Recent Posts
Posts
Sunetul viorii de Andrea Camilleri 1 Că avea să fie o zi cât se poate de proastă comisarul Salvo Montalbano se convinse chiar din clipa în care deschise obloanele ferestrelor de la dormitor. Era încă noapte – probabil că avea să se crape de ziuă de-abia peste o oră, dacă nu şi mai bine –, totuşi întunericul parcă îşi pierduse din intensitate, suficient cât să lase să se întrezărească cerul gemând de nori burduşiţi cu apă; dincolo de fâşia alburie de plajă, marea părea un pechinez. Din ziua în care o piticanie din rasa cu pricina – tot muchilipsit cu funde şi fundiţe – îi încercase al dente pulpa, după o repriză de schelălăituri ce se voiau de fapt lătrat, Montalbano începuse să-i spună mării „câine pechinez” atunci când era brăzdată de rafale scurte şi reci, care stârneau miriade de valuri minuscule, încununate cu ciufuri ridicole de spumă. Cât despre umoare, aceasta era deja la pământ, având în vedere că primul lucru pe care îl avea de făcut dimineaţă nu era deloc plăcut: să participe la o înmormântare. De cu seară dăduse gata juma’ de kil de anşoa proaspete cumpărate de menajera Adelina, pe care le făcuse salată, cu mult suc de lămâie, ulei de măsline şi piper măcinat proaspăt. Un festin măreţ, ce mai la deal, la vale, însă primise un telefon care avusese darul să-i strice toată seara. — Alo, dom’le? Dom’le, ’mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon, dom’le? — Eu însumi personal în însăşi persoana mea mi-s, Catarè. Poţi vorbi fără grijă. Hotărâse împreună cu ceilalţi din comisariat să-l posteze la centrală ca să răspundă la telefoane, crezând – eronat, după cum avea să se dovedească apoi – că acolo va face mai puţine stricăciuni decât oriunde altundeva. După câteva solemne crize de furie, Montalbano înţelesese că singura posibilitate de a avea cu el un dialog situat în limitele tolerabile ale vorbitului în dodii era să-şi însuşească limbajul lui. — Cer pardonanţă şi priinţă, dom’le. Aha. Cerea iertare şi îngăduinţă. Montalbano îşi ciuli urechile: dacă aşa-zisa limbă talienească a lui Catarella devenea ceremonioasă şi pompoasă, însemna că situaţiunea nu era deloc uşoară. — Vorbeşte cu încredere, fără ezitanţă, Catarè. — Acu’ trei zile în urmă v-or căutatără chiar pe ’mneavoastră personal în pirsoană, dom’le, ’mneavoastră nu eraţi vinit la secţie, pe urmă eu uitai să vă fac referinţă. — Şi de unde or sunatără? — Din Florida, dom’le. Montalbano înmărmuri literalmente. Într-o viziune nu mai lungă de o fracţiune de secundă, se văzu pe el însuşi în trening, făcând jogging împreună cu câţiva agenţi americani de la Narcotice, atletici, cu ţeasta rasă, implicaţi cu toţii într-un dosar complex de trafic de droguri. — Satisface-mi o curiozitate, Catarè: în ce limbă v-aţi vorbit? — Păi, în ce limbă să ne vorbim, dom’le? În talienească, altminterea cum? — Ţi-au zis ce vor? — Bine’nţeles, tot despre orişice lucru mi-or zisără. Or zisără aşa: că muri muierea vicechestorului Tamburrano. Scoase un suspin de uşurare: fusese peste puterile lui să şi-l reţină. Nu telefonaseră din Florida, ci de la comisariatul din Floridia, lângă Siracusa. Caterina Tamburrano era de multă vreme grav bolnavă, iar vestea că murise nu-l luă tocmai prin surprindere. — Dom’le, tot ’mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon? — Tot eu personal sunt, Catarè, nu făcui schimb cu altu’. — Mai ziseră aşa: că servisu’ funeralier o să fie joi de dimineaţă, cam pe la nouă. — Joi? Adicătelea mâne dimineaţă? — Da, ’trăiţi, dom’le. Îl lega o prietenie prea veche de Michele Tamburrano ca să nu se ducă la înmormântare; în plus, i se oferea posibilitatea să remedieze cu demnitate faptul de a nu-i fi dat omului nici măcar un telefon în ultima vreme. Hm, de la Vigàta la Floridia erau trei ore şi jumătate de mers cu maşina. — Ascultă, Catarè, maşina mea-i la mecanic. Mâne dimineaţă, la cinci fix, o maşină de serviciu să fie aici, la mine, la Marinella. Pe urmă, îl anunţi pe domnul Augello că eu o să stau absent până după-amiază. Ai înţeles bine ce-ţi zisei?   