Recent Posts
Posts
Paznicul farului de Camilla Lackberg volumul 7 Observă că are sânge pe mâini abia când şi le puse pe volan. Palmele i se lipeau de învelişul din piele. Dar le ignoră, băgă schimbătorul de viteză în marşarier şi demară cam agresiv de pe aleea de acces din faţa gara­jului. Auzi cum anvelopele împrăştie pietrişul în toate direcţiile. Îi aştepta un drum lung. Aruncă o privire spre ban­cheta din spate. Sam dormea înfofolit în pătură. De fapt, ar fi trebuit să-i pună centura de siguranţă, dar nu-i venea să-l trezească. Trebuia să conducă foarte atent. Din reflex, ridică uşor piciorul de pe pedala de acceleraţie. Cerul nocturn de vară începuse deja să se lumineze. Cele câteva ore de întuneric se terminau încă înainte de a-şi fi intrat în drepturi. Şi totuşi, noaptea asta părea interminabilă. Nimic nu mai era la fel. Ochii căprui ai lui Fredrik se holbau înmărmuriţi la tavan; ea înţelese că n-avea încotro. Fusese obligată să se salveze, pe ea şi pe Sam. N-avea voie să se gândească la sânge sau la Fredrik. Se putea refugia într-un singur loc. Ajunseră după şase ore. Fjällbacka începea să se tre­zească. Parcă maşina lângă Salvamari şi se întrebă preţ de o secundă cum o să care totul. Sam dormea dus în continuare. Scoase un pachet de şerveţele din torpedou şi îşi şterse mâinile cât putu de meticulos. Sângele uscat se îndepărta greu. Apoi scoase geamantanele din portbagaj şi le trase cât putu de repede spre Badholmen, unde era ancorată barca. Se temea că Sam o să se trezească, dar încuiase maşina ca nu cumva să iasă şi să cadă în apă. Aşeză cu chiu, cu vai geamantanele în barcă şi desfăcu parâma legată acolo ca să împiedice un eventual furt. Apoi alergă aproape până la maşină şi răsuflă uşurată când văzu că Sam dormea la fel de liniştit ca înainte. Îl ridică şi-l duse, înfăşurat în pătură, până la barcă. Se strădui să vadă pe unde calcă şi se descurcă fără să alunece. Îl puse cu grijă pe Sam pe podea şi răsuci cheia în contact. Motorul tuşi şi porni din prima încercare. Trecuse ceva timp de când condusese barca, dar simţea c-o să meargă. Ieşi cu spatele din chei şi părăsi portul. Soarele strălucea, dar nu încălzea încă. Simţi cum se relaxează încet, încet, cum teroarea nopţii îşi slăbeşte puţin strânsoarea din jurul ei. Se uită la Sam. Şi dacă ceea ce s-a întâmplat l-a afectat pe viaţă? Un copil de cinci ani era fragil, cine ştie ce s-a stricat în el? Avea să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să-l repare. Avea să alunge răul prin pupături, ca atunci când căzuse cu bicicleta şi îşi zdrelise genunchii. Drumul îl ştia pe dinafară. Cunoştea fiecare insulă, fiecare stâncă. Se îndreptă spre Väderobod şi se înde­părtă tot mai mult de arhipelag. Valurile începuseră să se ridice şi prova se izbea de suprafaţa de apă ori de câte ori nimerea deasupra unui val. Se bucura de apa sărată care îi stropea faţa şi chiar închise ochii preţ de câteva secunde. Când îi deschise din nou, descoperi Gråskär în depărtare. Inima îi zvâcni. Aşa se întâmpla de fiecare dată când zărea insula şi căsuţa cu farul, care se înălţa mândru şi alb înspre cerul albastru. Era prea departe deocamdată ca să distingă culoarea casei, dar îşi amintea nuanţa gri-deschis şi colţurile albe. Şi-şi amintea şi nalbele roz care creşteau de-a lungul peretelui celui mai adăpostit de vânt. Acolo era sanctuarul ei, paradisul. Gråskär.   Biserica din Fjällbacka era plină ochi, şi strana părea inundată de flori. Coroane, buchete şi panglici de mătase cu mesaje de bun-rămas. Lui Patrik îi venea greu să se uite la sicriul alb din mijlocul mării de flori. În biserica mare din piatră dom­nea o linişte înspăimântătoare. La înmormântările celor în vârstă se auzea tot timpul un murmur discret. Oamenii împărtăşeau păreri de genul „avea dureri atât de mari, că a fost o binecuvântare, presupun”, în timp ce aşteptau cu nerăbdare cafeaua de după slujbă, oferită de parohie. Azi nu se auzea niciun fel de pălăvrăgeală. Toţi stăteau tăcuţi în băncile lor, cu inimile îngreunate şi senzaţia că viaţa era nedreaptă. Aşa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple. Patrik îşi drese vocea şi se uită în tavan, încercând să scape de lacrimi clipind. Strânse mâna Ericăi. Costumul îi producea mâncărimi şi îl înţepa. Patrik trase de gulerul cămăşii pentru că nu mai avea aer. Avea senzaţia c-o să se sufoce. Clopotele din turn începură să bată şi ecoul răsună printre ziduri. Mulţi tresăriră la auzul lor şi se uitară spre sicriu. Lena ieşi din sacristie şi păşi spre altar. Lena fu­sese cea care îi cununase în biserica asta, cândva demult, într-o epocă şi realitate ce păreau dispărute. Atunci at­mosfera fusese relaxată, oamenii făceau glume, totul era luminos. Acum ea era serioasă. Patrik încercă să interpre­teze expresia de pe faţa ei. Oare şi ea gândea că ceea ce se întâmplă nu era în regulă? Sau se refugia în spatele ideii că totul avea un înţeles? Lacrimile îl podidiră din nou şi le şterse cu dosul palmei. Erica îi întinse discret un şerveţel. Când ultimele acorduri ale orgii amuţiră, se făcu linişte vreo câteva se­cunde, înainte ca Lena să ia cuvântul. Vocea îi tremura uşor, apoi deveni din ce în ce mai sigură. — Viaţa se poate schimba într-o clipă. Dar Dumnezeu e cu noi, chiar şi azi. Patrik îi văzu gura mişcându-se, dar încetă s-o as­culte destul de repede. Nu voia să audă nimic. Puţina credinţă în Dumnezeu de când era copil, care îl însoţise de-a lungul vieţii, dispăruse. Nu avea niciun sens ce se întâmplase. Patrik strânse din nou mâna Ericăi.
