Teatru radiofonic

CUPRINS:   PERSONAJELE 3   TABLOUL 16   TABLOUL 217   TABLOUL 328   TABLOUL 436   TABLOUL 543   TABLOUL 650   TABLOUL 758   TABLOUL 866     PERSONAJELE:   Fana şi Eliza Ifrim, Cristina Iovan, Ştefan Răducu, Geo Ranet – 18-20 de ani, colegi de clasă sau clase paralele. Caracterologic, fără să epuizăm prezentarea şi evoluţia lor:   FANA – lucidă, incisivă, febrilă, revendicată egal şi oscilând între un romantism reprimat şi o emancipare reală (depăşind aventura şi modalitatea livrescă). Tentată să protesteze, nu fără vehemente, şi să se opună îngrădirilor (acţiunea le va delimita), Fana e inclusă de regulă tipului, incriminat, de adolescentă mondenă (care îşi „trăieşte” viaţa) şi considerată, cu diferenţieri inerente, o lunatică, o indezirabilă, un „crocodil albastru”.   ELIZA – liniştită, studioasă, cuminte, speriată „să nu ajungă ca Fana”, admirând-o tacit şi realizând, poate nu prea târziu, că sora ei n-o pune numai „în umbră”, ci îi contestă felul de a fi. De aici, protestul de o violenţă extremă şi nevoia de a se apăra acuzând. Că Eliza e tipul preferat de părinţi, de diriginţi şi de bărbaţii peste 35 de ani, care îi apreciază timiditatea şi inexperienţa, docilitatea şi, implicit, conformismul? Asta e drama ei.   CRISTINA – sigură de sine (frumoasă, dezinvoltă, agreabilă), nu se vrea altfel, nu-şi reprimă naivităţile şi n-o înţelege pe Fana (n-a avut experienţele ei). Stenică structural, trece prin dramele vârstei fără să ştie că-s drame (cum le-ar numi tatăl ei, scriitorul Horaţiu Iovan), maturizându-se fără convulsii, dar nu şi fără regrete.   ŞTEFAN – mai robust, mai versat, mai cenzurat în reacţii (în stare să mintă ireproşabil şi să treacă fără efort la cele mai neaşteptate sincerităţi), e din „familia” Fanei, dar e departe (la declanşarea acţiunii) de profunzimile ei. În plus, se vrea foarte matur, ceea ce îi accentuează adolescenţa (farmecul, inconsecvenţele şi nevralgiile ei). Simpatic şi cuceritor, beneficiază, iar uneori şi justifică circumstanţe atenuante.   RANET – cu candori şi desuetudini, dificil şi complicat în esenţă, depăşit, dar nu străin de ce se întâmplă în jur. Indiferent la „modalitatea” Ştefan, pe care n-o condamnă direct (declarat), este opusul ei. Cuminţenia lui – educată, voită şi autoimpusă – ascunde inerent refulări. Când devine agresiv (moralizator şi didactic), justifică o alarmă reală. Ca tinereţea lui – cu nenumăratele încercări şi restructurări proprii vârstei – ne mai rezervă surprize? De aici şi piesa noastră.   În intenţie – o piesă inspirată din viaţa adolescenţilor, a unor adolescenţi (18-20 de ani) care, din multe puncte de vedere, au încetat să mai fie elevi (deşi sunt încă în ultima clasă, a XII-a, ultima lună de şcoală), dar n-au devenit încă altceva… A unor adolescenţi care, în sensul cel mai exact, „se caută”, încearcă să-şi identifice adevăratul lor fel de a fi, sunt preocupaţi, mai mult decât ar dori să o spună, de complicatele probleme ale vârstei, considerată pe drept dificilă.   Dificultatea cea mai mare şi pentru regie – ne gândim la alegerea actorilor – o constituie faptul că aceşti adolescenţii chiar dacă mai poartă uniforme şcolare, nu mai sunt pe structura lor interioară elevi, au crescut şi, oricât ne-ar fi de greu să o recunoaştem, atunci când buletinele lor de identitate indică doar 19-20 ani, sunt mari şi au preocupările unor oameni ce se vor şi sunt mari. (Revendicaţi egal şi oscilând între un romantism reprimat şi o emancipare reală – cum precizam anterior – ei ne violentează frecvent preconcepţiile noastre conformiste despre elevi.)   De aici şi efortul de a fugi de tentaţiile atât de atrăgătoare ale comportamentului cunoscut şi declarat ca fiind „şcolăresc” dar care i-ar fi deformat, tu esenţă, şi efortul, totodată, de a le surprinde preocupările „extraşcolare”, mai exact „extraprofesionale”, preocupări vizând însă, în egală măsură, maturizarea lor afectivă, morală, cetăţenească, întregul lor mod de a fi şi, în accepţia cea mai înaltă, opţiunile lor viitoare.   De aici şi interesul pentru ce gândesc aceşti adolescenţi când rămân ei între ei, şi bunele noastre intenţii nu aduc în mijlocul lor nici un atotştiutor de profesie. De aici şi alegerea preferenţială a unor tipuri diferind de ceea ce ne place să ne imaginăm că ar fi adolescentul „mediu” sau „tipic” şi alegerea, cu bună-ştiinţă, a adolescentului lucid, matur (sau aspirând spre maturizare), cu adevărat simptomatic pentru această vârstă şi acest moment de tranziţie temperamentală. Tot de aici, în sfârşit, efortul de a le exprima gândurile şi nu de a le surprinde „limbajul”, de a-i supune la röntgenul unor situaţii mai puţin obişnuite.   Acţiunea în zilele noastre.         TABLOUL 1   Scena imaginează o sală de festivităţi, de felul celor existente în mai toate liceele vechi, cu tradiţie. Cromolitografii, panouri cu „promoţii de aur”, un nelipsit bust de poet – importante fiind nu atât diferitele elemente citate (sau altele, mai inspirat alese), cât o anumită „atmosferă şcolară” care ar putea rezulta.   În partea stângă, cuprinzând aproximativ o treime din spaţiul de jos – un mic podium, marcând scena sălii de festivităţi. Fotoliile, unul sau două şiruri – atât cât să indice obişnuita lor amplasare; celelalte – retrase mult, lateral, pentru a degaja mişcarea actorilor.   În dreapta, sus, în secţiune, o încăpere de felul celor destinate proiecţioniştilor de film, transformată într-o veritabilă cabină de sonorizare şi lumini (reflectoare îndreptate spre podium, instalaţii electrice etc.). O scară metalică urcând vertical şi o platformă superioară de trecere fac legătura între podium şi cabina de sonorizare.   Contrastând cu scenografia de ansamblu, pe care am dori-o aerată, modernă, pe podium – câteva elemente naturaliste sugerând decorul unei piese care s-a jucat sau s-a repetat mai de mult. La ridicarea cortinei, podiumul este în plină lumină, în timp ce cabina de sonorizare, pentru moment, în întuneric deplin atât cât să n-o bănuim.   Pe podium, în penumbră – Fana; Ştefan tocmai intră în scenă.   ŞTEFAN: Fana, nu te mai recunosc! Să intri tu, în scenă, de la orele două, când repetiţia începe la trei?! (Agravând.) Şi partenerul tău – lipsă! Nici un adorator! … Cum poţi să îngădui, Fana?   FANA: N-am venit niciodată cu adoratorii la şcoală! Nu inventa! Iar partenerul l-am împuşcat acum 10 minute.   ŞTEFAN; Mai bine îl trimiteai la plimbare, „good boy”, sau „adio, cherie”. Împuşcăturile se pot auzi la direcţie (Apoi. prozaic.) De la ce v-aţi certat?   FANA: De la nimic. I-am cerut un miliard ca să-l suport în scenă, dar el mi-a spus…   ŞTEFAN: Să-i împrumuţi zece lei, îl cunosc.   FANA: Era un atalent…   ŞTEFAN: De la ce v-aţi certat?   FANA: Cum termina replica, indiferent de piesă, începea să ofteze… O dată mi-a şi scris. Spunea c-o să mă iubească etern…   ŞTEFAN (cu gravitate mai mult decât persiflantă): Adică toată viaţa!   FANA (acelaşi joc): Şi după!   ŞTEFAN (întrerupând brusc jocul): Zi, mai bine, că ţi-a venit cheful să-l schimbi! Nu-ţi mai plăcea figura. (Cu importanţă.) Ştim noi! Şi erai înţeleasă cu un altul…   FANA: Exact! încă de acum un an (subliniind), din ziua de 4 septembrie. Îmi pare bine că ştii!   ŞTEFAN: Ce vrei să spui? (Interzis.) Cum adică din 4 septembrie?   FANA: Mi-a fost o clipă teamă că n-ai reţinut totuşi ziua, nefericita zi de început… a marii noastre iubiri! Dar tu, ca o fire sentimentală ce eşti, ai reţinut-o… (Accentuând ironia.) Şi ai jucat excelent: un scurt moment de uimire, o rememorare subită, o umbră de tristeţe, şi acum din nou uimire… De asta te-am şi ales: eşti un actor excelent.   ŞTEFAN: Ultima oară când am recitat o poezie, diriginta a crezut că-mi bat joc! Eu n-am pic de talent… Când vreau să fiu serios – mor de râs!   FANA: Acum un an jucai destul de bine. Şi se simte un progres. Felicitări, Ştefane!   ŞTEFAN: Dar eu n-am jucat niciodată, iar anul trecut, dacă vrei să ştii adevărul… (tentativă cvasisentimentală, mai mult o tatonare) eu nu te-aş fi părăsit, dacă tu…   FANA (întrerupându-l): Uite-te, mai bine, pe text! (I-l aruncă.) Prefer să fii în temă!   ŞTEFAN: Ce text? Vreau să cred că glumeşti! Tu ştii doar foarte bine că eu n-am să accept niciodată…   FANA: Ba da! (Şi ca o confirmare o acestei certitudini.) I-am spus şi dirigintei. Corista s-a declarat şi ea de acord, ca regizoare a spectacolului şi veche cunoştinţă a ta… Iar Ranet a fost de-a dreptul încântat.   ŞTEFAN: Ranet? Ce ţi-a venit să-l amesteci?   FANA: Pentru că nu-l poţi suferi… Şi-i textul lui! Citeşte-l! Hai, curaj! (Printre altele, vag.) Apropo… Nu tu m-ai părăsit! (Apoi anulând.) Hai, citeşte, Ştefan! (Schimb lung de priviri, supraveghere reciprocă.)   ŞTEFAN (deschizând textul şi combinând diferitele precizări cu propriile sale reflecţii): „Viitorul al doilea, anticipaţie lirică de elevul Geo Ranet, din clasa a XII-a C”. – cel mai mare gogoman al liceului – „cu precizarea că în această anticipaţie vor apărea chiar elevii clasei a XII-a” – asta s-o creadă el! – „care, reîntâlnindu-se peste un număr de ani.” – murind cu toţii de bucurie – „ne vor conferi imaginea a ceea ce a devenit, fiecare, în acest viitor…” (Conclusiv.) E sărit de pe linie!   FANA: Eşti un invidios fără margini!   ŞTEFAN: Iar tu-i iei apărarea pentru că Ranet te-o fi făcut „nu mai ştiu ce” în Viitorul lui. (Ipoteză.) Cea mai celebră artistă…   FANA: O simplă dirigintă, atât!   ŞTEFAN: Ei, nu vorbi. O „simplă”! Adică, şcoala te-a ajutat să te îndrepţi, iar tu, în semn de recunoştinţă, ai devenit cadru didactic.   FANA: Exact. (Şi nu regret.)   ŞTEFAN: Am să ţi-o reamintesc în Viitorul lui Ranet, peste vreo 5-6 ani, când ne vom reîntâlni.   FANA: Peste 15. Sau, poate, 25.   ŞTEFAN (uimit, dar… excelent): Şi tu ai acceptat să vii la o reîntâlnire după atâţia ani? Când ai să fii o relicvă? Parcă te văd… Ştii ce vârstă ai să ai? Sunt de pe-acum îngrozit!   FANA: 33 împliniţi… sau, poate, 43…   ŞTEFAN: 53… Dar priveşte-ţi umerii ăştia căzuţi, talia care abia se mai vede. Glezna atât de îngroşată… (cu regret) şi glezna de acum 15 ani… Nici nu ştii ce gleznă aveai!   FANA: Tu, în schimb, pari acum mai serios. Şi, cum scrie Ranet, nu mai eşti fostul elev dintr-a XII-a… Ai crescut foarte mult!   ŞTEFAN: Fenomenal! Am crescut… Cum i-a putut trece prin minte!   FANA: Eşti un apreciat fizician!   ŞTEFAN: Scrie el „apreciat”?   FANA (verifică): Promiţător…   ŞTEFAN: Aha. Şi ce face deşteptul ăsta de fizician, care vine după 15 ani şi promite, dar încă nu-i apreciat?   FANA: Este frământat sufleteşte.   ŞTEFAN: Şi după ce isprăveşte…?   FANA: Se întâlneşte cu o fostă colegă!   ŞTEFAN: E clar! (Se întinde, demonstrativ, pe o bancă.) O să se frământe din nou.   FANA: Ştefan!   ŞTEFAN: Nici un Ştefan! Ai spus ca vrei să repeţi – foarte bine! Că ţi s-a topit partenerul – am înţeles şi asta. Că eu – S. O. S. – aş putea să-i ţin locul – perfect. Dar tu îmi ceri acum să înghit şi toate bazaconiile ilustrului Geo Ranet. Ei bine, le resping.   FANA: Pentru că n-ai poezie!   