Recent Posts
Posts
Un cuib de nobili de Ivan Turgheniev   Capitolul I.                    Într-o senină zi de primăvară, pe sub seară, câţiva nouraşi trandafirii se vedeau în tăriile cerului limpede, părând că nu plutesc, ci se depărtează în adâncul azurului.           La fereastra deschisă a unei case frumoase, aflată pe una din străzile mărginaşe ale oraşului O…, reşedinţa de gubernie (lucrurile se petreceau în 1842), şedeau două femei: una la vreo cincizeci de ani, iar cealaltă, bătrână cam de şaptezeci.           Cea dintâi se numea Măria Dmitrievna Kalitina. Soţul ei, fost procuror gubernial, om de afaceri bine cunoscut pe timpuri – un bărbat răzbătător şi hotărât, arţăgos şi încăpăţânat – murise de vreo zece ani. El căpătase o educaţie aleasă, învăţase la universitate; dar fiindcă se ridicase din clasa celor săraci, înţelesese de timpuriu nevoia de a-şi croi un drum în viaţă şi de a strânge avere. Măria Dmitrievna îl luase din dragoste; era chipeş, deştept si, când voia, foarte amabil. Măria Dmitrievna (născută Pestova) rămăsese fără părinţi încă din copilărie, petrecuse câţiva ani la Moscova în pension; iar după ce se întoarse de acolo, locui la cincizeci de verste de O…, în satul natal, Pokrovskoe, cu o mătuşă şi cu fratele ei mai mare. Curând după aceea, fratele se mută la Petersburg, căpătând o slujbă. Se purta foarte urât cu sora şi cu mătuşa sa, până când, într-o zi, moartea subită puse capăt purtărilor sale. Măria Dmitrievna moşteni Pokrovskoe, dar nu rămase multă vreme acolo; la un an după ce se căsători cu Kalitin, care izbutise să-i cucerească inima în câteva zile, satul Pokrovskoe fu schimbat pe o altă moşie, mult mai bănoasă, însă urâtă şi fără conac. In acelaşi timp, Kalitin cumpără casa din oraşul O…, unde se stabili definitiv cu sotia lui. Lângă casă se afla o grădină mare: o parte a ei dădea drept în câmp, în afara oraşului.           „Prin urmare, hotărâse Kalitin, care nu punea nici un preţ pe liniştea rurală, nu va mai fi nevoie să ne ducem la tară.” Măria Dmitrievna îşi arăta de multe ori adânca părere de rău după frumosul său Pokrovskoe, cu râul zglobiu, cu luncile întinse şi dumbrăvile înverzite. Niciodată însă nu i se împotrivea soţului, căci avea un respect profund fată de mintea şi fată de experienta lui de viaţă. Iar după cincisprezece ani de căsnicie, când acesta muri, lăsând în urmă un fiu şi două fiice, Măria Dmitrievna se obişnuise într-atât cu casa şi cu viaţa de la oraş, încât nu mai vru să plece din O.           În tinereţe, Măria Dmitrievna trecea drept o blondină drăguţă; nici la cincizeci de ani nu avea trăsături lipsite de gingăşie, desi erau putin mai îngroşate şi-şi pierduseră din frăgezime. Era mai mult sensibilă decât bună, iar apucăturile de pension şi le păstrase până în anii maturităţii; era alintată, se supăra uşor, ba chiar plângea, dacă nu i se respectau obiceiurile, în schimb, se arăta foarte prietenoasă şi amabilă dacă i se împlineau toate dorinţele şi nu era contrazisă de nimeni. Casa ei se număra printre cele mai plăcute din oraş. Avea o situaţie foarte bună, nu atât din ceea ce moştenise, cât din agoniseala soţului ei. Cele două fete locuiau cu ea; băiatul învaţa la una din cele mai bune scoli de stat din Petersburg.           Bătrâna cu care Măria Dmitrievna şedea la fereastră era acea mătuşa, sora tatălui său, cu care petrecuse odinioară câţiva ani de singurătate la Pokrovskoe. O chema Marfa Timofeevna Pestova. Trecea drept o fiinţă ciudată, o fire independentă, tuturor le spunea adevărul verde-n fată si, cu toate că avea venituri foarte modeste, se purta ca şi cum s-ar fi jucat cu miile. Nu-1 putuse suferi pe răposatul Kalitin si, de îndată ce nepoată-sa se căsători, plecă în cătunul ei, unde stătu la un ţăran zece ani încheiaţi, într-o căsuţă fără horn. Măria Dmitrievna se cam temea de ea. Cu părul negru şi cu privirea ageră chiar şi la bătrâneţe, mică şi cu nasul ascuţit, Marfa Timofeevna avea un mers vioi, se ţinea drept şi vorbea repede şi răspicat, cu o voce subţire şi sonoră. Purta totdeauna bonetă şi bluză albă.           — Ce ai? o întrebă deodată bătrâna pe Măria Dmitrievna. De ce oftezi, maică?           — Uite-aşa, îi răspunse aceasta. Ce nori minunaţi!           — Pesemne ţi-e milă de ei?           Măria Dmitrievna nu-i răspunse nimic.           — Oare de ce nu vine Ghedeonovski? rosti Marfa Timofeevna, mânuind cu iuţeala andrelele (împletea un sal mare de lână). El ar ofta împreună cu tine, dacă nu s-ar apuca să scornească vreo trăsnaie.           — Cât de aspru îl judeci totdeauna! Serghei Petrovici e un om respectabil.           — Respectabil! repetă bătrâna, cu un ton de dojana.           — şi cât de credincios i-a fost răposatului meu soţ, adăugă Măria Dmitrievna, nici acum nu-şi poate aminti de dânsul fără emoţie.           — Ba bine că nu: el 1-a scos de urechi din noroi, mormăi Marfa Timofeevna, şi andrelele porniră să-i joace şi mai dihai în mâini. Are o privire atât de smerită, începu din nou bătrâna, capul i-a încărunţit de tot, dar cum deschide gura – minte sau bârfeşte! şi încă-i consilier de stat! Ce să-i faci! Zi-i fecior de popă, şi pace!           — Dar cine-i fără de păcat, mătuşico? Desigur, el are meteahna asta! La drept vorbind, Serghei Petrovici n-a căpătat o educaţie aleasă, nu vorbeşte franţuzeşte; dar, dacă-mi dai voie, e un om plăcut.           — Da, fiindcă te linguşeşte tot timpul. Că nu vorbeşte franţuzeşte, atâta pagubă! Nici eu nu-s prea tare în „dialehtul” francez. Mai bine n-ar vorbi nici o limbă: n-ar mai spune atâtea minciuni. De altfel, uite-1, vorbeşti de lup şi lupul la uşă, adăugă Marfa Timofeevna, privind pe stradă. Iată că vine omul tău plăcut. Vai, ce lungan, parcă-i cocostârc!           Măria Dmitrievna îşi potrivi buclele. Marfa Timofeevna îi aruncă o căutătură ironică.           — Ce-o mai fi şi asta, maică, nu cumva e un fir de păr cărunt? Ia s-o dojeneşti pe Palaska. Ce păzeşte?           — Ei, mătuşico, totdeauna…, mormăi cu ciudă Măria Dmitrievna şi începu să ciocănească cu degetele în braţul fotoliului.           — Serghei Petrovici Ghedeonovski! anunţă cu glas piţigăiat rumenul băiat de casă, ivindu-se de după uşă.           Capitolul II.           Intră un bărbat de statură înaltă, într-o redingotă îngrijită, cu pantaloni la modă, cu mănuşi gri din piele de căprioară şi cu două cravate – una neagră deasupra şi alta albă dedesubt. Avea în totul un aer de decentă şi bună-cuviinţă, începând cu fata-i plăcută şi cu părul lins la tâmple, până la cizmele-i fără tocuri şi fără scârţ. Făcu o plecăciune mai întâi fată de stăpâna casei, apoi înaintea Marfei Timofeevna si, scoţându-şi tacticos mănuşile, se apropie să sărute mâna Măriei Dmitrievna. După ce o sărută cu respect de două ori la rând, el se aşeza alene într-un fotoliu si, frecându-şi vârfurile degetelor, întrebă cu un zâmbet:           — Elizaveta Mihailovna e sănătoasă?           — Da, îi răspunse Măria Dmitrievna, e în grădină.           — Dar Elena Mihailovna?           t 9           — şi Lenocika-i în grădină. Aveţi vreo noutate?           — Cum de nu, cum de nu, zise oaspetele, clipind arar şi ţuguindu-şi buzele. Hm!… poftim o noutate, şi încă ce noutate: A sosit Lavretki, Feodor Ivanâci.           — Fedea! strigă Marfa Timofeevna. Nu mai spune! Nu cumva-i vreo scornitură de-a ta, tăicuţa?           — Nicidecum, 1-am văzut în persoană.           — Asta încă nu-i o dovadă.           — îi merge foarte bine, urmă Ghedeonovski, prefăcându-se că nu auzise replica Marfei Timofeevna, s-a făcut mai lat în spate şi-i rumen la fată.           — îi merge bine, rosti apăsat Măria Dmitrievna, desi s-ar părea că n-are de ce să-i meargă chiar asa!           — Da, răspunse Ghedeonovski, altuia în locul lui i-ar fi ruşine să se arate între oameni.           — şi anume de ce? îl întrerupse Marfa Timofeevna. Ce prostie o mai fi asta? Omul s-a întors în patrie – unde ati vrea să se ducă? si, la o adică, cu ce-i vinovat?           — Soţul totdeauna-i vinovat când sotia lui nu are purtări frumoase, dacă-mi daţi voie să-mi spun părerea, stimată doamnă.           — Asta o spui, tăicuţa, fiindcă nu eşti căsătorit. Ghedeonovski zâmbi în silă.           — îngăduiţi-mi să fiu curios, întrebă musafirul după o scurtă tăcere, cui îi este hărăzit salul ăsta drăguţ?           Marfa Timofeevna îi aruncă o căutătură tăioasă.           — E hărăzit, răspunse ea, aceluia care nu bârfeşte, nu umblă cu şiretlicuri şi nu scorneşte niciodată nimic, numai dacă există pe lume asemenea om. Pe Fedea îl cunosc foarte bine; are o singură vină: şi-a răsfăţat prea mult nevasta. Apoi s-a însurat din dragoste şi din astfel de cununii nu iese niciodată ceva acătării, adăugă bătrâna, uitându-se chiorâş la Măria Dmitrievna şi ridicându-se din loc. Iar acum, tătucule, poţi să bârfeşti pe oricine – chiar şi pe mine…, eu mă duc, n-o să vă încurc.           t şi Marfa Timofeevna se retrase.           — Totdeauna-i asa, grăi Măria Dmitrievna, urmărindu-şi mătuşa cu privirea, totdeauna… gasiti aici varianta audio la microfon..............https://latimp.eu/un-cuib-de-nobili-de-ivan-sergheevici-turgheniev-teatru-la-microfon-1976/ si alte piese de teatru radiofonic la microfon...............https://latimp.eu
Prima iubire. Fum de Ivan Turgheniev Prima iubire       MUSAFIRII PLECASERĂ DE MULT. Ceasul bătea douăsprezece şi jumătate. În cameră rămăseseră numai gazda, Serghei Nikolaevici şi Vladimir Petrovici. Cel dintâi sună şi porunci să se ia resturile cinei. — Aşa deci, treaba asta e stabilită, începu el aşezându-se mai comod în fotoliu şi aprinzând un trabuc. Fiecare dintre noi este obligat să povestească istoria primei sale iubiri. E rândul dumneavoastră, Serghei Nikolaevici. Serghei Nikolaevici, un om rotofei cu o faţă albă, dolofană, îşi privi mai întâi gazda, apoi ridică ochii spre tavan. — Eu n-am avut o primă iubire, spuse el în cele din urmă. Pur şi simplu am început cu a doua. — Cum aşa? — Foarte simplu. Aveam optsprezece ani când am fost atras pentru prima dată de o domnişoară foarte drăguţă; dar îi făceam curte ca şi cum treaba asta nu era nouă pentru mine: exact cum am făcut mai apoi curte şi celorlalte. La drept vorbind, m-am îndrăgostit pentru prima şi ultima dată pe la vreo şase ani, de dădaca mea; însă asta a fost tare demult. Detaliile relaţiilor noastre mi s-au şters din minte, dar chiar dacă le-aş fi reţinut, pe cine ar fi interesat? — Şi atunci, cum facem? întrebă gazda. Nici prima mea iubire nu are multe detalii interesante; nu m-am îndrăgostit de nimeni înainte de-a face cunoştinţă cu Anna Ivanovna, soţia mea de-acum, şi totul a mers ca pe roate între noi: taţii noştri ne-au peţit, noi ne-am îndrăgostit foarte repede unul de celălalt şi ne-am căsătorit fără întârziere. Povestea mea poate fi spusă în două cuvinte. Eu, domnilor, recunosc: când am ridicat problema primei iubiri, m-am bazat pe dumneavoastră, nişte holtei – nu vreau să spun bătrâni, dar nici tineri. Oare dumneavoastră nu ne încântaţi cu nimic, Vladimir Petrovici? — Prima mea iubire face într-adevăr parte dintre cele deloc obişnuite, răspunse după o mică pauză Vladimir Petrovici, un om de vreo patruzeci de ani, cu părul negru, uşor grizonat. — A! exclamară într-un glas Serghei Nikolaevici și gazda. Cu atât mai bine… Povestiţi. — Daţi-mi voie… sau nu: n-o să povestesc. Nu mă pricep la povestit: totul îmi iese fie sec şi scurt, fie prea întins şi fals; dar, dacă îmi permiteţi, o să notez tot ce-mi aduc aminte într-un caiet şi o să vă citesc. La început prietenii nu căzură la învoială, dar Vladimir Petrovici o ţinu pe-a lui. Peste două săptămâni se întâlniră din nou şi Vladimir Petrovici se ţinu de cuvânt. Iată ce scria în carneţelul lui:           I       AVEAM PE ATUNCI ŞAISPREZECE ani. Se întâmpla în vara anului 1833. Locuiam la Moscova, la părinţii mei, care închiriaseră o casă de vacanţă lângă bariera dinspre Kaluga, vizavi de grădina Neskucinâi. Mă pregăteam să