Posts
Carol I, primul rege al României moderne, a lăsat castelul de la Sigmaringen (Germania), pentru a conduce o ţară din Europa de Est. Regele Carol I şi Regele Ferdinand I, doi dintre conducătorii exponenţiali ai României moderne, s-au născut şi au crescut în Sigmaringen, din sudul Germaniei, în regiunea Baden-Württemberg. Castelul în care au copilărit şi şi-au petrecut tinereţile cei doi este una dintre obiectivele turistice ale ale regiunii Baden-Württemberg.   Pe una dintre laturi, castelul se înaltă pe o stâncă mărginită de Dunăre. Castelul Sigmaringen a fost menţionat pentru prima dată în anul 1077 în cronicile mănăstirii Petershausen, însă ea s-a tot modernizat de-a lungul secolelor. Ultimele lucrări din secolul al XVIII-lea au adus actuala ei formă, iar după un incendiu din 1899 a trebuit reconstruit aproape de la zero. Aici avea să se nască Carol I, la 20 April 1839. Era al doilea fiu al conducătorului principatului Hohenzollern-Sigmaringen, Karl Anton.   Carol I urma să aibă cea mai îndelungată domnie din istoria statelor româneşti, 48 de ani (1866-1914). În acest timp, a obţinut independaţa ţării, a impus prima Constituţie, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituţii specifice statului modern.   Castelul copilarăiei lui Carol I, din Baden-Württemberg, poate fi vizitat astăzi, contra cost, el aparţinând în continuare familiei Hohenzollern-Sigmaringen, care îşi are reşedinţa de iarnă acolo. Astăzi, capul familiei Hohenzollern este Prinţul Karl Friedrich. Vizitele se organizează în grupuri de minim 15 persoane, iar costul unui tur de aproximativ o oră este de 8 euro. Conform site-ului oficial al castelului, ghizii folosesc anecdote şi poveşti pentru a explica viaţa de la castel şi istoria dinastiei Hohenzollern, care a condus şi Prusia.    Istoricul Vasile Docea, în vizită la castel   Unul dintre românii care au vizitat castelul Sigmaringen este istoricul timişorean Vasile Docea, cel care a scris două volume despre Carol I, în urma traducerilor din germană a jurnalul intim lăsat de rege.  “Am fost la Sigmaringen şi chiar am stat câteva zile acolo. E un castel mare şi foarte frumos, dar se vede că a trecut prin mai multe perioade de reconstrucţie. Pe mine m-a fascinat biblioteca castelului. Este o bibliotecă de împrumut, poate să meargă oricine să citească acolo, sunt foarte multe cărţi. Nu e biblioteca oraşului, ci este o bibliotecă privată a castelului”, a declarat Vasile Docea. Castelul şvăbesc adăposteşte peste 3.000 de obiecte istorice. Vasile Docea a fost împresionat însă de colecţia de arme şi armuri, considerată una dintre cele mai mari din Europa.    “Sala de arme şi armuri e impresionantă. Se află practic într-o galerie mare. Sunt arme de toate tipurile şi din toate timpurile. În castel se află şi busturile tuturor membrilor familiei. Nu lipsesc nici busturile tatălui lui Carol I, Karl Anton, cât şi al lui Carol I”, a mai povestit Docea.   Istoricul susţine că relaţiile dintre familia regală din România şi familia rămasă la Sigmaringen s-au înrăutăţit în 1916, atunci când Ferdinand, ca rege al României (nepotul după un frate al lui Carol I, pentru că nu existau succesori), a intrat în război împotriva Germaniei. Tocmai de aceea Ferdinand nici nu are bust la castel. “Ferdinand a fost considerat trădătorul familiei. Şi el a crescut la castelul de la Sigmaringen. Dar a fost exclus din familie după ce a declarat război Germaniei. Nu i s-a mai recunoscut dreptul de succesiune. El nu a avut timp să se consacre ca mare prinţ în Germania, pentru a plecat destul de repede. Carol al II-lea a încercat să refacă legăturile cu familia, dar el era mai de grabă de structură franco-engleză, nici nu îi iunea prea mult pe nemţi. Mai târziu, au fost reluate relaţiile de către Regele Mihai, dar nu ştiu cum se înţelege acum Casa Regală şi familia Hohenzollern-Sigmaringen din Germania”, a mai spus Vasile Docea.    Castelul prin anul 1848 Reşedinţa de iarnă a prinţilor Oraşul Sigmaringen are astăzi aproximativ 15.500 de locuitori. Se află la o distanţă de 1.165 de kilometri de Timişoara, 1.700 de kilometri faţă de Bucureşti şi 200 de kilometri de München, capitala Bavariei. Castelul este reşedinţa prinţilor Hohenzollern-Sigmaringen în perioada de iarnă, astfel că atunci când este locuită de ei, vizitatorii au parte de restricţii.   “Eu am fost la castel tocmai într-o iarnă, prin anii 90. Membrii familiei princiare – pentru că ei şi-au păstrat titlul de prinţi, erau atunci acolo, iar accesul era destul de restricţionat într-o  mare parte a castelului. Vara ei au o altă reşedinţă, dar iarna locuiesc la castelul Sigmaringen”, a mai declarat Docea.    Tatăl lui Carol I, Karl Anton, a fost conducătorul unui mic principat, Hohenzollern-Sigmaringen, până în 1849. “Karl Anton era un fel de rege. A renunţat la acest titlul lăsând totul în mâinile regelui Prusiei, care a anexat principatul Hohenzollern-Sigmaringen. Karl Anton şi-a păstrat însă proprietăţile civile, domeniul şi castelul”, a mai explicat Docea. Karl Anton a devenit prim-ministru al Prusiei în perioada 1858-1861.   Cel de-al doilea fiu al lui Karl Anton, Karl Eitel Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit Domnitor al Principatelor Române (1866–1881) şi apoi rege (1881–1914) de România, sub numele de Carol I de România, iar casa dinastică înfiinţată de el a rămas pe tron până la sfârşitul monarhiei române în 1947, odată cu abdigarea Regelui Mihai I de România.  surse: histora.ro,adevarul.ro
Ludovic al XIV-lea s-a năascut, cam pe neașteptate, în 1638. Părinții săi, Ludovic al XIII-lea și Ana de Austria, erau căsătoriți de douăzeci de ani și nu avuseseră niciun copil. Din cauza acestei asteptari îndelungate, copilul a primit numele de Ludovic Dieu-Donne, sau Ludovic darul lui Dumnezeu. MAi târziu a fost numit și Regele Soare sau Ludovic Lăudărosul. Extrem de greoi în copilărie, Ludovic și-a dezvoltat în timp această caracteristică transformând-o într-un adevărat sistem. Mai târziu în viață a ajuns să știe destule despre o mulțime de subiecte, dar nimic concret despre niciunul dintre ele.     Unii cercetători explică obtuzitatea lui Ludovic prin poziția sa de rege, monarhii nemaifiind la curent cu aproape nimic, dar asta nu lămurește mai deloc simptomele. Alții spun că în copilărie a fost ținut în mod intenționat în ceață de profesorii săi. Însă nici un profesor n-ar fi fost în stare de o așa treabă bună dacă elevul său n-ar fi prezenta niște aptitudini înnăscute în acest sens, mult peste medie. Uneori Ludovic părea să fie străfulgerat de o palidă licărire de inteligență. Apoi totul revenea din nou la normal.     Ludovic al XIV-lea a fost, fără îndoială, marele Ludovic. E dificil să scrii despre el, căci a trăit foarte mult și mereu a pus câte ceva la cale. Printre hobby-urile sale se numărau femeile, invadarea Țărilor de Jos, anexarea Alsaciei și a Lorenei, redarea Alsaciei și a Lorenei și revocarea edictului dela nantes. Toată lumea voia să pună mâna pe Alsacia și Lorena pentru că erau pline de gâște de Strasbourg.     