Recent Posts
Posts
Fum de Ivan Turgheniev                                   I La 10 august 1862 o mare mulţime de oameni se afla adunată în faţa vestitului edificiu „Conversation”[1] din Baden-Baden. Era o vreme minunată. Totul împrejur: copacii cu frunzişul verde, casele albe ale acestui oraş plăcut, şirurile unduioase de munţi – aveau un aer de bunăstare şi sărbătoare sub razele prietenoase ale soarelui. Pretutindeni stăruia un surâs plin de încredere şi de graţie, şi acelaşi surâs nelămurit şi luminos flutura pe toate chipurile omeneşti, bătrâne şi tinere, urâte şi frumoase. Chiar figurile cănite şi fardate ale demimondenelor pariziene nu stricau impresia generală de sinceră mulţumire şi desfătare. Panglicile şi penele pestriţe, fulgerările de aur şi de oţel de pe pălării şi voaluri îţi aminteau fără voie strălucirea însufleţită şi jocul diafan al florilor de primăvară şi al aripilor multicolore. Numai jargonul gutural franţuzesc, sec şi gălăgios, care se revărsa pretutindeni, nu putea înlocui ciripitul păsărilor şi nici nu se asemăna cu el. De altfel, toate îşi urmau cursul firesc. Orchestra cânta în pavilion ba un potpuriu din Traviata, ba un vals de Strauss, ba Spune-i, romanţa rusească aranjată pentru instrumente de amabilul capelmaistru. Iar în sălile de joc, împrejurul meselor verzi, se îngrămădeau aceleaşi figuri cunoscute cu aceeaşi expresie, stupidă şi lacomă, uluită sau întărâtată – într-un cuvânt o expresie prădalnică, pe care frigurile jocului o întipăresc pe toate trăsăturile, chiar şi pe cele mai aristocratice. Acelaşi moşier din Tambov, cam burduhănos, îmbrăcat cu cel mai elegant prost gust, cu obişnuita lui grabă crispată şi absurdă, cu ochii ieşiţi din orbite, cu pieptul lipit de marginea mesei, fără să bage de seamă surâsul dispreţuitor al crupierilor, semăna galbeni cu mâna-i asudată în cele patru colţuri ale ruletei, chiar în momentul când se striga: „Rien ne va plus!”[2], lipsindu-se astfel de orice posibilitate de câştig – oricât de mare i-ar fi fost şansa – ceea ce nu-l împiedica însă ca, în aceeaşi seară, să-i cânte în strună, simulând indignarea, prinţului Coco, unul dintre celebrii şefi ai opoziţiei aristocratice, care la Paris, în salonul prinţesei Matilda[3], fiind de faţă şi împăratul – spusese aşa de drăguţ: „Madame, le principe de la propriété est profondément ébranlé en Russie.”[4] A l’Arbre russe[5] se adunau de obicei scumpii noştri compatrioţi de ambe sexe. Afişau luxul, o uşoară neglijenţă în purtări, erau la curent cu moda, se salutau pompos, cu o dezinvoltură graţioasă, cum se şi cuvine unor persoane care se găsesc pe cea mai înaltă treaptă a scării intelectuale contemporane, dar, după ce se întruneau şi se aşezau pe scaune, habar n-aveau ce să-şi spună unul altuia şi îşi omorau timpul îndrugând verzi şi uscate sau râzând de ieşirile vulgare, extrem de impertinente şi extrem de banale, ale unui ex-literat de la Paris, măscărici şi flecar, de mult răsuflat, care purta nişte papuci vulgari în picioruşele sale slăbănoage şi o bărbuţă rară pe mutra-i scârboasă. El debita à ces princes russes[6] fel de fel de nimicuri fără niciun haz, scoase din nişte vechi