Sirena de Camilla Lackberg volumul 6 1. Fusese conștient că, mai devreme sau mai târziu, totul avea să iasă din nou la iveală. Ar fi fost cu neputință să ascundă așa ceva. Fiecare vorbă îl adusese mai aproape de acel lucru cumplit și de nerostit. Un lucru pe care, timp de mulți ani, se chinuise să-l reprime. În clipele acelea nu mai exista cale de scăpare. Mergând cât de repede îl țineau picioarele, simțea aerul dimineții năpădindu-i plămânii. Inima îi spărgea pieptul. Nu voia să se ducă, însă nu avea de ales. Drept urmare, lăsase ca soarta să decidă. Dacă avea să găsească pe cineva acolo, se vedea nevoit să rupă tăcerea. Dacă nu găsea pe nimeni, își continua drumul spre serviciu, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă bătăile sale în ușă căpătară un răspuns. Pătrunse înăuntru și, cu ochii întredeschiși, se chinui să distingă ceva, în semiîntuneric. Persoana din fața sa nu era cea pe care se aștepta să o vadă. Dinaintea lui se afla cu totul altcineva. Părul lung al femeii se undui ritmic, dintr-o parte în alta, în vreme ce el o urmă în camera alăturată. Bărbatul începu să vorbească și să pună întrebări. Gândurile i se învârteau în minte. Nimic nu era așa cum părea; nimic nu era bine, deși ai fi zis că lucrurile stau exact invers. Deși complet nelalocul lui, totul părea a se potrivi. Brusc, bărbatul amuți. Ceva îl izbise în plex, cu o forță ce-i curmase vorbele, în mijlocul frazei. Își plecă privirea și văzu cum sângele începe să șiroiască, de-ndată ce cuțitul fu scos din rană. Apoi simți o nouă săgetare, mai multă durere și o lamă ascuțită răsucindu-i-se în trup. Era conștient că îi sosise sfârșitul. Totul avea să se încheie în clipa aceea, deși îi rămăseseră atât de multe lucruri de făcut, de privit, de trăit. În același timp, era și o fărâmă de dreptate în toate astea. Nu meritase traiul bun de care se bucurase și nici toată dragostea ce-i fusese dăruită. Nu și după faptele săvârșite. După ce durerea îi paraliză simțurile, iar cuțitul încetă să se mai răsucească, apa îl împresură. O barcă se legănă pe valuri. Odată învăluit de marea glacială, bărbatului i se curmară toate celelalte simțiri. Ultimul lucru pe care și-l aminti fu părul ei. Lung și închis la culoare. ••• — Dar au trecut trei luni de-atunci! De ce nu l-ați găsit? Patrik Hedström își aținti privirea asupra femeii aflate dinaintea lui. De fiecare dată când o vedea, aceasta îi părea și mai extenuată. Iar femeia venea o dată pe săptămână la secția de poliție din Tanumshede. În fiecare zi de miercuri. Căpătase obiceiul odată cu dispariția soțului ei, la începutul lunii noiembrie. — Facem tot posibilul, Cia. Doar știi asta. Ea dădu din cap, fără să spună o vorbă. Mâinile, pe care și le ținea împreunate în poală, îi tremurau. Apoi femeia îl privi, cu ochii înlăcrimați. Nu era prima oară când Patrik se confrunta cu o asemenea situație. — Nu se mai întoarce, nu-i așa? În clipele acelea, nu îi tremurau doar mâinile, ci și vocea, iar Patrik fu nevoit să reziste impulsului de a ocoli biroul și de a o alina pe femeie cu o îmbrățișare. Însă el rămase calm și plin de profesionalism, reflectând asupra modului în care să reacționeze, cu toate că un asemenea comportament se opunea vehement instinctelor sale protectoare. În cele din urmă, trase adânc aer în piept și spuse: — Nu, nu cred că se mai întoarce. Femeia nu-i mai adresă alte întrebări, însă Patrik își dădu seama că vorbele sale nu făcuseră decât să confirme ceea ce Cia Kjellner știa deja. Soțul ei n-avea să se mai întoarcă niciodată acasă. Pe data de trei noiembrie, Magnus se trezise la ora șase și jumătate, făcuse duș, se îmbrăcase, apoi îi salutase mai întâi pe cei doi copii ai săi, apoi pe soția sa, care tocmai plecau împreună. La scurt timp după ora opt, Magnus fusese văzut părăsind casă, în direcția locului său de muncă, Ferestre Tanum. După aceea, nimeni n-a mai știut încotro o apucase. Nu-și făcuse apariția acasă la colegul său, care trebuia să-l ducă spre birou cu mașina. Undeva între locuința sa, din cartierul învecinat terenului de sport, și casa colegului, din zona terenului de golf în miniatură, Magnus Kjellner se făcuse nevăzut. Polițiștii examinaseră fiecare aspect al vieții lui. Emiseseră o alertă generală de dispariție și interogaseră peste cincizeci de persoane, incluzând colegi de muncă, membri ai familiei și prieteni. Căutaseră datorii care l-ar fi putut sili să fugă, căutaseră amante secrete. Investigaseră posibilitatea ca el să fi deturnat fonduri ale companiei la care era angajat – orice ar fi putut explica motivul pentru care un bărbat respectabil, în vârstă de patruzeci de ani, cu nevastă și doi copii adolescenți, și-ar fi părăsit pur și simplu căminul și ar fi dispărut. Însă poliția nu găsise nicio urmă. Nimic nu indicase faptul că ar fi plecat în străinătate și nici nu fuseseră extrași bani din contul bancar comun al cuplului. Magnus Kjellner pur și simplu dispăruse fără urmă. După ce o conduse pe Cia spre ieșire, Patrik bătu prudent la ușa Paulei Morales. — Intră, zise ea. Bărbatul păși înăuntru, închizând ușa în urma lui. — Iar a venit soția? — Da, oftă Patrik, luând loc pe scaunul pentru vizitatori. Își ridică picioarele pe birou, dar le coborî apoi rapid, după ce Paula îi aruncă o privire fioroasă. — Crezi că e mort? — Mă tem că da, răspunse Patrik, exprimându-și pentru prima dată cu voce tare bănuiala pe care o avusese din momentul dispariției lui Magnus. — Am verificat totul, individul nu avea niciunul dintre motivele obișnuite pentru a se face