Recent Posts
Posts
Partea întâi.           ECHIPAJUL „ANTILOPEI”           Când traversezi strada, uită-te bine în stânga şi în dreapta.           (Regulă de circulaţie)  CAPITOLUL I.           CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENŢIA.           Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.           Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.           Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să-i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.           În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât oriunde.           În întinsa noastră patrie, maşina – destinată, în concepţia pietonilor care au inventat-o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor – a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de membri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.           În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să-ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.           Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiana, într-o mână cu un steag purtând inscripţia „Să reorganizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip „nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de tânăr din Vladivostok şi care, ajuns sub porţile Moscovei, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce să-l reţină.           Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n-ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care – colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) – este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: „Visul şoferului”.           În aşa hal a decăzut pietonul!           Numai în micile oraşe ruseşti pietonul mai este respectat şi iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor şi poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, şi să-l traverseze în orice direcţie, cum vrea şi când îi pofteşte inima.           Cetăţeanul despre care e vorba aici şi care avea pe cap un chipiu cu fundul alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară şi comperii, aparţinea, fără îndoială, covârşitoarei majorităţi şi lamurei omenirii. El mergea pe jos, pe străzile oraşului Arbatov, uitându-se în jur, plin de curiozitate, dar puţin cam sfidător. Ţinea în mână o valijoară, cum poartă moaşele. Pare-se că oraşul nu-l impresionase cu nimic pe pietonul cu chipiu de artist.           Văzu vreo cincisprezece clopotniţe – unele albastre, altele verzui, albe şi roz. Îi sări în ochi dubleul scorojit de pe cupolele bisericilor şi observă deasupra unei clădiri publice un steag fluturând.           Lângă porţile albe, cu turnuri, ale acestui oraş provincial, două bătrâne cu un aer auster vorbeau franţuzeşte, plângându-se de Puterea sovietică şi amintindu-şi de fiicele lor iubite. Din beciul unui lăcaş al Domnului venea un aer rece cu miros ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitaţi cartofi.           — Templul Mântuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul.           După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt: „Slavă celei de a cincea conferinţe districtuale a femeilor şi tinerelor fete”, el ajunse în capătul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente.           — Nu, zise el mâhnit, categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât.           Aproape pe toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente şedeau fete singuratice, cu cărţi deschise în mână. Umbre ca nişte zdrenţe găurite cădeau pe paginile cărţilor, pe coatele goale ale fetelor şi pe bretoanele lor înduioşătoare. Când străinul apăru pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare generală. Ascunzându-şi feţele pe după cărţile de Gladkov, Eliza Orzesko şi Seifulina, ele aruncară străinului priviri pline de teamă. Acesta trecu în pas de defilare pe dinaintea cititoarelor tulburate şi ajunse la clădirea Comitetului Executiv, care era ţinta plimbării sale.
PERSONAJE:   Petre Teiu   — 48 de ani (cu gamă de interpretare, 30-60)   Radu Andane   — 35 de ani.   Maria Andane   — 58 de ani.   Jana Mincu   — 23 de ani.   Natalia Goran   — 30 de ani.   Ene Cristea   — 60 de ani.   Pândele Mânu   — 25 de ani.   Valentin Horia   — 52 de ani.   Floricel   — 20 de ani.   Numărul personajelor episodice, în funcţie de posibilităţile teatrului.         PARTEA I.   Obişnuita ridicare a cortinei, un motiv melodic discret ca începutul unei destăinuiri şi, în sfârşit, câteva raze de lumini descoperind, în întunericul scenei, un pian. Aplecată deasupra claviaturii – cu concentrarea profesionistei – Maria Andone: nu mai e tânără, degetele lungi, subţiri, şi-au mai pierdut din agilitate… şi reflectorul o cercetează îndelung, surprins parcă de căldura interpretării.   În colţul opus al scenei, ca atrasă de muzică, o fată îmbrăcată în alb: o privire deschisă, un zâmbet trist şi, mai presus de orice, o simplitate cuceritoare. Cu liniştea gravă a marilor emoţii s-a apropiat de rampă. Comentator lucid, muzica va adăuga confidenţei… numai ceea ce nu stă în puterea cuvântului.   INTERPRETA JANEI: Numele meu este M. N. (de fiecare dată numele adevărat al actriţei). Fac teatru de aproape şase ani, am jucat în tot felul de piese, iar rolurile – unii dintre dumneavoastră ar putea confirma – n-au fost din cele mai uşoare. De ce însă – şi pe bună dreptate – toată această confidenţă? Am să vă spun: eroina al cărei rol îl voi interpreta astă-seară – Jana Mincu – a murit în urmă cu numai câteva luni. Şi mi se întâmplă pentru prima oară – încerc un sentiment îndeajuns de ciudat – să interpretez rolul unui om care în urmă cu numai câteva luni s-ar fi putut afla aici, în faţa mea, la (numai câţiva paşi… Cum se explică totuşi că am acceptat rolul? Pornind pe urmele Janei, pe la Aluniş, Frumoasa, Tăureni, prin Oltenia, şi întâlnind mulţi dintre prietenii şi tovarăşii ei de muncă, oamenii printre care a crescut şi a devenit de fapt ea, „Jana Mincu”, am înţeles un lucru emoţionant şi care, totodată – cum să vă spun? – a schimbat şi rolul şi semnificaţia piesei… poate chiar şi ceva din felul meu de a înţelege viaţa. Jana Mincu, într-adevăr, a murit. Dar pentru maistrul Ene Cristea… (S-a întors spre scenă). Tovarăşe Cristea!   CRISTEA (descoperit de reflector în întunericul scenei): Pentru mine, Jana trăieşte şi azi. Şi-i aceeaşi fată plină de viaţă, săritoare, puţin băieţoasă. (Reflectorul se stinge.)   INTERPRETA: Iar pentru Pandele Manu, care a iubit-o… (şoptit, spre scenă) – nu te superi că le-am spus, nu-i aşa? – (Pandele, cu nelipsita-i muzicuţă – acelaşi joc al reflectorului -, pare c-ar voi să-i răspundă, dar renunţă în favoarea unui acord de vis) … şi o va iubi totdeauna, v-aţi convins şi dumneavoastră, Jana va rămâne aceeaşi fată visătoare, romantică. (Nu fără un anumit umor.) El o vedea mai altfel! Mai subiectiv! Iar Floricel, care n-a împlinit nici 18 ani… Unde eşti Floricel? (Reflectorul o descoperă şi pe ea în întunericul scenei.)   FLORICEL: Eu n-aş vrea, fireşte, să vă influenţez, dar albul părea anume făcut pentru ea! Şi chiar atunci, în ultima zi, dar noi, desigur, nu ştiam că-i ultima, Jana era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu câteva pliuri. (Descrierea, în funcţie de costumul interpretei.)   INTERPRETA (din nou singură în faţa spectatorilor): Ca vârstă, era de vârsta mea; ca fizic – tot aşa… apropiată… Iar Petre Teiu – care a fost pentru Jana mai mult decât un părinte – mi-a mărturisit că atunci când rid şi sunt foarte veselă, şi mă port ca şi cum n-aş fi pe scenă, semănăm ca două picături de apă. Dar asta ar însemna – nu-i aşa? – că toate fetele seamănă puţin între ele? (Râde încetişor, neînţelegând că a făcut o mare descoperire.) Despre viaţa Janei ce să vă mai spun?   CRISTEA: A fost unul dintre copiii aceia, dacă v-amintiţi, aduşi cu trenurile prin ‘46, în timpul secetei…   FLORICEL: Pe atunci avea numai 7-8 ani…   PÂNDELE (un anumit comentariu muzical care ar putea să însemne: „da, mi-amintesc şi eu…”)   CRISTEA: Şi Petre Teiu, care aflase că Jana nu mai are părinţi, a oprit-o la el.   FLORICEL: Şi au trăit numai aşa, ei doi… (Eventual, o nouă intervenţie a. muzicuţei lui Pandele.) Şi a iubit-o ca pe fiica lui, pentru că Teiu rămăsese şi el, tot aşa, singur.   INTERPRETA (după ce toţi ceilalţi au reintrat în întuneric): Da, aşa au trăit… Şi dacă Teiu era la Albeşti sau la Codrudes, pentru că el, ca specialist în intervenţii, vă daţi seama, era mereu trimis cu forajul, Jana de fiecare dată îl însoţea. De altfel şi Janei îi plăceau călătoriile şi sondele… Şi cele mai frumoase amintiri… Dar nu, să vă întreb mai întâi altceva: ştiţi cum i se spunea Janei?   CRISTEA (ca de foarte departe): Mă băiatule, mă!   PANDELE (îndrăgostit şi-acum): Mă Mincule, mă…   FLORICEL: Iar eu, când mă certam cu ea, îi spuneam: Jeanette-ştie-tot! Jeanette-ştie-tot.   