dau admitere la Universitate, dar studiam foarte puţin, fără nicio grabă. Nimic nu-mi stânjenea libertatea. Făceam ce voiam, mai ales de când mă despărţisem de ultimul meu guvernant francez, care nu se putuse împăca deloc cu ideea de a fi căzut „ca o bombă” (comme un bombe) în Rusia şi, cu o expresie înverşunată pe chip, toată ziulica stătea numai în pat. Tata se purta cu mine destul de indiferent şi blând; mămica aproape că nu-mi acorda atenţie, deşi în afară de mine nu avea alţi copii; alte griji îi ocupau timpul. Tatăl meu, un om încă tânăr şi foarte frumos, se căsătorise cu ea din interes; ea era mai mare cu zece ani decât el. Mămica ducea o viaţă tristă: se tulbura mereu, era geloasă, se supăra, dar nu în prezenţa tatălui; se temea foarte tare de el, iar el se purta sever, rece, distant… N-am mai văzut un om atât de rafinat, liniştit, stăpân pe sine şi autoritar. N-o să uit niciodată primele săptămâni petrecute la casa de vacanţă. Era o vreme minunată. Sosisem din oraş în 9 mai, chiar de sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae. Mă plimbam ba în livada casei noastre, ba în Neskucinâi, ba dincolo de barieră. Luam cu mine o carte – cursul lui Kaidanov, de exemplu –, dar o deschideam rar, mai mult recitam cu voce tare versuri dintre care pe multe le ştiam pe de rost; sângele clocotea în mine şi inima tânjea – era aşa de plăcut şi de amuzant: tot aşteptam, mă sfiam de ceva, mă minunam de toate şi eram mereu gata de orice. Fantezia se juca şi se învârtea repede în jurul aceloraşi reprezentări, cum fac în zare lăstunii în jurul unei clopotniţe; cădeam pe gânduri, eram trist şi chiar plângeam. Dar şi printre lacrimi, şi dincolo de tristeţea indusă de vreun vers cântător răzbătea, ca iarba primăvara, sentimentul plin de bucurie al vieţii tinere, clocotitoare. Aveam un cal de călărie, chiar eu îl înşeuam şi mă duceam singur undeva mai departe, o luam la goană şi îmi închipuiam că sunt un cavaler la un turnir – ce vesel îmi şuiera vântul în urechi! – sau, cu faţa întoarsă spre cer, îi sorbeam lumina strălucitoare şi azurul în sufletul deschis. Ţin minte: pe atunci imaginea femeii, spectrul iubirii feminine nu căpătau aproape niciodată trăsături definite în mintea mea. Dar în tot ce gândeam, în tot ce simţeam se ascundea presimţirea aproape inconştientă, ruşinoasă, a unui lucru nou, nespus de dulce, de feminin… Presimţirea, ceea ce aşteptam, mă pătrunsese cu totul: respiram prin ea, se rostogolea prin venele mele şi zburda în fiecare picătură de sânge… Îi era sortit să se împlinească. Casa noastră de vacanţă era alcătuită dintr-o casă boierească de lemn, având coloane şi două anexe scunde; în cea din stânga era amplasată o mică făbricuţă de tapet ieftin… Nu o dată mă dusesem acolo să mă uit cum zece copilaşi slăbuţi şi ciufuliţi, în halate murdare şi cu feţe supte săreau la tot pasul pe nişte manete de lemn care apăsau trunchiurile paralelipipedice ale presei şi, în felul acesta, prin greutatea trupurilor slăbuţe, imprimau decorurile pestriţe ale tapetelor. Mica anexă din dreapta era goală şi se închiria. Într-o zi – la vreo trei săptămâni după 9 mai –, obloanele ferestrelor acelei anexe se deschiseră, apărură chipuri de femei şi acolo se mută o familie. Ţin minte că în acea zi, la masa de prânz, mămica se interesă pe lângă majordom cine sunt noii noştri vecini şi, după ce auzi numele prinţesei Zasekina, mai întâi spuse, nu fără un oarecare respect: — A! Prinţesă… Dar mai apoi adăugă: Probabil e vreuna săracă. — Au venit cu trei birje, doamnă, remarcă majordomul care servea respectuos masa. Nu au echipaj propriu, iar mobila e din cea mai simplă. — Da, spuse mămica, dar e mai bine. Tata o privi cu răceală şi ea tăcu. Într-adevăr, prinţesa Zasekina nu avea cum să fie o femeie bogată: mica anexă pe care o închiriase era aşa de veche, mică şi scundă, încât nişte oameni cât de cât avuţi n-ar fi acceptat să se instaleze acolo. De fapt, atunci nici nu băgasem în seamă acest lucru. Titlul princiar acţionase prea puţin asupra mea: citisem recent Tâlharii lui Schiller.