ŞTEFAN: S-a consumat. Cererea foarte mare! (Subit agresiv, ridicându-se.) Şi să nu-mi ceri mie să joc rolul unui individ (calculează) de 19, să zicem, şi cu 15, aşa, 34 de ani… Ce? Am să arăt eu peste noapte ca unul de 34?   FANA: Arăţi! Arăţi chiar foarte bine… Ai un aer aparte.   ŞTEFAN (flatat): Exagerezi!   FANA: Deloc. Te-ai masculinizat.   ŞTEFAN (rănit profund): Tu să-ţi baţi joc, auzi, de tipii aia ai tai, care te-au învăţat aiurelile astea! Eu nu sunt Geo Ranet sa te fac dirigintă… Eu, cât ai clipi, întorc foaia!   FANA: Asta şi vreau, s-o întorci, să devii agresiv şi furios ca trinitratul de glicerină.   ŞTEFAN: Ce-i… trinitratul ala?   FANA: Formula dinamitei.   ŞTEFAN: Şi agresiv, de ce?   FANA: Eşti un marc talent, o speranţă… Şi te reîntorci în oraşul natal, unde mă regăseşti din întâmplare, pe o strada şi te uiţi la mine pierdut, cu ochi rotunzi de viţel…   ŞTEFAN: Poate încasezi vreo două!   FANA: Eu, care am fost dragostea ta? Aminteşte-ţi, pe când eram într-a XII-a…   ŞTEFAN: A XI-a!   FANA: A XI-a sau a XII-a, asta-i mai puţin important. Dar am fost singura ta dragoste mare…   ŞTEFAN: Că om fi fost izolaţi pe insulă!   FANA: O dragoste care s-a prelungit ani la rând…   ŞTEFAN: Aproape trei săptămâni. Din 4 până la 27 septembrie.   FANA: Iar acum, reîntâlnindu-ne, fii cinstit, nici nu-ţi vine să crezi: „Fana, tu eşti?” (Răspunzând.) „Chiar eu.”   ŞTEFAN: Şi te sărut? …   FANA: În gând! Pentru că eşti copleşit de emoţie, paralizat complet, abia mă ţii de mână. Şi alergăm prin oraş fără ţintă, până ce ameţim… Fii o clipă lucid!   ŞTEFAN: Ori ameţit, ori lucid! Că şi-nainte am alergat, deşi eram paralizat de emoţie. Devin cu totul ilogic.   FANA: Ilogic, da! Riguros de ilogic. Dar fericit c-am ajuns în faţa vechiului nostru liceu… Pentru că am ajuns!   ŞTEFAN: Uite aici m-ai pierdut!   FANA: …Suntem chiar în fata grilajului. Iar dincolo de grilaj, zidurile gri ale şcolii, gata să ne vorbească de atâtea întâmplări…   ŞTEFAN: Poate şi de teza de joi.   FANA: Dar tu ai promovat încă de acum 15 ani, ai terminat facultatea, ai pătruns în nucleu, te învârţi printre electroni şi mezoni… (Şi, ca în faţa unei imaginare intrări în liceu). Hai să intrăm!   ŞTEFAN: O să ne oprească portarul. Că mezonii sunt sau nu sunt, dar instrucţiunile-s clare!   FANA: Noul portar e de treabă, vechiul portar a murit.   ŞTEFAN: Cine să moară. Pandele?!   FANA: Au trecut 15 ani: oamenii-s muritori.   ŞTEFAN (subit realist): Şi noi ne pierdem vremea, poftim! Nu tu un dans, un sărut, nici măcar o abatere mică, mică de tot, cât de mică.   FANA: Ar fi o impietate. Ne aflăm sub impresia şcolii. Şi totul ne copleşeşte (ca şi cum s-ar afla în incinta liceului) mozaicul – tocit; holurile – largi; coridorul – măsurând kilometri…   ŞTEFAN: 126 de paşi!   FANA: …Scara urcând spre înalt…   ŞTEFAN: Vrei să spui: la etaj!   FANA: Dar acum ai o optică nouă, nu înţelegi? Spune ce vezi?!   ŞTEFAN: O secţiune anatomică-adult, pe care un biolog cu sentimentul răspunderii a adăugat ce-i lipsea…   FANA: Eşti un măgar!   ŞTEFAN: Tot eu? După ce am acceptat să repet în toată istoria asta absurdă cu trecut-viitor… şi să improvizez la comandă?!   FANA: Dar noi n-am repetat nici o clipă. Asta a fost piesa noastră, n-are nimic cu Ranet. Iar tu eşti Raf Vallone, pentru ca aşa te vedeam eu pe atunci, în liceu. Şi nu trebuia să uiţi atât de uşor acel 4 septembrie… Bună, dragul meu Raf!   ŞTEFAN: Tu termină cu Raf! Ai repetiţie peste un sfert de oră, corista te „vânează” de mult, pe mine mă aşteaptă o teză…   FANA: Uită-te la panou!   ŞTEFAN: Nu există nici un panou! Ce e cu tine, Fana?   FANA: Panoul care va fi… (Oprindu-se în faţa unui panou la fel de imaginar.) „Promoţia clasei a XII-a”, cu toţi colegii noştri de clasă. Şi tu eşti fericit că-i revezi pe Ranet, pe Eliza… Cristina!   ŞTEFAN: Că mi s-a făcut dor de toţi încuiaţii liceului! Şi mai ales de Cristina, care dansa ca o mătura!   FANA: Dansa splendid – mi-amintesc cât se poate de bine -, dar n-ai dansat niciodată cu ea, pentru că nu îndrăzneai s-o inviţi. Cristina nici nu te vedea… iar tu îi urmăreai ca un prost fiecare mişcare. Te obseda, recunoaşte!   ŞTEFAN (suprasolicitând): Până şi-n somn… Era doar singura fiică a scriitorului Horaţiu Iovan, impostorul acela cu magnetofon şi maşină.   FANA: Eşti un monstru, Ştefan!   ŞTEFAN: Pentru că a spus-o Gavrilescu în clasă, când i-am ars condensatorul la fizică. Dar au trecut 15 ani, poate a murit şi el! (Din sală parvine zgomotul unei bănci răsturnate.)   FANA: Adevărat, nu eşti… (Cercetează întunericul, dar nu zăreşte pe nimeni.) Ai fost un monstru, Ştefan!   ŞTEFAN (scos din sărite): Şi tu ce-ai fost într-a XII-a? Văd că ai uitat dintr-o dată, ai un lapsus grozav: şi ai uitat de „aiuriţii” ăia ai tăi, care te aşteptau în fiecare zi, la plecare, pentru că te stimau – nu-i aşa? – şi voiau să comunicaţi de la suflet la suflet… Şi mai vorbeşti de 4 septembrie…   FANA: Poate că într-adevăr i-am uitat.   ŞTEFAN: Şi ca să-i uiţi mai bine, le-ai telefonat acum 10 minute, că eram în holul liceului, şi te-am auzit foarte bine!   FANA: N-ai avut ce auzi. A sunat mereu „ocupat”.   ŞTEFAN: Asta la început, când ai sunat prima oara. Dar ai sunat din nou: „Aici, Fana. Tu eşti?” Şi pe urma încă o dată „Alo! Fii, te rog, bun…” Apoi ai formai un alt număr, că ai scos un carneţel din servietă… Şi din nou: „ocupat”, scos telefonul din priză sau dispărut fără urmă.   FANA: Sunt noua dirigintă, Ştefan. Au trecut 13 ani… Ai să strici toată piesa. (Din nou zgomote de bancă răsturnată.)   ŞTEFAN: Să-ţi fi păstrat pentru ea partenerul, cel care ştia să ofteze! (Apoi, în direcţia sălii.) E cineva acolo? (Nici un răspuns.) Nu trebuia să-l împuşti!   FANA; Mi l-am păstrat. Trăieşte. Cu el voi juca în piesa lui Ranet. Dar noi avem piesa noastră. Şi-am crezut că mă vei invita, ca şi în urmă cu ani, într-a XI-a, să ne plimbăm, pe străzi – fără text; c-ai să mă crezi suficient de naivă pentru a-mi vorbi din nou de nu ştiu ce locomotivă „Pacific”; şi suficient de romantică pentru a te însoţi, ca şi atunci, într-un turn…   ŞTEFAN (sincer surprins): Care turn?   FANA: Turnul în care am urcat, aminteşte-ţi, pe o scăriţă îngustă, şi tu mi-ai strigat: „Fana, treapta a VII-a lipseşte”.   ŞTEFAN (şi-a amintit): A, da. Tu te referi la… Dar nu a VII-a, a VIII-a.   FANA: Iar odată sus, aplecaţi peste pervazul ferestrei, să-mi arăţi ca şi atunci oraşul…   ŞTEFAN (minimalizând): Două acoperişuri, o stradă…   FANA: Şi ca desert, în amintirea aceluiaşi 4 septembrie, să-mi oferi, în reluare, interminabilul tău repertoar cu minciuni povestea cu pictorul pe care l-ai cunoscut nu ştiu când, cu cele 31 de străzi, proprietate individuală şi, evident, exclusivă… Vai, cât de prost minţeai!   ŞTEFAN: În timp ce tu mi-ai spus că n-ai fost niciodată în turn. Voiai să te cred o naivă.   FANA: Atunci, într-a XI-a, eram…   ŞTEFAN: Şi te-a sedus un netrebnic… Uite-un subiect de piesa!   FANA: De ce să-l consider netrebnic pe bătrânul meu Raf?   ŞTEFAN (definitiv): Fana, concret, ce vrei?   FANA: Nimic, să mă amuz şi să-ţi confirm că ai intuit cât se poate de bine. Am fost mai înainte la telefonul din hol. Şi am format un număr. Apoi încă unul. După care, al treilea… Dar nu mi s-a răspuns. Pentru că eram înţeleasă, cu fiecare în parte, să nu sun înainte de sâmbătă seara. Iar ei – cei pe care îi căutam – nu sunt pompieri, nici „informaţiile” gării şi nici „06”, Salvarea. Ei au, fiecare, program. Iar dacă îi suni mai devreme, înseamnă că tu ai nevoie de ei, c-o să-i ţii la telefon cel puţin 10 minute şi nu vor putea să-ţi răspundă numai cu „da” şi „nu”. De aceea, nici măcar nu se scuză. „Greşeală”, „ocupat”, „formaţi, vă rog, încă o dată…” Cele mai diferite sisteme, dar, de fapt, unul şi acelaşi: „Nu insistaţi, vă rog… Reveniţi altă dată”.   ŞTEFAN: Şi atunci, ţi-ai amintit că există un Ştefan.   FANA: Un fost coleg de liceu, pus totdeauna pe ceartă, poate cam neserios, dar care, de mult de tot, printr-a XI-a, îmi spunea: „Sună când îţi face plăcere, e suficient să-mi spui că eşti tu…” Şi mă invita seară de seară la film.   ŞTEFAN (refuzând efuziunea): Asta ar fi o idee… Reprezentaţia de la „7” o prindem.   FANA: Dar au trecut 15 ani… Sunt căsătorită, Ştefan.   ŞTEFAN: Eu îţi precizez că-i un film cât se poate de bun.   FANA: Cristina-i căsătorită şi ea. Ranet are copii. Numai pe Eliza ai mai putea s-o inviţi… Este tot cum o ştii. Şi-a susţinut, de curând, doctoratul. Eu sunt prea bătrână, Ştefane.   ŞTEFAN: Atunci, tot ce mi-ai spus până acum, şi toată povestea cu turnul şi oraşul meu interior… (din joc) n-a însemnat nimic?   FANA (imitând reacţia lui): Care turn? (Şi pentru că el nu înţelege.) Daca te-aş întreba şi eu, cu acelaşi aer mirat cu care m-ai întrebat înainte „La ce te referi? Care turn? Despre care oraş îmi vorbeşti?”   ŞTEFAN: Ar fi o răzbunare naivă. Eu n-am avut niciodată memorie. Dar asta nu înseamnă deloc ca nu m-ar lega şi pe mine…   FANA: Înseamnă! Scuzele sună fals. Faci gesturi mult prea largi… (Pauză.) Nu te leagă nimic!   ŞTEFAN (iritat din nou): Şi pe tine te leagă? Vrei să-ţi spun adevărul?   FANA: Cred că-l ştiu. Au trecut prea mulţi ani… Am şi un soţ foarte gelos…   ŞTEFAN (regretând): Tu lasă-ţi soţul în pace, uită de toate prostiile astea, acum e trei fără zece. Repetiţia durează o oră şi jumătate. Zic două… Eu te aştept până la cinci.   FANA: Plec imediat! Mă îmbolnăvesc şi plec. Nu mai repet niciodată!   ŞTEFAN: Dar e absurd! Ce-o să zică corista?! Nu mai vorbesc că vine şi un fotograf din oraş… Se fac fotografii la piesa în care tu jucai Vrăjitoarea. Şi filmul e foarte bun… La 9 eşti acasă. Nu are rost să pleci!   FANA Nu mai am răbdare, Ştefan! Nici să repet, nici să fac fotografii! Dar tu ai să începi imediat cu întrebările… de ce? şi pentru ce?   ŞTEFAN: Una singură, Fana…   FANA (încercând să ghicească): De ce te-am rugat să repeţi în Viitorul al doilea?   ŞTEFAN Nu. Fana. Despre noi… Acum un an, în septembrie, fără să-mi explici niciodată, adică fără explicaţii, ai întrerupt. Vreau să zic, „s-a întrerupt” tot ce-a fost între noi… sau ar fi putut fi…   FANA Şi ai regretat?   ŞTEFAN: Dacă spun „da”, ai să crezi că eu îţi propun, acum, să reluăm. Dar fiecare dintre noi a avut între timp drumul lui… Adică – două drumuri. Şi asta n-am înţeles niciodată.   FANA: Ba da, ai înţeles foarte bine. „S-a întrerupt” pentru că am avut două drumuri.   ŞTEFAN: Eu însă voiam să te întreb.   FANA: Trebuia să mă întrebi mai de mult. Sau, cel puţin, să fi avut curajul să-mi spui „Fana, am regretat…”   ŞTEFAN: Ca să te amuzi, ştiu eu! Să afle toată şcoala! Ei bine, nu! N-am regretat deloc. Nici o clipă, să ştii! Şi-am avut de atunci 14 aventuri. După-amiază, a 15-a! Şi nu ţi-am ascultat convorbirea în hol, dar te cunosc. Aşa că n-am regretat niciodată.   FANA: Eu însă, da… Regret.   ŞTEFAN: (înţelegând eroarea): Fana! N-am vrut să spun… Adică, n-ai înţeles! … Nu fugi! Vine un fotograf din oraş… Piesa în care jucai Vrăjitoarea… Ţi-ai lăsat şi textul aici… Te sun diseară, acasă! (Ridica textul piesei, citeşte din nou începutul, mormăie ca pentru el: „Anticipaţie lirică…” Fir-ar el de Ranet!)