Ieşi de sub duş cu pielea roşie ca de rac fiert: ca să contrabalanseze senzaţia de frig care îl încerca de când văzuse culoarea mării, abuzase de apa fierbinte. Începuse să-şi radă barba când auzi maşina de serviciu. De altfel, era foarte dificil să n-o audă cineva pe o rază de zece kilometri! Maşina se catapultă cu viteză supersonică pe tăpşanul din faţa casei, frână strident împrăştiind rafale de pietriş în toate direcţiile, apoi se auzi un vaiet deznădăjduit de motor ambalat la maximum, un strigăt sfâşietor al schimbătorului de viteze, un scrâşnet acut de cauciucuri şi o nouă rafală de pietriş. Care va să zică, şoferul făcuse o manevră de întoarcere, postându-se în poziţie de plecare. Când ieşi din casă, dădu cu ochii de Gallo, şoferul oficial al comisariatului, care jubila. — Ia uitaţi ici, dom’ comisar! Vedeţi ce urme lăsai? Tu, ce manevră-mi ieşi! În loc o-ntorsei, nu alta! — Felicitări, făcu Montalbano cu un aer trist. — Pun sirena? îl iscodi Gallo când urcară în maşină. — Da, în cur pune-ţi-o, îi răspunse comisarul, încruntat. Şi închise ochii să doarmă: n-avea chef de vorbă.   Înţelegând că superiorul său se pregătea să tragă un pui de somn, Gallo, care suferea de sindromul Indianapolis, acceleră din ce în ce mai tare, silindu-se să ajungă la o viteză pe măsura abilităţilor de şofer pe care credea că le are. Prin urmare, nu trecu niciun sfert de oră de când plecaseră la drum când surveni accidentul. Auzind scrâşnetul brusc al frânelor, Montalbano deschise ochii, dar nu văzu nimica-nimicuţa: mai întâi, ţeasta îi fu împinsă violent în faţă, apoi trasă la fel de violent înapoi de centura de siguranţă. Urmă un zgomot devastator de tablă contorsionată, după care se întronă din nou liniştea, o linişte de poveşti cu zâne, cu ciripit de păsărele şi lătrat de câini. — Eşti rănit? îl întrebă comisarul pe Gallo, observând că şoferul îşi masa pieptul. — Nu. Da’ ’mneavoastră? — N-am ni’ca. Da’ cum s-a-ntâmplat? — O gaddrina-mi tăie calea. — Cine a mai pomenit ca o găină să traverseze strada când trec maşini! Hai să vedem ce pagube avem. Coborâră. De jur împrejur, nici ţipenie. Urmele lungi, de frână, se întipăriseră pe asfalt: chiar în locul de unde începeau se putea observa o moviliţă întunecată.
Rabdarea paianjenului de Andrea Camilleri 1 Se trezi brusc, asudat, cu răsuflare groasă. Preţ de câteva secunde nu pricepu unde se afla, însă apoi respiraţia uşoară şi regulată a Liviei, lungită lângă el, îl readuse în dimensiunea atât de bine cunoscută şi liniştitoare. Era chiar acolo, în dormitorul lui de acasă, de la Marinella. Afară din lumea somnului îl trăsese un junghi rece ca o lamă de cuţit care-i străbătuse rana din umărul stâng. Nu trebuia să se uite la ceasul de pe noptieră ca să ştie că era ora trei şi jumătate noaptea; mai precis, trei, douăzeci şi şapte de minute şi patruzeci de secunde. De douăzeci de zile i se întâmpla treaba asta – atât trecuseră, douăzeci de zile, de la noaptea aceea în care Jamil Zarzis, traficantul de copii extracomunitari, îl împuşcase, rănindu-l, în vreme ce el ripostase împuşcându-l mortal; într-adevăr, trecuseră douăzeci de zile, însă curgerea timpului se blocase, nu se ştie cum, la acel moment precis: trei, douăzeci şi şapte de minute şi patruzeci de secunde. „Ţac” – aşa făcuse parcă un angrenaj în partea aceea a creierului său care se vede treaba că măsura trecerea orelor şi zilelor; atât, „ţac”, şi din acel moment, dacă dormea, se trezea, iar dacă în schimb era de veghe, i se-ntâmpla să asiste la un misterios şi aproape imperceptibil stop-cadru al obiectelor din jur. Ştia foarte bine că în timpul acelui fulgerător duel nu-i trecuse nici măcar prin anticamera cerebelului gândul să se uite la ceas; şi totuşi – iar de acest lucru îşi amintea perfect –, în clipa în care glonţul tras de Jamil Zarzis i se-nfigea în carne, o voce dinăuntrul său, impersonală, feminină, un pic metalică, precum vocile care se aud la difuzor în gări sau la supermarket, spusese: „Este ora trei, douăzeci şi şapte de minute, patruzeci de secunde.”   — Eraţi împreună cu domnul comisar? — Da, domnule. — Şi vă cheamă… cum? — Fazio, domnule. — Când a survenit rana? — Eh, domnule, conflictul a avut loc în jur de ora trei şi jumătate. Carevasăzică, în urmă cu ceva mai mult de jumătate de oră. Domnule doctor… — Da? — E grav? Zăcea lungit, nemişcat, cu ochii strâns închişi, ceea ce-i lăsa pe toţi să creadă că era inconştient şi că, prin urmare, puteau discuta fără fereală. De fapt, auzea şi înţelegea tot ce se spunea, era şi uluit, şi lucid în acelaşi timp, atât doar că n-avea nicio tragere de inimă să deschidă gura ca să răspundă singur la întrebările doctorului. Se vedea treaba că injecţiile pe care i le făcuseră ca să nu mai simtă durerea aveau efect asupra tuturor extremităţilor corpului. — Fii serios, domnule! Nu trebuie