Eugen Ionescu

Prezent trecut, Trecut prezent de Eugen Ionescu Caut în amintire primele imagini ale tatei.           Văd culori întunecoase. Cred că aveam doi ani Sunt în tren. Mama e lângă mine. Are un coc mare. Tata se află în faţa mea, lângă fereastră. Nu-i văd chipul, îi văd umerii, îi văd haina.           Deodată, tunelul.           Într-o zi, pe când fata mea avea doi ani – locuiam în strada Claude-Terrasse – am străbătut lungul coridor al casei până la capăt ca să ajungem în camera Reginei, care era bolnavă şi pe care fata mea o iubea mult. Regine era în pat. O ţineam pe fata mea în braţe. Îi vorbim Reginei, care era culcată, din cadrul uşii. Ii urăm somn uşor. Apoi, înainte de a pleca, sting lumina. Regine, împreună cu camera, dispare în întuneric. Fata mea începe să urle terorizată, ca şi cum Regine, patul, mobilele camerei s-ar fi prăvălit în neant.           Fără îndoială, la scurt timp după scena din tren: cred că pot localiza amintirea la Paris, sau într-un cartier periferic apropiat, mai probabil într-un cartier periferic apropiat.           Era o noapte de vară. Un cer plin de stele.           H care era înalt, merge ţinându-mă în braţe. In jurul nostru mai multe persoane. Tatăl meu le vorbeşte. Mama e şi ea prezentă, ştiu lucrul acesta, dar n-o văd. In amintire nu văd nici figura lui. Privesc pe deasupra umărului său Mergem mult timp, aşa îmi pare, mult timp, trecem de-a lungul unui gard.           Cerul plin de stele.           O cameră întunecată. Lanterna magică. Cineva (tata sau mama) mă aşază singur pe un mic taburet, mai aproape de ecran. În spatele meu, oameni mari. Stăpânul casei, un domn cu o barbă neagră, mare, schimbă imaginile. Sunt oare şi alţi copii mici lângă mine, pe alte taburete? Îmi pare că da. Văd foarte bine una din imaginile proiectate: un băieţel e aşezat la o masă pe care se află o pisică mare, cu coada în aer şi cu tot părul zburlit. Se scoate imaginea. Ţip: „Mai vreau…!” O anumită uimire în jurul meu. Să fi fost primul cuvânt pe care-l pronunţam?           Multă lumină, multe culori. O dimineaţă de vară. Mă aflu la piaţă cu tata. Mult verde, fără îndoială salatele, prazul. Nici acum nu-i văd chipul, sunt foarte mic. Merg alături de el. E foarte înalt. Poartă haine închise la culoare. Nu ştiu dacă-mi amintesc de o piaţă acoperită ori pe jumătate acoperită, sau dacă mi-o imaginez doar.           Lumina este intensă şi în acelaşi timp atenuată de ceva care seamănă cu un grilaj. Dar poate că e filtrată de frunzele arborilor. Ii pun întrebări în legătură cu câţiva oameni foarte înalţi, îmbrăcaţi cu bluze verzi, care mă impresionează mult. Îi arăt cu degetul.           Bineînţeles, pentru că sunt foarte mic îmi par toţi aşa de mari. Pentru că sunt foarte mic nu văd decât pantaloni şi pulpane de haine.           O femeie foarte grasă se află lângă un cărucior încărcat cu salate şi legume: oare mi-o amintesc sau doar mi-o imaginez? Cred mai degrabă că e într-adevăr o amintire.           Apoi, iarăşi el mă ţine în braţe, la piaţă. Trecem tot prin locuri pline de umbră şi lumină. Cu siguranţă că ridic ochii: într-adevăr, mi-a-mintesc de multe frunte verzi. Şi mereu această lumină, pe care umbra o scoate în evidenţă, pe care umbra se odihneşte, această lumină, această umbră, această răcoare, această căldură; arăt mereu cu degetul, întreb, el îmi explică tot timpul.           Nu-mi amintesc sunetul vocii lui. Nu, nu-l aud. Dar de data aceasta, îi văd faţa, un umăr. Evident, mă ţine în braţe, sunt la înălţimea feţei tatălui meu. Poartă o pălărie melon.           Întâmplarea trebuie să fi avut loc la Alfort, sau la Maisons-Alfort.           Maisons-Alfort, în urmă cu…           Să fi fost aceeaşi zi, spre prânz? Suntem acasă. Obloanele sunt lăsate, înăuntru e răcoare. O masă pătrată, faţa de masă albă. E aceeaşi lumină şi e aceeaşi umbră ca în imaginea precedentă. Şi tot ca adineauri, e aceeaşi căldură, e aceeaşi răcoare. Asta mă face să mă gândesc că trebuie să fie aceeaşi zi. Jaluzelele care filtrează lumina.           Această încăpere cu pereţii albi.           Aceeaşi casă. Aveam trei, patru ani? Suntem împreună cu tata. Cu noi e şi mama. E veselă. Surioara mea şi cu mine alergăm goi prin casă. Apartamentul avea probabil două camere; alergăm goi dintr-una într-alta. Uşa între cele două camere, între cele două ferestre.           El şi mama sunt încă la masă. Desertul. Cireşe.           Sora mea are cercei din cireşe. Mi se pun şi mie. Îmi pare că stau în genunchi lângă sora mea, care sade pe un scaun foarte mic. Mi-am mâncat toată porţia de cireşe. Jucându-se, sora mea îmi dă cireşe: una, încă una; mama, tânără, cu ochii negri, cu râsul în ochi, râde cu noi.           Îl zăresc într-o parte, sau îmi pare că e acolo, îl simt, asemenea unei umbre înalte. Ne priveşte jucându-ne pe amândoi. Ne simţim încurajaţi în jocul nostru. Jucăm jocul altfel, pentru ei. Exagerăm puţin.           O zi calmă, o zi fericită. Cu toţii suntem voioşi.           E o altă casă. Ne mutăm des. În acea perioadă era uşor. Înainte sau după Alfort? Era locuinţa din strada Madame, în apropiere de strada Sevres. Casa există încă. Urcând pe strada Sevres este, cred, a doua sau a treia pe stânga. O recunosc foarte bine. O curte mare, pavată. Eram trimis să mă joc în această curte. Imediat, al stânga, scara întunecoasă, îngustă. Îmi amintesc de mutarea noastră. Dulapuri cărate care ocupau scara. Mă lăsaseră în curte tocmai pentru a nu sta în picioarele celor mari, pentru a nu-i încurca. Foarte întunecoasă era această casă; foarte cenuşiu, foarte murdar apartamentul. Tot două camere, antreul, una din camere la dreapta, cealaltă la stânga, în faţă uşa bucătăriei? Toaleta? Baia? Baie-bucătărie-toaletă? Mă găsesc în camera din stânga. Mă aşază pe un mic taburet; mă ridică cu taburetul, sau poate e un scaun, şi mă pune pe masă, cocoţat pe scaun, cocoţat pe masă.           