Recent Posts
Posts
                                                         Alexandru Ioan Cuza o altfel de biografie                                                               Unirea Principatelor (Mica Unire) se celebrează, anual, pe 24 ianuarie      Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituția Poștei, armata, Biserica, învățământul, justiția, fiscalitatea, serviciul vamal       Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României Unirea Principatelor (Mica Unire) a avut loc la 24 ianuarie 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate – la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.      Realizată sub semnul ideilor Revoluției pașoptiste, Unirea Moldovei și a Țării Românești a reprezentat un obiectiv comun îndeplinit al elitei de pe ambele maluri ale Milcovului. Debutul anului 1859 avea să aducă împlinirea idealului românilor de la sud și est de Carpați.     Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Unite, a fost nu doar o personalitate istorică unificatoare, dar și, la fel de important, una reformatoare. Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituția Poștei, armata, Biserica, învățământul, justiția, fiscalitatea, serviciul vamal etc. Tot în timpul domniei lui Cuza au fost înființate primele două universități românești: la Iași, în 1860 și la București, în 1864.      Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României. Ce a rămas consemnat despre el în cărțile de istorie știe mai toată lumea. Mai puțin cunoscut este faptul că omul Cuza a fost un personaj tragic al propriei sale vieți.        Iată cum arată Hronicul vieței, dragostelor și patemilor lui Vodă Cuza, așa cum au fost ele:        La anul 1862, Vodă Cuza a cumpărat de la Banca Moldovei domeniul Ruginoasa (astăzi în județul Iași), care se afla, la acea vreme, ipotecat în favoarea acesteia. Acolo, Vodă visa să-și afle liniștea, în castelul construit la începutul secolului al XIX-lea de Săndulache Sturza, logofăt și mare vistiernic. La moartea lui Săndulache, moșia și castelul de la Ruginoasa au revenit fiului său, Costache, prim-ministru al lui Vodă Mihai Sturza, vărul său.       Mare amator de trai bun, Costache avea două mari pasiuni: femeile și jocul de cărți. Spre bătrânețe, în Costache a înflorit o tomnatică pasiune pentru preafrumoasa Marghiolița Ghica, proaspăt întoarsă în Moldova după ce-și abandonase soțul la Constantinopol și după ce-și găsise o vreme consolarea în brațele cneazului rus Muhanov. Orbit de amor, Costache a cerut-o de nevastă pe Marghiolița, iar aceasta a spus „da”, cu gândul la averea bătrânului.        După săvârșirea cununiei, bietul Costache n-a mai căpătat nimic din ceea ce-și dorea de la Marghiolița. Mai mult, jalnicul personaj nu putea decât să contemple cu amărăciune cum tânăra sa soție era mult mai generoasă cu tinerii din protipendada Iașului și mai ales cu chipeșul boier Nicolae Roznovanu.       Nemaiputând suporta umilința, Costache a decis să se mute, cu Marghiolița, la Odesa. Roznovanu s-a dus după ei. Atunci, Costache și-a luat nevasta și s-a stabilit la Kiev. Roznovanu i-a urmat și acolo. La fel s-au petrecut lucrurile și la Moscova, Varșovia, Sankt Petersburg.       Aproape ruinat de prea desele mutări și de jocul de cărți, Costache a decis s-o ascundă pe Marghiolița la castelul său de la Ruginoasa, în paza feciorului său cel mare, care purta numele bunicului său – Săndulache. Atâta doar că Roznovanu nu s-a lăsat. Întărâtat până peste poate, în fruntea unei cete de arnăuți, a pornit spre Ruginoasa, cu gândul s-o răpească cu orice chip pe iubita lui Marghioliță.   