decât să extragem glonţul rămas înăuntru. — Oh, măiculiţă sfântă! — Nu vă mai agitaţi atât, zău aşa! E o nimica toată! În plus, nu cred ca glonţul să fi produs mari pagube; cu o perioadă de exerciţii de recuperare, braţul îşi va reveni sută la sută. Hm, scuzaţi-mi întrebarea, totuşi de ce continuaţi să fiţi atât de îngrijorat? — Vedeţi dumneavoastră, domnule doctor, acum câteva zile, domnul comisar s-a dus de unul singur să efectueze o operaţiune de supraveghere…   Şi acum, ca şi atunci, stă cu ochii strâns închişi. Însă nu mai aude cuvintele, acoperite de vuietul valurilor ce se sparg de ţărm. Trebuie că-i vântul: sub rafalele puternice, oblonul tremură din toate încheieturile, scoţând un soi de lamentaţie. Slavă Ălui de Sus că-i încă în convalescenţă, aşa că poate zăbovi sub pături după pofta inimii. La un asemenea gând, se simte ca eliberat de o povară şi se hotărăşte să-şi deschidă, mijit, ochii.   Adicătelea de ce nu-l mai auzea pe Fazio vorbind? Îşi deschise, mijit, ochii. Ăi doi se dăduseră o ţâră-ntr-o parte, îndepărtându-se dinspre pat către fereastră. Fazio îi tot turuia din gură, în vreme ce doctorul în halat alb asculta serios foarte. Şi, brusc, ca-ntr-o străfulgerare, îşi dădu seama că nu avea nevoie să audă ce cuvinte rostea Fazio ca să-nţeleagă ce anume-i spunea doctorului. Fazio, prietenul său de suflet, Fazio, omul lui cel mai de încredere, Fazio al lui, carevasăzică, îl trăda precum Iuda, istorisindu-i de bună seamă doctorului episodul când el, Montalbano, se prăbuşise fără vlagă pe plajă, după ce o durere cruntă îl cuprinsese în piept pe când înota în mare… Acu’ să te ţii cu doctorii ăştia, când or auzi asemenea grozăvie! Probabil că, înainte să-i tragă afară blestematul de glonţ, o să-l treacă prin chinurile iadului, o să-l caute şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, o să-i dea găuri, o să-l belească de piele centimetru cu centimetru, ca să se dumirească ce poartă pe dedesubt…   Dormitorul său e acelaşi dintotdeauna. Ba nu, nu-i adevărat. E diferit, dar în acelaşi timp neschimbat. Diferit, pentru că acum pe masa de toaletă stau aliniate lucrurile Liviei – geanta, agrafele de păr, două flacoane mici. Iar pe scaunul din partea opusă se văd o bluză şi o fustă. Pe urmă, chiar dacă nu-i putea vedea, ştia că pe undeva, în preajma patului, zăcea o pereche de papucei de casă roz. Se înduioşează pe loc. Pe dinăuntru parcă se înmoaie, cu totul zici se topeşte şi ca lichidul greu se scurge-n jos… Mda, de douăzeci de zile i s-a fixat în minte metafora asta şi nu-i chip să scape de ea. Aşa cum stau lucrurile acum, chiar şi un gând banal are puterea să-l poarte pe marginea butoiului cu melancolie. Iar el, Montalbano, de o asemenea stare de fragilitate emoţională se ruşinează, se simte stânjenit, se vede obligat să elaboreze strategii complexe de apărare, în aşa fel încât ceilalţi să nu bage nimic de seamă. Însă cu Livia, nu, cu Livia n-a fost cale s-o scoată la capăt. Livia a hotărât să-l sprijine, să-i dea o mână de ajutor, tratându-l cu oarecare duritate ca să nu-i dea pretext să cedeze. Însă totul se dovedeşte inutil, căci chiar şi acest comportament grijuliu al Liviei îi provoacă un amestec de emoţie şi fericire. Căci da, e fericit pentru faptul că Livia şi-a mâncat tot concediul ca să aibă grijă de el; şi mai ştie ceva: că şi casa lui de la Marinella e fericită de când Livia e acolo. De când a sosit ea, dormitorul lui, ziua, pe lumină, arată ca şi cum şi-ar fi recăpătat culoarea, ca şi cum pereţii ar fi fost proaspăt zugrăviţi într-un alb luminos. Dat fiind că nu-i nimeni care să se holbeze la el, îşi şterge o lacrimă cu colţul cearşafului.   Totu-i alb de jur împrejur, în afară de pata maro (Nu cumva fusese roz odată? Cu câte veacuri în urmă?) a trupului său dezbrăcat. Albă-i şi sala în care i se face electrocardiograma. Doctorul scrutează de-a lungul benzii lungi de hârtie, apoi scutură din cap, a neîncredere. Îngrozit, Montalbano îşi închipuie că graficul la care se uită omul din faţa lui arată identic, bucăţică ruptă, cu urma trasată de seismograf în timpul cutremurului de la Messina, din 1908. Se întâmplase să-l vadă reprodus într-o revistă de istorie: un talmeş-balmeş disperat şi fără noimă, ca o tuşă trasă de o mână îngrozită de spaimă. „Hait, m-or descoperitără! – îşi spune în gând. S-or dumiritărăşi ei că ticăitoarea-mi funcţionează numa’ pe curent alternativ, când are chef, şi că probabil am