Anne Holt

Moartea demonului de Anne Holt seria Hanne Wilhelmsen partea a 3-a Singur   de Edgar Allan Poe   Din copilărie n-am fost la fel Cum erau alții – n-am văzut la fel Cum vedeau alții – dorul arzător N-am adăpat la același izvor – Nici patimile nu mi le-am luat Din același loc – nu mi-am deșteptat Inima pe același cânt vrăjit – Și tot ce-am iubit – singur am iubit. Atunci – în copilărie – s-a smuls, Cu zorile unei vieți de tumult, Din abise de rău și de bine, Misterul care încă mă ține – Din fântână sau apă adâncă, Din a muntelui roșie stâncă, Din soarele-ncingându-mi o vie Nuanță de toamnă aurie – Din fulgerul pe un cer neguros, Pe lângă mine gonind fioros, Din tunete și din vifor turbat Și din norul care chip a luat (Când bolta-n rest era azurie) De demon – așa-mi apărea mie.[1] 1. — Eu sunt băiatul cel nou! Merse apăsat până în mijlocul încăperii, unde rămase nemișcat, iar zăpada de pe pantofii imenși de sport se transformă în mici băltoace pe podea. Își ținea picioarele bine înfipte în pământ, depărtate, cu genunchii în x, apoi întinse mâinile din nou și repetă: — Eu sunt băiatul cel nou! Avea capul ras într-o parte. Chiar de deasupra urechii drepte, o coamă de păr negru ca pana corbului fusese pieptănată peste creștetul capului, lipită de țeasta lui rotundă, și se termina în linie dreaptă la câțiva centimetri mai sus de umărul stâng. O șuviță rebelă îi acoperea ochiul, asemenea unei curele de piele. Ținea buzele țuguiate, în formă de U, cu un zâmbet amar, încercând, iar și iar, să-și sufle la loc o șuviță din breton. Geaca matlasată de iarnă, numărul cincizeci și șase, îi era prea largă la talie, cu o jumătate de metru prea lungă și cu treizeci de centimetri în plus la mâneci, pe care le suflecase ca pe niște manșete uriașe. Jos la picioare, pantalonii stăteau adunați în cute. Dar, după ce reuși cu oarecare dificultate să-și deschidă geaca, se vedea că pantalonii stăteau să-i plesnească în dreptul pulpelor, atât erau de strâmți. Încăperea era mare, dar băiatul se gândi că nu putea fi cameră de zi și nici salon. Nu exista nici televizor acolo. De-a lungul unui perete erau un blat mare de bucătărie, o chiuvetă pentru vase și un aragaz, dar nu mirosea a mâncare. Adulmecă aerul și-și dădu seama că sigur mai era o bucătărie în casă. O bucătărie în adevăratul sens al cuvântului. Încăperea asta era o cameră de zi, cu pereții plini de desene, iar din tavan, care era mai înalt ca de obicei, atârnau ornamente cu figurine mici de lână pe care le făcuseră probabil copiii. Deasupra capului său, dădea din aripi un pescăruș gri cu alb, confecționat din carton și ață, cu un cioc roșu ca sângele care se desprinsese puțin, atârnând asemenea unui dinte care se mai ține într-un un fir subțire. Se întinse după el, dar nu ajungea, așa că înșfăcă un puișor de Paști făcut din carton de ou și ornat cu pene galbene. Îl dădu jos, îi smulse toate penele și aruncă pe jos cartonul. În dreptul celor două ferestre mari cu gratii era o masă mare de lucru la care stăteau patru copii; aceștia se opriră din ceea ce făceau. Se holbau la nou-venit. Cel mai mare dintre ei, o fetiță în vârstă de unsprezece ani, îl măsura sceptică din priviri, din cap până în picioare. Doi băieți care păreau gemeni, cu părul alb ca neaua și cu pulovere identice, chicoteau, șușoteau și se arătau unul pe altul. O fetiță roșcată, de vreo patru sau cinci ani, înmărmuri îngrozită preț de câteva secunde, apoi se dădu încet jos de pe scaunul ei și alergă repejor spre singurul adult din încăpere, o femeie rotunjoară, care o luă imediat în brațe mângâindu-i buclele ca s-o liniștească. — Acesta este noul băiat, spuse ea. Îl cheamă Olav. — Tocmai asta am spus și eu, zise Olav supărat. Eu sunt băiatul cel nou. Ești măritată? — Da, îi răspunse aceasta. — Doar copiii ăștia locuiesc aici? Era vădit nemulțumit. — Nu, știi deja lucrul ăsta, îi răspunse doamna, cu un zâmbet. Mai sunt alți șapte copii aici. Cei trei de acolo…, spuse ea arătând înspre masă și le aruncă o privire dură, dar băieții nu se lăsară impresionați. — Și ea cine e? Ea nu locuiește aici? — Nu, aceasta este fiica mea și este aici doar astăzi. Ea zâmbi atunci când fetița își lipi fața de gâtul ei și se prinse mai bine de ea. — Am înțeles. Ai mulți copii? — Trei. Fetița este cea mai mică. O cheamă Amanda. — Ce nume de fițe! Oricum, m-am gândit eu că ea e cea mai mică. Ești prea bătrână ca să mai faci copii. Femeia râse. — Ai perfectă dreptate. Acum sunt prea bătrână. Ceilalți doi copii ai mei sunt aproape adulți acum. Nu vrei să o saluți pe Jeanette? Suntem cam de-o vârstă. Și pe Roy-Morgan? El are opt ani. Roy-Morgan nu părea deloc entuziasmat să facă cunoștință cu noul băiat. Se foi pe scaunul lui și aruncă o privire demonstrativă, plină de dispreț, către tovarășii lui. Jeanette se încruntă, se lipi cu spatele de spătar și se prinse cu mâinile de șezutul scaunului în timp ce Olav se apropie de ea cu mâna întinsă. Avea mâna umedă, plină cu zăpadă topită. Înainte de a ajunge în fața ei și înainte ca ea să schițeze vreun gest de a-i da mâna, el făcu o reverență și declară solemn: — Olav Håkonsen. Îmi pare bine de cunoștință! Jeanette se lipi și mai tare de scaun și își trase genunchii până la bărbie. Băiatul încercă să-și lase mâinile în jos, dar constituția sa și hainele nu-l lăsară să-și ducă gestul până la sfârșit. Rămase cu brațele depărtate, ca un omuleț Michelin. Postura agresivă dispăruse, iar el nu-și mai ținea picioarele depărtate. Acum genunchii i se atingeau chiar sub pulpele groase, iar vârfurile picioarelor, cu acei pantofi enormi, erau îndreptate spre interior. Băieții înmărmuriră. — Știu de ce nu vrei să mă saluți, spuse Olav. Femeia își duse copilul mai mic într-o altă cameră. Când se întoarse, o zări pe mama lui Olav prin ușa întredeschisă. Mama și fiul semănau izbitor: același păr negru, aceeași formă a gurii. Femeia avea gura lată, cu buza de jos ieșită în evidență, deosebit de moale și umedă, de un roșu-aprins, nicidecum uscată și crăpată, așa cum te-ai fi așteptat în această perioadă a anului. Buza aceea îi dădea băiatului un aer copilăros, pe când asupra mamei avea efectul opus, mai ales pentru că din când în când își scotea limba, la fel de roșie, ca să-și umezească buzele. În afară de buze, ceea ce atrăgea cel mai tare atenția erau umerii, care coborau către trunchi printr-o linie curbată, apoi la șoldurile incredibil de late, cu pulpe groase, care se sprijineau pe niște gambe foarte subțiri. Constituția ei era mai evidentă în cazul fiului ei, desigur, pentru că paltonul pe care-l purta avea măsura potrivită. Cealaltă femeie încercă să se uite în ochii ei, dar nu reuși. — Știu foarte bine de ce nu vrei să mă saluți, reluă Olav. Sunt atât de urât și de gras. Propoziția fu rostită fără urmă de indignare, iar băiatul își păstră pe buze zâmbetul discret de mulțumire pentru descoperirea făcută, ca și cum ar fi găsit rezolvarea unei probleme dificile care i-a răpit doisprezece ani din viață. Se întoarse brusc și, fără să o privească pe directoarea casei sociale, o întrebă unde urma să locuiască. — Mă poți duce la camera mea, te rog? Femeia îi întinse mâna în semn de salut. Dar în loc să întoarcă gestul, el făcu o plecăciune, cu mâna elegant întinsă într-o parte, și spuse: — Doamnele primele! Apoi o urmă cu mersul lui legănat la etajul unu.   [1] Edgar Allan Poe, Poezie-Dramă, traducere de Liviu Cotrău, Editura Institutul European, 2001.

