Recent Posts
Posts
Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, Bucureşti - d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român. Personalitate marcantă a neamului românesc, Nicolae Bălcescu reprezintă un model de vieţuire şi comportament prin puterea sa de a se dărui şi de a sluji cu abnegaţie poporul căruia îi aparţinea. A străbătut întreaga Europă, din pusta maghiară până pe Tamisa, din biroul lui Lamartines de la Paris, pe malurile Bosforului în condiţiile vitrege ale secolului al XIX-lea, sacrificându-şi averea, sănătatea şi în cele din urmă hristica sa viaţă, la doar 33 de ani. foto: wikipedia Nicolae Bălcescu s-a născut la București, în mahalaua Boteanu pe 29 iunie 1819. Era al patrulea din cei cinci copii ai Zincăi Bălcescu. Prima educație a primit-o în cadrul familiei, de la un arhimandrit grec, apoi s-a înscris la Colegiul de la Sf. Sava. Din documentele școlii reiese că Nicolae Bălcescu a fost un elev strălucit, în special la istorie, dar și la limbi străine. A învățat la școală limba franceză, greaca și latina.  Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai pomeneşte şi de o altă soră: Eleni. Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită şi este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu. După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o altă organizaţie secretă denumită Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut începând cu 1844. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal. Fiind arestat pe 13 septembrie 1848 de autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena şi ajunge în Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluţionarii români transilvani şi cei maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună, el este de acord cu „proiectul” revoluţionarului român. La 2 iulie 1849 se găseşte la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri. Avram Iancu şi revoluţionarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile şi se ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp însă trupele imperiale contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrântă. Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863. Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă şi bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.   Teatru radiofonic biografii mari personalitati ascutati aici...........https://latimp.eu/nicolae-balcescu-teatru-radiofonic-biografic-la-microfon-mari-personalitati-1977/
Gheorghe Asachi, cărturar, poet, prozator, dramaturg, literat, publicist, filosof, pedagog, îndrumător cultural, promotor al teatrului românesc, pictor, arhitect şi diplomat. Lui i se datorează întemeierea învățământului (1813), a presei („Albina românească”) şi a teatrului (1816) în Moldova. foto: wikipedia Gheorghe Asachi s-a născut în târguşorul Herţa, la 1 martie 1788, tatăl său, Lazăr Asachi (sau Asachievici, cum mai era cunoscut), fiind cleric, originar din Ardeal, cu rădăcini armene, un bărbat învăţat, iar mama sa, pe numele de fată Elena Nicolau, era fiica lui Niculai Ardeleanu, preot din Târnăuca, dar originar tot din Ardeal, mai exact din satul Teaca Oltului, de unde pribegise în urma unor tulburări cauzate de o invazie turcească de la începutul secolului al XVIII-lea. În primii ani de viaţă, Gheorghe Asachi primeşte o educaţie aleasă chiar în familia sa, apoi parcurge şcoala începătoare din Herţa, unde a învăţat sub îndrumarea dascălului Ştefan Raerezul. Însă şcoala din Herţa nu îi putea asigura nivelul de educaţie dorit de părinţii săi, iar Academia domnească din Iaşi funcţiona cu profesori greci şi în limba greacă, astfel că în anul 1795, întreaga familie se va muta la Lemberg (Lvov, Ucraina), unde Gheorghe Asachi şi-a continuat studiile la gimnaziul din localitate, în limbile polonă, latină şi germană. Mai departe, Asachi va urma, între anii 1802-1804, cursurile Universităţii din localitate, la Facultatea de Filosofie, Litere şi Ştiinţe, unde va aprofunda logica, matematica, istoria naturală, fizica, metafizica, etica şi arhitectura. Studiile universitare vor fi abandonate în anul al treilea, din cauza nepromovării unor examene. O altă posibilă explicaţie ar fi şi faptul că, la 6 septembrie 1803, tatăl său a fost rechemat de la Lemberg şi numit, de către mitropolitul Veniamin Costache, protoiereu sau „protopresviter” a toată Moldova, cu însărcinarea de a supraveghea şi întregul cler ieşean, astfel că tânărul Asachi nu va mai primi atenţia apropiată a părintelui său. Cu toate că nu a obţinut diplomele în urma unor studii superioare, Asachi este considerat personalitate cu cea mai vastă cultură din întraga Moldovă de la începutul secolului al XIX-lea. În anul 1804, va reveni la Iaşi, unde se va îmbolnăvi de friguri, iar pentru tratament şi pentru continuarea studiilor, la 16 iulie 1805, va pleca la Viena, unde va avea asigurată o bursă din partea Eforiei Şcoalelor, şi unde va studia astronomia şi matematicile superioare cu celebrul astronom Tobie Bürg, precum şi pictura, până în anul 1808. În perioada petrecută la Viena, a avut ocazia să ia contact cu ideile revoluţiei burgheze din Franţa, unele din acestea influenţându-l pentru viitor. La 13 aprilie 1808, Asachi pleacă spre Roma, pe drum vizitând Trieste, Veneţia, Padova, Ferrara, Bologna şi