Pe tot parcursul domniei sale, Ludovic al XIV-lea lucra opt ore pe zi. Alți regi își lăsau miniștri să greșească în locul lor, dar Ludovic a ținut neapărat să facă toate marile greșeli cu mâna lui. A fost om al marilor decizii de moment. El se hotăra aproape automat, dar erau atâtea detalii cu care trebuia să jongleze încât a trebuit să-și facă rost de niște experți care să-l ajute. Jean-baptiste Colbert, o autoritate în materie de industrie, agrivultură și finanțe, lucra 16 ore pe z\i, astfel încât făcea de doua ori mai multe pentru țară. A desființat extrem de nepopulara taxă pe sare dar, în schimb, a taxat tot restul; după o vreme taxa pe sare a făcut cumva să reapară. Apoi a stabilit reguli stricte pentru toate afacerile din țară, astfel încât manufacturierii au dat faliment, iar țăranii s-au apucat să trăiască cu iarbă, urzici și turte de nămol. Unii țărani au mers atât de departe încât umblau în zdrențe.      Colbert nu credea în legea cererii și a ofertei, de aceea a trecut-o în  ilegalitate înlocuind-o cu un fel de lege a „gâselniței” care mai apoi a dus la MIssissippi Bubble (fenomen economic ce se caracterizează prin creșterea accelerată într-o perioadă scurtă de timp a prețului unor acțiuni, urmată de o scădere copleșitoare și bruscă. Astfel de fenomene au fost cosiderate de economiști ca fiind un rezultat al ingineriilor financiare, nesupunându-se legilor pieței și fiind iraționale.Fenomenul Mississippi Bubble - scurt perioadă de dominație și apoi de prăbușire a Companiei Mississippi (sau Compania Vestului) fondată de Jhon Law la începutul secolului al XVIII-lea, prâbușire ce a dus la o criză majoră a economiei franceze)       Colbert a emis un edict prin care fiecare familie trebuia să facă 10 copii, care să crească și s-ajungă carne de tun în Țările de Jos. ca rezultat al acestui edict, francezii au făcut atât de mulți copii încât astăzi nu prea mai au niciunul. După moartea lui Colbert, Ludovic al XIV-lea și-a încununat eforturile prin revocarea edictului de la Nantes, alungând astfel toți meștesugarii pricepuți din Franța și punând bazele revoluției franceze.       Lunga serie de râzboaie purtate de Ludovic al XIV-lea n-a fâcut decât să ajute la runarea țării. Succesiunea de fapte de vitejie s-a numit la gloire. Ludovic avea 10 ani la sfârșitul Râzboiului de Trezeci de ani și, oricât de mult s-a străduit, n-a reușit niciodată să poarte unul lafel de lung. Începând o invazie a Flandrei, a stârnit în curând un râzboi de dimensiuni considerabile împotriva olandezilor, în care și-a câștigat titlul de Ludovic cel MAre, sau Ludovic cel Tont, pentru ca n-a reușit să-l înfrângă pe Wilhelm de Orania. Râzboiul său cu Marea Alianță a durat 10 ani.       Râzboiul pentru succesiunea tronului Spaniei a ținut 13 ani și ar fi fost minunat, dacă nu ar fi existat ducele de Marlborough. Iar lucrurile au mers din rău în mai rău, până când aproape oricine ar fi putut să-i învingă pe francezi. LA un moment dat regimentul preferat al lui Ludovic a fost făcut una cu pământul de un bărbat pe nume Lumley (e vorba de Richard Lumley, primul conte de Scarbrough, care a participat la războiul pentru succesiunea spaniolă)       Ludovic a construit Versailles, un palat mare, în care erau sute de apartamente și unele dintre lucrurile petrecute acolo, n-au ajuns în cățile de istorie. Atunci când vremea era frumoasă, se puneau la cale petreceri amuzante, în special în anumite locuri cunoscute la „Tufărișul Regelui” și „Tufărișul Reginei”.      Tot Ludovic a fost cel care a inventat eticheta. Era trezit în fiecare dimineață la ora opt de către valet de chambre de serviciu, care dormea într-un colț și era deja complet îmbrăcat la ora aceea. Tot Ludovic a adus tehnica îmbracatului și dezbracatului în public la un grad de perfecțiune neatins înainte și care n-a mai fost egalat  nici după.      La 21 de ani s-a căsătorit cu Marie-Therese, o prințesă din Spania. Escapadele sale cu diverse femei, printre care Olympe Mancini, una dintre nepoatele cardinalului Mazarin, cu o fata de grădinar, despre care se spune ca ar fi avut un copil cu el. Va urma...
A fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 - decembrie 1396. Fiu, probabil, al lui Dan I şi, astfel, nepotul lui Mircea cel Bătrân ocupă tronul, sprijinit de un grup de boieri munteni, nemulţumiţi de politica autoritară iniţiată de Mircea şi agreat de otomanii care doreau să-l îndepărteze definitiv pe învingătorul de la Rovine. Este atestat documentar, pentru prima dată, printr-un act care-i înştiinţa pe locuitorii oraşului Sibiu că regele maghiar Sigismund de Luxemburg a trimis „anumite şi însemnate solii la Vlad voievod”. Cu ajutorul garnizoanelor otomane trimise de Baiazid Ilderim şi cu sprijinul domnului Moldovei, Ştefan I, Vlad îşi menţine autoritatea asupra unei mari părţi din teritoriul „Valahiei nord-dunărene”, cu toate eforturile voievodului de drept, aliat cu regele maghiar, de a-şi recupera tronul. După încheierea Tratatului de alianţă de la Braşov (7 martie 1395), dintre Mircea şi Sigismund, au loc primele încercări de a-l îndepărta, expediţia condusă de banul Ştefan Losoncz, din mai 1395, încheindu-se cu un dezastru, iar cea întreprinsă de rege (iulie 1395) a fost înregistrată ca un eşec, el reuşind doar să cucerească cetatea Turnu de la otomani deoarece, la întoarcerea spre Ungaria, armata lui Vlad a reuşit să-i pricinuiască mari pierderi.  Sigismund încearcă o alianţă cu acesta (martie 1396), dar răspunsul domnului muntean a fost recunoaşterea suzeranităţii regelui polon Vladislav II  şi a drepturilor acestuia şi ale soţiei sale Hedviga asupra regatului maghiar (28 mai 1396).  Pe timpul acestei expediții teritoriul Țării Românești a fost ocolit, având în vedere importanta forță militară valahă și otomană staționată. După înfrângere, cei ce au încercat să își găsească scăparea traversând Dunărea, ori au fost încarcerați pentru recompense, ori au fost executați. Acestă reacție dură din partea voievodului muntean poate fi pusă și pe seama masacrelor făcute de cruciați printre creștinii ortodocși bulgari în cetățile cucerite. Pe de altă parte, o parte bună a înfrângerii suferite de creștini se datorează și principilor ortodocși sârbi care au trădat chiar pe câmpul de bătălie, trecând de partea otomană, plecând pur și simplu sau refuzând să intre în luptă. În octombrie 1396, o altă expediție militară condusă de Știbor, voievodul Transilvaniei duce la rănirea gravă și capturarea lui Vlad, astfel încât ianuarie 1397 îl găsește pe tron pe Mircea cel Bătrân. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente. După cruciada de la Nicopole (25 septembrie 1396), câştigată de otomani, Mircea, ajutat de Ştibor, voievodul Transilvaniei, îl asediază pe uzurpator în Cetatea Dâmboviţei (decembrie 1396 - ianuarie 1397) care s-a predat. A fost preluat de trupele transilvane şi dus împreună cu familia sa în Ungaria, unde a primit de la rege „milostivire şi îndurare pentru cele săvârşite”. A murit, probabil, în Ungaria. Controverse: În stabilirea paternității lui Vlad I, P. P. Panaitescu[4] pleacă de la o relatare a cronicarului ungur Thurocz, în care se vorbește despre o luptă pentru domnie dintre Dan – ajutat de turci – și Mircea – sprijinit de regele Sigismund de Luxemburg prin banul Ștefan de Lozoncz care piere în aceasă confruntare –, în urma căreia ultimul pretendent este învins. Tot în aceeași cronică se menționează că ambii erau de același sânge. Luând în discuție teoria lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, potrivit căreia lupta descrisă ar fi fost desfășurată între Dan I și Mircea, în 1386, Panaitescu observă că Mircea este totuși învins, turcii nu ajunseseră încă la Dunăre, iar Sigismund nu se afla la acea dată pe tron. De asemenea, din diplomele regelui ungar, se știe că banul Ștefan a murit la 1395.  Această ultimă precizare l-a făcut pe Panaitescu să respingă și presupunerea lui C. Litzica, conform căreia ar fi fost descrisă o luptă între Mihail I și Dan al II-lea pe la 1420, și să socotească relatarea drept o greșeală a lui Thurocz, el confundând pe Vlad cu Dan, și nu pe Mihail cu Mircea. Deși cronicarul ungur plasează acest eveniment după 1415, Panaitescu observă că nu ar fi singura inversare cronologică a acestuia și dă câteva exemple. În final, el explică sursa confuziei lui Thurocz în faptul că Vlad I ar fi fost fiul lui Dan I. Gh. Brătianu împărtășește și el această teorie. Al. V. Diță califică episodul din cronica lui Thurócz drept „relatare nebuloasă”, „conflict imaginar amintind tema «fraților inamici» din folclor” și „fantezie lipsită de temei istoric”. Thurócz nu are cunoștință de lupta de la Rovine, ci doar de asediul cetății Turnu, petrecut în vara anului 1395. Conflictul dintre cei doi principi „născuți din același sânge”, Mircea (Merche) și Dan (Daan), nu este plasat de Thurócz în apropierea acestui eveniment, ci la mai mult de 20 de ani după aceea. Campania și moartea lui Ștefan (Stephano) de Losoncz, așa cum sunt descrise de cronică, reprezintă o „biografie fantastică și eronată” și fără valoare în datarea întregului episod.(sursa :wikipedia)
  Fiu al voievodului Radu I, Mircea cel Bătrân (1386-1418), cunoscut în istoriografie drept Mircea cel Mare, a domnit o lungă perioadă, aducând voievodatul Țării Românești la maximă întindere teritorială și prestigiu. Moartea fratelui său, Dan I (c. 1383-1386), al cărui asociat la domnie era, l-a adus la tron pe Mircea la 23 septembrie 1386, personalitatea marelui voievod marcând evoluția statului românesc dintre Dunăre și Carpați, la cumpăna dintre veacuri. De la mijlocul secolului al XIV-lea formațiunile politice din Peninsula Balcanică au căzut rând pe rând sub armele unei noi puteri, cea a sultanilor otomani, care se ridicase din Asia Mică pe ruinele Imperiului Bizantin. Expansiunea otomană a fost fulgerătoare, până la începutul domniei lui Mircea fiind supuse țaratul sârbesc și țaratele bulgărești de la Tărnovo și Vidin. Bun diplomat, Mircea cel Bătrân va reuși pe parcursul domniei sale să consolideze poziția Țării Românești, să înlăture pretențiile de suzeranitate ale regatului maghiar și să se opună cu succes pericolului otoman, reușind să evite transformarea țării în pașalâc. Cronicarul Leunclavius îl descria drept ”cel mai viteaz și mai ager dintre principii creștini”. A dezvoltat instituțiile de apărare, din epoca lui datând unele din cele mai vechi informații privind ”oastea cea mare” și a înființat noi dregătorii militare (vornicul și spătarul). De asemenea, prin construirea de cetăți a realizat un adevărat sistem de fortificații dunărene și maritime. Au fost construite importante așezăminte monahale, precum cel de la Cozia (1388), cu o bogată activitate culturală datorată copiștilor de manuscrise și unor zugravi renumiți pentru pictura religioasă. De asemenea, în perioada de apogeu a domniei lui Mircea cel Bătrân, Patriarhia din Constantinopole a conferit mitropolitului Țării Românești titlul de ”exarh al plaiurilor”, ceea ce însemna extinderea autorității acestuia și asupra românilor ortodocși din Transilvania. Mircea cel Bătrân a avut relații bune cu Moldova și a sprijinit venirea pe tronul acesteia a lui Alexandru cel Bun. În 1390 a încheiat un tratat de alianță cu regele Wladislaw II Jagello al Poloniei. Amenințat de presiunea otomană la Dunăre, Mircea cel Bătrân a reușit să izgonească armata marelui vizir Ali Pașa care atacase Dobrogea (iarna 1388-1389) și a alipit teritoriul acesteia la Țara Românească. De asemenea, a trimis un corp de oaste în ajutorul cneazului sârb Lazăr care l-a înfruntat pe sultanul Murad I în bătălia de la Kossovopolje (15 iunie 1389). După ce turcii au ocupat Țaratul de Târnovo, domnul Țării Românești a întreprins în primăvara anului 1394 o expediție împotriva bazelor militare turce din Balcani. Ca ripostă, o puternică oaste otomană (cca 40.000 de oșteni, cărora li se adăugau oștile vasalilor sârbi și albanezi), sub comanda sultanului Baiazid I, a pătruns în Țara Românească. Confruntarea directă a aut loc la Rovine, la 10 octombrie 1394. Bătălia de la Rovine, care a fost una dintre cele mai mari lupte dintre oștile române și cele otomane (”lănci nenumărate s-au frânt” iar ”cerul nu se mai putea vedea de desimea săgeților”, relata o cronică bulgară din acele vremuri), s-a încheiat cu victoria lui Mircea cel Bătrân. După o nouă luptă, ce a avut loc lângă Argeș, părăsit de o parte din boieri, Mircea cel Bătrân s-a retras în Transilvania. La 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân și regele Ungariei Sigismund de Luxemburg au încheiat, la Brașov, de pe poziții de deplină egalitate, un tratat de alianță antiotoman. Trupe ale Țării Românești conduse de Mircea cel Bătrân au participat și la expediția cruciată din Balcani din 1396. Aceasta s-a soldat cu înfrângerea armatelor cruciate de către oastea turcă condusă de Baiazid I în lupta de la Nicopole, din 25 septembrie 1396. Înfrângerea de la Nicopole nu l-a împiedicat însă pe Mircea să restaureze autoritatea asupra întregii Țări Românești. În toamna anului 1397 reușește să înfrângă oștile otomane care invadaseră din nou Țara Românească, redobândind totodată cetatea Turnu. Folosindu-se de slăbirea statului otoman, după înfrângerea lui Baiazid de către Timur Lenk în bătălia de lângă Ankara (1402), Mircea recucerește în 1404 mare parte a teritoriului Dobrogei. Domnul Țării Românești era acum stăpânul unui întins teritoriu, descris astfel în titulatura sa: “Io Mircea mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Aflat la apogeul puterii sale, Mircea cel Bătrân a sprijinit pe rând, între 1409-1411, pe diferiți pretendenți (Musa și Mustafa, fiii lui Baiazid I) la conducerea Imperiului Otoman. În ultimii ani ai domniei sale, după ce și Dobrogea este luată în stăpânire de turci (1417), Mircea cel Bătrân este nevoit să încheie pace și să accepte plata tributului. Mircea cel Bătrân a murit la 31 ianuarie 1418 și a fost înmormântat la Cozia, ctitoria sa.