Fericiti cei insetati de Anne Holt seria Hanne Wilhelmsen partea a 2-a Duminică, 9 mai Era atât de devreme, încât nici diavolul nu-și încălțase încă potcoavele ca să umble prin lume. La apus, cerul etala acea culoare intensă cu care numai un cer scandinav, primăvara, e binecuvântat – albastru-regal la orizont și mai deschis spre meridian, înainte de a se dizolva într-un roz ca puful de eider, acolo unde soarele încă lenevea la răsărit. Aerul era înviorător, netulburat de ivirea zorilor, cu acea uluitoare transparență pe care o au diminețile însorite de primăvară la aproape șaizeci de grade latitudine nordică. Deși temperatura rămânea în cifre unice, totul sugera că avea să fie o altă zi călduroasă de mai în Oslo. Inspectoarea de poliție Hanne Wilhelmsen nu se gândea la vreme. Stătea complet nemișcată, întrebându-se ce ar trebui să facă. Era sânge peste tot. Pe podea. Pe pereți. Chiar și pe tavan, în stropi negri care semănau cu desenele abstracte din testele acelea psihologice. Își lăsă capul într-o parte și studie o pată aflată drept deasupra ei. Arăta ca un taur purpuriu cu trei coarne și cu picioarele din spate diforme. Stătea nemișcată – un semn de indecizie, dar și un indiciu al fricii sale de a nu aluneca pe podeaua năclăită. — Nu atinge! avertiză ea brusc când un coleg mai tânăr, care avea părul de aceeași culoare cu a sângelui, dădu să pună degetul pe unul din pereți. O crăpătură îngustă din acoperișul gata să se prăbușească arunca o rază de lumină prăfoasă pe peretele din fund, unde sângele era împroșcat atât de abundent, încât arăta mai puțin ca un desen, cât ca o înspăimântătoare încercare de zugrăvire. — Hai afară, ordonă ea. Hanne oftă, dar se abținu să comenteze despre urmele de tălpi pe care polițistul fără experiență le împrăștiase în jur, pe podea, pe arii largi. — Și încearcă să calci pe propriile-ți urme când ieși. Două minute mai târziu, și ea făcu același lucru, mergând cu spatele, șovăielnic. Continuă să stea în prag, după ce îl trimisese pe ofițer după o lanternă. — Eu venisem doar să fac un pipi, șuieră omul care sunase ca să raporteze. Ascultător, rămăsese să aștepte afară, lângă șopron. Acum țopăia în loc, atât de agitat, încât Hanne Wilhelmsen bănui că nu izbutise să-și ducă misiunea la îndeplinire, în urmă cu o oră. — Toaleta e acolo, zise el, chiar inutil. Puternicul iz dinspre una dintre prea multele toalete în aer liber rămase în Oslo tăia duhoarea dulceagă, îngrețoșătoare, de sânge. Ușa marcată cu o inimă era imediat alături. — Ei bine, du-te la toaletă, îl încurajă ea pe un ton prietenos, dar el n-o auzi. — Eu venisem doar să fac un pipi, știți, dar apoi am văzut că ușa aia era deschisă. Acum arăta spre șopronul de lemn, făcând un pas îndărăt, de parcă vreun animal oribil ar fi putut să-și scoată botul în orice clipă și să-i înfulece tot brațul. — De obicei e închisă. Nu încuiată, dar închisă. Ușa e atât de grea, încât stă deschisă de la sine. Nu vrem să se aciueze înăuntru câinii sau pisicile fără stăpân. Așa că avem grijă de treaba asta. Un mic zâmbet ciudat se răspândi pe fața lui grosolană. Hanne își dădu seama că oamenii se preocupau de lucruri, chiar și în cartierul ăsta; aveau reguli și păstrau ordinea, chiar dacă bătălia împotriva decăderii era pierdută. — Am locuit aici, în cvartalul ăsta, de când mă știu, continuă el, cu o undă de mândrie. Observ când lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie. Aruncă o privire spre tânăra frumoasă care nu semăna deloc cu polițiștii pe care îi văzuse el până atunci, așteptând un mic semn de încuviințare. — Bună treabă, îl lăudă ea. A fost grozav că ai telefonat ca să ne anunți. Când el zâmbi cu toată gura, Hanne fu surprinsă de cât de puțini dinți mai avea. Nu putea fi prea bătrân, în jur de cincizeci de ani. — Am fost complet îngrozit, înțelegeți. Tot sângele ăla… Clătină din cap. Fusese cumplit să se confrunte cu o priveliște atât de diabolică. Hanne putu să-și dea seama exact cum fusese. Colegul ei cu părul roșu se întorsese cu lanterna. Ținând-o strâns cu ambele mâini, Hanne Wilhelmsen îndreptă lumina, sistematic, dintr-o parte într-alta, pe pereți. Cercetă tavanul, cât se putea din prag, apoi plimbă lumina în zigzag pe podea. Încăperea era în întregime goală. Niciun lemn de foc, doar câteva surcele confirmând că șopronul fusese cândva folosit pentru scopul original, probabil cu mult timp în urmă. După ce raza lanternei lumină fiecare metru pătrat, ea îndrăzni să intre încă o dată în șopron, având grijă să calce pe vechile sale urme. Făcu semn spre colegul ei să nu vină după ea. În mijlocul încăperii de vreo cincisprezece metri pătrați, se lăsă pe vine. Raza lanternei se propti pe peretele opus, la vreun metru de podea. De la ușă observase ceva, probabil litere, mâzgălite cu sânge, greu de descifrat. Nu erau litere. Erau numere. Opt cifre, din câte putu ea desluși: 920433576. Cifra nouă era neclară și ar fi putut fi un 4. Cifra finală arăta ca un 6, dar nu era sigură. Poate că era de fapt un 8. Se ridică și se dădu iar înapoi, ieșind la lumina zilei, acum deplină. Auzi un plânset de sugar dinspre o fereastră deschisă de la etajul al doilea și se înfioră la gândul copiilor obligați să trăiască într-un astfel de cartier. Un pakistanez în uniformă de vatman ieși din clădirea de cărămidă, uitându-se băgăcios la ei pentru o clipă, înainte s-o șteargă grăbit de la intrare. După reflecțiile din ferestrele ultimului etaj, Hanne putu vedea că soarele se hotărâse să se ridice, în sfârșit. Păsările, cele mici și cenușii, care încă reușeau să-și ducă zilele în cele mai ascunse cotloane din centrul orașului, ciripeau fără convingere dintr-un mesteacăn pe jumătate uscat, care făcea o zadarnică încercare de a-și întinde brațele spre dârele de lumină ale