TABLOUL 6   Din nou, interiorul casei Ifrim. O ordine mai mult decât neaşteptată confirmă absenţa Fanei. În scenă – Ranet şi Eliza. O atmosferă ciudată. Fiecare vorbeşte mai mult pentru el şi cu sine… Dar replicile, interferându-se, creează aparenţa de dialog. Treptat, pe măsură ce vor îndrăzni să devină mai sinceri, scena va fi mai alertă, cu acuzaţii reciproce, ca între doi complici, care abia acum au căpătat conştiinţa că au acţionat corelat. Apariţia Fanei va pune acest fapt în lumină, rămânând, paradoxal, tot o scenă în doi: de o parte, Eliza-Ranet (o singură identitate), de alta. Fana, oponentul lor declarat.   ELIZA: Cum e viaţa, Ranet! Mai că-mi vine să râd. Şi, de fapt, n-ar fi de râs. Ar fi aşa, dimpotrivă.   RANET: Ce ar fi dimpotrivă?   ELIZA: Nimic.   RANET: Ai început totuşi ceva. De ce ţi-e teamă! Vorbeşte.   ELIZA: Mă gândeam că te cheamă Geo Ranet. Şi de 11 ani ţi se spune Ranet. Mie – Ifrim… Eliza şi Geo ar fi fost altceva. Ar fi sunat altfel…   RANET: Poate că da.   ELIZA: Cristina cum îţi spune?   RANET: Ranet.   ELIZA: Vrei să pun muzică?   RANET: Nu.   ELIZA: Şi poate nu m-aş fi gândit niciodată la alta, dar într-o zi Fana s-a supărat pe mine şi mi-a spus „Ifrimule, aşa şi pe dincolo…” Dar nu din răutate. Şi Cristina la fel „Ifrimule, aşa şi pe dincolo…”   RANET: Eliza sună prea intim. Deşi nu mi se pare urât. E chiar frumos. Şi după ce ai să te căsătoreşti, e de la sine înţeles…   ELIZA: A, da, de asta sunt convinsă şi eu… N-o să rămân toată viaţa Ifrim. Nici tu – Ranet… Dar ce voiam?   RANET: Să pui un disc.   ELIZA: Adevărat. (Pune un disc.) În general, am memorie bună. Reţin foarte uşor. Fana spune că asta e un mare „atu”. N-o spune admirativ… Îmi aruncă mereu că am să ajung doctor în ştiinţe şi am să mă mării cu un bărbat de 41 de ani (se amuză), care o să mă iubească etern.   RANET: Nu văd nimic de râs.   ELIZA: Nici eu. (Continuă să râdă, apoi opreşte discul.)   RANET: De ce ai oprit?   ELIZA: Mă gândeam la Cristina. Tu ai venit să vorbim de Cristina şi eu „aşa şi pe dincolo…”   RANET: Nu ţi-am spus de Cristina nimic, dar nimic! Şi tu ai început cu „aşa şi pe dincolo…”   ELIZA: Este o vorbă de-a mea. N-aş putea s-o explic. Deşi Fana susţine că a întâlnit odată un inginer şi era suficient să-i treacă ei prin minte că ar dori să se plimbe şi el îi şi spunea „Fana, tu vrei să te plimbi!” Şi se plimbau. A fost prima ei dragoste. Se spune că au şi trăit împreună. Dar eu nu cred. Ţi s-ar părea o crimă?   RANET: Ştiu şi eu?! Dacă n-ai date certe… (Pare totuşi interesat.)   ELIZA: Nu am… Dar voiam să-ţi spun că, într-un fel, semeni cu inginerul acela al Fanei.   RANET: Nu te înţeleg.   ELIZA: În privinţa Cristinei, fireşte… Te simt mereu lângă ea… Adică, te gândeşti aproape tot timpul la ea.   RANET: La cine?   ELIZA: La Cristina.   RANET: Nu mă gândesc deloc. Tu n-auzi? Abia ţi-am explicat… Ce tot vrei cu Cristina? Nu mă preocupă deloc…   ELIZA: Oricum, este drăguţă, adică este binefăcută, înaltă… Are glezne subţiri… Şi-asta-i baza… glezna, cel puţin aşa susţine Ştefan…   RANET: Vorbeai de inginer.   ELIZA: A plecat în provincie.   RANET: Corespondenţă?   ELIZA: Nu.   RANET: Şi tu, mai termină cu glezna! … Toţi oamenii au glezna, ai fi putut să observi…   ELIZA: Deci, tu n-ai fi pentru gleznă… ci, mai mult aşa, pentru suflet…?   RANET: Poate că da, ştiu eu?! S-ar putea să mă înşel…   ELIZA: Şi eu mă înşel uneori. Adică îmi place să cred altceva şi până la urmă cred.   RANET: Cum arata inginerul?   ELIZA: Nu l-am văzut niciodată. Fana zicea că-i un Ştefan mai bătrân. (Pauză.) Cristina ştie c-o iubeşti?   RANET: Tu încetezi cu Cristina sau nu?   ELIZA (concesiv): Atunci, în general… Dacă ai spus vreodată cuiva… vreau să spun, unei fete…   RANET: Nu cred. Adică, am vrut să spun cuiva, într-o seară, asta acum vreun an… Avea însă bilete la film. (Se amuză.)   ELIZA: Nu văd nimic de râs.   RANET: Nici eu. Dar avea realmente bilete. Cum îţi explici?   ELIZA: Eu cred că există un fluid. Când vorbesc cu tine, să nu te superi. Geo, nu simt nimic. Iar la reuniunea din vara trecută, când am dansat cu Ştefan, cum să-ţi explic, am simţit aşa, un fior…   RANET (indispus): Fiindcă sunteţi toate la fel. Tu, şi Cristina, şi Fana. Numai că Fana-i cinstită… Adică şi voi… Dar Fana n-are prejudecăţi…   ELIZA: „Toate la fel” – ai descoperit un secret! Tu nu eşti la fel ca Ştefan? Nu visezi şi tu cuceriri… sentimente? Dar ai să fii dus de nas toată viaţa. Nici o Fana n-o să alerge să te caute, nici o Cristina n-o să te viseze în somn, iar în ceea ce mă priveşte…   RANET: N-am vrut să te jignesc. Am spus aşa, într-o doară…   ELIZA: Nici eu. Dar vezi… Tu eşti deştept acolo, la şcoală, dar în problemele simple de viaţă, când vorbim, bunăoară, o gleznă – cum s-a întâmplat – pentru că are o importanţă şi glezna, să nu te superi Geo, nu eşti foarte deştept.   RANET: Depinde de situaţie, de anturaj… Vreau să spun că depinde… Uite, mă gândeam, într-o zi, tu şi cu Fana sunteţi surori… Şi parcă totuşi n-aţi fi. Fana e altfel, mai vie. Tu eşti mai mare ca ea?   ELIZA: Nu. Fana e mai mare cu un an. Dar am început şcoala împreună. Părinţii noştri sunt toarte ocupaţi. Şi am crescut – vezi, asta-i ciudat – în aceleaşi condiţii, în aceeaşi casă, am învăţat chiar şi în aceeaşi şcoală. Şi Fana e vie, frumoasă, cum spui, iar eu… Evident că depinde.   RANET: Exagerezi. Tu eşti foarte stimată.   ELIZA: De profesori, de diriginţi, de părinţi, pentru că eu nu exist, nu le creez probleme şi n-am nimic al meu…   RANET: Nici eu.   ELIZA: Dar Fana are vrea să fie artistă. E nebunia ei. Şi face un milion de exerciţii… Că uneori mă şi întreb dacă inginerul acela a existat. (Ranet, foarte surprins.) Iar Ştefan are cabina aceea, cu toată electronica lui… Crezi că a avut aventuri?   RANET: Un seducător de duzină. Un prefăcut. Iar noi ne entuziasmăm, asta e, în loc să-i spunem pe nume.   ELIZA: Ce-ar schimba?   RANET: Nu l-ar mai căuta nici o fată (ipoteză), l-ar ocoli.   ELIZA: L-ar apăra!   RANET: Nu te pricepi…   ELIZA: Ei, află atunci că i-am spus totul Cristinei – dar absolut tot – şi ea ce crezi că a răspuns: „Am ştiut totul dinainte, Ifrim. Îl acuzi pe nedrept. Ştefan este cel mai cinstit. Şi, în orice caz – asta ca să mă-nfurie – sărută excelent. Roagă-l să te sărute.”   RANET: Credeam că i-a spus Fana… N-a vorbii Fana cu ea?   ELIZA: Eu am vorbit, şi m-am simţit pălmuită, înţelegi? Pentru că pe mine m-au sărutat numai aşa, la jocuri… Şi nici nu sună frumos: „M-am sărutat cu Ifrim”.   RANET: Foarte ciudat… Puteam să jur că Fana…   ELIZA: Evident, pentru că există ceva, un fluid, ţi-am mai spus… Dar tu să nu te superi, Geo, nu-l ai… Mă gândesc la Ştefan, comparam. Şi vii mereu cu uniforma asta, cu pantalonii burlan, cu gulerul care nu e foarte curat… Şi când vorbeşti, deşi s-ar putea să ai un suflet frumos, dar nu de suflet e vorba, parcă ar mai fi un al treilea de faţă. Mereu politicos, diplomat, chiar când te scot din sărite. Bunăoară, acum: de ce nu explodezi?   RANET: Te-aş jigni.   ELIZA: O să-mi facă plăcere… Te rog.   RANET: Uite-te în oglindă, atunci…   ELIZA: M-am uitat de o mie de ori. Te-am înţeles foarte bine. Fana îşi schimbă ceva la o rochie şi rochia ei este alta, mereu. Iar eu le schimb… şi sunt toate la fel.   RANET: Nu pentru asta, Eliza. Pentru că ne-am resemnat. Şi l-am acceptat pe Ştefan cum era: ca pe un coleg oarecare, bolnav de oreion sau de pojar… În loc să-l bat, să-l distrug… Uitând că oreionul se ia, vreau să spun că-i foarte periculos… Mă refer la Ştefan. Şi a devenit cu timpul marele don Ştefan. Ba mai mult, l-am apărat şi la şcoală. L-am ajutat la teză. Iar acum „gloria” lui mă distruge pe mine. El pare cel îndrăzneţ! Pe când, în realitate, ce reprezintă? Zi! E un om oarecare… Tot aşa cum tu ai ascuns aventurile Fanei, pentru că ai invidiat-o în secret… Vina ta! Şi i-ai creat – eu am discutat şi cu alţii, să ştii – aureola şi mitul de a fi cucerit nu ştiu care inginer. Dacă l-a cucerit… Şi ai ascuns-o până şi acasă, faţă de ai tăi ca să te sufoce acum, prin cuceririle ei, prin rochiile ei, prin frazele ei… Dar am să-i distrug pe amândoi! Voi fi mai rău decât toţi! Pentru că există şi un al doilea Ranet. (Pe ultimele fraze a intrat şi Fana.)   FANA: N-ai să ne distrugi niciodată, Ranet. Cel mult ai să te înfurii, ai să ţipi, ai să alergi să spui tot dirigintei, ai să convoci nu mai ştiu câte şedinţe, vei cere să fie sancţionat cineva şi va fi, Eliza, la rândul ei, mă va spune părinţilor, sau va bate toba pe stradă, că m-am încurcat cu nu ştiu care inginer, cu un student… Poate ca voi fi şi eu, până la urmă, condamnată… dar „mitul” de care spuneai va rămâne. Ştefan va fi, şi pe mai departe, „marele don Ştefan”, iar eu, poţi discuta cu oricine, celebra Fana, vrăjitoarea, artista…   RANET: Şi-atunci, după tine, să rabd şi să tac, să ascund?   FANA: Să te lupţi cu Ştefan şi cu mine, să te aperi cu dinţii, să ne înfrunţi, n-am nimic împotrivă, dar nu printr-un jurnal de la 1800.   RANET (alarmat): Ce ai citit din jurnal?   