Costache Sturza și-a pierdut mințile        A cumpărat pe cei care păzeau castelul, a pătruns în curte, a urcat treptele și s-a trezit față în față cu junele Săndulache, rămas să apere de unul singur onoarea mamei sale vitrege. Săndulache a împușcat pe unul dintre arnăuții Roznovanului, dar a căzut mort, înjunghiat de un altul. Marghiolița s-a desfătat în acea noapte și încă după aceea în brațele tânărului său amorez, cu care s-a și căsătorit. Pozna cu răpirea Marghioliței s-a petrecut în anul 1847.        Urmare a acestei duble drame, răpirea nevestei și moartea fiului său cel mare, Costache Sturza și-a pierdut mințile.       Acum să ne întorcem acolo de unde am plecat, adică la anul 1862, an la care Cuza Vodă a cumpărat Ruginoasa. Poate n-a fost tocmai o întâmplare alegerea Ruginoasei, căci Elena Cuza, soția domnitorului, se înrudea cu neamul Sturzeștilor (era nepoată a nefericitului Costache cel încornorat).       Doi ani au durat lucrările de renovare desfășurate sub directa supraveghere a Elenei Cuza și, când ele s-au încheiat, Ruginoasa părea să fie ceea ce-și dorea familia domnitoare – un cuib pentru tihnă și bucurie.       Dar, între treburile de stat (ale noului stat România) Cuza își făcea de lucru și cu nurii Mariei Obrenovici, o frumoasă văduvă din înalta societate moldavă, mai tânără cu zece ani decât Elena.       Astfel stând lucrurile, Vodă Cuza i-a adus plocon soției sale Elena doi copii, amândoi fiind fructul iubirii domnitorului cu Maria Obrenovici: mai întâi pe Alexandru, apoi pe Dimitrie. Iar Elena a consimțit să-i adopte pe amândoi.   Cuza, victima unui complot       La 1866, Cuza a fost detronat și alungat din țară în urma unui complot al cărui principal regizor a fost Ion C. Brătianu. Fără să-și mai revadă țara, Cuza a murit, în 1873, la Heidelberg, vegheat de doamna sa, Elena.       La anul 1879, aflând că suferă de o boală incurabilă, Maria Obrenovici s-a sinucis, la Dresda.       În 1888, Dimitrie Cuza, îndrăgostit fiind de o slujnică de la Ruginoasa, pe care mama sa vitregă, Elena, o alungase de la castel, și-a zburat creierii.      Peste numai un an, Alexandru A. Cuza a murit la Madrid, în vreme ce se afla în voiaj de nuntă. Văduva sa, Maria Cuza (fostă Moruzzi), a avut apoi o idilă cu Ionel I.C. Brătianu, fiul complotistului care l-a silit să renunțe la tron și l-a alungat din țară pe tatăl fostului său soț. Urmare a acestei povești de amor s-a născut, la 1898, la Ruginoasa, Gheorghe Brătianu, marele istoric de mai târziu, săvârșit din viață în chinuri cumplite, la 1953, în închisoarea politică de la Sighetu Marmației.      Pe patul de moarte, Alexandru Ioan Cuza și-a exprimat dorința de a fi înmormântat la Ruginoasa. Așa s-a și făcut. La 1944, însă, rămășițele sale pământești au fost mutate la Curtea de Argeș, iar la 1946 au fost mutate din nou, la Biserica Trei Ierarhi din Iași, unde odihnesc și acum.      Elena Cuza i-a supraviețuit soțului său: s-a stins din viață la anul 1909, la Piatra Neamț. Dorința sa a fost să fie înmormântată la Solești (Vaslui) lângă mormântul mamei sale. Pe ultimul său drum, vagonul mortuar a luat foc. A ars complet, cu tot cu sicriul pe care-l transporta.              