INTERPRETA (din nou singură): Şi într-adevăr ştia… Pentru că însoţindu-l mereu pe Teiu şi trăind printre sondori. Jana învăţase şi ea o mulţime de lucruri, şi ar fi putut conduce o echipă, chiar şi mai multe echipe! … Visul ei, însă, a fost să înveţe şi să inventeze, cum să vă spun… (cu o naivitate, fără voia ei, amuzantă) aşa… un sistem automatizat, ca sondorii să stea, adică, toţi la birouri… şi să apese pe. butoane, cum sunt la noi la teatru soneriile pentru cabine. Apeşi pe un buton – o cabină, adică o sondă! … alt buton – altă sondă… Dar, în sfârşit… (Muzica, discret, sporeşte tensiunea momentului.) Acum, o să vă stric puţin dispoziţia: cum a murit Jana. (Totul a intrat în întuneric; doar pe faţa interpretei mai cad de undeva câteva raze de lumină.) Jana îşi terminase facultatea la începutul lui iunie; şi pentru că tot îi mai rămăseseră câteva săptămâni până să intre în producţie, a plecat să-l vadă pe Teiu, care se nimerise să lucreze tocmai atunci la un foraj experimental… După sistemul acela nou, dacă aţi auzit, al inginerului Radu Andone, care a fost şi profesor la institut, la catedră… (Muzica se întrerupe pentru câteva clipe, interpreta Janei, surprinsă şi ea, se întoarce spre pian, dar muzica, la fel de inexplicabil, a reînceput să se audă.) Acum sonda, ce să mai vorbim, fusese forată; Radu Andone, care condusese personal lucrarea, o considera drept o mare realizare… (Muzica se întrerupe cu totul, Maria Andone, pianista, prăbuşindu-se peste clapele pianului.)   MARIA (în şoaptă, poate chiar numai mişcarea buzelor): Apă, puţină apă…   INTERPRETA (încercând s-o ridice): Maria Andone, ce-i cu dumneata? Ce s-a întâmplat? Să chem poate pe cineva? Să se facă lumină!   MARIA: Nu, te rog. Nimic! Nu s-a întâmplat nimic. Nu vreau să se observe. Continuă!   INTERPRETA: Poate n-ar fi trebuit să vii. Pentru dumneata e totuşi un efort, o emoţie.   MARIA: Nu, nu… Continuă! Reintră, te rog, în rol. Şi explică-le. Să nu se supere.   INTERPRETA (în timp ce muzica revine la primul motiv care a marcat ridicarea cortinei): Tovarăşa care ne acompaniază – şi care vă roagă s-o scuzaţi – e Maria Andone. Da, chiar mama inginerului… profesorului Radu Andone… cel cu forajul, de care v-am vorbit mai înainte. In mod obişnuit, fireşte, ea nu lucrează la noi, la teatru, dar cunoscând foarte bine întreaga întâmplare – pentru că Maria Andone se afla tocmai atunci la Tăureni – şi pentru că ea, ca specialitate, ştiţi, e profesoară de muzică, s-a oferit să ne dea tot concursul şi să ne ajute cel puţin la primele spectacole. (Apoi, Măriei Andone) Pot să continui?   MARIA: Te rog…   INTERPRETA: Rămăsesem la sosirea Janei la schelă şi vă vorbeam, mi se pare. de sonde, de un nou sistem de foraj şi, în sfârşit, de maistrul Petre Teiu, omul pe care mi-l imaginasem nu ştiu dacă v-am spus – ca fiind foarte bătrân şi l-am descoperit trecut, e adevărat, de 40, poate chiar de 50 de ani, dar de o neobişnuită tinereţe sufletească. (Aproape simultan, un reflector ne oferă posibilitatea confruntării. Petre Teiu se află în faţa noastră şi interpreta Janei pare să mu fi exagerat: e un om în vârstă, şi totuşi – fără nimic paradoxal – încă foarte tânăr.)   INTERPRETA: Tovarăşe Teiu, aş fi vrut să te rog…   TEIU (din dreptul unei etajere de pe al cărei ultim raft se pregăteşte să aleagă câteva ziare vechi): Cred că nu mai e nevoie. Tocmai îţi pregăteam ziarele. (I le înmânează.)   INTERPRETA (răsfoindu-le): „Viaţa sondorului” din 7… „Viaţa sondorului” din 8…   TEIU: Da, viaţa noastră de fiecare zi, dintre 7 şi 11 iunie. Tot ce-ai fi vrut să afli e subliniat cu roşu.   INTERPRETA (citind): „Colectivul de foraj experimental al inginerului Radu Andone, cunoscutul specialist în formaţiunile de tărie medie, marne şi argile, a început săparea ultimelor sute de metri…”   TEIU: Treci mai departe, la 8.   INTERPRETA: „Durata mult redusă a forajului – numai 53 de zile – ţinând seamă de adâncimea coloanei… straturi… specific… brecie…” (În alt ziar.) 9 iunie…   TEIU (anticipând): Brigada lui Horia începuse de-acum cimentările.   INTERPRETA: 10 iunie…   TEIU: Da, în 10 se terminase cimentarea şi au început să apară presiunile.   INTERPRETA: 11 iunie… „Intervenţia de înaltă calificare şi spiritul de înaltă răspundere al brigăzii conduse de inginera Jana Mincu…”   TEIU: Pe pagina a doua, în chenar…   INTERPRETA: „…Colectivul de muncitori, ingineri şi tehnicieni al schelei Tăureni anunţă cu adâncă durere încetarea din viaţă…” (Înţelegând că lectura nu poate decât să-l îndurereze.) Să nu mai citesc?   TEIU: Jana nici n-ar fi întrebat; ar fi aruncat ziarul şi ar fi strigat: „Nu-i adevărat, Teiule!” Sau: „Nu vreau să fie adevărat…”   INTERPRETA (ca la o repetiţie): „Nu-i adevărat, Teiule! Nu vreau să fie adevărat! Sunt tânără, am 22 de ani… şi vreau să trăiesc! Vreau să fiu fericită!” (Redevenind ea însăşi.) Am spus bine?   TEIU: Jana ar fi spus-o fără cuvinte: cu ochii, cu mâinile…   INTERPRETA (spune şi ea acelaşi lucru – cu ochii, cu mâinile, veselă, râzând, sărutându-l pe Teiu… Apoi, se întrerupe, şi din nou ea însăşi): Şi atunci… în ultima zi?   TEIU: Chiar şi atunci! Nici n-ajunsesem bine acasă şi m-a luat în primire: „Haina cea nouă e pe scaun, îmbrac-o! (Îşi îmbracă haina cea nouă.) Cravata, sus în dreapta, pe etajeră. Vezi, nu-ţi strica nodul! (Îşi pune şi cravata.) Batista n-o mai căuta; e în buzunarul dinăuntru. (Verifică, este.) Şi capul sus, zâmbet larg, azi plecăm să petrecem! …”   INTERPRETA (ca pentru sine): Şi aţi plecat să petreceţi…   TEIU: Am plecat? Am fugit! Am ajuns în staţie cu sufletul la gură; deşi timp ar fi fost berechet, am luat bilete prin faţă – explicând la toată lumea „unde” şi „de ce” ne grăbim -, am mai aşteptat un sfert da oară pe peron, pentru că trenul, ce să faci, soseşte la orie exacte, apoi alte trei sferturi în picioare, pe coridorul unui vagon supraaglomerat… şi toate astea pentru că inginera Natalia Goran, care locuia tocmai în oraş la blocurile trustului, ne invitase la o mică festivitate! Dar, în sfârşit, după amiază, la 5,20 (cu ironie) am început să petrecem. (Apoi, odată cu reflectorul care, vizual, îi va întregi replica.) O masă frumos împodobită, o mulţime de flori şi de sticle cu tot felul de etichete, muzica de rigoare, covoarele strânse, vezi bine, să aibă Petre Teiu unde dansa… şi în mine, numai eu ştiu, o dorinţă, uite aşa, să se termine totul mai repede şi să mă văd odată plecat! (În limitele aceluiaşi decor descoperit de reflector, câteva spaţii suplimentare de joc: o măsuţă cu două fotolii, oarecum distanţate de rest, un mic balcon spre exterior, un telefon presupus într-o încăpere alăturată. Invitaţii 8 – 10 persoane, aşa cum va reieşi de altfel şi din replică.) Sărbătoritul, după cum îţi închipui, era inginerul Radu Andone. Gazda – Natalia. Noi îi spuneam Nata. Iar în funcţia de capelmaistru, stricându-ne tot cheful, tehnicianul acela cu cimentările. Valentin Horia.   HORIA: Îngăduiţi-mi, tovarăşi, să salut prezenţa celor mai apropiaţi colaboratori ai inginerului Radu Andone! (Toastează.)   TEIU: Iar colaboratorii, cum ar veni, eram noi: Pandele, care-i tot închidea gura lui Horia şi-l aşeza jos… (îl şi aşază); Cristea care nu băuse la viaţa lui din păhărele din astea cât degetul… (le arată) şi nici n-ar fi băut în ziua aceea, să-l tai, că nu degeaba se spune că omul bătrân are un al şaselea simţ. Şi, în sfârşit, mai eram eu (a intrat şi el în cadrul decorului), şi mai era Jana, care se tot învârtea în faţa unei oglinzi (interpreta intră şi ea în rolul Janei), şi-i tot explica lui Cristea, săracu’ (Cristea s-a apropiat şi el de oglindă), de ce-i mai bine să-ţi lucrezi rochiile la „Arta modei”, la Bucureşti, unde, vezi dumneata, aştepţi numai şase săptămâni până la prima probă.   JANA: Cum ţi se pare, nea Cristea?   CRISTEA: Cam albă…   JANA: Tovarăşe Cristea!   CRISTEA: Şi scurtă.   JANA: În partea din faţă?   CRISTEA: În partea de jos…   JANA: Ai îmbătrânit, nea Cristea! Frecţie, reumazol! Ai rămas în urmă cu moda!   CRISTEA (explodând): Păi, cred şi eu! Moda! Că la modă mă şi gândeam! N-am umplut nici prima cisternă cu petrol şi – poftim – noua modă!, petreceri, muzică, dans…   JANA (ca o reclamaţie): Auzi, tovarăşe Teiu!   TEIU (de departe, sălii): Da, auzeam… Şi mă gândeam şi eu: ce rost are această festivitate? Am săpat o sondă, e adevărat! Am ajuns şi la petrol, am cimentat şi coloana… Dar tu. Radu Andone, şi tu, Nata… ba chiar şi tu, Valhoria! Hai, răspundeţi, cu mâna pe inimă: n-ar fi fost mai potrivit să mai aşteptăm o zi-două, să fi intrat cum se zice în extracţie normală, şi-abia după aceea, poftim, şi festivitatea festivităţilor?   JANA: Dacă te-ar vedea cineva, ar zice că vorbeşti singur.   TEIU: Greu e până te obişnuieşti.   JANA: Şi că te-am adus legat!   TEIU: Ei, nu! Chiar legat, nu!   JANA: Sau c-ai venit numai aşa… de dragul nu mai ştiu cui.   TEIU: Al rochiei! Orice rochie se cere înnoită. Sarcină!   JANA: Şi nu puteam decât aici (anticipând o anumită animozitate), în prezenţa tovarăşei Nata…   TEIU: Nu, la Nata nu mă gândisem.   JANA: Sau poate îţi închipui (ceea ce ar întrece măsura) că mă aflu aici pentru Radu?!   