Povestirile unui vanator de Ivan Turgheniev Cuprins HORI ŞI CALINACI ERMOLAI ŞI MORĂRIŢA IZVORUL MALINEI DOCTORUL DE PLASĂ VECINUL MEU RADILOV OVSIANICOV LGOV LUNCA BIEJEI CASIAN BURMISTRUL CANCELARIA BIRIUC DOI MOŞIERI LEBEDIAN TATIANA BORISOVNA ŞI NEPOTUL El MOARTEA CÂNTĂREŢII PIOTR PETROVICI CARATAEV ÎNTÂLNIREA UN HAMLET PROVINCIAL CERTOPHANOV ŞI NEDOPIUSCHIN SFÂRŞITUL LUI CERTOPHANOV MOAŞTE VII DURUIE! PĂDUREA ŞI STEPA
Parinti si copii de Ivan Turgheniev I — Ei, Piotr? Tot nu se vede nimic? întreba pe servitorul său la 20 mai al anului 1859, un bărbat trecut de patruzeci de ani, în manta prăfuită şi pantaloni cadrilaţi, ieşind în cerdacul scund al hanului de pe şoseaua ***. Servitorul, un flăcău bucălat, cu ochi mici spălăciţi şi tuleie albicioase în bărbie, în înfăţişarea căruia cercelul cu peruzea din ureche, părul bălai pomădat, mişcările respectuoase, cât şi buna-cuviinţa întregii lui ţinute, într-un cuvânt totul, îl arătau a fi un tânăr din generaţia cea nouă, care merge în pas cu vremea, privi cu oarecare îngăduinţă în lungul drumului: — Nu, boierule, răspunse el, nu se vede nimic. — Nimic? întrebă încă o dată boierul. — Nimic, întări servitorul. Boierul oftă şi se lăsă pe o bancă joasă, strângându-şi picioarele sub ea. Să-l prezentăm, aşadar, cititorului, în timp ce şade astfel şi se uită gânditor în jurul său. Numele lui e Nikolai Petrovici Kirsanov. La cincisprezece verste de han are o moşie frumoasă, de două sute de suflete sau de două mii de deseatine[1] după cum se exprimă el de când şi-a hotărnicit pământul, despărţindu-l de pământurile ţăranilor, şi şi-a înjghebat acolo „o fermă”. Tatăl lui, un brav general care luase parte la războiul din 1812[2], om aproape analfabet şi cam necioplit, dar un rus de treaba – toată viaţa lui trăsese la jug, slujind în oştire – a comandat mai întâi o brigadă, apoi o divizie, şi a trăit mereu în provincie unde, datorită gradului său, juca un rol destul de important. Nikolai Petrovici s-a născut în sudul Rusiei, ca şi fratele sau mai mare, Pavel, despre care vom vorbi mai târziu; până la vârsta de paisprezece ani a fost crescut acasă, de nişte preceptori de duzină, înconjurat de aghiotanţi prea dezgheţaţi, dar slugarnici, şi de alţi indivizi cu grade mici sau mari. Mama lui se trăgea din familia Koleazin; ca fată îi ziceau Agathe, apoi ca soţie de general, Agafokleia Kuzminişna Kirsanova; era prototipul virtuoasei „ocrotitoare” a unităţii comandată de soţul ei, purta scufii înzorzonate şi rochii foşnitoare de mătase; la biserica era prima care săruta crucea, vorbea tare şi mult, îngăduia copiilor ei dimineaţa să-i sărute mâna, iar la culcare îi binecuvânta, într-un cuvânt, ducea o viaţa pe placul ei. Ca fiu de general, Nikolai Petrovici care, departe de a fi un viteaz, dimpotrivă, binemeritase porecla de „fricosul”, fusese menit, asemenea fratelui său Pavel, carierii militare. Însă, chiar în ziua când îi veni înştiinţarea că a fost numit, s-a întâmplat să-şi rupă piciorul şi, după ce zăcu două luni în pat, rămase pe viaţă beteag de un picior. Tatăl său, luându-şi nădejdea de la el, l-a îndreptat spre o carieră civilă. Îl duse la Petersburg de cum a împlinit vârsta de optsprezece ani şi-l înscrise la universitate. Şi pentru că a venit vorba, se cuvine să arăt că fratele lui, ieşit proaspăt ofiţer, a fost repartizat la un regiment de gardă. Amândoi tinerii s-au instalat în aceeaşi locuinţă, fiind supravegheaţi de departe de către un unchi de-al doilea din partea mamei, Ilia Koleazin, înalt funcţionar. Tatăl lor s-a întors la divizia şi la consoarta lui şi numai din când în când trimitea feciorilor săi câte un sfert de coală mare cenuşie, brăzdată de un scris înzorzonat de conţopist. În josul acestor sferturi de coală era aşternut sârguincios, încadrat într-o parafă întortocheată: „Piotr Kirsanoff general-maior”. În anul 1835, Nikolai Petrovici ieşi din universitate cu