Carol I, primul rege al României moderne, a lăsat castelul de la Sigmaringen (Germania), pentru a conduce o ţară din Europa de Est. Regele Carol I şi Regele Ferdinand I, doi dintre conducătorii exponenţiali ai României moderne, s-au născut şi au crescut în Sigmaringen, din sudul Germaniei, în regiunea Baden-Württemberg. Castelul în care au copilărit şi şi-au petrecut tinereţile cei doi este una dintre obiectivele turistice ale ale regiunii Baden-Württemberg.   Pe una dintre laturi, castelul se înaltă pe o stâncă mărginită de Dunăre. Castelul Sigmaringen a fost menţionat pentru prima dată în anul 1077 în cronicile mănăstirii Petershausen, însă ea s-a tot modernizat de-a lungul secolelor. Ultimele lucrări din secolul al XVIII-lea au adus actuala ei formă, iar după un incendiu din 1899 a trebuit reconstruit aproape de la zero. Aici avea să se nască Carol I, la 20 April 1839. Era al doilea fiu al conducătorului principatului Hohenzollern-Sigmaringen, Karl Anton.   Carol I urma să aibă cea mai îndelungată domnie din istoria statelor româneşti, 48 de ani (1866-1914). În acest timp, a obţinut independaţa ţării, a impus prima Constituţie, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituţii specifice statului modern.   Castelul copilarăiei lui Carol I, din Baden-Württemberg, poate fi vizitat astăzi, contra cost, el aparţinând în continuare familiei Hohenzollern-Sigmaringen, care îşi are reşedinţa de iarnă acolo. Astăzi, capul familiei Hohenzollern este Prinţul Karl Friedrich. Vizitele se organizează în grupuri de minim 15 persoane, iar costul unui tur de aproximativ o oră este de 8 euro. Conform site-ului oficial al castelului, ghizii folosesc anecdote şi poveşti pentru a explica viaţa de la castel şi istoria dinastiei Hohenzollern, care a condus şi Prusia.    Istoricul Vasile Docea, în vizită la castel   Unul dintre românii care au vizitat castelul Sigmaringen este istoricul timişorean Vasile Docea, cel care a scris două volume despre Carol I, în urma traducerilor din germană a jurnalul intim lăsat de rege.  “Am fost la Sigmaringen şi chiar am stat câteva zile acolo. E un castel mare şi foarte frumos, dar se vede că a trecut prin mai multe perioade de reconstrucţie. Pe mine m-a fascinat biblioteca castelului. Este o bibliotecă de împrumut, poate să meargă oricine să citească acolo, sunt foarte multe cărţi. Nu e biblioteca oraşului, ci este o bibliotecă privată a castelului”, a declarat Vasile Docea. Castelul şvăbesc adăposteşte peste 3.000 de obiecte istorice. Vasile Docea a fost împresionat însă de colecţia de arme şi armuri, considerată una dintre cele mai mari din Europa.    “Sala de arme şi armuri e impresionantă. Se află practic într-o galerie mare. Sunt arme de toate tipurile şi din toate timpurile. În castel se află şi busturile tuturor membrilor familiei. Nu lipsesc nici busturile tatălui lui Carol I, Karl Anton, cât şi al lui Carol I”, a mai povestit Docea.   Istoricul susţine că relaţiile dintre familia regală din România şi familia rămasă la Sigmaringen s-au înrăutăţit în 1916, atunci când Ferdinand, ca rege al României (nepotul după un frate al lui Carol I, pentru că nu existau succesori), a intrat în război împotriva Germaniei. Tocmai de aceea Ferdinand nici nu are bust la castel. “Ferdinand a fost considerat trădătorul familiei. Şi el a crescut la castelul de la Sigmaringen. Dar a fost exclus din familie după ce a declarat război Germaniei. Nu i s-a mai recunoscut dreptul de succesiune. El nu a avut timp să se consacre ca mare prinţ în Germania, pentru a plecat destul de repede. Carol al II-lea a încercat să refacă legăturile cu familia, dar el era mai de grabă de structură franco-engleză, nici nu îi iunea prea mult pe nemţi. Mai târziu, au fost reluate relaţiile de către Regele Mihai, dar nu ştiu cum se înţelege acum Casa Regală şi familia Hohenzollern-Sigmaringen din Germania”, a mai spus Vasile Docea.    