Posts
CUPRINS:           Jacques… 5           Viitorul e în ouă… 45           Scaunele… 75           Note… 137 despre Jacques… 139 despre Viitorul e în ouă… 148 despre Scaunele… 152                 JACQUES SAU SUPUNEREA Comedie naturalistă.           PERSONAJELE:           JACQUES, JACQUELINE, sora lui JACQUES TATĂL JACQUES MAMA JACQUES BUNICUL JACQUES BUNICA ROBERTA I ROBERTA ROBERTA TATĂL ROBERTA MAMA.           Cele două roluri trebuie jucate de aceeaşi actriţă.           Masca Robertei II concepută de Jacques Noel, scenograful primei montări a piesei.           Decor întunecat, cenuşiu. O cameră prost întreţinută. Pe dreapta, înfund, o uşă îngustă, destul de scundă, înfund, la mijloc, o fereastră cu perdele murdare prin care pătrunde o lumină palidă. Un tablou care nu reprezintă nimic; în mijlocul scenei, un fotoliu vechi, uzat, plin de praf; o noptieră; obiecte nedefinite, stranii şi banale totodată, cum ar fi nişte papuci scâlciaţi; într-un colţ s-ar putea afla o canapea desfundată; scaune şchioape. La ridicarea cortinei, prăbuşit în fotoliul şi el năruit, cu pălăria pe cap, îmbrăcat cu haine prea mici pentru statura lui, Jacques are un aer morocănos, arţăgos. În jurul său, rudele, în picioare, eventual aşezate. Hainele personajelor sunt şifonate.           În scena seducţiei, decorul întunecat de la început va trebui şase transforme, cu ajutorul luminilor; apoi, spre sfârşitul scenei, va deveni verzui, acvatic; iar la sfârşit de tot se va întuneca şi mai mult. Cu excepţia lui Jacques, personajele pot purta măşti.           Câteva secunde de linişte.           JACQUES MAMA, plângând: Fiul meu, copilul meu, după tot ce-am făcut pentru tine! După atâtea sacrificii! N-aş fi crezut niciodată c-ai să-mi faci tu mie una ca asta. Ai fost speranţa mea cea mai mare… Şi încă mai eşti, fiindcă nu-mi vine să cred, nu, per Bacco, nu-mi vine să cred c-ai s-o ţii tot aşa! Adică nu-ţi mai iubeşti tu părinţii, hainele, sora, bunicii! Bine, dar gândeşte-te, fiule, gândeşte-te că ţi-am dat să mănânci cu biberonul, te-am lăsat să te usuci în scutece, la fel ca pe soră-ta… (Jacquelinei:) N-am dreptate, fata mea?           JACQUELINE: Da, mămico, aşa e. Ah, după cât te-ai sacrificat şi cât l-ai descântat!           JACQUES MAMA: Vezi… Vezi? Fiul meu, primele palme la poponeţ eu ţi le-am tras, şi nu taică-tu, aici de faţă, care putea s-o facă mai bine ca mine, că-i mai puternic; dar nu, eu am făcut-o, din prea mare dragoste. Şi tot eu îţi luam desertul de la gură, tot eu te îmbrăţişam, te îmbunam, te potoleam; te-am învăţat să progresezi, să transgresezi, să graseiezi, ţi-am pus atâta ciocolată în ciorăpei. Te-am învăţat să urci scările, când erau primprejur, să-ţi freci genunchii cu urzici când ţi-era dor de pişcături. Ţi-am fost mai mult decât mamă, ţi-am fost o adevărată prietenă, bărbat, bărbier, duhovnic, gâscă. Am trecut peste toate obstacolele şi toate barierele, numai ca să-ţi satisfac plăcerile tale de copil. Ah, fiu ingrat, nici măcar nu-ţi mai aduci aminte cum te ţineam pe genunchi şi-ţi smulgeam din-ţişorii drăgălaşi şi unghiile de la picioare ca s-aud cum urli ca un viţeluş gingaş.           JACQUELINE: Vai, ce dulci sunt viţeii! Muu! Muu! Muu!           JACQUES MAMA: Şi-acum, poftim, tu taci, catârule! Nu-ţi pasă de nimic.           JACQUELINE: îşi astupă urechile, face o mutră dez-gustantă.           JACQUES MAMA: Sunt o mamă nenorocită. Am adus pe lume un mononstru; mononstrul eşti tu. Uite că vrea să-ţi vorbească şi bunică-ta. Abia se ţine pe picioare. E octogenică. O să te înduioşeze, poate, vârsta ei, trecutul ei, viitorul ei.           JACQUES BUNICA, cu o voce octogenică: Ascultă, ascultă ce-ţi spun, am experienţă, am trecut prin multe. Am avut şi eu, exact ca tine, un străunchi cu trei case: dădea adresa şi numărul de telefon de la două din ele, dar niciodată de la a treia, unde se ascundea din când în când, fiindcă era spion de meserie. (Jacques se încăpăfânează să tacă.) N-am cum să-l conving. Vai de capul nostru!           JACQUELINE: Uite că şi bunicu vrea să-ţi vorbească. Păcat că nu-i în stare. E prea bătrân. E cen-tagenar!           JACQUES MAMA, plângând: Ca Plantageneţii!           JACQUES TATĂL: E surd şi mut. Îl chinuie încheieturile.           JACQUELINE: Da de unde, chiuie!           JACQUES BUNICUL, cu o voce centagenară: Hm! Hm! Hă! Hă! Hm!           Răguşit, dar cu convingere.           Un beţivan şarmant şi mut cânta în dispera-a-re de tinereţe am trecut şi drept în co-o-ot mă doare-e-e.           Jacques se încăpăţânează să tacă.           JACQUES TATĂL: Totul e inutil, nu se dă pe brazdă.           JACQUELINE: Dragul meu frate… Eşti un piticălos. În ciuda iubirii enorme pe care ţi-o port şi care-mi umflă inima de stă să crape, te detest, te murase. O faci să plângă pe mămica, îl enervezi pe tăticu, cu mustăţile lui mari şi scârboase de inspector de poliţie, cu drăgălaşa lui labă mare şi păroasă, plină de bătături. Şi bunicii… Uite în ce hal i-ai adus. Eşti prost-crescut. Am să te pedepsesc. N-o să le mai aduc pe colegele mele ca să te uiţi la ele când fac pipi. Te credeam mai delicat. Hai, n-o face să plângă pe mămica, nu-l scoate din pepeni pe tăticu. Nu-i face să roşească de ruşine pe bunica şi bunicu.           