TEIU: Nici el n-a observat rochia?   JANA: Că m-oi fi îndrăgostit de descoperirile lui.   TEIU: Oricum, ar fi fost mai frumos să observe.   JANA: …Dar eu îl cunosc de foarte multă vreme! L-am avut şi profesor! Şi aşa, strict din respect…   TEIU: De la „strict” începe. Asta-i sistemul!   JANA: Şi dacă am venit la această sărbătorire e pentru că, ştiinţific vorbind…   TEIU: Când e de-acu’ „ştiinţific” – o-ho-ho! – e grav!   JANA: E pentru prima oară când se reuşeşte un foraj rapid.   TEIU: Şi dacă-i şi „prima oară”… Gata! S-a terminat!   JANA: Eu nu-nţeleg ce vrei mata, Petre Teiu?   TEIU: Aş fi vrut să nu uiţi că festivitatea aceasta e organizată de Nata, că Nata îl cunoaşte pe Radu ceva mai de mult… că a venit la schelă special pentru Radu… Şi că nu-mi vine a crede să fi organizat toată această petrecere, când n-ar fi fost nici momentul, numai de dragul ochilor tăi.   HORIA: Îngăduiţi-i, tovarăşi, prietenului dumneavoastră, Valentin Horia…   CRISTEA: Auzi, mă Pândele, te strigă prietenul! (Semn să-i închidă gura).   HORIA (eliberându-se): Îngăduiţi-mi un toast în sănătatea Măriei Andone! (Apropiindu-se de Maria Andone, care a intrat şi ea în atmosfera petrecerii.) Cu regretul imens că fiul dumneavoastră v-a invitat la schelă abia acum, cu ocazia terminării lucrărilor, şi că nu v-am cunoscut mai devreme, îngăduiţi-mi să mă bucur alături de dumneavoastră, să vă felicit!   CRISTEA (jocul anterior): Pandele, felicită-l şi tu!   MARIA (după ce a ciocnit cu cei mai mulţi, în faţa lui Teiu): Dumneata nu ciocneşti?   TEIU: Pentru bucurie?   MARIA: Pentru liniştea acestei clipe.   TEIU (punând paharul deoparte): Nu, în liniştea acestei clipe nu cred!
RADU (care tocmai s-a apropiat şi a reuşit să audă ultimele replici): Nu crezi? Interesant. (Uşor ironic.) Ai putea să ne spui şi de ce?   TEIU (surprins şi, poate de aceea, puţin prea grav): În urmă cu o singură oră – şi nu mă aşteptam să uiţi chiar atât de curând – ne mai aflam pe peron. (Apoi, Măriei, în timp ce un reflector descoperă un colţ de peron.) Şi Radu, dacă n-ai uitat cumva şi dumneata, tocmai fusese chemat la telefon… (Revenind cu privirea spre Radu, ajuns între timp lingă telefon.) Şi la început – exact: – ai ezitat să răspunzi… Şi-ţi părea chiar rău că mama dumitale şi cu mine, urmându-te (au intrat şi ei în atmosfera peronului), ne-am aşezat pe o bancă (se şi aşază) la numai câţiva paşi…   RADU (la telefon): Nu văd nici un motiv să ne alarmăm chiar dacă presiunea a ajuns la 37 de atmosfere! E un proces firesc, logic… şi stabilizarea presiunii va interveni cu siguranţă dintr-un moment într-altul. In orice caz, dacă, prin absurd, ar continua să crească, telefonaţi, vă rog, la inginera Natalia Goran, la 11.64. (A închis telefonul şi s-a apropiat de Maria Andone.) Mă suspectezi?   MARIA: De câte ori nu te văd o perioadă mai lungă, îmi pari totdeauna schimbat.   RADU: Poate că agitaţia, apropierea sfârşitului şi emoţia. (Şi ca s-o împace, conspirativ.) Emoţia serbărilor de sfârşit de an, aminteşte-ţi…   MARIA: Am totuşi impresia că se întâmplă cu tine un lucru ciudat. De ce taci?   RADU: Probabil ca să nu mint.   MARIA: Şi când te gândeşti că pe vremuri îmi plăcea să cred că sunt singura profesoară căreia elevii nu-i puteau ascunde nimic. Ezitau doar câteva clipe, apoi… Nu vrei să-mi spui?   RADU (nu fără rezerve): Azi urmau să fie extrase primele tone de ţiţei. Şi mai urma – ceea ce ar fi fost esenţial – să verific tot ce am făcut până azi. Să mă verific! … E amuzant, nu-i aşa?   MARIA: Şi-n ultima zi?   RADU: În ultima zi… (Cu ironie.) A serbării de sfârşit de an, au apărut presiuni în spatele coloanei de extracţie1. Dar asta n-ai cum să înţelegi. Când am plecat de la sondă, erau 34 de atmosfere. Când am vorbit la telefon – 37! De ce zâmbeşti?   MARIA: Ţi s-a părut. Întreabă-l şi pe tovarăşul Teiu.   TEIU: Şi totuşi ai zâmbit, am observat şi eu.   MARIA: Poate pentru că nu reuşesc să înţeleg de ce atâta agitaţie în jurul unei sonde. Ce înseamnă o sondă? Şi dacă o să se piardă o sondă? Nu vor mai exista sonde? (E gata să râdă.)   RADU: Vor exista. Dar sonda asta, sonda cu nr. 243… sunt totuşi eu. Omul care a creat-o. Şi cin tarul – pentru că în tot şi în toate există un cântar – n-are decât două gradaţii: ratare şi succes.   MARIA: Trebuia să-mi fi spus…   RADU: Nu m-am înstrăinat îndeajuns pentru a-ţi comunica liniştit o îndoială.   MARIA: Şi nu se mai poate face nimic?   RADU: Ba da: să nu pui întrebări. E o superstiţie. Şi să aşteptăm. E şi singura soluţie. Coloana-i calculată pentru 100 de atmosfere. Presiunea n-a ajuns decât la 37. N-am nici un motiv să-mi creez singur obsesii… (Apoi, lui Teiu, grăbind prin aceasta finalul retrospectivei.) Şi în general, nu vreau să-mi amintesc de nici un peron (peronul se întunecă), de nici un fel de discuţii… (Şi reintrând simultan în atmosfera festivităţii.) Ne aflăm aici, în locuinţa Nataliei Goran, şi lumea – poftim! – petrece, e liniştită, e veselă!   TEIU (ca şi la începutul retrospectivei): În liniştea acestei clipe nu cred! (Şi pentru că Radu, ostentativ, a ridicat din nou paharul.) Şi nu crezi nici dumneata… N-are sens! Nu beau!   RADU (surprins, renunţând la prima intenţie şi apropiindu-se de Maria Andone): Atunci, în doi! Pentru revedere. Pentru că n-am ciocnit de mult. Şi pentru că n-aş fi vrut să-ţi faci griji.   MARIA: Dar poate n-ar trebui nici noi. Radule… Poate mai târziu…   RADU (încercând s-o liniştească): Dac-ar fi existat un pericol real, imediat, tovarăşul Teiu s-ar fi aflat în această clipă la sondă.   TEIU: Şi inginerul Andone, sunt sigur, n-ar fi întârziat să-l urmeze.   RADU (agravând): O ipoteză? O sugestie? O prevenire?   TEIU: Mai mult, poate. (Ridicând paharul ca pentru un pact mutual.) O dovadă de încredere.   RADU (din nou cu ostentaţie, renunţând să mai bea): Nu! Pentru încredere, pentru… înţelegere, pentru… stimă şi pedagogie, refuz! (Noua intervenţie a lui Horia îl va găsi de acum în colţul opus, cât mai departe de Teiu şi Maria Andone.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi… (Şi pentru că nimeni nu-l ia în serios.) Sau nu! Îngăduiţi-mi, vă rog, mai târziu!   JANA (din apropierea lui Radu, mizând pe surpriză): Sunteţi prost dispus. nu-i aşa?   RADU (neconvins): A, nu… O impresie…   JANA: Mi-am dat seama din felul cum v^aţi aşezat aici, în fotoliu.   RADU: M-am aşezat, cred, normal.   JANA: Vă înşelaţi. (Apoi, ca o dovadă.) La facultate cel puţin, mi se dusese vestea, era suficient să vă văd apropiindu-vă de catedră, ca să-mi pot da seama de tot. Şi cum vă merge cu sănătatea, cu lucrarea… şi dacă aveţi vreun motiv de îngrijorare…   RADU (preluând): Iar la limită… tot ce gândesc, ce mă frământă, ce simt…   JANA (dezarmant): Da. Totul.   RADU: Atunci, şi-n clipa aceasta… Putem verifica!   JANA: În clipa aceasta, încercaţi să fiţi ironic… sobru… distant (cu părere de rău) şi, pe cât se poate, să găsiţi un pretext pentru a schimba subiectul discuţiei.   RADU: A, nu… deloc! (Încercând s-o dezmintă şi implicit confirmând.) Mă gândeam doar că nu v-am văzut de mult.   JANA: Nici eu… încă din primul semestru.   RADU (conversaţie de salon): În vacantă?   JANA: Da, ultima vacanţă.   RADU: Şi peste câteva luni…   JANA (preluând): Cu diploma în buzunar, cu trei ştampile şi „cu distincţie”…   RADU: Mi se pare c-aţi susţinut ceva legat de foraj.   JANA: Noi metode de intervenţie. (Apoi, nemairezistând „conversaţiei” şi izbucnind într-un hohot de râs.) M-aţi făcut să râd.   RADU: Dar n-am spus nimic…   JANA: Tocmai pentru asta. Dumneavoastră îmi vorbeaţi de intervenţii, iar eu mă gândeam ce amuzant ar fi să mă invitaţi 1a dans: profesorul cu fosta lui studentă…   RADU (ridicându-se şi invitând-o): Sunteţi invitată.   NATA (ca din pământ lângă ei): Şi tocmai în momentul în care Radu Andone se pregătea să se încline în faţa partenerei, soarta – în persoana inginerei Natalia Goran – interveni între ei. (Apoi, Janeu) Ţi-l răpesc! Şi ca să nu intrăm în conflict, cu aprobarea şi sub privirea încurajatoare a familiei.   MARIA (amuzata de scenă): Nu te-ai schimbat deloc, Nata!   NATA (la braţul lui Radu): Toată arta e să nu se observe schimbările.   MARIA: Şi aşa cum te ştiam dintotdeauna: spirituală, cu surâsul pe buze.   NATA: O femeie care surâde e de două ori mai tânără.   MARIA: Categorică, fără ezitări.   NATA: Ezitările sunt specialitatea bărbaţilor.   MARIA: Şi, tot ca de obicei, rea.   NATA: A fost visul meu… Dar n-am avut înclinaţii, talent.   MARIA: O fată atât de capabilă…   NATA: Inutil, talentul e nativ.   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi să ridic un pahar în cinstea Nataliei Goran!   CRISTEA (în şoaptă): Ce faci, Pândele?   PÂNDELE (cu referire la Horia): S-a calculat! La următorul e sub masă!   