Dan I al Țării Românești Dan I (1354 -23 septembrie 1386) a fost conducătorul Țării Românești din 1383 până în 1386. A fost fiul lui Radu I al Țării Românești și fratele vitreg al lui Mircea I al Țării Românești.   În general se acceptă teoria conform căreia Dan I nu a fost asociat la domnie, succesiunea acestuia având loc după decesul părintelui său. Ultima menționare conform căreia Radu I mai era încă în viață este din anul 1380, iar prima menționare ca voievod a lui Dan I provine din 31 august 1385, pe un clopot donat de un jupan Dragomir mănăstirii Cotmeana pe care apare o inscripție din care aflăm că acest eveniment s-a petrecut „[...]în zilele binecredinciosului domn Io Dan voievod [...]”. Domnia sa, atât cât este cunoscută, se încadrează în jaloanele obișnuite ale primilor Basarabi, oscilând între dorința de întărire a puterii interne și eliminarea pretențiilor coroanei maghiare și încercarea de expansiune în spațiul sud-dunărean prin diversele intervenții în luptele interne din statele creștine atât bulgărești cât și sârbești. Pe plan intern emite monedă proprie: ducatul, cu greutatea medie 0,50 gr., și banii anepigrafi, de 0,20 gr. Ducații aparțin tipului comun: pe avers — scut despicat fasciat (în primul câmp) și cu o siglă; pe revers — coif și acvilă. Banii au o acvilă (pe avers) și o cruce cu brațele ancorate și cu câte o treflă (pe revers). S-au păstrat și monede cu numele lui Dan și Mircea ca domni asociați. Dan I este voievodul care termină lucrările la Mănăstirea Tismana căci „[...] la începutul domniei dăruite mie de Dumnezeu am aflat în țara domniei mele, la locul numit Tismana, o mânăstire nu întru toate terminată, pe care sfântrăposatul, binecinstitorul voievod Radul, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârșit-o din pricina scurtimii vieții[...]“, așa cum sună actul de danie din 3 octombrie 1385. Relațiile cu Ungaria sunt încordate și în timpul domniei lui Dan. Un document posterior, din 1390, de la regele Sigismund de Luxemburg, amintește de vremea „în care Dan voievod cu o puternică oaste a năvălit în ținuturile castelului nostru Mihald (Mehadia)”. Motivele care au determinat pe Dan să poarte acest război nu le cunoaștem; bănuim însă că voievodul muntean a vrut să reia posesiunile de odinioară ale lui Vladislav I, Amlașul, Făgărașul și partea ce rămăsese ungurilor din Banatul Severinului. De asemenea este necunoscut și rezultatul luptelor, căci trâmbițata victorie maghiară nu se confirmă în avantajele pe care, se pare că numai voievodul român le trage, reluând în stăpânire teritoriile revendicate. Moartea voievodului este iarăși subiect de dispută. Istorici mai vechi preiau și susțin cronica lui Chalcocondil în care Dan I cade victimă comploturilor fratelui său mai mic Mircea, care se răscoală împreună cu mai mulți boieri, îl asasinează. Mai credibilă este însă „Cronica anonimă bulgară”, contemporană evenimentului, care afirmă că voievodul ar fi murit pe 23 septembrie 1386 asasinat când era într-o campanie militară îndreptată împotriva țarului Bulgariei de răsărit Șișman, ajutat de otomani, în timp ce îl sprijinea pe unchiul său, Sracimir, (1356 — 1365) țarul bulgar de la Vidin. Circumstanțele din jurul morții sale sunt neclare. Laonikos Chalkokondyles susține că a fost asasinat de fratele său vitreg Mircea I în coluziune cu o petrecere boierească Totuși, Cronica anonimă bulgară afirmă că Dan I a fost asasinat în timpul unei campanii luptate între 1384-1386 împotriva lui Ivan Șișman din Tarnovo , care a fost susținut de otomani , presupus în favoarea semi-fratelui său Ivan Sratsimir de Vidin , dar în cele din urmă, o parte din încercările primilor conducători valahi de a-și extinde domnia la sud de Dunăre.   Descendenții lui Dan I au fost membri ai Casei Dănești , una dintre cele două facțiuni descendente din Basarab I, care au fost reclamante la voievodatul Principatului Țării Românești în secolele următoare. Cealaltă facțiune rivală a fost Casa Drăculești .   Date statistice:   Născut: 1354 Decedat: 23 septembrie 1386, Bulgaria Casă: Dinastia Dăneștilor Copii: Dan al II-lea Părinți: Radu I, Doamna Calinichia Frați/surori: Mircea cel Bătrân   Alte date biografice:   Preocupat şi de dezvoltarea economică a acesteia, Dan I bate pe mai departe monedă (mai ales dinari de argint şi piese mărunte sub forma banilor),emisiunile monetare, din vremea sa, completânu-le pe cele din timpul domniilor tatălui şi fratelui său.   De asemenea, el va continua activitatea ctitoricească a înaintaşilor săi, terminând zidirea bisericii episcopale din Râmnicu Vâlcea şi întărind daniile acestora de la Vodiţa, Tismana şi Cotmeana. Totodată, Dan I înzestrează, la rându-i, aceste aşezăminte religioase, cum ar fi cazul mănăstirii de la Tismana, căreia, printr-un hrisov, emis la 3 octombrie 1385 (primul document oficial ce ni s-a păstrat de la Dan I), îi dăruieşte şi întăreşte satele Vadul Cumanilor, Hrisomuinţi, Tismana, Balta, Bistreţ şi jumătate din Toporna, un obroc anual şi alte venituri. Printre acestea se numărau şi 400 de găleţi de grâu, din dijma domnească a judeţului Jaleş. Tot prin actul amintit mai sus, el întăreşte şi dania în robi ţigani („40 de sălaşe de aţigani”), făcută mănăstirii Tismana de către fratele său Vladislav-Vlaicu (ce a condus Ţara Românească între 16 noiembrie 1364 şi cca 1377)10. În hrisovul, din 3 octombrie 1395, se menţionează, pentru prima oară, existenţa judeţelor – ca unităţi administrativ-teritoriale – şi a ţiganilor robi în Ţara Românească.   Pe plan extern, însă, politica promovată de el va determina o gravă înrăutăţire a relaţiilor sale cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387-1437)11. Dorind să recupereze Amlaşul şi Făgăraşul, pierdute de fratele său, dar şi partea ungurească a Banatului de Severin, Dan I atacă cu oastea sa ţinuturile castelului Mihald (Mehadia). Probabil că el a ieşit victorios, intrând în posesia acestor teritorii, de vreme ce succesorul său la domnia Ţării Româneşti le va moşteni la moartea sa. Spre sfârşitul domniei şi-l asociază la tron pe fratele său vitreg, Mircea (viitorul domn Mircea cel Bătrân, ce a cârmuit Ţara Românească din 23 septembrie 1386 şi până în 31 ianuarie 1418). Această asociere este dovedită de către o serie de monede, emise la acea epocă (în special ducaţi), pe care apar numele amândoura. De asemenea, într-o versiune a cronicii interne a Ţării Româneşti, este precizat faptul că Dan I „au fost frate cu Mircea Vodă Bătrânul şi au domnit împreună amândoi câtăva vreme”. Amestecându-se în mai vechile conflicte de la sudul Dunării, dintre cei doi fraţi rivali Ivan Şişman – conducătorul ţaratului bulgar de răsărit, cu capitala la Târnovo, între 1371-1393) şi Ivan Stratimir (Stracimir), ţarul Bulgariei Apusene (ce-şi avea reşedinţa la Vidin), între 1371-1396, Dan I intervine de partea celui din urmă (cucerind chiar câteva cetăţi din dreapta Dunării)   El va pieri, însă, într-una din luptele duse împotriva ţarului de la Târnovo, fiind asasinat, se pare, chiar din porunca acestuia. Dacă despre uciderea sa, de către Şişman, ca şi despre data la care a avut loc acest tragic eveniment aflăm din Cronica anonimă bulgară, în care este consemnat faptul că „Şişman, ţarul bulgar, l-a ucis pe Dan, fratele lui Mircea voievod, în anul 6902 (de fapt 6894, adică 1386-n.n.T.C.), luna septemvrie 23”, despre împrejurările în care Şişman a făptuit omorul, din păcate, nu avem cunoştinţă, acestea rămânând necunoscute până astăzi.   Referitor la locul în care vrednicul voievod român şi-a găsit odihna de veci nu există nici o informaţie precisă, totuşi este puţin probabil ca tovarăşii săi de arme să-i fi lăsat trupul la sud de Dunăre. Este posibil ca aceştia să-i fi adus rămăşiţele pământeşti în ţară şi să le fi înmormântat în biserica Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş. În ceea ce priveşte familia sa, se cunoaşte faptul că Dan I a avut drept soţie pe doamna Maria şi ca urmaş, atestat documentar, un singur fiu, pe care l-a chemat tot Dan. Descendenţii săi direcţi se vor numi Dăneşti, el fiind, practic, considerat „părintele Dăneştilor”, una dintre principalele ramuri ale dinastiei domnitoare a Basarabilor. Surse: ro.wikipedia.org, en.wikipedia.org    