Am impresia că mă aflu la o înălţime ameţitoare. Mama şi sora mea lipsesc. Nu e decât tatăl meu şi cu mine. O lumină cenuşie în casă. Da, e mai degrabă întunecos, colţuri de umbră, pereţi, mobile aproape toate negre suprapuse pe această imagine mentală.           Lucru curios, amintirile se întunecă ca şi tablourile!           Totuşi era cu siguranţă întuneric în cameră, să fi fost o zi de toamnă? Oare fereastra dădea spre curtea imobilului care mai există încă, el şi curtea lui interioară, pe lângă care trec din când în când?           Sau poate că fereastra dădea spre un punct cardinal puţin favorabil luminii de dimineaţă!           Fiindcă trebuie să fie dimineaţă.           El e lângă fereastră, mai degrabă în stânga mea, are indispensabilii lungi şi e deja încălţat cu pantofi negri. Poartă jartiere. Ţine în mână un aparat de ras enorm.           Se rade în faţa oglinzii, apoi se deplasează: se îndreaptă desigur către chiuvetă, ca să cureţe lama aparatului de ras.           Discutăm. Îi pun fără încetare întrebări. Aş vrea aşa de mult să-mi amintesc aceste întrebări! Răspunde, explică.           Nu-mi amintesc sunetul vocii lui, nu o mai aud. Vorbim oare despre băieţaşii cu care mă joc?           Mă dor doi dinţi. Se strică: un canin şi un molar, penibilă senzaţie. Privesc în oglindă: încep să se carieze, e sigur, tristeţe.           Sentimentul că încep să mă descompun. Doar asta mai lipsea să găsesc bani pentru dentist. Trebuie să împiedic cariile să avanseze. Se duce un dintre, apoi altul. O meşă de păr, apoi alta. Apoi o unghie, o falangă, un deget, mî-na… Încetul cu încetul, încetul cu încetul plecăm, ne desfacem, ne topim. Ceea ce rămâne se strânge cu făraşul şi se aruncă la gunoi. O să vină cineva să ne strângă, să ne reunească?           Mi se pare, mi se pare că imaginile satului şi ale morii se estompează încetul cu încetul, lent dispar, sau, mai degrabă, sunt din ce în ce mai palide, mai ofilite, se usucă ca frunzele toamna.           Ce greu e să-ţi ierţi duşmanii. Cum să nu-i deteşti? Cu toate acestea răzbunarea nu potoleşte, nici nu compensează, la ce ar servi ea o dată ce răul e făcut? Răul rămâne, trebuie să trăieşti cu el.           Poate că, în ultimul moment, când totul ne va părea pierdut, vom evada, ne vom înălţa, vom învinge.           Îl întrezăresc, cu mânecile suflecate, gata să o frece cu o perie pe sora mea.           Sora mea e în cada de metal, în apa cenuşie.           Casa cealaltă. Cea de la Alfort sau de la Mai-sons-Alfort. Lângă peretele de culoare galben deschis, jos, pe o pătură, fratele meu cel mic Mircea, mort de meningită la vârsta de optsprezece luni. E cald, căci n-are pe el decât o cămă-şuţă: e singura amintire, atât de vagă, pe care o păstrez despre el.           Mircea e înconjurat de jucăriile lui, sau de alte obiecte.           Dacă îmi amintesc bine, camera e goală sau abia mobilată. Ce vârsta avea oare fratele meu? Un an sau cincisprezece luni, fiindcă stătea aşezat.

Lectia de Eugen Ionescu CÂNTĂREAŢA CHEALĂ.           Antipiesă.           PERSONAJELE:           DOMNUL SMITH DOAMNA SMITH DOMNUL MARTIN DOAMNA MARTIN MARY, menajeră CĂPITANUL DE POMPIERI.           SCENA I.           Interior burghez englezesc, cu fotolii englezeşti. Seară englezească. Domnul Smith, englez, în fotoliul lui englezesc, încălţat cu papuci englezeşti, fumează din pipa sa englezească şi citeşte un ziar englezesc lângă un şemineu englezesc în care arde un foc englezesc. Poartă ochelari englezeşti, mustăcioară căruntă englezească. Alături de el, într-un alt fotoliu englezesc, Doamna Smith, englezoaică, cârpeşte ciorapi englezeşti. Moment prelungit de tăcere englezească. Şaptesprezece bătăi englezeşti de pendulă englezească.           DOAMNA SMITH: Uite că s-a făcut ora nouă. Am mâncat supă, peşte, cartofi cu slănină, salată englezească. Copiii au băut apă englezească. În seara asta am mâncat bine. Şi asta fiindcă locuim la marginea Londrei iar numele nostru e Smith.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Cartofii sunt foarte buni cu slănină, uleiul de salată nu era rânced. Uleiul de la băcanul din colţ e de calitate mult mai bună decât uleiul de la băcanul de vizavi, ba e mai bun chiar şi decât uleiul de la băcanul din capul străzii. Dar nu vreau să spun că uleiul lor ar fi prost.           Continuându-şi lectura, Domnul Stnith plescăie.           DOAMNA SMITH: Şi totuşi, uleiul băcanului din colţ rămâne cel mai bun.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: De data asta Mary a fiert bine cartofii. Ultima dată nu i-a fiert destul. Mie nu-mi plac decât bine fierţi.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Peştele era proaspăt. M-am lins pe buze. Am luat de două ori. Ba nu, de trei ori. De-asta mă tot duc la closet. Şi tu ai luat de trei ori. A treia oară însă tu ai luat mai puţin decât primele două daţi, în timp ce eu am luat mult mai mult. În seara asta am mâncat mai mult decât tine. Cum îţi explici? De obicei, tu eşti cel care mănâncă mai mult. Nu pofta de mâncare îţi lipseşte ţie.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Şi totuşi, supa era poate un pic prea sărată. Avea mai multă sare ca tine. Ha! Ha! Ha! Şi în plus avea prea mult praz şi prea puţină ceapă. Îmi pare rău că nu i-am sugerat lui Mary să pună şi-un pic de anason. Data viitoare ştiu ce-am de făcut.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Băieţelul nostru ar fi vrut să bea bere, o să-i placă să tragă la măsea, cu tine seamănă. L-ai văzut cum stătea cu ochii lipiţi de sticlă? Dar eu i-am turnat în pahar apă din cană. Îi era sete şi a băut. Helen seamănă cu mine: e bună gospodină, econoamă, cântă la pian. Nu cere niciodată bere englezească. E la fel ca fetiţa noastră cea mică, ea bea numai lapte şi nu mănâncă decât terci. Se vede că n-are decât doi ani. O cheamă Peggy.           