Castelul prin anul 1848 Reşedinţa de iarnă a prinţilor Oraşul Sigmaringen are astăzi aproximativ 15.500 de locuitori. Se află la o distanţă de 1.165 de kilometri de Timişoara, 1.700 de kilometri faţă de Bucureşti şi 200 de kilometri de München, capitala Bavariei. Castelul este reşedinţa prinţilor Hohenzollern-Sigmaringen în perioada de iarnă, astfel că atunci când este locuită de ei, vizitatorii au parte de restricţii.   “Eu am fost la castel tocmai într-o iarnă, prin anii 90. Membrii familiei princiare – pentru că ei şi-au păstrat titlul de prinţi, erau atunci acolo, iar accesul era destul de restricţionat într-o  mare parte a castelului. Vara ei au o altă reşedinţă, dar iarna locuiesc la castelul Sigmaringen”, a mai declarat Docea.    Tatăl lui Carol I, Karl Anton, a fost conducătorul unui mic principat, Hohenzollern-Sigmaringen, până în 1849. “Karl Anton era un fel de rege. A renunţat la acest titlul lăsând totul în mâinile regelui Prusiei, care a anexat principatul Hohenzollern-Sigmaringen. Karl Anton şi-a păstrat însă proprietăţile civile, domeniul şi castelul”, a mai explicat Docea. Karl Anton a devenit prim-ministru al Prusiei în perioada 1858-1861.   Cel de-al doilea fiu al lui Karl Anton, Karl Eitel Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit Domnitor al Principatelor Române (1866–1881) şi apoi rege (1881–1914) de România, sub numele de Carol I de România, iar casa dinastică înfiinţată de el a rămas pe tron până la sfârşitul monarhiei române în 1947, odată cu abdigarea Regelui Mihai I de România.  surse: histora.ro,adevarul.ro
Ludovic al XIV-lea s-a năascut, cam pe neașteptate, în 1638. Părinții săi, Ludovic al XIII-lea și Ana de Austria, erau căsătoriți de douăzeci de ani și nu avuseseră niciun copil. Din cauza acestei asteptari îndelungate, copilul a primit numele de Ludovic Dieu-Donne, sau Ludovic darul lui Dumnezeu. MAi târziu a fost numit și Regele Soare sau Ludovic Lăudărosul. Extrem de greoi în copilărie, Ludovic și-a dezvoltat în timp această caracteristică transformând-o într-un adevărat sistem. Mai târziu în viață a ajuns să știe destule despre o mulțime de subiecte, dar nimic concret despre niciunul dintre ele.     Unii cercetători explică obtuzitatea lui Ludovic prin poziția sa de rege, monarhii nemaifiind la curent cu aproape nimic, dar asta nu lămurește mai deloc simptomele. Alții spun că în copilărie a fost ținut în mod intenționat în ceață de profesorii săi. Însă nici un profesor n-ar fi fost în stare de o așa treabă bună dacă elevul său n-ar fi prezenta niște aptitudini înnăscute în acest sens, mult peste medie. Uneori Ludovic părea să fie străfulgerat de o palidă licărire de inteligență. Apoi totul revenea din nou la normal.     Ludovic al XIV-lea a fost, fără îndoială, marele Ludovic. E dificil să scrii despre el, căci a trăit foarte mult și mereu a pus câte ceva la cale. Printre hobby-urile sale se numărau femeile, invadarea Țărilor de Jos, anexarea Alsaciei și a Lorenei, redarea Alsaciei și a Lorenei și revocarea edictului dela nantes. Toată lumea voia să pună mâna pe Alsacia și Lorena pentru că erau pline de gâște de Strasbourg.     