titlul de candidat şi, în cursul aceluiaşi an, generalul Kirsanov, scos din cadrele armatei în urma unei inspecţii nefericite, se stabili la Petersburg împreună cu soţia sa. Abia îşi închiriase o casă lângă grădina Taurida şi se înscrisese la clubul englez, când muri subit în urma unui atac de apoplexie. Agafokleia Kuzminişna îl urmă peste puţină vreme. Nu se putuse deprinde cu viaţa ştearsă ce o ducea în capitală. Plictiseala traiului de oameni scoşi la pensie o măcinase. Între timp, pe când trăiau încă părinţii lui, Nikolai Petrovici, spre marea lor mâhnire de altfel, se îndrăgostise de fiica unui funcţionar cu numele de Prepolovenski, fostul lui proprietar. Fata era frumuşică şi cu educaţie, cum se spunea pe atunci; citea din reviste articolele serioase de la rubrica ştiinţifică. Nikolai Petrovici s-a însurat cu ea îndată ce s-a împlinit anul de doliu şi, părăsind slujba de la Ministerul domeniilor, unde intrase datorită intervenţiei tatălui său, a trăit în deplină fericire cu Maşa lui, mai întâi într-o vilă din preajma Institutului silvic, apoi la oraş, într-un apartament mic, dar foarte drăguţ, care avea o scară lustruită şi un salon cam rece, şi în sfârşit, la ţara, unde s-a stabilit definitiv şi unde peste puţin s-a născut fiul lor, Arkadi. Cei doi soţi duceau o viaţă tihnită şi plină de mulţumire. Nu se despărţeau aproape niciodată, citeau împreună, cântau duete, sau la pian la patru mâini. Ea cultiva flori şi supraveghea îngrijirea păsărilor, el îşi vedea de moşie şi din când în când se ducea la vânătoare, iar Arkadi creştea şi el în pace şi în tihnă. Zece ani trecură ca un vis. În anul 1847 soţia lui Kirsanov muri. Acesta cu greu putu îndura lovitura; în câteva săptămâni încărunţi. Se pregătea tocmai să plece în străinătate, să mai uite cât de cât, când veni anul 1848. Vrând-nevrând trebui să se întoarcă la ţară, şi, după o perioadă destul de lungă de inactivitate, se apucă să facă transformări radicale în administrarea moşiei lui. În anul 1855, îşi duse feciorul la universitate, petrecu împreună cu el trei ierni la Petersburg, aproape fără a ieşi în lume, căutând să lege cunoştinţă cu tinerii colegi ai lui Arkadi. În iarna din urmă, însă, nu putuse veni să stea cu el şi iată că-l vedem în luna mai a anului 1859, albit de tot, rotofei şi puţin adus din spate, aşteptându-şi fiul care, ca şi el odinioară, dobândise titlul de candidat. Servitorul, din cuviinţă sau poate şi pentru că nu voia să stea sub ochii boierului, intră sub streaşina porţii şi-şi aprinse luleaua. Nikolai Petrovici îşi lăsă capul în jos şi prinse a privi scara veche a cerdacului. Un pui mărişor, pestriţ se preumbla tacticos pe trepte, călcând zgomotos cu labele lui mari şi galbene; o pisică murdară moţăia tolănită pe parmaclâc şi-i arunca din când în când câte o privire neprietenoasă. Soarele dogorea; din tinda întunecoasă a hanului venea miros de pâine caldă de secară. Nikolai Petrovici al nostru se lăsă furat de gânduri. „Fiul meu… candidat… Arkaşa…” îi tot umbla prin minte; căuta să-şi schimbe gândurile, dar degeaba, căci se întorcea mereu la ele. Îşi aminti de răposata nevastă-sa… „Nu i-a fost dat!” şopti el abătut… Un porumbel vineţiu şi dolofan se lăsă din zbor pe drum şi porni grăbit să bea apă dintr-o mică băltoacă de lângă fântâna. Nikolai Petrovici îl urmărea din ochi, iar cu urechea şi prinsese uruitul roţilor ce se apropiau. — Îmi pare că soseşte, îl înştiinţă servitorul, reapărând de sub poartă. Nikolai Petrovici sări în sus şi îşi aţinti privirea de-a lungul drumului. Se ivi o trăsură la care erau înhămaţi trei cai de poştă, iar peste o clipă, zări şapca de student, apoi trăsăturile cunoscute ale chipului drag… — Arkaşa! Arkaşa! strigă Kirsanov şi alergă spre el dând din mâini… Câteva clipe mai târziu, buzele lui se lipiră de obrazul plin de praf şi ars. de soare al tânărului candidat.   [1] Deseatină – măsură agrară rusească, egală cu 1,09 ha. [2] Război just de eliberare naţională a popoarelor Rusiei împotriva armatei cotropitoare a lui Napoleon I, care invadase ţara; zdrobirea armatelor franceze în Rusia, în anul 1812, a jucat un rol important în eliberarea popoarelor din Europa Occidentală de sub jugul napoleonian.