Tarta cu gutui şi fasole a fost delicioasă. La desert ar fi mers, poate, un păhărel de vin de Bourgogne australian, dar n-am pus vinul pe masă ca să nu dau copiilor un exemplu rău de lăcomie. Trebuie învăţaţi să fie sobri şi cumpătaţi în viaţă.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Mrs. Parker cunoaşte un băcan bulgar; îl cheamă Popoşev Rosenfeld şi a sosit de curând de la Constantinopol. E mare specialist în iaurt. A absolvit şcoala de iaurgerie de la Adrianopol. Mâine mă duc să cumpăr de la el o strachină mare cu iaurt bulgăresc folcloric. Nu prea găseşti aici, la marginea Londrei, lucruri de-astea.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Iaurtul e ideal pentru stomac, rinichi, apendicită şi apoteoză. Mi-a spus-o doctorul Mackenzie-King, care îi îngrijeşte pe copiii vecinilor noştri, familia Johns. E un medic bun. Poţi să ai încredere în el. Nu recomandă decât medicamentele pe care le-a încercat pe pielea lui. Înainte să-l opereze pe Parker, s-a operat el însuşi de ficat, cu toate că nu era deloc bolnav.           DOMNUL SMITH: Cum se face atunci că doctorul a scăpat şi Parker a murit?           DOAMNA SMITH: Pentru că operaţia a reuşit la doctor şi n-a reuşit la Parker.           DOMNUL SMITH: Atunci Mackenzie nu-i doctor bun. Operaţia ar fi trebuit să reuşească la amândoi, sau amândoi ar fi trebuit să se cureţe.           DOAMNA SMITH: De ce?           DOMNUL SMITH: Un doctor conştiincios trebuie să moară o dată cu bolnavul, dacă nu se pot vindeca împreună. Un comandant de navă piere o dată cu vaporul, înghiţit de valuri. Nu-i supravieţuieşte.           DOAMNA SMITH: NU poţi să compari un bolnav cu un vapor.           DOMNUL SMITH: De ce nu? Vaporul are şi el bolile lui; oricum, doctorul tău e sănătos ca un vapor; un motiv în plus pentru care trebuia să piară în acelaşi timp cu bolnavul, la fel ca doctorul şi vaporul lui.           DOAMNA SMITH: Ah! La asta nu m-am gândit. Poate că ai dreptate. Şi atunci care-i concluzia?           DOMNUL SMITH: Toţi doctorii sunt nişte şarlatani. Şi bolnavii la fel, cu toţii. În Anglia, numai marina e cinstită.           DOAMNA SMITH: Dar nu şi marinarii.           DOMNUL SMITH: Bineînţeles. (Pauză.)           DOMNUL SMLTH, fără să se despartă de ziar: Nu pricep un lucru. De ce în ziar, la rubrica de stare civilă, se trece întotdeauna vârsta persoanelor decedate şi niciodată vârsta nou-născuţilor? E absurd. DOAMNA SMITH: NU m-am întrebat niciodată!           Alt moment de tăcere. Pendula bate de şapte ori. Tăcere. Pendula bate de trei ori. Tăcere. Pendula nu bate deloc.           DOMNUL SMITH, cufundat mai departe în ziarul lui: Ia te uită, scrie c-a murit Bobby Watson.           DOAMNA SMITH: Doamne, săracul, când a murit?           DOMNUL SMITH: Ce te miri aşa? Doar ştiai. A murit acum doi ani. Am fost la înmormântarea lui acum un an şi jumătate, tu nu-ţi aduci aminte?           DOAMNA SMITH: Sigur că-mi aduc aminte. Mi-am amintit imediat, dar nu înţeleg de ce-ai fost tu aşa surprins c-ai văzut asta în ziar.           DOMNUL SMITH: NU scrie în ziar. Au trecut deja trei ani de când am vorbit despre decesul lui. Mi-am amintit prin asociaţie de idei!           DOAMNA SMITH: Păcat! Era aşa bine conservat.           DOMNUL SMITH: Era cel mai frumos cadavru din Marea Britanie! Nu-şi arăta deloc vârsta. Săracul Bobby, murise de patru ani şi tot mai era cald. Un adevărat cadavru viu. Şi ce vesel era!           DOAMNA SMITH: Săraca Bobby.           DOMNUL SMITH: Vrei să zici săracul Bobby.           DOAMNA SMITH: Nu, eu mă gândeam la soţia lui. O chema Bobby, la fel ca pe el, Bobby Watson. Fiindcă aveau acelaşi nume, nici nu-i puteai deosebi când îi vedeai împreună. Abia după moartea lui s-a putut afla cu adevărat care-i unul şi care-i altul. Dar până şi-n ziua de azi mai sunt unii care o confundă cu mortul şi-i prezintă condoleanţe. Tu o cunoşti?           DOMNUL SMITH: N-am văzut-o decât o singură dată, din întâmplare, la înmormântarea lui Bobby.           DOAMNA SMITH: EU n-am văzut-o niciodată. E frumoasă?           DOMNUL SMITH: Are trăsături regulate şi totuşi nu se poate spune că-i frumoasă. E prea înaltă şi prea voinică. Trăsăturile ei nu sunt regulate, şi totuşi se poate spune că e foarte frumoasă. E cam pirpirie şi cam slăbuţă. E profesoară de canto.           Pendula bate de cinci ori. Tăcere prelungită.           DOAMNA SMITH: Şi când au ei de gând să se căsătorească?           DOMNUL SMITH: La primăvară, cel târziu.           DOAMNA SMTTH: Ar trebui să mergem la cununia lor.           DOMNUL SMITH: Trebuie să le facem un cadou de nuntă. Mă întreb ce.           DOAMNA SMITH: Şi dacă le-am dărui una din cele şapte tăvi de argint pe care le-am primit cadou la nunta noastră şi care nu ne-au folosit niciodată la nimic?           Moment scurt de tăcere. Pendula bate de două ori.           DOAMNA SMITH: E trist pentru ea c-a rămas văduvă aşa tânără.           DOMNUL SMITH: Noroc că n-au avut copii.           DOAMNA SMITH: Asta le-ar mai fi lipsit! Copii! Ce s-ar fi făcut săraca femeie cu ei!           DOMNUL SMITH: E încă tânără. Se poate recăsători, îi stă aşa bine în doliu!           DOAMNA SMITH: Şi de copii cine o să aibă grijă? Doar ştii că au un băiat şi o fată. Cum îi cheamă?           DOMNUL SMITH: Bobby şi Bobby, la fel ca pe părinţi. Unchiul lui Bobby Watson, bătrânul Bobby Watson, e bogat şi îl iubeşte pe băiat. S-ar putea ocupa de educaţia lui Bobby.           