JACQUES TATĂL: NU eşti fiul meu. Te reneg. Nu eşti demn de neamul meu. Semeni cu maică-ta şi cu familia ei de idioţi şi imbecili. La ea nu contează, e femeie, şi-încă ce femeie! În fine, n-are rost să fac aici eglogiul ei. Eu atâta am să-ţi spun: crescut ireproşabil, ca un aristocrap, într-o familie de curate lipitori, ţipari sadea, cu tot respectul pentru rangul, sexul, talentul tău, pentru vinele fierbinţi în stare să exprime, numai să vrei tu, tot ce nici măcar sângele tău n-ar putea să sugereze decât cu vorbe palide – ei bine, tu, cu toate astea, te dovedeşti nedemn de strămoşii tăi, de strămoşii mei, care te renea-gă împreună cu mine, dar şi de urmaşii tăi, care fără-ndoială că n-or să vadă niciodată lumina zilei şi preferă să se lase ucişi înainte de-a veni pe lume. Asasinule! Praticidule! Nu eşti mai prejos ca mine. Şi când mă gândesc că am avut ideea nefericită ca-n loc de-o nucă de cocos să-mi doresc un fiu. (Mamei:) E numai vina ta!           JACQUES MAMA: Vai, soţ nedrept! Eu mi-am închipuit că-i bine ce fac! Sunt cu totul şi pe jumătate disperată.           JACQUELINE: Piaţa mama!           JACQUES TATĂL: Această odraslă sau această năpastă a venit pe lume spre ruşinea noastră, această odraslă sau această năpastă nu-i decât una din invenţiile tale idioate de muiere.           JACQUES MAMA: Vai! Vai! {Fiului:) Vezi, din cauza ta înghit toate astea din partea lui taică-tu care nu-şi mai rumegă sentimentele şi mă face cum îi vine la gură.           JACQUELINE, fratelui ei: De spin o să te spânzure, spune-i asta spinului.           JACQUES TATĂL: Inutil să mai zăbovesc şi să mă zaharisesc pentru un destin iremediabil caramelizat. N-o mai lungesc pe-aici. Vreau să rămân demn de străbăunii mei. Tradiţia, de la A la Z, e de partea mea. O şterg. Ştrang!           JACQUES MAMA: Vai! Vai! Vai! Să nu pleci! (Fiului:) Vezi, tatăl tău ne părăseşte din cauza ta.           JACQUELINE, suspinând: Marsipianule!           JACQUES BUNICUL (cântând): Un. be. Ţivan. Şarmant. Cânta. Şi. Bom. Bănea.           JACQUES BUNICA: Taci! Taci că te pocnesc!           Îi trage bătrânului un pumn în cap; şapca i se înfundă.           JACQUES TATĂL: Părăsesc irevocabil încăperea asta, fie ce-o fi, cum i-o fi soarta. Nu mai e absolut nimic de făcut. Mă duc în camera mea de-ală-turi, îmi fac bagajele şi n-o să mă mai vedeţi decât la ora mesei, şi din când în când ziua şi noaptea ca să mai ronţăi ceva. (Lui facques:) Iar tu ai să-mi dai înapoi tolba ta cu săgeţi! Şi când te gândeşti că toate astea se-ntâmplă numai ca să jubileze Jupiter!           JACQUELINE: Tăticule… Asta-i obnubilarea pubertăţii.           JACQUES TATĂL: Destul! E inutil. (Pleacă.) Adio, fiu de porc şi poarcă, adio nevastă, adio frate, adio soră a propriului tău frate.           Iese cu un pas apăsat, hotărât.           JACQUELINE, cu amărăciune: Din poarcă-n poarcă! (Fratelui:) Cum suporţi tu una ca asta? II insultă insultându-se. Şi invers.           JACQUES MAMA, fiului: Vezi, vezi, eşti renegat, eşti blestemat. O să-ţi lase prin testament întreaga moştenire, numai că n-are cum s-o facă, Doamne!           JACQUELINE, fratelui ei: Asta e prima dată, dacă n-o fi ultima, când îi face mamei aşa o scenă, şi zău dacă mai ştiu cum o scoatem la capăt.           JACQUES MAMA: Fiule! Fiule! Ascultă-mă. Te implor, uite, lasă deoparte sufletul meu generos de mamă, dar zi-mi ceva, fără să te gândeşti la ce spui. Asta-i cea mai bună soluţie ca să gândeşti corect, ca un adevărat intelectual şi ca un fiu ascultător. (Aşteaptă în zadar un răspuns; Jacques tace cu încăpăţânare.) Dar tu nu eşti un fiu ascultător. Vino, Jacqueline, tu, singura cu destul bun-simţ ca să nu aplauzi.           JACQUELINE: Oh, mamă, toate drumurile duc la Roma.           JACQUES MAMA: Să-l lăsăm pe fratele tău să se mistuie la foc mic.           JACQUELINE: Ba să se mistumbrească!           JACQUES MAMA (iese plângând, trăgând-o de mână pe Jacqueline, care pleacă ezitând, întorcând capul spre fratele ei. Ajunsă în dreptul uşii, Jacques mama rosteşte această frază rămasă istorică:) Or să te dea la ziar, actografule!           JACQUELINE: Zarzavagiule!           Ies amândouă, urmate de bunic şi bunică, dar rămân cu toţii să spioneze în pragul uşii, vizibili din sală.           JACQUES BUNICA: Fiţi atenţi… la telefonul lui, asta-i tot ce pot să vă spui. JACQUES BUNICUL, cântă poticnit:           Jeg-o-os, dar cu suflet curat…           Beţi-i-ivanul cânta…           Iese.           JACQUES (rămas singur, tace o vreme, absorbit de propriile gânduri, apoi cu gravitate): Chiar dacă n-aş fi scos o vorbă… Totuşi ce vor de la mine?           Linişte.           După mai mult timp, Jacqueline revine. Se îndreaptă spre fratele ei cu o expresie hotărâtă şi gravă, se apropie de el, îl priveşte în ochi şi spune:           JACQUELINE: Ascultă, dragă frate, dragă confrate şi dragă compatrioate, am să-ţi vorbesc între doi ochi fragezi de frate şi soră. Vin la tine pentru ultima dată, care fără îndoială nu va fi cea din urmă, dar ce vrei, cu-atât mai rău dacă mai bine nu se poate. Tu nu pricepi că sunt trimisă la tine ca o scrisoare la poştă, timbrată, timbrată de limbile mele aeriene, hai, nu-mi face sânge rău!           Jacques rătnâne posomorit.           JACQUES: Tocmai, sângele apă nu se face!           JACQUELINE (a înţeles): Ah, în sfârşit! A zis-o!           JACQUES, disperat, cu aerul cel mai consternat: Arată-te demnă soră de-un frate cum sunt eu.           JACQUELINE: Departe de mine aşa o greşeală. Să-ţi spun ceva: eu nu sunt o abracantă, el nu este o abracantă, ea nu este o abracantă şi nici tu nu eşti o abracantă.           JACQUES: Şi ce-i cu asta?           JACQUELINE: NU mă înţelegi fiindcă nu mă urmăreşti. E foarte simplu.           JACQUES: S-o crezi tu! Pentru voi, surorele, orele nu contează, dar cât timp pierdut!           JACQUELINE: Nu despre asta-i vorba. N-am urechi pentru asemenea istorioare. Istoria însă e cu ochii pe noi!           JACQUES: O, cuvinte, câte crime săvârşite în numele vostru!           JACQUELINE: Am să-ţi spun totul în douăzeci şi şapte de cuvinte. Să-ţi intre bine în cap: tu eşti cro-nometrabil.           JACQUES: Şi mai departe?