Pe tot parcursul domniei sale, Ludovic al XIV-lea lucra opt ore pe zi. Alți regi își lăsau miniștri să greșească în locul lor, dar Ludovic a ținut neapărat să facă toate marile greșeli cu mâna lui. A fost om al marilor decizii de moment. El se hotăra aproape automat, dar erau atâtea detalii cu care trebuia să jongleze încât a trebuit să-și facă rost de niște experți care să-l ajute. Jean-baptiste Colbert, o autoritate în materie de industrie, agrivultură și finanțe, lucra 16 ore pe z\i, astfel încât făcea de doua ori mai multe pentru țară. A desființat extrem de nepopulara taxă pe sare dar, în schimb, a taxat tot restul; după o vreme taxa pe sare a făcut cumva să reapară. Apoi a stabilit reguli stricte pentru toate afacerile din țară, astfel încât manufacturierii au dat faliment, iar țăranii s-au apucat să trăiască cu iarbă, urzici și turte de nămol. Unii țărani au mers atât de departe încât umblau în zdrențe.      Colbert nu credea în legea cererii și a ofertei, de aceea a trecut-o în  ilegalitate înlocuind-o cu un fel de lege a „gâselniței” care mai apoi a dus la MIssissippi Bubble (fenomen economic ce se caracterizează prin creșterea accelerată într-o perioadă scurtă de timp a prețului unor acțiuni, urmată de o scădere copleșitoare și bruscă. Astfel de fenomene au fost cosiderate de economiști ca fiind un rezultat al ingineriilor financiare, nesupunându-se legilor pieței și fiind iraționale.Fenomenul Mississippi Bubble - scurt perioadă de dominație și apoi de prăbușire a Companiei Mississippi (sau Compania Vestului) fondată de Jhon Law la începutul secolului al XVIII-lea, prâbușire ce a dus la o criză majoră a economiei franceze)       Colbert a emis un edict prin care fiecare familie trebuia să facă 10 copii, care să crească și s-ajungă carne de tun în Țările de Jos. ca rezultat al acestui edict, francezii au făcut atât de mulți copii încât astăzi nu prea mai au niciunul. După moartea lui Colbert, Ludovic al XIV-lea și-a încununat eforturile prin revocarea edictului de la Nantes, alungând astfel toți meștesugarii pricepuți din Franța și punând bazele revoluției franceze.       Lunga serie de râzboaie purtate de Ludovic al XIV-lea n-a fâcut decât să ajute la runarea țării. Succesiunea de fapte de vitejie s-a numit la gloire. Ludovic avea 10 ani la sfârșitul Râzboiului de Trezeci de ani și, oricât de mult s-a străduit, n-a reușit niciodată să poarte unul lafel de lung. Începând o invazie a Flandrei, a stârnit în curând un râzboi de dimensiuni considerabile împotriva olandezilor, în care și-a câștigat titlul de Ludovic cel MAre, sau Ludovic cel Tont, pentru ca n-a reușit să-l înfrângă pe Wilhelm de Orania. Râzboiul său cu Marea Alianță a durat 10 ani.       Râzboiul pentru succesiunea tronului Spaniei a ținut 13 ani și ar fi fost minunat, dacă nu ar fi existat ducele de Marlborough. Iar lucrurile au mers din rău în mai rău, până când aproape oricine ar fi putut să-i învingă pe francezi. LA un moment dat regimentul preferat al lui Ludovic a fost făcut una cu pământul de un bărbat pe nume Lumley (e vorba de Richard Lumley, primul conte de Scarbrough, care a participat la războiul pentru succesiunea spaniolă)       Ludovic a construit Versailles, un palat mare, în care erau sute de apartamente și unele dintre lucrurile petrecute acolo, n-au ajuns în cățile de istorie. Atunci când vremea era frumoasă, se puneau la cale petreceri amuzante, în special în anumite locuri cunoscute la „Tufărișul Regelui” și „Tufărișul Reginei”.      