FANA: Nici un rând, linişteşte-te! Dar dacă ar fi cuprins un lucru cât de cât pasionant, aş fi ştiut. Adică s-ar fi vorbit… Jurnalul însă a trecut neobservat, nimeni nu a reţinut nici o frază, nimeni nu a înţeles de ce ai început un jurnal. Şi, plictisindu-se cu toţii, de la primele rânduri, ti l-au adus înapoi, filă cu fila, întreg.   RANET: Pentru că nimeni n-a înţeles…   FANA: Au înţeles, în schimb, că n-ai pic de curaj nici când rămâi singur cu tine. Şi pentru cuceriri e nevoie de curaj, de fantezie, de izbucniri, ca cea de mai înainte. Şi de felul tău de a fi cel real… Pentru că nu există un al doilea Ranet. Şi chiar dacă ai reuşi să-l creezi – poate ai şi început, cine ştie? – eu îl prefer pe adevăratul Ranet. Iar pe Ştefan, n-ai să-l îndrepţi cu ameninţări şi cu sancţiuni oficiale, ci râzând de toate minciunile lui, de cuceririle pe care nu le-a făcut, sau le-a făcut, dar au fost atât de uşoare încât n-a cucerit, ci a fost cucerit.   ELIZA: N-o asculta, Ranet. Vrea să te liniştească. E îndrăgostită de el. Vrea acum să-l salveze. Dar tu ai spus foarte bine: trebuie să fim răi, cât mai răi! Să nu mai ascundem nimic. Să bat toba pe stradă! Să spun tot ce ştiu…   FANA: Şi ce ştii, fără să ştii de la mine? Că am iubit trei bărbaţi? Un Ştefan mai bătrân, un inginer, pe care nu l-ai văzut niciodată; unul ceva mai tânăr, care, poate nici n-a existat decât în imaginaţia mea; şi un al treilea, un coleg, tot un Ştefan şi el. Dar, spune-mi, te rog, chiar dacă au existat, să admit, şi i-am iubit pe toţi, de ce oare trebuie să fiu acuzată? Cu ce sunt mai nedemnă? Nu voi mai fi cândva o soţie ideală? N-am să mai pot preda literatura, copiilor? Voi fi o dirigintă mai rea decât altele?   RANET: Şi atunci?   FANA: Nu cunosc reţete, Ranet. Ştiu doar că nu e bine să-l copiezi pe Ştefan. Vei fi o copie ştearsă. Şi ar fi mai simplu, cred, să rămâi cel care ai fost astă-seară, cinstit, agresiv – poate e felul tău… Iar tu, Eliza să nu mă invidiezi. Nu mă lua drept model! Şi nu te înverşuna că avem firi diferite.   ELIZA: Voi spune totul dirigintei. Chiar azi!   FANA: I-am spus eu, acum un sfert de oră. I-am spus tot adevărul. (Concluzie: tardiv.)   ELIZA: Ai fost la ea? Astă-seară?   FANA: Am fost… Şi ţi-a pus „10” la primul subiect, la porţi. Dar din al doilea, în schimb, n-a înţeles nici o iotă. „Ziua ta cea mai frumoasă”, spunea, i s-a părut apăsătoare şi neagră. Iar pe Cristina – deşi va trebui să dea teza din nou – a spus că o invidiază pentru compunerea ei… Iar de compunerea ta, Ranet, a spus că nu-şi aminteşte… nici un cuvânt, serios!   ELIZA: Sunt invenţiile tale! E teatru! Am ştiut-o din primul moment. Dar am vrut să ascult toată scena. Şi mi-e necaz că nu pot să-ţi spun ce-ai pierdut. Mi-e necaz că vei fi mai departe iubită, iar eu, mai departe, Ifrim. Şi mi-e necaz că eu voi lua doctoratul în Ştiinţe, mă voi căsători foarte târziu… iar tu, o foarte mare artistă.   FANA: Te-nşeli, Eliza. Voi fi o diriguită. Atât!   ELIZA: Cea mai rea dintre toate!   FANA: Adevărat, Ifrim. Cea mai rea! Dar asta-i meseria diriginţilor buni… Şi n-ai nici un motiv să te superi, nici să te încrunţi, să plângi… pentru că devin, fără să vreau, invidioasă… (Se amuză, dar amendamentul e fals.) Eu n-am mai plâns de mult.   — ÎNTUNECARE -   TABLOUL 7   Decorul primelor scene: mica sală de festivităţi a liceului în scenă, abia intrând – Ştefan. Nu pare grăbit să urce spre cabina de sonorizare ci, dimpotrivă, preferă podiumul, scena sălii de festivităţi. Sus, în cabina de sonorizare, distingem silueta unei fete, pe care abia mai târziu o vom identifica. Spre surpriza lui Ştefan, amintind oarecum desfăşurarea scenei a doua, o voce ciudată, pe reverberaţii, i se adresează direct.   VOCEA: Romeo, deci? Mefisto? Sau, poate don Juan? … Dar nu! Eşti tot Romeo… (decepţionată). Şi mă jurasem, zău, de cum întâlnesc un Ştefan care refuză teatrul, mă îndrăgostesc nebuneşte. Dar tu l-ai acceptat… Mortua est, Ştefan!   ŞTEFAN: Cine e sus?   VOCEA: Un reflector. Al treilea de pe dreapta.   ŞTEFAN: Hai, fără glumă.   VOCEA: Nu glumesc (şi cu un anume regret), sunt reflectorul cel mai serios.   ŞTEFAN: Deci tu erai… Te ştiu.   VOCEA: Nu ştii nimic, te lauzi.   ŞTEFAN: Ai o memorie. Fana, de adevărată actriţă. Felicitări!   VOCEA: Tu, nici măcar intuiţie… Eşti un Romeo ratat.   ŞTEFAN: Deci şi ratat… Probabil că azi după-amiază, în grabă, ai uitat să mi-o spui…   VOCEA: Azi, după-amiază? Eu?   ŞTEFAN: …Şi te-ai întors special!   VOCEA: …Nici n-aveam ce să uit…   ŞTEFAN: Atunci, or fi trecut din nou 15 ani…   VOCEA: Ştefan, tu mă confunzi!   ŞTEFAN: Pentru că nu-ţi convine… Dar eu vreau să ştiu ce-ai decis. Consideri şi acum că eliminarea ar fi cea mai bună soluţie? Hai, da sau nu?   VOCEA (imitându-l): Da sau nu…   ŞTEFAN: Fana, tu să încetezi!   VOCEA: Voiam să-ţi propun să vii sus…   ŞTEFAN: De la distanţă discut mai degajat. De ce voiai să vin sus?   VOCEA: Ştiu şi eu?! … (Ironie discretă.) Să mă recucereşti!   ŞTEFAN: Tu să-ţi baţi joc, auzi…   VOCEA: Nu vreau să aud…   ŞTEFAN (uimit): Parca-i fi altă Fana…   VOCEA: Şi sunt!   ŞTEFAN: Poate de când ai început să repeţi în piesuţa aceea a iubitului nostru Ranet…   VOCEA: Cu totul altă Fană!   ŞTEFAN: Nu există o alta. Şi chiar dacă ar fi… Între noi totul a fost spus, dragă Fana. Nu vreau să-ţi câştig simpatia, nici să-ţi cer ajutor.   VOCEA: Atunci, imaginează-ţi că aici, sus, nu e Fana, ci cucerirea a şaptea, a zecea… Sau, poate, ultima dintre ele; imaginează-ţi c-aş fi Cristina, Ştefan. Fiica scriitorului care-ţi place teribil.   ŞTEFAN: Cu atât mai bine. Mă bucur.   VOCEA: Deci, nu mă crezi?   ŞTEFAN: Te cred.   VOCKA: Şi eşti îndurerat de această subita schimbare?   ŞTEFAN Fana, te rog, încetează! Nu am nervi de oţel.   VOCEA: Pari iritat.   ŞTEFAN: Sunt vesel. Aştept eliminarea.   VOCEA: Deci, tot eliminarea…   ŞTEFAN: Prostia! Prostia ta şi a lor. Pentru că mi-am bătut joc de Ranet, încă din clasa întâi, fără nici un motiv, şi am fost, de fiecare dată, iertat. Toată lumea a râs iar o singură dată i-am spus cinstit adevărul, că el e mai periculos decât mine, pentru că minte „frumos” şi pentru că are un jurnal ca pe vremea bunicii… Şi-atunci, gata sunt vinovat!   VOCEA: Faţă de mine eşti!   ŞTEFAN: Faţa de tine cel mai puţin. Fără tine n-aş fi ştiut niciodată să inventez întâmplări care nu se pot întâmpla, să creez un pictor fictiv şi un mecanic pe care încă nu l-am văzut. Şi tot de la tine am ajuns să-i înţeleg exact pe ai mei…   VOCEA: Nu de la mine. Ştefan.   ŞTEFAN: Ba da. Tocmai de aici reîncepe prostia… Creez impresia falsă că părinţii mei se înţeleg foarte bine şi că trăiesc într-un cămin fericit, deşi sunt doi străini, despărţiţi sufleteşte… Şi totul este perfect. Într-o zi însă, îi spun lui Ranet adevărul, c-aş avea patru părinţi, că m-am săturat de atmosfera de acasă… şi atunci sunt acuzat chiar şi de tine, Fana.   CRISTINA: Eu nu te acuz. Ştefan! Dimpotrivă… Mă bucur.   ŞTEFAN (iritat): …Că eşti Cristina, am înţeles, mi-ai spus…   VOCEA (inversând rolurile): … că sunt Fana Ifrim… şi că ai ghicit, neaşteptat de uşor, cine sunt. Fără să mă confunzi nici o clipă cu… Cristina Iovan. Pe care, vrei să mă faci să cred c-o iubeşti… Sau, poate, n-o mai iubeşti… Hai, zi!   ŞTEFAN: Cu Cristina-i la fel… Timp de trei ani, începând dintr-a IX-a, a X-a, fac cele mai mari nebunii, am un „Pacific” al meu, nu ştiu câte aventuri elogiate şi toată lumea se amuză: marele don Ştefan. O singură dată, în schimb, aventura nu mai e aventură şi sunt cinstit – mă îndrăgostesc de o proastă sau ca un prost, ceea ce, într-un fel e totuna…   VOCEA (întrerupându-l): Deci, te-ai îndrăgostit!   ŞTEFAN: …şi totul se complică sancţiuni, eliminări. (Apoi, anulând tot.) Ce să mă îndrăgostesc încetează… Asta a fost aşa… şi-a trecut… Eu îţi vorbeam de eliminare!   VOCEA (cu un mare regret): De eliminare, da. Cred că te-ai speriat fără rost. Nu poţi fi eliminat pentru o teză, fie ea şi înlocuită.   ŞTEFAN: Dar spuneai că diriginta a aflat de jurnal.   VOCEA: Nu, n-a aflat nimic… (Surprinsă.) Ranet a primit tot jurnalul înapoi şi a spus că-i este indiferent, nu mai voia să reclame.   ŞTEFAN (intrigat): Şi vărul meu, care a fost la dirigintă acum câteva ore…   VOCEA: A, da, îmi amintesc… Mă aflam chiar în hol. A întrebat cineva, un bărbat, mi se pare, de dirigintă. Dar după ce diriginta plecase. Spunea că a venit pentru tine, adică din partea familiei… Şi s-a retras imediat.   ŞTEFAN: Mi-ai spus că i-ai trimis un bilet.   VOCEA: Nu ştiu de nici un bilet. (Apoi izbucnind.) Şi m-am săturat de tot acest joc: Tu mi-ai spus, eu ţi-am spus…”   ŞTEFAN: Deci, m-ai „jucat” frumos! (Apoi, rezumând.) Vărul meu a sosit după ce diriginta pictase; Ranet n-a reclamat: şi eu care mă credeam în pragul eliminării… fără nici o vină reală!   VOCEA: Faţă de mine ai… Eu sunt Cristina Iovan.   ŞTEFAN: N-am chef de jocuri, Fana!   VOCEA: Imaginează-ţi totuşi că sunt Cristina Iovan şi gândeşte-te dacă faţă de mine, Cristina, n-ai făcut o greşeală…   ŞTEFAN: O imprudenţă nu trebuia să spun că uşa n-a fost închisă.   VOCEA: Dar asta o ştiam… Am urcat în cabină cunoscând toate legile jocului. Ştiam că sunt a 15-a…   ŞTEFAN: Fana, nu-mi strica ultimul lucru frumos.   VOCEA: Hai sus…   ŞTEFAN: Predau cheia cabinei. Nu mai urc niciodată.   