Trei episoade Vara anului 1962.                 Primul episod FUGA.           Personaje:           JEAN.           MARIA-MAGDALENA (Mai târziu) MĂTUŞA ADELAIDA.           DECORUL.           Scena reprezintă un interior cam întunecos. La stânga spectatorilor, o uşă. Un şemineu vechi, în peretele din fund. Acest perete e cenuşiu, destul de murdar, cu două ferestre sau lucarne, în partea de sus. În faţa sobei, o canapea uzată. În prim-plan, un mic fotoliu scund şi uzat; alături, un leagăn. Pe peretele din dreapta, o oglindă veche. O masă simplă. Un scaun deteriorat. În şemineul din mijlocul peretelui din fund va apărea şi dispărea un foc; apoi, o grădină luminoasă.           JEAN (către Măria-Magdalena): Nu izbutesc să te înţeleg! De ce să ne întoarcem în această locuinţă? Eram atât de bine, acolo, în casa nouă, cu ferestrele spre tot întinsul cerului, cu ferestre spre toate părţile… pe unde lumina pătrundea din sud, din nord, din răsărit, din apus şi din toate celelalte puncte cardinale. Ieşeam pe balconul aurit, ţii minte? Era aurit. Şi cât spaţiu se desfăşura sub ochii noştri! Nu, nu, nu izbutesc să înţeleg. De ce să stăm din nou aici?           MARIA-MAGDALENA: Şi acolo te plângeai. Când e prea încăpător, iar nu-ţi place. Dacă n-ai agorafobie, ai claustrofobie.           JEAN: Parterul ăsta funebru, pe care am avut norocul să-1 părăsim! Nici măcar nu e un parter, e un subsol. De aceea am şi plecat de aici, îndată ce am găsit o locuinţă sănătoasă…           MARIA-MAGDALENA: Asta o spui acum. Dar acolo, când ieşeai pe stradă, nu-ţi plăcea cartierul. Aici cel puţin nu există           — Eugen Ionescu – Teatru, voi. II hoţi. E lume cumsecade, mici negustori, şi te cunosc toţi. Sunt tot vechii noştri vecini, prietenii noştri.           JEAN (îşi continuă gândul): E coşmarul meu. Coşmarul meu. Din totdeauna, de când eram mic, mi se întâmplă des să mă trezesc cu inima strânsă dintr-un vis cu locuinţe din astea îngrozitoare, înghiţite pe jumătate de apă, pe jumătate de pământ, pline de noroi. Iauită-te, e plin de noroi pe-aicil.           MARIA-MAGDALENA: Asta se poate aranja. Fac eu să se zvânte. Sunt instalatori prin cartier, meseriaşi care lucrează pe cont propriu; vin când îi chemi.           JEAN: Casele astea în care apa îţi intră în cizme 1 în care dârdâi de frig. Te apucă reumatismul, te simţi prost în permanenţă. E tocmai ce voiam să evit, ce-mi făgăduisem să evit. Voiam să nu mai stau niciodată la subsol. Coşmarurile sunt nişte avertismente. Credeam că nu se împlinesc niciodată sau, mai degrabă, simţeam vag că o să se împlinească întocmai.           MAR IA-MAGD ALENA: Nu te-am adus cu sila.           JEAN: îţi spusesem că nu vreau. N-a folosit la nimic. Profiţi de o clipă de neatenţie din partea mea. Mă gândesc la altceva – se întâmplă – nu poţi să te gândeşti mereu la toate, nu poţi să ai toate lucrurile prezente în minte în fiecare clipă. Conştiinţa e un ecran atât de îngust! Atunci, în clipa în care uit… Ah… Îmi făgăduisem să nu mă mai întorc aici. Nu-mi revin din uimire că am revenit. Trebuia să ştii că asta mă îngrozeşte. Bine. Se întâmplă să mă gândesc la altceva, iar tu, care veghezi mereu, care mă pândeşti tot timpul, observi numaidecât. Mă iei frumuşel de mână, în timp ce eu visez la cine ştie ce, mă întrebi dacă viu, eu răspund da, cu gândul aiurea. Mă aduci aici, mă instalezi, ne instalezi, în timp ce imaginaţia mea hoinăreşte. Deodată, când îmi reviu, mă pomenesc că sunt acolo unde ai hotărât tu să mă aduci, tocmai acolo unde coşmarurile mele m-au prevenit să nu mă mai întorc.           MARIA-MAGDALENA: Doar am trăit bine aici până nu de mult. Am trăit multă vreme aici. Nu erai nefericit.           JEAN: Asta-i altceva. Îţi dai totuşi seama că nu mai e la fel. Pe vremuri, mă rog, era un parter, nici pe atunci nu prea luminos. Acum, casa s-a lăsat. Am părăsit-o tocmai fiindcă începuse să se afunde, fiindcă apa se infiltra prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor puteai să eviţi asta! Ia pune mâna: cearşafurile sunt umede.           MARIA-MAGDALENA: Am să pun cărămizi calde în pat.           JEAN: Şi mucegaiul! Igrasia de pe partea de jos a pereţilor! Totul e murdar, slinos, îmbâcsit şi continuă să se afunde.           MARIA-MAGDALENA: Ţi-ai băgat-o în^cap. Unde ai mai văzut tu să se afunde casele?           JEAN: Va să zică, tu nu-ţi dai seama de nimic?           MARIA-MAGDALENA: Tu vezi totul în negru. Ai o imaginaţie morbidă.           JEAN: Dar asta sare în ochi! E ceva ce se întâmplă mereu! Străzi întregi, oraşe întregi, civilizaţii întregi au fost înghiţite de pământ.           MARIA-MAGDALENA: Lucrul se petrece atât de încet… Atât de încet… pe nesimţite… Şi-apoi, dacă asta e soarta tuturor, trebuie s-o acceptăm. După aceea se fac săpături. Casele îngropate ies iar la iveală şi înfloresc din nou în împărăţia soarelui.           JEAN: Până una alta, ne scufundăm. Detest genul ăsta de locuinţe.           