avut la viaţa mea minimum-minimorum trei infarcturi.” Apoi, în cameră intră alt medic, în cămaşă albă şi el. Se uită la banda de hârtie, se uită la Montalbano, se uită la colegul său. — S-o refacem, zice el. Te pomeneşti că nu-şi cred ochilor, că nu pot pricepe cum se face că un om cu o asemenea electrocardiogramă stă încă într-un pat de spital şi nu pe o masă de marmură de la morgă. Cercetară apoi, obraz lângă obraz, banda cea nouă. — Să-i facem o radiografie toracică, pronunţară sentinţa cei doi, mai curând confuzi decât convinşi de ceea ce spun. Montalbano ar vrea, parcă, să le spună că, dacă tot stau lucrurile aşa, mai bine să nu-i mai tragă afară niciun glonţ. Să-l lase să-şi dea duhul în sfânta pace. Bine, dar – fir-ar şi iar fir-ar! – nu şi-a făcut testamentul! Uite, casa din Marinella, de exemplu, trebuie să meargă mort-copt la Livia, ca nu cumva să se trezească vreun verişor de-a şaptea spiţă să-şi revendice drepturile patrimoniale.
Mireasma noptii de Andrea Camilleri 1 Oblonul se izbi de perete cu atâta forţă, încât Montalbano, care taman în secunda aceea se visa prins într-un tir încrucişat, sări îngrozit din aşternut, crezând că-l atinsese vreun glonţ: era leoarcă de sudoare, dar în acelaşi timp – poftim de mai înţelege ceva, dacă poţi! – îi clănţăneau dinţii de frig. Şuierând blestemăţii printre dinţi, se repezi la geam să-l închidă. Vântul sufla dinspre nord, rece şi cu atâta dârzenie, încât, în loc să învioreze culorile dimineţii ca de obicei, pur şi simplu le alunga, ştergându-le parcă din contur şi lăsând în urmă un soi de sinopii – amestecuri cromatice estompate, precum lucrarea în acuarelă a unui diletant, vreun pictor de duminică. Se vedea treaba că vara, intrată de la o vreme în agonie, hotărâse peste noapte să-şi încheie socotelile cu viaţa, lăsând loc anotimpului care venea la rând – şi care, nu-i aşa, ar fi trebuit să fie toamna. Mda, bine zis „ar fi trebuit”, pentru că, în realitate, după cum se prefigurau lucrurile, toamna asta părea iarnă, şi-ncă o iarnă cum scrie la carte. Întinzându-se la loc în pat, Montalbano îşi îngădui o elegie în memoria anotimpurilor de tranziţie – astăzi dispărute, din câte se părea. Oare ce se întâmplase cu ele? Te pomeneşti că, purtate la rândul lor de ritmul infernal al existenţei umane, n-avuseseră încotro şi se adaptaseră: înţelegând că nu reprezentau altceva decât un interval de respiro, or fi dat bir cu fugiţii, pentru că-n ziua de azi nu pot fi îngăduite momente de respiro în această cursă delirantă care se hrăneşte cu verbe la infinitiv: a se naşte, a mânca, a învăţa, a da la buci, a produce, a butona telecomanda, a face shopping, a vinde, a se căca, a muri. Verbe la infinitiv, da, însă cu o durată mai mică de o nanosecundă. Bine, dar nu fusese oare o vreme când existau şi alt fel de verbe? A gândi, a chibzui, a asculta şi, de ce nu, a da frâu liber fanteziei, a visa, a divaga? Mai-mai să-i dea lacrimile, Montalbano îşi aminti de hainele de primăvară şi de toamnă de pe vremuri şi de balonzaidul bietului tătâne-su. Cele câteva clipe de melancolie îl făcură să-şi dea seama că, pe o asemenea vreme, era foarte probabil ca peste zi să aibă nevoie de haine de iarnă. Făcându-şi curaj, se ridică şi dădu în lături uşile armoarului cu haine groase. Duhoarea unui chintal – sau oricum, pe undeva, pe acolo – de naftalină îl izbi în plină figură. Mai întâi i se tăie suflarea, apoi ochii începură să-i lăcrimeze abundent şi-l apucă pe loc strănutul: douăsprezece bătute pe muchie, la rând. Acum, mucii îi atârnau vâscos din nări, capul îi vâjâia, iar o durere surdă, inexorabilă, îi strângea ca într-o chingă cutia toracică. Pur şi simplu uitase că acolo, în casa lui, menajera Adelina deschisese front de luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva moliilor: un război din care ieşea întotdeauna, implacabil, înfrântă. Hotărî să se dea şi el bătut. Trânti la loc uşile armoarului şi se duse să-şi aleagă un pulover din comoda cu haine de zi cu zi. Adelina folosise şi aici gaze asfixiante, însă, pus în gardă, Montalbano deschise sertarele ţinându-şi respiraţia. Apoi ieşi pe verandă, întinzând pe o măsuţă puloverul, ca să-i mai piară niţel duhoarea în aerul proaspăt al dimineţii. Câteva minute mai târziu, după ce s-a spălat, s-a bărbierit şi s-a îmbrăcat de plecare, comisarul se întoarse pe terasă ca să şi-l tragă peste cămaşă, însă puloverul dispăruse. Apăi, futu-i şi iar futu-i, îşi zise: taman puloverul nou-nouţ pe care Livia i-l adusese cadou tocmai de la Londra! Şi-acum, cu ce obraz avea să-i explice ăleia că un oareşcare fiu de căţea aflat în trecere pe acolo se întinsese peste balustrada terasei, înşfăcase prada şi pe urmă, ce mai, ura şi la vară cald!? Zăbovi o vreme imaginându-şi cum avea să decurgă dialogul cu eterna sa logodnică: — Păi ce, se putea? De altfel, era mai mult decât previzibil! — Adicătelea de ce, mă rog frumos? — Pentru că era un cadou de la mine, de aia! — Şi ce-are a face? — Are, are! Ehe, şi-ncă cum mai are! Tu nu dai nici cea mai mică importanţă cadourilor de la mine! De exemplu, cămaşa pe care ţi-am cumpărat-o de la… — Aia o am şi acuma, aşa să ştii. — Asta să i-o zici lu’ mutu’: n-ai purtat-o niciodată! Pe urmă, cine ar putea crede că faimosul comisar Montalbano se lasă jefuit de un coate-goale? În locul tău, m-aş ascunde sub pământ de ruşine, zău aşa! Exact în clipa aceea îl zări – puloverul. Purtat de vântul rece dinspre nord, se rostogolea pe plajă. Şi tot rostogolindu-se şi iar rostogolindu-se, se apropia din ce în ce de fâşia de plajă unde nisipul băltea de apă de fiecare dată când de ţărm se spărgea câte un val. Dintr-un salt, comisarul trecu peste balustradă şi sprintă pe urmele puloverului: neţinând seama că şosetele şi pantofii i se umpluseră cu nisip, îl ajunse din urmă şi-l înşfăcă chiar în clipa în care un val – mai furios decât celelalte şi parcă interesat în mod deosebit de acel obiect banal de îmbrăcăminte – se pregătea să-l înghită. Pe drumul de întoarcere, pe jumătate orbit de nisipul pe care vântul parcă ţinea cu tot dinadinsul să i-l îndese în orbitele ochilor, Montalbano constată resemnat că puloverul fusese redus la o masă informă de lână udă. Nu intrase bine în casă, când telefonul prinse să sune. — Ciao, iubire. Ce faci? Te-am sunat ca să te anunţ că azi nu mă găseşti acasă. O să fiu toată ziua la plajă, cu o prietenă. — Ţi-ai luat liber de la birou? — Aici, la noi, e zi liberă în tot oraşul. Ştii tu, patronul spiritual… — E vreme frumoasă acolo? — O minunăţie. — Eh, distracţie plăcută, atunci. Pe diseară. Taman asta-i lipsea acu’: să-şi muşte pumnii de ciudă de dimineaţă, pentru că el tremura de frig, în vreme ce Livia stătea tolănită fără griji la soare! Altă dovadă, deci, că lumea se-ntorsese cu susu-n jos: acu’, în nord se murea de cald, pe când sudul era invadat de furtuni de zăpadă. Mai lipseau urşii-polari şi pinguinii, zău dacă nu! Răsuflă de câteva ori adânc, pregătindu-se să deschidă din nou armoarul în apnee, când telefonul sună din nou. Rămase o vreme descumpănit dacă să răspundă sau nu; în cele din urmă, imaginea stomacului său întors pe dos de duhoarea de naftalină îl convinse să ridice receptorul. — Alo! — Ah, dom’le, domnicule! făcu vocea scârţâită şi gâfâitoare a lui Catarella. ’Mneavoastră pirsonalmente-n pirsoană sunterăţi? — Nu. — Apăi, atuncea, cu cine-i că stau de vorbă? — Sunt Arturo, fratele geamăn al comisarului. Oare de ce i se năzărise hodoronc-tronc să-l ia în tărbacă pe bietul om? Oare doar ca să se răcorească niţel şi să scape de umoarea apăsătoare de dis-de-dimineaţă?
Hotul de merinde de Andrea Camilleri 1 Se trezi rău, ţâfnos: somnu-i fusese tot o foială, din cauza celui un kil jumate de sardine a beccafico înfulecate de cu seara. Era lac de sudoare, iar cearşafurile leoarcă i se înfăşuraseră strâns pe trup: avu sentimentul că se transformase într-o mumie. Se ridică din pat, se duse în bucătărie, smuci uşa frigiderului şi dădu pe gât o jumătate de sticlă de apă rece. În timp ce bea, aruncă o căutătură afară, prin fereastra larg deschisă. Pâlpâirea vioaie a zorilor promitea o zi bună, o mare ca oglinda şi un cer limpede, fără nori. Cum starea vremii îi influenţa întotdeauna starea de spirit de peste zi, Montalbano se simţi asigurat în privinţa propriei umori din orele ce aveau să vină. Era încă devreme: se vârî la loc în pat şi se pregăti pentru alte două ore de somn, trăgându-şi cearşaful peste cap. Aşa cum făcea mereu înainte de a adormi, chemă în minte imaginea Liviei dormind în patul ei de la Boccadasse, Genova: era o prezenţă care îi dădea siguranţă în fiecare călătorie – fie ea lungă sau nu – spre the country sleep, cum zicea o poezie de Dylan Thomas care îi plăcuse tare mult. Călătoria abia începuse când, brusc, fu întreruptă de soneria telefonului. Sunetul strident îl simţi drept în moalele capului, ca o virrìna, o bormaşină