nevăzut. S-ar părea că a plecat într-o zi de acasă și… dus a fost. — Dar nu a fost găsit niciun cadavru. — Așa e, niciun cadavru, zise Patrik. Și unde ar trebui să căutăm? Nu putem să dragăm toată marea și nici să scotocim toate pădurile de pe lângă Fjällbacka. Tot ce putem face e să stăm cu mâinile-n sân și să sperăm că îl va găsi cineva. Mort sau viu. Fiindcă eu altă soluție nu văd. Și nici nu știu ce să spun atunci când Cia își face apariția aici, săptămână de săptămână, sperând ca noi să fi făcut cine știe ce progrese în cadrul anchetei. — E modul ei de a face față situației. Îi dă senzația că acționează totuși într-un fel, în loc să stea pur și simplu acasă, așteptând vești. Pe mine, de exemplu, m-ar înnebuni o situație ca asta. Paula aruncă o privire către fotografia pe care o ținea lângă computer. — Înțeleg, zise Patrik. Însă nici nu ajută în vreun fel. — Nu, firește că nu. Timp de câteva clipe, biroul înghesuit se cufundă în tăcere. În cele din urmă, Patrik se ridică în picioare. — Sperăm că o să apară. Într-un fel sau altul. — Presupun că ai dreptate, spuse Paula, părând însă la fel de abătută precum Patrik. ••• — Ce grăsună! — Tu vorbești! exclamă Anna, privindu-și sora în oglindă și făcând semn spre pântecele Ericăi. Erica Falck se întoarse din profil, întocmai ca Anna, și se văzu nevoită să-i dea dreptate acesteia. Dumnezeule, era imensă! Arăta ca o burtă gigantică de care, doar de dragul aparențelor, era atașată o micuță Erica. Întocmai așa se și simțea. Prin comparație, trupul său fusese miraculos de suplu pe vremea când era gravidă cu Maia. Însă de data aceasta, Erica purta în pântece doi bebeluși. — Chiar nu te invidiez deloc, spuse Anna cu sinceritatea brutală a unei surori mai mici. — Mulțumesc mult, zise Erica, înghiontind-o ușor cu pântecele. Anna o împinse, la rându-i, și amândouă se dezechilibrară. Preț de o clipă, își fluturară mâinile prin aer, încercând să rămână în picioare, după care începură să râdă atât de tare, încât fură nevoite să se așeze pe podea. — E incredibil! exclamă Erica, ștergându-și ochii de lacrimi. Nimeni n-ar trebui să arate în halul ăsta. Sunt o corcitură între Barbapapa[1] și bărbatul din filmul cu Monty Python[2], care explodează după ce mănâncă o ciocolățică mentolată! — Ei bine, sunt etern recunoscătoare pentru faptul că vei avea gemeni. Datorită ție, prin comparație, mă simt ca o nimfă suplă. — Să-ți fie de bine, răspunse Erica, încercând să se ridice. Dar nu reuși. — Stai, te ajut eu! strigă Anna, care însă pierdu, la rându-i, lupta cu gravitația și ajunse iar în poziția șezut. Privindu-se una pe cealaltă, amândurora le trecu prin minte același gând. Apoi strigară la unison: — Dan! — Ce e? se auzi de la parter vocea bărbatului. — Nu ne putem ridica în picioare! țipă Anna. — Ce-ai zis? Îl auziră urcând pe scări și venind spre dormitorul pe podeaua căruia se aflau ele. — Ce naiba faceți voi două? se amuză Dan, văzându-le pe logodnica lui, Anna, și pe sora acesteia stând jos, în fața oglinzii. — Nu ne putem ridica în picioare, zise Erica, încercând să pară cât mai demnă cu putință atunci când întinse mâna spre el. — Stați așa, să aduc macaraua, zise Dan, prefăcându-se că pleacă înapoi la parter. — Ia potolește-te, spuse Erica, în vreme ce Anna râdea atât de tare, încât fu nevoită să se întindă pe podea. — Bine, hai să încerc. Dan o apucă de mână pe Erica și începu să o tragă în sus. — Ufffff, gemu bărbatul. — Te rog, încetează cu efectele sonore! îi porunci Erica, ridicându-se cu greu în picioare. — Fir-ar să fie, ești imensă! exclamă Dan. Drept răspuns, femeia îl lovi cu pumnul peste braț. — Ai zis asta de o sută de ori, și nu ești singurul. Ce-ar fi să nu te mai holbezi la mine și să-ți concentrezi în schimb atenția asupra propriei tale grăsune! — Mda, bine. Dan o ajută pe Anna să se ridice în picioare, apoi o sărută pe buze. — Ar trebui să vă găsiți o cameră dacă vă arde de așa ceva, zise Erica, împungându-l pe Dan. — Asta este camera noastră, răspunse Dan, sărutând-o din nou pe Anna. — În regulă. Atunci să ne concentrăm asupra motivului pentru care mă aflu eu aici, zise Erica, îndreptându-se către dulapul surorii sale. — Nu știu de ce ai impresia că ți-aș putea fi de ajutor, spuse Anna, mergând legănat în urma Ericăi. Nu cred că am ceva care să-ți vină. — Și-atunci, ce mă fac? întrebă Erica, în timp ce căuta printre hainele de pe umerașe. Diseară e lansarea cărții lui Christian, și singurul lucru care mă încape e cortul Maiei! — În regulă, îi dăm cumva de cap. Pantalonii pe care îi porți par în regulă și cred că am o cămașă care s-ar putea să-ți vină. În orice caz, pentru mine e un pic cam mare. Anna se întinse după o tunică brodată, de culoarea lavandei. Erica își scoase tricoul și, cu ajutorul Annei, își trase HAINA peste cap. Deși comparabilă cu împănatul unui cârnat de Crăciun, misiunea de a-i acoperi pântecele cu tunica se dovedise un succes. Apoi Erica se întoarse către oglindă și se privi cu o expresie critică. — Arăți fantastic, spuse Anna, și Erica bombăni drept răspuns. Având în vedere silueta pe care o avea, „fantastic” suna imposibil de atins, totuși Erica arăta mulțumitor și părea să-și fi dat osteneala. — Merge, zise ea. Încercă să-și scoată singură HAINA, însă fu nevoită să se dea bătută și să accepte ajutorul Annei. — Unde are loc petrecerea? întrebă Anna, netezind tunica și punând-o pe umeraș. — La Grand Hotel. — Frumos din partea editurii să dea o petrecere de lansare pentru un autor debutant, zise Anna și se îndreptă spre