dimineții. — Fir-aș al naibii, ce crimă oribilă trebuie să fi fost, comentă tânărul agent de poliție, scuipând, într-un inutil efort de a scăpa de izul de canal. Ceva cumplit trebuie să se fi petrecut aici. Părea bucuros la acest gând. — Da, într-adevăr, zise încet Hanne Wilhelmsen. Se poate să se fi întâmplat ceva serios aici. Dar, totodată… Se opri și se întoarse cu fața la colegul ei. — În momentul de față, asta nu e o crimă. Ca să fie, avem nevoie de o victimă. N-am văzut nicio urmă de așa ceva. Cel mult, e vandalism deliberat. Deși… Se uită din nou spre ușă. — Bineînțeles, ar putea ieși ceva la iveală. Ia legătura cu legiștii. E mai bine să fim asigurați. Se înfioră ușor. Asta mai mult din pricina propriilor speculații pe marginea a ceea ce tocmai văzuse, decât a aerului rece al dimineții. Strângându-și mai bine jacheta în jurul ei, îi mulțumi omului știrb încă o dată pentru că-i anunțase, apoi porni să străbată pe jos, singură, cei trei sute de metri până la sediul poliției din Oslo. Când trecu pe partea cealaltă a străzii, în bătaia soarelui, se făcu mai cald. Un tumult internațional de glasuri de femei, strigăte matinale în urdu, punjabi și arabă, reverberă pe după colțurile caselor. Un proprietar de chioșc își începea activitatea, pregătindu-și taraba de pe trotuar pentru o altă zi de muncă, deschizându-și întreaga prăvălie fără nicio considerație pentru practicanții religioși sau pentru regulamentele în privința orelor de deschidere. Fulgeră un zâmbet alb și prietenos către ea, întinzându-i o portocală și înălțându-și sprâncenele, întrebător. Hanne Wilhelmsen clătină din cap și îi zâmbi, la rândul ei. O ceată de puști de vreo paisprezece ani huruia pe trotuar trăgându-și cărucioarele albastre cu exemplarele din ziarul Aftenposten de distribuit. Două femei cu capetele acoperite cu voal se grăbeau, fiecare la destinația ei, cu ochii plecați. Când trecură pe lângă polițistă, o ocoliră într-un arc larg, neobișnuite să vadă femei albe atât de devreme, dimineața. Altminteri, cartierul era de-a dreptul pustiu. Pe o asemenea vreme, chiar și Tøyenul căpăta un aer împăciuitor, aproape agreabil. Cu siguranță făgăduia să fie o altă zi frumoasă.

Zeita oarba de Anne Holt Seria Hanne Wilhelmsen partea 1 Bărbatul era mort. Mort de-a binelea. Își putu da seama imediat. Mai târziu, nu reuși să-și explice această certitudine. Poate fusese felul în care zăcea, cu fața ascunsă în frunzele ruginii și cu un rahat de câine chiar lângă urechea dreaptă. Niciun bețivan care mai are o urmă de respect de sine nu s-ar întinde lângă niște fecale. Ea îl întoarse cu grijă. Îi lipsea toată fața. Era imposibil să mai recunoști ceva din ceea ce fusese cândva o persoană cu o identitate proprie. Era pieptul unui bărbat, cu trei găuri în el. A trebuit să se întoarcă și să icnească violent, nereușind să scoată nimic, doar un gust amar în gură și crampe dureroase în stomac, lăsând cadavrul să cadă cu fața în jos, cum era. Era prea târziu când realiză că-l mișcase suficient cât să aterizeze cu capul direct în excremente, care se împrăștiaseră acum pe tot părul blond-închis și ud leoarcă. Asta a fost priveliștea care a determinat-o în cele din urmă să vomite, împroșcându-l cu conținutul plin de roșii al stomacului ei. Părea aproape ca un gest batjocoritor al unui om viu la adresa unui mort. Mazărea de la cină încă nu fusese digerată și stătea acolo, ca niște puncte de un verde toxic, pe spatele mortului. Karen Borg începu să alerge. Își chemă câinele și îl puse în lesa pe care o avea aproape doar pentru a salva aparențele. Câinele alerga entuziast pe lângă ea, până când își dădu seama că stăpâna lui suspina și gâfâia, iar apoi decise să contribuie și el cu propriul tânguit și bâzâit plin de îngrijorare, dând naștere unui cor de lamentări. Și fugeau, fugeau și iar fugeau. • Luni, 28 septembrie, și mai devreme Sediul poliției din Oslo, strada Grønlandsleiret, numărul 44. O adresă cu niciun fel de rezonanță istorică, nu precum cea din Mollergata, numărul 19, vechiul sediu al poliției, și foarte diferită de cea din Victoria Terrasse, cu uriașele sale clădiri guvernamentale. Numărul 44 de pe strada Grønlandsleiret avea o aură mohorâtă, gri și modernă, cu o sugestie de incompetență a serviciului public și ciorovăieli interne. O clădire uriașă, ușor curbă, ca și când vântul ar fi fost prea puternic pentru a-i rezista, era încadrată de o casă a Domnului de o parte și de o închisoare de cealaltă, cu o zonă de case demolate pe Enerhaugen, în spate, și cu o întindere largă de iarbă în față, ca protecție împotriva străzii celei mai poluate și circulate din oraș. Intrarea era respingătoare și posomorâtă, destul de mică în comparație cu fațada lungă de două sute de metri, înghesuită oblic, aproape ascunsă, sugerând că accesul era dificil, iar evadarea, imposibilă. La nouă și jumătate, luni dimineața, Karen Borg, avocată, străbătea pavimentul în pantă al aleii ce ducea spre intrare. Distanța era suficientă cât să te facă să-ți simți hainele umede de transpirație. Era sigură că dâmbul fusese construit special pentru ca oricine intra în sediul poliției din Oslo să fie ușor transpirat. Împinse ușile grele din metal și intră în foaier. Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi observat bariera invizibilă ce traversa podeaua. Norvegienii care se îndreptau spre țărmuri străine stăteau la coadă pentru a-și primi pașapoartele roșii, pe partea însorită a uriașei încăperi. Pe partea nordică, comasați sub galerie, erau oamenii cu pielea închisă, îngrijorați, cu mâinile umede de transpirație după ore de așteptare pentru a li se spune care urma să fie soarta lor, de la Departamentul de Imigrări al Poliției. Dar Karen Borg era în întârziere. Ea aruncă o privire în sus spre galerie și de jur împrejur, la pereți: uși albastre și podea cu linoleum pe o parte și galbene pe cealaltă parte, sudică. În partea vestică, două coridoare tip tunel în roșu și verde se pierdeau în pustiu. Atriumul se întindea în sus, pe șapte etaje. Avea să observe mai târziu cât de alambicat era designul: birourile în sine erau micuțe. Când se acomodă cu clădirea, descoperi că facilitățile importante erau la etajul al șaselea: cantina și biroul comisarului. Și, pe deasupra, la fel de invizibilă din foaier, precum Dumnezeu în Cerurile Sale, era Unitatea Specială. — Ca la grădiniță, se gândi Karen Borg, pe măsură ce devenea conștientă de codificarea culorilor, ca să se asigure că fiecare își găsește calea spre locul potrivit. Se îndrepta spre etajul doi, zona albastră. Cele trei lifturi conspiraseră pentru a o face să urce scările. După ce urmărise indicatoarele aprinzându-se în sus și în jos, dar fără ca, în cele cinci minute, să se lumineze și butonul de „Parter”, se lăsă convinsă. Avea numărul camerei alcătuit din patru cifre, scris pe o bucată de hârtie. Biroul era ușor de găsit. Ușa albastră era acoperită cu urme de lipici, semn că se făcuseră încercări de a-i șterge pe Mickey Mouse și Donald Duck, dar autocolantele rezistaseră cu încăpățânare și rânjeau la ea doar cu câte o jumătate de față și fără picioare. Ar fi arătat mai bine dacă ar fi fost lăsați în pace. Karen Borg bătu la ușă. O voce răspunse în timp ce ea intra. Håkon Sand nu părea să fie într-o dispoziție bună. Se simțea un miros de aftershave, iar un prosop umed zăcea pe singurul scaun din cameră, în afara celui ocupat de Sand însuși. Văzu că avea părul ud. El luă prosopul, îl aruncă într-un colț și o invită să ia loc. Scaunul era jilav. Se așeză oricum. Håkon Sand și Karen Borg erau prieteni vechi, dar nu se întâlneau niciodată. Schimbaseră întotdeauna amabilitățile obișnuite, precum Ce mai faci, Nu ne-am mai văzut de mult, trebuie să luăm cina împreună odată. O rutină normală de fiecare dată când se întâlneau din întâmplare, pe stradă sau în vizită la prieteni comuni care erau mai pricepuți în întreținerea relațiilor. — Mă bucur că ai venit. Mă bucur foarte mult, de fapt, spuse el deodată. Nu părea bucuros. Zâmbetul lui de bun venit era forțat și obosit după douăzeci de ore de serviciu. Tipul refuză să vorbească. Tot repetă întruna că te vrea pe tine ca avocat. Karen Borg își aprinse o țigară. Sfida toate avertismentele și fuma „Prince”. Era ca-n reclama aia „Acum să trag și eu dintr-o Prince”. Tipul ăsta de țigară avea maximum de tartru și nicotină și era ambalat într-o înfricoșătoare etichetă stacojie de prevenire de la Ministerul Sănătății. De aceea, nimeni nu se grăbea să-i cerșească o țigară lui Karen Borg. — Ar trebui să fie destul de simplu să-l facem să înțeleagă că e imposibil. În primul rând, eu sunt martoră în acest caz, de vreme ce eu am descoperit cadavrul, iar în al doilea rând, nu sunt specializată în drept penal. Nu am mai lucrat pe cazuri penale de când mi-am susținut examenele. Și asta a fost acum șapte ani. — Opt, o corectă el. Au trecut opt ani de când ne-am dat examenele. Ai terminat a treia din promoția noastră, din o sută paisprezece candidați. Iar eu am fost al cincilea din coada listei. Sigur că ai putea fi bună în drept penal dacă ai vrea. Era nervos și starea devenea contagioasă. Ea deveni instantaneu conștientă de atmosfera care se crea de obicei între ei pe când erau studenți. Rezultatele ei mereu strălucitoare erau în contrast puternic cu evoluția lui împiedicată către examenul final, pe care nu ar fi reușit niciodată să-l treacă dacă nu ar fi fost ea. Ea l-a împins și l-a convins pe tot parcursul, ca și cum propriul ei succes ar fi fost mai ușor de suportat având și această povară pe umeri. Dintr-un motiv pe care nu l-au priceput niciodată, poate din cauză că nu au vorbit niciodată despre asta, amândoi simțeau că ea era cea care era datoare să fie recunoscătoare față de el, și nu invers. Încă de atunci o enervase acest sentiment că-i datora ceva lui. De ce fuseseră ei atât de inseparabili în anii studenției era ceva ce nimeni nu înțelegea. Nu fuseseră niciodată iubiți, niciodată mai mult decât să se țină de după gât când erau beți, doar o pereche nepotrivită de prieteni, mereu în certuri, dar legați printr-o grijă reciprocă ce îi făcea invulnerabili la multe dintre vicisitudinile vieții de student. — Iar în ceea ce privește faptul că ești martoră, nu dau doi bani pe asta acum. Ceea ce este cel mai important este să-l facem pe bărbat să vorbească. Este evident că nu va coopera, până nu te are pe tine ca avocat. Ne putem răzgândi privitor la chestia cu martorul dacă suntem obligați. Mai e până acolo. — Chestia cu martorul. Terminologia lui legală nu fusese niciodată prea precisă, dar chiar și știind asta, pe Karen Borg tot o călca pe nervi. Håkon Sand era procuror, iar treaba lui era să se îngrijească de respectul pentru lege. Karen Borg voia să creadă că poliția lua legea în serios. — Oricum, nu poți sta de vorbă cu el? — Cu o singură condiție. Îmi dai o explicație credibilă despre cum a aflat el cine sunt. — Asta este, sincer să fiu, vina mea. Håkon zâmbi cu același sentiment de ușurare pe care îl avea de fiecare dată când ea îi explica ceva ce el citise de zece ori fără să înțeleagă o iotă. El aduse două cești de cafea din anticameră. Apoi îi spuse povestea unui tânăr de naționalitate olandeză, al cărui singur contact cu viața de om al muncii – conform rapoartelor primite până în prezent – fusese traficul de droguri în Europa. Rămânea întrebarea cum știuse acest olandez care acum tăcea mâlc, așteptând-o pe Karen Borg într-unul dintre cele mai dure locuri din Norvegia, celulele pentru arest preventiv din sediul central al poliției din Oslo, exact cine era Karen Borg – o avocată de drept comercial de succes, în vârstă de 35 de ani și total necunoscută marelui public. • — Aici Bravo-Doi-Zero, răspunde Zero-Unu! — Zero-Unu către Bravo-Doi-Zero, recepție! Ofițerul de poliție vorbea pe un ton șoptit, ca și cum ar fi așteptat un secret confidențial. Nici pomeneală de așa ceva. Era de serviciu la comandament. Era un spațiu deschis, mare, cu podeaua suspendată, în care vocile ridicate erau tabu, hotărârea, o virtute, iar economia de exprimare, vitală. Tura de serviciu a ofițerilor în uniformă stătea cocoțată deasupra parterului, cu o hartă enormă pe peretele de vizavi pentru a urmări scena acțiunilor principale, adică orașul Oslo însuși. Încăperea era poziționată cât de central posibil în clădirea sediului poliției, neavând nici măcar o singură fereastră care să privească afară, spre agitata seară de sâmbătă. Noaptea din oraș își făcea simțită prezența prin contactul radio cu mașinile de patrulare și prin numărul de ajutor 002, prin care cetățenii din Oslo erau sprijiniți în momentele lor de nevoie, mai urgentă sau mai puțin urgentă. — Avem un bărbat așezat în mijlocul străzii Bogstadsveien. Nu putem scoate nimic de la el, hainele îi sunt acoperite de sânge, dar el nu pare rănit. Fără carte de identitate. Nu opune niciun fel de rezistență, dar obstrucționează circulația. Îl aducem la secție. — Bine, Bravo-Doi-Zero. Raportează când pleci din nou în patrulare. Recepționat, Zero-Unu. Terminat.

In spatele norilor intunecati de Anne Holt Vik & Stubo partea a 5-a Capitolul 1 Băiețelul zăcea în poala mamei, părând că doarme. Era prea mare pentru ea: un băiat de vreo opt ani, vânjos, cu părul blond, întins pe picioarele slabe ale mamei. Femeia îl cuprinsese în brațe și îi sprijinea capul pe mână, pentru a-l ține ridicat. — Nu, spuse ea, aproape în șoaptă. Nu. Nu. Nu. Ochiul stâng al băiatului nu se mai zărea sub carnea umflată și sângele coagulat. — Nu, repetă mama. Încet, îi îndreptă chipul în sus și trase aer adânc în piept. — Nuuu! Strigătul ei umplu camera atât de brusc, încât tatăl făcu un pas îndărăt, se prinse cu ambele mâini de cap, cu un gest teatral, apoi îl răsuci la fel de teatral spre perete și îl izbi de tapetul de culoare deschisă. — Ar fi trebuit să am mai multă grijă de copil, se văicări el. Bang! Bang! — E vina mea. Totul e din vina mea. Ai grijă. Întotdeauna să ai grijă. Bang, bang, bang. — Nu! țipă mama încă o dată. Bărbatul se întoarse către ea. Îi curgea salivă din gură, iar sângele șiroia dintr-o nară, fără ca el să bage de seamă. Își lăsă brațele să atârne. Corpul i se încovoie în costumul gri-deschis de vară, părând să se ofilească pe loc. Sângele i se scurse pe cravata roșie și dispăru încet. Mama își înclină capul deasupra chipului lovit al băiatului și încercă să-i întindă brațul stâng pe lângă corp. Dar nu reuși. Brațul era rupt, aparent chiar de la cot. Un pantof zăcea pe podea. Celălalt atârna încă în piciorul băiatului, bălăngănindu-se pe degetele lui. Pantoful era albastru și murdar și stătea să cadă dintr-o clipă într-alta. „Mărimea 37, cam așa”, se gândi Inger Johanne Vik. Copil de opt ani, cu picioarele mari. La călcâie și degete ciorapii erau tociți de atâta purtat. — Nu, șoptea mama iar și iar. Inger Johanne voia să întrebe ce se întâmplase, dar amuțise. Stătea în ușă, încercând să înțeleagă ce i se înfățișa ochilor. Își înghiți cu greu saliva, plescăi din buze, înghiți și simți o vibrație ușoară sub picioare. O zgâlțâire, ca un cutremur îndepărtat. Dură doar o fracțiune de secundă, apoi mișcarea se opri. Nici mama nu mai scotea vreun sunet. — Ce s-a întâmplat? izbuti ea să rostească, într-un final. — N-am avut grijă, explică tatăl, arătând cu o mână lipsită de vlagă scara dublă pentru perdele. Scara se afla în mijlocul camerei de zi. — N-ai avut grijă! șopti femeia în părul năclăit de sânge al băiatului. — Sunteți siguri că el… Inger Johanne încercă să facă un pas spre canapea. — Nu-l atinge! strigă mama înspăimântată. Nu te atinge de puiul meu! — Suntem siguri, spuse tatăl. — Atunci cred că…, începu Inger Johanne. Nu era treaba ei să creadă nimic. Nu crede. Privește doar: scara dublă se afla sub tavanul gol. Sus nu era nicio lustră, niciun cârlig, nimic care să trebuiască îndreptat sau reparat: o scară dublă înaltă, într-o cameră mare, elegantă și ordonată, cu o masă decorată festiv în celălalt capăt al încăperii. Flori peste tot. Flori de câmp și trandafiri de grădină în vaze identice de sticlă, buchețele dese de flori așezate între farfurii și tacâmuri. Ferestrele mari dădeau spre o panoramă cu nori joși și monotoni. În zare, undeva în mijlocul orașului, Inger Johanne putea distinge o coloană de fum de un gri mai întunecat în comparație cu fiordul din depărtări. O cameră decorată de sărbătoare. Observă o lanternă albastră, chiar la unul dintre picioarele scăriței – o lanternă mare, albastru-închis, cu Lightning McQueen desenat pe una din laturi. Un mănunchi de creioane colorate, creioane cerate uzate și murdare așezate grămadă, la un loc. Un băiețel mort. Fără să-și dea seama, Inger Johanne aruncă pe furiș o privire către ceas. Arăta 15:28, într-o zi de vineri, 22 iulie 2011. — Trebuie să sun la poliție, spuse ea pe un ton calm. — La poliție? șopti femeia. Ce poate poliția să facă pentru băiatul meu? — Sun doar pentru că trebuie să fac asta, spuse ea ușor vexată. Cred că așa e cel mai bine. Adevărul era că nu știa ce altceva să facă. Prin ușa deschisă a verandei auzea sirenele în depărtare. Atât de multe, încât aveai impresia că ești împresurat. • Încerca să ia legătura cu poliția pentru a patra oară. Inger Johanne nu putea înțelege cum de la numărul 112 nimeni nu prelua apelul în acea frumoasă zi de vineri din toiul perioadei de vacanță. — Numărul de urgență al poliției. Care