iată ceea ce nu va şti niciodată omul plecînd din Tamara. Afară se întinde pămîntul gol pînă la orizont, se deschide cerul în care aleargă norii. În forma pe care întîmplarea sau vîntul o dau norilor, omul se străduie să recunoască figuri: o corabie cu pînze, o mînă, un elefant... Oraşele şi memoria 4 Peste şase fluvii şi trei lanţuri de munţi se înalţă Zora, oraş pe care cine l-a văzut o dată nu-1 mai poate uita. Dar nu pentru că ne-ar lăsa în amintire, ca alte oraşe memorabile, o imagine ieşită din comun. Zora are proprietatea de a rămîne în memorie punct cu punct, în succesiunea străzilor, şi a caselor de-a lungul străzilor, şi a uşilor şi ferestrelor în case, cu toate că nu ne dezvăluie în ele frumuseţi sau rarităţi deosebite. Secretul său stă în felul cum privirea alunecă peste figurile succedîndu-se ca într-o partitură muzicală în care nu poate fi schimbată sau mutată nici o notă. Omul care ştie pe de rost cum e făcută Zora, noaptea cînd nu poate dormi, îşi închipuie că umblă pe străzile sale şi-şi aminteşte ordinea în care se succed orologiul de aramă, draperia vărgată a bărbierului, fîntîna arteziană cu cele nouă jeturi, turnul de sticlă al astronomului, chioşcul vînzătorului de pepeni verzi, statuia eremitului şi a leului, baia turcească, cafeneaua din colţ, drumul care duce la port. Acest oraş care nu se şterge din memorie e ca o armătură sau o reţea în pătrăţelele cărora fiecare poate dispune lucrurile de care vrea să-şi amintească: nume de oameni iluştri, virtuţi, numere, clasificări vegetale şi minerale, date de bătălii, constelaţii, părţi de vorbire. Între fiecare noţiune şi fiecare punct al itinerarului va putea stabili o conexiune de afinitate sau de contrast care să-i trezească pe dată aducerile aminte. Astfel încît cei mai înţelepţi oameni din lume sînt cei ce cunosc Zora pe dinafară. Dar în zadar am purces la călătorie pentru a vizita Zora: obligată să rămînă încremenită şi egală cu ea însăşi pentru a fi ţinută mai bine minte, ea s-a stins, s-a descompus şi a dispărut. Pămîntul a uitat-o.
Palomar de Italo Calvino Vacanţele lui Palomar                            1.1 Palomar pe plajă                                1.1.1 Lectura unui val     Marea e abia vălurită şi valuri mici se zbat la ţărmul nisipos. Domnul Palomar stă în picioare pe ţărm şi priveşte un val. Fără să fie absorbit în contemplarea valurilor. Şi asta fiindcă ştie bine ce face; vrea să privească un val şi-l priveşte! Nu contemplă, deoarece pentru contemplare e nevoie de un temperament pe potrivă, o stare sufletească potrivită şi un concurs de împrejurări exterioare potrivite: şi chiar dacă domnul Palomar nu are în principiu nimic împotriva contemplării, totuşi nici una dintre cele trei condiţii nu se adeveresc în cazul lui. În fine, nu la „valuri“ vrea el să se uite, ci doar la un singur val: vrând să evite senzaţiile vagi, el îşi propune pentru orice act al său un obiect limitat şi precis.   Domnul Palomar vede cum răsare un val în depărtare, cum creşte, se apropie, îşi schimbă forma şi culoarea, cum se înfăşoară în el însuşi, se sparge, dispare, curge înapoi. În acest punct ar putea să fie convins că operaţia pe care şi-o propusese a fost dusă la bun sfârşit şi să plece. Însă, a izola un val despărţindu-l de valul ce-i urmează imediat, părând să-l împingă şi uneori să-l ajungă din urmă şi să treacă peste el, este foarte greu; ca şi cum l-ai despărţi de valul care-l precede şi care pare să-l tragă după el spre ţărm, dacă nu cumva îi iese în faţă, spre a-l opri. Iar dacă se ia fiecare val în parte în funcţie de amplitudine, paralel cu coasta, e greu de stabilit până unde frontul ce înaintează se extinde continuu şi unde se desparte şi se fragmentează în valuri de sine stătătoare, fiecare cu viteza, forma, puterea şi direcţia lui.   