care îi intra pe o ureche pentru a-i ieşi pe cealaltă, sfredelindu-i creierul. — Alo! — Cine-i acolo? — Zi-mi întâi cine eşti! — Catarella-s! — Ce-i? — Iertăciune vă cer, dom’le, da’ nu vă recunoscui vocea că sunteţi ’mneavoastră. Posibil că dormeaţi? — Posibil că da, la cinci dimineaţa! Vrei să-mi zici odată ce-i, fără ca ulterior să mă mai freci la icre? — Avem un mort omorât la Mazàra del Vallo. — Şi ce mă fute grija pe mine? Eu sunt la Vigàta. — Staţi să vedeţi, dom’le, că mortu’… Trânti receptorul şi scoase telefonul din priză. Înainte să închidă ochii, îşi spuse că nu era exclus să fi fost căutat de prietenul său Valente, vicechestorul din Mazàra. Avea să-l sune mai târziu, de la birou.   Obloanele se izbiră violent de perete. Montalbano ţâşni drept în sus, cu ochii cât cepele de spaimă: în toropeala somnului care încă îi stăpânea simţurile, era convins că auzise un foc de armă. Afară, vremea se schimbase pe nepusă masă şi un vânt rece şi umed răscolea de zor marea, stârnind valuri cu spumă gălbuie, iar pe cer forfoteau nori aducători de ploaie. Sări din pat blestemând printre dinţi, se duse în baie, dădu drumul la duş şi se săpuni din cap până-n picioare. Deodată, apa se opri. La Vigàta – prin urmare, şi la Marinella, acolo unde locuia – apa curgea, în medie, o dată la trei zile. În medie, pentru că nu era exclus să curgă două-trei zile la rând sau, dimpotrivă, o dată pe săptămână. În consecinţă, Montalbano îşi luase măsuri de precauţie, instalându-şi pe acoperişul vilei câteva recipiente încăpătoare, însă se vedea treaba că acum apa era oprită de mai bine de opt zile – cam asta era autonomia maximă de care se putea bucura. Se repezi în bucătărie, puse o oală sub robinet, sperând să mai strângă ceva de la firicelul de apă care încă mai clipocea tremurat; procedă la fel şi cu lavaboul din baie. Cu puţinul de apă strâns, izbuti într-un fel sau altul să-şi îndepărteze săpunul de pe piele, însă cu siguranţă că păţania îi cam stricase dispoziţia. În timp ce conducea spre Vigàta, aruncând vorbe de ocară tuturor şoferilor întâlniţi în cale – care, da, foloseau filele din Codul Rutier şi pe-o parte, şi pe alta, dar numai ca să se şteargă la cur cu ele –, îşi aminti de telefonul lui Catarella şi de explicaţia pe care şi-o dăduse înainte de a adormi. Nu stătea deloc în picioare: dacă ar fi avut nevoie de el, Valente l-ar fi căutat acasă, nu la birou; chiar şi la cinci dimineaţa. Era o explicaţie pe care o scornise din comoditate, ca să-şi descarce conştiinţa şi să se bucure în sfânta pace de alte două ore de somn. — Nu-i nimenea, niciunu’ absolut! îl înştiinţă Catarella de cum îl văzu, ridicându-se respectuos de pe scaunul de la centrala telefonică. De comun acord cu Fazio, hotărâse să-l instaleze acolo: deşi convorbirile cu el semănau mai degrabă cu un delir continuu, fiind total improbabile, la centrala telefonică producea mai puţine pagube decât oriunde altundeva. — De ce? E sărbătoare? — Nu, ’trăiţi, dom’le, nu-i zi de sărbătoare. Îs toţi în port, din cauza lu’ mortu’ ăl omorât de la Mazàra, ăl drept pentru care vă tilifonai, dacă v-amintiţi, azi-dimineaţă devreme. — Păi, dacă mortu-i la Mazàra, ce s-au dus să facă în port? — Nu, ’trăiţi, dom’le, mortu’ aici îi. — Şi dacă mortu-i aici, Hristoase Dumnezeule, de ce-mi spui că-i la Mazàra? — Pen’ că mortu’ din Mazàra era. Acolo-şi făcea veacu’. — Cataré, ia-o-ncet: care vasăzică, după cum spui tu, dacă unu’ omoară aici, la Vigàta, un turist din Bergamo, tu ce-mi zici? Că e un mort la Bergamo? — Dom’le, chistiunea aşa-i: că mortu’ ăsta-i mort de tranzit. Adicătelea l-au împuşcatără pe când se găsea el îmbarcat pe un vas de pescuit din Mazàra. — Şi cine l-a împuşcat? — Tunisienii, dom’le. Posomorându-se brusc, renunţă să mai afle ceva de la el. — Domnul Augello e şi el acolo, în port? — Da, să trăiţi. Mimì Augello, adjunctul său, i-ar fi rămas recunoscător dacă nu s-ar fi lăsat văzut prin port în ziua aceea. — Ascultă, Cataré, eu trebuie să scriu un raport. Nu sunt aici pentru nimeni.   — Alo, dom’le! S-ar zice că-i don’şoara Livia la tilifon, de la Genova. Ce fac, dom’le? V-o dau sau nu? — Dă-mi-o. — Nu zic, cum mi-aţi ordonatără acum nici zece minute să spui că nu eraţi pentru nimenea… — Cataré, ţi-am zis să mi-o dai la telefon! — Alo, Livia? Ciao. — Ciao pe dracu’ să te ia. Toată dimineaţa am încercat să dau de tine. Telefonul tău de acasă sună în gol. — A, da? Am uitat să-l bag în priză. Vezi tu, o să-ţi vină să râzi, dar azi-dimineaţă, la cinci, m-au sunat să-mi spună… — N-am deloc chef de râs. Am încercat la şapte şi jumătate, după aceea la opt şi un sfert, apoi am încercat din nou la… — Livia, ţi-am spus doar c-am uitat… — De mine. Pur şi simplu ai uitat de mine. Ştiai de ieri că urma să te sun la şapte şi jumătate, ca să hotărâm dacă… — Livia, te previn. Stă să plouă şi vântul bate cu putere. — Şi ce-i cu asta? — Doar ştii. Pe o asemenea vreme devin indispus. N-aş vrea ca din cauza unor vorbe spuse pe negândite… — Am priceput. Nu te mai sun în veci. N-ai decât să mă suni tu, dacă vrei.   — Montalbano? Cum e? Domnul Augello mi-a raportat totul. Fără îndoială că toată afacerea asta va avea repercusiuni la nivel internaţional. Nu crezi? Se simţi luat ca din oală: nu pricepea niciun rahat ni’ca din ce-i spunea chestorul. Alese calea unei încuviinţări neutre, exprimate în termeni generali: — Ei, da. Ei, da. Repercusiuni la nivel internaţional?! — În orice caz, i-am dat dispoziţie domnului Augello să ia legătura cu prefectul. Afacerea asta, ca să zic aşa, mă depăşeşte. — Ei, da. Ei, da. — Montalbano, te simţi bine? — Excelent. De ce? — Nu, nimic. Atât doar, că mi se părea… — O durere vagă de cap, nimic serios. — Ce zi e azi? — Joi, domnule chestor. — Ascultă, nu treci sâmbătă seara pe la noi, la masă? Nevastă-mea m-a anunţat că face spaghetti al nero di seppia. O minunăţie. Paste cu nìvuro di sìccia[1]. La cât de negru de supărare era în clipa aceea, probabil că ar fi putut produce suficient sos de sepie pentru un chintal de spaghetti. Repercusiuni la nivel internaţional?!   Intră Fazio. Se năpusti asupra lui, mai-mai să-l doboare. — Are cineva din secţia asta bunăvoinţa să-mi spună ce, futu-i mama mă-sii, se întâmplă aici? — Dom’le, nu vă vărsaţi nădufu’ pe mine numa’ pen’ că afară bate vântul, iar eu mă nimerii aici cel dintâi. Azi de dimineaţă, la prima oră, înainte să-l chem de acasă pe domnul Augello, dădui ordin să fiţi anunţat ’mneavoastră.   [1] Sos negru (cerneală) de sepie (dial. sic.) (n.tr.).
Forma apei de Andrea Camilleri 1 Pâlpâirea străvezie a zorilor nu izbutea să răzbată în curtea societăţii Splendor, firma care administra curăţenia urbei Vigàta; o îmbulzeală densă de nori joşi ferea cerul privirii, ca şi cum cineva ar fi tras dintr-o parte în cealaltă a bolţii o copertină brumărie, frunza-n copaci nu se clintea, căci vântul dinspre sud întârzia încă să se deştepte din somnu-i de plumb şi până şi vorbele păreau că se lasă cu greu scoase din gâtlej. Înainte să repartizeze posturile de lucru de peste zi, şeful de echipă îi anunţă pe ceilalţi că Peppe Schèmmari şi Caluzzo Brucculeri erau absenţi motivat, atât în ziua cu pricina, cât şi în multe altele care aveau să urmeze. La drept vorbind, cu greu ar fi putut găsi cineva absenţe mai motivate ca ale lui Peppe şi Caluzzo: cei doi fuseseră arestaţi cu o seară în urmă, în timp ce, cu câte o armă în mână, încercau să jefuiască supermarketul din centru. Pe sectorul rămas descoperit, şeful de echipă se hotărî să-i trimită pe Pino Catalano şi Saro Montaperto, doi tineri topografi – şomeri de drept ca topografi, însă angajaţi temporar ca „operatori ecologici” în urma generoasei intervenţii a Excelenţei Sale, deputatul Cusumano, în a cărui campanie electorală cei doi luptaseră trup şi suflet (exact în această ordine, trupul făcând mult mai multe decât ar fi fost dispus sufletul să facă); mai exact, era vorba despre sectorul căruia i se zicea „la stână”, pentru că – aşa umbla vorba – un cioban obişnuise în vremuri imemoriale să-şi ducă turma de capre la păscut pe acolo. Era un tăpşan larg, o pată meridională de la periferie ce se desfira până spre plajă, străjuită de rămăşiţele unei mari uzine chimice, inaugurată cu ani în urmă de omniprezenta sa excelenţă Cusumano, pe vremea când peste urbe adia vânt de bunăstare şi progres (în scurt timp însă vânticelul se transformase într-o briză, pentru ca apoi să se potolească de tot, izbutind, cu toate acestea, să aducă oraşului mai multe pagube decât o tornadă adevărată şi lăsând în urmă un şir nesfârşit de şomeri şi asistaţi social). Pentru ca nu cumva în zonă să-şi facă cuib stoluri rătăcitoare de negri-ca-tăciunele sau de negri-numai-pe-jumătate – senegalezi sau algerieni, tunisieni ori libieni –, de jur împrejur se ridicase un zid impozant, dincolo de care însă continuau să troneze structurile de fier ruginit, mâncate