DOAMNA SMITH: Aşa ar fi normal. Şi mătuşa lui Bobby Watson, bătrâna Bobby Watson, s-ar putea ocupa, la rândul ei, de educaţia lui Bobby Watson, fiica lui Bobby Watson. În felul ăsta, Bobby, mama lui Bobby Watson, s-ar putea recăsători. Are pe cineva în vedere?           DOMNUL SMITH: Da, pe un văr de-al lui Bobby Watson.           DOAMNA SMITH: Care? Bobby Watson?           DOMNUL SMITH: TU despre care Bobby Watson vorbeşti?           DOAMNA SMITH: Bobby Watson, fiul bătrânului Bobby Watson, celălalt unchi al lui Bobby Watson, mortul.           DOMNUL SMITH: Ah, nu, nu de el e vorba. De altul. De Bobby Watson, fiul bătrânei Bobby Watson, mătuşa lui Bobby Watson, mortul.           DOAMNA SMITH: Vorbeşti cumva de Bobby Watson comis-voiajorul?           DOMNUL SMITH: Toţi Bobby Watsonii sunt comis-voiajori.           DOAMNA SMITH: Ce meserie grea! Şi totuşi ies bani frumoşi de-aici.           DOMNUL SMITH: Da, când nu e concurenţă.           DOAMNA SMITH: Şi când nu-i concurenţă?           DOMNUL SMITH: Marţea, joia şi marţea.           DOAMNA SMITH: Oho! Trei zile pe săptămână? Şi ce face Bobby Watson atunci? DOMNUL SMTTH: Se odihneşte, doarme. DOAMNA SMITH: Păi de ce nu lucrează în astea trei zile, dacă tot nu-i concurenţă? DOMNUL SMITH: De unde vrei să le ştiu eu pe toate?           Nu pot să răspund la toate întrebările tale idioate!           DOAMNA SMTTH, ofensată: Spui asta ca să mă jigneşti? DOMNUL SMITH, zâmbind larg: Ştii bine că nu. DOAMNA SMITH: Toţi bărbaţii sunt la fel! Staţi toată ziua cu ţigara în gură sau vă daţi cu pudră şi cu ruj pe buze de cincizeci de ori pe zi, asta dacă nu beţi în neştire! DOMNUL SMITH: Dar ce-ai zice tu dacă i-ai vedea pe bărbaţi făcând la fel ca femeile, fumând toată ziua, dându-se cu pudră şi cu ruj pe buze, şi bând whisky? DOAMNA SMITH: Pe mine asta mă lasă rece! Dar dacă o spui ca să mă scoţi din sărite, să ştii că. Nu-mi plac deloc glumele-astea, ştii foarte bine!           Aruncă ciorapii cât colo şi-şi arată dinţii. Se ridică.*           DOMNUL SMITH, se ridică la rândul său, se îndreaptă spre soţia lui; cu tandreţe: Ah, puişorul meu fript, de ce scoţi tu flăcări pe nări! Ştii bine c-o spun în glumă! (O cuprinde de talie şi o îmbrăţişează.) Ce           * în spectacolul pus în scenă de Nicolas Bataille, doamna Smith nu rânjea, nu azvârlea ciorapii prea departe. (N. a.) pereche ridicolă de bătrâni îndrăgostiţi suntem şi noi! Hai să stingem lumina şi să facem nani!           SCENA II.           ACEIAŞI Şi MARY.           MARY, intrând: Eu sunt menajera. Am petrecut o după-amiază foarte plăcută. Am fost la cinema cu un bărbat şi am văzut un film cu femei. De la cinema ne-am dus să bem rachiu şi lapte, pe urmă am citit ziarul.

CUPRINS:           Jacques… 5           Viitorul e în ouă… 45           Scaunele… 75           Note… 137 despre Jacques… 139 despre Viitorul e în ouă… 148 despre Scaunele… 152                 JACQUES SAU SUPUNEREA Comedie naturalistă.           PERSONAJELE:           JACQUES, JACQUELINE, sora lui JACQUES TATĂL JACQUES MAMA JACQUES BUNICUL JACQUES BUNICA ROBERTA I ROBERTA ROBERTA TATĂL ROBERTA MAMA.           Cele două roluri trebuie jucate de aceeaşi actriţă.           Masca Robertei II concepută de Jacques Noel, scenograful primei montări a piesei.           Decor întunecat, cenuşiu. O cameră prost întreţinută. Pe dreapta, înfund, o uşă îngustă, destul de scundă, înfund, la mijloc, o fereastră cu perdele murdare prin care pătrunde o lumină palidă. Un tablou care nu reprezintă nimic; în mijlocul scenei, un fotoliu vechi, uzat, plin de praf; o noptieră; obiecte nedefinite, stranii şi banale totodată, cum ar fi nişte papuci scâlciaţi; într-un colţ s-ar putea afla o canapea desfundată; scaune şchioape. La ridicarea cortinei, prăbuşit în fotoliul şi el năruit, cu pălăria pe cap, îmbrăcat cu haine prea mici pentru statura lui, Jacques are un aer morocănos, arţăgos. În jurul său, rudele, în picioare, eventual aşezate. Hainele personajelor sunt şifonate.           În scena seducţiei, decorul întunecat de la început va trebui şase transforme, cu ajutorul luminilor; apoi, spre sfârşitul scenei, va deveni verzui, acvatic; iar la sfârşit de tot se va întuneca şi mai mult. Cu excepţia lui Jacques, personajele pot purta măşti.           Câteva secunde de linişte.           JACQUES MAMA, plângând: Fiul meu, copilul meu, după tot ce-am făcut pentru tine! După atâtea sacrificii! N-aş fi crezut niciodată c-ai să-mi faci tu mie una ca asta. Ai fost speranţa mea cea mai mare… Şi încă mai eşti, fiindcă nu-mi vine să cred, nu, per Bacco, nu-mi vine să cred c-ai s-o ţii tot aşa! Adică nu-ţi mai iubeşti tu părinţii, hainele, sora, bunicii! Bine, dar gândeşte-te, fiule, gândeşte-te că ţi-am dat să mănânci cu biberonul, te-am lăsat să te usuci în scutece, la fel ca pe soră-ta… (Jacquelinei:) N-am dreptate, fata mea?           JACQUELINE: Da, mămico, aşa e. Ah, după cât te-ai sacrificat şi cât l-ai descântat!           JACQUES MAMA: Vezi… Vezi? Fiul meu, primele palme la poponeţ eu ţi le-am tras, şi nu taică-tu, aici de faţă, care putea s-o facă mai bine ca mine, că-i mai puternic; dar nu, eu am făcut-o, din prea mare dragoste. Şi tot eu îţi luam desertul de la gură, tot eu te îmbrăţişam, te îmbunam, te potoleam; te-am învăţat să progresezi, să transgresezi, să graseiezi, ţi-am pus atâta ciocolată în ciorăpei. Te-am învăţat să urci scările, când erau primprejur, să-ţi freci genunchii cu urzici când ţi-era dor de pişcături. Ţi-am fost mai mult decât mamă, ţi-am fost o adevărată prietenă, bărbat, bărbier, duhovnic, gâscă. Am trecut peste toate obstacolele şi toate barierele, numai ca să-ţi satisfac plăcerile tale de copil. Ah, fiu ingrat, nici măcar nu-ţi mai aduci aminte cum te ţineam pe genunchi şi-ţi smulgeam din-ţişorii drăgălaşi şi unghiile de la picioare ca s-aud cum urli ca un viţeluş gingaş.           