scări. — Sunt foarte entuziasmați de carte. Iar precomenzile sunt incredibil de bune pentru un roman de debut, așa că ei sunt mai mult decât bucuroși să dea o petrecere. Pare să existe mult sprijin și din partea presei, din câte mi-au spus cei de la editură. — Și ție cum ți se pare cartea? Presupun că îți place, altminteri nu ai fi recomandat-o. Însă cât e de bună? — Este… Coborând cu grijă scările, în urma surorii sale, Erica reflectă câteva clipe. — Este magică. Întunecată și frumoasă, tulburătoare și intensă și… ei bine, magică – acesta e cuvântul cel mai potrivit pentru a o descrie. — Christian trebuie să fie în al nouălea cer. — Da, presupun că da, spuse Erica pe un ton oarecum șovăitor, în vreme ce intră în bucătărie. Cunoscând deja unde se aflau toate lucrurile, merse țintă spre cafetieră. — În același timp, însă…   [1] Personaj comic, asemănător unei mase gelatinoase, dintr-o serie franțuzească de cărți pentru copii. (N.t.). [2] Trupă britanică de comedie de la sfârșitul anilor ’60, printre scenetele căreia se numără și cea în care personajul supraponderal „Dl Creosote” explodează la finalul unei mese copioase, din cauza ultimului dumicat – o ciocolățică mentolată minusculă. (N.t.).
Copilul german de Camilla Lackberg volumul 5 Capitolul 1 În neclintirea odăii se auzea doar zgomotul muștelor. Un bâzâit constant, datorat bătăilor frenetice din aripi. Bărbatul de pe scaun nu se mișca, și nici nu o făcuse de multă vreme. De fapt, el nici măcar nu mai putea fi numit om. Atât timp cât prin „om” se înțelege o persoană vie, care încă mai are suflare și care poate simți. Bărbatul acela însă se prefăcuse deja în furaj. Un paradis pentru gângănii și larve. Muștele zumzăiau într-un roi imens în jurul siluetei neclintite. Uneori aterizau, dând din mandibule. Apoi își luau din nou zborul, în căutarea altui loc de popas. Orbecăiau și se ciocneau unele de altele. Zona din jurul rănii de pe creștetul bărbatului prezenta pentru ele un interes sporit, cu toate că izul metalic de sânge dispăruse demult, fiind înlocuit de un miros mai stătut și mai dulceag. Sângele se coagulase. La început, îi țâșnise pe la ceafă, peste scaun, pe podea, unde formase apoi o baltă. Inițial, fusese roșu, înțesat de corpusculi vii. Acum își schimbase culoarea, devenind păcuriu. Băltoaca nu mai părea a fi compusă din acel lichid vâscos care îi curge prin vene unui om. Se transformase într-o masă întunecată și cleioasă. Muștele se săturaseră. Își depuseseră ouăle. În clipele acelea, pline și mulțumite, nu voiau decât să iasă afară. În încercările lor zadarnice de-a trece peste bariera invizibilă, fluturau din aripi, în dreptul pervazului, izbindu-se de geam cu un zgomot surd și sec. Într-un final, capitulaseră. Odată revenită foamea, se întorseseră la ceea ce fusese cândva un om, dar care, în momentele acelea, nu ajunsese decât un morman de carne. • Cât fusese vara de lungă, aceleași gânduri eterne o măcinaseră pe Erica. Tot cântărind argumentele pro și contra, se trezea uneori ispitită să dea o fugă până sus. Însă niciodată nu ajungea mai departe de baza scărilor ce duceau spre pod. Putea să pună totul pe seama faptului că ultimele câteva luni fuseseră extrem de aglomerate, cu toate lucrurile pe care le avusese de făcut după nuntă, dar și cu haosul ce domnise în casă pe vremea când Anna și copiii ei încă locuiau acolo. Însă acela nu era adevărul complet. Pur și simplu, îi era frică. Frică de ce-ar fi putut găsi. Frică să răscolească și să scoată la iveală chestiuni pe care ar fi preferat să nu le afle. Știa că Patrik se întreba de ce soția lui nu voia să se uite prin caietele găsite în pod. Ba chiar, de câteva ori, se gândise să-i ceară lămuriri, dar se abținuse. Dacă ar fi întrebat-o, ea n-ar fi fost în stare să-i răspundă. Cel mai tare o speria faptul că ar fi fost nevoită să-și schimbe optica. Imaginea pe care o avusese despre mama ei – ce fel de persoană fusese aceasta și cum își tratase fiicele – nu era una tocmai pozitivă. Însă chiar și-așa, aceea era imaginea pe care și-o formase Erica. O imagine familiară, un adevăr incontestabil care dăinuise de-a lungul anilor și pe care se putuse bizui. Poate că avea să fie confirmat. Ba poate chiar avea să fie întărit. Dar dacă avea să fie subminat? Cum ar fi fost dacă s-ar fi trezit confruntată cu o realitate complet diferită? Până acum, nu avusese destul curaj încât să afle. Erica păși pe prima treaptă. De jos, din sufragerie, auzi râsetul zglobiu al Maiei, care se juca împreună cu Patrik. Sunetul acela o alină, iar femeia făcu un nou pas pe trepte. Mai avea încă cinci până sus. Când împinse chepengul și urcă în pod, aerul se umplu de praf. Ea și Patrik discutaseră despre o eventuală reamenajare a spațiului, cândva în viitor, pentru a servi poate drept refugiu tihnit pentru Maia, atunci când aceasta avea să mai crească și să își dorească puțină intimitate. Însă deocamdată rămânea un pod nefinisat, cu o dușumea din scânduri late și un tavan oblic, cu grinzi la vedere. Era un adevărat talmeș-balmeș. Decorațiuni de Crăciun, haine care nu îi mai erau bune Maiei și cutii cu obiecte mult prea urâte pentru a fi ținute la parter, însă mult prea scumpe, ori cu valoare sentimentală mult prea mare pentru a fi aruncate. Cufărul se afla tocmai în spate, lângă perete. Era vechi, din lemn ferecat în fier. Erica avea o vagă idee că obiectul purta denumirea de „cufăr american”. Se așeză pe podea și își trecu ușor mâna peste el. După ce inspiră adânc, apucă zăvorul și trase capacul în sus. Simți brusc un