almanahuri ale revistelor satirice Le Charivari şi Le Tintamarre. Iar ei, ces princes russes, se tăvăleau de râs cu recunoştinţă, constatând astfel fără să vrea şi zdrobitoarea superioritate a geniului străin şi desăvârşita lor neputinţă de a inventa ceva spiritual. Şi când te gândeşti că se afla aici toată fine fleur[7] a societăţii noastre, „şi nobili, şi ai modei aşi”[8]. Se afla aici şi contele X., incomparabilul nostru diletant, o fire profund muzicală, care „zicea” dumnezeieşte romanţele, deşi nu ştia decât să lovească halandala clapele pianului, numai cu degetul arătător, şi care cânta cam în genul unui lăutar ţigan de mâna a zecea sau a unui bărbier de la Paris. Nu lipsea nici irezistibilul nostru baron Z., meşter la toate: literat şi administrator, orator şi pehlivan. Era aici şi prinţul Y., prietenul religiei şi al poporului, care îşi agonisise o avere uriaşă, în vremurile fericite ale arendăşiei sale la accize, când vânduse rachiu amestecat cu beladonă. Era de faţă şi strălucitul general O.O., care învinsese pe careva, supusese ceva şi totuşi nu ştia încotro s-o apuce şi prin ce să atragă atenţia. Apoi P.P., un grăsan amuzant, care se socoteşte foarte inteligent şi extrem de bolnav, fiind de fapt zdravăn ca un taur şi prost ca o ciobotă… Acest P.P. era aproape singurul care rămăsese fidel tradiţiilor glorioase de la 1840, epocii Unui erou al timpului nostru şi contesei Vorotînskaia[9]. El îşi păstrase umbletul legănat pe călcâie, „le culte de la pose”[10] (ceea ce nici nu se poate exprima în ruseşte), o încetineală afectată în mişcări, o expresie de morgă somnolentă pe faţa-i imobilă, veşnic parcă jignită, şi obiceiul de a tăia, căscând, vorba interlocutorilor, de a-şi examina cu atenţie degetele şi unghiile, de a izbucni într-un râs nazal; de a-şi sălta subit pălăria de pe ceafă pe sprâncene ş.a.m.d. ş.a.m.d. Erau aici până şi bărbaţi de stat, diplomaţi, personalităţi cu renume european, oameni cu judecată, buni de sfat, care îşi închipuiau că bula de aur fusese emisă de papă şi că englezescul „poor-tax”[11] era un impozit asupra săracilor; erau aici în sfârşit şi zeloşii dar timizii adoratori ai cameliilor, tineri arbitri ai eleganţei, cu splendide cărări până la ceafă, cu superbi favoriţi până la umeri, îmbrăcaţi în costume din stofa englezească, juni crai cărora nu le lipsea nimic pentru a fi tot atât de triviali ca şi faimosul flecar de la Paris; dar aceştia, fiind ruşi, n-aveau deloc căutare la noi. Chiar, contesa Ş., renumita arbitră a modei şi a bontonului, poreclită de limbile otrăvite „Regina viespilor” şi „Meduza cu scufie”, prefera – în lipsa palavragiului – pe italieni, moldoveni, „spiritele” americane, pe vioii secretari ai ambasadelor străine, pe nemţişorii cu fizionomie feminizată, dar prudentă, care roiau în jurul ei. Urmând exemplul acestei contese, şi prinţesa Babette, persoana în braţele căreia a expirat Chopin (de altfel, în Europa există aproape o mie de doamne în braţele cărora şi-a dat sufletul muzicianul), şi prinţesa Annette, care ar fi fost fără cusur, dacă din când în când, ca un iz de varză care străbate prin mireasma cea mai fină de ambră, n-ar fi răzbătut