                                Radu I domn al Tarii Romanesti (1330 - 1383) Radu I (n. 1330 – d. 1383), domn al Țării Românești între cca. 1377 - cca. 1383, este fiul lui Nicolae Alexandru, frate și succesor al lui Vladislav I, identificat de mulți istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Țara Românească, fondator al instituțiilor acestui stat și prim legiuitor. Discuția despre Radu I rămâne deschisă căci, pe baza argumentelor de ordin istoric, nu se pot formula concluzii clare.   Asociat la tron probabil începând din 1372, conform părerii unor istorici, Radu I își începe domnia ca singur stăpânitor după 9 iulie 1374 când avem ultima mențiune documentară despre fratele său ca fiind în viață. Din nefericire nu s-au păstrat documente interne care să ateste domnia sa, însă există câteva referiri externe, în principal acte ale Regatului Maghiar și o cronică italiană contemporană, precum și o pisanie târzie, o inscripție pe zidurile Bisericii Domnești de la Curtea de Argeș și o importantă cantitate de monede (ducați, dinari și bani) emise de voievod.   Conflicte cu Regatul Ungariei   Relațiile cu regatul maghiar în timpul domniei sale au rămas tensionate, rezultând conflicte armate. Detaliile acestor lupte rămân neclare. O cronică italiană „Cronaca Carrarese” povestește despre o expediție a regelui maghiar Ludovic cel Mare între 5 iulie - 14 august 1377 cu intenția de a supune una „Radano principe din Bulgaria infedele” (italiană), identificată cu Radu I.   Relațiile care au precedat lupta sunt confirmate de registrele Republicii Venețiene unde, în același an, apare o mare comandă de armuri complete, realizată de voievodul valah.  Aceste armuri aveau să fie purtate de acei "armadura da cavali”, cu 10.000 la număr (un număr ușor exagerat), care au fost înfrânți în luptă împotriva regelui ungar, după cum subliniază cronica italiană.   Este greu de spus dacă trupele voievodului valah au fost cu adevărat învinse, deoarece din documentele interne ale Regatului Ungariei, care au fost publicate în perioada următoare, se pare că regele maghiar a avut încă intenția de a-i supune pe voievodul necredincios. Astfel, la 19 noiembrie a aceluiași an, regele le-a promis comercianților săsești din Transilvania din Brașov că, dacă Țara Românească devine posesia sa, reduce cotele. Dimpotrivă, într-un ordin dat proprietarului Orșovei în 1382 prin care era obligat să interzică oricărui comerciant străin să intre în Țara Românească cu marfă și să păzească granița „zi și noapte” raportând tot ce s-a întâmplat, nu există menționarea unei interdicții maghiare de la Severin și Orșova apare ca punct de frontieră sugerând astfel că partea estică a Banatului a fost anexată de voievodul valah Radu I.   Poate legat de acest fapt este numele ciudat dat voievodului în biografia lui Sigismund de Luxemburg în care, vorbind despre Vlad Dracul , se spune că el a fost fiul lui „Merzeweydan” (Mircea) și nepotul lui „Pankraz dem Weisen”. "(Pankraz Înțeleptul). Numele Pankraz (Pancratius) se explică din deteriorarea numelui Radu Ban (banul lui Severin, titlu luat după cucerirea teritoriului). Cu toate acestea, voievodul valah, într-un alt document maghiar care este contemporan cu evenimentele din 1377, poartă numele de „Godon” la fel de ciudat și neclar.   Un eveniment important legat de domnia lui Radu I este mutarea rămășițelor Sfintei Filofteia de la Tarnovo la Argeș, eveniment care s-a întâmplat cu aplicația. în 1384 când scena este pictată pe pereții Catedralei Curtea de Argeș care a devenit păzitorul Sfântului și al cărui ctitor era voievodul împreună cu fratele și tatăl său. Activitatea sa de ctitor al unităților religioase îl face unul dintre cei mai activi conducători ai Țării Românești, construind un număr mare de biserici cu Tismana, Cozia și Cotmeana fiind cele mai importante. De asemenea, în timpul domniei sale, cele două catedrale catolice din Severin (a. 1380) și Argeș (9 mai 1381) sunt construite și urmând tradiția, o mănăstire catolică din Târgoviște .   Un alt moment important și controversat al domniei sale îl reprezintă reprezentanții lui, care nu sunt bine susținuți de dovezi, care stăpâneau asupra celui mai mic dintre cele două state bulgare din acel moment Tsardomul din Vidin. La baza acestei teorii se află o inscripție ilizibilă pe pereții Catedralei Curtea de Argeș în care, unii cercetători, au identificat titlul „domn singur stăpânitor al Ungrovlahiei, al Vidinului și al oblastiei Vidinului” („singurul conducător al Ungrovlahiei, Vidin și Oblastul Vidinului "). Este adevărat că relațiile dintre conducătorii valahi Vladislav I și Radu I și țarii bulgari din Tarnovo și Vidin, Șișman și Ivan Sratsimir au fost foarte încordate, acestea din urmă aflându-se ele însele în conflicte pentru succesiunea tronului patern. Odată, Vladislav I a reușit să-l anexeze pe Vidin, dar ulterior l-a dat conducătorului de drept. Este posibil ca același lucru să fi fost făcut de Radu I, deși dovezile care susțin această teorie sunt insuficiente.   Moartea voievodului   Data exactă a morții sale, precum și mormântul său, rămân necunoscute. Săpăturile arheologice efectuate în 1920 în jurul necropolei voievodale (pe terenurile Catedralei Curtea de Argeș ) au relevat un bogat mormânt datând de la sfârșitul secolului al XIV-lea, presupus a fi cel al lui Radu I. Ținuta sa, bijuteriile și alte accesoriile îl arată ca un conducător feudal puternic, cu toată pompa curții valahe susținută de dovezi care sunt Radu I a pierdut mormântul. surse:wikipedia.org istoriefurata.ro    
Vladislav I a urmat la domnie după moartea tatălui său, luând conducerea ţării la data de 6 noiembrie 1364,Voievod al Ţării Româneşti timp de 13 ani, Nu se ştie cu exactitate până la ce dată a condus destinele Munteniei, cel mai probabil a fost voievod până undeva între anii 1374 şi 1377. Vlaicu Vodă a moştenit de la tatăl său o relaţie încordată cu vecinii unguri, nerecunoscând suzeranitatea regelui maghiar Ludovic, ceea ce îl face pe acesta din urmă să îi declare război. Armata ungară începe campania şi îl atacă mai întâi pe cumnatul lui Vlaicu, Sracimir, care stăpânea Bulgaria de vest. Sracimir este învins, dar se pare că maghiarii nu mai atacă şi pe Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude în Ardeal, ţinuturile Amlaș, Severin și Făgăraș. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaunul domnesc  sub amenințarea permanentă a coroanei angevine maghiare. Aşa se face că în 1365, într-o proclamație regală maghiară, Vlaicu era considerat uzurpator, deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relaţiile Munteniei cu Ungaria se îmbunătăţesc, în anul 1366 Vladislav I primind chiar de la unguri Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul şi recunoscând pentru aceste ţinuturi suzeranitatea regelui Ludovic. În anuş 1367 sau 1368 Vladislav I este chiar aliat în luptă cu Ludovic, împotriva turcilor care îi atacaseră pe bulgari. Este prima luptă pe care o dau românii de la nord la Dunăre împotriva turcilor. Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atesta în acelaşi timp oraşul comercial port Brăila ca așezare importantă a Țării Românești. O răscoală pornită în Bulgaria, probabil în anul 1368, îl determină pe Vladislav I să treacă Dunărea cu oastea şi să ocupe Vidinul E posibil să fi făcut acest lucru pentru a reda Vidinul cumnatului său, Sracimir. Ocuparea Vidinului face însă ca relaţiile cu regele Ludovic să se deterioreze semnificativ şi ca acesta din urmă să pornească o campanie împotriva voievodului muntean. O parte din oastea maghiară reuşeşte să recucerească Vidinul, dar cealaltă parte atacând prin Carpaţi dinspre nord, suferă o gravă înfrângere, pierzând în luptă pe însuşi Nicolae, voievodul Transilvaniei. În timp ce voievodul Nicolae al Transilvaniei pierdea lupta şi cădea pe câmpul de luptă, un corp de oaste muntean pornit din Amlaş atacă ţinuturile din jur, determinând pe Ludovic să încheie pacea. Astfel, Vlaicu Vodă iese câştigător din războiul ce pornise împotriva sa. Relaţiile bune cu ungurii vor dura până în anul 1373, când acestea se vor deteriora din nou. În anul 1373-1374 Vladislav I este chiar aliat cu turcii împotriva lui Ludovic al Ungariei. Nu se ştie ce s-a mai întâmplat până la sfârşitul domniei lui Vladislav I în relaţiile internaţionale, nici relaţiile sale cu Moldova. Vlaicu Vodă este primul domnitor român care a emis monede şi în timpul căruia au avut loc primele conflicte româno-turceşti.  