miros stătut, care o făcu să strâmbe din nas. Se întrebă de unde venea izul vechi și apăsător. Probabil mucegaiul, gândi ea, dându-și în același timp seama că o mănâncă pielea capului. Îi erau încă proaspete în memorie sentimentele ce o copleșiseră atunci când, alături de Patrik, descoperise cufărul și îi parcursese conținutul, ridicând încetișor fiecare obiect. Desene pe care ea și Anna le schițaseră în copilărie și lucrușoare făcute la școală. Mama lor, Elsy, le păstrase pe toate. Acea mamă care nu se arătase niciodată interesată atunci când fiicele sale veniseră acasă și îi prezentaseră cu nerăbdare creațiile lor. Erica reluă aceleași mișcări, scoțând obiectele unul câte unul și așezându-le pe podea. Ceea ce căuta ea se afla tocmai la fundul cufărului. Apucă grijuliu bucata de pânză și o ținu din nou între palme. Cămășuța copilului fusese albă cândva, însă de îndată ce-o ridică spre lumină, femeia descoperi că era îngălbenită de timp. Nu își putu lua privirea de la petele mici și brune de pe ea. La început crezuse că era vorba de niște urme de rugină, însă mai apoi își dăduse seama că probabil era sânge uscat. Găsirea unor pete de sânge pe cămășuța copilului era ceva sfâșietor. Cum ajunsese în pod? Cui aparținuse? Și de ce o păstrase mama ei? Erica așeză cu atenție cămășuța lângă ea, pe podea. Când o găsiseră, avusese înfășurat în ea un obiect, care însă nu mai era acolo. Fusese unicul lucru pe care-l îndepărtase din cufăr – o medalie nazistă ce stătuse ascunsă în pânza murdară. Sentimentele trezite în adâncul sufletului ei la vederea medaliei fuseseră surprinzătoare. Inima i-o luase razna, gura i se uscase, iar prin fața ochilor i se derulaseră scene din vechile jurnale de știri și documentare despre al Doilea Război Mondial. Ce căuta o medalie nazistă acolo, în Fjällbacka? În propria ei casă, printre posesiunile mamei sale? Întreaga situație îi părea absurdă. Și-ar fi dorit să pună medalia înapoi în cufăr și să închidă capacul, însă Patrik insistase să o ducă la un expert, pentru a afla mai multe detalii. Fără prea multă tragere de inimă, Erica acceptase, simțind însă niște voci prevestitoare șoptindu-i, avertizând-o să ascundă medalia și să dea totul uitării. Însă curiozitatea avusese câștig de cauză. La începutul lui iunie, dusese medalia unui expert în artefacte din cel de-al Doilea Război Mondial, iar cu puțin noroc, curând, aveau să afle mai multe în legătură cu originile piesei de metal. Dar pe Erica o interesau cel mai mult obiectele găsite tocmai la fundul cufărului. Patru caiete albastre. Recunoscuse pe coperți scrisul mamei sale. Acea caligrafie elegantă, înclinată spre dreapta, într-o versiune mai modernă și mai rotunjită. În momentul acela, Erica scoase din cufăr caietele, trecând cu degetul arătător peste coperta celui de deasupra. Fiecare fusese etichetat drept „Jurnal”, cuvânt ce-i trezea Ericăi sentimente amestecate. Curiozitate, freamăt, nerăbdare. Însă și teamă, îndoială și puternica senzație că invada intimitatea mamei sale. Avea oare dreptul de-a citi caietele respective? Avea oare dreptul să scormonească în gândurile și sentimentele cele mai profunde ale mamei sale? Un jurnal nu e menit privirilor niciunei alte persoane. Mama ei nu scrisese acele pagini pentru a împărtăși cu alții conținutul. Poate că i-ar fi interzis fiicei sale să le citească. Dar Elsy nu se mai afla printre ei, iar Erica nu mai avea cum să-i ceară voie. În ceea ce privea caietele, se vedea nevoită să decidă de una singură ce anume să facă. — Erica? Vocea lui Patrik îi întrerupse contemplarea. — Da? — Sosesc oaspeții! Erica aruncă o privire spre ceas. Dumnezeule mare, se făcuse deja ora trei? Era cea dintâi aniversare a Maiei, drept urmare aveau să sosească cei mai apropiați prieteni și membri ai familiei. Pesemne că Patrik își imaginase că soția sa adormise acolo, sus. — Vin! Își scutură hainele de praf și, după o clipă de ezitare, luă de jos caietele și cămășuța, apoi coborî scările abrupte ale podului.
Piaza rea de Camilla Lackberg volumul 4 Capitolul 1 Cel mai viu în amintire îi rămăsese parfumul ei. Acela pe care îl păstra în baie. Sticluța purpurie, lucioasă ce purta în ea esența dulce și tare. Adult fiind, îl căutase într-o parfumerie până când găsise unul identic. Chicotise la aflarea numelui: „Poison”[1]. Femeia obișnuia să și-l pulverizeze pe încheieturi, după care și-l întindea pe gât, iar dacă purta fustă, și pe glezne. Îi părea atât de frumoasă acea imagine a încheieturilor ei fragile și delicate, ce se mângâiau cu grație! Mireasma i se răspândea în jur, făcându-l să râvnească mereu la clipa apropierii, la clipa în care femeia avea să se aplece pentru a-l săruta. Mereu pe buze. Mereu atât de domol, încât uneori se întreba dacă sărutul era vis ori aievea. „Să ai grijă de sora ta”, îi spunea mereu înainte de plecare, părând mai degrabă că plutește spre ușă. După aceea, nu reușea niciodată să-și amintească dacă îi răspunsese cu voce tare sau doar dăduse din cap. • Soarele primăvăratic răzbea prin ferestrele secției de poliție Tanumshede, etalând nemilos urmele de murdărie de pe geamuri. Smogul iernii se întindea precum o pojghiță deasupra sticlei, iar Patrik avu senzația că și el era acoperit, la rândul lui, de aceeași membrană. Fusese o iarnă grea. Viața cu un copil în căminul lor era infinit mai plăcută, dar și infinit mai dificilă decât își putuse imagina vreodată. Și, cu toate că lucrurile se îmbunătățiseră mult față de început, Erica încă nu se obișnuise cu traiul de mamă casnică. Înțelegerea