MARIA-MAGDALENA: Majoritatea oamenilor trăiesc aşa, în case ca asta.           JEAN: Se complac în mocirlă, se hrănesc din ea. Îi priveşte, dacă le place umbra sau noaptea. Tu puteai să mă scuteşti de astea. Să nu pot scăpa de ce mi-a fost scris, să nu pot scăpa de ce mi-a fost scris! Nu-mi plac decât casele cu ziduri şi acoperişuri transparente, sau chiar fără ziduri şi fără acoperiş, unde soarele intră în valuri de soare, unde aerul intră în valuri de aer. Ah, oceanul soarelui!… Oceanul cerului!           MARIA-MAGDALENA: îmi spuneai uneori că vrei să pleci din casa nouă. De aceea am căutat.           JEAN: Nu voiam să mă mut cu orice preţ. Voiam s-o părăsesc doar ca să mă mut într-o casă şi mai luminoasă, învăluită în azur, străbătută de azur. O casă cocoţată pe-un vârf de munte, cred că o mai fi existând aşa ceva pe lume. Sau deasupra unui râu. Nu în râu, suspendată în aer, nu mult deasupra apei,           17' cu obraji de flori la ferestre, flori din care nu vezi nici rădăcina, nici tulpina, numai partea de sus, doar faţa, flori la îndemână. Sunt flori care plâng, nu zic, dar sunt şi flori care râd! De ce să nu le alegem pe acelea care se înalţă zâmbind?           MARIA-MAGDALENA: Grădini de felul ăsta, case de felul ăsta nu sunt de noi, ele depăşesc posibilităţile noastre.           JEAN: Fotoliul ăsta şchiop, uşile astea putrede, scrinul ăsta mâncat de carii…           MARIA-MAGD ALENA: E o mobilă de epocă.           JEAN: Are nămol prin sertare.           MARIA-MAGDALENA: Vezi bine, e autentică. Eşti veşnic nemulţumit.           JEAN: Am prieteni care stau pe coline minunate, pe culmi strălucitoare. Plătesc mai puţin decât noi; o nimica toată. Iar alţii nici măcar nu plătesc chirie.           MARIA-MAGDALENA: Şi-au moştenit casele de la părinţi. Noi n-am avut norocul ăsta. Eu dacă am un pat, un pic de lumină şi dacă sunt cu tine, mi se pare frumos.           JEAN: Să trăiesc în amurg, sau în beznă, când mie nu-mi plac decât zorile 1           MARIA-MAGDALENA: Sunt oameni care trăiesc sub poduri, care n-au un acoperiş. Ar trebui să fii mai mulţumit de soarta ta.           JEAN: Ce noroc pe ei! Ale lor sunt străzile, ale lor sunt pieţele, grădinile, ale lor livezile, a lor e marea, ei nu sunt legaţi de o localitate.           MARIA-MAGDALENA: Ascultă-mă. Ţi-o repet: e un apartament normal. Camere, paturi, cărţi, o bucătărie, suntem acasă.           JEAN: In papuci uzi, în haine umede…           MARIA-MAGDALENA: O să le usuc la uscătorie, în camera mică de alături.           JEAN: In uscătoria ta plouă într-una. N-o să mai locuiesc în casa asta, n-o să mă consolez, n-o să mă resemnez. Mi-e frig. N-are nici măcar încălzire centrală.           MARIA-MAGDALENA: O să încălzesc casa cu căldura inimii mele.           JEAN: N-avem lumină electrică. Nişte lămpi vechi cu gaz!           MARIA-MAGDALENA: O s-o luminez cu lumina ochilor mei.           JEAN: Există case care te fac să uiţi că sunt nişte morminte. Ajunge să vezi cerul din ele. Cerul te consolează de viaţă, te consolează de moarte.           MARIA-MAGDALENA: Asta e o casă a obişnuinţei.           JEAN: Nu pot să trăiesc decât aşteptând ceva. Poştaşul nu trece pe strada asta.           MARIA-MAGDALENA: N-ai să mai primeşti scrisori care te enervează, scrisori neplăcute, scrisori cu înjurături, scrisori de mulţumire sau pline de solicitări de tot soiul.
Farsă tragică             PERSONAJELE:           BĂTRÂNUL, 95 de ani.           BĂTRÂNA, 94 de ani.           ORATORUL, între 45 şi 50 de ani.           Şi multe alte personaje.             DECORUL.           Pereţi circulari cu un intrând în fund. O încăpere foarte sărăcăcioasă. În dreapta, pornind dinspre avanscenă, trei uşi. Apoi o fereastră, cu un scăunel de bucătărie în faţa ei; pe urmă încă o uşă. În intrând, în fund, o uşă somptuoasă, cu două batante, şi alte două uşi, aşezate faţă în faţă, încadrând uşa somptuoasă: aceste două uşi, sau cel puţin una dintre ele, sunt aproape complet ascunse ochilor publicului. În stânga scenei, tot pornind dinspre avanscenă, trei uşi, o fereastră, având lângă ea un scăunel de bucătărie, aşezată simetric faţă de cea din dreapta, apoi o tablă neagră şi un podium.           Pentru mai multă claritate, vezi planul de mai jos.           La marginea scenei, două scaune, unul lângă altul. De plafon atârnă o lampă cu gaz. Cortina se ridică. Semiîntuneric. Bătrânul stă aplecat la fereastra din dreapta, urcat pe scăunelul de bucătărie. Bătrâna aprinde lampa cu gaz. Lumină verde. Îl trage pe Bătrân de mânecă.                 BĂTRÂNA: Hai, puiule, închide fereastra, miroase urât apa stătută… intră şi ţânţarii…           BĂTRÂNUL: Lasă-mă-n pace!           BĂTRÂNA: Hai, puiule, hai, aşază-te pe scaun. Nu te mai apleca, ai să cazi în apă. Doar ştii ce-a păţit Francisc I. Ai grijă.           BĂTRÂNA: Iar îmi vii cu exemple istorice! M-am săturat de istoria Franţei, căcăreaza mea. Vreau să mă uit; bărcile de pe apă sunt ca nişte pete pe discul soarelui.           BĂTRÂNA: N-ai cum să le vezi, nu-i soare, e întuneric, puiule.           BĂTRÂNUL: Rămâne umbra lui. (Se apleacă foarte mult.)           BĂTRÂNA (îl trage cu toată puterea): Vai!… mi se face frică, puişor… hai, dă-te jos, n-ai să le vezi când vin. N-are rost. E întuneric… (Bătrânul se lasă tras împotriva voinţei sale.)           BĂTRÂNUL: Vroiam să mă uit, îmi place aşa mult să privesc apa.           