e problema? În sfârșit! — Bună ziua. Numele meu este Inger Johanne Vik. Un moment de ezitare. — Despre ce e vorba? spuse pe un ton tăios vocea de la telefon. — Un deces. Un băiat de opt ani, care… — În cartierul de lângă Guvern? Unde? Femeia de la capătul firului părea nervoasă. — Vezi vreun echipaj de intervenție prin apropiere? strigă ea. — Nu, nu sunt în zona Guvernului. Sunt în Grefsen! Acasă la cineva… Sunt acasă la niște prieteni care… — În Grefsen? — Da! — Unde? — Pe strada Glad. — Pe strada Professor Dahl? — Nu, aia nu-i în Grefsen! Inger Johanne coborâse în holul imens pentru a putea suna. Acum regreta. Părinții nu trebuiau lăsați singuri cu copilul; de fapt, nu trebuiau lăsați singuri deloc. Încet, ca și cum ar fi făcut ceva nepermis, se furișă pe scări, intră în încăpere și spuse cu o voce domoală: — Am zis strada Glad. G-L-A-D! Strada Glad, din Grefsen. Un copil a… Este un copil decedat aici. Pare să fie un accident, dar… Convorbirea se întrerupse. — Alo? rosti Inger Johanne. Nu-i răspunse nimeni. • În zilele următoare, Inger Johanne se gândi deseori că nu suportase să stea în acea încăpere și în repetate rânduri îi lăsase singuri pe soți, împreună cu copilul mort. Greața o cuprinsese și fusese nevoită să tot meargă la toaletă, a cărei ușă se afla în hol. Prima dată fusese nevoită să-și vâre degetele adânc pe gât, până în punctul în care limba este aspră și tare. Vărsase fiere acră și resturile unui prânz servit rapid, ori de câte ori se aplecase deasupra toaletei. Nu putuse scăpa de gustul rămas în gură și mirosul din baie nu mai era de iasomie. Bărbatul și femeia, care tocmai își pierduseră unicul copil, se așezară pe canapea. Băiatul zăcea în continuare în poala ei. Bărbatul reuși să-și pună brațul pe umărul soției sale, dar ori de câte ori voia să-și ridice cealaltă mână, să atingă băiatul, mama îi striga din nou: — Nu! Prezența lui Inger Johanne le era indiferentă. Nu vorbeau cu ea și nici nu-i mai răspundeau la întrebări. Când ea se întoarse prima oară de la toaletă, bărbatul deja făcuse curat. Scara fusese luată. Sângele de pe jos fusese spălat și nici lanterna cu imaginea lui Lightning McQueen nu mai era. Creioanele colorate dispăruseră, Inger Johanne aproape că izbucnise în lacrimi când le reamintise că nu puteau să se atingă de nimic până nu venea poliția. Bărbatul nici nu-i răspunsese, nici nu se uitase la ea. Pur și simplu stătea înțepenit lângă soția lui, fixându-l pe băiat cu privirea. În orice caz, era prea târziu. Camera era curată și ordonată, ca și cum ar fi fost gata să primească musafiri peste câteva ore. Doar dacă n-ar fi fost copilul mort… — Nu, șopti mama atât de încet, încât vocea abia i se auzi. Era patru și zece și Inger Johanne încă nu reușise să ia legătura cu poliția. — Yngvar, șopti ea tastând numărul lui. După ce telefonul sună de șase ori, apelul ei fu transferat la căsuța vocală. — Sună-mă, șuieră ea. Trebuie să mă suni. Acum! Imediat! Se străduia să-și amintească numărul de telefon de acasă. Abia dacă mai foloseau telefonul fix. Într-un final, nimeri combinația corectă de cifre. După ce îl lăsă să sune de zece ori, închise apelul. iPhone-ul de pe șemineu sună brusc, cu putere. Niciunul dintre cei doi soți așezați pe canapea nu păru să reacționeze. — E al tău? întrebă Inger Johanne, încercând să surprindă privirea soției. — Nu, șopti mama în părul băiatului. — Ellen, zise Inger Johanne apropiindu-se de șemineu, pot să răspund eu? Fără să mai aștepte vreun răspuns, înșfăcă telefonul și-i atinse ecranul cu degetul mare. — Alo? — Bună, Ellen. O voce gâfâită de femeie spuse: — Sunt Marianne. Mă gândeam să stabilim dacă n-ar fi mai bine să anulăm petrecerea, acum că… — Nu sunt Ellen. Aici e Inger Johanne. — Inger Johanne? Înseamnă că m-am înșelat… Credeam că trebuia să venim la șapte. — Da. Eu sunt aici pentru… a ajuta puțin, și apoi… — S-a întâmplat nenorocirea și m-am gândit că… Inger Johanne își duse degetul arătător și pe cel mare la baza nasului. — Da, spuse ea încet, întorcându-se cu spatele către cei doi de pe sofa. E îngrozitor. Absolut oribil. Dar cum ai aflat… — Sora mea e căsătorită cu un musulman, explică Marianne la celălalt capăt al firului. Au doi copii. Doi copii de culoare! Ce se va alege de țara asta acum? Vocea îi suna spart. — Musulmani, repetă Inger Johanne, cu voce domoală. Nu înțeleg ce… Marianne înghiți zgomotos apoi continuă cu voce tare: — În orice caz, nu pot veni acum. Cel mai corect ar fi să anulăm totul. Poți să-i transmiți lui Ellen? Oamenii n-au chef să depene amintiri din școală acum, că s-a întâmplat așa ceva. În Norvegia, în Oslo! — Nu va fi nicio cină festivă, dar ce… — În orașul nostru, Inger Johanne, în orașul nostru! — Marianne… — Ai văzut imaginile la televizor? Trebuie să fie sute de morți! Și sora mea, care…

Ura de Anne Holt Vik & Stubo partea a 4-a PARTEA ÎNTÂI Crăciun 2008 Copilul invizibil Era a douăzecea noapte de decembrie. Una dintre acele nopți de sâmbătă pline de promisiuni înșelătoare, alunecând încetișor către ultima duminică de advent. Oamenii hoinăreau prin baruri și restaurante, blestemând violentele căderi de zăpadă care atacaseră Oslo-ul pe neașteptate, de câteva ceasuri. Temperatura urcase la trei grade sub zero și tot ce mai rămăsese din atmosfera Crăciunului era o mâzgă cenușie, întinsă pe fâșiile de polei și prin bălțile de zăpadă topită. O fetiță stătea nemișcată, în picioarele goale, în mijlocul străzii Stortingsgaten. — Când nopțile-s tot mai lungi, cânta ea, și frigul le cuprinde… Purta o cămașă de noapte galben deschis, împodobită pe piept cu buburuze. Piciorușele care-i ieșeau de sub cămașa de noapte, afundându-se în zăpada moale, erau subțiri ca niște bețișoare chinezești. Copila, plăpândă și pe jumătate dezbrăcată, era atât de puțin