Moneda a fost bătută de Vlaicu Vodă, primul domnitor român emitent de monedă. Desenul piesei este aparte, acvila muntenească fiind conturnată (întoarsă), privind adică spre dreapta heraldică - stînga privitorului. Aceasta este poziţia atipică şi implicit mai rară de reprezentare pentru stema din Ţara Românească. Luînd în consideraţie greutatea şi diametrul piesei, moneda se cataloghează ca fiind ducat de tip comun muntean cu acvila conturnată. Se bănuieşte că această piesă aparţine celui mai vechi lot de monede bătut de Vlaicu Vodă, motiv pentru care catalogul menţionat o plasează dintre toate monedele româneşti la cota 1. Piesa este bătută prin 1365, probabil la monetăria de la Curtea de Argeş. Tipul comun muntean se referă la gravura în sine (avers - revers), o faţă fiind cu stema ţării şi o faţă probabil cu stema personală a domnitorului, stemă derivată dintr-o stemă comună a familiei Basarabilor. Pe această a doua faţă apar cel mai adesea şi diverse însemne care sînt asociate cu monetăriile sau monetarii emitenţi. Monede cu aceste caracteristici au fost bătute practic de toţi domnitorii munteni din perioada de înflorire a principatului, fie exclusiv fie alături de alte modele. Perioada monetăriei naţionale valahe căreia acest tip îi este caracteristic se întinde de la Vlaicu I (1364 - 1377) pînă la Basarab (cel Bătrîn) Laiotă (1473 - 1477, cu multe întreruperi). Emisiunile altor domni nu au reuşit să fie implementate efectiv în circulaţie. Perioada de funcţionare a monetăriei naţionale a fost deci relativ scurtă. Legendele de pe monedele lui Vladislav (Vlaicu) I au fost scrise fie cu caractere chirilice, fie cu caractere latine. Aceasta foloseşte caractere chirilice. Avers - moneda - 20 mm diametru, 1.1 g, argint  Stema valahă - vultur pe coif cruciat de cavaler, iar la stînga acvilei stea cu şase raze, dedesubt stindard cu cruce, peste cruce o bară transversală Între cercul liniar interior şi perlat exteriorLegendă slavonă: +IωVLADISLAV+     Revers - Stemă a Basarabilor: un scut timbrat de cruce cu braţe egale, despicat pe verticală în două cîmpuri; patru fascii orizontale alternante în cîmpul întîi, două haşurate încrucuşat şi două curate, semilună în scădere în cîmpul al doilea; între cercul perlat interior şi cercul perlat exterior Legendă slavonă: +IωVLADISLAVĂVOEVωD   surse: enciclopediaromaniei.ro romaniancoins.org foto: monede din colectia persoanala a dl. Bogdan Costin
Primii ani si Domnie Nicolae Alexandru este fiul voievodului Basarab I și al doamnei Margareta.Nu se cunoaşte anul în care a luat domnia, dar e cert că a condus ţara până în anul morţii sale, 1364. A fost căsătorit de trei ori. Din prima căsătorie cu Maria Lackfi au rezultat doi fii: Radu (c. 1377 - c. 1383), Voislav (d. ianuarie [1366?]) și o fată Elisabeta, măritată cu Ladislau de Oppeln. Din a doua căsătorie, cu Klára Dobokay, Nicolae Alexandru a avut două fete: Anca, măritată cu Ștefan Uroș al V-lea cneazul Serbiei și Ana, căsătorită cu Ivan Srațimir, țarul de Vidin și un fiu Vladislav (1364 - c. 1377). Din porunca ultimei, în 1360 a fost scris la Vidin un sinaxar ce cuprindea viețile femeilor sfinte. A treia soție a fost Margit Dabkai. A gospodărit ţara cu pricepere şi a instituit mitropolia munteană, cu aprobarea patriarhiei de la Constantinopol. A fost în bune legături cu statele slave de la sud şi a păstrat o politică echilibrată faţă de statul maghiar. A fost căsătorit de două ori. Prima soţie a fost Maria şi de la aceasta a avut fii pe Vladislav şi Radu ce vor deveni şi ei domni ai Munteniei şi pe Elisabeta, care se va căsători cu palatinul Ungariei, Ladislau de Oppeln. E posibil ca din această căsătorie să se mai fin născut un fiu, Voislav. A doua soţie a fost Clara şi vor avea ca şi urmaşi pe Ana, căsătorită ulterior cu ţarul bulgar Ioan Sracimir, şi pe Anca, căsătorită apoi cu ţarul sârbilor, Ştefan Uroş. Nicolae Alexandru a murit în anul 1364 şi a fost înmormântat în biserica mănăstirii din Câmpulung. Îi va urma la domnie în acelaşi an fiul său Vladislav I Vlaicu, cunoscut şi sub numele de Vlaicu Vodă. Spre deosebire de regele Ungariei, care îi denunța pe Nicolae Alexandru și pe tatăl său Basarab I ca fiind „schismatici”, Cancelaria Papală, reputată pentru bunele sale informații, îi consideră pe amândoi credincioși bisericii catolice. Într-un document de la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Papa Clement al VI-lea mai scria că unii dintre valahii (olachi romani, conform documentului)] din Transilvania, Țara Românească și Sirmium „au și ajuns să cunoască drumul adevărului, prin îmbrățișarea credinței catolice”. De altfel, după căsătoria cu Klara Dobokai Nicolae Alexandru a și recunoscut autoritatea episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Țării Românești. Însă unii consideră că religia catolică exprimată de acesta este defapt doar rezultatul presiunilor din lumea occidentală de care acesta se apără prin îmbrătișarea superficială a religiei occidentale. Se pare că abia după înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în 1359, va adera oficial la credința ortodoxă, luându-și numele de Nicolae, după Sf. Nicolae atât de apreciat de biserica răsăriteană (nume care nu apare în nici un document anterior).Tot prin dobândirea credinței ortodoxe se vor îmbunătăți relațiile cu Imperiul Bizantin. Date biografice 13?? - Nu se cunoaște anul în care s-a născut Nicolae Alexandru. A fost domn al Țării Românesti, fiul și succesorul lui Basarab I Întemeietorul. 1352 - După moartea tatălui sau, urcă pe tronul Țării Românesti. Alexandru a fost asociat la domnie înca din 1342, fapt ce trebuie să-l fi ajutat să continue politica de consolidare a puterii domnești inițiată de predecesorul său. 1355 - Relațiile cu regatul ungar din vremea lui Ludovic I de Anjou sunt restabilite pe fondul luptei comune împotriva dominației tătare la est de Carpați. La 10 februare, regele Ungariei confirmă întelegerea cu Nicolae Alexandru prin care domnului Țării Românesti (Ungro-Vlahiei) i se recunoștea stăpânirea Banatului de Severin în schimbul acceptării suzeranitații maghiare. 1358 - Coroana Ungariei revine la vechea politică de restaurare a dominației directe la sud de Carpați, acordand negustorilor brașoveni dreptul de liberă trecere pentru negoțul lor (privilegiul din 28 iunie 1358) prin Țara Românească (culoarul Siret-Ialomița), spre centrele comerciale danubio-pontice. Acesta este momentul ales de Nicolae Alexandru pentru a-și manifesta, un an mai târziu, intențiile suverane de conducator al unui stat de sine stătător (independent). 1359 - In acest an, Alexandru dispune nerecunoașterea privilegiului acordat negustorilor brașoveni, asumarea titlului de domn „autocrat”, întemeierea Mitropoliei Țării Românești, instituție ecleziastică direct legată de Constantinopolul ortodox, celalalt centru de legitimitate spirituală a lumii medievale, alături de Roma catolica. Asadar, în acest an, Alexandru înființează, la Campulung, prima mitropolie a Țării Românesti recunoscută de catre Patriarhia din Constantinopol și sinodul patriarhal. Primul mitropolit al Țării Românesti a fost Iachint (Hyakinthos) de Vicina. 1360 - Confruntarile politice balcanice, întretinute atât de statul sârb, cât și de țaratul bulgar, amenințat acum și de realul pericol otoman, l-au împins pe Nicolae Alexandru la alianțe matrimoniale cu cei doi vecini sud-dunareni: pe Anca o căsătorește cu împaratul Ștefan Uros V, fiul puternicului Ștefan Uros IV (Dusan), cel care se autoproclamase în 1346, „împarat al sârbilor și grecilor (bizantini); cam tot pe atunci o „dă” pe Ana vărului ei Ivan Alecksadar, deci nepot al lui Basarab I (prin mama sa Teodora) -, însa devenit mai apoi prim și ultim („grație” turcilor) țar de Vidin. Până la sfârșitul domniei lui Nicolae Alexandru se pare că nu s-au ameliorat raporturile dintre el și regele ungar, căci imediat după urcarea pe tron a fiului său, Vladislav I, Ludovic îl apostrofează afirmând că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui său. 1364 - La 16 noiembrie, domnitorul Nicolae Alexandru s-a stins din viață. În timpul domniei lui Alexandru s-au încheiat lucrările la biserica domnească cu hramul „Sfantul Nicolae” din Curtea de Arges, importantul edificiu de tip cruce greacă înscrisă, cu fațadele alcătuite din straturi alternate de piatră și de caramidă. Nicolae Alexandru a fost primul domn român care a facut danii la Muntele Athos (mănăstirea Cutlumuz). Raposatul domn se odihnește, ca și tatăl său, în biserica, astăzi disparută, a cetății domnești de la Campulung („Mănăstirea Negru Vodă” de astăzi).    