In ajun de Ivan Turgheniev I   Pe malul râului Moscova, aproape de Kunţovo, doi tineri şedeau tolăniţi pe iarbă la umbra unui tei înalt, într-o zi înăbuşitor de caldă din vara anului 1853. Unul, de vreo douăzeci şi trei de ani, înalt, smead, cu un nas ascuţit, dar cam strâmb, având o frunte lată şi un zâmbet stăpânit pe buzele sale cărnoase, se întinsese pe spate şi ochii săi mici, cenuşii, uşor mijiţi, cătau pe gânduri în depărtare. Celălalt şedea cu pieptul lipit de pământ, sprijinindu-şi cu amândouă mâinile capul cu păr bălai, creţ şi privea de asemeni undeva, departe. Era cu trei ani mai în vârstă decât tovarăşul său, dar părea, mult mai tânăr. Mustăţile abia îi mijiseră, iar un pufuşor fin îi acoperea bărbia. O drăgălăşenie copilărească, o graţie atrăgătoare erau întipărite în trăsăturile delicate ale feţei lui rotunde, proaspete, în blânzii săi ochi căprui, în buzele-i frumos arcuite, cărnoase, şi în mâinile sale albe. Radia de sănătate veselă şi fericită, de tinereţe uşuratică, încrezută, răsfăţată, încântătoare… îşi rotea ochii, zâmbea şi îşi sprijinea capul în pumn, alintându-se ca băieţandrii care ştiu că-s admiraţi. Purta un surtuc alb, larg ca o bluză, îşi înfăşurase gâtul subţire cu o eşarfa albastră. Iar o pălărie boţită de pai zăcea alături în iarbă. Pe lângă dânsul, tovarăşul său părea un om îmbătrânit şi nimeni nu şi-ar fi putut închipui, privindu-i figura colţuroasă, că şi lui îi e bine, că şi el trăieşte clipe de desfătare. Şedea într-o poziţie incomodă. Iar capul lui mare, lătăreţ la creştet şi mai ascuţit spre bărbie, părea înfipt la întâmplare pe un gât prea lung. Stângăcia se vădea până şi în poziţia mâinilor şi a bustului său, strâns tare într-un surtuc negru cam scurtuţ, precum şi în atitudinea picioarelor sale lungi cu genunchii înălţaţi în sus, ca labele de dinapoi ale lăcustelor. Totuşi, îţi dădeai seama numaidecât că aveai de-a face cu o persoană bine educată. Un aer de om cumsecade se desprindea din întreaga lui fiinţă stângace. Iar figura lui, departe de a fi frumoasă şi chiar puţin ridicolă, răsfrângea bunătate şi deprinderea de a gândi. Se numea Andrei Petrovici Bersenev. Iar tovarăşul său, tânărul cel blond, purta numele de Pavel Iakovlevici Şubin. — De ce şezi pe spate şi nu întins ca mine pe burtă? Începu Şubin. Aşa-i cu mult mai bine. Mai cu seamă când ridici picioarele şi baţi din călcâie – uite aşa! Ai iarba sub nas: când te saturi să priveşti peisajul, te uiţi la o goangă pântecoasă care se urcă pe un firişor de iarbă sau la vreo furnică ce umblă încoace şi încolo. Zău că-i mai bine aşa! Că tu ţi-ai luat acum o poză pseudoclasică, leit ca o balerină, când se sprijină cu coatele de o stâncă de carton. Nu uita că ai acum dreptul la o odihnă desăvârşită. Ce? E glumă să ieşi al treilea candidat[1] după un asemenea examen?! Odihniţi-vă, sir! Nu mai staţi într-o veşnică încordare. A sosit vremea destinderii! Şubin îşi rosti discursul cu o voce nazală, jumătate plictisit, jumătate în glumă (cum vorbesc îndeobşte copiii răsfăţaţi cu prietenii casei, care le aduc bomboane) şi, fără să aştepte răspunsul, urmă: — Pe mine mai cu seamă mă surprinde la furnici, gândaci şi alte stimabile goange uimitoarea lor seriozitate. Mişună în toate părţile cu nişte aere atât de importante, de parcă viaţa lor ar însemna ceva! Ian te uită: omul, regele creaţiei, o fiinţă superioară, le dă atenţie… iar ele nici nu se sinchisesc de dânsul. Ba încă, vezi bine, câte o scârbă de ţânţar se mai şi aşază pe nasul regelui creaţiei şi-l foloseşte ca hrană. Asta-i ceva jignitor! Iar pe de altă parte, stai şi-ţi zici: întrucât soarta lor este mai prejos decât soarta noastră? Şi adică de ce să nu se îngâmfe şi ele, dacă ni-i permisă nouă îngâmfarea? Ei, filosofiile, rezolvă-mi