HORIA (continuând toastul): Dar nu în cinstea gazdei atât de primitoare, închin. Şi nici a inginerei, atât de capabile… presupun, d a femeii, a simplei Nata (şi întorcându-se spre ea), da, Nata… pentru că tu, Nata… (celorlalţi) şi când spun „tu”, mă gândesc la eternul şi neînlocuibilul „tu”, cel de-al doilea personaj al existenţei umane, nelipsit în casă, pe stradă, în familie sau… în afara familiei, dar în esenţă, „tu, Nata”, femeia care iubeşte şi nu poate avea altă menire. Să ban, tovarăşi! (Începe primul să aplaude.)   MARIA (lui Teiu, observând că nici nu s-a atins de pahar): În locul dumitale, cel puţin aş fi aplaudat.   TEIU: Au aplaudat alţii şi pentru mine. (Şi vizându-l direct pe Radu, a cărui reacţie a urmărit-o tot timpul toastului.) Şi fără nici un fel de rezerve. Din toată inima!   RADU (nerezistând): Am impresia că am început să mă bucur (umplându-şi un nou pahar) de o prea mare atenţie…   TEIU (nu fără aluzie): Nu era nevoie să-l umpli… Paharul de alături e tot al dumitale. De la toastul anterior.   RADU: Şi în general, beau cât îmi place, aplaud cât vreau, iar în problema relaţiilor mele cu Nata, pentru că aici voiai să ajungi…   TEIU (anticipând): Preferi să ţi se spună ceea ce îţi convine.   RADU: Îmi convine absolut tot!   TEIU: În urmă cu o jumătate de oră, în tren, păreai mai puţin convins.   RADU (minimalizând): Să presupunem…   TEIU: Numai că, spre deosebire de mine, dumneata… uiţi mult mai uşor.   RADU: În privinţa Natei, n-am uitat niciodată nimic.   TEIU: Atunci e şi mai grav: te minţi!   RADU (infirmând): O cunosc de peste zece ani!   TEIU: Aşa cum a „cunoscut-o” probabil şi mama dumitale…   MARIA (regretând c-a fost amestecată): Tovarăşe Teiu!   TEIU (surprins): Sau poate ai uitat şi dumneata că, în urmă cu o jumătate de oră, aflându-ne pe acelaşi coridor al vagonului şi la aceeaşi fereastră, aveai cu totul altă părere… Să vă reamintesc atunci… Ar fi păcat să nu vă reamintesc. (Într-un alt colţ al scenei se luminează coridorul unui vagon de cale ferată. Muzica, jocul luminilor etc. accentuează senzaţia de mişcare a tronului.)   NATA (în tren): Peste 20 de minute, în Vălureni. Peste alte 10, în jurul unei mese frumos ornate…   RADU (de la aceeaşi fereastră a vagonului): Şi, în sfârşit, va începe.   NATA: În sfârşit, se va termina.   RADU (surprins): Aveam impresia că apropierea festivităţii…   NATA: Abia o aştept! Dar nu festivitatea. Nu mă înţelege greşit!   RADU: Atunci?   NATA: Clipa! Singura clipă în care inginerul Radu Andone nu-i nici prea absent, nici foarte preocupat…   RADU: Şi există?   NATA: Da. Atunci când termini un calcul, un proiect, un studiu, şi n-ai început următorul.   RADU: Mă şi imaginez: plicticos, susceptibil …   NATA: Îngrozitor! Şi ceea ce-i mai grav: tandru, declarativ! (Imitându-l.) „Nata, dacă te gândeşti bine, viaţa noastră e ciudată…”.   RADU (prins): Şi-ntr-adevăr e ciudată.   NATA: „Şi familia, din moment ce există atâtea familii, iar noi ne cunoaştem de atâţia ani şi ne vedem în fiecare zi…” Mă urmăreşti?   RADU: Nu.   NATA: Te gândeşti la creşterea presiunii?   RADU: Sper să se fi oprit la 37.   NATA: Ei, vezi, tocmai acesta-i meritul acelei clipe! Nu mai există nici un fel de sonde, presiuni, şi devii lucid, domestic, dispus chiar, la limită, să mă ceri în căsătorie.   RADU: Nu pot înţelege de ce n-ai amânat festivitatea!   NATA (imputare şi alint): Deci, nu mă ceri…   RADU: Nata!   NATA: Nu, acum e prea târziu! Cererea se respinge! (Şi „parafând”.) Nu! Nu! Nu!   RADU (prins totuşi de joc): Obişnuitul „nu”.   NATA: Şi totuşi, a fost o zi. Acum vreo doi sau trei ani. Tu îţi apărai, dacă nu mă-nşel, disertaţia şi trebuia să urci undeva sus, la un fel de tribună…   RADU: Mi-amintesc. (Şi ca din amintire.) „Dezminţind teoriile unanim acceptate privind imposibilitatea forajului rapid în formaţiunile de tărie medie, mame şi argile…”   NATA (întrerupându-l): Şi la un moment dat, nu te-am mai auzit. Iţi vedeam doar mişcările, gesturile, ca printr-o perdea de lumină. Şi mă gândeam că, în clipa în care vor începe aplauzele, noi vom fugi din sală – şi nu ştiam unde vom fugi – şi că, pe neaşteptate, pentru prima oară, fără nici o introducere, mă vei întreba… (Un şuierat prelung de locomotivă.)   RADU: Şi atunci ai spus: „Nu”.   NATA: Pentru că şi atunci, în ultima clipă, ai fost ridicol, penibil…   RADU: Dar ai auzit foarte bine, Nata! S-au ridicat absolut toţi împotriva caracterului pur teoretic al lucrărilor mele.   NATA (ironică): Şi tu ai promis, fireşte, că viitoarea ta lucrare va fi concretizarea… şi aplicarea… şi descoperirea practică… şi aşa mai departe!   RADU: Dar era datoria mea, înţelege!   NATA: Dacă ai fi ştiut, dimpotrivă, să surâzi şi să-i sfidezi, dacă ai fi fost puternic şi ai fi fost tu însuţi, aş fi fost a ta!   RADU (nedreptăţit şi într-un fel disperat): Nata!   NATA: Şi a mai fost o zi, acum un an, mi se pare, pe la sfârşitul lui septembrie, când ai descoperit acest nou sistem de foraj.   RADU (naiv): Şi am venit în aceeaşi seară la tine să-ţi spun…   NATA: Nu! Nu atunci! Câteva săptămâni mai târziu, pe peron. Şi când din nou, penibil… ridicol… parcă te aud!   RADU (tot ca din amintire): „Fii liniştită, Nata! Vom avea asigurate toate condiţiile. Fireşte, la început un confort limitat…”   NATA: Acceptai să schimbi laboratoarele şi bibliotecile institutelor bucureştene pe mirajul unei schele!   RADU (explicându-se, parcă): Dar au venit la mine. Nata! Au insistat! Nu puteam să-i refuz!   NATA: Dac-ai fi rupt în clipa aceea biletele şi mi-ai fi spus: „Nu, Nata! N-are sens! Rămânem aici!” (un nou şuierat de locomotivă), aş fi fost a ta! 2   RADU (nestăpânit): Dar am venit! Am forat. Am realizat un record. Ai organizat o festivitate!   NATA: Aştept clipa.   RADU: Încetează!   NATA: Aştept să devii lucid. Festivitatea nu înseamnă nimic.   RADU: Atunci, de ce ai organizat-o?   NATA: Pentru ca să-ţi ofer prilejul unei sărbătoriri. (Ironică.) În prezenţa unor iluştri brigadieri, şefi de echipă şi alte mari personalităţi. Pentru ca să-ţi aminteşti că nu eşti făcut să trăieşti la capătul pământului! Şi că-i stupid să perseverezi în a fi un umil ingineraş de teren, atunci când ar putea exista un „mai bine”, „mai sus”.   RADU: Dar înţelege-mă, Nata!   NATA: Dacă mi-ai fi răspuns: diseară, după terminarea festivităţii, plecăm… aş fi fost a ta!
RADU (disperat, poate, că o pierde): Nata! (Un şuierat prelung de locomotivă; la o altă fereastră a aceluiaşi vagon: Maria Andone şi Teiu.)   MARIA: Eu nu văd bine fără ochelari. Cine-i alături de Radu? Cu cine vorbeşte?   TEIU (nu fără subtext): Cu Nata…   MARIA: Dar nu se poate! Nici nu seamănă! (Într-adevăr, Nata are cu totul altă coafură: părul strâns, sau, dimpotrivă, lăsat lung.)3 Nataaa!   NATA (apropiindu-se de ea): Te ascult, Maria Andone.   MARIA: Aproape să nu te recunosc.   NATA (revenind la vechea coafură): Lăsat lung, părul îmi alungeşte faţa.   MARIA: Şi totuşi, acum o oră, pe peron…   NATA (schimbându-şi şi felul de a vorbi): O oră în viaţa unei femei poate fi decisivă.   MARIA: Zâmbeai cu totul altfel.   NATA: Asortat cu coafura.   MARIA: Parcă aţi fi două Nate!   NATA: Ai ghicit! Suntem chiar două. Două surori.   MARIA (pentru că discuţia a căpătat tonul unei glume): Acum eşti din nou Nata, cea pe care o cunosc.   NATA: Cea de-a doua o să încerce să nu vă mai deranjeze.   MARIA: Confuziile sunt de obicei amuzante.   NATA: Cele grave – Radu ar putea să ne confirme – sunt tragice.   RADU (dinafara momentului, solicitând întreruperea retrospectivei): Dar nu înţeleg…   NATA (în timp ce trenul reintră în întuneric): Se întâmplă uneori să întâlneşti un om, să-ţi faci visuri şi să constaţi că te-ai înşelat. Cele două Nate se retrag.   RADU (pe tonul anterior, de data aceasta însă lui Teiu, în locuinţa Natei): Nu! Pe dumneata nu te înţeleg! De ce-ai ţinut să-mi reaminteşti toată această discuţie?   TEIU: Pentru că există o singură Nata şi-i stupid să te minţi! Pentru că dumneata cunoşti adevăratul mobil al acestei festivităţi. Şi pentru că există discuţii care ar trebui să te cutremure!   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi să ridic un pahar în cinstea eminentului specialist Radu Andone, care într-un termen record de numai 53 de zile… (Aplauze, muzică şi respectata tradiţie a ciocnirii paharelor cu sărbătoritul, care, pentru a salva aparenţele, încearcă să pară bine dispus.)   RADU (Janei, ultima care s-a apropiat de el): Vă mulţumesc!   JANA: Numai că n-aş vrea să bem nici pentru eminenţă şi nici pentru recorduri.   RADU: Mă faci curios…   JANA: N-o să râdeţi?   RADU: Promit.   JANA: Pentru prima frază cu care v-aţi început cursul în anul III. (Insistând.) Amintiţi-vă…   RADU: N-am pic de memorie.   JANA (citându-l): „Vă doresc cumplita şi nobila pasiune – pe vremuri îi spuneam splendida nebunie – de a studia forajul la forma epuizantă, de neînţeles în afară, şi de a căuta soluţii şi sisteme noi, chiar şi acolo unde, în mod logic, n-ar mai părea să fie.”   RADU: Mi se pare că stăteai în rândul I, chiar lângă margine… (Îşi apropie paharul ca pentru a ciocni.)   JANA (întârziind): Şi pentru încă ceva: pentru confidenţa de la sfârşit.   RADU (mirat): A fost şi o confidenţă? Sunt pierdut.   