JACQUELINE: Vai, ce dulci sunt viţeii! Muu! Muu! Muu!           JACQUES MAMA: Şi-acum, poftim, tu taci, catârule! Nu-ţi pasă de nimic.           JACQUELINE: îşi astupă urechile, face o mutră dez-gustantă.           JACQUES MAMA: Sunt o mamă nenorocită. Am adus pe lume un mononstru; mononstrul eşti tu. Uite că vrea să-ţi vorbească şi bunică-ta. Abia se ţine pe picioare. E octogenică. O să te înduioşeze, poate, vârsta ei, trecutul ei, viitorul ei.           JACQUES BUNICA, cu o voce octogenică: Ascultă, ascultă ce-ţi spun, am experienţă, am trecut prin multe. Am avut şi eu, exact ca tine, un străunchi cu trei case: dădea adresa şi numărul de telefon de la două din ele, dar niciodată de la a treia, unde se ascundea din când în când, fiindcă era spion de meserie. (Jacques se încăpăfânează să tacă.) N-am cum să-l conving. Vai de capul nostru!           JACQUELINE: Uite că şi bunicu vrea să-ţi vorbească. Păcat că nu-i în stare. E prea bătrân. E cen-tagenar!           JACQUES MAMA, plângând: Ca Plantageneţii!           JACQUES TATĂL: E surd şi mut. Îl chinuie încheieturile.           JACQUELINE: Da de unde, chiuie!           JACQUES BUNICUL, cu o voce centagenară: Hm! Hm! Hă! Hă! Hm!           Răguşit, dar cu convingere.           Un beţivan şarmant şi mut cânta în dispera-a-re de tinereţe am trecut şi drept în co-o-ot mă doare-e-e.           Jacques se încăpăţânează să tacă.           JACQUES TATĂL: Totul e inutil, nu se dă pe brazdă.           JACQUELINE: Dragul meu frate… Eşti un piticălos. În ciuda iubirii enorme pe care ţi-o port şi care-mi umflă inima de stă să crape, te detest, te murase. O faci să plângă pe mămica, îl enervezi pe tăticu, cu mustăţile lui mari şi scârboase de inspector de poliţie, cu drăgălaşa lui labă mare şi păroasă, plină de bătături. Şi bunicii… Uite în ce hal i-ai adus. Eşti prost-crescut. Am să te pedepsesc. N-o să le mai aduc pe colegele mele ca să te uiţi la ele când fac pipi. Te credeam mai delicat. Hai, n-o face să plângă pe mămica, nu-l scoate din pepeni pe tăticu. Nu-i face să roşească de ruşine pe bunica şi bunicu.           JACQUES TATĂL: NU eşti fiul meu. Te reneg. Nu eşti demn de neamul meu. Semeni cu maică-ta şi cu familia ei de idioţi şi imbecili. La ea nu contează, e femeie, şi-încă ce femeie! În fine, n-are rost să fac aici eglogiul ei. Eu atâta am să-ţi spun: crescut ireproşabil, ca un aristocrap, într-o familie de curate lipitori, ţipari sadea, cu tot respectul pentru rangul, sexul, talentul tău, pentru vinele fierbinţi în stare să exprime, numai să vrei tu, tot ce nici măcar sângele tău n-ar putea să sugereze decât cu vorbe palide – ei bine, tu, cu toate astea, te dovedeşti nedemn de strămoşii tăi, de strămoşii mei, care te renea-gă împreună cu mine, dar şi de urmaşii tăi, care fără-ndoială că n-or să vadă niciodată lumina zilei şi preferă să se lase ucişi înainte de-a veni pe lume. Asasinule! Praticidule! Nu eşti mai prejos ca mine. Şi când mă gândesc că am avut ideea nefericită ca-n loc de-o nucă de cocos să-mi doresc un fiu. (Mamei:) E numai vina ta!           JACQUES MAMA: Vai, soţ nedrept! Eu mi-am închipuit că-i bine ce fac! Sunt cu totul şi pe jumătate disperată.           JACQUELINE: Piaţa mama!           JACQUES TATĂL: Această odraslă sau această năpastă a venit pe lume spre ruşinea noastră, această odraslă sau această năpastă nu-i decât una din invenţiile tale idioate de muiere.           JACQUES MAMA: Vai! Vai! {Fiului:) Vezi, din cauza ta înghit toate astea din partea lui taică-tu care nu-şi mai rumegă sentimentele şi mă face cum îi vine la gură.           JACQUELINE, fratelui ei: De spin o să te spânzure, spune-i asta spinului.           JACQUES TATĂL: Inutil să mai zăbovesc şi să mă zaharisesc pentru un destin iremediabil caramelizat. N-o mai lungesc pe-aici. Vreau să rămân demn de străbăunii mei. Tradiţia, de la A la Z, e de partea mea. O şterg. Ştrang!           JACQUES MAMA: Vai! Vai! Vai! Să nu pleci! (Fiului:) Vezi, tatăl tău ne părăseşte din cauza ta.           JACQUELINE, suspinând: Marsipianule!           JACQUES BUNICUL (cântând): Un. be. Ţivan. Şarmant. Cânta. Şi. Bom. Bănea.           JACQUES BUNICA: Taci! Taci că te pocnesc!           Îi trage bătrânului un pumn în cap; şapca i se înfundă.           JACQUES TATĂL: Părăsesc irevocabil încăperea asta, fie ce-o fi, cum i-o fi soarta. Nu mai e absolut nimic de făcut. Mă duc în camera mea de-ală-turi, îmi fac bagajele şi n-o să mă mai vedeţi decât la ora mesei, şi din când în când ziua şi noaptea ca să mai ronţăi ceva. (Lui facques:) Iar tu ai să-mi dai înapoi tolba ta cu săgeţi! Şi când te gândeşti că toate astea se-ntâmplă numai ca să jubileze Jupiter!           JACQUELINE: Tăticule… Asta-i obnubilarea pubertăţii.           JACQUES TATĂL: Destul! E inutil. (Pleacă.) Adio, fiu de porc şi poarcă, adio nevastă, adio frate, adio soră a propriului tău frate.           Iese cu un pas apăsat, hotărât.           JACQUELINE, cu amărăciune: Din poarcă-n poarcă! (Fratelui:) Cum suporţi tu una ca asta? II insultă insultându-se. Şi invers.           JACQUES MAMA, fiului: Vezi, vezi, eşti renegat, eşti blestemat. O să-ţi lase prin testament întreaga moştenire, numai că n-are cum s-o facă, Doamne!           JACQUELINE, fratelui ei: Asta e prima dată, dacă n-o fi ultima, când îi face mamei aşa o scenă, şi zău dacă mai ştiu cum o scoatem la capăt.           JACQUES MAMA: Fiule! Fiule! Ascultă-mă. Te implor, uite, lasă deoparte sufletul meu generos de mamă, dar zi-mi ceva, fără să te gândeşti la ce spui. Asta-i cea mai bună soluţie ca să gândeşti corect, ca un adevărat intelectual şi ca un fiu ascultător. (Aşteaptă în zadar un răspuns; Jacques tace cu încăpăţânare.) Dar tu nu eşti un fiu ascultător. Vino, Jacqueline, tu, singura cu destul bun-simţ ca să nu aplauzi.           