VOCEA: Adică vrei să te îndrepţi în final, ca eroii lui Horaţiu Iovan? E tardiv… Tu trebuie să mori ca Romeo.   ŞTEFAN: Fana, nu-ţi bate joc!   VOCEA: E legea ta interioară.   ŞTEFAN: Hai jos.   VOCEA: Nu, vino mai bine sus. (Reflectorul, care l-a urmărit până în acest moment, a fost stins.)   ŞTEFAN: Fana, tu îmi distrugi reflectoarele!   VOCEA: Nu le distrug, le-am stins.   ŞTEFAN: Şi-abia te mai aud.   VOCEA: Am scos reverberaţia. Cred că am dat loc la ceva… (Ştefan urca în fugă scara şi intră în cabină.)   ŞTEFAN (stupefiat): Cristina!   CRISTINA: M-ai văzut de prea multe ori ca să mă poţi ţine minte.   ŞTEFAN: Cum de-ai urcat?   CRISTINA: Voim să învăţ să centrez. Să găsesc violetul. Dar tu ţi-ai uitat rolul Ştefan. Bate cu pumnii în uşă! Şi-ameninţă-i pe toţi: „Nenorociţii! Îi distrug!”   ŞTEFAN: N-o mai închid niciodată.   CRISTINA: O voi închide eu. (Închide uşa cu cheia, deschide fereastra şi aruncă cheia în curte).   ŞTEFAN (speriat): Ce faci? Avem o singură cheie!   CRISTINA: Ai să cobori pe burlan. Nici 20 de metri. Sau am să cobor eu. (Schiţează gestul de a trece pervazul.)   ŞTEFAN: Îţi interzic!   CRISTINA: Cel puţin să fac plajă. Dacă plouă, şi duş… (Privind fereastra; constatare dublată de un mare regret.) Şi-ntr-adevăr, nici măcar n-ai minţit. De sus se vede întregul oraş.   ŞTEFAN (alarmat): Poate-l vezi pe portar…   CRISTINA: E surd… (Descoperind că „minciunile” lui aveau şi un fond de adevăr.) Văd un tren care pleacă: „Hei, nea Marin, vino şi deschide-ne uşaaaa!” Văd şi un pictor: „Pictoreee! Nu pot ieşi de aici! Ajutooor!”   ŞTEFAN: Este sâmbătă seara, Cristina. Rămânem până luni.   CRISTINA: Spuneai că portarul încearcă, pe la 9, absolut toate uşile. Şi mă temeam de portar…   ŞTEFAN: Nu încearcă nimeni nimic. Singurul lucru real e că-i surd încă din primul război.   CRISTINA: Pune-mi atunci un disc. Cel mai frumos. Unul fără cuvinte. Aprinde şi reflectorul albastru, centrat spre interior. Şi cucereşte-mă! Zi: te iubesc Cristina!   ŞTEFAN: Te iubesc, încetează!   CRISTINA: Nu m-ai convins.   ŞTEFAN: Atunci nu te iubesc…   CRISTINA: Acum a fost mai bine.   ŞTEFAN: Am să te urăsc toată viaţa!   CRISTINA: Ai început să intri în rol. Numai că ai spus-o prea tare.   ŞTEFAN: Nu te urăsc deloc.   CRISTINA: Dar eu te-nvăţ de bine. Vreau să fac din tine un artist. Să spui cum n-a spus nimeni vreodată: „ura!”   ŞTEFAN: Cristina, înţelege, atunci a fost un joc, o măgărie, o farsă. Eram a 15-a, da… Deşi n-am socotit niciodată. Şi te-am chemat într-o doară, să mă amuz… Recunosc. Şi tu ai fost o naivă.   CRISTINA: Naivă, eu?! Care ştiam cine eşti şi am venit înadins?   ŞTEFAN: Dar jocul s-a terminat…   CRISTINA: Uşa-i închisă real. Vom sta aici până luni.   ŞTEFAN: Pentru că eşti o nebună! Nu trebuia s-o încui!   CRISTINA: Speram să inventezi ceva epocal. Să pui un magnetofon în fereastră şi să strigi: oameni buni, nu veniţi, nu vreau deloc să deschideţi. Să afle întregul oraş că nu mai sunt o simplă aventură… Dar n-ai fost inspirat. Sunt tot o aventură, Ştefan.   ŞTEFAN: Dar mai înainte: ţi-am spus-o chiar eu.   CRISTINA: Mi-ai spus-o cât se poate de bine. Că a fost ceva… şi-a trecut.   ŞTEFAN: …că de data aceasta, aventura n-a mai fost aventură…   CRISTINA: Mi-ai spus-o prea târziu…   ŞTEFAN: Sunt însă sincer, Cristina. De data asta nu mint.   CRISTINA: Mint eu atunci. Sau m-am schimbat…   ŞTEFAN: Nu te-nţeleg.   CRISTINA: În prima zi, mi-era teamă de tine. Şi n-aş fi fost în stare să fug, deşi ştiam că nu-i nici o uşă încuiată. Acum e închisă real, şi totuşi mă simt foarte liberă…   ŞTEFAN: Suntem închişi, Cristina, până luni dimineaţa!   CRISTINA: Şi sunt liberă, cred, pentru că nu mai eşti reflectorul albastru, ci un coleg; oarecare. Un partener de joc. Un joc banal, cuminte, care s-a terminat, şi-acum fiecare îşi face în gând socoteala: cât a pierdut, cât a luat…   ŞTEFAN: Nu trebuia să închizi.   CRISTINA: A fost invenţia lui Horaţiu Iovan, scriitorul acela care-ţi place teribil…   ŞTEFAN: Ţi-a spus el să închizi?   CRISTINA: Da. Sigur că da… (cât să se simtă contrariul). Mi-a spus că vei fi toarte speriat. Că vei deveni un puşti oarecare, alarmat de ce ar urma. Îngrozit ca vei sta o zi şi o noapte cu o fată. Pentru că tu ai un repertoriu de numai 15 minute… Şi ca să rămâi 24 de ore închis între patru pereţi, fără să minţi, trebuie să fii matur, foarte matur, sau cel puţin… cinstit.   ŞTEFAN: Şi ţi-a dat voie să rămâi o noapte întreagă cu mine?   CRISTINA: M-a obligat. Pune, te rog, un disc.   ŞTEFAN: Atunci, va veni el aici, ne va surprinde, sunt sigur.   CRISTINA: E prea comod pentru asta. Dar va scrie o piesă cu un băiat şi o fată… Iar sus, în loc de moto: lui Răducu Ştefan. Nu, nu i-am spus nimic. N-ar fi înţeles niciodată.   ŞTEFAN: De ce tot jocul acesta? Spune-mi de ce? (El aprinde lumina, ea o stinge.)   CRISTINA: Ca să te vad mai bine. Şi cheia n-am aruncat-o. (Se apropie de uşă, deschide.) Putem pleca, Ştefan.   ŞTEFAN: S-o aruncăm! Să batem uşa în cuie! Pun magnetofonul să urle.   CRISTINA: La revedere. Ştefan…

Piesă în patru acte Prietenilor mei de la „ThââtKdel'Equipe"   PERSONAJELE   MARTHA MĂRIA MAMA JAN BĂTRÎNUL SERVITOR   ACTUL INTII Ora amiezii. Sala mare a hanului. O sală curată şi luminoasă. Totul e îngrijit. Scena I MAMA: Se întoarce. MARTHA: Ţi-a spus-o el? MAMA: Da. Cînd a ieşit. MARTHA: Se întoarce singur? MAMA: Nu ştiu. MARTHA: E bogat? MAMA: N-a întrebat de preţ. MARTHA: Dacâ-i bogat, e cu atît mai bine. Dar trebuie să fie şi singur. MAMA (obosită): Da. Singur şi bogat. Şi atunci trebuie s-o luăm iar de la început. MARTHA: Da. De la început. Dar merită osteneala. (Tac. Martha o priveşte pe maicâ-sa.) Mamă, eşti ciudată. De la un timp nu te mai recunosc. MAMA: Sînt obosită, fata mea, asta-i tot. Aş vrea să mă odihnesc. MARTHA: Aş putea să fac eu treaba din casă. Atunci ai avea zilele libere. 90       ALBERT CAMUS MAMA: Nu de odihna asta e vorba. Nu, e vorba de nişte visuri de femeie bâtrînă. Vreau linişte şi puţină nepăsare. Doar atît. (Rîde fără prea multă convingere.) E o prostie să-ţi spun asta, Martha, dar sînt seri în care aproape că aş vrea să cred în Dumnezeu. MARTHA: Nu eşti chiar atît de bătrînă, mamă, ca să ajungi în halul ăsta. Ai lucruri mai bune de făcut pe lumea asta. MAMA: Ştii bine că glumesc. Dar ce vrei! La capătul vieţii ai une- ori dreptul să-ţi mai dai drumul. Omul nu poate fi mereu rigid şi aspru cum eşti tu, Martha. De altfel, nici cu vîrsta ta nu se potriveşte. Cunosc multe fete, născute în acelaşi timp cu tine, care nu se gîndesc decît la nebunii. MARTHA: Nebuniile lor nu sînt nimic pe lîngâ ale noastre, ştii bine. MAMA: Lasă asta. MARTHA (rar): S-ar părea că au început să existe cuvinte care-ţi ard buzele. MAMA: Ce-ţi pasă, de vreme ce nu mă dau înapoi de la fapte? Dar ce contează! Voiam doar să spun că mi-ar plăcea şi mie să văd uneori zîmbind. MARTHA: Mi se întîmplâ, zău. MAMA: Eu nu te-am văzut niciodată. MARTHA: Pentru că zîmbesc la mine în cameră, în ceasurile cîn<J sînt singură. MAMA (privind-o cu atenţie): Ce aspră ţi-e faţa, Martha! MARTHA (apropiindu-se de ea, calmă): Şi nu-ţi place? MAMA (continuînd s-o privească, apoi după un timp): Ba da. Cred că totuşi îmi place. MARTHA (agitată): Ah! mamă! Cînd o să strîngem bani mulţi şi-o să putem părăsi meleagurile astea fără orizont, cînd o să lăsăm în urma noastră hanul ăsta, oraşul ăsta unde plouă întruna, cînd o să uităm regiunile astea întunecate, cînd o să fim, în sfîrşit, în faţa mării pe care am visat-o atît de mult, atunci, în ziua aceea, mă vei vedea zîmbind. Dar ca să trăieşti NEÎNŢELEGEREA     91 liber în faţa mării ai nevoie de bani, bani mulţi. Iată de ce nu trebuie să-ţi fie teamă de cuvinte. Iată de ce trebuie să vezi de cel care a spus că se va întoarce. Dacă-i destul de bogat, li- bertatea mea va începe, poate, cu el. Aţi stat mai mult de vorbă, mamă? MAMA: Nu. Am schimbat doar cîteva cuvinte. MARTHA: Ce aer avea cînd ţi-a cerut camera? MAMA: Nu ştiu. Nu văd bine şi nu prea m-am uitat la el. Ştiu din experienţă că-i mai bine să nu te uiţi la ei. E mai uşor să ucizi ceea ce nu cunoşti. (După un timp.) Bucurâ-te, acum nu-mi mai e teamă de cuvinte. MARTHA: E mai bine aşa. Nu-mi plac aluziile. Crima e crimă, tre- buie să ştii ce vrei. Şi am impresia că adineauri ştiai, de vreme ce te-ai gîndit la asta în timp ce-i râspundeai călătorului. MAMA: Nu m-am gîndit. I-am răspuns din obişnuinţă. MARTHA: Obişnuinţă? Şi totuşi ştii că ocaziile au fost rare! MAMA: Fără îndoială. Dar obişnuinţa începe de la a doua crimă. La prima, nu începe nimic. E ceva care se sfîrşeşte. Şi pe urma, dacă ocaziile au fost rare, ele s-au întins de-a lungul cîtorva ani şi obişnuinţa s-a întărit prin amintiri. Da, amintirea e cea care m-a împins să răspund, care m-a prevenit să nu-l privesc în ochi şi care m-a asigurat că are o faţă de victimă. MARTHA: Mamă, va trebui sâ-l omorîm. MAMA (mai încet): Fără îndoială, va trebui sâ-l omorîm. MARTHA: Spui asta într-un fel foarte ciudat. MAMA: Sînt obosită, într-adevăr, şi aş vrea ca măcar ăsta să fie ultimul. E groaznic de obositor să ucizi. Nu-mi pasă dacă am să mor în faţa mării sau în mijlocul acestor cîmpii, dar după aceea vreau să plecăm împreună.