năprasnic din ea o simplă spălătoreasă de la ţară; şi prinţesa Pachette care a avut un mare ghinion: soţul său căpătase o înaltă demnitate, dar dintr-o dată – Dieu sait pourqoui[12] – l-a bătut pe primarul oraşului şi a furat 20.000 de ruble de argint din visteria statului, în sfârşit principesa Zizi, gata oricând să râdă, şi principesa Zozo, gata oricând să plângă, – toate îi ocoleau pe compatrioţi şi îi luau de sus… Să le lăsăm dară şi noi în pace pe aceste doamne încântătoare şi să ne îndepărtăm de faimosul „Arbore”, la umbra căruia ele îşi etalează toaletele scumpe, dar cam lipsite de gust, şi să-l rugăm pe Dumnezeu să înlăture plictiseala care le roade sufletul!   [1] Prescurtare pentru Konversationshaus, construcţie celebră, cu săli de ruletă, de lectură, restaurant şi cafenea, loc unde se adunau vizitatorii staţiunii balneare. [2] Nimic nu mai cade (fr.). [3] Matilda Bonaparte (1820-l904) – nepoata lui Napoleon I şi verişoara primară a lui Napoleon al III-lea. [4] Doamnă, principiul proprietăţii este profund zdruncinat în Rusia (fr.). [5] La Arborele rusesc (fr.) [6] Acestor prinţi ruşi (fr.). [7] Crema (fr.). [8] Citat uşor trunchiat din romanul în versuri Evgheni Oneghin de A.S. Puşkin. [9] Turgheniev se referă la personajul feminin pitoresc, o doamnă promotoare de mode şi foarte curtată, care figurează sub acest nume în nuvela lui V.A. Sollogub Protipendada (1840). [10] Cultul pozei (fr.). [11] Impozit în folosul săracilor (engl.). [12] Dumnezeu ştie de ce (fr.).
Destelenire de Ivan Turgheniev PARTEA ÎNTÂI „Desţelenirea trebuie făcută cu un plug care taie brazde adânci, nu cu o răşchitoare care alunecă la suprafaţă.”   Din însemnările unui gospodar agronom I În primăvara anului 1868, la Petersburg, cam pe la ceasurile unu după-amiază, un tânăr de vreo douăzeci şi şapte de ani, neîngrijit şi chiar sărăcăcios îmbrăcat, urca pe scara de serviciu a unei case cu patru etaje, de pe strada Ofiţerskaia. Abia târându-şi galoşii scâlciaţi şi legănându-şi încet corpul greoi, ajunse în sfârşit la capătul de sus al scării, se opri în faţa unei uşi stricate, care era întredeschisă şi, fără să tragă clopoţelul, oftând zgomotos, dădu buzna în antreul mic şi prost luminat. — Nejdanov e acasă? strigă el cu o voce profundă de bas. — Nu-i acasă –, sunt eu aici, intraţi, răsună din camera vecină o voce de femeie şi aceea destul de joasă. — Maşurina? întrebă iarăşi noul sosit. — Chiar ea. Dumneata eşti, Ostrodumov? — Pimen Ostrodumov, răspunse el şi, după ce îşi scoase cu grijă galoşii şi-şi atârnă în cui mantaua ponosită, intră în încăperea de unde auzise vocea femeii. Camera scundă, murdară, cu pereţii zugrăviţi în verde spălăcit, era slab luminată de două ferestruici prăfuite. N-avea altă mobilă decât patul de fier dintr-un colţ, masa din mijloc, câteva scaune şi etajera ticsită de cărţi. Lângă mesă şedea o femeie de vreo treizeci de ani, cu capul gol, într-o rochie neagră de stofă, şi fuma o ţigară. Văzându-l pe Ostrodumov, care intrase în cameră, îi întinse fără nicio vorbă mâna ei mare şi roşie. Tot în tăcere, Ostrodumov i-o strânse, se lăsă pe un scaun şi scoase din buzunarul de la piept o jumătate de ţigară