JACQUELINE: Oh, mamă, toate drumurile duc la Roma.           JACQUES MAMA: Să-l lăsăm pe fratele tău să se mistuie la foc mic.           JACQUELINE: Ba să se mistumbrească!           JACQUES MAMA (iese plângând, trăgând-o de mână pe Jacqueline, care pleacă ezitând, întorcând capul spre fratele ei. Ajunsă în dreptul uşii, Jacques mama rosteşte această frază rămasă istorică:) Or să te dea la ziar, actografule!           JACQUELINE: Zarzavagiule!           Ies amândouă, urmate de bunic şi bunică, dar rămân cu toţii să spioneze în pragul uşii, vizibili din sală.           JACQUES BUNICA: Fiţi atenţi… la telefonul lui, asta-i tot ce pot să vă spui. JACQUES BUNICUL, cântă poticnit:           Jeg-o-os, dar cu suflet curat…           Beţi-i-ivanul cânta…           Iese.           JACQUES (rămas singur, tace o vreme, absorbit de propriile gânduri, apoi cu gravitate): Chiar dacă n-aş fi scos o vorbă… Totuşi ce vor de la mine?           Linişte.           După mai mult timp, Jacqueline revine. Se îndreaptă spre fratele ei cu o expresie hotărâtă şi gravă, se apropie de el, îl priveşte în ochi şi spune:           JACQUELINE: Ascultă, dragă frate, dragă confrate şi dragă compatrioate, am să-ţi vorbesc între doi ochi fragezi de frate şi soră. Vin la tine pentru ultima dată, care fără îndoială nu va fi cea din urmă, dar ce vrei, cu-atât mai rău dacă mai bine nu se poate. Tu nu pricepi că sunt trimisă la tine ca o scrisoare la poştă, timbrată, timbrată de limbile mele aeriene, hai, nu-mi face sânge rău!           Jacques rătnâne posomorit.           JACQUES: Tocmai, sângele apă nu se face!           JACQUELINE (a înţeles): Ah, în sfârşit! A zis-o!           JACQUES, disperat, cu aerul cel mai consternat: Arată-te demnă soră de-un frate cum sunt eu.           JACQUELINE: Departe de mine aşa o greşeală. Să-ţi spun ceva: eu nu sunt o abracantă, el nu este o abracantă, ea nu este o abracantă şi nici tu nu eşti o abracantă.           JACQUES: Şi ce-i cu asta?           JACQUELINE: NU mă înţelegi fiindcă nu mă urmăreşti. E foarte simplu.           JACQUES: S-o crezi tu! Pentru voi, surorele, orele nu contează, dar cât timp pierdut!           JACQUELINE: Nu despre asta-i vorba. N-am urechi pentru asemenea istorioare. Istoria însă e cu ochii pe noi!           JACQUES: O, cuvinte, câte crime săvârşite în numele vostru!           JACQUELINE: Am să-ţi spun totul în douăzeci şi şapte de cuvinte. Să-ţi intre bine în cap: tu eşti cro-nometrabil.           JACQUES: Şi mai departe?

NU de Eugen Ionescu Partea întâi           EU, TUDOR ARGHEZI, ION BARBU şi CAMIL PETRESCU           Tudor Arghezi           I. Preludiu sau Pamflet           Critica poeziei argheziene se cere riguros şi aspru selecţionată.           Unii dintre admiratori se dovedesc nesiguri, prudenţi, în cele din urmă convinşi, precum d. E. Lovinescu ale cărui teoretizate revizuiri indică întotdeauna o lipsă de siguranţă şi de personalitate.           Nu este locul, desigur, să faci aici un proces general al criticei d-lui Lovinescu, dar nu mă pot opri să rigolez de câte ori, măcar în treacăt, îmi apare deşuchierea calităţilor paradoxale ale acestei critice: impersonalitate, frică, lipsă de acuitate.           Cum îmi explic totuşi că d. E. Lovinescu este un mare critic? Fiindcă ştie să tragă cu urechea şi, pasiv, se lasă târât de fluviul apelor critice care îl înconjoară şi în care se scaldă. Mai are ceva: o eclectică.           Un alt critic afirmativ este, la loc important, entuziastul domn Felix Aderca cu verbozitatea d-sale de dubioasă calitate sentimentală, dar de o ireproşabilă naivitate. Fericiţi cei săraci cu duhul!           În Viaţa literară 1.28, stabilea paralela Eminescu-Arghezi cu logica următoare: „Amândoi s-au hrănit dintr-un poet străin şi au revenit la cronicari: amândoi au sânge străin; amândoi depăşesc curentul politic al vremii; amândoi sunt chinuiţi; amândoi – poeţi mari.”           Paralela poate urma la infinit: amândoi poartă mustăţi; amândoi sunt bruni; niciunul nu are dantură falsă; amândoi şi-au schimbat numele etc. Etc. Dar naivitatea d-lui Aderca în polemică e adorabilă şi dezarmantă. De pildă, un argument dintr-un răspuns lui Ion Barbu: „când poezia lui Arghezi pare inaccesibilă, o declară (I. B.) primară”. Inaccesibilă i se pare desigur d-lui Aderca.           Un entuziasm pe bază doctă este, în schimb, acela al d-lui Şerban Cioculescu, pur, total, constant, intransigent şi religios admirator al d-lui Arghezi, dulcea d-sale obsesie.           La Adevărul, la Acţiunea, la Viaţa literară, la Vremea etc. D. Şerban Cioculescu nu scrie decât despre T. Arghezi, adorator suav şi tandru, iubindu-l ca pe o amantă, interpretându-l, ghicindu-l şi apărându-l (mai ales) ca o tigroaică, ori de câte ori cineva îi scarmănă idolul sau numai se uită urât.           Dragostea este împărtăşită: d. Arghezi îl cheamă acasă. Îi trimite comisionari. Vrea să-i vorbească. S-au văzut ieri, nu s-au văzut azi, au să se vadă mâine.           Amant atent, d. Cioculescu îţi încredinţează misterios şi ritual că el singur din toată presa română a scris un articol la cincantenarul poetului. Afirmă tare, incandescent, cui vrea să-l asculte, că toţi detractorii lui Arghezi sunt astăzi – poate datorită şi d-sale – cei mai fervenţi admiratori, că singura realitate, singurul absolut este poezia lui T. Arghezi spre care se îndreaptă, cucernici, toţi literaţii români, fii buni sau pocăiţi.           Mai arghezian decât Arghezi, dispreţuieşte sincer pe eronaţii negatori ai poetului, ca şi cum ar fi în infailibila posesiune a unei realităţi ezoterice.           Scrie despre T. Arghezi studii filosofice, psihologice, estetice, istorice şi cronologice. Cele mai noi sunt cele mai complete, mai precizate şi mai bune şi, mândrindu-se cu ele, se ruşinează de cele anterioare pe care le denumeşte imperfecte.           