potrivită cu tabloul urban în care ajunsese, încât nimeni nu o observase încă. Sezonul petrecerilor de dinaintea sărbătorilor de sfârșit de an atinsese apogeul și fiecare avea destule treburi de care să se ocupe. O puștoaică pe jumătate goală, fredonând în plină noapte pe una dintre străzile capitalei, devenea la fel de invizibilă ca unul dintre personajele din cărțile pe care fetița le avea acasă, unde animale fabuloase din Africa se ascundeau în desenul peisajelor norvegiene, încrustate în scoarța și în frunzele copacilor, aproape imposibil de remarcat, căci nu aparțineau mediului lor natural. — Și-atunci mămica șoricică zice… Toată lumea ieșise să se distreze, dar puțini reușeau să își atingă țelul. În fața magazinului de bijuterii Langgaard o femeie se uita lung la propria-i vomă, sprijinită de vitrina securizată. Un piure roșu închis de zmeură, pe jumătate digerat, se scurgea printre resturi de costiță și bucăți de carne, prin zăpada zemuită și nisipul antiderapant. De pe trotuarul celălalt, câțiva tineri îi strigau în bătaie de joc un soi de poezioare fără sens. Trăgeau după ei, totodată, prin fața Teatrului Național, un coleg care nu mai știa pe ce lume se află, fără să le mai pese că își pierduse un pantof. La ușa barurilor, în ger, dârdâiau grupuri de fumători. Un vânt sărat, sosit dinspre fiord, trecea pe străzi amestecându-se cu damfurile de tutun, alcool și parfum ieftin și grețos. Miros de noapte într-un mare oraș norvegian, înainte de Crăciun. Nimeni, însă, nu remarca fetița care cânta cu glas moale, exact între cele două linii sclipitoare ale tramvaiului. — … și mama șoricică… și mama șoricică… Se blocase. — … și mama șoricică… Tramvaiul 19 plecase în direcția Palatului Regal, din stația aflată la o sută de metri depărtare. Asemeni unei sănii grele, încărcat de oameni care nu prea știau unde se duc, își mărea încet viteza coborând panta domoală dinspre Hotelul Continental. Unii abia de mai știau ce-i cu ei. Dormeau. Alții aminteau cu voce împleticită despre existența unor baruri posibile, pe unde s-ar mai fi putut bea ceva, și despre nu știu care gagici cu care și-ar fi putut încerca norocul până să fie prea târziu. Câțiva își ațintiseră privirile în gol, spre căldura grea răspândită pe geamuri ca un soi de întuneric cenușiu și umed. La intrarea la Theatercafé, un bărbat își ridică ochii de la pantofii ajunși într-o stare mizerabilă, pe care și-i alesese pentru această seară gândindu-se că zăpada va mai zăbovi să apară. Picioarele îi erau ude leoarcă, iar dârele de sare aveau să fie foarte greu de șters, odată încălțămintea uscată. A fost cel dintâi care a observat copilul. A deschis gura pentru a-i striga să fie atentă. Până să tragă aer în piept, cineva îl împinse din spate, obligându-l să facă un efort considerabil pentru a se ține pe picioare. — Kristiane! Kristiane! O femeie îmbrăcată în costum popular se împiedică în fusta înfoiată. Din reflex, se agăță de bărbatul încălțat în pantofii Enzo Poli distruși. Acesta încă nu își recăpătase echilibrul, așa că se prăbușiră amândoi. — Kristiane, scânci femeia încercând să se ridice. Vatmanul apăsă pe claxon cu putere. Se pregătea să încheie o a doua tură epuizantă, când tocmai zărise fetița. Un urlet de metal frecându-se de metal se auzi până în depărtare când frânele încercară să facă tot ce puteau mai bine pe șinele ude și înghețate. — … și-atunci mama șoricică le zise copilașilor zburdalnici…, cânta Kristiane. Tramvaiul nu mai era decât la șase metri de copil, și încă nu își oprise înaintarea, când mama reuși să se ridice. O apucă la fugă pe stradă, cu fusta pe jumătate ruptă, își scrânti un picior, dar reuși să nu cadă, strigând încă o dată: — Kristiane! Mai târziu, aveau să susțină că bărbatul care țâșnise de nicăieri semăna cu Batman. Poate și din cauza mantalei sale largi. Fiindcă, în realitate, era scund și destul de gras, ba chiar și chel. Având în vedere că toți ochii erau întorși către copil și către mama sa pierdută de groază, nimeni nu îl observase pe bărbatul care se strecurase cu o siguranță remarcabilă prin fața tramvaiului ce făcea un zgomot asurzitor. Fără a se opri vreo clipă, luase fetița în brațe și trecuse în partea cealaltă. Abia ce ieșise dintre șine că tramvaiul se și oprise exact deasupra urmelor aproape invizibile ale copilului. O bucățică de bonetă, prinsă de tampoane, fâlfâia acum ușor în vânt. Orașul oftă ușurat. Nu se mai auzea nicio mașină. Râsetele și țipetele amuțiseră. La fel și clopotul tramvaiului. Nimeni nu mai scotea nicio vorbă, de parcă celor de față încă nu le venea să creadă că totul se terminase cu bine. Vatmanul încremenise pe scaunul lui, cu fața ascunsă în mâini, cu ochii larg deschiși. Până și mama fetiței părea că înlemnise la câțiva metri depărtare, cu hainele elegante sfâșiate, cu brațele atârnând. — … dacă nimeni nu pică-n capcană…, continua să cânte Kristiane fără a se uita la bărbatul care o ducea în brațe. Cineva începu să aplaude încet. I se alăturară și alții. Sunetul crescu și femeia în costum popular păru să se trezească. — Micuța mea! strigă alergând către fetiță, smulgând-o din brațele bărbatului și strângând-o la piept. Să nu mai faci niciodată așa ceva! Promite-i lui mami că nu o să mai faci niciodată, dar niciodată așa ceva! Inger Johanne Vik ridică un braț, fără a se gândi la ceva și fără a lăsa jos copilul. Figura bărbatului nu își schimbă expresia în momentul în care palma îi atinse obrazul cu putere. Fără a lua în seamă desenul roșu și arzător lăsat de degetele femeii, schiță un zâmbet, făcu lent o plecăciune adâncă de modă veche, îi întoarse spatele și dispăru. — … să fiți atenți, cânta micuța, cu toții vom sărbători-mpreună noul Crăciun! — I s-a-ntâmplat ceva? E bine? Un val de oameni în haine de gală ieșea