În definitiv, nu poţi să te uiţi la un val fără să ţii seama de înfăţişările complicate ce concurează la formarea lui, precum şi de cele la fel de complicate cărora el le dă viaţă. Aceste înfăţişări se schimbă neîncetat, astfel că un val e mereu deosebit de alt val; dar e la fel de adevărat că orice val e egal cu alt val, chiar dacă nu imediat lipit de el sau următor; pe scurt, e vorba de forme şi secvenţe care se repetă chiar şi distribuite fără o regulă anume în spaţiu şi în timp. Cum ceea ce domnul Palomar intenţionează să facă în acest moment este doar să vadă un val, adică să înţeleagă toate componentele sale simultane fără excepţie, privirea lui se va fixa asupra mişcării apei care se zbate la ţărm, până va putea să discearnă aspecte de care nu-şi dăduse seama la început; imediat ce va sesiza că imaginile se repetă, va înţelege că a văzut tot ceea ce voia să vadă şi va putea să se oprească.   Om nervos din fire, trăind într-o lume frenetică şi congestionată, domnul Palomar înţelege să-şi reducă propriile relaţii cu lumea exterioară şi ca să se apere de neurastenia generală, caută, pe cât îi stă în putere, să-şi ţină senzaţiile sub control.   Cocoaşa valului ce înaintează se înalţă într-un punct mai abitir decât altundeva şi exact de-acolo începe să se răsfrângă în alb. Dacă asta se întâmplă la o anume distanţă de ţărm, spuma are timp să se înfăşoare în ea însăşi şi să dispară din nou ca prin farmec şi în acelaşi moment să năvălească peste tot, însă acum ivindu-se de dedesubt, ca un covor alb ce escaladează malul spre a întâmpina valul ce tocmai soseşte. Dar când te aştepţi mai puţin ca valul să se rostogolească pe covor, îţi dai seama că ceea ce rămâne e doar covorul, dar şi acesta dispare rapid, devine o licărire de prundiş umed ce se retrage iute, ca şi cum ceea ce-1 împinge înapoi ar fi extinderea nisipului uscat şi opac, înaintarea hotarului său ondulat.   În acelaşi timp trebuie luate în seamă intrândurile frontului, unde valul se desparte în două aripi: una care tinde spre mal de la dreapta la stânga, şi cealaltă, de la stânga la dreapta, iar punctul de plecare sau sosire al despărţirii sau întâlnirii lor este acest vârf descrescător, pe urmele înaintării aripilor, dar mereu ţinute în frâu şi supus suprapunerii lor pe rând, până ce e luat de un alt val mai puternic, deşi cu aceeaşi problemă de despărţire-întâlnire, şi apoi de un altul şi mai puternic, care desface nodul, venindu-i de hac.   După modelul proiectat de valuri, plaja avansează în apă astfel de vârfuri care se prelungesc în bancuri de nisip inundate, formate şi destrămate de curenţi cu fiecare maree. Domnul Palomar a ales chiar una dintre aceste joase limbi de nisip ca punct de observaţie, deoarece valurile lovesc în ea de-a curmezişul de-o parte şi de alta şi, sărind peste suprafaţa pe jumătate inundată, îşi dau întâlnire cu cele ce sosesc din cealaltă parte. Aşadar, pentru a pricepe cum se comportă un val, trebuie să se ţină seama de aceste înaintări din direcţii opuse care, într-o anumită măsură, se contrabalansează şi totodată se însumează, producând astfel o abolire generală a tuturor înaintărilor şi retragerilor în obişnuita revărsare de spumă.   