JANA (citind): „Iertaţi-mi forma puţin discursivă şi lirismul expunerii…”   RADU: A, da… (Amintindu-şi.) „La vârsta dumneavoastră am fost şi eu îndrăgostit de această idee a navigaţiei în adâncurile straturilor meoţiene şi sarmaţiene… oare se numeşte foraj. Am fost şi – de ce să ascund? – am rămas.”   JANA: Să bem pentru aceşti mari îndrăgostiţi.   RADU: Şi pentru tăria – pentru că mai există un secret – pentru tăria de a-ţi repeta cu înverşunare, ani la rând, „eu pot, eu vreau, eu trebuie”. Şi, cum ar fi adăugat Nata: „împotriva oricui şi a orice!”   JANA: Dar asta-i… o glumă! Nici dumneata nu crezi… (Şi pentru că simte că nu e o glumă.) Nu! Pentru asta nu beau! (În acelaşi moment se aude sunând telefonul. Radu, urmat în fugă de Cristea şi mai apoi de Jana, se retrage în „colţul telefonului”.)   RADU: Alo! … Da! … Andone la telefon. Nu se aude! Cât aţi spus? 41 de atmosfere? La ce oră? Mai tare, vă rog! Ce importanţă are că mă auziţi dumneavoastră acolo, dacă nu vă aud eu aici! Mă interesează tendinţa! Dacă e în creştere… Nu! N-aud! (Lui Cristea.) Nu se aude nimic!   CRISTEA: S-o trimită pe Floricel! Au cursă la 7!   RADU (la telefon): Înregistraţi, vă rog, presiunea exactă la ora 7 şi trimiteţi un buletin cu prima cursă! Să vină Floricel, bine! Ne găseşte la inginera Goran! Cu prima cursă! (Apoi, lui Cristea.) 41! … La 5!   CRISTEA (scoţându-şi ceasul): Cinci şi jumătate…   RADU: Crezi că a mai crescut?   CRISTEA: Cine ştie…   RADU: Mult?   CRISTEA: 47-50…   RADU (exasperat): Şi eşti calm! JANA (nesesizând, cu admiraţie): Cel mai calm om din lume.   RADU (pe acelaşi ton): Şi spui 50, de parc-ai spune…   CRISTEA (sec): 50… Aşa spun eu!   RADU: Şi ţi-e indiferent! Din partea dumitale, să urce la 70, la 100!   JANA (surprinsă): Cristea? Indiferent? Dar nu-l cunoaşteţi! CRISTEA: Tu nu te băga, Mincule!   JANA: Dacă i-ar fi fost indiferent, nu i-ar fi cerut lui Teiu să dubleze echipa de supraveghere a sondei.   CRISTEA: Mincule!   RADU: Pe mine nu mă interesează echipa! La cât a ajuns?   JANA (mai mult lui Cristea): Iar dumneata ai putea să-i răspunzi că important nu-i la cât a ajuns…   RADU (ironic): Nici nu mă îndoiesc!   Important e „de ce”!   CRISTEA (Janei): Vezi? Ştie şi el!   RADU: Şi mai ales, de ce n-am ştiut s-o prevenim? Şi de ce tocmai acum? Şi în continuare, încă o mie de alte „de ce”-uri. (Spre Cristea.) Exagerez?   CRISTEA: Puţin. Primele două ar ajunge.   RADU: Şi dacă vom şti „de ce”, să admitem, va înceta pericolul? Nu va mai creşte presiunea?   CRISTEA: Oricum, e altceva. Eşti mai liniştit. (E mai liniştit.) Te aşezi… (Se aşază.) Mai întrebi pe unu’, pe altu’…   RADU: Ţi s-a întâmplat vreodată şi dumitale?   CRISTEA: Da’ cum?!   JANA: Cunosc şi eu vreo câteva cazuri. Chiar şi în lucrarea de stat…   CRISTEA (supărat că se amestecă): Mă băiatule, mă!   RADU (lui Cristea): Şi cum s-a terminat?   CRISTEA: Prima oară?   RADU: Prima.   CRISTEA (oferindu-i tabachera): Fumezi?   RADU: Nu. Mulţumesc! (Neatent însă, a luat o ţigară.)   CRISTEA: Eu, tot de atunci, de la prima, am început să fumez. (Maria Andone, care a urmărit ultima parte a discuţiei. s-a apropiat de Teiu, aşezat într-unul din cele două fotolii – spaţiu de joc oarecum delimitat.)   MARIA: Tovarăşe Teiu, nu te superi, aş fi vrut să ne certăm.   TEIU: Oricând. (Mai mult chiar.) Cu plăcere!   MARIA: E vorba însă de Radu…   TEIU: Cu atât mai mult!   MARIA: Dar să ne certăm serios, dacă vrei.   TEIU (pe viaţă şi pe moarte): Ne şi batem!   MARIA (mai grav decât ar fi vrut): Dumneata porţi vina de a-l fi adus aici.   TEIU: Partea a doua a vinei.   MARIA: Partea a doua? Cum, partea a doua?   TEIU: Vina de a-l fi adus atât de târziu.   MARIA: Dar dumneata l-ai convins. Aminteşte-ţi. In seara în care ai venit prima oară…   TEIU (vag): I-am arătat o hartă geologică, un memoriu tehnic, câteva probe. (Apoi, cu un regret tardiv.) L-am convins prea uşor.   MARIA: Tovarăşe Teiu!   TEIU: Şi asta n-ar fi nimic, dar nu m-am întrebat niciodată pentru ce a venit, ce l-a adus la noi?   MARIA: S-ar putea explica…   TEIU (ca cerându-i confirmarea): Dorinţa de afirmare? Cântarul cu două gradaţii? Sau poate această festivitate, teoriile Natei?   MARIA: Începe să-mi pară rău că l-am lăsat să vină.   TEIU (cu o ironie care va creşte continuu): Ei, da! A fost o lipsă… L-ai lăsat mult prea liber… Nelegat…   MARIA: Iar fratele meu parc-ar fi ştiut… Mi-a spus-o de zeci de ori: „Opreşte-l, e spre binele lui!”   TEIU: Fireşte… Să nu-şi rişte cariera, situaţia… (Apoi lui Radu care s-a apropiat de ei.) Unchiul dumitale, hotărât începe să-mi placă!   MARIA: El l-a crescut pe Radu.   TEIU: Asta îmi place mai puţin.   MARIA: Era maior de aviaţie…   TEIU (cu subtext): Ei, da, maiori… şi maiori…   MARIA: Şi toţi cunoscuţii noştri au fost de părere că educaţia pe care ar fi putut să i-o dea fratele meu…   TEIU (continuând): Şi mai ales ambiţia, dorinţa de a parveni, de a face carieră…   RADU: Sunt din nou acuzat?   TEIU: Nu, deloc. Mama dumitale încearcă doar, preventiv, să te apere.   MARIA (cu marea sinceritate a naivităţii): Eu îl vedeam pe Radu la câţiva ani o dată…   TEIU: E şi asta o vină. L-ai văzut mult prea rar.   MARIA: Eu eram profesoară. Îl chemam la fiecare serbare de sfârşit de an…   TEIU: Şi ai mai avea, poate, şi vina de a-l fi chemat numai la serbări.   MARIA: Şi de fiecare dată, mi-amintesc, după ce se-mpărţeau premiile… Te plictiseşte?   TEIU: Dimpotrivă. Rămăsesem la premii…   RADU: De fiecare dată, bătrâna profesoară de muzică Maria Andone, care visase şi ea în tinereţe să ajungă o mare solistă, se aşeza la pian şi cin ta.   TEIU: Şi aviaţia? Maiorul? Suporta şi el muzica?   MARIA: El îmi spunea totdeauna: „Tu n-ai reuşit în viaţă, Maria, pentru că ai fost prea cinstită, pentru că ai avut prea multe principii şi n-ai îndrăznit să calci totul în picioare!”   RADU: Şi avea perfectă dreptate! N-ai îndrăznit! Niciodată! (Se sting toate luminile, Teiu apropiindu-se de rampă.)   TEIU (repetând): „Avea perfectă dreptate…” „Să calci totul în picioare”… Da. începe să-mi fie teamă, Maria Andone.   INTERPRETA JANEI (ca şi cum ar fi ascultat până acum povestirea lui Teiu): Dar asta ar însemna. Petre Teiu. că dumneata presimţeai încă de atunci…   TEIU: Ştiu eu? In momentul acela nu exista încă un motiv real de alarmă. Presiunea abia trecuse de 40, primele măsuri de siguranţă fuseseră luate şi, totuşi, ce-i drept, mă întrebam ce-o să se întâmple dacă presiunea va creşte. Puteam fi sigur de limita de 100 de atmosfere? Şi dacă nu, înţelegând că n-ar putea rezista până la 100, va accepta oare Radu Andone o intervenţie pe parcurs, preventivă, şi la limită, omorârea sondei? N-o va considera drept un eşec personal? Cum va reacţiona? (Se luminează pentru câteva clipe peronul.)   RADU (ca şi atunci, în timpul primei retrospective): Sonda aceasta, sonda cu numărul 243… sunt eu, creatorul ei! Şi cântarul, pentru că în tot şi în toate există un cântar, are numai două gradaţii: ratare şi succes. (Peronul dispare, rămânând din nou doar Teiu şi interpreta Janei.)   TEIU: Sau dimpotrivă… Ar fi preferat, în numele unei aşa-zise afirmări, să amine intervenţia până în ultima clipă?   INTERPRETA (speriată): Dar neexistând o limită sigură, ar fi însemnat să rişte sonda şi zăcământul… Poate chiar şi vieţile unor oameni… Ar fi însemnat să accepte riscul erupţiei!   TEIU: Nu, la erupţie nu s-ar fi ajuns. Eram acolo pentru a o preveni şi, îndată ce ar fi existat un simptom eruptiv, n-am mai fi amânat intervenţia. Ar fi însemnat însă altceva…   INTERPRETA: Nu-mi spui?   TEIU: Ar fi însemnat că nu l-am înţeles îndeajuns pe Radu Andone, că n-am intervenit la timp, că n-am forat suficient de adânc…   INTERPRETA: Şi Jana?   TEIU: Se întristase şi Jana. (Se luminează din nou locuinţa Nataliei.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi… (Dar pentru că mu-l ia nimeni în seamă, îşi îngăduie singur să mai golească un pahar; apoi, ca la o descoperire.) Vals!   JANA (lui Teiu): Hai să dansăm! TEIU: Hai!   JANA (după o singură piruetă): Dar dumneata n-ai chef…   TEIU: N-am!   JANA: Atunci, hai pe balcon, la Pândele…   TEIU (întârziind o clipă cu privirea asupra balconului abia luminat şi simulând un regret): Nu pot! îmi face semn Cristea… Cică, mi s-ar fi dus tinereţea, auzi, şi nu mai sunt receptiv la romanţe. (Se luminează balconul. Cu nelipsita-i muzicuţă, aplecat peste balustradă. Pandele Manu. Şi pentru că se ştie singur – prezenţa Janei va fi pentru el o surpriză -, renunţă la muzicuţă şi reia aceeaşi melodie, ca pentru sine, cu cuvinte.)   PANDELE (cântând): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”   JANA: Pandele!   PANDELE: Cânt.   JANA: Am făcut o descoperire, Pandele.   PANDELE: Mare?   JANA: Foarte mare.   PANDELE: Secretă?   JANA: Foarte secretă.   PANDELE (impunându-şi discreţie şi reîncepând să cânte): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi iubirile…”   JANA: În cântecul ăsta, Pandele, nu-i vorba numai de ceea ce se înţelege de obicei prin iubire.   PANDELE: Asta-i descoperirea?   JANA: E vorba de toate iubirile!   PANDELE: Nu vorbi!   JANA: Şi de-o iubire… aşa… (uneşte printr-un gest tot ce s-ar putea afla în faţa ei: şi case, şi oameni, şi cer) … o iubire pentru tot, înţelegi?   PANDELE (reluând melodia): „Ce s-ar face fetele de n-ar fi… (se întrerupe şi nuanţează în noua accepţie <iubirile>?”   JANA: Vezi?   PANDELE: „Ar muri ca frunzele, toamna când cad brumele…” Văd!
