Ion Minulescu

Corigent la limba romana de Ion Minulescu A fost odată ca niciodată...           Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubrica faptelor diverse. Bunicii şi nepoţii păreau aproape de aceeaşi vârstă. Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeai cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteai cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.           Pe vremea aceea împăratul era totdeauna foarte bătrân, iar unicul fecior al împăratului, foarte tânăr. Prea marea diferenţă de vârstă dintre tată şi fiu nu da nimănui încă nimic de bănuit. Astăzi, cărturarii chemaţi să stabilească genealogia familiilor imperiale ar găsi-o poate suspectă. Pe vremea aceea, însă, bătrânii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vieţii normale, şi împăratul era cu atât mai mare şi mai slăvit cu cât putea să aibă copii la o vârstă când muritorilor de rând nu le mai este îngăduit să aibă decât regrete şi amintiri.           Pe vremea aceea, singurul bulevard al oraşului pornea din piaţa gării, străbătea grădina publică drept în două şi se sfârşea în faţa primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pământ smălţuit cu verde. Privită pe planul oraşului, din clopotniţa cu ceasornic a bisericii Sfântul Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îţi pare azi un om tras în ţeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo înfiptă într-o scobitoare.           Restul oraşului nu s-a schimbat aproape deloc. Se târăşte ca o viperă de-a lungul Argeşului, şi din an în an se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeaşi reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc şi cu capul strivit între spital şi puşcărie.           În schimb, vipera s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt şi luminate cu electricitate. Luna plină a fost expulzată din grădina publică tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-şi mai dau întâlnire cu modistele şi croitoresele pe maidanele oraşului. Hotelurile au început să închirieze camere cu luna, cu ziua şi chiar cu ora...           Musafirii de pe vremea aceea au dispărut o dată cu anii din calendarele oficiale. Copiii au luat locul părinţilor cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Avocaţii, doctorii, inginerii, generalii, dascălii şi negustorii oraşului de pe vremea aceea au fost înlocuiţi, ca nişte înalţi dregători ai statului după o schimbare de regim.           Dar victoria vârstei e numai relativă. Tinerii au început să îmbătrânească şi ei, iar bătrânii, după ce au fost binecuvântaţi din pridvorul bisericii Sfântul Ion, au fost trecuţi pentru ultima oară prin dosul Foişorului de foc şi împământeniţi pe dealul Cimitirului Ştefan-vodă...           Din pragul locaşului de veci, oraşul cu locuinţe de închiriat aproape nici nu se zăreşte. Stă pitit ca un laş între dealuri, gata să treacă Argeşul înot, la cel mai mic semnal de alarmă, şi să lase judeţul fără capitală.           Este oraşul în care mi-am petrecut copilăria, în care am iubit pentru prima oară şi în care am rămas corigent la limba română.           Profesorul meu de pe vremea aceea nu-şi luase încă licenţa în litere. Mai târziu a murit ca director de şcoală... comercială.                       *                       Trei colegi de clasă ― Eu, Cotan şi Mihăiţă ― ne jucam de-a "căderea Plevnei".           Eu fac pe regele Carol, Cotan face pe ţarul Rusiei şi Mihăiţă pe Osman-paşa.           Eu sunt aşa cum nu mai vreau să-mi aduc aminte că am fost.           Cotan este scurt, gras şi gălăgios. Parcă ar fi un dop de sticlă de şampanie proptit pe două beţe de chibrituri cu gămăliile negre. Cotan are pantofi de lac. Doar este fecior de bani gata. Tatăl său este avocat, mare proprietar şi şeful unui partid politic din localitate. Cotan este, dar, când băiatul prefectului, când al primarului, când al deputatului, când al senatorului. De când ne-am pomenit pe bancă unul lângă altul, Cotan nu e niciodată pe lista promovaţilor. Toamna însă, "când se numără bobocii", Cotan devine iar colegul meu în clasa următoare, şi aşa mai departe...           Mihăiţă este slab, sfios şi sărac. Mihăiţă este o expresie algebrică ― o câtime necunoscută botezată cu litera "S" la puterea a treia. Cele două cârlige grafice ale triplei sale personalităţi (fizice, sufleteşti şi sociale) răstoarnă totdeauna noţiunea locului în care s-ar găsi la un moment dat în spaţiu. Capătul curbei de bază cată spre infinit, iar cel care s-ar avânta parcă spre cer se încovoaie spre pământ. Mihăiţă este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Osman-paşa. După sfârşitul jocului, iese bătut, schingiuit, scuipat şi huiduit, iar după sfârşitul fiecărui an şcolar, "premiul I cu cunună".           Mihăiţă este băiatul unui cizmar de pe Scoroboaia. Scoroboaia este o mahala a Piteştilor.           Piteştii de pe vremea aceea erau o comună urbană cu 17000 de suflete, trei şcoli primare de băieţi şi două de fete, un liceu, două judecătorii de pace şi un tribunal, un regiment de infanterie, altul de artilerie şi un escadron de călăraşi, poştă şi telegraf, staţie de drum-de-fier, două spiţerii, trei cofetării şi treisprezece simigerii, dintre care una la centru, pe strada Şerban-vodă.