de ploi, de nepăsare şi de aerul sărat al mării, aducând tot mai mult cu eventualele viziuni arhitectonice ale unui Gaudí căzut pradă substanţelor halucinogene. Până de curând, „stâna” reprezentase pentru cei care, atât de ignobil, erau numiţi gunoieri o îndeletnicire cum nu se putea mai uşoară: dintre hârtii, pungi de plastic, cutii de bere şi coca-cola, apăreau căcaţi camuflaţi cu stângăcie sau lăsaţi pur şi simplu vederii, iar când şi când mai răsărea ici-colo câte un prezervativ, însă se întâmpla atât de rar, încât cineva cu niscaiva intuiţie şi fantezie ar fi putut chiar ghici amănuntele picante ale întâlnirii cu pricina. Cam de un an însă, prezervativele se adunau valuri-valuri prin părţile locului, întinzându-se ca un covor cât vedeai cu ochii: totul începuse pe vremea când un ministru cu chip întunecat şi închistat, desprins parcă din tabelul cu tipologii criminale al lui Lombroso[1], extrăsese din puţul propriei gândiri (chiar mai întunecată şi închistată decât chipul) o idee care-i păruse de importanţă capitală pentru ordinea publică din Sud. Cum acestui gând i s-a raliat şi colegul său din guvern care se ocupa de armată – şi care semăna bucăţică ruptă cu Pinocchio –, cei doi transferaseră în Sicilia mai multe unităţi de militari înarmaţi, cu misiunea de a „controla teritoriul”. Se urmărise, desigur, descongestionarea activităţii carabinierilor, poliţiştilor, serviciilor de informaţii, nucleelor speciale operative, Gărzii de Finanţe, poliţiei de circulaţie, celei feroviare şi celei portuare, Procuraturii, brigăzilor antimafie, antiterorism, antidrog, antijaf, antisechestrare de persoane – şi altele, omise eventual aici, din grabă. Consecinţa acestei măreţe mostre din gândirea celor doi eminenţi bărbaţi de stat a fost că băieţandri prăvăliţi de pe stâncile Piemontului şi friulani cu caş la gură care până deunăzi zburdau prin aerul proaspăt şi tare al munţilor natali se pomeniseră deodată nevoiţi să gâfâie din greu şi să se înghesuie în adăposturi provizorii din nişte cătune sudice aflate la cel mult un metru deasupra nivelului mării, laolaltă cu oameni care vorbeau un dialect de neînţeles, parcă făcut mai mult din tăceri decât din cuvinte, din indescifrabile mişcări din sprâncene şi din cute imperceptibile iţite din când în când pe obraz. În cele din urmă, reuşiseră să se adapteze într-un fel sau altul, mulţumită atât tinereţii lor, cât şi ajutorului dat chiar de locuitorii din Vigàta – înduioşaţi, probabil, de aerul rătăcit al flăcăilor munteni. De îndulcirea exilului lor se ocupa Gegè Gullotta, om de o inventivitate extraordinară, constrâns până atunci să-şi înăbuşe talentul nativ de codoş sub masca unui mic traficant de droguri uşoare. Informat – atât pe căi ocolite, cât şi prin mijloace de sorginte ministerială – de iminenta debarcare pe insulă a batalioanelor de soldaţi din Nord, Gegè avusese o sclipire de geniu, iar ca s-o transforme în afacere rentabilă, apelase prompt la bunăvoinţa acelora care ştiau cum se obţin nenumăratele şi complicatele autorizaţii necesare. Adică la cei care deţineau în mod real controlul teritoriului (cei cărora nici prin vis nu le-ar fi trecut prin minte să emită autorizaţii ştampilate). Pe scurt, lui Gegè i s-a permis să inaugureze în zona „stânei” propria piaţă specializată atât în comercializarea de carne vie, cât şi a unei game diversificate – însă neapărat uşoare – de droguri. Carnea vie provenea în cea mai mare parte din ţările din Est, scăpate în sfârşit de sub jugul comunismului – care, cum ştie toată lumea, sufoca şi ultimul dram de demnitate umană. Iată însă că se făcuse dreptate întru câtva: demnitatea umană atât de scump recucerită se manifesta în toată splendoarea sa, noaptea, printre tufişurile şi nisipurile de la „stână”. Nu erau însă marginalizate nici femeile provenite din ţările lumii a treia, cum nu putea fi vorba de discriminare nici în cazul travestiţilor, transsexualilor, efeminaţilor napolitani sau viados-ilor brazilieni – marfă pentru toate gusturile, chiar risipă. Comerţul se dovedise înfloritor, spre marea mulţumire a militarilor, a lui Gegè şi a celor ce-i obţinuseră lui Gegè – evident, în schimbul cuvenitelor procente din afacere – nenumăratele şi complicatele autorizaţii de resort.     [1] Cesare Lombroso (1835-1909) este cel care a popularizat noţiunea de criminal înnăscut, considerând că ucigaşii au anumite diformităţi sau trăsături fizice caracteristice (n. red.).