Basarab I (cunoscut în documentele medievale si ca Bassaraba şi Ivanko Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Țării Românești. A domnit între anii ~1310 – 1352.   Nu se cunoaşte anul suirii sale pe tron; acesta a fost situat în jurul lui 1310, potrivit unei vechi tradiţii. Basarab a domnit până la moartea sa, în 1352. După cum este menţionat într-un document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol d'Anjou, a fost fiul unui anume Thocomerius. Basarab I a fost domnitorul care, prin unificarea formatiunilor politice dintre Dunare si Carpati,a intemeiat statul liber al Tarii Romanesti. Denumit prin traditie Intemeitorul Basarab I este evocat ca erou al istoriei noastre in numeroase legende populare. Stapan mai intaii pe tinutul Campulungului si Argesului, Basarab si-a extins treptat autoritatea asupra celorlalti feudati locali,procesul de constituire a statului incheindu-se in primul sfert al veacului al XIV-lea. Intemeierea Tari Romanesti nu putea fi pe placul regelui Ungariei care-si vedea stanjenit planurile de expansiune teritoriala la sud de Carpati.Din aceasta pricina,au izbucnit curand conflicte. La indemnul nobililor, regele Carol Robert de Anjou a pornit o expeditie in Tara Romaneasca ca sa alunge pe Basarab. Armata maghiara a trecut muntii pe la Severin, in luna septembrie din anul 1330. Pentru evitarea razboiului, domnitorul roman a trimis soli la curtea maghiara dar Carol Robert a respins cu avantajoasele propuneri de pace si, neluand in seama avertismentul lui Basarab ca, de va mai inainta „inlauntrul tarii, primejdia nicidecum nu o va putea inlautra”, s-a sumetit sa-si continue drumul.Dupa o straveche tactica de lupta,Basarab a pustiit locurile din calea dusmanului. Incepand sa sufere de „foamea cea mare”, oastea maghiara ,ajunsa fara izbanda pana prin partile Argesului, a primit,ordin de intoarcere. Intr-o stramtoare din munti, la Posada o astepta insa Basarab si oamenii lui.   La inceputul secolului al XIV-lea, regatul maghiar trecea printr-o perioada de criza politica, determinata de luptele interne ca urmare a stingerii dinastiei arpadiene (1301). Acest fapt a slabit exercitarea suzeranitati maghiare asupra formatiunilor politice de la sud de Carpati. La aceasta se adauga si scadearea autoritati tatarilor(de la Nordul Mari Negre) asupra acestor teritorii. Ca urmare a conflictelor pe care acestiea le aveau cu cnezatele rusesti si Lituania. Acestea au fost imprejurarile externe favorabile unificari statele de la sud de Carpati.   Izvoarele istorice sunt sarace in privinta modului in care s-a realizat acest eveniment. Cert este ca in 1324 Carol Robert de Anjou il recunoaste pe Basarab(urmasul al lui Seneslau si Tihomir) ca domn. Autoritatea lui Basarab se intintea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei si a unui teritoriu de la nordul gurilor Dunari (intregul teritorul dintre Nistru si Prut primind mai tarziu,numele de Basarabia). Recunoasterea lui Basarab ca domn poate fi pusa in legaturile si cu intentile regelui maghiar de a inlatura dominatia tatarilor din regiunea Dunarii. Raporturile dintre voievodul roman si Carol Robert se vor inrautati, ca urmare a disputelor asupra Banatului de Severin. In septembrie1130, regele maghiar porneste expeditia militara impotriva lui Basarab, luand in stapanire cu acest prilej, teritoriul aflat in disputa. In aceste conditii, domnul roman face propuneri, oferind o mare despagubire de razboi (7.000 de marici de argint) dar neacceptata de regele maghiar. Oastea maghiara se indreapta spre Curtea de Arges, insa, pentru ca totul fusesse pustiit in calea sa suferea cumplit de foame si este nevoita sa faca drumul de intoarcere, probabil pe valea Oltului. Aici, intr-un loc numit Posada (loc de trecere) pe care romanii il inchisesera la capete cu valuri de pamant si santuri, oastea maghiara este atacata si in lupta care are loc timp de 3 zile, Carol Robert de Anjou este infrant. Regele maghiar a scapat cu viata numai prin fuga de pe campul de lupta. Trebuie mentionat si faptul ca Posada nu a fost identificata cu exactitate si ca nu este nici numele localitatii. Denumirea s-a pastrat datorita faptului ca posada inseamna loc intarit natural, trecatoare ingusta in munti, iar cercetarile realizate de istorici i-au facut pe acestia sa considere ca locul bataliei s-ar afla undeva in tara Lovistei. Cronica pictata de la Viena povesteste dezastrul oastei maghiare astfel: < sageti asupra oasteai unguresti care era in fundul vai, pe un drum care insa nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curand un fel de corabie stramta, unde, din pricina inghesueli, cei ami sprinteni cai si ostasi cadeau in lupta…Au cazut tineri si batrani, principi si nobili fara nici o deosebire…Si romani au dus multi prinsi cu sine,atat raniti cat si nevatamati,si au luat multe arme si hainele pretioasea ale tuturor celor cazuti, si bani in aur si argint si vase pretioase si cingatori de sabie si multe pungi cu grosite late(cu bani) si multi cai cu sei si frae, ce toate le-au luat si le-au dus la Basarab voievod.>>   Prin lupta de la Posada(9-12 noiembrie 1330) noul stat se afirma ca stat de sine statator inlaturand suzeranitatea maghiara, iar Basarab Intemeitorul a ramas „singur stapanitor” cum va fi numit si urmasul lui, Nicolaie Alexandru. Se incheie o etapa importanta a constitiri statului medieval Tara Romaneasca, dar nu intregul proces. Mai ramanea constituirea instittiilor interne, specifice intinderi sale, care se va realiza pana la sfarzitul secolului al XVI-lea, sub urmasii lui Basarab. Victoria obtinuta de Basarab in lupta de la Posada,din 9-12 noiembrie 1330, a consfintit independenta Tarii Romanesti. Marele act istoric al intemeirii, infaptuit de Basabar I, il asaza pe domnitor printre cei mai de seama eroi ai nemului nostru. Inscriptia de epoca de pe monumentul pe care l-a inaltat la Curtea de Arges ii cinstenste pe drept memoria, numindu-l „marele Basarab voievod”.   Traditia noasta istorica, lucrarile cronicarilor munteni si moldoveni din secolele XVII-XVIII, au considerat ca eveniment care a contribuit la formarea Tarii Romanesti „descalecatul lui Negru Voda din Fagaras”. Acesta, venind din Tara Fagasarului la sud de Carpati si-ar fi intins autoritatea asupra intregului teritoriu de aici, pe la 1290 luand nastere al doilea stat medieval romanesc. Istorici au considerat acest eveniment ca real, explicandu-l prin contributia pe care voievozii romani din Transilvania, nemultumiti de politica regelui maghiar, au avut-o in unificarea cnezatelor si voievodatelor dintre Carpati si Dunare si inlaturarea suzeranitati maghiare. Basarab I Întemeietorul fost inmormantat la resedinta domneasca de la Campulung. Atestari documentare Atât numele lui Basarab cât şi cel al tatălui său, Thocomerius, sunt de origine cumană. Basarab şi fiul său Nicolae Alexandru au fost catolici, în condiţiile în care slavo-românii ţinuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic din Ţara Românească. (Documentul regal din 26 noiembrie 1332 despre onorarea comitelui Laurenţiu de Zarand pare însă a contrazice radical afirmaţia despre romano-catolicismul lui Basarab, deoarece este voievodul este calificat drept „schismatic”, ceea ce în limbajul epocii însemna „creştin de rit ortodox”. Cele mai mari şi puternice ctitorii ale urmaşilor lui Basarab, Mănăstirea Cozia şi Mănăstirea Horezu (Hurez), poartă nume cumane (însemnând „nucet” şi respectiv „huhurez”; a se compara cu cuvîntul turcesc horoz „cocoş”). Contrar credinţei fără suport documentar potrivit căreia Basarab s-ar fi impus peste ceilalţi cnezi români drept căpetenie împotriva tătarilor, cronicile ungureşti şi sârbeşti menţionează faptul că în bătăliile „de la Posada” şi Velbužd tătarii s-au aflat alături de români. Deoarece tătarii occidentali (din Hoarda de Aur) erau în majoritate foşti cumani, o posibilă origine cumană a lui Basarab ar fi putut crea legături între cele două popoare. A se vedea mai jos problema colaborării dintre români şi tătari sub Basarab I. În 1325, un cleric ungur depunea mărturie că un fiu de comite cuman a îndrăznit de faţă cu un tânăr nobil maghiar, să îl defăimeze pe rege, spunând că acesta nu-i ajunge nici măcar la gleznă lui Basarab. Istoricul Nicolae Djuvara socoteşte că această întâmplare dovedeşte mândria tânărului cuman faţă de voievodul din acelaşi neam ca al său. Porecla „Negru-Vodă” dată descălecătorului sau întemeietorului, cum