Domnul Palomar încearcă să-şi reducă acum câmpul de observaţie; dacă ia în calcul un pătrat, să zicem de zece metri de ţărm per zece metri de mare, are la dispoziţie un repertoriu al tuturor mişcărilor de valuri ce se repetă cu felurită frecvenţă într-un anumit interval de timp. Dificultatea apare atunci când vrea să fixeze hotarele acestui pătrat, căci dacă ia de pildă ca latură cea mai depărtată de el linia dată de un val care înaintează, această linie, apropiindu-se şi înălţându-se, ascunde de ochii lui tot ceea ce se află în spate; aşa se face că spaţiul luat în calcul se dă peste cap şi totodată se comprimă până la dispariţie.   Oricum, domnul Palomar nu se pierde cu una, cu două, şi în fiecare clipă crede că a reuşit să vadă tot ceea ce putea să vadă din punctul său de observaţie, deşi mereu apare ceva de care nu ţinuse cont. Dacă n-ar fi la mijloc această nerăbdare de a ajunge la un rezultat complet şi definitiv al operaţiei sale vizuale, privitul valurilor ar fi pentru el un exerciţiu deosebit de odihnitor şi ar putea chiar să-l lecuiască de neurastenie, infarct şi ulcer gastric. Şi ar putea fi chiar cheia pentru a stăpâni complexitatea lumii prin reducerea ei la mecanismul cel mai simplu.   Dar orice încercare de a defini acest model trebuie să se confrunte cu un ditamai val care apare perpendicular pe rocile de la ţărm şi paralel cu coasta, stârnind o creastă continuă şi abia vizibilă. Salturile valurilor care se încaieră în drum spre ţărm nu tulbură elanul uniform al acestei creste compacte care le taie în unghi drept, fără să se ştie de unde vine şi unde pleacă. Poate că o pală de vânt dinspre răsărit agită suprafaţa mării pieziş cu zvâcnetul profund venind dinspre noianul de apă, dar acest val care se naşte din aer colectează în trecere şi pornirile oblice venite din apă, deviindu-le şi îndreptându-le spre partea lui, purtându-le cu sine. Așa se face că tot creşte şi prinde puteri până ce prin înfruntare cu valurile potrivnice se înmoaie puţin câte puţin până la dispariţie sau se dă învins în vâltoarea uneia dintre multele dinastii de valuri oblice, izbit de ţărm o dată cu ele.   Atenţia mărită asupra unui singur aspect nu face decât să-l aducă în prim-plan şi acesta să invadeze tabloul; aceeaşi senzaţie o ai în faţa unor desene, când e de-ajuns să închizi ochii, iar în clipa în care îi deschizi, perspectiva s-a schimbat. Acum, în această încrucişare de creste felurit orientate, desenul global pare fragmentat în secvenţe ce apar şi dispar. Unde mai punem că refluxul oricărui val are şi el o forţă ce respinge neîncetatul asalt al altor valuri. Şi, dacă ne fixăm atenţia asupra acestor brânciuri înapoi, avem impresia că adevărata mişcare este cea care porneşte de la ţărm şi merge spre larg.   Nu cumva adevăratul rezultat la care domnul Palomar vrea să ajungă este cel de a pune pe fugă valurile în sens contrar, de a bulversa timpul, de a discerne adevărata substanţă a lumii dincolo de clişeele senzoriale şi mentale? Nicidecum, în ciuda unei uşoare senzaţii de ameţeală pe care o resimte. Obstinaţia care împinge valurile spre coastă este o victorie scontată; de fapt, au câştigat şi în volum. Să-şi fi schimbat vântul direcţia? Vai şi amar dacă imaginea pe care domnul Palomar a reuşit atât de minuţios să o compună se descompune, se destramă, se pierde. Doar dacă el reuşeşte să reţină toate înfăţişările laolaltă, poate să înceapă a doua fază a operaţiei: să extindă această cunoaştere la întreg universul.   