JANA: Nu mai cânta.   PANDELE: Nu mai cânt.   JANA: Şi povesteşte-mi ceva. Aşa, despre tine, ce-ai mai făcut? La ce te-ai mai gândit?   PANDELE: Cu dragoste?   JANA: Fără!   PÂNDELE (voit plicticos): „A fost odată ca niciodată o sondă. Se terminase forajul, se cimentase coloana…”   JANA (preluând): „Şi-n ultima zi au început să apară presiuni…” Asta am mai auzit-o!   PANDELE: Dacă ai vrut „fără”…   JANA: Fără, dar nu deloc!   PÂNDELE (o altă poveste): „Acum vreo câţiva ani, care va să zică…”   JANA: Vreau o poveste mai nouă.   PANDELE: „…sau poate numai acum câteva luni, sau câteva zile, m-am îndrăgostit de-o fată”.   JANA: „Mai frumoasă decât toate fetele.”   PÂNDELE (după ce o priveşte cu atenţie ca pentru a se convinge): Frumoasă – frumoasă… dar nici cea mai frumoasă! (Radical.) Să nu exagerăm!   JANA: Ba cea mai frumoasă, Pandele! Când iubeşti, e totdeauna „cea mai”… (Şi ea radicală.) Din oficiu.   PANDELE (ca neavând încotro): Bineee… „M-am îndrăgostit de cea mai frumoasă!”   JANA (simplu, ca un adevăr oarecare): Şi ea nu te iubea…   PANDELE: Nu mă iubea? Adică, ştii tu sigur că nu mă iubea?   JANA: Unde-ai mai pomenit tu, Pândele, o poveste în care să se iubească amândoi de la bun început? S-ar termina prea repede.   PÂNDELE (resemnat): „Şi ea nu mă iubea…” (Revoltat.) Dar şi aşa, vezi, când nu se iubesc, tot repede se termină.   JANA (ca o soluţie): Trebuia s-o fi „minţit” şi tu că-i aduci luna şi stelele.   PÂNDELE (a privit cerul îndelung, cu părere de rău): Nici că s-ar fi putut, că era cer fără lună!   JANA: Înseamnă că i-o adusese altcineva mai înainte… (Pe ultima replică, apare lingă ei Valentin Horia, arătând aşa cum poate să arate un om după 5-6 pahare de băutură.)   HORIA: Tovarăşi! Salvaţi-mă! Daţi-mi o idee de toast!   PÂNDELE (amuzat): Cu dragoste?   HORIA: Depăşit! Râde lumea!   PANDELE: Ca să vezi… (Janei) Contradescoperire!   HORIA (cu importanţa omului ameţit): Şi aceasta, pentru că dragostea, ca şi petrolul, e un zăcământ limitat. Se prospectează, se extrage şi, într-o bună zi, gata! Rămân amintirile!   JANA: Păcat!   HORIA: E o lege a firii.   JANA: Păcat că în urma ta nu va rămâne nimic.   HORIA: Prezentul contează.   JANA: Şi tu eşti totdeauna absent. Horia!   HORIA (voit tandru, afectuos): Cât de sincer mă compătimeşti…   JANA: Poate prea sincer.   HORIA: În urmă cu 25 de ani aş fi făcut pentru dumneata marea şi, evident, singura pasiune. Apropo, se spune că prin geriatrie… (Transfigurat.) Tovarăşi, am găsit! Să bem pentru geriatrie! H3! (Muzică, aplauze, clinchet de pahare şi, inerent, o anumită interferenţă a dialogurilor: Maria Andone, Radu şi Teiu, într-o parte a scenei; Horia şi Nata, în cealaltă).   RADU: Primul toast pe care n-o să-l refuze nici Teiu.   NATA (mai mult decât autoritară). Horia!   MARIA (strict lui Teiu, ca la un consiliu intim): Într-adevăr? Eşti de părere să bem?   NATA (lui Horia, luându-i paharul din mână): Eşti la al zecelea, Horia!   TEIU (Măriei): Ispita e mare…   HORIA (nedreptăţit): H3 e o victorie a ştiinţei!   RADU (pregătindu-se să ciocnească cu Maria şi Teiu): … Să întinerim, atunci!   MARIA (corectiv realist): …Să rămânem aşa cum suntem!   TEIU (completând şi el urarea, mai mult lui Radu): Să nu îmbătrânim peste noapte!   NATA (din nou lui Horia): Şi ar fi cazul, Horia, să nu mai uiţi nici o clipă unde te afli!   HORIA: Să nu uit? (Luându-şi un nou pahar.) Atunci, să bem, tovarăşi, pentru ca să nu uităm… şi să ţinem minte mereu… (Şi pentru că a uitat de-acum ideea.) … Şi să ne amintim totdeauna… şi să nu ne înşele niciodată memoria… Şi ce mai încolo şi-ncoace: trăiască memoria!   TEIU (în continuarea aceleiaşi urări): Iar pentru memorie, cu atât mai mult! Aici ai nimerit-o, Valhoria!   RADU (amuzat totuşi): S-a ameţit complet! Tot timpul râde, ar bea… (Apoi ca invitându-l să se apropie.) Tovarăşe Horia!   TEIU: Nu-l striga! (Şi pentru că Radu pare surprins.) Maria Andone ar fi preferat să nu-l strigi…   RADU (neînţelegând încă): Un pahar în plus, unu’ în minus… Ce importanţă mai are! Tovarăşe Horia!   TEIU: …Şi să-l eviţi…   RADU: Dar e absurd! Îl cunosc foarte bine!   TEIU: … Şi, eventual, să-i acorzi mai puţină încredere…   RADU: Ne aflăm totuşi la aceeaşi masă! … Serbăm acelaşi eveniment!   TEIU: …Şi ţi-ar mai fi putut dovedi că nici nu-l cunoşti, că nu serbează nimic. (Apoi, ca cerându-i confirmarea.) Te rog, Maria Andone, convinge-l!   MARIA: Dar nu ştiu… Cum să-l conving? Şi de ce tocmai eu? Cu ce drept?   TEIU: Să zicem… cu dreptul memoriei.   MARIA: Dumneata mă sperii!   TEIU: Dumneata, nu mai puţin! Şi asta pentru că nu pot crede că acest glasvand, bunăoară (îl întredeschide) … să nu-ţi amintească nimic. (Invitând-o să treacă de partea cealaltă.) N-ai mai fost în această încăpere? Ori, poate crezi că discuţia la care, fără voia noastră, am fost martori nu l-ar putea interesa pe Radu Andone?   RADU: Care discuţie? Aţi venit odată cu mine… Nici n-aţi avut când.   MARIA: Ba da… La sosire! Când Nata şi Horia mai făceau încă ultimele pregătiri.   TEIU: Exact! Când luminile nu fuseseră încă aprinse (încăperea principală a festivităţii trece în întuneric), când masa nu fusese încă ornată, şi când noi, primii veniţi, se pare, am fost rugaţi să ne retragem puţin… şi ne-am retras aici. (Un reflector descoperă din nou încăperea principală, de data aceasta fără invitaţi; semiîntuneric, linişte, senzaţie de gol; Nata şi Horia fac ultimele pregătiri – pe tot parcursul scenei vor orna masa cu flori, sticle de băutură etc.)   NATA: Încep să nu te mai recunosc, Horia! Sprinten, vioi, tinerel!   HORIA (cu totul altfel decât până acum: lucid şi cinic): Apropierea festivităţilor mă reconfortează.   NATA: Oricare ar fi, oriunde?   HORIA: Invitat să fiu… Dacă-s invitat, închid ochii.   NATA: E o filosofie…   HORIA: E o experienţă de viaţă.   NATA (pentru că Horia îşi umple un pahar): Bei cam mult!   HORIA: Nu-s invitat prea des…   NATA: Şi dacă presiunea ar continua să crească?   HORIA: Să crească lent.   NATA: Nu văd deosebirea.   HORIA: Şase toasturi să prind şi pe urmă… potopul.   NATA: S-ar putea ca Teiu să fie de altă părere…   HORIA: Îl priveşte! Libertatea opiniei!   NATA: Eşti cinic…   HORIA: În afara producţiei.   NATA: Şi izbucnirile astea naive, de duşman declarat, nu se mai poartă, Valhoria. S-au demodat.   HORIA: Croiala clasică, madam…   NATA: Stofa rămâne veche!   HORIA: Cu. alte cuvinte: „S-a sfârşit cu tine, Horia!”   NATA: Cu aceleaşi…   HORIA: Şi nu mai sunt bun de nimic?   NATA: La cimentări… în producţie… controlat zi de zi…   HORIA: Şi în viaţă?   NATA: Depinde…   HORIA: De mine?   NATA: De felul cum vei răspunde la următoarele trei întrebări: Când pleacă trenul spre Bucureşti?   HORIA: La 0,40. Noaptea.   NATA: Şi bilete?   HORIA: Până în ultima clipă.   NATA: Şi presupunând că aş cumpăra două bilete, al doilea fiind pentru Radu, cunoşti vreo metodă ca să-l determin să plece?   HORIA: Constrâns?   NATA: De bună voie.   HORIA: Compromis?   NATA: Dimpotrivă.   HORIA: Rechemat?   NATA: E stupid.   HORIA: Implicat în…?   NATA: Fără implicaţii.   HORIA: Cu dosar?   NATA: Fără dosare.   HORIA: Pe vremea mea…   NATA (ca la capătul unei demonstraţii): Vezi, asta e, Valhoria: Vremea ta a trecut. Secolul XX – a doua jumătate – preferă beţia de idei, virusul psihologic şi sentimentul complex – sumă de sentimente…   HORIA (naiv): Şi Radu Andone?   NATA: În ultimă instanţă, un bărbat ca toţi bărbaţii, şi un creator ca toţi creatorii.   HORIA: Intriga, însă…   NATA: Fără intrigă! Sunt alături de el, caut să-l înţeleg şi-i vreau binele. Sincer. Îl iubesc.   HORIA: Şi cine-ţi dă siguranţa…?   NATA (întrerupându-l): Mă iubeşte şi, ceea ce tu n-ai să înţelegi, se iubeşte.   HORIA (ştie şi el): Un rest de egoism, puţin orgoliu, o mică vanitate… (Pe replica lui Horia, Nata deschide uşa glasvandului, înţelege că Maria Andone şi Teiu le-au urmărit întreaga discuţie, dar, mascându-şi prima reacţie, încearcă să se comporte ca şi până atunci.)   NATA (continuând replica lui Horia): … Şi mult neprevăzut, foarte mult. Horia! Să-nchini, apropo, nu uita. şi pentru acest neprevăzut.   HORIA (fără să realizeze comicul situaţiei): O să-i displacă lui Teiu. De neprevăzut, să n-audă.   NATA: De cel tehnic, poate. Dar există şi unul uman. Poate fi şi el prevenit?   HORIA: Te referi tot la plecarea lui Radu?   NATA: Nu mai vorbesc cu tine, Horia Vorbesc direct cu tovarăşul Teiu.   TEIU: Promit să fac tot ce depinde de mine.   NATA: Informându-l şi asupra acestei discuţii?   