acelui fapt îl chinuia fără întrerupere pe Patrik, cu fiecare secundă pe care o petrecea la serviciu. Pe lângă asta, ce se întâmplase cu Anna pusese o povară în plus pe umerii lor. O bătaie în ușă îi întrerupse gândurile sumbre. — Patrik? Tocmai am primit un telefon în legătură cu un accident rutier. O singură mașină, pe drumul spre Sannäs. — În regulă, zise Patrik, ridicându-se. Apropo, nu cumva o să vină azi înlocuitoarea lui Ernst? — Ba da, spuse Annika. Dar încă nu e ora opt. — În cazul ăsta, îl voi lua cu mine pe Martin. Altminteri mă gândeam să mă însoțească ea o vreme în mașină, până când se va prinde cum stă treaba. — Ei bine, îmi e un pic milă pentru biata femeie, zise Annika. — Fiindcă trebuie să meargă cu mine în mașină? rosti Patrik, prefăcându-se ofensat. — Evident. Doar te știu cum șofezi… Acum, la modul serios, nu îi va fi ușor cu Mellberg. — După ce i-am văzut CV-ul, aș spune că dacă există cineva care să-i poată țină piept lui Mellberg, atunci Hanna Kruse e acea persoană. Judecând după dosarul de muncă și referințele excelente, femeia pare a fi unsă cu toate alifiile. — Singurul lucru care-mi pare dubios e că vrea să aplice pentru un post la secția din Tanumshede. — Da, e posibil să ai dreptate din punctul ăsta de vedere, zise Patrik, trăgându-și haina pe el. Va trebui să o întreb de ce vrea să se afunde într-atât de jos încât s-o apuce spre cariera asta fără perspective, alături de noi, niște amatori într-ale aplicării legii. Îi făcu semn cu ochiul, iar Annika îl lovi ușor peste umăr. — Știi că nu la asta mă refeream. — Normal, te tachinam doar. Apropo, ai mai primit informații despre locul accidentului? Există răniți? Decedați? — Conform persoanei care ne-a sunat, în mașină pare să fie doar o singură persoană. Decedată. — La naiba. Îl iau pe Martin și ne îndreptăm într-acolo, să aruncăm o privire. Ne vom întoarce curând. Între timp, o poți conduce tu pe Hanna pe-aici, nu? În clipa aceea, din dreptul recepției se auzi vocea unei femei. — Bună ziua? — Ea trebuie să fie, zise Annika, pornind în grabă spre ușă. Patrik o urmă, curios în legătură cu noua componentă feminină a echipei. Fu surprins când dădu cu ochii de femeia care-i întâmpina la recepție. Nu era întrutotul sigur la ce se așteptase, dar probabil își închipuise o persoană mai… voluminoasă. Și nu atât de arătoasă… și de blondă. Femeia întinse mai întâi mâna spre Patrik, apoi spre Annika și zise: — Bună ziua. Sunt Hanna Kruse. Azi încep serviciul. Așteptările lui Patrik fură chiar depășite de vocea ei oarecum gravă și de tonul ferm. Strângerea de mână stătea mărturie pentru multele ore petrecute în sala de forță, motiv pentru care Patrik își revizui impresia inițială. — Patrik Hedström. Iar aceasta e Annika Jansson, temelia secției. Hanna zâmbi. — Unicul avanpost feminin din acest ținut al masculilor, să înțeleg. Cel puțin, până acum. Annika râse. — Da, trebuie să recunosc, e grozav să existe în sfârșit o contragreutate pentru tot testosteronul care plutește între acești pereți. Patrik le întrerupse sporovăială. — Fetelor, puteți să vă cunoașteți mai bine cu altă ocazie. Hanna, am primit un telefon în legătură cu un accident de mașină. Dacă ești și tu de acord, mă gândeam că ar fi bine să mă însoțești chiar acum. Să intri în pâine chiar din prima zi. — Mie îmi convine, zise Hanna. Pot să-mi las geanta undeva? — O pun în biroul tău, se oferi Annika. Turul secției îl putem face mai târziu. — Mulțumesc, zise Hanna, urmându-l degrabă pe Patrik, care ieșise deja pe ușa principală. — Ei, cum ți se pare? o întrebă acesta după ce se urcară în mașina de poliție și porniră înspre Sannäs. — Bine, mulțumesc. Întotdeauna e un pic stresant când începi o slujbă nouă. — Judecând după CV-ul tău, deja ai reușit să treci prin destul de multe locuri de muncă. — Da, am vrut să capăt cât mai multă experiență, spuse Hanna, privind curioasă pe geam. Diferite regiuni din Suedia, raze de acțiune de mărimi diferite – din toate am gustat câte un pic. Orice mi-ar fi putut îmbogăți experiența de polițist. — Dar de ce? Care e țelul final, ca să zic așa? Hanna surâse. Zâmbetul îi era prietenos dar, în același timp, și peste măsură de ferm. — Postul de șef, bineînțeles. Într-una din secțiile de poliție mai mari. Așa că am urmat tot felul de cursuri, am învățat cât mai mult posibil și am trudit din greu. — Pare să fie rețeta succesului, rosti Patrik, zâmbind, stânjenit însă de ambiția uriașă pe care părea s-o aibă noua sa colegă. Nu era obișnuit cu așa ceva. — Sper că da, zise Hanna, cu privirea ațintită în continuare asupra peisajului rural. Dar tu? De când lucrezi în Tanumshede? Spre mâhnirea sa, Patrik simți o ușoară jenă în glas atunci când îi răspunse. — Păi… sincer, de când am terminat Academia de Poliție. — Vai, eu n-aș fi fost în stare să fac așa ceva. Înseamnă că îți place mult. Semn de bun augur pentru timpul pe care-l voi petrece aici. Femeia râse, după care se întoarse către el. — Ei bine, îmi imaginez că am putea privi lucrurile și așa. Însă multe se pot pune și pe seama obișnuinței, dar și a siguranței date de locul unde te afli. Am crescut aici, știu zona ca-n palmă. Cu toate că nu mai locuiesc în Tanumshede. Acum stau în Fjällbacka. — Așa e, am auzit că ești căsătorit cu Erica Falck! Îmi plac la nebunie cărțile ei! Mă rog, cele despre crime; trebuie să recunosc că nu am citit și biografiile. — N-ai de ce să te rușinezi. Conform cifrelor de vânzare, jumătate din populația Suediei a citit ultima ei carte polițistă, însă majoritatea oamenilor