Nu sunt ce par a fi de Ion Minulescu ROMANŢE PENTRU                                           MAI TÂRZIU                                                   (1908)       Lui Tilică Burillianu   Je hais le mouvement qui déplace les lignes Et jamais je ne pleure et jamais je ne ris. CHARLES BAUDELAIRE   (Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii, Şi nu râd niciodată şi nu plâng niciodată. Trad. de Al. Philippide)           ROMANŢA NOULUI-VENIT     Străinule ce baţi la poartă, De unde vii Şi cine eşti?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...   De unde vin?... De unde pot veni, când ochii-mi, Plini de regrete şi tristeţi, Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi? Priviţi... Sandalele-mi sunt rupte, Iar toga ce mi-o dete-Apollo În noaprea când pornii spre voi Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.   Sunt gol ― Căci calea-mi fuse lungă Şi-n calea mea-întâlnii pe rând Pe toţi câţi vrură să vă vândă Podoabe noi ce nu se vând, Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi, Pe cei ce vrură Să vă-ndrumeze spre mai bine ―   Spre-acel frumos întrezărit În armoniile eterne Dintr-un sfârşit Şi-un infinit, Pe cei ce v-au adus lumina, Pe cei ce i-aţi primit cu ură Şi i-aţi gonit cu pietre ― Pietre ce s-or preface-n piedestale În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...   De unde vin? Eu vin din lumea creată dincolo de zare ― Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi, Eu vin din lumea-n care Nu-i ceru-albastru, Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi, Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi, Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă, Din lumea ultimului cântec, Purtat pe-a berzelor aripă Din ţărm în ţărm, Din ţară-n ţară, Din om în om, Din gură-n gură, ― Din lumea celor patru vânturi Şi patru puncte cardinale!...   Deschideţi poarta dar, Şi-n cale Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur, Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură, Veniţi în jurul meu degrabă, Şi-n cântul lirelor de aur, Porniţi cu mine împreună   Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi Şi şanţuri feodale, Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi... Veniţi cu toţii cât mai e vreme, Şi mai puteţi cânta ― Veniţi!... Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii! Iar cânturile voastre ― Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine ― Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!... Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Era prin anul una mie şi nouă sute opt ― îmi pare.         LA POARTA CELOR CARE DORM   lui Dimitrie Anghel   Hei, cântăreţ!... Opreşte-ţi truditul pas... Nu ştii Că-aci-i sfârşitul celor ce-au început cei vii?... Şi nu ştii că-n grădina din dosu-acestei porţi Începe, nouă, lumea sfârşită de cei morţi?... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Eşti obosit ― se vede Ce drumuri prăfuite Bătătorişi, sărmane cercetător prin stele De frumuseţi bizare şi armonii smintite? Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele, Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.   Vezi poarta-aceasta verde? E poarta mea... De vrei Să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei Sub care zac tăcute părerile de rău, De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc Cu trupul lor pământul grădinii, Şi de porţi Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi, Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bine-ai venit! Priveşte ce tei bătrâni umbresc Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!... Şi ce miros de viaţă!... Şi teii, ce parfum De sânuri decoltate împrăştie pe-alee ― Or, tu cunoşti parfumuri de carne de femeie. Nu? Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc În care se serbează orgiile de seară ― Cei morţi sunt înăuntru, iar vii sunt pe-afară!...   Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum Grădina mea!... Priveşte-i aleile de-aproape ― Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei Verzi stofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape, Nu flori, ci ochi... Priveşte-i... Nu sunt şi ochii Ei?... . . . . . . . . . . . . Şi-acum mai pleci? Răspunde-mi, sărman cercetător De frumuseţi bizare şi armonii smintite ― Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!...   Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân Chitara cu trei strune, răspunde:  ― Nu... Rămân!...       ROMANŢA NOASTRĂ     Sur ton beau tapis de pussière rose, De poussière grise, de poussière blonde, O! route, rois ou pauvres, fous ou fiancès, Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses, Sur ton beau tapis de poussière blonde, Tout le monde, tout le monde, tout le monde, Ya passé.[1]   KLINGSOR     Pe-acelaşi drum, Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii, De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-acelaşi drum Pe unde ieri trecură poate, Străbunii noştri Şi părinţii, Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,   Noi ― Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe Şi doliul vremilor apuse, Şi-al idealurilor scrum ― Pe-acelaşi drum Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani!   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calea noastră întâlni-vom Pe cei bătrâni rămaşi în urmă ― Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi Cum le luăm-nainte. Iar noi Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă În suflet sfintele avânturi Şi-n gură caldele cuvinte...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri... Şi-n calarea noastră întâlni-vom ― O!... câte nu poţi să-ntâlneşti Când drumu-i lung Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână Tot mai departe Şi te poartă, Ca pe un orb ţinut de mână, Spre-ntrezărite-Aureole ― Nimicuri scumpe pământeşti!...   Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!... Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.   Dar va veni o zi în care Ne vom opri deodată-n drum, Înspăimântaţi că-n urma noastră Zări-vom pe-alţii cum sosesc, Cum ne ajung, Ne trec-nainte Şi râd că nu-i putem opri...   Da... Va veni şi ziua-n care vom obosi, Şi va veni Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum Ne va părea miros de smirnă, Iar cântul ţiterelor sparte Un Psalm cântat de-un preot gângav La căpătâiul unei moarte Pe care nimeni n-o cunoaşte...   Şi-atunci, privind un urma lor ― Ca cei ce n-au nimic să-şi spună Când nu-şi pot spune tot ce vor ― La umbra zidurilor mute Şi-a secularilor castani, Vom adormi ca şi drumeţii Ce dorm uitaţi de mii de ani!...   [1] Pe frumosul tău covor de pulbere trandafirie, De pulbere cenuşie, de pulbere bălaie, O, drum! regi sau sărmani, nebuni sau logodnici, Culegători de săruturi sau culegători de trandafiri, Pe frumosul tău covor de pulbere bălaie, Toată lumea, toată lumea, toată lumea A trecut (fr.).

Rosu, galben si albastru de Ion Minulescu Roman                                              (1924)                       Lui DUMNEZEU           care ne-a purtat de griji           Lui MIHAI VITEAZUL           care a încercat prima întregire a           neamului           şi MIE ÎNSUMI           care am scris cele ce urmează           I. M.                       Ah! Que le monde est grand à la clarté des lampes!...           Aux yeux du Souvenir que le monde est petit!           Charles Baudelaire                                               I           SOL, SOL, SOL, MI BEMOL..           FA, FA, FA, RE!...                       