PERSONAJE:   Petre Teiu   — 48 de ani (cu gamă de interpretare, 30-60)   Radu Andane   — 35 de ani.   Maria Andane   — 58 de ani.   Jana Mincu   — 23 de ani.   Natalia Goran   — 30 de ani.   Ene Cristea   — 60 de ani.   Pândele Mânu   — 25 de ani.   Valentin Horia   — 52 de ani.   Floricel   — 20 de ani.   Numărul personajelor episodice, în funcţie de posibilităţile teatrului.         PARTEA I.   Obişnuita ridicare a cortinei, un motiv melodic discret ca începutul unei destăinuiri şi, în sfârşit, câteva raze de lumini descoperind, în întunericul scenei, un pian. Aplecată deasupra claviaturii – cu concentrarea profesionistei – Maria Andone: nu mai e tânără, degetele lungi, subţiri, şi-au mai pierdut din agilitate… şi reflectorul o cercetează îndelung, surprins parcă de căldura interpretării.   În colţul opus al scenei, ca atrasă de muzică, o fată îmbrăcată în alb: o privire deschisă, un zâmbet trist şi, mai presus de orice, o simplitate cuceritoare. Cu liniştea gravă a marilor emoţii s-a apropiat de rampă. Comentator lucid, muzica va adăuga confidenţei… numai ceea ce nu stă în puterea cuvântului.   INTERPRETA JANEI: Numele meu este M. N. (de fiecare dată numele adevărat al actriţei). Fac teatru de aproape şase ani, am jucat în tot felul de piese, iar rolurile – unii dintre dumneavoastră ar putea confirma – n-au fost din cele mai uşoare. De ce însă – şi pe bună dreptate – toată această confidenţă? Am să vă spun: eroina al cărei rol îl voi interpreta astă-seară – Jana Mincu – a murit în urmă cu numai câteva luni. Şi mi se întâmplă pentru prima oară – încerc un sentiment îndeajuns de ciudat – să interpretez rolul unui om care în urmă cu numai câteva luni s-ar fi putut afla aici, în faţa mea, la (numai câţiva paşi… Cum se explică totuşi că am acceptat rolul? Pornind pe urmele Janei, pe la Aluniş, Frumoasa, Tăureni, prin Oltenia, şi întâlnind mulţi dintre prietenii şi tovarăşii ei de muncă, oamenii printre care a crescut şi a devenit de fapt ea, „Jana Mincu”, am înţeles un lucru emoţionant şi care, totodată – cum să vă spun? – a schimbat şi rolul şi semnificaţia piesei… poate chiar şi ceva din felul meu de a înţelege viaţa. Jana Mincu, într-adevăr, a murit. Dar pentru maistrul Ene Cristea… (S-a întors spre scenă). Tovarăşe Cristea!   CRISTEA (descoperit de reflector în întunericul scenei): Pentru mine, Jana trăieşte şi azi. Şi-i aceeaşi fată plină de viaţă, săritoare, puţin băieţoasă. (Reflectorul se stinge.)   INTERPRETA: Iar pentru Pandele Manu, care a iubit-o… (şoptit, spre scenă) – nu te superi că le-am spus, nu-i aşa? – (Pandele, cu nelipsita-i muzicuţă – acelaşi joc al reflectorului -, pare c-ar voi să-i răspundă, dar renunţă în favoarea unui acord de vis) … şi o va iubi totdeauna, v-aţi convins şi dumneavoastră, Jana va rămâne aceeaşi fată visătoare, romantică. (Nu fără un anumit umor.) El o vedea mai altfel! Mai subiectiv! Iar Floricel, care n-a împlinit nici 18 ani… Unde eşti Floricel? (Reflectorul o descoperă şi pe ea în întunericul scenei.)   FLORICEL: Eu n-aş vrea, fireşte, să vă influenţez, dar albul părea anume făcut pentru ea! Şi chiar atunci, în ultima zi, dar noi, desigur, nu ştiam că-i ultima, Jana era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu câteva pliuri. (Descrierea, în funcţie de costumul interpretei.)   INTERPRETA (din nou singură în faţa spectatorilor): Ca vârstă, era de vârsta mea; ca fizic – tot aşa… apropiată… Iar Petre Teiu – care a fost pentru Jana mai mult decât un părinte – mi-a mărturisit că atunci când rid şi sunt foarte veselă, şi mă port ca şi cum n-aş fi pe scenă, semănăm ca două picături de apă. Dar asta ar însemna – nu-i aşa? – că toate fetele seamănă puţin între ele? (Râde încetişor, neînţelegând că a făcut o mare descoperire.) Despre viaţa Janei ce să vă mai spun?   CRISTEA: A fost unul dintre copiii aceia, dacă v-amintiţi, aduşi cu trenurile prin ‘46, în timpul secetei…   FLORICEL: Pe atunci avea numai 7-8 ani…   PÂNDELE (un anumit comentariu muzical care ar putea să însemne: „da, mi-amintesc şi eu…”)   CRISTEA: Şi Petre Teiu, care aflase că Jana nu mai are părinţi, a oprit-o la el.   FLORICEL: Şi au trăit numai aşa, ei doi… (Eventual, o nouă intervenţie a. muzicuţei lui Pandele.) Şi a iubit-o ca pe fiica lui, pentru că Teiu rămăsese şi el, tot aşa, singur.   INTERPRETA (după ce toţi ceilalţi au reintrat în întuneric): Da, aşa au trăit… Şi dacă Teiu era la Albeşti sau la Codrudes, pentru că el, ca specialist în intervenţii, vă daţi seama, era mereu trimis cu forajul, Jana de fiecare dată îl însoţea. De altfel şi Janei îi plăceau călătoriile şi sondele… Şi cele mai frumoase amintiri… Dar nu, să vă întreb mai întâi altceva: ştiţi cum i se spunea Janei?   CRISTEA (ca de foarte departe): Mă băiatule, mă!   PANDELE (îndrăgostit şi-acum): Mă Mincule, mă…   FLORICEL: Iar eu, când mă certam cu ea, îi spuneam: Jeanette-ştie-tot! Jeanette-ştie-tot.   INTERPRETA (din nou singură): Şi într-adevăr ştia… Pentru că însoţindu-l mereu pe Teiu şi trăind printre sondori. Jana învăţase şi ea o mulţime de lucruri, şi ar fi putut conduce o echipă, chiar şi mai multe echipe! … Visul ei, însă, a fost să înveţe şi să inventeze, cum să vă spun… (cu o naivitate, fără voia ei, amuzantă) aşa… un sistem automatizat, ca sondorii să stea, adică, toţi la birouri… şi să apese pe. butoane, cum sunt la noi la teatru soneriile pentru cabine. Apeşi pe un buton – o cabină, adică o sondă! … alt buton – altă sondă… Dar, în sfârşit… (Muzica, discret, sporeşte tensiunea momentului.) Acum, o să vă stric puţin dispoziţia: cum a murit Jana. (Totul a intrat în întuneric; doar pe faţa interpretei mai cad de undeva câteva raze de lumină.) Jana îşi terminase facultatea la începutul lui iunie; şi pentru că tot îi mai rămăseseră câteva săptămâni până să intre în producţie, a plecat să-l vadă pe Teiu, care se nimerise să lucreze tocmai atunci la un foraj experimental… După sistemul acela nou, dacă aţi auzit, al inginerului Radu Andone, care a fost şi profesor la institut, la catedră… (Muzica se întrerupe pentru câteva clipe, interpreta Janei, surprinsă şi ea, se întoarce spre pian, dar muzica, la fel de inexplicabil, a reînceput să se audă.) Acum sonda, ce să mai vorbim, fusese forată; Radu Andone, care condusese personal lucrarea, o considera drept o mare realizare… (Muzica se întrerupe cu totul, Maria Andone, pianista, prăbuşindu-se peste clapele pianului.)   MARIA (în şoaptă, poate chiar numai mişcarea buzelor): Apă, puţină apă…   INTERPRETA (încercând s-o ridice): Maria Andone, ce-i cu dumneata? Ce s-a întâmplat? Să chem poate pe cineva? Să se facă lumină!   MARIA: Nu, te rog. Nimic! Nu s-a întâmplat nimic. Nu vreau să se observe. Continuă!   INTERPRETA: Poate n-ar fi trebuit să vii. Pentru dumneata e totuşi un efort, o emoţie.   MARIA: Nu, nu… Continuă! Reintră, te rog, în rol. Şi explică-le. Să nu se supere.   INTERPRETA (în timp ce muzica revine la primul motiv care a marcat ridicarea cortinei): Tovarăşa care ne acompaniază – şi care vă roagă s-o scuzaţi – e Maria Andone. Da, chiar mama inginerului… profesorului Radu Andone… cel cu forajul, de care v-am vorbit mai înainte. In mod obişnuit, fireşte, ea nu lucrează la noi, la teatru, dar cunoscând foarte bine întreaga întâmplare – pentru că Maria Andone se afla tocmai atunci la Tăureni – şi pentru că ea, ca specialitate, ştiţi, e profesoară de muzică, s-a oferit să ne dea tot concursul şi să ne ajute cel puţin la primele spectacole. (Apoi, Măriei Andone) Pot să continui?   MARIA: Te rog…   INTERPRETA: Rămăsesem la sosirea Janei la schelă şi vă vorbeam, mi se pare. de sonde, de un nou sistem de foraj şi, în sfârşit, de maistrul Petre Teiu, omul pe care mi-l imaginasem nu ştiu dacă v-am spus – ca fiind foarte bătrân şi l-am descoperit trecut, e adevărat, de 40, poate chiar de 50 de ani, dar de o neobişnuită tinereţe sufletească. (Aproape simultan, un reflector ne oferă posibilitatea confruntării. Petre Teiu se află în faţa noastră şi interpreta Janei pare să mu fi exagerat: e un om în vârstă, şi totuşi – fără nimic paradoxal – încă foarte tânăr.)   INTERPRETA: Tovarăşe Teiu, aş fi vrut să te rog…   TEIU (din dreptul unei etajere de pe al cărei ultim raft se pregăteşte să aleagă câteva ziare vechi): Cred că nu mai e nevoie. Tocmai îţi pregăteam ziarele. (I le înmânează.)   INTERPRETA (răsfoindu-le): „Viaţa sondorului” din 7… „Viaţa sondorului” din 8…   TEIU: Da, viaţa noastră de fiecare zi, dintre 7 şi 11 iunie. Tot ce-ai fi vrut să afli e subliniat cu roşu.   INTERPRETA (citind): „Colectivul de foraj experimental al inginerului Radu Andone, cunoscutul specialist în formaţiunile de tărie medie, marne şi argile, a început săparea ultimelor sute de metri…”   TEIU: Treci mai departe, la 8.   INTERPRETA: „Durata mult redusă a forajului – numai 53 de zile – ţinând seamă de adâncimea coloanei… straturi… specific… brecie…” (În alt ziar.) 9 iunie…   TEIU (anticipând): Brigada lui Horia începuse de-acum cimentările.   INTERPRETA: 10 iunie…   TEIU: Da, în 10 se terminase cimentarea şi au început să apară presiunile.   INTERPRETA: 11 iunie… „Intervenţia de înaltă calificare şi spiritul de înaltă răspundere al brigăzii conduse de inginera Jana Mincu…”   TEIU: Pe pagina a doua, în chenar…   INTERPRETA: „…Colectivul de muncitori, ingineri şi tehnicieni al schelei Tăureni anunţă cu adâncă durere încetarea din viaţă…” (Înţelegând că lectura nu poate decât să-l îndurereze.) Să nu mai citesc?   TEIU: Jana nici n-ar fi întrebat; ar fi aruncat ziarul şi ar fi strigat: „Nu-i adevărat, Teiule!” Sau: „Nu vreau să fie adevărat…”   INTERPRETA (ca la o repetiţie): „Nu-i adevărat, Teiule! Nu vreau să fie adevărat! Sunt tânără, am 22 de ani… şi vreau să trăiesc! Vreau să fiu fericită!” (Redevenind ea însăşi.) Am spus bine?   