Ar fi de-ajuns să nu-şi piardă răbdarea, lucru ce nu întârzie totuşi să se întâmple. Domnul Palomar părăseşte plaja, cu nervii încordaţi, aşa cum venise şi încă mai nesigur despre toate cele.       1.1.2 Sânul gol     Domnul Palomar se plimbă pe o plajă solitară. Îi ies în cale când şi când vilegiaturişti. O tânără doamnă stă întinsă pe nisip făcând o baie de soare, cu sânii la vedere. Palomar, bărbat discret, îşi întoarce privirea spre orizontul mării. Ştie că în asemenea împrejurări, la apropierea unui necunoscut, adesea femeile se grăbesc să se acopere, ceea ce nu i se pare deloc frumos: de ce se simte deranjată persoana care se bronza liniştită; de ce bărbatul care trece se simte un intrus; de ce tabuul goliciunii se confirmă implicit; de ce convenţiile respectate pe jumătate induc nesiguranţă şi tulburări de comportament, şi nu libertate şi francheţe.   De aceea, îndată ce vede conturându-se de departe norul bronz-trandafiriu al unui nud de femeie, se grăbeşte să-şi ţină capul astfel încât traiectoria privirii să rămână suspendată în gol şi să ateste respectul său civic pentru graniţa invizibilă ce împrejmuieşte persoanele.   Imediat ce orizontul vizual e liber, bulbul său ocular îşi reia mişcarea liberă, drept care, trecând mai departe, îşi zice – eu, procedând astfel, dau semne că refuz să văd, adică eu însumi sfârşesc prin a împuternici convenţia ce nu îngăduie vederea sânului, sau prin a institui un soi de sutien mental suspendat între ochii mei şi acel piept care, după strălucirea ajunsă în pragul câmpului meu vizual, mi s-a părut proaspăt şi plăcut vederii. În fine, negarea privirii presupune că eu n-am încetat să mă gândesc la acea goliciune, că mă preocupă, ceea ce în fond este încă o atitudine indiscretă şi retrogradă.   Făcând drumul înapoi, Palomar trece din nou prin faţa acelei vilegiaturiste, iar de data asta îşi ţine privirea drept în faţă, astfel încât ea să şteargă cu egală constanţă spuma valurilor în retragere, bărcile trase pe uscat, cearşaful de burete întins pe nisip, luna plină de piele mai deschisă cu haloul brun al sfârcului, profilul coastei în ceaţă, cenuşie la orizont.   Iată – gândi el, încântat de sine şi continuându-şi drumul –, am reuşit să mă port ca şi cum sânul ar fi fost absorbit complet de peisaj, şi până şi privirea mea n-ar fi cântărit mai mult decât privirea unui pescăruş sau peşte.
                                                                                     Povestiri de Italo Calvino                                                                    CARTEA ÎNTÎI                                           NEAJUNSURILE IDILISMULUI                                                                           Peşti mari, peşti mici Tatăl lui Zeffirino nu-şi punea niciodată costum de baie. Purta nişte pantaloni suflecaţi, un maiou, iar pe cap o şapcă de pînză albă, şi zile în şir nu se dezlipea de stîncă. Se dădea în vînt după moluştele acelea turtite, prinse de stîncile marine, a căror cochilie întărită aproape că formează un tot cu piatra. Ca să le desprindă, tatăl lui Zeffirino folosea un cuţit, şi în fiecare duminică, privirea lui, ascunsă de ochelari, trecea în revistă, una cîte una, rocile promontoriului. Şi nu se oprea pînă ce nu-şi umplea coşuleţul cu moluşte; pe cîte una o mînca de cum o culegea, sorbindu-i ca dintr-o lingură carnea umedă şi acrişoară; pe celelalte le punea într-un coş mare. Din vreme în vreme îşi ridica privirea, se uita puţin buimac la marea calmă şi striga: „Zeffirino! Unde eşti?