problema asta! De ce taci? Hai? — Cum? Rosti Bersenev, tresărind. — Cum! Îl îngână Şubin. Prietenul tău îşi expune o teorie profundă, iar tu nici nu-l asculţi. — Admiram natura. Priveşte cât de viu strălucesc câmpiile în soare! (Bersenev era cam gângav.) — Da, ce admirabil colorit, adeveri Şubin. Zi-i natură, şi pace! Bersenev clătină din cap. — Mai cu seamă tu s-ar fi cuvenit să te entuziasmezi. Asta-i în specialitatea ta: doar eşti artist. — Ba deloc! Nu-i asta specialitatea mea, îl contrazise Şubin şi îşi puse pălăria pe ceafă. Eu sunt măcelar. Obiectul meu e carnea… modelez carne: umeri, picioare, mâini… Pe când aici nu găseşti o formă, contururi precise… numai o risipire de linii… Prinde-le, dacă poţi! — Dar există frumuseţe şi aici, susţinu Bersenev. Şi, fiindcă veni vorba, ce-i cu basorelieful tău? — Care basorelief? — Copilul cu ţapul. — La naiba, la naiba, la naiba, psalmodie Şubin. M-am uitat atent la sculptorii adevăraţi, la bătrâni, la antici – şi am sfărâmat fleacul meu. Tu îmi arăţi natura şi îmi spui: „Dar există frumuseţi şi aici!” Fără îndoială, pretutindeni se află frumuseţe, chiar şi în forma nasului tău. N-ai să alergi însă după orice fel de frumuseţe. Anticii nu alergau după frumuseţe. Ea însăşi se înfiripa în opera lor. De unde venea? Numai Dumnezeu ştie. Poate din cer. Lumea întreagă era a lor. Noi însă nu putem cuprinde totul: avem braţele prea scurte. Noi aruncăm undiţa într-un singur punct, şi stăm la pândă. Se prinde, bravo nouă! Nu se prinde… Şi Şubin îşi scoase limba. — Stai, stai! Îl contrazise Bersenev. Eşti paradoxal. Dacă tu însuţi nu simţi frumuseţea, dacă n-o iubeşti – oriunde ai întâlni-o – atunci nici ea nu se va lăsa prinsă în opera ta. Dacă o privelişte frumoasă, dacă o muzică încântătoare nu spune nimic sufletului tău, adică dacă nu le simţi… — Du-te încolo, atotsimţitorule! îl repezi Şubin, izbucnind într-un râs provocat de vorba asta nouă scornită de dânsul; iar Bersenev căzu pe gânduri. Nu, dragă, urmă Şubin: tu eşti un înţelept, un filosof, care ai absolvit al treilea universitatea din Moscova. Mi-i greu să-ţi ţin piept la discuţii în contradictoriu tocmai eu, un student care nu şi-a terminat studiile. Dar iată ce am să-ţi mai spun: în afară de arta mea, iubesc frumuseţea numai la femei… adică la fetele tinere, şi asta doar de puţină vreme… El se întoarse pe spate şi îşi puse mâinile sub cap. Tăcerea dură câteva clipe. Liniştea zădufului de amiază apăsa ca o povară pământul strălucitor, care parcă aţipise. — Fiindcă veni vorba de femei, începu iarăşi Şubin, de ce nu-l struneşte nimeni pe Stahov? L-ai întâlnit la Moscova? — Nu. — A înnebunit de-a binelea bătrânul. Şade cât îi ziulica de mare la Avgustina Hristianovna a lui, moare de plictiseală, dar nu se urneşte din loc. Se boldesc unul la altul, aşa de prosteşte… Chiar ţi-i oarecum să-ţi arunci ochii la dânşii… Ei, poftim! Şi când te gândeşti cu ce familie l-a blagoslovit Dumnezeu pe omul acesta! Iar el una ştie: Avgustina Hristianovna! N-am văzut ceva mai respingător decât mutra ei de raţă. I-am făcut mai zilele trecute o caricatură, gen Dantan[2]. Nu-i rea de loc. Am să ţi-o arăt. — Dar cu bustul Elenei Nikolaevna cum merge? îl întrebă Bersenev. Înaintează? — Nu, frate, nu înaintează defel. Un chip ca acesta te poate duce la deznădejde. Când te uiţi la dânsa, vezi trăsături pure, severe, regulate… Ai impresia că poţi să-i redai uşor asemănarea. Când colo, îţi dai seama că-i greu de tot… îţi scapă printre degete, ca o comoară. Ai observat-o cum ascultă? Nu i se clinteşte nicio trăsătură a feţei.   [1] Grad ştiinţific acordat între 1804 şi 1884 absolvenţilor universitari cu merite deosebite, care, intrând în aparatul administrativ de stat, primeau demnitatea de secretar de colegiu (a zecea clasă în cunoscutul Tablou al rangurilor). [2] Jean Pierre Dantan (1800-l869), sculptor-portretist şi monumentalist, autor a numeroase busturi şi statuete caricaturale ale unor cunoscuţi lideri ai vremii.