Florenţa, iar la 19 august va pleca spre Napoli şi Pompei. Va reveni la Roma, unde se va afla până în anul 1812, în acest răstimp studiind literatura Renaşterii, cea clasică latină şi italiană, arheologia, pictura şi sculptura. La Vatican o va cunoaşte, în anul 1809, pe Bianca Milesi, fiica unui negustor bogat originar din Milano şi refugiat la Roma, o tânără frumoasă, inteligentă, instruită şi cu educaţie aleasă, care frecventa, ca şi Asachi, atelierele unor artişti precum pictorul Michele Keck sau sculptorul Antonio Canova. Asachi se îndrăgosteşte de tânără, însă sentimentele sale nu vor fi împărtăşite, cu toate acestea, dragostea lui avea să îl înalţe sufleteşte, trezindu-i simţăminte poetice, dragostea de ţară şi de neam. Acesta este şi motivul pentru care Asachi începe să scrie poezii pline de accente patriotice, calitatea scrierilor sale aducându-i poziţia de membru extraordinar al Societăţii Literare din Roma. De reţinut este faptul că Asachi va publica, la 26 decembrie 1811, primul său sonet în limba italiană, intitulat „În ocazia zborului aerostatic a madamei Blanchard”, în Giornale del Capidoglio, în acelaşi an fiind scris şi primul poem în limba română, „Cătră Italia”. La 22 iunie 1812, Asachi părăsea Roma, iar la 30 august ajungea la Iaşi, cu o cultură sclipitoare, cu dorinţă de muncă remaracabilă, fiind ghidat de principiile liberal-progresiste, cu o dragoste imensă faţă de patrie şi popor. În acelaşi an, Asachi va scrie poezia „Viitorul”, în care vorbeşte despre renaşterea românilor prin ei înşişi. Mai mult, Asachi a proiectat un amplu program care venea în continuarea mişcării ideologice care cuprinsese ţările române încă din secolul al XVIII-lea, iar prioritară devenea introducerea limbii române în toate formele de manifestare intelectuală, pentru afirmarea condiţiei naţionale. În demersurile sale, Asachi a beneficiat de sprijinul mitropolitului Veniamin Costache, un promotor al culturalizării, şi al domnitorului Scarlat Calimah, un om instruit care preţuia cultura tânărului Asachi – motiv pentru care îl va numi, în februarie 1813, în poziţia de impiegat referent la Departamentul Afacerilor Externe, unde era nevoie de o persoană cunoscătoare a mai multor limbi străine. Mai mult, prin Hrisovul din 15 noiembrie 1813 al domnitorului Scarlat Callimachi, Asachi obţine aprobarea de a ține în Iași un „curs de inginerie și hotărnicie” cu predare în limba română, iar Gheorghe Asachi a fost numit profesor. Momentul va deveni un reper istoric, fiind considerat începutul învăţământului în limba română în Moldova. În anul 1814, Asachi va preda, la Academia Domnească din Iaşi, pentru prima dată în limba română, un curs de matematică teoretică, cu aplicație practică, de geodezie și arhitectură. Mai departe, Asachi a predat aritmetică, în anul 1814, algebră, un an mai târziu, geometrie, în anul 1816, în anul 1817 el va preda un curs de inginerie, iar un an mai târziu, un curs de arhitectură, toate fiind susţinute în limba română. Asachi este cel care organizează şi prima reprezentație teatrală în limba română, la 27 decembrie 1816, în casa hatmanului Constantin Ghica din Iași, cu pastorala „Mirtil și Hloe”, prelucrare de Florian după S. Gessner. Cu aceasta, Asachi a început o lungă etapă de animator al teatrului românesc în Moldova, unde viaţa teatrală era dominată de trupele franceze şi italiene. În acest context, el a înfiinţat o trupă de actori amatori, a pus la dispoziţie un repertoriu alcătuit din traduceri şi prelucrări din literatura universală (Voltaire, Kotzebue, Gogol, Racine ş.a.) şi a scris şi numeroase lucrări în acest scop. Revista “Ştiinţă şi tehnică”, nr. 6 din 1988 Cursurile lui Asachi susţinute la Academia domnească din Iaşi au deschis o luptă înverşunată îndre adepţii învăţământului în limba greacă şi ai celui în limba română. Astfel că primii au pornit acţiuni de defăimare a tânărului profesor Asachi, printre dascăli şi în faţa domnnitorului. Drept consecinţă, cursurile lui Asachi sunt suspendate, însă meritele sale nu au putut fi trecute uşor cu vederea de către domnitor, devreme ce Asachi îşi va păstra titlul de profesor, postul de bibliotecar şi locuinţa sa de la Academia Domnească. În anul 1819, în calitate de referendar, Asachi a realizat un nou proiect pentru învăţământul în limba română, iar în 1820 a plecat în Transilvania cu scopul de a aduce de acolo elemente noi pentru seminar. La întoarcere, el era însoţit de Ion Manfi, Vasile Fabian-Bob, Vasile Pop sau Ion Costea, care urmau a fi angajaţi ca profesori la reînfiinţatul Seminar de la Socola. În februarie 1821, însă, va începe aşa numita „răscoală a eteriştilor”, sau „Revoluţia Grecească”, iar Asachi a fost forţat ca, alături de oameni ca tatăl său şi mitropolitul Veniamin, să se refugieze peste Prut. La revenirea în Moldova, noul domn, Ioniţă Sandu Sturza, îl va numi agent diplomatic al Moldovei la Viena, pentru perioada noiembrie 1822 – februarie 1827, în care lipsa lui Asachi se va resimţi în viaţa cultural-educativă a Moldovei. În timpul şederii sale în capitala austriacă, el a avut o relaţie cu Elena (Eleonora) Tauber, pe care o cunoscuse în ţară încă din perioada 1817-1822, când ea fusese guvernantă în familia lui Mihail Sturdza. Fostă soţie a negustorului Chiriac (Kiriako) Melirato, de care divorţase, aceasta avea să îl însoţească la Iaşi la întoarcere şi imediat după sosire, în 1827, cei doi s-au şi căsătorit, în rit ortodox. În martie 1827, este numit referendar al Epitropiei Învăţăturilor Publice, post de conducere şi supraveghere a învăţământului public, poziţie din care va continua activitatea de renaştere culturală şi artistică a ţării, o creştere a numărului de şcoli, inclusiv pentru copiii din categoriile defavoizate şi dezvoltarea conştiinţei naţionale prin limbă şi artă. În anul 1828, Asachi a deschis la „Trei Ierarhi” o şcoală normală, cu durata de doi ani, şi un gimnaziu cu durată de patru ani – Gimnaziul Vasilian, sau „Şcoala Vasiliană”, cu predare în limba română şi în limbi străine. 