“ Zeffirino petrecea în apă după-amieze întregi. Veneau împreună la promontoriu, dar tatăl îl lăsa acolo şi se ducea imediat după moluştele lui. Nemişcate şi îndărătnice cum erau, moluştele nu-l ispiteau pe Zeffirino; mai întîi l-au interesat racii, pe urmă caracatiţele, meduzele şi apoi, rînd pe rînd, toate speciile de peşti. Vara, vînătorile erau tot mai grele şi cereau tot mai multă iscusinţă; iar acum nu găseai nici un băiat de vîrsta lui care să mînuiască atît de bine puşca subacvatică. În apă se dovedesc potriviţi tocmai tipii niţeluş bondoci, numai suflu şi muşchi; ori Zeffirino chiar aşa se şi dezvolta. Văzut pe uscat, de mînă cu taică-său, era unul din acei băieţaşi tunşi chilug şi gură-cască pe care nu-i faci să meargă pînă nu le dai una după ceafă; în apă însă îi întrecea pe toţi; iar sub apă, şi mai şi. În ziua aceea Zeffirino izbutise să adune tot armamentul pentru vînătoarea subacvatică. Masca o avea încă de anul trecut, era un dar de la bunică-sa; o verişoară care avea picior mic îi împrumutase labele de cauciuc; puşca o luase de la unchiu-său de-acasă fără să sufle o vorbuliţă, iar lui taică-său i-a spus că i-a împrumutat-o. Altminteri, era un copil atent, care ştia să se folosească şi să aibă grijă de orice lucru şi puteai să te bizui pe el cînd îi dădeai ceva cu împrumut. Era o mare străvezie, de toată frumuseţea! La toate sfaturile, Zeffirino spuse: „Da, tăticule”, şi se duse în apă. Cu botul ăla de sticlă şi antena pentru respirat, cu picioarele terminate în coadă de peşte, iar în mînă cu unealta aceea de ziceai că-i şi lance, şi puşcă, şi furculiţă, nu mai aducea de loc a fiinţă omenească. De îndată ce intra însă în mare, deşi înota pe jumătate scufundat în apă, se cunoştea numaidecît că era el: după cum lovea apa cu aripile, după cum îi ieşea puşca de sub braţ, după rîvna cu care căuta să înainteze ţinînd capul în jos lîngă linia de suprafaţă a apei. La fund erau mai întîi pietre, pe urmă stînci, unele golaşe, mîncate de ape, altele bărboase, cu alge dese de culoare închisă. Din fiecare cută a stîncii, sau dintre bărbile tremurătoare care pluteau în bătaia curentului, se putea ivi pe neaşteptate un peşte mare; de după sticla măştii, Zeffirino îşi rotea atent privirile, arzînd de nerăbdare. Fundul de mare e frumos la început, cînd îl descoperi; dar ce-i mai frumos, ca în toate cele, vine numai apoi, cînd fiecare mişcare de înot te ajută să-l cunoşti în întregime. Parcă le bei, peisajele apelor; ai merge, ai merge şi nu te-ai mai opri. Sticla măştii este un singur ochi enorm, menit a sorbi umbre şi culori. Acuma se termina întunericul şi treceai dincolo de fîşia stîncoasâ a mării; în nisipul de pe fund se desluşeau încreţiturile fine, desemnate de mişcarea apei. Razele soarelui ajungeau pînă jos cu sclipiri de lumină rotate, cu licărul de aur al cîrdurilor grămădite pe după momeala undiţelor: peştişori mărunţei care înoată în linie dreaptă şi deodată cotesc buluc în unghi drept. Se ridică în sus un noruleţ de nisip: un sparos lovise fundul apei cu coada. Nu băgase de seamă că ascuţişul căngii era îndreptat înspre el. Zeffirino şi apucase să se cufunde în apă; sparosul, după cîteva mişcări năuce ale pîntecului vîrstat, o zbughi departe, spre suprafaţă. Printre stîncile pline de ţepii aricilor de mare, peştele şi pescarul înotară pînă la un golfuleţ tăiat într-o stîncă poroasă şi aproape despuiată. „Aici nu-mi mai scapă” se gîndi Zeffirino; în aceeaşi clipă sparosul se făcu nevăzut. Din găuri şi din scobituri se ridica un şirag de băşicuţe de aer care apoi dispăreau şi apăreau iarăşi, în altă parte; anemonele marine sclipeau în aşteptare. Sparosul răsări dintr-o văgăună, pieri în alta şi ţîşni imediat dintr-o gaură foarte îndepărtată, înotă în zigzag pe lîngă pintenul unei stînci, se îndreptă în jos, şi Zeffirino văzu spre fund o zonă de un verde luminos. Peştele se pierdu în lumina aceea, iar Zeffirino se duse după el. Trecu printr-un arc scund, la poalele stîncii, şi avu din nou deasupră-i apa adîncă şi cerul. Umbre de piatră albicioasă făceau roată în jurul fundului de mare, iar înspre larg coborau într-un şir de