Arcuşele se cabrară pe coarde ca o turmă de girafe sălbatice, prinse într-o plasă de sârmă ghimpată şi spaima lor răsună ca nişte lovituri surde în poarta îmblânzitorului de bestii umane şi note muzicale. Albastru şi multiplicat ca fumul pipelor pe sfârşite, ecoul abecedarului simfonic zbura din cutiuţele de lemn, drept în sus, ca sufletul sinucişilor cu dinamită. Odată ajunse în tavanul roş-pompeian al Ateneului, toate aceste fire imaginare se îndoiră ca nişte undiţe, la vederea cărora delfinii de aur îşi încovoiară spinarea şi spaima lor se contopi cu spaima arcuşelor din orchestră, care, de data asta, rămăseseră inerte ca gâturile unor girafe împăiate. Şi se făcu tăcere... În sala Ateneului nu mai era nimeni. Dispăruse şi orchestra şi publicul. Un singur auditor mai rămăsese în fotoliul 49. Eram eu. Şi peste mine, cupola edificiului cobora vertiginos ca un balon sferic, incendiat în spaţiu de un trăsnet. Voiam să ţip; dar cu un singur ţipăt nu poţi înlătura un pericol. Voiam să fug, dar braţele fotoliului mă înlănţuiau ca o femeie stupidă şi sentimentală. Undiţele albastre prinseseră delfinii galbeni şi gipsul decorativ trăgea după el toată această minusculă mare de flăcări. Spectacolul era grandios şi deprimant. Cataclismul se mutase de data asta în spaţiu şi, afară de mine singur, în spaţiu nu mai exista decât roşu, galben şi albastru...           Mă deşteptă vocea proprietăresei care, în timpul visului, îmi bătuse în uşă, parodiind fără să vrea începutul Simfoniei a V-a.           Era grăbită şi speriată. Se întâmplase, oare, ceva neobişnuit?... De când se începuse războiul, obişnuinţa cotidiană se schimbase şi ea după prescripţiile stării de asediu.           Sar jos din pat şi mă uit la ceas. E ora două şi jumă tate, sau, după orarul oficial, paisprezece şijumătate. Eziuă, dar. În odaia mea însă e întuneric. Ferestrele sunt căptuşite cu hârtie albastră, precauţiune inutilă contra Zepellinului care vizita Bucureştii numai noaptea.           Aprind lumina electrică şi deschid uşa. Doamna Charlota Grümberg dă buzna şi se repede să deschidă fereastra.           ― Ce e? Ce s-a întâmplat?           ― Ceva teribil.           ― Ard Bucureştii?... l-au aprins bombele incendiare?           ― Ai să vezi, ai să vezi... Poftim, priveşte...           Şi din cadrul ferestrei, mai agitată ca a şaptea nevastă a lui Barbă-Albastră, doamna Grümberg se aplecă spre stradă, lungindu-şi gâtul în direcţia pieţei Sfântul Anton.           ― Spune dacă ai mai văzut aşa ceva... Mai mare ruşinea !... O să râdă de noi ofiţerii aliaţi...           Curios, mă apropii de ea, privesc în stradă şi parcă nu-mi vine să cred ochilor. Revolta proprietăresei mele era, în parte, justificată.           Mai mulţi gardişti şi comisari de poliţie asaltează magazinele de pe strada Carol, smulgând drapelele naţionale pe care, nu ştiu de ce, negustorii le arboraseră pestetot, ca la 10 Mai. Întreaga stradă nu e decât o vastă agitaţie de roşu, galben şi albastru. Celelalte culori aproape nu mai există. Se aud ţipete şi chiar înjurături. Din când în când, se sparge şi câte un geam. Nedumerirea unora măreşte revolta altora. Mulţimea anonimă începe să umple strada. Un tramvai cu cai s-a oprit în faţa Poştei şi nu mai poate înainta. Conductorul strigă şi sună clopotul disperat. Ferestrele s-au deschis pestetot. În cadrul lor, capetele femeilor speriate se agită confuz, ca un cârd de gâşte care te ameninţă de la distanţă. Balcoanele sunt tixite. Toată lumea se întreabă cu privirea, cu gestul şi cu vorba. Dar autorităţile poliţieneşti, fie că nu vor să dea nici o 1ămurire, fie că nu cunosc nici ele cauza pentru care li s-a dat ordin să cureţe oraşul de tricolorul naţional. Nimeni nu ştie de ce şi pentru ce...           E de-ajuns să arunci însă o singură piatră în baltă, ca orăcăitul broaştelor să tacă pe dată...           