28 martie 1828, data hrisovului domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza pentru înfiinţarea Gimnaziului Vasilian, reprezintă momentul înfiinţării învăţământului superior în Moldova. În 1 iunie 1829, Asachi va fonda revista „Albina românească”, prima gazetă politică şi literară din Moldova, ce sugera din titlu o deschidere spre ambele principate, pe care o va tipări la viitoarea tipo-litografie „Institutul Albinei” – apărută în ianuarie 1832, prima tipo-litografie din Moldova, una dintre cele mai mari realizări ale lui Asachi pe plan cultural -, unde  îi apar şi primele volume originale, „Culegere de poezii” și „Fabule alese”. Cu o apariţie întinsă pe două decenii, deşi cu întreruperi şi scăderi de formă şi, de la un timp, concurată de periodicele lui M. Kogălniceanu, gazeta a fost susţinută şi de suplimentele ei: „Foaia oficială” (1832), „Alăuta românească” (1837-1838) – de interes literar, „Foaia sătească a Principatului Moldovii” (1839-1840, 1846-1851) şi „Arhiva Albinei pentru arheologie română şi industrie”. După o vizită la Petersburg, Asachi a rămas puternic impresionat de instituţiile culturale vizitate, iar sub impresia acestei călătorii, el a devenit partizanul unor relaţii politice şi culturale apropiate cu Rusia, un aspect ce va influenţa multe din acţiunile sale viitoare. Începând cu 1 ianuarie 1832, Asachi a fost numit şi director al Arhivelor Statului din Iaşi, poziţie din care a organizat pentru prima dată atât Arhivele Moldovei, cât şi culegerea de documente privitoare la istoria ţării. Începând cu anul 1834, şi cu domnia lui Mihail Sturdza, va continua munca sa de înfiinţare de noi şcoli româneşti şi de îmbunătăţire a calităţii învăţământului. Chiar din 1834, Mihail Sturdza a aprobat, la solicitarea lui Asachi, înfiinţarea unei şcoli de fete la Iaşi, prima şcoală de fete din Moldova, care a început să funcţioneze la 1 noiembrie acelaşi an. La 16 iunie 1835 avea să fie inaugurată Academia Mihăileană, tot la stăruinţele lui Gheorghe Asachi, iar la 15 noiembrie 1836, marele cărturar realiza o nouă izbândă, înfiinţarea, la Iaşi, a primului Conservator filarmonic-dramatic din Moldova, a cărui menire era de a „învăţa pe elevi muzica vocală şi declamaţia în limba naţională”. La câteva luni distanţă, la 23 februarie 1837, elevii de la conservator dădeau reprezentaţii publice în limba naţională şi realizau primele spectacole de teatru liric în limba română, Asachi traducând, parţial sau integral, libretele unor opere celebre. În stagiunea 1837-1838 s-au jucat, printre altele, drama „Lapeirus” („La Pérouse”), comedia „Văduva vicleană”, vodevilul „Pedagogul”, drama „Fiul pierdut”, toate fiind prelucrate sau traduse de Asachi după August von Kotzebue, iar la 20 februarie 1838 s-a interpretat pentru prima dată în limba română opera „Norma” de Vincenzo Bellini, libretul ei fiind tradus tot de Asachi. Astfel, mişcarea teatrală ieşeană, al cărei principal promotor a fost Gheorghe Asachi, a reprezentat atât un mijloc de promovare şi de afirmare a ideilor de progres şi dreptate socială, cât şi un mijloc de educaţie morală şi patriotică, de afirmare a limbii române. La 1 ianuarie 1841, o altă realizare a lui Asachi, Şcoala de arte şi meserii din Iaşi, îşi începea cursurile. Tot lui Asachi i se datorează înfiinţarea Pinacotecii, a primului muzeu natural din Moldova, a primei biblioteci publice, sau a fabricii de hârtie de la Petrodava, de lângă Piatra Neamţ – prima de acest gen din ţară, întemeiată la 8 noiembrie 1841. Asachi va avea în vedere şi necesitatea înfiinţării de şcoli şi pentru minorităţile naţionale, astfel că, la propunerea comunităţii armene din Iaşi, va pune bazele, începând cu anul 1842, unei şcoli elementare pentru populaţia aparţinând acestei etnii. Asachi va propune, de asemenea, şi înfiinţarea unei şcoli elementare pentru populaţia evreiască. Mai mult, primul abecedar în limba armeană, „Cheul cetirii literelor mesrobiene”, a fost tipărit la Iași, la Tipografia „Albina”, în 1847, sub îngrijirea lui Gheorghe Asachi. În anul 1849, după urcarea pe tron a lui Grigore Al. Ghica, Asachi nu a mai reprezentat o personalitate agreată, el a înţeles cu nu mai putea juca acelaşi rol important, astfel că, la 20 august 1849 şi-a prezentat demisia din postul de referendar al şcolilor, iar în 15 decembrie, în acelaşi an, renunţa şi la postul de arhivist al statului. În schimb, pentru ambele posturi, lui Asachi i se acorda câte o pensie pe viaţă, ca recunoaştere a meritelor sale incontestabile. La fel de adevărat este faptul că, după anul 1849, Asachi