stînci pe jumătate înghiţite de apă. Opintindu-se din şolduri şi împingînd cu labele de cauciuc, Zeffirino ieşi la suprafaţă să respire. Cînd tubul de aer atinse linia apei, băiatul suflă afară cîteva picături infiltrate în mască, dar capul îi rămase în apă. Găsise iarăşi sparosul; ba chiar doi! Tocmai se uita la ei cînd apăru un cîrd mare înotînd liniştit spre stînga, iar la dreapta licărea alt cîrd. Era un loc foarte bogat pentru pescuit, s-ar fi zis o oglindă închisă; oriunde se uita, Zeffirino vedea un zvîcnet de aripioare subţiri, sclipiri de solzi, şi de atîta uimire şi bucurie nu-i veni să tragă nici măcar o singură dată. Trebuia să nu te grăbeşti şi să chibzuieşti cum e mai bine să loveşti fără să semeni panică împrejur. Zeffirino, tot cu capul dedesubt, se îndreptă spre stînca cea mai apropiată; în apă, de-a lungul peretelui, văzu o mînă albă atîrnînd. Marea era nemişcată; pe suprafaţa netedă şi lucioasă creşteau cercuri concentrice ca în jurul unei picături de ploaie. Băiatul săltă capul si privi. Întinsă pe marginea stîncii, o femeie grasă, în costum de baie, se prăjea la soare. Şi plîngea. Lacrimile îi picurau una cîte una pe obraji, şi cădeau în mare. Zeffirino îşi ridică masca pe frunte şi spuse: ― Iertaţi-mă. Femeia grasă zise: ― Nu face nimic, băieţele, şi continuă să plîngă. Vezi-ţi de pescuit. ― E un loc plin de peşti, explică el. Aţi văzut? Sînt sumedenie! Femeia grasă stătea tot aşa cu capul ridicat, cu ochii plini de lacrimi aţintiţi înainte. ― Nu, chiar că n-am văzut. Ce să mă fac? Nu sînt în stare să mă opresc din plîns. Zeffirino, dacă era vorba de mare şi de peşti, era tare pe situaţie; de faţă cu lumea însă căpăta din nou înfăţişarea aia de gură-cască şi de bîlbîit. ― Îmi pare rău, doamnă… şi ar fi vrut să se întoarcă la sparoşii lui, numai că o doamnă grasă care plînge era ceva atît de neobişnuit încît, fără să vrea, continua să rămînă pe loc privind-o vrăjit. ― Nu-s doamnă, băieţele, spuse femeia cea grasă cu un glas nobil, puţin cam pe nas. Spune-mi domnişoară. Domnişoara De Magistris. Dar pe tine cum te cheamă? ― Zeffirino. ― Bravo, Zeffirino. Ai avut noroc la pescuit? Sau la vînătoarea de peşti, cum se spune, mă rog? ― Nu ştiu cum se spune. N-am prins încă nimic. Dar aici e un loc bun. ― Numai vezi să fii atent cu puşca aia. Nu pentru mine, vai de capul meu! Dar pentru tine, să nu te răneşti. Zeffirino o asigură că poate să fie liniştită. Se aşeză pe stîncă lîngă ea şi se uită cîtva timp cum plînge. În unele momente ai fi zis că se opreşte din plîns şi atunci trăgea aerul pe nasul înroşit, ridicînd capul şi scuturînd din el. Dar între timp, la colţurile ochilor şi sub pleoape parcă se umfla o băşică cu lacrimi care imediat se revărsa. Zeffirino nu ştia bine ce trebuie să gîndească. O domnişoară care plînge – simţi că ţi se strînge inima. Şi totuşi, cum era să fii trist cînd aveai în faţă o copcă plină ochi cu tot soiul de peşti, care-ţi umple inima de bucurie şi de poftă? Dar nici să te scufunzi în verdele acela şi să te duci după peşti tot nu se făcea cînd aveai lîngă tine un om în toată firea care plîngea într-una. În acelaşi moment, în acelaşi loc existau laolaltă două dorinţi cît se poate de potrivnice şi de neîmpăcat. Zeffirino nu izbutea să se gîndească la amîndouă în acelaşi timp şi nici să se lase în voia uneia sau a celeilalte. ― Domnişoară, zise el. ― Da, spune. ― De ce plîngeţi? ― Pentru că n-am noroc în dragoste. ― Aha! ― Tu nn poţi să înţelegi, eşti un copil. ― Vreţi să încercaţi să înotaţi cu masca? ― Mulţumesc, cu plăcere. E frumos? Domnişoara De Magistris se ridică şi-şi încheie la spate bretelele de la