Şi – bizar şi caracteristic – niciodată nu intuieşte imediat, sigur, esenţa poeziei fiindcă, sau psihologist sau filozofant, rămâne colateral faptului estetic; negând apoi criticei posibilitatea de pătrundere sau explicare a poeziei, îşi anulează el însuşi propria-i operă critică.           Din lipsa aceasta a oricăror posibilităţi de intuire, îţi va face gafe, scriind, de exemplu, că între două nopţi (bucată de o simbolică artificială şi mecanică) – „poezie de fiori, îl pune pe Arghezi între marii poeţi ai lumii”.           Să mai numesc entuziasmul necontrolat, din pură prejudecată sau presiune al d-lui Pompiliu Constantinescu care afirmă (după ce face unele constatări mult mai mult psihologice decât estetice şi neconstituind, în nici un caz, judecăţi de valoare) că poezia Duhovnicească redă „superstiţia şi naivitatea credinţei cu o prospeţime de simţire nealterată, cu mireasmă şi inflexiuni de stil biblic, fără misticismul cărturăresc sau retorică”, când, după cum arăt în analiza poeziei citate, retorica şi livrescul, reţeta, caracterizează această bucată maeter-linckiană. (D. Şerban Cioculescu, mai plat dar cu mai multă expresivitate comică: „poetul în Duhovnicească se simte obsedat de un necunoscut pe care îl numeşte cineva sau cine-ştie-cine”.)           Mai există un caraghioslâc grav, greoi, pedant al d-lui O. W. Cisek care vede în Arghezi un neoclasic tip: gugumănie integrală, ştiindu-se, elementar, că Valéry este hermetic şi metafizic, eliptic, iar T. Arghezi facil, clar, social şi discursiv.           Dar raportându-l la Valéry îl aureolează şi d. Aderca în Sburătorul, scriind un imn pueril şi gazetăresc care începe cu unele fraze furate din atât de cunoscutul studiu al lui Thibaudet.           Este de altfel caracteristic pentru lipsa de originalitate, de siguranţă, de soliditate, a criticei noastre faptul uimitor că şi admiratorii, şi adversarii lui Arghezi îl valorizau prin criteriul Valéry – banalizat în Franţa, la modă atunci în provincia noastră literară. Arghezi este un Valéry, Arghezi nu este un Valéry, aceasta este dialectica, Valéry fiind punctul culminant absolut al poeziei.           Unii îl subînţelegeau numai pe Valéry, fără să-l denumească, precum Mihail Ralea (Viaţa românească, iunie-iulie 1927), care ţinea cu orice preţ să descopere în Arghezi un principiu de comprimare a energiei (deci un principiu hermetic), descoperire care se află hotărât la antipodul oricărei verosimilităţi. Arghezi este diluat, îl caracterizează neputinţa de a se „comprima”.           Se pare că tot d. Lovinescu ar fi scris unul din cele mai apropiate de adevăr articole despre T. Arghezi în Poezia nouă. Pentru că d. E. Lovinescu are, uneori, intuiţii iniţiale juste, dar nu e curajos şi e foarte influenţabil.           Asupra sugestibilităţii d-lui E. Lovinescu cunosc şi două poveşti. Una aflată de la cineva demn de crezare, cealaltă, trăită şi de mine.           Când apăruse în Gândirea poezia Triumful de Tudor Arghezi, d. E. Lovinescu era nedumerit.           „Ai văzut – spune d-sa lui Camil Petrescu – poezia lui Arghezi al d-tale? Îmi vei concede că este exagerată. Asta nu mai e artă!”

Trei episoade Vara anului 1962.                 Primul episod FUGA.           Personaje:           JEAN.           MARIA-MAGDALENA (Mai târziu) MĂTUŞA ADELAIDA.           DECORUL.           Scena reprezintă un interior cam întunecos. La stânga spectatorilor, o uşă. Un şemineu vechi, în peretele din fund. Acest perete e cenuşiu, destul de murdar, cu două ferestre sau lucarne, în partea de sus. În faţa sobei, o canapea uzată. În prim-plan, un mic fotoliu scund şi uzat; alături, un leagăn. Pe peretele din dreapta, o oglindă veche. O masă simplă. Un scaun deteriorat. În şemineul din mijlocul peretelui din fund va apărea şi dispărea un foc; apoi, o grădină luminoasă.           JEAN (către Măria-Magdalena): Nu izbutesc să te înţeleg! De ce să ne întoarcem în această locuinţă? Eram atât de bine, acolo, în casa nouă, cu ferestrele spre tot întinsul cerului, cu ferestre spre toate părţile… pe unde lumina pătrundea din sud, din nord, din răsărit, din apus şi din toate celelalte puncte cardinale. Ieşeam pe balconul aurit, ţii minte? Era aurit. Şi cât spaţiu se desfăşura sub ochii noştri! Nu, nu, nu izbutesc să înţeleg. De ce să stăm din nou aici?           MARIA-MAGDALENA: Şi acolo te plângeai. Când e prea încăpător, iar nu-ţi place. Dacă n-ai agorafobie, ai claustrofobie.           JEAN: Parterul ăsta funebru, pe care am avut norocul să-1 părăsim! Nici măcar nu e un parter, e un subsol. De aceea am şi plecat de aici, îndată ce am găsit o locuinţă sănătoasă…           MARIA-MAGDALENA: Asta o spui acum. Dar acolo, când ieşeai pe stradă, nu-ţi plăcea cartierul. Aici cel puţin nu există           — Eugen Ionescu – Teatru, voi. II hoţi. E lume cumsecade, mici negustori, şi te cunosc toţi. Sunt tot vechii noştri vecini, prietenii noştri.           JEAN (îşi continuă gândul): E coşmarul meu. Coşmarul meu. Din totdeauna, de când eram mic, mi se întâmplă des să mă trezesc cu inima strânsă dintr-un vis cu locuinţe din astea îngrozitoare, înghiţite pe jumătate de apă, pe jumătate de pământ, pline de noroi. Iauită-te, e plin de noroi pe-aicil.           MARIA-MAGDALENA: Asta se poate aranja. Fac eu să se zvânte. Sunt instalatori prin cartier, meseriaşi care lucrează pe cont propriu; vin când îi chemi.           JEAN: Casele astea în care apa îţi intră în cizme 1 în care dârdâi de frig. Te apucă reumatismul, te simţi prost în permanenţă. E tocmai ce voiam să evit, ce-mi făgăduisem să evit. Voiam să nu mai stau niciodată la subsol. Coşmarurile sunt nişte avertismente. Credeam că nu se împlinesc niciodată sau, mai degrabă, simţeam vag că o să se împlinească întocmai.           