a rămas în urma epocii sale, nemaifiind un „animator” al vremurilor, tocmai fiindcă starea de lucruri la acel moment nu mai trezea în fiinţa sa entuziasmul pe care îl înregistrase cu ani în urmă. La 1 ianuarie 1850, Asachi va schimba numele gazetei sale din „Albina românească” în „Gazeta de Moldavia”, modificarea fiind pusă în legătură cu noul regim liberal al lui Grigore Ghica. Noul ziar va avea caracter oficial, înregistrând majoritatea actelor de guvernământ, făcând jocul politicii dezastruoase a lui Nicolae Conachi-Vogoride, înregistrând triumful separatiştilor în alegerile desfăşurate în iulie 1857, precum şi înfrângerea lor suferită în august acelaşi an, şi, nu în ultimul rând, lăudând imparţialitatea Caimacamului. Între anii 1851-1854, Asachi a ocupat şi funcţia de „censor al presei”, iar la ordinul lui Fuad-Paşa, Asachi a revenit şi la conducerea şcolilor, fiind numit Director al Departamentului Cultului şi al Învăţăturilor publice, între iulie 1856 şi ianuarie 1857, precum şi în funcţia de arhivist al statului, între ianuarie 1857 şi ianuarie 1858. Atitudinea partinică a ziarului „Gazeta d Moldavia” nu va continua foarte mult timp, în octombrie 1857 încetând guvernarea provizorie a caimacamului Conachi-Vogoride. Aceasta a adus şi încetarea apariţiei gazetei, tradiţia acesteia fiind continuată de apariţia ziarului „Patria”, apărut la 27 noiembrie 1858, un ziar pus, însă, la dispoziţia luptătorilor împotriva Unirii Principatelor. După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, tonul războinic al „Patriei” a scăzut, mărginindu-se la a relata informaţii despre actele de guvernământ. În pofida inconsecvenţei politice din anii săi târzii, la 21 februarie 1869, o adresă a Ministerului de Finanţe recunoştea meritele sale incontestabile, prin acordarea unei recompense naţionale de 8.888 lei noi sau 24.000 lei vechi pe an „pentru însemnatele servicii ce a adus ţării de la 1813 până la 1862. Din vasta sa creaţie literară, menţionăm volumele „Culegere de poezii” – Iaşi şi „Fabule alese” − Iaşi, ambele apărute în 1836,  „Petru Rareș” şi „Dramă istorică în patru părţi” − Iaşi, scrise în 1853, „Nouvelle historique de la Moldo-Roumanie”, 1859,  „Elena Dragoș” – dramă istorică originală − Iaşi şi „Turnul Butului”, dramă originală, în 1863. La 12 noiembrie 1869, Gheorghe Asachi pleca la Domnul, la vârsta de 81 de ani, fiind înmormântat la Biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi. După 20 de ani, printr-o subscripţie publică, organizată de un comitet aparţinând vechii generaţii, i s-a ridicat o statuie în faţa şcolii de lângă mănăstirea Trei Ierarhi, iar la 14 octombrie 1890, la inaugurarea monumentului, osemintele sale şi ale soţiei sale (decedată în anul 1877), au fost depuse în cripta de la baza statuii. Personalitate de o complexitate remarcabilă, Gheorghe Asachi rămâne, în pofida unei neînţelegeri a menirii istorice a mişcărilor revoluţionare paşoptiste şi unioniste, o personalitate de marcă, unul dintre excepţionalii întemeietori ai culturii române. Teatru radiofonic biografic ascultati............https://latimp.eu/gheorghe-asachi-teatru-radiofonic-biografii-1788-1869/
Origini si studii Everest s-a născut la 4 iulie 1790, dar locația locului său de naștere este incertă.  A fost botezat la Biserica St Alfege, Greenwich, Londra, la 27 ianuarie 1791. S-a născut fie la Greenwich, fie la Conacul Gwernvale, moșia familiei sale în apropiere de Crickhowell, Brecknockshire, Țara Galilor.  Everest era fiul cel mai mare și al treilea dintre șase copii născuți lui Lucetta Mary (née Smith) și William Tristram Everest. Tatăl său era un avocat și o justiție a păcii, făcând parte dintr-o „familie Greenwich de multă vreme” și a avut suficientsucces pentru a achiziționa o proprietate mare în Țara Galilor de Sud. Bunicul său, John Everest, fiul unui măcelar, a fost primul din familie care a intrat în profesia de avocat. Familia Everest din Greenwich poate fi urmărită cel puțin până la sfârșitul anilor 1600, când Tristram Everest - străbunicul lui John, era un măcelar din Church Street.  Everest a fost educat la Royal Military College, Sandhurst și la Royal Military Academy, Woolwich , înainte de a se alătura companiei East India ca cadet în 1806. A fost comandat ca al doilea locotenent în artileria Bengalului și a navigat pentru India în același an. Everest a fost un francmason , inițiat (data necunoscută) în Loja Neptun, Penang, sub autoritatea Marii Loji Unite a Angliei . Mai târziu, după ce s-a întors în Anglia, s-a alăturat lui Prince of Wales’s Lodge, Londra, la 20 februarie 1829.  Cariera Se știe puțin despre primii ani ai Everestului în India, dar aparent a avut un talent pentru matematică și astronomie. El a fost detașat în Java în 1814, unde locotenentul-guvernator Stamford Raffles l-a numit să cerceteze insula. S-a întors în Bengal în 1816, unde a îmbunătățit cunoștințele britanice despre Ganges și Hooghly. Ulterior, el a examinat o linie de semafor de la Calcutta la Benares, acoperind aproximativ 400 de mile (640 km). Opera lui Everest a fost în atenția colonelului William Lambton, liderul Marii Studii Trigonometrice (GTS), care îl numește ca asistent principal. S-a alăturat lui Lambton la Hyderabad în 1818, unde se afla în procesul de supraveghere a unui arc de meridian, la nord de Cape Commorin. El a fost responsabil pentru o mare parte a lucrărilor de teren, iar în 1820 a contractat malaria, necesitând o perioadă de recuperare petrecută la Capul Bunei Speranțe.  