costum. Zeffirino îi dădu masca şi-i arătă cu grijă cum să şi-o pună. Cu masca pe faţă, ea dădu din cap, niţel glumeaţă, niţel ruşinată; dar prin sticla transparentă i se vedeau ochii care nu se opreau din plîns. Coborî în mare fără graţie, ca o focă şi începu să bîjbîie prin apă, ţinînd faţa în sus. Cu puşca la subsuoară, Zeffirino se zvîrli şi el înot. ― Cînd vedeţi un peşte, să-mi daţi de ştire, îi strigă domnişoarei De Magistris. În apă, lui nu-i ardea de glumă; iar privilegiul de a lua pe cineva cu el la pescuit îl acorda numai rareori. Numai că domnişoara sălta capul şi făcea semn că nu. Sticla devenise opacă şi nu i se mai vedeau trăsăturile feţei. Îşi scoase masca. ― Nu văd nimic, zise, lacrimile îmi înceţoşează sticla. Nu pot. Îmi pare rău. Şi stătea aşa, plîngînd, în apă. ― E o nenorocire, spuse Zeffirino. N-avea cu dînsul jumătatea de cartof cu care să frece sticla ca s-o limpezească la loc, dar se descurcă, cum putu, cu puţină salivă şi-şi puse el masca. ― Uitaţi-vă cum fac eu, îi spuse femeii. Şi înotară aşa împreună în mare, el fluture şi cu capul în jos, ea voiniceşte, cu un braţ întins şi celălalt îndoit, ţinînd capul în sus, amărîtă, neconsolată. Înota prost această domnişoară De Magistris, numai pe o parte, avîntînd braţele cu stîngăcie. Dedesubtul ei, pe distanţe de metri şi metri, peştii cutreierau marea, navigau stele marine şi sepii, se deschideau gurile actiniilor. Iată că privirilor lui Zeffirino li se arătau peisaje ce te chemau să rătăceşti în ele. Apa era adîncă, iar pe fundul de nisip erau împrăştiate stînci joase printre care, la mişcarea de-abia simţită a mării, se legănau mătăsurile algelor. Dar dacă priveai de sus, pe întinderea uniformă a nisipului părea că stîncile unduiesc în apa nemişcată, densă de alge. Deodată, femeia îl văzu dispărînd cu capul în jos, atingînd o clipă suprafaţa apei cu dosul, apoi cu labele de cauciuc, după care contururile lui desluşite se şi aflau sub apă, coborînd din ce în ce mai jos. Lupul-de-mare observă prea tîrziu primejdia: cangea şi fusese zvîrlită, lovindu-l pieziş, iar dintele din mijloc i se înfipse în regiunea dinspre coadă şi-l străpunse dintr-o parte într-alta. Lupul-de-mare îşi ridică aripioarele spinoase şi se avîntă bătînd apa; ceilalţi dinţi ai cangei nu se înfipseseră în el şi mai trăgea nădejde să fugă cu preţul de a-şi lăsa acolo coada. Dar nu izbuti decît să-şi înfigă o aripioară în unul dintre dinţii liberi şi fu pierdut. Mosorul trăgea înapoi firul iar umbra trandafirie şi satisfăcută a lui Zeffirino era deasupra lui. Cangea ieşi afară din apă cu lupul-de-mare tras în ţeapa ei, apoi ieşi braţul băiatului, pe urmă capul cu masca şi un gîlgîit de apă din tub. Zeffirino îşi descoperi obrazul: ― Ai văzut ce frumos? Ai văzut, domnişoară? Era un lup-de-mare zdravăn, argintiu cu negru. Cu toate astea femeia plîngea mai departe. Zeffirino se căţăra pe vîrful unei stînci; domnişoara De Magistris îl urmă anevoie. Ca peştele să stea la rece, băiatul alese o mică scobitură plină cu apă. Şi se ghemuiră lîngă acel loc. Zeffirino contempla culorile schimbătoare ale lupului-de-mare, îi mîngiia solzii şi voia ca domnişoara De Magistris să-l imite. ― Vedeţi ce frumos? Vedeţi cum înţeapă? şi cînd i se păru că o urmă de interes pentru acest peşte îşi făcea loc prin mîhnirea femeii, zise: Eu mă duc să văd o clipă dacă nu pot să prind încă unul, şi, înarmîndu-se iarăşi din cap pînă-n picioare, se cufundă. Femeia rămase cu peştele. Şi descoperi că nu existase nicicînd peşte mai nefericit. Acum ea îşi trecea degetele peste botul cu inel, peste branhii, peste coadă; iată că vedea...........