BĂTRÂNA: Nu ştiu cum poţi, puiule… Pe mine mă ia cu ameţeală. Ah! casa asta… şi insula, nu mă pot obişnui… de jur-împrejur apă… de sub ferestre, apă cât vezi cu ochii… (Bătrâna, trăgându-l pe Bătrân, se îndreaptă spre cele două scaune din marginea scenei. Bătrânul se aşază cât se poate de firesc pe genunchii Bătrânei.)           BĂTRÂNUL: E şase după-masă… Şi s-a făcut deja întuneric, îţi mai aduci aminte? Pe vremuri era altfel; era lumină până la nouă seara, până la zece, până la miezul nopţii.           BĂTRÂNA: Chiar aşa, ce memorie ai!           BĂTRÂNUL: Multe s-au schimbat de-atunci.           BĂTRÂNA: De ce oare? Tu ce crezi?           BĂTRÂNUL: Habar n-am, Semiramida, căcăreaza mea… Poate fiindcă pe cât înaintezi, pe-atât te-afunzi mai tare. E din cauza pământului care se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte…           BĂTRÂNA: Se-nvârte, se-nvârte, puiule… (Tăcere.) Vai! ce savant eşti, ce talentat eşti, puişor! Puteai s-ajungi preşedinte şef, rege şef, sau chiar doctor şef, mareşal şef, numai să fi vrut, să fi avut şi tu un dram de ambiţie în viaţă…           BĂTRÂNUL: La ce bun? Tot n-am fi trăit mai bine… şi la urma urmei noi avem o situaţie, eu sunt totuşi mareşal, mareşalul imobilului, doar sunt portar.           BĂTRÂNA (îl mângâie pe Bătrân aşa cum mângâi un copil): Puişorule, copil mic…           BĂTRÂNUL: Mă plictisesc de moarte.           BĂTRÂNA: Erai mai vesel când te uitai la apă… Hai, apucă-te şi tu să imiţi ca să mai râdem şi noi, cum ai făcut aseară.           BĂTRÂNUL: De ce nu imiţi tu? E rândul tău.           BĂTRÂNA: Ba-i rândul tău.           BĂTRÂNUL: Al tău.           BĂTRÂNA: Ba al tău.           BĂTRÂNUL: Ba al tău.           BĂTRÂNA: Ba al tău.           BĂTRÂNUL: Bea-ţi ceaiul, Semiramida. (Bineînţeles, nu e ceai.)           BĂTRÂNA: Hai, fă ca februarie.           BĂTRÂNUL: Nu-mi plac lunile anului.           BĂTRÂNA: Deocamdată n-avem altele. Fă-o pentru mine…           BĂTRÂNUL: Bine. Uite: februarie. (Se scarpină în cap ca Stan Laurel.)           BĂTRÂNA (râzând, aplaudând): Curat februarie! Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, eşti tare drăguţ, puişor. (Îl îmbrăţişează.) Vai, ce talentat eşti! Puteai s-ajungi pe puţin mareşal şef, dacă vroiai…           BĂTRÂNUL: Sunt portar, mareşalul imobilului. (Tăcere.)           BĂTRÂNA: Hai, spune-mi povestea, ştii tu, povestea aia: Atunci am râs…           BĂTRÂNUL: Iarăşi?… M-am săturat… Atunci, am râs tot asta… Îmi ceri mereu acelaşi lucru!… „Atunci am râs…” Ce plictiseală… De şaptezeci şi cinci de ani de când suntem căsătoriţi, în fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, mă pui să-ţi spun aceeaşi poveste, să imit aceleaşi persoane, aceleaşi luni… tot aia şi tot aia… hai mai bine să vorbim despre altceva…           BĂTRÂNA: Puiule, eu nu mă plictisesc deloc… E viaţa ta… pentru mine viaţa ta e pasionantă.           BĂTRÂNUL: O ştii pe dinafară.           BĂTRÂNA: Dar uit imediat totul… în fiecare seară sufletul meu e proaspăt… Da, puiule, de-asta iau purgative… pentru tine, puişor, în fiecare seară sunt ca nouă… Hai, începe, te rog.           BĂTRÂNUL: Cum vrei tu.           BĂTRÂNA: Dă-i drumul, spune povestea… E şi povestea mea, ce-i al tău e al meu! „Atunci, am râs…”           BĂTRÂNUL: „Atunci am râs…”, căcăreaza mea…           BĂTRÂNA: „Atunci am râz…”, puişorul meu…           BĂTRÂNUL: „Atunci am răzbit până la un gard uriaş. Eram uzi leoarcă, frigul ne intrase în oase, după atâtea ore, zile, nopţi, săptămâni…”           BĂTRÂNA: „Luni…”           BĂTRÂNUL: „… în ploaie. Ne clănţăneau urechile, picioarele, genunchii, nasul, dinţii… au trecut optzeci de ani de-atunci. Nu ne-au dat voie să intrăm… puteau măcar deschide poarta de la grădină…” (Tăcere.)           BĂTRÂNA: „În grădină, iarba era udă.”           BĂTRÂNUL: „O potecă ducea către o piaţă mică; în mijlocul ei, biserica din sat…” Unde era satul ăsta? Mai ţii minte?           BĂTRÂNA: Nu, puiule, nu mai ştiu.           BĂTRÂNUL: Cum se-ajungea acolo, unde-i drumul? Locul se chema, cred, Paris…           BĂTRÂNA: Parisul n-a existat niciodată, puiule.           BĂTRÂNUL: Oraşul ăsta trebuie să fi existat, odată ce s-a scufundat. Era oraşul lumină, fiindcă lumina s-a stins, s-a stins, de patru sute de mii de ani… N-a mai rămas din el decât un cântec.           BĂTRÂNA: Un cântec-cântec? Ciudat. Ce cântec?           BĂTRÂNUL: Un cântec de leagăn, o alegorie: Paris sera toujours Paris.           BĂTRÂNA: Şi se-ajungea prin grădină? Era departe?           BĂTRÂNUL (visează, pierdut): Cântecul?… Ploaia?…           BĂTRÂNA: Ce talentat eşti. Dacă aveai şi tu un dram de ambiţie în viaţă, ai fi ajuns rege şef, ziarist şef, actor şef, mareşal şef… Dar toate-au fost înghiţite în gaura neagră… în marea gaură neagră… în gaura neagră, aşa e cum îţi spun. (Tăcere.)           BĂTRÂNUL: „Atunci, am râs…”           BĂTRÂNA: Da, da, zi mai departe…