TEIU: Nu informându-l. Cerându-i s-o înţeleagă.   NATA: Înseamnă că nu-l cunoşti. Va evita să-ţi răspundă.   TEIU (apropiindu-se de Radu, aflat din nou în plină lumină, ca şi la începutul retrospectivei): Poate că într-adevăr nu te cunosc. Şi poate că n-ai să-mi răspunzi. Dar nu te minţi. În jurul acestei mese sunt tot felul de oameni. Şi nu serbează toţi acelaşi eveniment. Şi nu pe toţi îi cunoşti. (Pe ultimele cuvinte se aude ţârâitul prelung al unei sonerii.)   RADU (fericit c-a găsit un pretext). A sunat cineva! S-ar putea să nu fi auzit! Poate-i Floricel… Eu mă duc să deschid! (Un reflector, simultan cu plecarea lui Radu, o va descoperi într-un colţ al scenei, ca şi la începutul piesei, pe interpreta Janei.)   INTERPRETA (lui Teiu, care se apropie de rampă): Dar trebuia să-l opreşti! Să-i ceri să-ţi răspundă!   TEIU: Ar fi trebuit… Dar Radu Andone a preferat să alerge spre uşă, s-o deschidă chiar el, să facă orice, dar să evite răspunsul.   INTERPRETA: Şi ceilalţi?   TEIU: Muzica de dans, clinchetul paharelor şi toasturile lui Horia se auzeau ca şi până atunci. (Într-adevăr se aud, şi simultan se luminează din nou locuinţa Nataliei. În jurul mesei – obişnuita agitaţie.)   HORIA: Tovarăşi, îngăduiţi-mi un toast pentru neprevăzutul care în această clipă intră pe uşa noastră!   FLORICEL (intrând pe fondul unei linişti desăvârşite): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie. 47 de atmosfere! Tendinţă continuă de creştere…   RADU (luându-i buletinul din mână): Cu următoarea cursă, toată lumea la schelă! (Şi pentru că muzica a reînceput.) Opriţi, vă rog, muzica! (Totul reintră în întuneric, cu excepţia pianului, la care a reapărut Maria Andone, şi a acelui colţ al rampei unde ia rămas interpreta; din nou, muzica de la început.)   INTERPRETA: La capătul aceleiaşi zile, Jana Mincu nu mai era în viaţă. Radu Andone se întreba în ce măsură e vinovat de cele întâmplate, iar Maria Andone se simţea, pentru prima oară, cutremurată. Dar despre toate acestea, dacă n-aveţi nimic împotrivă, în partea a doua a piesei.   CORTINA.   PARTEA a II-a.   Ridicarea cortinei pare să reediteze întrutotul începutul părţii I: acelaşi pian, acelaşi motiv melodic, aceeaşi intervenţie discreta a reflectorului. În scenă, tot ca şi atunci, Maria Andone – la pian, şi interpreta Janei – cât mai aproape de rampă.   INTERPRETA: Partea a doua a piesei, aşa cum aţi prevăzut probabil şi dumneavoastră, se desfăşoară la schelă, având în centrul acţiunii continua creştere a presiunilor. Spre deosebire, însă, de partea întâi, obişnuitele intervenţii ale lui Petre Teiu privind evoluţia personajelor şi evoluţia dramei se vor îmbina acum, în spiritul unei cât mai fidele reconstituiri, cu intervenţiile Măriei Andone. Şi iată de ce:   Maria Andone a fost singurul personaj aflat în permanenţă în biroul lui Radu. Străină de latura tehnică a procesului, ea s-a putut concentra, aproape exclusiv, asupra evoluţiei umane, aş spune, a presiunilor şi respectiv a conflictului. Şi, în sfârşit, pentru că drama Măriei Andone, prin forţa lucrurilor, nu a putut cunoaşte exteriorizări pe măsura adevăratei ei intensităţi. In momentele hotărâtoare, străină de viaţa sondei, era obligată să reacţioneze în surdină: printr-un gest, o privire, un surâs. Pornind de aici, vom răspunde şi unei nedumeriri provocate adesea de muzica oarecum neobişnuită a acestui spectacol: renunţând la obişnuita ei funcţie ilustrativă şi reprezentând-o strict pe Maria Andone, muzica îşi propune să aducă fiorul unei participări active, de pe poziţia unui personaj real, conştient de toate sensurile şi implicaţiile dramei4. Fireşte, veţi spune, Maria Andone nu putea bănui la timpul respectiv nimic din ceea ce avea să urmeze. Foarte adevărat! Dar a existat totuşi un moment în desfăşurarea dramei, şi prin aceasta în viaţa Măriei Andone, când realizând apropierea pericolului – în limitele piesei, a deznodământului -, diferitele întâmplări şi discuţii înregistrate la timpul lor, mai mult sau mai puţin involuntar, au căpătat dintr-o dată semnificaţie, sens… (Şi întorcându-se spre scenă ca pentru o confirmare.) Maria Andone!   MARIA (fără să se ridice de la pian): Da, a existat un asemenea moment Mă aflam în biroul lui Radu, era trecut de ora b noaptea, şi Floricel tocmai adusese un nou buletin.   VOCEA LUI FLORICEL (ca de foarte departe): Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 93 de atmosfere! Pronunţată infiltraţie de gaze! Prim simptom eruptiv! Apropierea de sondă, periculoasă! Jana Mincu transmite…   MARIA: Şi-n clipa aceea, poate o să vi se pară de necrezut (muzica se întrerupe), am avut sentimentul că retrăiesc fulgerător toate cele întâmplate, că asist din nou la tot jocul acela cumplit al presiunilor, de parcă atunci aş fi intrat pentru prima oară în biroul lui Radu, şi pentru prima oară, atunci… căpătasem puterea să văd, să aud. să înţeleg. (A reînceput să se audă muzica, s-a luminat intre timp şi biroul lui Radu, şi Maria Andone tocmai a intrat în birou.)   MARIA (comentând interiorul): Un birou care nici măcar nu-i birou… Având în stânga (ridică o draperie) o încăpere nefolosită, iar în dreapta (deschide o uşă) … întuneric complet! 5   RADU: Nu exagera, mamă. Aşteaptă să aprindem lumina.   MARIA: Nu lumina! Fereastra, te rog… Pentru că o încăpere insuficient aerisită… şi toţi elevii mei ştiau acest lucru…   RADU (deschizând o fereastră care răspunde spre câmpul de sonde): Poftim, fereastra!   MARIA: Şi când rămâi noaptea la schelă? Sper că nu dormi pe birou?   RADU: Trebuie să fie pe undeva un pat, un şezlong… (Arată în direcţia aşa-zisei încăperi nefolosite.)   MARIA (descoperind biblioteca): Şi dacă aş fi bănuit unde o să ajungă toate aceste cărţi, nici nu ţi le mai trimiteam! Cât se poate citi? Până la urmă o să-ţi strici ochii.   RADU: Mamă, mi-ai mai spus. Am o memorie excelentă.   MARIA: Aştept să-ţi vină ideea să-mi oferi şi un scaun…   RADU (aducând două scaune): Altceva?   MARIA (venind spre rampă, sala fiind imaginată ca o prelungire a biroului): Nu pot înţelege de ce a fost nevoie ca biroul să aibă în prelungire toată această sală?!   NATA (care tocmai a intrat şi a auzit ultima replică; ironică): Aici se adună oamenii dimineaţa, înainte de a pleca la lucru, şi seara, când se întorc… (Ca şi cum s-ar scuza.) Eu am şi spus lui Radu: ar fi trebuit să-i dăm foc!   RADU: Nata!   NATA: Bine…, (concesivă) nu-i mai dăm!   FLORICEL (aducând un buletin şi rămânând în scenă doar pe durata replicii): Orele 21.00! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 49 de atmosfere.6   MARIA (ca pentru sine): 49… (Apoi, Natei.) 49 e mult?   NATA: Ceva mai puţin de 50. Aproximativ cu 1.   MARIA: Şi de ce tocmai în spatele coloanei?   NATA: Probabil pentru că acolo apar…   MARIA (exasperată): Ar putea să-ţi fie ruşine! Astea nu sunt răspunsuri, şi pe viitor n-am să te mai întreb nimic. Absolut nimic! (Trece în încăperea cealaltă, în aşa-zisa „încăpere nefolosită”, unde va începe să facă puţină ordine.)   RADU (Natei): Pari bine dispusă.   NATA: S-ar putea să am şi anumite motive.   RADU: Mai explicit, te rog.   NATA: Am reţinut biletele pentru trenul de 0.40.   RADU (nu fără o anumită admiraţie): Tu eşti nebună, Nata!   NATA: Şi pentru că tot sunt nebună: ştii ce am în pachet?   RADU (desfăcându-l): Caşcaval, parizer, pâine tăiată felii.   NATA: Exact! Sandvişuri! Pentru drum! (Îi întinde mâna ca pentru a-i fi sărutată.)   RADU: Nata, fii rezonabilă!   NATA (imitându-l): „Nata, fii rezonabilă… (Apoi, râzând îndelung.) Mi-amintesc că odată, în timpul unei excursii, eram în anul II, mi se pare, ne-am pomenit fără voia noastră desprinşi de grup. Şi mi-ar fi plăcut, ţi-aminteşti, să rămânem departe de toţi ceilalţi. Dar tu şi atunci mi-ai cerut să fiu rezonabilă.   RADU: N-am fost împreună în nici o excursie… Astea-s fanteziile tale!   NATA: Dar am fi putut fi. (Şi oferindu-i un sandviş.) Parizerul presupune mai puţină imaginaţie.   RADU: Şi ştii la fel de bine că nu mi-a plăcut niciodată.   NATA: Parizerul. Ştiu. Iar mie, bărbaţii fără imaginaţie.   RADU (aparent calm): Ultimul buletin indica 49. Şi vreau să mă pot gândi. Am nevoie de linişte.   NATA (luând de undeva, de pe un raft, o carafă): Toarnă-mi puţină apă. Vreau să-mi clătesc mâinile.   RADU (acceptând totuşi): A ajuns la tine o manie!   NATA: Te înşeli. (Şi în timp ce Radu îi va turna apa.) E un mic şantaj psihologic. Vrând-nevrând, suntem nevoiţi să ne gândim la avantajele confortului.   RADU: Nata! Încetează!   NATA: Şi să-ţi aminteşti că, în urmă cu ani, tot în timpul unei excursii mai toarnă-mi puţin! -, am coborât într-o gară. Mi se făcuse sete. Nu atât de multă, ajunge – Şiabia după ce am găsit pompa de apă – ce pompă! o nenorocire! – nu m-ai lăsat să beau! Să nu răcesc… (Bea şi acuma din pumni.) Era într-adevăr rece.   RADU: Nu înţeleg unde vrei să ajungi. Ce rost au toate aceste excursii? De ce le inventezi?   NATA (ca şi cum n-ar fi auzit sau, poate… dimpotrivă): Am promis că vei da un telefon la gară. Trebuie confirmate biletele.   