nici măcar nu știu că a publicat cinci biografii ale unor autoare suedeze. Cea mai bună vânzare a avut-o cea despre Karin Boye, cred că a ajuns pe la vreo două mii de exemplare. În orice caz, încă nu suntem căsătoriți, dar vom fi în curând. Ne cununăm în ajun de Rusalii! — Vai, felicitări! Ce minunat, veți avea o nuntă de Rusalii! — Ei bine, așa sperăm. Deși, sincer să fiu, în momentul ăsta aș prefera să zburăm în Las Vegas și să scăpăm de tot balamucul. Habar n-am avut că planificarea unei nunți e așa de complicată. Hanna râse cu poftă. — Da, îmi imaginez. — Dar și tu ești căsătorită, am văzut în dosar. N-ați avut cununie religioasă, cu tot dichisul? O umbră întunecată brăzdă chipul Hannei. Se întoarse și șopti atât de încet, încât Patrik abia o putu auzi: — Am avut o cununie civilă. Însă povestea asta e pentru altă ocazie. Pare-se că am ajuns. În depărtare, într-un șanț, deslușiră o mașină avariată. Doi pompieri erau ocupați să taie caroseria, însă nu îi dădeau zor. După ce aruncă o privire înspre scaunul din față al mașinii, Patrik înțelese motivul pentru care cei doi nu se grăbeau.   [1] Otravă.
Cioplitorul in piatra de Camilla Lackberg volumul 3 Capitolul 1 Pescuitul de homari nu mai era ca odinioară. Pe vremuri, crustaceele păcurii erau capturate de bărbați vrednici, pescari de meserie. Acum, vizitatorii din timpul verii petreceau câte o săptămână la pescuit de homari, din pur amuzament. Și nici măcar nu se conformau regulamentului. De-a lungul anilor, văzuse întâmplându-se asta de nenumărate ori. Perii folosite pentru a îndepărta discret icrele vizibile, făcând ca pescuitul să pară legal, ori braconaj din coșurile altor pescari. Unii chiar plonjau în apă și furau homarii direct din coșuri. Uneori se întreba cum avea să se încheie totul sau dacă mai rămăsese vreun dram de onoare printre pescarii de homari. Ba chiar se întâmplase ca o dată, în loc de un număr neștiut de homari ce fuseseră furați, să găsească în coșul scos la suprafață o sticlă de coniac. Cel puțin hoțul acela avusese un pic de onoare sau măcar un simț al umorului. Frans Bengtsson oftă adânc, trăgându-și în sus coșurile, însă fața i se lumină atunci când văzu în primul coș doi homari nemaipomeniți. Avea ochiul format pentru porțiunile în care tindeau să se adune crustaceele și, pe lângă asta, găsise și câteva locuri preferate, unde coșurile puteau fi așezate, cu același noroc, an după an. După trei aruncări, strânsese un morman acceptabil de vietăți valoroase. Nu prea înțelegea de ce era nevoie de asemenea prețuri exorbitante. Nu că n-ar fi fost apetisanți, însă, dacă ar fi avut de ales, el ar fi preferat heringul la cină. Era mai gustos și mai convenabil ca preț. Dar în perioada aceea a anului, câștigurile din pescuitul de homari reprezentau un supliment cum nu se putea de bine-venit pe lângă pensia lui. Ultimul coș părea să se fi împotmolit, iar el își propti piciorul de balustrada ambarcațiunii pentru a avea mai multă stabilitate în încercarea de a-l scoate cu forța. Simți cum juvelnicul începu să se clintească ușurel și speră să nu fie deteriorat. Privi peste balustrada vechii sale snipa[1] din lemn, spre a-i evalua starea. Însă altceva își făcu apariția. O mână albă despică suprafața agitată a apei, părând, pentru o clipă, să arate înspre văzduh. Primul său instinct fu de-a scăpa din mână frânghia, pentru ca indiferent ce plutea către suprafață să se facă din nou nevăzut, în adâncuri, alături de coșul pentru homari. Însă judecata sa preluă conducerea, iar bărbatul începu din nou să tragă de frânghia cu care era legat coșul. Trupul său încă dădea dovadă de multă vigoare, ceea ce-i era de mare ajutor. Fu nevoit să tragă cu toată forța pentru a putea sălta peste balustradă descoperirea macabră. Nu se pierdu cu firea decât atunci când trupul livid, neînsuflețit, se prăvăli pe punte, cu o bufnitură surdă. Scosese din mare un copil. O fată, cu părul lung lipit de chip și cu buze la fel de albastre precum ochii care priveau nemișcați către cer. Bengtsson se aplecă peste balustradă și vomă. • Patrik era mai extenuat decât și-ar fi imaginat vreodată că ar putea fi. Toate iluziile sale conform cărora bebelușii dormeau mult fuseseră în întregime spulberate în ultimele două luni. Își trecu mâinile prin părul scurt, șaten, însă nu izbuti decât să-l facă să arate și mai ciufulit. Și dacă avea impresia că el era obosit, nici nu își putea imagina cum trebuia să se simtă Erica. Măcar el nu era nevoit să se tot trezească în timpul nopții, pentru a alăpta. În plus, era chiar îngrijorat din cauza ei. Nu își putea aminti să o fi văzut râzând de când se întorsese acasă de la maternitate, iar sub ochi avea cearcăne adânci. Dimineața, când vedea expresia disperată a Ericăi, îi era greu să plece de lângă ea și de lângă Maia. Cu toate acestea, trebuia să recunoască faptul că simțea o ușurare imensă atunci când putea pleca în trombă spre familiara sa lume adultă. O iubea pe Maia mai presus de orice, însă aducerea unui bebeluș în căminul lor fusese precum pășirea într-o lume străină, necunoscută, în care tot felul de griji noi pândeau la fiecare colț. De ce nu doarme? De ce țipă? Îi e prea cald? Prea frig? Ce-i cu petele acelea stranii de pe pielea ei? Măcar huliganii adulți erau ceva cu care era familiarizat, ceva căruia știa să-i facă față. Privi cu ochii pierduți spre hârtiile aflate dinaintea lui, apoi încercă să-și înlăture păienjenișul din minte, îndeajuns cât aceasta să-i funcționeze în continuare. Aproape că sări de pe scaun când telefonul