Tot Ludovic a fost cel care a inventat eticheta. Era trezit în fiecare dimineață la ora opt de către valet de chambre de serviciu, care dormea într-un colț și era deja complet îmbrăcat la ora aceea. Tot Ludovic a adus tehnica îmbracatului și dezbracatului în public la un grad de perfecțiune neatins înainte și care n-a mai fost egalat  nici după.      La 21 de ani s-a căsătorit cu Marie-Therese, o prințesă din Spania. Escapadele sale cu diverse femei, printre care Olympe Mancini, una dintre nepoatele cardinalului Mazarin, cu o fata de grădinar, despre care se spune ca ar fi avut un copil cu el. Va urma...
A fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 - decembrie 1396. Fiu, probabil, al lui Dan I şi, astfel, nepotul lui Mircea cel Bătrân ocupă tronul, sprijinit de un grup de boieri munteni, nemulţumiţi de politica autoritară iniţiată de Mircea şi agreat de otomanii care doreau să-l îndepărteze definitiv pe învingătorul de la Rovine. Este atestat documentar, pentru prima dată, printr-un act care-i înştiinţa pe locuitorii oraşului Sibiu că regele maghiar Sigismund de Luxemburg a trimis „anumite şi însemnate solii la Vlad voievod”. Cu ajutorul garnizoanelor otomane trimise de Baiazid Ilderim şi cu sprijinul domnului Moldovei, Ştefan I, Vlad îşi menţine autoritatea asupra unei mari părţi din teritoriul „Valahiei nord-dunărene”, cu toate eforturile voievodului de drept, aliat cu regele maghiar, de a-şi recupera tronul. După încheierea Tratatului de alianţă de la Braşov (7 martie 1395), dintre Mircea şi Sigismund, au loc primele încercări de a-l îndepărta, expediţia condusă de banul Ştefan Losoncz, din mai 1395, încheindu-se cu un dezastru, iar cea întreprinsă de rege (iulie 1395) a fost înregistrată ca un eşec, el reuşind doar să cucerească cetatea Turnu de la otomani deoarece, la întoarcerea spre Ungaria, armata lui Vlad a reuşit să-i pricinuiască mari pierderi.  Sigismund încearcă o alianţă cu acesta (martie 1396), dar răspunsul domnului muntean a fost recunoaşterea suzeranităţii regelui polon Vladislav II  şi a drepturilor acestuia şi ale soţiei sale Hedviga asupra regatului maghiar (28 mai 1396).  Pe timpul acestei expediții teritoriul Țării Românești a fost ocolit, având în vedere importanta forță militară valahă și otomană staționată. După înfrângere, cei ce au încercat să își găsească scăparea traversând Dunărea, ori au fost încarcerați pentru recompense, ori au fost executați. Acestă reacție dură din partea voievodului muntean poate fi pusă și pe seama masacrelor făcute de cruciați printre creștinii ortodocși bulgari în cetățile cucerite. Pe de altă parte, o parte bună a înfrângerii suferite de creștini se datorează și principilor ortodocși sârbi care au trădat chiar pe câmpul de bătălie, trecând de partea otomană, plecând pur și simplu sau refuzând să intre în luptă. În octombrie 1396, o altă expediție militară condusă de Știbor, voievodul Transilvaniei duce la rănirea gravă și capturarea lui Vlad, astfel încât ianuarie 1397 îl găsește pe tron pe Mircea cel Bătrân. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente. După cruciada de la Nicopole (25 septembrie 1396), câştigată de otomani, Mircea, ajutat de Ştibor, voievodul Transilvaniei, îl asediază pe uzurpator în Cetatea Dâmboviţei (decembrie 1396 - ianuarie 1397) care s-a predat. A fost preluat de trupele transilvane şi dus împreună cu familia sa în Ungaria, unde a primit de la rege „milostivire şi îndurare pentru cele săvârşite”. A murit, probabil, în Ungaria. Controverse: În stabilirea paternității lui Vlad I, P. P. Panaitescu[4] pleacă de la o relatare a cronicarului ungur Thurocz, în care se vorbește despre o luptă pentru domnie dintre Dan – ajutat de turci – și Mircea – sprijinit de regele Sigismund de Luxemburg prin banul Ștefan de Lozoncz care piere în aceasă confruntare –, în urma căreia ultimul pretendent este învins. Tot în aceeași cronică se menționează că ambii erau de același sânge. Luând în discuție teoria lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, potrivit căreia lupta descrisă ar fi fost desfășurată între Dan I și Mircea, în 1386, Panaitescu observă că Mircea este totuși învins, turcii nu ajunseseră încă la Dunăre, iar Sigismund nu se afla la acea dată pe tron. De asemenea, din diplomele regelui ungar, se știe că banul Ștefan a murit la 1395.  Această ultimă precizare l-a făcut pe Panaitescu să respingă și presupunerea lui C. Litzica, conform căreia ar fi fost descrisă o luptă între Mihail I și Dan al II-lea pe la 1420, și să socotească relatarea drept o greșeală a lui Thurocz, el confundând pe Vlad cu Dan, și nu pe Mihail cu Mircea. Deși cronicarul ungur plasează acest eveniment după 1415, Panaitescu observă că nu ar fi singura inversare cronologică a acestuia și dă câteva exemple. În final, el explică sursa confuziei lui Thurocz în faptul că Vlad I ar fi fost fiul lui Dan I. Gh. Brătianu împărtășește și el această teorie. Al. V. Diță califică episodul din cronica lui Thurócz drept „relatare nebuloasă”, „conflict imaginar amintind tema «fraților inamici» din folclor” și „fantezie lipsită de temei istoric”. Thurócz nu are cunoștință de lupta de la Rovine, ci doar de asediul cetății Turnu, petrecut în vara anului 1395. Conflictul dintre cei doi principi „născuți din același sânge”, Mircea (Merche) și Dan (Daan), nu este plasat de Thurócz în apropierea acestui eveniment, ci la mai mult de 20 de ani după aceea. Campania și moartea lui Ștefan (Stephano) de Losoncz, așa cum sunt descrise de cronică, reprezintă o „biografie fantastică și eronată” și fără valoare în datarea întregului episod.(sursa :wikipedia)
  Fiu al voievodului Radu I, Mircea cel Bătrân (1386-1418), cunoscut în istoriografie drept Mircea cel Mare, a domnit o lungă perioadă, aducând voievodatul Țării Românești la maximă întindere teritorială și prestigiu. Moartea fratelui său, Dan I (c. 1383-1386), al cărui asociat la domnie era, l-a adus la tron pe Mircea la 23 septembrie 1386, personalitatea marelui voievod marcând evoluția statului românesc dintre Dunăre și Carpați, la cumpăna dintre veacuri. De la mijlocul secolului al XIV-lea formațiunile politice din Peninsula Balcanică au căzut rând pe rând sub armele unei noi puteri, cea a sultanilor otomani, care se ridicase din Asia Mică pe ruinele Imperiului Bizantin. Expansiunea otomană a fost fulgerătoare, până la începutul domniei lui Mircea fiind supuse țaratul sârbesc și țaratele bulgărești de la Tărnovo și Vidin. Bun diplomat, Mircea cel Bătrân va reuși pe parcursul domniei sale să consolideze poziția Țării Românești, să înlăture pretențiile de suzeranitate ale regatului maghiar și să se opună cu succes pericolului otoman, reușind să evite transformarea țării în pașalâc. Cronicarul Leunclavius îl descria drept ”cel mai viteaz și mai ager dintre principii creștini”. A dezvoltat instituțiile de apărare, din epoca lui datând unele din cele mai vechi informații privind ”oastea cea mare” și a înființat noi dregătorii militare (vornicul și