TEIU: Jana ar fi spus-o fără cuvinte: cu ochii, cu mâinile…   INTERPRETA (spune şi ea acelaşi lucru – cu ochii, cu mâinile, veselă, râzând, sărutându-l pe Teiu… Apoi, se întrerupe, şi din nou ea însăşi): Şi atunci… în ultima zi?   TEIU: Chiar şi atunci! Nici n-ajunsesem bine acasă şi m-a luat în primire: „Haina cea nouă e pe scaun, îmbrac-o! (Îşi îmbracă haina cea nouă.) Cravata, sus în dreapta, pe etajeră. Vezi, nu-ţi strica nodul! (Îşi pune şi cravata.) Batista n-o mai căuta; e în buzunarul dinăuntru. (Verifică, este.) Şi capul sus, zâmbet larg, azi plecăm să petrecem! …”   INTERPRETA (ca pentru sine): Şi aţi plecat să petreceţi…   TEIU: Am plecat? Am fugit! Am ajuns în staţie cu sufletul la gură; deşi timp ar fi fost berechet, am luat bilete prin faţă – explicând la toată lumea „unde” şi „de ce” ne grăbim -, am mai aşteptat un sfert da oară pe peron, pentru că trenul, ce să faci, soseşte la orie exacte, apoi alte trei sferturi în picioare, pe coridorul unui vagon supraaglomerat… şi toate astea pentru că inginera Natalia Goran, care locuia tocmai în oraş la blocurile trustului, ne invitase la o mică festivitate! Dar, în sfârşit, după amiază, la 5,20 (cu ironie) am început să petrecem. (Apoi, odată cu reflectorul care, vizual, îi va întregi replica.) O masă frumos împodobită, o mulţime de flori şi de sticle cu tot felul de etichete, muzica de rigoare, covoarele strânse, vezi bine, să aibă Petre Teiu unde dansa… şi în mine, numai eu ştiu, o dorinţă, uite aşa, să se termine totul mai repede şi să mă văd odată plecat! (În limitele aceluiaşi decor descoperit de reflector, câteva spaţii suplimentare de joc: o măsuţă cu două fotolii, oarecum distanţate de rest, un mic balcon spre exterior, un telefon presupus într-o încăpere alăturată. Invitaţii 8 – 10 persoane, aşa cum va reieşi de altfel şi din replică.) Sărbătoritul, după cum îţi închipui, era inginerul Radu Andone. Gazda – Natalia. Noi îi spuneam Nata. Iar în funcţia de capelmaistru, stricându-ne tot cheful, tehnicianul acela cu cimentările. Valentin Horia.   HORIA: Îngăduiţi-mi, tovarăşi, să salut prezenţa celor mai apropiaţi colaboratori ai inginerului Radu Andone! (Toastează.)   TEIU: Iar colaboratorii, cum ar veni, eram noi: Pandele, care-i tot închidea gura lui Horia şi-l aşeza jos… (îl şi aşază); Cristea care nu băuse la viaţa lui din păhărele din astea cât degetul… (le arată) şi nici n-ar fi băut în ziua aceea, să-l tai, că nu degeaba se spune că omul bătrân are un al şaselea simţ. Şi, în sfârşit, mai eram eu (a intrat şi el în cadrul decorului), şi mai era Jana, care se tot învârtea în faţa unei oglinzi (interpreta intră şi ea în rolul Janei), şi-i tot explica lui Cristea, săracu’ (Cristea s-a apropiat şi el de oglindă), de ce-i mai bine să-ţi lucrezi rochiile la „Arta modei”, la Bucureşti, unde, vezi dumneata, aştepţi numai şase săptămâni până la prima probă.   JANA: Cum ţi se pare, nea Cristea?   CRISTEA: Cam albă…   JANA: Tovarăşe Cristea!   CRISTEA: Şi scurtă.   JANA: În partea din faţă?   CRISTEA: În partea de jos…   JANA: Ai îmbătrânit, nea Cristea! Frecţie, reumazol! Ai rămas în urmă cu moda!   CRISTEA (explodând): Păi, cred şi eu! Moda! Că la modă mă şi gândeam! N-am umplut nici prima cisternă cu petrol şi – poftim – noua modă!, petreceri, muzică, dans…   JANA (ca o reclamaţie): Auzi, tovarăşe Teiu!   TEIU (de departe, sălii): Da, auzeam… Şi mă gândeam şi eu: ce rost are această festivitate? Am săpat o sondă, e adevărat! Am ajuns şi la petrol, am cimentat şi coloana… Dar tu. Radu Andone, şi tu, Nata… ba chiar şi tu, Valhoria! Hai, răspundeţi, cu mâna pe inimă: n-ar fi fost mai potrivit să mai aşteptăm o zi-două, să fi intrat cum se zice în extracţie normală, şi-abia după aceea, poftim, şi festivitatea festivităţilor?   JANA: Dacă te-ar vedea cineva, ar zice că vorbeşti singur.   TEIU: Greu e până te obişnuieşti.   JANA: Şi că te-am adus legat!   TEIU: Ei, nu! Chiar legat, nu!   JANA: Sau c-ai venit numai aşa… de dragul nu mai ştiu cui.   TEIU: Al rochiei! Orice rochie se cere înnoită. Sarcină!   JANA: Şi nu puteam decât aici (anticipând o anumită animozitate), în prezenţa tovarăşei Nata…   TEIU: Nu, la Nata nu mă gândisem.   JANA: Sau poate îţi închipui (ceea ce ar întrece măsura) că mă aflu aici pentru Radu?!   TEIU: Nici el n-a observat rochia?   JANA: Că m-oi fi îndrăgostit de descoperirile lui.   TEIU: Oricum, ar fi fost mai frumos să observe.   JANA: …Dar eu îl cunosc de foarte multă vreme! L-am avut şi profesor! Şi aşa, strict din respect…   TEIU: De la „strict” începe. Asta-i sistemul!   JANA: Şi dacă am venit la această sărbătorire e pentru că, ştiinţific vorbind…   TEIU: Când e de-acu’ „ştiinţific” – o-ho-ho! – e grav!   JANA: E pentru prima oară când se reuşeşte un foraj rapid.   TEIU: Şi dacă-i şi „prima oară”… Gata! S-a terminat!   JANA: Eu nu-nţeleg ce vrei mata, Petre Teiu?   TEIU: Aş fi vrut să nu uiţi că festivitatea aceasta e organizată de Nata, că Nata îl cunoaşte pe Radu ceva mai de mult… că a venit la schelă special pentru Radu… Şi că nu-mi vine a crede să fi organizat toată această petrecere, când n-ar fi fost nici momentul, numai de dragul ochilor tăi.   HORIA: Îngăduiţi-i, tovarăşi, prietenului dumneavoastră, Valentin Horia…   CRISTEA: Auzi, mă Pândele, te strigă prietenul! (Semn să-i închidă gura).   HORIA (eliberându-se): Îngăduiţi-mi un toast în sănătatea Măriei Andone! (Apropiindu-se de Maria Andone, care a intrat şi ea în atmosfera petrecerii.) Cu regretul imens că fiul dumneavoastră v-a invitat la schelă abia acum, cu ocazia terminării lucrărilor, şi că nu v-am cunoscut mai devreme, îngăduiţi-mi să mă bucur alături de dumneavoastră, să vă felicit!   CRISTEA (jocul anterior): Pandele, felicită-l şi tu!   MARIA (după ce a ciocnit cu cei mai mulţi, în faţa lui Teiu): Dumneata nu ciocneşti?   TEIU: Pentru bucurie?   MARIA: Pentru liniştea acestei clipe.   TEIU (punând paharul deoparte): Nu, în liniştea acestei clipe nu cred!

NATA (controlându-se): A, nu! Nimic! Gândurile… Asociaţii cât se poate de stranii! Mă întrebasem o clipă dacă ai fi în stare să cucereşti un bărbat.   JANA: Să cuceresc? Un bărbat?   NATA: Dar acum nu mai are importanţă. Radu nu se mai află în birou. A plecat.   JANA: Nu-i nimic, îl aştept.   NATA: Şi aş mai fi vrut să-ţi precizez că, de la o anumită vârstă, naivităţile – ca şi rochiţele prea scurte – devin puţin indecente.   JANA: Cred că cel mai bun lucru ar fi să nu-ţi răspund.   NATA (regretând): Dar m-ai înţeles greşit. (Exagerat de serviabilă.) Eu aş fi vrut dimpotrivă să te ajut: să te învăţ cum să te îmbraci, cum să te porţi, cum se cucereşte un bărbat…   JANA (sec): Contez pe bunul simţ.   NATA: Numai pe bunul simţ? Fără să ştii după ce criterii trebuie să alegi ciorapii cu dungă sau fără? Fără un ruj Revlon? Fără o pudră Coty? (Izbucnind într-un hohot de râs.) Dar am glumit, Mincule! Am vrut să te necăjesc. (Şi luându-şi un şal.) Restul scuzelor, când mă întorc de la gară. Am plecat! (Sărutând-o pe obraz.) Îmi închipui că Radu se poate întoarce din moment în moment, şi n-aş vrea să te intimideze prezenţa mea… (Râde, ca după o nouă glumă, şi dispare.)   MARIA: Nu trebuia să-i fi dat voie să te sărute, Jana! Trebuia s-o zgârii, s-o baţi, s-o loveşti!   JANA: Ce curios! Dumneata stai, te uiţi la oameni, de parcă ai voi să le spui de fiecare dată ceva… şi nu le spui nimic.   MARIA (ca pentru sine): Da, e adevărat! Atunci nu i-am spus nimic.   JANA (neauzind-o): Iar eu, dimpotrivă, eu simt nevoia să spun… aşa… tot ce gândesc şi ce simt, iar dacă am o bucurie – uitaţi-vă – mi se citeşte pe faţă!   MARIA (citind): Trebuie să fie o bucurie cu adevărat mare.   JANA (în joacă): Sigur… Sunt cineva!   MARIA: Poftim?!   JANA (cu importanţă): Creatoarea unei noi metode! Pentru sondă, vorbesc. În cazul intervenţiei. N-aţi înţeles?   MARIA: Mi se pare că nu.   JANA: Dar e o soluţie cât se poate de simplă. V-aş putea-o explica… Şi în cel mult 3-4 săptămâni, dacă vă explic metodic…   MARIA (cu părere de rău): Poimâine seara plec.   JANA: Dar e descoperirea mea! A fost tema lucrării mele de diplomă! Doi ani am lucrat! Colegii spuneau că am o idee fixă: intervenţii şi iar intervenţii. Numai şeful catedrei… (Şi pentru că îl aude pe Teiu apropiindu-se.) Ssst! (Se apropie de harta geologică prinsă pe unul dintre pereţi.) Îi fac o surpriză!   TEIU: Mincule!   JANA: Lucrez.   TEIU: Nu faci nimic.   JANA: Fac propuneri.   TEIU: Te ţii de prostii.   JANA: Tehnice…   TEIU: Mai bine ţi-ai aminti că eşti ditamai inginer! …   JANA (pentru că n-ajunge tocmai „acolo” sus, unde ar avea ea ceva de însemnat): Un scaun, te rog!   TEIU: …şi specialist în foraj! (Îi dă totuşi scaunul.)   JANA: În intervenţii! (S-a urcat pe un scaun şi-ncepe să tragă tot felul de linii pe desenul reprezentând, se pare, o secţiune printr-o coloană.)   TEIU: Şi linia aia, ce-i?   JANA: O idee…   TEIU: Prima oară o văd!   JANA: E o idee nouă.   TEIU: Şi acolo, în dreapta?   JANA: Oglindă de beton.   TEIU: La cât?   JANA: La 1300.   TEIU: Şi vrei să perforezi?   JANA: Se înţelege…   RADU (care a reintrat între timp şi a urmărit, se pare, tot schimbul de replici): În esenţă, rămâne însă tot o intervenţie! Mai rapidă, mai sigură poate, ideea e chiar interesantă, te felicit… (Schimbând tonul.) Dar la o coloană calculată pentru 100 de atmosfere, atunci când presiunea a trecut abia de 50, refuz să discut despre intervenţie.   JANA (nedreptăţită): Dar propunerea mea nu-i decât o propunere pentru un caz de forţă majoră! O soluţie de ultim moment! Nu înţeleg ce vă supără.   