Rinocerii de Eugen Ionescu CUPRINS:           Notă.           Rinocerii.           Delir în doi. 1           Pietonul aerului…           Regele moare.               NOTA.           Ca şi în precedentele volume, câteva detalii privind piesele incluse aici:           Ionesco a redactat Rinocerii la cererea secretarului de redacţie de la Les Lettres nouvelles, Genevieve Serreau, soţia regizorului Jean-Marie Serreau. Povestirea a apărut în Les Lettres nouvelles, nr. 52/1957, a fost reluată în Les Cahiers Renaud-Barrault (nr. 20, dedicat operei dramatice ionesciene) şi L'Avani-Scene nr. 215, martie 1960), după care avea să fie inclusă în volumul La Photo du colonel, 1962. Încă un text în proză devenit piesă de teatru (v. şi Oriflamme, La Photo du colonel, Une victime du devoir).           La 28 noiembrie, autorul oferea spre lectură teatrului Vieux-Colombier actul al treilea al piesei. La 20 august 1959, BBC a difuzat Rinocerii în traducerea lui Derek Prouse. Însă premiera mondială a avut loc în limba germană, la SchauspielhaUS din Diisseldorf, la 6 noiembrie în acelaşi an, în regia lui Karl-Heinz Stroux şi cu Karl Măria Schey în rolul principal.           În Franţa, cea dintâi montare i-a aparţinut lui Jean-Louis Barrault, la 22 ianuarie 1960, la Odeon-Theâtre de France. Succes indiscutabil. În luna mai a aceluiaşi an, e montată de Orson Welles la Royal Court Theâtre, cu Laurence Olivier în rolul lui Berenger -strălucită revanşă a spiritului ionescian asupra rezervelor formulate de Kenneth Tynan la adresa autorului Scaunelor. De fapt, cum toată lumea a fost de acord, Rinocerii a fost unul dintre marile succese de după război, alături de En attendant Godot a lui Beckett şi de The Mousetrap a Agathei Christie. Numele lui Ionesco avea, de atunci, să fie absolut firesc inserat în constelaţii de tipul: Brecht, Beckett, Genet, iar textul a „suportat” cele mai variate, stufoase, incitante şi contradictorii interpretări – scenice, dar şi hermeneutice – devenind de mult o adevărată „emblemă” a spiritului european şi a umanităţii din secolul XX.           Încheiată în martie 1962, Delir în doi a fost montată în aprilio la Studio des Champs-FJysees, fiind unul dintre scheciurile reunite de regizorul Antoine Bourseiller în spectacolul colectiv intitulat Chemises de nuit. S-a reluat în februarie şi martie 1966, la Odeon-Theâtre de France, în regia lui Jean-Louis Barrault (care juca şi rolul masculin, făcând pereche cu Tsilla Chelton), apoi în ianuarie 1979, la teatrul Aire libre (regia Pierrette David), în 1975. la iniţiativa lui Nicolas Bataille etc, montată în Germania (1963-l964), Olanda, 1905, Anglia ş.a.m.d. (Am renunţat la menţionarea montărilor în afara Franţei, în cazul tuturor pieselor ionesciene, numărul acestora fiind copleşitor de-a dreptul.)           Delir în doi a fost definitivată la patru luni după scheciul La Colere, inclus apoi în filmul Les sept pe'ches capitaux – 1962 -alături de alte şase texte semnate Felicien Marceau, Claude Mauriac, Roger Peyrefitte, Daniel Boulanger şi regizate de Claude Chabrol, Edouard Molinaro, Jean-Luc Godard, Jacques Demy, Roger Vădim, Philippe de Broca, Sylvain Dhomme (unii dintre ei alcătuindu-şi singuri scenariile). Între cele două texte există analogii indiscutabile. De fapt, aşa cum notează Emmanuel Jacquart, editorul teatrului ionescian din colecţia Pleiade, la Ionesco „nimic nu se pierde, totul se transformă. Un scenariu sau o nuvelă slujeşte de schiţă pentru o piesă”.           Pietonul aerului (încheiată în vara lui 1962) a fost pusă în scenă mai întâi la Schauspielhaus din Dusseldorf. În regia aceluiaşi Karl-Heinz Stroux care montase Rinocerii în iarr. A Iui 1959, fiind jucată între 15 decembrie 1962 şi 12 februarie 1963. La 8 februarie 1963, Jean-Louis Barrault îi semnează regia la Odeon-Theâtre de France împreună cu Jacques Noel (costume şi decoruri), Georges Delerue (muzica) şi Guy Bert (efecte speciale). Este o transpunere după o proză publicată mai întâi în La Nouvelle Revue Frangaise (februarie 1961), apoi în volumul La Photo du colonel (1962). Nu prea a fost înţeleasă, nu prea a fost gustată.           Regele moare: premiera. 15 decembrie 1962 la Theâtre de l'Alliance Francaise din Paris, regia Jacques Mauclair, decoruri şi costume de Jacques Noel, muzica de Georges Delerue. „Am scris această piesă ca să mă-nvăţ să mor”, declara autorul, pentru a patra oară prezent „direct” în text (Berenger fusese eroul naiv din Ucigaş fără simbrie, micul funcţionar din Rinocerii, revoltat împotriva epidemiei ideologice, şi suav-infantil-evazionistul tată de familie din Pietonul aerului), de data aceasta la modul cel mai profund subiectiv.           În următorul (penultimul) volum al Teatrului ionescian: Setea şi foamea, Lacuna, Exerciţii de conversaţie şi pronunţie franceză pentru studenţii americani, Jocul de-a masacrul.           D. C. M.             RINOCERII.           Lui Jean-Louis Barrault, Genevievei Serreau şi doctorului T. Fraenkel.           PERSONAJE:           Gospodina.           Băcăneasa.           Jean.           Bcrenger.           Chelneriţa.           Băcanul.           Domnul Bătrân.           Logicianul.           Patronul cafenelei.           Daisy.           Domnul Papillon.           Dudard.           Botard.           Doamna Boeuf.           Uu pompier.           Domnul Jean.           Soţia domnului Jean.           ACTUL ÎNTÂI Decorul.           O piaţă într-un orăşel de provincie. În fundal, o casă cu etaj, la parterul căreia se află o băcănie; se intră printr-o uşă cu geam, după ce se urcă două, trei trepte. Deasupra intrării e scris cu litere foarte vizibile: BĂCĂNIE. La etaj, două ferestre: locuinţa băcanului. Băcănia se află, deci, în fundul scenei, dar spre stânga, nu departe de culise. Deasupra casei cu băcănia se zăreşte clopotniţa unei biserici. Între băcănie şi dreapta scenei: o străduţă In perspectivă. Pe dreapta, puţin pieziş, faţada unei cafenele; deasupra cafenelei, un etaj cu o fereastră. În faţa terasei de la cafenea se află mai multe scaune ce avansează chiar către centrul scenei. Lingă scaunele de pe terasă, un copac uscat, prăfuit. Cer albastru, lumină crudă, ziduri foarte albe. E vară, duminică, aproape de amiază. Jean şi Be'renger se vor aşeza la o masă.           