începu să sune și doar după al treilea apel reuși să-și vină în fire și să ridice receptorul. — Patrik Hedström. Zece minute mai târziu, își înșfăcă haina dintr-un cârlig de lângă ușă, o zbughi spre biroul lui Martin Molin și spuse: — Martin, un bătrân care își ridica juvelnicele pentru homari, un anume Frans Bengtsson, zice că a scos la iveală un cadavru. — Prin ce zonă? replică Martin, confuz. Tragica veste curmă apatia dimineții de luni din secția de poliție Tanumshede. — Undeva pe lângă Fjällbacka. E ancorat în debarcaderul de lângă Piața Ingrid Bergman. Trebuie să ne mișcăm. Ambulanța e pe drum. Lui Martin nu fu nevoie să i se spună de două ori. Își luă și el haina pentru a înfrunta frigul aprig al lui octombrie, apoi îl urmă pe Patrik afară, spre mașină. Călătoria până la Fjällbacka dură puțin, iar atunci când mașina se înclină la limită, în curbele abrupte, Martin fu nevoit să apuce tensionat mânerul aflat deasupra ușii. — E un accident de înec? întrebă Martin. — De unde naiba să știu? spuse Patrik, regretând instantaneu faptul că se răstise la Martin. Scuze – n-am dormit destul. — E-n regulă, zise Martin. Amintindu-și cât de frânt păruse Patrik în ultimele săptămâni, era cum nu se poate mai dispus să-l ierte. — Tot ce știm e că a fost găsită în urmă cu o oră. După spusele bătrânului, nu părea să fi stat mult timp în apă. Vom vedea noi imediat, spuse Patrik, în timp ce străbăteau Galärbacken, înspre debarcader, unde stătea ancorată o snipa din lemn. — Ai spus cumva „găsită”? — Da, e fată, o copilă. — Of, la naiba! zise Martin, dorind să-și fi ascultat primul instinct și să fi rămas în pat, alături de Pia, în loc să fi venit la muncă în dimineața aceea. Parcară la Café Bryggan și se grăbiră spre barcă. În mod surprinzător, nimeni încă nu observase cele întâmplate, așa că nu era nevoie să împrăștie obișnuiții gură-cască. — Fata e întinsă acolo, în barcă, spuse bătrânul care veni să-i întâmpine. N-am vrut s-o ating mai mult decât era nevoie. Lui Patrik nu-i fu greu să recunoască paloarea de pe chipul bărbatului. Era la fel cu cea pe care o căpăta propria sa față atunci când trebuia să privească un trup neînsuflețit. — Unde anume ați scos-o din apă? întrebă Patrik, folosindu-se de întrebare pentru a amâna timp de câteva secunde confruntarea cu fata decedată. Nici măcar nu o văzuse și deja stomacul i se strângea de neliniște. — În larg, pe lângă Porsholmen. În partea sudică a insulei. Se încurcase în plasa de la al cincilea juvelnic pe care l-am tras afară. Altminteri ar fi trecut multă vreme până s-o găsim. Poate niciodată, dacă ar fi purtat-o curenții în larg. Patrik nu fu surprins că Bengtsson cunoștea schimbările pe care le suferea un cadavru sub acțiunea apelor. Toți veteranii știau că un corp se scufunda mai întâi, după care ieșea încet la suprafață, odată ce se umplea cu gaze, până când, într-un final, după ce mai trecea o vreme, se scufunda înapoi în adâncuri. În vremurile demult apuse, înecul reprezentase un adevărat risc pentru un pescar și cu siguranță că Bengtsson mai ieșise până atunci în larg, în căutarea unor victime nefericite. Ca pentru a-i confirma bănuiala, pescarul de homari spuse: — N-are cum să fi stat acolo de prea mult timp. Încă nu începuse să plutească. Patrik încuviință din cap. — Ați spus asta când ați sunat să raportați. Ei bine, bănuiesc c-ar trebui să aruncăm o privire. Martin și Patrik merseră încet spre capătul debarcaderului, unde stătea ancorată barca. Abia când ajunseră mai aproape reușiră să vadă suficient de bine peste balustradă, cât să-și dea seama ce anume se afla întins pe punte. Fata aterizase pe spate atunci când bătrânul o trăsese în barcă, iar părul ud și încâlcit îi acoperea cea mai mare parte a feței. — A sosit ambulanța, spuse Patrik. Martin dădu abia perceptibil din cap. Pistruii și părul său blond-roșcat erau cu câteva nuanțe mai roșietici, prin comparație cu fața palidă, iar bărbatul se strădui să-și stăpânească senzația de greață. Vremea mohorâtă și rafalele de vânt care se stârniseră creau un cadru terifiant. Patrik făcu semn cu mâna echipei de la ambulanță, care nu părea grăbită să descarce targa din vehicul și s-o aducă spre ei. — Accident de înec? întrebă privind spre barcă unul din cei doi medici de urgență. — Așa pare, răspunse Patrik. Însă medicul legist va trebui să decidă asta. În orice caz, nu aveți ce să-i faceți, în afară de-a o transporta. — Da, am înțeles asta, spuse bărbatul. Vom începe prin a o ridica pe targă. Patrik încuviință. Întotdeauna considerase că situațiile în care copiii cădeau victime nenorocirilor erau cele mai cumplite lucruri cu care un polițist se putea confrunta în meseria lui. Odată cu nașterea Maiei, disconfortul pe care-l resimțea păruse a fi crescut înmiit. Îl durea sufletul în momentul acela, gândindu-se la sarcina care îi aștepta. De îndată ce fata avea să fie identificată, se vedeau nevoiți să distrugă viețile părinților acesteia. Medicii săriseră în barcă. O luară pe fată cu grijă și o ridicară pe debarcader. Părul ud și roșu i se răsfiră pe ponton, precum un evantai în jurul chipului livid, iar ochii săi sticloși păreau să urmărească norii plumburii, goniți de vânt. La început, Patrik se întoarse cu spatele, apoi însă privi șovăitor în jos, către fată. O gheară rece îi încleștă sufletul. — O, nu, nu, Dumnezeule mare! Martin îl privi înspăimântat. După care începu să înțeleagă ce voia să spună Patrik. — Știi cine e? Patrik dădu din cap, fără a spune vreun cuvânt.       [1] Barcă suedeză, de mici dimensiuni.