MAR IA-MAGD ALENA: Nu te-am adus cu sila.           JEAN: îţi spusesem că nu vreau. N-a folosit la nimic. Profiţi de o clipă de neatenţie din partea mea. Mă gândesc la altceva – se întâmplă – nu poţi să te gândeşti mereu la toate, nu poţi să ai toate lucrurile prezente în minte în fiecare clipă. Conştiinţa e un ecran atât de îngust! Atunci, în clipa în care uit… Ah… Îmi făgăduisem să nu mă mai întorc aici. Nu-mi revin din uimire că am revenit. Trebuia să ştii că asta mă îngrozeşte. Bine. Se întâmplă să mă gândesc la altceva, iar tu, care veghezi mereu, care mă pândeşti tot timpul, observi numaidecât. Mă iei frumuşel de mână, în timp ce eu visez la cine ştie ce, mă întrebi dacă viu, eu răspund da, cu gândul aiurea. Mă aduci aici, mă instalezi, ne instalezi, în timp ce imaginaţia mea hoinăreşte. Deodată, când îmi reviu, mă pomenesc că sunt acolo unde ai hotărât tu să mă aduci, tocmai acolo unde coşmarurile mele m-au prevenit să nu mă mai întorc.           MARIA-MAGDALENA: Doar am trăit bine aici până nu de mult. Am trăit multă vreme aici. Nu erai nefericit.           JEAN: Asta-i altceva. Îţi dai totuşi seama că nu mai e la fel. Pe vremuri, mă rog, era un parter, nici pe atunci nu prea luminos. Acum, casa s-a lăsat. Am părăsit-o tocmai fiindcă începuse să se afunde, fiindcă apa se infiltra prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor puteai să eviţi asta! Ia pune mâna: cearşafurile sunt umede.           MARIA-MAGDALENA: Am să pun cărămizi calde în pat.           JEAN: Şi mucegaiul! Igrasia de pe partea de jos a pereţilor! Totul e murdar, slinos, îmbâcsit şi continuă să se afunde.           MARIA-MAGDALENA: Ţi-ai băgat-o în^cap. Unde ai mai văzut tu să se afunde casele?           JEAN: Va să zică, tu nu-ţi dai seama de nimic?           MARIA-MAGDALENA: Tu vezi totul în negru. Ai o imaginaţie morbidă.           JEAN: Dar asta sare în ochi! E ceva ce se întâmplă mereu! Străzi întregi, oraşe întregi, civilizaţii întregi au fost înghiţite de pământ.           MARIA-MAGDALENA: Lucrul se petrece atât de încet… Atât de încet… pe nesimţite… Şi-apoi, dacă asta e soarta tuturor, trebuie s-o acceptăm. După aceea se fac săpături. Casele îngropate ies iar la iveală şi înfloresc din nou în împărăţia soarelui.           JEAN: Până una alta, ne scufundăm. Detest genul ăsta de locuinţe.           MARIA-MAGDALENA: Majoritatea oamenilor trăiesc aşa, în case ca asta.           JEAN: Se complac în mocirlă, se hrănesc din ea. Îi priveşte, dacă le place umbra sau noaptea. Tu puteai să mă scuteşti de astea. Să nu pot scăpa de ce mi-a fost scris, să nu pot scăpa de ce mi-a fost scris! Nu-mi plac decât casele cu ziduri şi acoperişuri transparente, sau chiar fără ziduri şi fără acoperiş, unde soarele intră în valuri de soare, unde aerul intră în valuri de aer. Ah, oceanul soarelui!… Oceanul cerului!           MARIA-MAGDALENA: îmi spuneai uneori că vrei să pleci din casa nouă. De aceea am căutat.           JEAN: Nu voiam să mă mut cu orice preţ. Voiam s-o părăsesc doar ca să mă mut într-o casă şi mai luminoasă, învăluită în azur, străbătută de azur. O casă cocoţată pe-un vârf de munte, cred că o mai fi existând aşa ceva pe lume. Sau deasupra unui râu. Nu în râu, suspendată în aer, nu mult deasupra apei,           17' cu obraji de flori la ferestre, flori din care nu vezi nici rădăcina, nici tulpina, numai partea de sus, doar faţa, flori la îndemână. Sunt flori care plâng, nu zic, dar sunt şi flori care râd! De ce să nu le alegem pe acelea care se înalţă zâmbind?           MARIA-MAGDALENA: Grădini de felul ăsta, case de felul ăsta nu sunt de noi, ele depăşesc posibilităţile noastre.           JEAN: Fotoliul ăsta şchiop, uşile astea putrede, scrinul ăsta mâncat de carii…           MARIA-MAGD ALENA: E o mobilă de epocă.           JEAN: Are nămol prin sertare.           MARIA-MAGDALENA: Vezi bine, e autentică. Eşti veşnic nemulţumit.           JEAN: Am prieteni care stau pe coline minunate, pe culmi strălucitoare. Plătesc mai puţin decât noi; o nimica toată. Iar alţii nici măcar nu plătesc chirie.           MARIA-MAGDALENA: Şi-au moştenit casele de la părinţi. Noi n-am avut norocul ăsta. Eu dacă am un pat, un pic de lumină şi dacă sunt cu tine, mi se pare frumos.           JEAN: Să trăiesc în amurg, sau în beznă, când mie nu-mi plac decât zorile 1           MARIA-MAGDALENA: Sunt oameni care trăiesc sub poduri, care n-au un acoperiş. Ar trebui să fii mai mulţumit de soarta ta.           JEAN: Ce noroc pe ei! Ale lor sunt străzile, ale lor sunt pieţele, grădinile, ale lor livezile, a lor e marea, ei nu sunt legaţi de o localitate.           MARIA-MAGDALENA: Ascultă-mă. Ţi-o repet: e un apartament normal. Camere, paturi, cărţi, o bucătărie, suntem acasă.           JEAN: In papuci uzi, în haine umede…           MARIA-MAGDALENA: O să le usuc la uscătorie, în camera mică de alături.           JEAN: In uscătoria ta plouă într-una. N-o să mai locuiesc în casa asta, n-o să mă consolez, n-o să mă resemnez. Mi-e frig. N-are nici măcar încălzire centrală.           MARIA-MAGDALENA: O să încălzesc casa cu căldura inimii mele.           JEAN: N-avem lumină electrică. Nişte lămpi vechi cu gaz!           MARIA-MAGDALENA: O s-o luminez cu lumina ochilor mei.           JEAN: Există case care te fac să uiţi că sunt nişte morminte. Ajunge să vezi cerul din ele. Cerul te consolează de viaţă, te consolează de moarte.           MARIA-MAGDALENA: Asta e o casă a obişnuinţei.           JEAN: Nu pot să trăiesc decât aşteptând ceva. Poştaşul nu trece pe strada asta.           MARIA-MAGDALENA: N-ai să mai primeşti scrisori care te enervează, scrisori neplăcute, scrisori cu înjurături, scrisori de mulţumire sau pline de solicitări de tot soiul.