Înainte de ridicarea cortinei se aude clopotul de la biserică; sunetul lui nu va înceta decât la câteva secunde după ridicarea cortinei. La ridicarea cortinei, scena va fi traversată în tăcere de o femeie care ţine sub un braţ un coş de piaţă gol, iar sub celălalt – o pisică. La trecerea ei, băcăneasa deschide uşa prăvăliei şi se uită după femeie.           BĂCĂNEASA: Ia uite-o şi pe-asta! (Către bărbatu-său, care e în prăvălie:) Ia uită-te la ea ce face pe grozava. Nu mai vrea să cumpere de la noi. (Băcăneasa dispare, scena e goală câteva secunde.)           Din dreapta apare Jean: în acelaşi timp, din stânga apare Be'renger. Jean e îmbrăcat foarte îngrijit: costum maro, cravată roşie, guler detaşabil scrobit, pălărie maro. Are obrajii cam roşii; poartă pantofi galbeni, bine lustruiţi. Be'renger e neras, cu capul descoperit, părul nepieptănat, hainele şifonate: e însăşi imaginea neglijenţei, are aerul foarte obosit, somnolent; din timp în timp cască de oboseală.           JEAN {venind din dreapta): Iată-te. În sfârşit, Bcrenger.           BERENGER (venind din stânga): Bună. Jean.           JEAN: Ca de obicei, în întârziere! (Se uită la ceas:) Trebuia să ne întâlnim la 11.30. Acum e-aproape douăsprezece. BfiRENGER: Iartă-mă. Mă aştepţi de mult?           JEAN: Nu, abia acum am sosit, după cum vezi. Se îndreaptă amândoi către o masă de pe terasa cafenelei. BIiRENGER: Păi, dacă-i aşa, nu mă simt chiar vinovat… De vreme ce şi dumneata… JEAN: Nu-i deloc acelaşi lucru: mie nu-mi place să aştept. Eu n-am timp de pierdut, şi cum ştiu că niciodată nu vii la vreme, atunci vin înadins mai târziu, exact în momentul în care presupun c-ai să apari. BERENGER: Da, aşa e… aşa e… Totuşi… JEAN: Nu poţi să-mi spui că ai venit chiar la ora stabilită! BERENGER: Bineînţeles… Nu.           Se aşaztt amândoi la masă.           BfsRENGER: Ce vrei să bei? JEAN: Ţi-e deja sete, aşa de dimineaţă? BERENGER: E foarte cald, e un zăduf…!
Prezent trecut, Trecut prezent de Eugen Ionescu Caut în amintire primele imagini ale tatei.           Văd culori întunecoase. Cred că aveam doi ani Sunt în tren. Mama e lângă mine. Are un coc mare. Tata se află în faţa mea, lângă fereastră. Nu-i văd chipul, îi văd umerii, îi văd haina.           Deodată, tunelul.           Într-o zi, pe când fata mea avea doi ani – locuiam în strada Claude-Terrasse – am străbătut lungul coridor al casei până la capăt ca să ajungem în camera Reginei, care era bolnavă şi pe care fata mea o iubea mult. Regine era în pat. O ţineam pe fata mea în braţe. Îi vorbim Reginei, care era culcată, din cadrul uşii. Ii urăm somn uşor. Apoi, înainte de a pleca, sting lumina. Regine, împreună cu camera, dispare în întuneric. Fata mea începe să urle terorizată, ca şi cum Regine, patul, mobilele camerei s-ar fi prăvălit în neant.           Fără îndoială, la scurt timp după scena din tren: cred că pot localiza amintirea la Paris, sau într-un cartier periferic apropiat, mai probabil într-un cartier periferic apropiat.           Era o noapte de vară. Un cer plin de stele.           H care era înalt, merge ţinându-mă în braţe. In jurul nostru mai multe persoane. Tatăl meu le vorbeşte. Mama e şi ea prezentă, ştiu lucrul acesta, dar n-o văd. In amintire nu văd nici figura lui. Privesc pe deasupra umărului său Mergem mult timp, aşa îmi pare, mult timp, trecem de-a lungul unui gard.           Cerul plin de stele.           O cameră întunecată. Lanterna magică. Cineva (tata sau mama) mă aşază singur pe un mic taburet, mai aproape de ecran. În spatele meu, oameni mari. Stăpânul casei, un domn cu o barbă neagră, mare, schimbă imaginile. Sunt oare şi alţi copii mici lângă mine, pe alte taburete? Îmi pare că da. Văd foarte bine una din imaginile proiectate: un băieţel e aşezat la o masă pe care se află o pisică mare, cu coada în aer şi cu tot părul zburlit. Se scoate imaginea. Ţip: „Mai vreau…!” O anumită uimire în jurul meu. Să fi fost primul cuvânt pe care-l pronunţam?           Multă lumină, multe culori. O dimineaţă de vară. Mă aflu la piaţă cu tata. Mult verde, fără îndoială salatele, prazul. Nici acum nu-i văd chipul, sunt foarte mic. Merg alături de el. E foarte înalt. Poartă haine închise la culoare. Nu ştiu dacă-mi amintesc de o piaţă acoperită ori pe jumătate acoperită, sau dacă mi-o imaginez doar.           Lumina este intensă şi în acelaşi timp atenuată de ceva care seamănă cu un grilaj. Dar poate că e filtrată de frunzele arborilor. Ii pun întrebări în legătură cu câţiva oameni foarte înalţi, îmbrăcaţi cu bluze verzi, care mă impresionează mult. Îi arăt cu degetul.           Bineînţeles, pentru că sunt foarte mic îmi par toţi aşa de mari. Pentru că sunt foarte mic nu văd decât pantaloni şi pulpane de haine.           O femeie foarte grasă se află lângă un cărucior încărcat cu salate şi legume: oare mi-o amintesc sau doar mi-o imaginez? Cred mai degrabă că e într-adevăr o amintire.           Apoi, iarăşi el mă ţine în braţe, la piaţă. Trecem tot prin locuri pline de umbră şi lumină. Cu siguranţă că ridic ochii: într-adevăr, mi-a-mintesc de multe frunte verzi. Şi mereu această lumină, pe care umbra o scoate în evidenţă, pe care umbra se odihneşte, această lumină, această umbră, această răcoare, această căldură; arăt mereu cu degetul, întreb, el îmi explică tot timpul.           