RADU: Totul! şi mai ales faptul că nu există om care să nu se simtă obligat să-mi propună soluţii, să-mi vină în ajutor…   TEIU (întrerupându-l): Mi se pare firesc. Presiunea a trecut de 50. Trebuie să fim pregătiţi.   RADU: „Pregătiţi!” Ei bine, chiar şi acest „pregătiţi” l-am auzit în urmă cu 10 minute de la Cristea; în urmă cu 5 de la Pândele, şi acum, aici” pentru a treia oară! Sunteţi formidabili! Cum de v-aţi putut aduna? Ce v-a adus?   TEIU: Eu credeam că nici pe dumneata nu te-a adus altceva.   RADU: Ba da! Altceva! M-au adus aceşti patru pereţi! (Şi pe neaşteptate, simplu, pe tonul unei mari confidenţe.) Interferenţa aceasta de planuri. (Indicând spre fereastră.) Unul, real – un peisaj în alb şi negru; un al doilea, teoretic (aprinde şi stinge o veioză care-şi împrăştie lumina pe rafturile de cărţi); şi în sfârşit, un al treilea (peretele cu harta geologică), peretele alb al prezumţiilor, al calculelor şi soluţiilor neaşteptate, al marilor descoperiri… (luând de pe perete o fundă), incluzând bineînţeles funda! (Măriei) Ţi-o aminteşti?   MARIA (surprinsă): Funda?   RADU: Cel mai inteligent lucru pe care l-a gândit fratele dumitale: „Decât să treci prin viaţă fără să laşi urme pe acest perete alb al marilor afirmări, mai bine pune-ţi ştreangul!” (Janei, colegial.) Şi am înlocuit ştreangul printr-o fundă, din considerente estetice. E funda coroanei de lauri pe care am primit-o într-a întâia de liceu.   TEIU: Ai uitat cel de-al patrulea perete.   RADU (spre sală, minimalizând): A, da! Această sală! In care se adună oamenii… Colectivitatea… Opinia publică! …   TEIU: A, nu! (Nuanţându-le la adevărata lor valoare.) Oamenii! Colectivitatea! Opinia publică!   RADU (ca pentru sine): Al patrulea…   TEIU: Al patrulea sau primul… (Din joc: „Cum vrei s-o iei”.) Cel care nu poate lipsi!   MARIA (depăşită de sens): De ce n-aţi făcut un perete despărţitor?   TEIU: Ca să nu ne despartă…   FLORICEL: Orele 22.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 57 de atmosfere!   MARIA (venind spre rampă, spre interpreta Janei, în timp ce, în scenă, pentru câteva clipe, biroul lui Radu intră în întuneric): 57?! Nu se poate! Să fi ajuns într-adevăr la 57? (Apoi, interpretei.) Şi Teiu – de parcă mi-ar fi auzit gândurile s-a mai întors o dată din drum.   TEIU (poate numai vocea lui Teiu): Să sperăm că peste o oră, când mă întorc de la sondă, va fi tot 57.   INTERPRETA: Radu nu i-a răspuns?   MARIA: Nu l-am mai auzit. Se apropiase de fereastra biroului şi repeta la nesfârşit – cine ştie cum şi-a amintit – un început de cin tec. (Un reflector ni-l descoperă pe Radu.) Eu încercam să fac puţină ordine în birou. (Într-adevăr, încearcă.) Şi se făcuse linişte, multă linişte, anume parcă pentru a ne auzi unul altuia gândurile.   INTERPRETA (intrând şi ea în birou): Şi Jana?   MARIA: A răsturnat mai întâi un vas de flori (îl şi răstoarnă), s-a uitat apoi în stânga, în dreapta, de parcă ar fi aşteptat să fie mustrată (se uită, aşteaptă), apoi s-a aşezat la birou şi a început să lucreze.   RADU (fără adresă): Vezi, mi se pare cumplit! Să fii specialist în foraj, să ai în faţa ta un buletin – 57 de atmosfere -, să ştiu că acolo, undeva, e în joc soarta a tot ceea ce ai făcut până azi, să nu poţi interveni cu nimic, să te obsedeze – stupid! – un început de cântec, să te amuze că în jur se mai face ordine. (Se apropie de Jana şi-i cercetează pentru o clipă hârtiile.) Numai dumneata mai ai tăria de a căuta noi soluţii, de a le susţine!   JANA: Cred că va trebui schimbată şi compoziţia noroiului. Va fi nevoie de un noroi mult mai dens.   RADU: Nu mai crezi în stabilizarea presiunii?   JANA: Ca să fiu sinceră… (Din priviri: „nu”.)   RADU (cercetând-o mai departe, preocupat): Acum îmi amintesc precis: stăteai în banca întâi, la margine! Şi-ţi venea mereu, nu ştiu de ce, să râzi. De ce râdeai?   INTERPRETA (smulgându-se parcă din faţa lui şi venind spre rampă, spre Maria Andone): Dar nu se poate, Maria Andone! Presiunea era în creştere! Eu sunt sigură că Radu nu mai putea vedea pe nimeni în jur…   MARIA: Şi tocmai atunci când ai fi crezut că nu mai e în stare să vadă pe nimeni în jur (convingând-o parcă să reintre în rol), pentru că păreai liniştită şi nu erai… (ca o sugestie) şi respirai agitată, pentru că mai erai îmbrăcată ca pentru festivitate şi festivitatea rămăsese în urmă… te-a văzut.   RADU: Câţi ani ai, Jana?   JANA: 23…   RADU: Şi-i cunoşti de mult pe Teiu, pe Cristea?   JANA: De când mă ştiu.   RADU: Ţi-a mai pus cineva, vreodată, întrebări din astea prosteşti?   JANA: Nu, niciodată. Şi nu sunt… prosteşti.   RADU: Ai încercat, însă, vreodată, o senzaţie de teamă şi nevoia asta absurdă de a vorbi şi de a auzi pe alţii vorbind?   JANA: Uneori, la erupţii…   RADU (surprins): Cum? Ai mai participat la erupţii?   JANA (grav): De zeci şi zeci de ori.   MARIA (în şoaptă, ca o indicaţie regizorală): Dar nu aşa, mai bine dispusă, râzând. Pentru că Jana nu participase de fapt la nici o erupţie. Era vorba doar de un simplu joc din anii copilăriei.   JANA (râzând): Casa noastră era undeva sus, pe un deal. Şi ne strângeam noi copiii – aveam pe atunci 7-8 ani – să ne jucăm de-a erupţia. De fiecare dată, unul dintre băieţi murea – pentru că aşa era jocul – şi eu trebuia să mă fac că plâng, pentru că eu eram mama sau fiica celui care a murit.7   RADU: Un joc ciudat…   JANA: Şi numai când am crescut, au început să mă ia şi pe mine în echipă, uneori chiar ca şefa echipei, şi trebuia să-l sărut – pentru că Pândele schimbase regula jocului – pe cel care salva sonda. Dar eu făceam ce făceam şi o salvam singură, şi nu-l mai sărutam pe niciunul!   NATA (care a auzit probabil ultima replică): Prea lent, Jana! Orice joc se încadrează în anumite reguli… Într-un anumit ritm! Trebuia să joci mai rapid! Nu te mai pot ajuta cu nimic. (Apoi, lui Radu, înmânându-i un plic.) Biletele pentru trenul de 0.40.   FLORICEL: Orele 23.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 62 de atmosfere.   TEIU (reintrând şi răspunzând parcă privirii lui Radu): S-a aranjat. S-a pregătit totul! Şi am vorbit şi cu Cristea. El cunoştea soluţia Janei mai de mult. Susţine că la noi se potriveşte mănuşă. Exact ce ne trebuie!   RADU (surprins): Exact ce ne trebuie… Interesant! Surprinzător chiar! (Un râs scurt, nervos.) La 37 de atmosfere ne urcam în tren să petrecem; la 41, eram în plină festivitate; La 47, plecam spre schelă; la 49, păreai ferm convins de stabilizarea presiunii; la 53, intenţionam doar să fim pregătiţi; la 57, mai discutam despre cel de-al patrulea perete… iar la 62, soluţia Janei este „exact ce ne trebuie”.   NATA (apropiindu-se de Radu): Înapoiază-mi biletele!   RADU: Ce vrei să faci?   NATA (luând biletele şi rupându-le unul câte unul): La 62 de atmosfere nu mai are sens să plecăm.   RADU: Dar mai înainte, în tren, aminteşte-ţi…   NATA: Nu trecuse de 40.   RADU: Şi excursiile, omorârea preventivă a sondei…?   NATA: Nu trecuse de 50.   RADU (privindu-i, rând pe rând, pe Nata şi Teiu): Parcă v-aţi fi schimbat rolurile!   NATA: A trecut de 60.   RADU: Şi v-aţi schimbat rolurile – ceea ce-i jignitor pentru mine – fără să vă fi întrebat nici o clipă de ce am refuzat mai înainte să plec, de ce n-am fost de acord cu omorârea sondei atunci, de ce nu sunt nici acum, de ce nu voi fi niciodată.   INTERPRETA (ca pentru sine): Niciodată? Dar nu se poate… E absurd!   RADU (fără s-o fi putut auzi şi deci în continuarea propriei sale replici): Şi ca să nu vi se pară absurd: omorârea sondei ar însemna pentru mine compromiterea a tot ceea ce am făcut până azi, infirmarea unui întreg sistem de foraj în care, ani la rând, am crezut şi continuu să cred! Şi-i munca mea! Sunt gândurile mele!   INTERPRETA (de data aceasta, lui Teiu): Dar tot nu înţeleg… De ce această izbucnire? De ce atâtea justificări?   TEIU: Presiunea era în continuă creştere. şansele de stabilizare scădeau, datele problemei deveniseră altele şi – ceea ce e din nou esenţial pentru înţelegerea momentului – poziţiile noastre începeau să se deosebească.   INTERPRETA: Trebuia să-l previi.   TEIU: L-am prevenit. (Şi întorcându-se spre Radu.) Nu-ţi cere nimeni să intervii la 60 de atmosfere. Ar fi o prostie. Sunt de acord. Dar dacă îţi propui să refuzi ideea intervenţiei, în general, oricare ar fi presiunea, ne despărţim. Pornim în direcţii opuse.   RADU: Fără aprobarea mea nu va interveni nimeni.   TEIU: Iar odată cu apariţia primului simptom eruptiv, cu sau fără această aprobare…   RADU: Cu sau fără?   TEIU: Şi prin aceasta… cu sau fără Radu Andone, noi tot vom interveni.   RADU: Interesant! Şi oarecum explicabil: ţi-e teamă! Pentru că, orice s-ar spune, o intervenţie de ultim moment la o presiune foarte ridicată ar fi legată de un anumit risc. Mai ales pentru şeful echipei de intervenţie! (Apoi, mai mult decât ironic.) Şi cine ar putea să-l acuze pe comunistul Petre Teiu – şeful echipei – c-a încercat să evite un anumit risc?   MARIA: Radule, ce se întâmplă cu tine?   RADU: Nimic. Constat doar că tuturor ne e teamă. Dumitale (s-a oprit în faţa Măriei), pentru că, orice s-ar spune, îţi rămân fiu (Maria Andone se retrage spre Teiu); Natei, pentru că mă iubeşte (s-a apropiat de Nata) şi mai ales m-ar iubi dacă aş fi mai puţin penibil, ridicol (Nata părăseşte biroul); Janei, pentru că înţelege ce înseamnă toată această navigaţie spre adâncuri şi-i conştientă, poate, de risc; iar mie – pentru că şi mie mi-e teamă: de ratare, de compromitere, de toate aceste straturi de mamă, de argilă, de brecie!   MARIA (lui Teiu, în şoaptă): Ce înseamnă brecie?   TEIU: O întrepătrundere diabolică de roci, care ne-a rupt mai întâi forezele, ne-a distrus nervii, iar acum într-o ultimă zvârcolire…