Everest s-a întors în India în 1821. A reușit ca superintendent al GTS la moartea lui Lambton în 1823, iar în anii următori și-a extins eforturile predecesorului său pe arc până în Sironj, în actuala Madhya Pradesh. Everest suferea de sănătate precară, iar efectele febrei și reumatismului l-au lăsat pe jumătate paralizat. A plecat în Anglia în 1825, unde a petrecut următorii cinci ani recuperând. Everest a fost ales ca Fellow al Royal Society în martie 1827. Cea mai mare parte a timpului său liber a fost petrecut în lobby la East India Company pentru echipamente mai bune și studierea metodelor utilizate de Ordnance Survey; el corespundea frecvent cu Thomas Frederick Colby.   După ce a primit o educație militară, Everest s-a alăturat companiei East India și a ajuns în India la vârsta de 16 ani. În cele din urmă, a fost făcut asistent la William Lambton în Marele studiu Trigonometric și l-a înlocuit pe Lambton ca superintendent al sondajului în 1823. Everest a fost răspunde în mare măsură de supravegherea arcului meridian din punctul cel mai sudic al Indiei de nord până la Nepal , o distanță de aproximativ 2.400 de kilometri (1.500 mi), sarcină care a fost necesară între 1806 și 1841 până la finalizare. A fost făcut inspector general al Indiei în 1830, pensionându-se în 1843 și revenind în Anglia. În 1865, Royal Geographic Society a redenumit Vârful XV, la acea vreme doar recent identificat drept cel mai înalt vârf din lume  în onoarea Everestului. Andrew Scott Waugh , protejatul său și succesorul său în calitate de inspector general, fusese responsabil pentru a-și aduce numele înainte în 1856. Numele lui Everest a fost folosit ca un compromis din cauza dificultății de a alege între mai multe nume locale pentru munte. Inițial, el a contestat onoarea, întrucât nu a avut nimic de-a face cu descoperirea ei și a crezut că numele său nu este ușor scris sau pronunțat în hindi.  În 1845, Everest a fost un pasager în prima călătorie a Marii Britanii a SS, care a fost prima trecere a oricărui ocean de pe lume de un vapor cu aburi propulsat cu șurub. În 1847, Everest a publicat Un cont al măsurării a două secțiuni din Arcul Meridional al Indiei, pentru care a primit o medalie de la Royal Astronomical Society. Ulterior, el a fost ales în comunitate cu Royal Asiatic Society și Royal Geographic Society. Everest a fost promovat colonel în 1854, a făcut comandant al ordinului băii în februarie 1861 și a creat un cavaler burlac în martie 1861. A murit la casa sa din grădinile Hyde Park la 1 decembrie 1866 și a fost înmormântat în St. Andrew's Biserica, Hove, lângă Brighton.  Denumirea Muntelui Everest   George Everest nu avea nicio legătură directă cu muntele care îi poartă numele, pe care nu l-a văzut niciodată. El a fost, totuși, responsabil pentru angajarea lui Andrew Scott Waugh, care a făcut primele observații formale ale muntelui, și Radhanath Sikdar, care și-a calculat înălțimea. Înainte de realizarea semnificației sale, Muntele Everest a fost cunoscut inițial drept Vârful „B” și mai târziu sub denumirea de Vârful XV. În martie 1856, Waugh a scris către Royal Geographic Society pentru a anunța că muntele se credea cel mai înalt din lume și a propus ca acesta să fie numit „după ilustrul meu predecesor”, întrucât era „fără niciun nume local care să putem descoperă apelativul autohton, dacă are, nu va fi foarte probabil constatat înainte de a ne permite să pătrundem în Nepal". De fapt, existau mai multe nume autohtone printre nepalezi și tibetani, dar acele zone erau închise britanicilor la acea vreme, iar oamenii care locuiau mai departe la sudul Himalaya nu aveau un nume specific pentru vârf. 
Scriitoare, om politic, o femeie răpitor de frumoasă, cu o inteligență strălucitoare, prințesa Martha Bibescu a fost una dintre cele mai distinse personalități ale aristocrației europene din secolul XX. Descendentă a ilustrelor familii Lahovary și Mavrocordat, ea s-a remarcat și ca gazdă a fastuoaselor întâlniri mondene de la Palatul Mogoșoaia, palat pe care îl iubea nespus. Născută la 28 ianuarie 1889, la București, figură-cheie pentru diplomație, literatură și, în general, “lumea bună” a Europei interbelice, prințesa Martha Bibescu este un exemplu strălucit pentru supraviețuirea “sângelui albastru”. Mama sa, Smaranda (Emma) Mavrocordat, descindea din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl său, Ion N. Lahovary a fost, de-a lungul anilor, ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului. Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu și-a împlinit educația primită într-o mănăstire din Belgia cu cea specific românească. Prin forța împrejurărilor, cercul prietenilor Marthei Bibescu a fost ilustru. O dată, abia se ridicase în picioare,  a văzut pe o măsuță din salonul Legației de la Paris fotografia prințului moștenitor și “portretul unei tinere fete cu părul blond, pe care prințul avea s-o ia în căsătorie: principesa Maria”. I-a reîntâlnit câțiva ani mai târziu la Constanța, unde au petrecut împreună vacanța de Paște. Avea 12 ani și sfiiciunea unui copil crescut la mănăstire. Așa a crezut prințul Ferdinand, deși ceva din acest copil îl magnetiza și îl intimida. “Ceea ce-i era drag în mine era copilăria”, își amintea ea peste un sfert de veac. A fost mult timp, datorită calităților sale extraordinare, prietena principesei Maria, viitoarea regină a României. Aceasta o admira sincer. ”Martha intrase în viață înțeleaptă de la început și plină de știință. De copilă, Martha era un om în toată firea. Am cunoscut-o fetiță, în primii ani după venirea mea în România, căci era între noi o diferență de zece ani. O poreclisem ‘poney’ (…). Din prima ei copilărie, Martha dădea semne că va fi frumoasă și visa măriri. O însuflețea tot ce era măreț în astă lume, fie că era vorba de regi sau de orice alt lucru de seamă. Nume mari, succese mari, talente mari, cariere fabuloase, toate o vrăjeau pe mica fetiță cu ochi căprui, cu minte ageră și cercetătoare. Îmi plăcea să o am pe lângă mine; avea o fire nespus de bogată și de învioratoare, iar adorația ce avea pentru mine îmi măgulea vanitatea de ființă tânără. Aveam doar un nume însemnat și două lungi șiruri de străbuni în amândouă capetele Europei; toate acestea le știa Martha. Ca toți Lahovareștii era un soi de enciclopedie chiar la vârsta ei fragedă, și avea o memorie minunată; niciodată nu uita nimic și nici nu se înșela. Chiar când era copilă nu mi se părea că sunt lângă un suflet mult mai tânăr decât al meu. În ‘poney’ nu era nimic naiv, ochii erau pânditori și mintea mereu în lucrare. Fetița frumoasă ajunse o femeie cât se poate de atrăgătoare, ba chiar o adevărată frumusețe: cu ochii ei mari, (…) Martha avea ceva din Circe în puterea ei de a fermeca”, o descrie regina Maria în ”Povestea vieții mele”. Prin căsătoria, în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea a devenit prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte. Prințul George Valentin Bibescu descoperise în “minunata copilă” femeia visurilor sale. Până în momentul oficierii căsătoriei, logodnicii au locuit în castelul de la Posada împreună ori sub supravegherea prințesei de Beauffremont, Henriette de Caraman-Chimay, nepoata lui Napoleon I și mama prințului Bibescu. După dispensa Vaticanului, viitoarea mare scriitoare fiind catolică, s-a putut celebra căsătoria, cu mare fast, la biserica Domnița Bălașa. Martha nu împlinise 17 ani. “Pe atunci îmi ascundeam vârsta și asta din considerente contrarii celor ce provoacă îndeobște asemenea minciuni. Căsătoria mea de o precocitate care din secolul al XVIII-lea nu-și mai găsea locul în moravurile societății franceze, făcea mistificarea lesnicioasă: eram luată drept o fetișcană”,  a mărturisit ea, peste ani. Trei ani mai târziu, prima ei carte a propulsat-o printre elitele spiritualității europene. Totul a început de la o călătorie. Curând după căsătorie, soții Bibescu au plecat în Persia, unde prințul George Valentin Bibescu a primit o însărcinare diplomatică. Trei automobile decapotabile au străbătut, cu viteza neverosimilă de 30 de kilometri pe oră, șosele și drumuri stăpânite până atunci doar de trăsuri și de cămile. La întoarcerea în Franța, “ispitită” de Maurice Barres să aștearnă pe hârtie impresiile de călătorie, prințesa a devenit scriitoare. “Cele opt paradisuri”, cheia ce i-a deschis poarta consacrării, a entuziasmat. Academia Franceză a premiat-o, Apollinaire și Anatole France s-au întrecut în laude, iar Marcel Proust i-a declarat: “Sunteți un scriitor desăvârșit, prințesă…” A scris lucrări autobiografice și de inspirație istorică, unele publicate sub pseudonimul Lucille Duclos. A primit oaspeți de seamă la Posada și la Mogoșoaia, palatul primit în dar, în anul 1912, de la soțul ei. Asemenea rudei sale prin alianță, Elena Văcărescu, a luptat pentru țara sa. În Primul Război Mondial, din octombrie 1916 până în mai 1918, a condus Spitalul nr. 118, amenajat pe proprie cheltuială în grajdurile de pe Strada dr. Grozovici. Rolul ei exact se poate presupune din nota Zoiei Bengescu, datată 1 noiembrie 1918: “La spital am fost foarte îngrijorați în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă”. I-a cultivat pe germani pentru a culege informații. A acționat astfel în memoria lui Ioan N. Lahovary, mort fulgerător în 1915, și în acord cu soțul ei. Aviator pasionat, prințul Bibescu se înrolase voluntar în Armata Română și sub comanda lui cele două escadrile de recunoaștere ale forțelor aeriene române au efectuat numeroase raiduri deasupra liniilor germane. ”A fost acuzată de spionaj. S-a spus și că lordul Thompson a fost cel care a inițiat-o! Nu avea la ce să o inițieze, că era mai deșteaptă decât Thompson, a moștenit și de la Lahovarești, și de la Mavracordati toate calitățile lor”, spunea într-un interviu televizat academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici. A urmat publicarea volumului “Izvor, țara sălciilor”, o simfonie de culori pastelate, de verdicte și de profeții optimiste. “Va veni o vreme când acest popor român, care n-a fost cunoscut până acum, va fi luat în seamă… Din această țară, trecută sub tăcere, vor răsuna cântece și muzică, neamul acesta va renaște după un mileniu de existență și lumea se va mira ca de o minune să afle, în sfârșit, tot ceea ce el posedă din conștiința universală”, scria Martha Bibescu. Succesul cărții a fost imens. “Cum