Nu-mi amintesc sunetul vocii lui. Nu, nu-l aud. Dar de data aceasta, îi văd faţa, un umăr. Evident, mă ţine în braţe, sunt la înălţimea feţei tatălui meu. Poartă o pălărie melon.           Întâmplarea trebuie să fi avut loc la Alfort, sau la Maisons-Alfort.           Maisons-Alfort, în urmă cu…           Să fi fost aceeaşi zi, spre prânz? Suntem acasă. Obloanele sunt lăsate, înăuntru e răcoare. O masă pătrată, faţa de masă albă. E aceeaşi lumină şi e aceeaşi umbră ca în imaginea precedentă. Şi tot ca adineauri, e aceeaşi căldură, e aceeaşi răcoare. Asta mă face să mă gândesc că trebuie să fie aceeaşi zi. Jaluzelele care filtrează lumina.           Această încăpere cu pereţii albi.           Aceeaşi casă. Aveam trei, patru ani? Suntem împreună cu tata. Cu noi e şi mama. E veselă. Surioara mea şi cu mine alergăm goi prin casă. Apartamentul avea probabil două camere; alergăm goi dintr-una într-alta. Uşa între cele două camere, între cele două ferestre.           El şi mama sunt încă la masă. Desertul. Cireşe.           Sora mea are cercei din cireşe. Mi se pun şi mie. Îmi pare că stau în genunchi lângă sora mea, care sade pe un scaun foarte mic. Mi-am mâncat toată porţia de cireşe. Jucându-se, sora mea îmi dă cireşe: una, încă una; mama, tânără, cu ochii negri, cu râsul în ochi, râde cu noi.           Îl zăresc într-o parte, sau îmi pare că e acolo, îl simt, asemenea unei umbre înalte. Ne priveşte jucându-ne pe amândoi. Ne simţim încurajaţi în jocul nostru. Jucăm jocul altfel, pentru ei. Exagerăm puţin.           O zi calmă, o zi fericită. Cu toţii suntem voioşi.           E o altă casă. Ne mutăm des. În acea perioadă era uşor. Înainte sau după Alfort? Era locuinţa din strada Madame, în apropiere de strada Sevres. Casa există încă. Urcând pe strada Sevres este, cred, a doua sau a treia pe stânga. O recunosc foarte bine. O curte mare, pavată. Eram trimis să mă joc în această curte. Imediat, al stânga, scara întunecoasă, îngustă. Îmi amintesc de mutarea noastră. Dulapuri cărate care ocupau scara. Mă lăsaseră în curte tocmai pentru a nu sta în picioarele celor mari, pentru a nu-i încurca. Foarte întunecoasă era această casă; foarte cenuşiu, foarte murdar apartamentul. Tot două camere, antreul, una din camere la dreapta, cealaltă la stânga, în faţă uşa bucătăriei? Toaleta? Baia? Baie-bucătărie-toaletă? Mă găsesc în camera din stânga. Mă aşază pe un mic taburet; mă ridică cu taburetul, sau poate e un scaun, şi mă pune pe masă, cocoţat pe scaun, cocoţat pe masă.           Am impresia că mă aflu la o înălţime ameţitoare. Mama şi sora mea lipsesc. Nu e decât tatăl meu şi cu mine. O lumină cenuşie în casă. Da, e mai degrabă întunecos, colţuri de umbră, pereţi, mobile aproape toate negre suprapuse pe această imagine mentală.           Lucru curios, amintirile se întunecă ca şi tablourile!           Totuşi era cu siguranţă întuneric în cameră, să fi fost o zi de toamnă? Oare fereastra dădea spre curtea imobilului care mai există încă, el şi curtea lui interioară, pe lângă care trec din când în când?           Sau poate că fereastra dădea spre un punct cardinal puţin favorabil luminii de dimineaţă!           Fiindcă trebuie să fie dimineaţă.           El e lângă fereastră, mai degrabă în stânga mea, are indispensabilii lungi şi e deja încălţat cu pantofi negri. Poartă jartiere. Ţine în mână un aparat de ras enorm.           Se rade în faţa oglinzii, apoi se deplasează: se îndreaptă desigur către chiuvetă, ca să cureţe lama aparatului de ras.           Discutăm. Îi pun fără încetare întrebări. Aş vrea aşa de mult să-mi amintesc aceste întrebări! Răspunde, explică.           Nu-mi amintesc sunetul vocii lui, nu o mai aud. Vorbim oare despre băieţaşii cu care mă joc?           Mă dor doi dinţi. Se strică: un canin şi un molar, penibilă senzaţie. Privesc în oglindă: încep să se carieze, e sigur, tristeţe.           Sentimentul că încep să mă descompun. Doar asta mai lipsea să găsesc bani pentru dentist. Trebuie să împiedic cariile să avanseze. Se duce un dintre, apoi altul. O meşă de păr, apoi alta. Apoi o unghie, o falangă, un deget, mî-na… Încetul cu încetul, încetul cu încetul plecăm, ne desfacem, ne topim. Ceea ce rămâne se strânge cu făraşul şi se aruncă la gunoi. O să vină cineva să ne strângă, să ne reunească?           Mi se pare, mi se pare că imaginile satului şi ale morii se estompează încetul cu încetul, lent dispar, sau, mai degrabă, sunt din ce în ce mai palide, mai ofilite, se usucă ca frunzele toamna.           Ce greu e să-ţi ierţi duşmanii. Cum să nu-i deteşti? Cu toate acestea răzbunarea nu potoleşte, nici nu compensează, la ce ar servi ea o dată ce răul e făcut? Răul rămâne, trebuie să trăieşti cu el.           Poate că, în ultimul moment, când totul ne va părea pierdut, vom evada, ne vom înălţa, vom învinge.           Îl întrezăresc, cu mânecile suflecate, gata să o frece cu o perie pe sora mea.           Sora mea e în cada de metal, în apa cenuşie.           Casa cealaltă. Cea de la Alfort sau de la Mai-sons-Alfort. Lângă peretele de culoare galben deschis, jos, pe o pătură, fratele meu cel mic Mircea, mort de meningită la vârsta de optsprezece luni. E cald, căci n-are pe el decât o cămă-şuţă: e singura amintire, atât de vagă, pe care o păstrez despre el.           Mircea e înconjurat de jucăriile lui, sau de alte obiecte.           Dacă îmi amintesc bine, camera e goală sau abia mobilată. Ce vârsta avea oare fratele meu? Un an sau cincisprezece luni, fiindcă stătea aşezat.