de la Continental. Toți vorbeau în același timp, simțind că s-a întâmplat un lucru deosebit, dar prea puțini înțelegând și ce. Unii vorbeau despre un pieton lovit de tramvai, alții despre o tentativă de răpire a copilului, strania nepoțică a miresei. — Frumoasa mea, plângea mama. Să nu mai faci așa ceva. — Femeia murise, îi răspunse Kristiane. Mi-e frig. Mama porni către hotel cu pași șovăitori, ca să nu cadă. Mireasa o aștepta la ușă. Bustiera fără bretele era acoperită de paiete albe. Mătasea îi cădea în falduri grele peste șoldurile suple, până la picioarele încălțate într-o pereche de pantofi brodați cu perle de o albeață scânteietoare. Vedeta serii era cât se poate de frumoasă cu machiajul perfect. Coafura îi era nu mai puțin impecabilă decât la începutul festinului, cu câteva ore mai devreme. Nuanța umerilor dezgoliți ar fi putut sugera că își petrecuse călătoria de nuntă înaintea căsătoriei propriu-zise. Și nu părea să-i fie frig. — Cum se simte? își întrebă sora, zâmbind și mângâind obrazul nepoatei. — Tata, zâmbi și Kristiane. Tata măritată! Ce frumoasă ești! — Nu la fel s-ar putea spune despre mama ta, murmură mireasa. Doar Kristiane o auzi. Inger Johanne nu aruncă nici măcar o privire spre sora ei, ci înaintă cu pași grei în interiorul cald. Nu își dorea decât să urce în camera ei, să se bage cu fiica ei sub plapuma de puf, poate să-i facă o baie înainte, o baie fierbinte, fiindcă micuța ei era înghețată și trebuia să se încălzească. Se clătina și respira greu. Chiar dacă, la paisprezece ani, Kristiane abia dacă era ceva mai grea decât un copil de zece, mama ei nu o mai putea duce în brațe. Fusta bunadului, costumul tradițional norvegian, nu mai stătea deloc cum trebuie, așa că din doi în doi pași călca pe ea. Părul, prins în coadă suedeză, se desfăcuse. Ideea pieptănăturii venise din partea lui Yngvar și, destul de stresată în orele de dinaintea ceremoniei, se conformase. Câteva minute se simțise de parcă ar fi jucat rolul Brunhildei într-un spectacol dintre cele două războaie mondiale. Un bărbat voinic apăru în fugă de la primul etaj. — Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-n… E bine? Dar tu? Yngvar Stubø încercă să își prindă de mână soția. Aceasta îl dădu la o parte înnebunită de furie, cu dinții încleștați: — Ce idee cretină! Nu suntem decât la zece minute de casă, cu taxiul! Zece minute! — Ce e așa de cretin? Ce să fi… Lasă-mă s-o duc eu, Inger Johanne. Rochia ți s-a rupt toată și-ar fi mai… — Nu e nicio rochie! E un bunad! O fustă! Și-a fost ideea ta! Și coafura asta îngrozitoare, și hotelul ăsta și s-o luăm și pe Kristiane! Putea să fi murit! Cu lacrimile curgând, își lăsă jos, încet-încet, copilul. Uriașul o luă ușurel în brațe și urcară împreună scările. Fără niciun cuvânt. Kristiane cântă mai departe, cu voce subțire și pură: — Hop-la, hop-la, tra-la-la, e seara de Crăciun și toată lumea se distrează! • — Doarme, Inger Johanne. Doctorul a spus că va fi bine. Nu are niciun rost să ne întoarcem acum acasă. E… Bărbatul aruncă o privire către ecranul televizorului fără sonor, pe care conducerea hotelului le ura bun venit doamnei și domnului Yngvar Stubø. — Trei și un sfert. E aproape trei și un sfert dimineața, Inger Johanne. — Vreau să mă întorc acasă. — Păi… — Nu ar fi trebuit să acceptăm invitația. Kristiane e prea mică. — Va împlini în curând paisprezece ani, răspunse Yngvar frecându-și obrajii. Nu se poate spune că e un gest iresponsabil ca o puștoaică de paisprezece ani să participe la căsătoria mătușii ei. Ba chiar este o dovadă de generozitate din partea surorii tale să ne ofere apartamentul de hotel și babysittingul. — Ce să-ți spun, ce mai babysitting! mârâi soția împroșcând un nor fin de salivă. — Albertina a adormit, oftă Yngvar. S-a întins pe canapea și a adormit în momentul în care a crezut că și pe Kristiane a luat-o somnul. Ce altceva să fi făcut? De asta și era aici, Inger Johanne. Kristiane se cunoștea cu Albertina. Nici nu ne-am fi putut aștepta să fi făcut altceva decât ce i-am cerut. Adică să o ia cu ea pe Kristiane, după desert, și să urce în cameră. A fost un accident nefericit, trebuie să accepți asta. — Un accident? Accident este când o copiliță ca ea… o copiliță cum e Kristiane trece de ușa încuiată a hotelului fără ca nimeni să își dea seama? Accident este atunci când o bonă, pe care, de altfel, Kristiane nici nu o cunoaște chiar așa de bine, din moment ce îi spune „femeia”, se culcă și doarme atât de adânc încât Kristiane o crede moartă? Când asta mică pleacă unde vede cu ochii în orașul plin de lume? De oameni beți morți? După care se pierde pe o stradă întunecată, fără haine, fără pantofi și fără… Își ascunse fața în palme și izbucni în lacrimi. Yngvar se ridică și i se alătură, pe marginea patului. — Ne culcăm? o întrebă în șoaptă. Mâine totul va părea mai puțin sinistru. Până la urmă, în mare, lucrurile au ieșit bine. Avem de ce să ne bucurăm. Haide la culcare. Femeia nu îi răspunse. Spatele plin îi tremura la fiecare respirație. — Mami. Inger Johanne își șterse iute lacrimile și se întoarse spre copil cu un zâmbet larg. — Da, iubito. — Din când în când sunt invizibilă. De pe coridor se auziră râsete. Cineva strigă: — Sănătate! O voce de bărbat ceru să i se spună unde e mizeria aia de mașină de făcut cuburi de gheață. Inger Johanne se întinse cu grijă în pat. Mângâie ușor părul blond al Kristianei și își lipi buzele de urechea fetiței. — Nu și pentru mine, Kristiane. Pentru mine nu ești niciodată invizibilă. — Ba da, răspunde Kristiane chicotind. Și pentru tine. Sunt copilul invizibil. Și, înainte ca mama ei să fi avut timpul să o contrazică, în vreme ce clopotul primăriei anunță că s-a mai scurs un ceas din această a douăzecea zi a anului, Kristiane căzu într-un somn de plumb.