să nu iubești România după ce-ai citit ‘Izvor'”?! — se întreba retoric Rainer Maria Rilke. Pe 8 decembrie 1916, în timp ce se afla la Posada, a primit vestea că dragul său palat a fost jefuit. Pagubele erau foarte mari: mobilierul distrus, perdelele smulse, vesela furată, iar bisericuța ortodoxă din curtea palatului transformată în grajd. După 1925, Martha Bibescu a investit toți banii obținuți din vânzarea moșiilor Lahovari și a cărților sale pentru restaurarea palatului, iar la sfârșitul anului 1927, Mogoșoaia arăta fabulos. După venirea la putere a lui Carol al II-lea, prietenul ei de-o viață și partener de vânătoare, prima lovitură pe care a resimțit-o Martha Bibescu a fost asasinarea lui I.G. Duca. Din acel moment, între ea și Mișcarea Legionară s-a deschis o prăpastie adâncă, devenită periculoasă după izgonirea lui Carol al Il-lea. Volumul ei “Izvor, țara sălciilor” a fost ars în public, în Piața Victoriei, pe rugul format din “cărți otrăvite”. În dimineața zilei de 23 noiembrie 1940 i-au venit legionarii lui Horia Sima la ușă. “Unul dintre valeți se înființează în camera chinezească și-mi spune: ‘Îmi pare rău să vă spun, este percheziție legionară în casă. Treaba a durat de la 9 dimineața până la 6 seara… La șase seara, legionarii pleacă în camionul cu care au venit. Au jefuit spiritul acestei case (Palatul Mogosoaia, n.r.) fără niciun folos pentru nimeni”, scria Martha. Patru zile mai târziu ea menționa sec: “Legionarii au făcut dreptate: l-au asasinat pe Iorga!”. Cine putea citi dincolo de cuvintele scrise, înțelegea durerea ei. La 2 iulie 1941 a murit, în urma unui cancer pulmonar, prințul George Valentin Bibescu. Martha scria: ”George, astăzi. La ora 10 și 20. Agonia. Apoi moartea… Tot ce am scris despre tine în această zi, în care viața mea se sfârșește cu a ta, George…”. La Mogoșoaia, prin fața catafalcului, s-au perindat, trei zile și trei nopți, oameni de toate culorile politice. De altfel, legăturile Marthei Bibescu cu mari oameni politici ai vremii sunt binecunoscute. Frumoasă, șarmantă și inteligentă, a știut întotdeauna să gestioneze cu naturalețe relațiile cu cei mai importanți bărbați ai Europei. ”A avut relații uimitoare în cercurile politice europene și americane: Asquith, șeful partidului liberal din Marea Britanie, Ramsay Mc Donald, fost de mai multe ori prim-ministru al Angliei, i-a cunoscut pe Winston Churchill, Anthony Eden, Neville Chamberlain, iar Sir Samuel Hoare a fost oaspetele ei la Mogoșoaia”, scrie Maria Brăescu în lucrarea sa de doctorat, în care a cercetat latura artistică a Marthei Bibescu. Regina Maria spune în ”Povestea vieții mele”: ”’În caracterul omului stă scris destinul lui’. Martha își pusese în gând să se ridice cât de sus și să izbândească: așa a și făcut. (…) Încetul cu încetul, aducând în jurul ei persoane de talent și de mare renume. Mintea ei ageră descoperă orice îi poate fi de folos din punct de vedere social. Primește persoane regale, diplomați, oameni politici, artiști, scriitori, savanți și aristocrați. Călătorește în multe țări și musafirii ei sunt întotdeauna dintre cei mai aleși și cu vază. (…) Martha a ajuns una dintre cele mai vestite și prețuite scriitoare, o scriitoare apreciată de criticii cei mai critici. Cunoștința limbii franceze e la ea desăvârșită, stilul ei e de o migăloasă și minunată dibăcie, descrierile bogate și pline de poezie”. După trei decenii de la participarea activă în Primul Război Mondial, maturizată și luându-și rolul în serios, Martha Bibescu se afla în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, mamă a ostașului român, în Al Doilea Război Mondial, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. După alungarea regelui Mihai și proclamarea republicii, i-a scris lui Paul Claudel aproape disperată: “Veștile care-mi vin din țară sunt atât de triste, încât am nevoie, ca să mă distrez, să mă gândesc la dumneavoastră măsurând cu pași mari terasa de la Branques…”. În 1945, Mogoșoaia i-a fost luată prințesei. Ea a părăsit România în septembrie 1945, după ce s-a asigurat că Palatul Mogoșoaia este trecut pe lista monumentelor istorice. ”Mă simt ciudat de detașată, liberă și puternică, luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pământ amenințat: cele două case, cele două grădini ale mele, câmpiile și pădurile moștenite de la tatăl meu, care ținea la ele. Secretul celor care sunt legați de pământ, ca noi, e că moșiile noastre sunt în interiorul nostru. Chiar dacă le pierdem, ele ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei adormite, fagii și munții mei nu mă vor părăsi niciodată…”, spunea Martha Bibescu în însemnările ei. Din 1955 a devenit membră a Academiei Regale de limba și literatura franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles. Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul ”Au bal avec M. Proust” (1928). Este de asemenea autoarea jurnalelor sale — ”Jurnal Politic 1939-1941”, ”Jurnal 1915”, care constituie una dintre cele mai obiective priviri asupra acelor vremuri. A murit la 28 noiembrie 1973, la Paris. În porțiunea de nord-est a cimitirului Pere-Lachaise din Paris se află cavoul familiei Bibescu, unde sunt înmormântate Martha Bibescu și Ana, contesă de Noailles. Aprecieri și gânduri despre prințesă și scriitoare ”Admirația mea pentru prințesa Bibescu era definitivă de când îl cunoscusem pe al ei Alexandru Asiatique; dar în intuiția ei de mare poet a reușit să stabilească una dintre cele mai profunde continuități umane”. (Rainer Maria Rilke) ”Cine sunteți dumneavoastră? Cea mai admirabilă inteligență de femeie pe care o cunosc. Ați scris cărți mai importante decât acest ‘Bal’; dar nu este vreuna care să mă miște mai mult”. (François Mauriac) ”Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste ‘capcane ale ideilor’, cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și, totodată, aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale”. (Tudor Ionescu) ”Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la ‘Ora Culturii Franceze’, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după ‘țara sălciilor’ și amintirea prieteniilor lăsate în țară”. ( Șerban Cioculescu) ”Este un personaj misterios și puțini bărbați pe lumea asta, și când spun lumea asta nu mă refer la contemporanitate, lumea asta trăită de sute și mii de ani… Pot spune că puțini dintre bărbații care au trăit în această lume s-au putut bucura măcar un an din viața lor de un astfel de suflet feminin”. (Adrian Majuru) “Prințesa Bibescu a anticipat unele descoperiri ale istoriografiei contemporane, îndeosebi valoarea neprețuită a culturilor populare și funcția dătătoare de viață a istoriografiei europene, în sensul că orice cercetare istorică adevărată ajunge la conștiința unității culturale și spirituale a Europei”. (Mircea Eliade) sursa: AGERPRES Ascultati AICI teatru biografic Martha Bibescu interpretata de Irina Petrescu
Thor Heyerdahl a fost un aventurier și etnograf norvegian , cu o experiență în zoologie , botanică și geografie. El a devenit cunoscut pentru expediția sa Kon-Tiki în 1947, în care a navigat 8.000 km (5.000 mi) peste Oceanul Pacific într-o pluta construită manual din America de Sud spre Insulele Tuamotu . Expediția a fost concepută pentru a demonstra că oamenii antici ar fi putut face călătorii lungi pe mare, creând contacte între culturi separate. Aceasta a fost legată de un model difuzionist de dezvoltare culturală. Ulterior, Heyerdahl a efectuat alte călătorii menite să demonstreze posibilitatea de contact între oameni antici larg separați, în special expediția Ra II din 1970, când a navigat de pe coasta de vest a Africii spre Barbados, într-o barcă cu stuf de papirus. A fost numit savant al guvernului în 1984. Tineretea studiile si starea civila Heyerdahl s-a născut în Larvik, Norvegia , fiul maestrului bere de bere Thor Heyerdahl (1869–1957) și al soției sale, Alison Lyng (1873–1965). În copilărie, Heyerdahl a arătat un interes puternic pentru zoologie, inspirat de mama sa, care a avut un interes puternic pentru teoria evoluției lui Charles Darwin. El a creat un mic muzeu în casa copilăriei sale, cu un adăugător comun ( Vipera berus ) ca principală atracție. Chiar înainte de a naviga împreună în Insulele Marquesas în 1936, Heyerdahl s-a căsătorit cu prima sa soție, Liv Coucheron-Torp (1916-1969), pe care o cunoscuse cu puțin timp înainte de a se înscrie la universitate și care studiase economie acolo. Cuplul a avut doi fii: Thor Jr și Bjørn. Căsătoria s-a încheiat în divorț. După ocuparea Norvegiei de Germania nazistă , el a servit cu Forțele Libere Norvegiene din 1944, în extremitatea nordului provinciei Finnmark.  În 1949, Heyerdahl s-a căsătorit cu Yvonne Dedekam-Simonsen (1924-2006). Au avut trei fiice: Annette, Marian și Helene Elisabeth. Au fost divorțați în 1969. Heyerdahl a dat vina pe separarea lor de a fi departe de casă și de diferențele în ideile lor pentru creșterea copiilor. În autobiografia sa, el a concluzionat că ar trebui să-și asume toată vina pentru separarea lor.  În 1991, Heyerdahl s-a căsătorit cu Jacqueline Beer (născută în 1932) ca a treia soție. Locuiau în Tenerife , Insulele Canare și erau foarte activ implicați în proiecte arheologice, în special în Túcume , Peru și Azov până la moartea sa în 2002. Încă spera să întreprindă un proiect arheologic în Samoa înainte de a muri.  A studiat zoologia și geografia la facultatea de științe biologice la Universitatea din Oslo . În același timp, el a studiat privat cultura și istoria polinezilor , consultând ceea ce era atunci cea mai mare colecție privată de cărți și lucrări din Polinezia, deținută de Bjarne Kroepelien, un bogat comerciant de vin din Oslo. (Această colecție a fost achiziționată mai târziu de Biblioteca Universității din Oslo de la moștenitorii lui Kroepelien și a fost atașată departamentului de cercetare a Muzeului Kon-Tiki .) După șapte termene și consultări cu experți la Berlin , un proiect a fost dezvoltat și sponsorizat de profesorii de zoologie Heyerdahl, Kristine Bonnevie și Hjalmar Broch. El urma să viziteze câteva grupuri izolate din insulele Pacificului și să studieze modul în care animalele locale și-au găsit drumul acolo. Heyerdahl a murit pe 18 aprilie 2002, în Colla Micheri , Liguria , Italia , unde plecase să-și petreacă vacanța de Paște cu unii dintre cei mai apropiați membri ai familiei sale. Guvernul norvegian i-a dat o înmormântare de stat în Catedrala din Oslo pe 26 aprilie 2002. Este înmormântat în grădina casei familiei din Colla Micheri. A fost ateu.  teatru radiofonic biografia lui Thor le gasiti Aici