spătarul). De asemenea, prin construirea de cetăți a realizat un adevărat sistem de fortificații dunărene și maritime. Au fost construite importante așezăminte monahale, precum cel de la Cozia (1388), cu o bogată activitate culturală datorată copiștilor de manuscrise și unor zugravi renumiți pentru pictura religioasă. De asemenea, în perioada de apogeu a domniei lui Mircea cel Bătrân, Patriarhia din Constantinopole a conferit mitropolitului Țării Românești titlul de ”exarh al plaiurilor”, ceea ce însemna extinderea autorității acestuia și asupra românilor ortodocși din Transilvania. Mircea cel Bătrân a avut relații bune cu Moldova și a sprijinit venirea pe tronul acesteia a lui Alexandru cel Bun. În 1390 a încheiat un tratat de alianță cu regele Wladislaw II Jagello al Poloniei. Amenințat de presiunea otomană la Dunăre, Mircea cel Bătrân a reușit să izgonească armata marelui vizir Ali Pașa care atacase Dobrogea (iarna 1388-1389) și a alipit teritoriul acesteia la Țara Românească. De asemenea, a trimis un corp de oaste în ajutorul cneazului sârb Lazăr care l-a înfruntat pe sultanul Murad I în bătălia de la Kossovopolje (15 iunie 1389). După ce turcii au ocupat Țaratul de Târnovo, domnul Țării Românești a întreprins în primăvara anului 1394 o expediție împotriva bazelor militare turce din Balcani. Ca ripostă, o puternică oaste otomană (cca 40.000 de oșteni, cărora li se adăugau oștile vasalilor sârbi și albanezi), sub comanda sultanului Baiazid I, a pătruns în Țara Românească. Confruntarea directă a aut loc la Rovine, la 10 octombrie 1394. Bătălia de la Rovine, care a fost una dintre cele mai mari lupte dintre oștile române și cele otomane (”lănci nenumărate s-au frânt” iar ”cerul nu se mai putea vedea de desimea săgeților”, relata o cronică bulgară din acele vremuri), s-a încheiat cu victoria lui Mircea cel Bătrân. După o nouă luptă, ce a avut loc lângă Argeș, părăsit de o parte din boieri, Mircea cel Bătrân s-a retras în Transilvania. La 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân și regele Ungariei Sigismund de Luxemburg au încheiat, la Brașov, de pe poziții de deplină egalitate, un tratat de alianță antiotoman. Trupe ale Țării Românești conduse de Mircea cel Bătrân au participat și la expediția cruciată din Balcani din 1396. Aceasta s-a soldat cu înfrângerea armatelor cruciate de către oastea turcă condusă de Baiazid I în lupta de la Nicopole, din 25 septembrie 1396. Înfrângerea de la Nicopole nu l-a împiedicat însă pe Mircea să restaureze autoritatea asupra întregii Țări Românești. În toamna anului 1397 reușește să înfrângă oștile otomane care invadaseră din nou Țara Românească, redobândind totodată cetatea Turnu. Folosindu-se de slăbirea statului otoman, după înfrângerea lui Baiazid de către Timur Lenk în bătălia de lângă Ankara (1402), Mircea recucerește în 1404 mare parte a teritoriului Dobrogei. Domnul Țării Românești era acum stăpânul unui întins teritoriu, descris astfel în titulatura sa: “Io Mircea mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Aflat la apogeul puterii sale, Mircea cel Bătrân a sprijinit pe rând, între 1409-1411, pe diferiți pretendenți (Musa și Mustafa, fiii lui Baiazid I) la conducerea Imperiului Otoman. În ultimii ani ai domniei sale, după ce și Dobrogea este luată în stăpânire de turci (1417), Mircea cel Bătrân este nevoit să încheie pace și să accepte plata tributului. Mircea cel Bătrân a murit la 31 ianuarie 1418 și a fost înmormântat la Cozia, ctitoria sa.