RADU: Cred că n-ai să mă înţelegi niciodată…   NATA: Ori cu alte cuvinte: „Nata (ca o implorare), n-am dreptul să plec… (Apoi, grandilocvent.) Presiunea la sondă ar putea să mai crească, sonda ar putea fi în pericol şi răspunzător pentru tot ce s-ar mai putea întâmpla în următoarea sută de ani pe pământ, sub pământ şi în ceruri, sunt numai eu: inginerul Radu Andone.” (Ridicând receptorul.) Alo! Daţi-mi gara!   RADU: N-ai alte argumente?   NATA: Încetează să fii ridicol! Penibil! Şi încearcă să înţelegi că n-ai venit aici pentru a-ţi sufleca mânecile şi a te vârî până la gât în petrol. Ai venit să verifici un nou sistem de foraj. Şi ai forat, l-ai verificat! Obligaţiile tale au şi încetat! (Din nou în receptor.) Alo! … V-am rugat, gara… (În aceeaşi clipă l-a zărit însă pe Teiu şi a întrerupt convorbirea.)   TEIU: Nu trebuia să închizi. Se obţine greu.   NATA: Ca de obicei, ironic!   RADU: Eu aş fi preferat să-mi spui mai întâi ce se aude. Ce veşti?   TEIU: Nimic deosebit. Creşte…   MARIA (ca pentru sine, în încăperea alăturată): „Nimic deosebit… creşte…” Dar asta-i vocea lui Teiu! (Şi trecând în biroul lui Radu.) Te-am recunoscut după voce.   NATA (surprinsă): Aproape şi uitasem că te mai afli aici. (Şi pentru că Maria Andone o priveşte insistent.) Ce ţi se pare curios?   MARIA: Nimic, aşa… Pari mereu alta, schimbată. (Din depărtare se aude şuieratul unei locomotive.)   NATA: Şi ai ţinut cu tot dinadinsul să mi-o spui. Să nu-mi închipui, cumva, că n-ai urmărit întreaga discuţie.   MARIA: Dar deloc, Nata! Te înşeli! Aici e foarte cald. Afară trebuie să fie răcoare… (Şi încurcându-se din ce în ce mai mult în explicaţii.) Şi voiam să cobor, să iau puţin aer… (Coboară spre interpreta Janei, pe care un reflector tocmai o luminează.)   INTERPRETA: N-ai fost cinstită, Maria Andone! Trebuia să-i fi răspuns: „Da, am ascultat întreaga discuţie! Am înţeles tot ce urmăreşti! Şi-am să-l previn pe Teiu? Am să-l previn chiar acum!”   MARIA: Să-l previn? Dar nu! Nu puteam să-l previn! Pe atunci, vezi, eu mai eram convinsă că Nata are dreptate… Şi m-aş fi bucurat să-l ştiu pe Radu plecat, cât mai departe de sondă, de schelă… (Odată cu ultimele cuvinte, interpreta Janei reintră în întuneric, iar în biroul lui Radu – odată cu revenirea Măriei Andone – se aude sunând telefonul.)   TEIU: Alo! Cine? Gara? (Din ce în ce mai surprins.) Trei bilete pentru trenul de 0.40? Trebuie să fie o greşeală. (Se uită la Radu ca pentru a primi confirmarea, apoi la Nata, la Maria Andone.) Sau poate, cine ştie? Nu. Nu le anulaţi. Aşteptaţi să vi se comunice. (Închide telefonul.)   NATA (lui Teiu, ostentativ): Vedeţi vreun motiv special pentru care n-ar fi trebuit să reţinem biletele?   TEIU: Eu aş vedea chiar mai multe.   FLORICEL (cu intrarea ei obişnuită): Orele 12.30! Presiunea la sondă, în spatele coloanei de extracţie, 53 de atmosfere. Cui predau buletinul?   TEIU: Natei, te rog. (Natei) Unul dintre motive.   NATA (pierzându-şi calmul): În situaţia dată, indiferent de toate aceste buletine…   TEIU: Sau dimpotrivă, ţinând seamă de ele…   NATA: …nu mai există decât două soluţii!   TEIU: Reţinem sau nu reţinem bilete.   NATA (iritată): Prima – şi vorbesc cât se poate de serios – o intervenţie preventivă, pe parcurs, la o presiune rezonabilă.   RADU: Dar care ar echivala cu omorârea sondei! (Câteva clipe de tăcere, muzica reamintind scena de pe peron şi replica „Sonda aceasta… sunt eu”.)   NATA: Şi a doua – care ar putea să ne convină şi mai puţin – să nu intervenim încă şi să acceptăm liniştiţi eventualitatea erupţiei.   TEIU: Există şi o a treia.   NATA: Fantezistă, poate?!   TEIU: Lipsită de orice fantezie: stabilizarea naturală a presiunii.   RADU (într-o agitaţie aparent nejustificată): Şi In acelaşi timp, cea mai simplă! Cea mai logică! Teiu are dreptate!   NATA: Şi tot pentru că are dreptate (accentuând ironia) şi pare atât de convins de iminenta stabilizare a presiunii, tovarăşul Teiu n-a pregetat nici o clipă în a-şi lua toate măsurile de siguranţă. (Şi pentru că Teiu surâde.) Nu văd nimic amuzant.   TEIU: Evit neprevăzutul… V-am promis…   NATA: Atunci, să trecem de-a dreptul la omorârea sondei.   TEIU: Ar fi şi asta o soluţie. Aţi prinde încă trenul de 0.40.   INTERPRETA (de undeva dintr-un colţ al scenei, nemaiputându-se stăpâni parcă): Dar trebuia să-i explici că a fi pregătit pentru intervenţie în orice moment e o datorie elementară, pe când a omorî sonda la 53 de atmosfere, când nu e încă un pericol direct… e absurd!   TEIU: O ştia foarte bine şi singură. Era doar inginer. Şi cred că nici nu spera să mă convingă. O irita doar faptul – ceea ce-i esenţial pentru înţelegerea situaţiei – că în acel moment Radu şi cu mine ne aflam pe aceeaşi poziţie: să nu intervenim, stabilizarea mai este posibilă. (Interpreta reintră în întuneric.)   NATA (reluând scena): Şi pentru că mi se pare că rămăsesem la tren: dumneata, fii sincer, te poţi descurca la fel de bine şi fără ajutorul lui Radu…   TEIU (dezarmant): Ei, nu… E o cursă prea ieftină…   NATA: Dar din moment ce tot ai început pregătirile în vederea intervenţiei (şi subliniind) fără aprobarea lui…   TEIU (pentru că Radu nu comentează): N-a reacţionat nici el… Trebuia o doză mai mare!   NATA (nerezistând provocării): Şi totuşi, la 0.40 vom fi pe peron.   TEIU: Dacă-l convingi, vin şi eu: vă aduc şi flori, vă car şi valizele…   NATA: Şi asta numai pentru a încerca până în ultima clipă să-l opreşti…   TEIU: Exact! Pentru asta! Şi de fapt, nu pentru asta: pentru a-ţi dovedi cit de sigur sunt că nu va pleca. (Se pregăteşte să treacă în biroul lui.)   NATA: Dar n-aţi servit nici un sandviş…   TEIU: Lăsaţi… La 0.41… După plecarea trenului.   NATA (lui Radu, după plecarea lui Teiu): Aşa cum era de aşteptat! Nici n-ai intervenit!   RADU: Am fost însă reprezentat…   NATA: În măsura în care mă ajută memoria, eşti autorul unui sistem de foraj, care în următoarele ore îşi va câştiga sau nu confirmarea.   RADU: Şi ca de obicei, mă comport, probabil, penibil, ridicol…   NATA: Dacă n-ai fi, ai alege totuşi un drum, o soluţie, ai lua o hotărâre.   RADU: Atâta timp cât presiunea se mai poate stabiliza, n-am nici un motiv.   NATA: Intervenind însă în ultima clipă, s-ar putea crede că ai vrut să-ţi maschezi, printr-o hotărî re de ultim moment, nereuşita, compromiterea.   RADU: Mi-ar fi, de-acum, totuna.   NATA: Te înşeli. Când omori o sondă la 53 de atmosfere, poţi fi acuzat cel mult de un exces de prudenţă. Şi încă de un exces justificat: nu te-a interesat sonda, extracţia, ci pur şi simplu forajul. Important şi decisiv pentru tine era să verifici acest nou sistem de foraj! Eşti om de ştiinţă, cercetător. (Neînţelegându-i privirea.) Ce te surprinde?   RADU: Nimic. Sau poate felul tău de a gândi.   NATA: Minţi. Te surprinde faptul că gândim la fel, că ne punem aceleaşi întrebări, că găsim aceleaşi răspunsuri. (Se aude sunând telefonul, dar Nata îl închide imediat.) Lipseşte din birou.   RADU (alarmat): Trebuia totuşi să întrebi… Poate era urgent…   NATA: Nu-ţi căuta pretexte pentru a întrerupe discuţia! Trebuie să hotărăşti!   RADU: Sonda aceasta nu va fi omorâtă!   MATA: E ultimul moment când o mai poţi face din proprie iniţiativă.   RADU: Şi nu va fi omorâtă nici acum, nici mai târziu, niciodată.   NATA (ca pentru sine): Niciodată? (Cu părere de rău.) Dacă l-aş fi bănuit pe acest niciodată, n-aş mai fi fost astăzi aici. Şi n-aş fi făcut greşeala de a te considera un om deosebit. (Sună din nou telefonul.) Alo? Gara? O clipă… (Acoperind receptorul cu palma.) Şi vezi – o să ţi se pară ciudat – până în ultima clipă am crezut că, sunând telefonul, vei spune totuşi „da”. Dacă nu din convingere, cel puţin din dorinţa meschină de a te reîntoarce la masa ta de lucru. (Ispită). Să întreb la ce oră soseşte? Mi se pare că la 6.50… (Încetând jocul.) Şi din dorinţa de a telefona dis-de-dimineaţă profesorului, colegilor: „Alo… am revenit! Sistemul s-a verificat. Perfect… Sonda? Nu, m-am ocupat exclusiv de foraj…” Sau din dorinţa, şi mai meschină, de a umbla pe străzi asfaltate, de a nu te spăla deasupra unui lighean şi, în sfârşit, din dorinţa, omenească şi ea, ca la ora când vei deveni tandru şi declarativ… (Pe ultimele cuvinte a intrat Jana, fără a fi pentru moment observată.) Alo! … (Bate în furcă.) Au închis! Oricum, e însă bine că te-ai hotă rit într-un fel şi că l-ai ales singur pe „nu”. Şi nici n-ai să regreţi. Tu ai nevoie, în fond, de un om care să-ţi admire frământările, chibzuinţă. (Observând-o, în sfârşit.) Jana, tu n-ai vrea să fii un astfel de om? (Şi pentru că sună din nou telefonul.) Le răspund eu? Le răspunzi tu?   RADU: Să mai aştepte… Să le reţină. (Şi ca să justifice concesia.) Poate până atunci se va stabiliza… (Părăseşte biroul.)   NATA (abia acum răspunzând la telefon): Alo! Cine? Cristea? … A şi plecat! (Apoi, cu siguranţa învingătorului.) Nu mi-ai răspuns. Jana, n-ai vrea să fii un astfel de om?   JANA: N-am înţeles. Ce fel de om?