de foi. Maşurina îi dădu foc şi amândoi, fără să vorbească şi fără să se uite măcar unul la celălalt, începură să scoată rotocoale de fum albăstrui în aerul dens al camerei, destul de îmbâcsit şi aşa. Deşi nu semănau ca trăsături, cei doi fumători aveau ceva comun. Figurile lor neîngrijite, cu buze groase, cu dinţi mari şi nas butucănos (pe lângă toate Ostrodumov mai era şi ciupit de vărsat) oglindeau cinste, dârzenie, dragoste de muncă. — L-ai văzut pe Nejdanov? întrebă într-un târziu Ostrodumov. — L-am văzut; trebuie să vie îndată. S-a dus cu nişte cărţi la bibliotecă. Ostrodumov scuipă într-o parte. — Ce tot aleargă aşa, de la o vreme încoace? Nu mai e chip să dai de el. Maşurina scoase o alfa ţigară şi, aprinzând-o cu grijă, zise: — Îi e urât. — Îi e urât! o îngână mustrător Ostrodumov. Auzi dumneata, răsfăţ! Parcă n-am avea nimic de făcut. Noi nu prididim cu câte avem pe cap şi dumnealui se plictiseşte! — Scrisoarea de la Moscova a sosit? întrebă Maşurina, după un răstimp. — A sosit… alaltăieri. — Aţi citit-o? Ostrodumov dădu din cap. — Ei… şi… — Ce să fie? În curând va trebui să plecăm. Maşurina scoase ţigara din gură. — Păi, de ce? Aud că acolo totul merge bine. — Merge cum trebuie. Numai că s-a oploşit pe acolo un om nesigur. Aşa că… trebuie să fie înlocuit; sau poate chiar îndepărtat de tot. Dar mai sunt şi altele. Şi pe dumneata te cheamă. — În scrisoare? — Da, în scrisoare. Maşurina îşi scutură părul greu, strâns neglijent la ceafă, dar căzându-i şuviţe peste frunte şi sprâncene. — Ei, ce mai vorbă! grăi ea. Dac-o veni ordin, trebuie să-l execuţi, fără discuţie. — Sigur că discuţie nu-ncape. Numai că fără bani nu faci nimic, iar banii de unde să-i iei? Maşurina căzu pe gânduri. — Nejdanov trebuie să facă rost, spuse ea cu jumătate de glas, parcă pentru sine. — Pentru asta am şi venit, confirmă Ostrodumov. — Ai scrisoarea la dumneata? întrebă deodată Maşurina. — Da. Vrei s-o citeşti? — Dă-mi-o… sau nu, nu-i nevoie. O vom citi împreună… mai târziu. — Tot ce-ţi spun e adevărat, mormăi Ostrodumov. Să nu te îndoieşti… — Da nici nu mă îndoiesc. Şi amândoi amuţiră din nou; numai dârele de fum ce le ieşeau ca şi mai înainte din gură se ridicau şerpuind uşor deasupra celor două capete cu păr des. În antreu răsună zgomot de paşi. — Iată-l, şopti Maşurina. Uşa se întredeschise uşor şi prin deschizătură apăru un cap care însă nu era al lui Nejdanov. Era un căpşor rotund cu păr negru, aspru, cu fruntea lată, zbârcită, cu nişte ochi căprui, foarte ageri, sub nişte sprâncene stufoase, cu un nas ca un cioc de raţă, ridicat în sus şi o gură mică, trandafirie, caraghios ţuguiată. Căpşorul acesta se uită în jur, se înclină, surâse, arătând o mulţime de dinţişori albi şi intră în cameră odată cu un trup slăbuţ, cu mânuţe scurte şi nişte picioare cam strâmbe, care şchiopătau puţin. Cum zăriră căpşorul acesta Maşurina şi Ostrodumov făcură nişte mutre care trădau un îngăduitor dispreţ, de parcă fiecare şi-ar fi zis în gând: „A! ăsta era!”, dar nu scoaseră niciun cuvânt şi nici nu se mişcară. De altfel, primirea aceasta nu numai că nu tulbură pe noul venit, ci dimpotrivă, părea să-i dea oarecare satisfacţie.