Din Dealul Mitropoliei, primul dangăt de clopot se rostogoleşte peste oraş, greoi şi resemnat ca un tren de marfă ce s-ar fi prăbuşit într-o prăpastie. Urmează apoi altele şi altele tot mai dese. Odată cu ele, ţignalele gardiştilor săgeteză somnolenţa văzduhului cu imperti-nenţa lor de femei isterice.           Pe măsură ce semnalele de alarmă măreau cacofonia acestui duet lugubru, strada Carol se golea tot mai grabnic de mulţimea curioşilor care o invadase câteva minute mai înainte. Gloata compactă se topea ca o pastilă de sublimat coroziv într-un lighean cu apă fiartă. Cât ai clipi din ochi, în stradă nu mai rămăsese nimeni. Cetăţenii anonimi şi reprezentanţi forţei publice intraseră parcă în pământ. Tramvaiul cu cai dispăruse şi el. Balcoanele păreau acum nişte colivii goale, iar ferestrele căptuşite cu hârtie albastră, pleoapele unor călugăriţe în rugăciuni. Vitrinele magazinelor se îndoliară şi ele sub carapacele obloanelor de tinichea şi hârşâitul lor de fierăstrău însângeră parcă şi mai mult rănile, nevindecate încă, ale oraşului.           Cinci minute mai târziu, pe stradă nu mai rămăsese decât bucăţi răzleţe de stofă tricoloră, sfâşiată din drapelul naţional: Roşu... Galben... şi Albastru!...           Aeroplanele duşmane veneau să bombardeze iar Bucureştii...                       *                       Închid fereastra şi, cu prestanţa exagerată a unui erou de operetă, încerc să-mi liniştesc proprietăreasa care a început să tremure.           Relaţiile dintre mine şi doamna Charlota Grümberg sunt de aşa natură că, în prima săptămână după ce m-am mutat la dânsa, i-am zis "coană Lotty", iar după alte trei zile, "dragă Lotty". Doamna Grümberg este o văduvă de treizeci şi patru de ani, socotiţi după vârsta domnişoarei Viki, singurul ei copil, care a împlinit cincisprezece ani, în ziua declarării războiului. Are părul galben auriu ca tărâţele de lemn, faţa rumenă ca o turtă dulce spoită cu sirop de zahăr ars, ochii albaştri ca sticlele de apă gazoasă, nasul scurt şi insinuant, cu nările vizibile ca două lanterne de automobil şi buzele cărnoase, obraznice şi răsfrânte ca ghizdurile unei fântâni. E înaltă, corpolentă, solidă şi, totuşi, admirabil proporţionată. Braţele ei albe şi generoase aşteaptă parcă să te prindă ca un colac de salvare, într-un naufragiu pe mare, iar degetele argintii şi roze par două legături de sparanghel pe taraba unui negustor de legume. Picioarele fine şi delicate suportă cu graţia unor socluri minuscule pulpele stilizate ca două coloane clasice, pe cornişa cărora frontonul şoldurilor elastice şi nervoase completează arhitectura minunată a acestui templu feminin destinat cultului profan.           Lotty are, ca să lbaticii din Africa centrală, preferinţe numai pentru lucrurile care i-au violentat atenţia. Îi place cinematograful, caramelele de ciocolată, esenţa de roze şi pantofii americani cu tocul drept şi scurt, probabil o veche obsesie moştenită de la bărbatu-său, care era reprezentantul fabricilor "Walk Over", 'Banan" şi "Edwin Happ".           Pe mine mă iubeşte fiindcă seamăn (deşi nu am în vine nici un strop de sânge semit) cu un văr al ei, pe care l-a iubit la nebunie când era fată mare. N-a putut să-l ia de bărbat însă, fiindcă văru-său era violoncelist şi nu câştiga îndeajuns. Din cauza asta, Mauriciu Polak s-a sinucis chiar în ziua nunţii ei cu Solomon Grümberg. Şi bărbatu-său, care era bogat şi iertă tor, a reuşit s-o vindece mai repede de cum şi-ar fi închipuit de amintirea vie a primului ei amor defunct.           Când m-a văzut pe mine însă, a tresărit din nou, ca şi cum s-ar fi găsit faţă în faţă cu mortul de acum şaptesprezece ani. Când am întrebat-o de preţul odăii, a închis ochii, s-a sprijinit de speteaza unui scaun şi, cu vocea bemolată ca un tremolo de violoncel (bineînţeles), mi-a răspuns oftând:           ― Cât vrei să -mi dai dumneata...