a mai fost numit, se referă la culoarea feţei sale, aşa cum este consemnat separat de Paul de Alep şi Miron Costin. Pentru români, neamul cumanilor ar fi apărut mai închis la culoare. În final, istoricul consimte că fiecare aspect independent nu constituie o dovadă, dar că împreună sunt argument puternic, originea turanică a familiei Basarabilor fiind astăzi ipoteza de lucru a marii majorităţi a medieviştilor. Potrivit istoricilor Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu faptul că numele „Basarabă” (sau Bassaraba) ar însemna în limba turcă veche „părinte cuceritor” sau „stăpânitor”, că este de origine cumană şi că a fost purtat de întemeitorul Ţării Româneşti, nu este ceva extraordinar. (Prezumţia se mai bazează pe împrejurarea că numele cumane aveau foarte frecvent sufixarea -aba, -oba, -apa, -opa („tatăl”) şi mult mai rar sufixarea -oğlu („fiul”), care este mult mai răspândită la popoarele turcice.) Ei arată că în privinţa numelor de persoane, „constatăm în toate timpurile şi în toate ţările infuenţe străine foarte puternice” şi chiar o modă şi că astfel se explică alegerea acestui tip de nume, Basarab fiind un nume de botez la fel ca Ştefan, Mihai sau Petru. Faptul că el a purtat un nume străin, „nu scade întru nimic românitatea lui Basarabă”. După alţi istorici, numele „Basarab” ar însemna în cumană „prea sfânt, prea puternic, izbăvitorul”. Georgeta Penelea remarcă faptul că „Originea cumană a numelui Basarab este incontestabilă, dar de aici nu se poate susţine că şi dinastia munteană ar fi fost de origine cumană. [...] S-ar putea ca mama lui Basarab să fi fost o nobilă cumană, simbioza româno-cumană fiind astăzi un fapt dovedit; mai multe familii boiereşti, în special din jumătatea răsăriteană a Munteniei, au o origine cumană”. Domnia: Harta politică a sud-estului Europei în 1340   În lipsa oricăror elemente documentare, începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximaţie în 1310, potrivit tradiţiei consemnate în cronica lui Luccari cu privire la întronarea lui Negru Vodă. Un document maghiar atestă faptul că Basarab domnea cu siguranţă încă din 1317, când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetăţii Mehadiei. Istoricul Constantin Kogălniceanu socoteşte că în perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318) Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaţilor, rezultând astfel Ţara Românească. Constantin C. Giurescu crede însă că o bună parte din acţiunile de unificare s-au realizat până în 1307, când regele Carol Robert de Anjou urcă pe tronul Ungariei. Părerile rămân însă împărţite între istorici când vine vorba despre nucleul iniţial al acestei formaţiuni. Cele două teorii principale susţin că acţiunea a pornit ori din stânga Oltului, unde se aflau curţile de la Argeş şi Câmpulung, ori din dreapta sa, prin extinderea voievodatului lui Litovoi. Legăturile cu bulgarii Basarab I era înrudit cu dinastia bulgară prin fiica sa, Theodora, căsătorită cu ţarul Ivan Alexandru al Bulgariei cu puţin înainte de 1322. În 1323, Mihail al Bulgariei (unchiul lui Ivan Alexandru) a fost ajutat de o oaste însemnată de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin nu este consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I. Basarab îl va mai sprijini pe ţarul bulgar şi în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forţele ţarului şi cele sârbe sub comanda lui Ştefan Uroş. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorţii bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor. Legăturile cu ungurii Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate faţă de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. În 1324 domnul muntean apare în documentele ungureşti ca „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum” (adică „voievodul nostru transalpin”). Această sintagmă reflectă relaţia de senior-vasal existentă între regele Ungariei şi domnitorul român. În acelaşi document este menţionată reuşita misiunii primite de către omul de încredere al regelui, comitele Martin Bogar, ce fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab fără succes. Regele accepta existenţa politică a noului voievodat în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sale. Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că rupe relaţiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Acest lucru a dus la înăsprirea bruscă a relaţiilor dintre cele două state. Un document al regelui din 18 iunie 1325 îl numeşte pe voievodul muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” şi relatează cum Ştefan, fiul comitelui cuman Parabuh l-a înjosit pe regele ungar, proslăvindu-l în schimb pe Basarab. Relaţiile cu papalitatea au rămas în termeni buni, astfel că în 1327 Basarab era lăudat de către papa Ioan al XXII-lea pentru susţinerea catolicismului şi zelul său de a nimici popoarele „necredincioase” (ortodoxe). După această dată, voievodul muntean a luat de la unguri Banatul Severinului şi cetatea cu acelaşi nume. Bătălia din 1330  Luând în calcul şi înfrângerea acestuia, din urmă cu câteva luni de la Velbužd, Carol Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, în septembrie 1330 regele ungar porneşte campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul şi înaintează prin Oltenia. Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari), Banatul de Severin, un tribut anual şi un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanţie: „numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele”. Armata ungară a fost prinsă de oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona submontană precum: Ţara Loviştei, Valea Oltului, comuna Titeşti, culoarul Rucăr-Bran sau lângă Mehadia. În urma luptei de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său. Studiul genetic făcut de către cercetatorii clujeni asupra rămășițelor unui membru întemeietor al familiei Basarabilor a infirmat definitiv teoria unei posibile descendențe cumane a Basarabilor. Cercetătorul clujean Alexandru Simon afirma ca ,,nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană”. Aşadar, Basarab era fiul unui Thocomerius, binecunoscut la curtea maghiară. Potrivit pomelnicelor de la bisericile din Câmpulung şi Râmnicu Vâlcea, el a fost căsătorit cu doamna Margareta (sau Marghita), cu care a avut doi copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352 - 1364) şi Teodora, căsătorită cu ţarul Ivan Alexandru al Bulgariei (1330 - 1371). Din legătura ultimilor doi se va naşte ţarul Straţimir al Bulgariei. Fiind repudiată de ţar, Teodora se va călugări sub numele de Theofana.   Domnia Ţara Românească în timpul lui Basarab I Teritoriile stăpânite de Basarab Ţara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică şi mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii şi moldovenii brodnici. Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab. Constantin C. Giurescu socoteşte că această situaţie dura din 1291, de când nu mai este pomenit nici un ban de Severin în documentele ungureşti (exceptând pe cel din 1324, Paulus. Cu toate acestea, izvoarele descoperite mai recent arată că în 1317 Severinul era în mâinile angevinilor. Alte surse datează ocuparea Banatului de către Basarab în 1324 sau 1327. În 1330 se afla în mâinile voievodului muntean, în momentul în care este ocupat de oştile lui Carol Robert. Următorul ban de Severin, Dionisie Szecs, este menţionat abia în 1335 şi Nicolae Iorga crede că zona a fost recucerită de unguri definitiv abia în 1334 - 1335[40]. Există ipoteza ca Banatul de Severin să fi rămas totuşi în stăpânirea Ţării Româneşti. Constantin C. Giurescu admite posibilitatea ca titlul de ban al lui Dionisie din 1335 să fie doar o pretenţie. Pe de altă parte, spre răsărit graniţa nu a fost stabilită cu exactitate de istorici. Unii au considerat că privilegiul dat în 1358 de regele Ludovic I braşovenilor, prin care le permintea să ajungă la Brăila nestingheriţi prin zona cuprinsă între râurile Prahova, Ialomiţa şi Buzău, este expresia stăpânirii ungare de facto a acesui teritoriu, prin urmare au stabilit graniţa răsăriteană pe Prahova şi Ialomiţa[43]. P. P. Panaitescu respinge această ipoteză şi arată că privilegiul acela era doar un drept teoretic al suzeranului, care trebuia însă întărit şi de domnitorul muntean[44].  Ideea este susţinută şi de Constantin C. Giurescu, el considerând că braşovenii au cerut de fapt doar o garanţie suplimentară din partea suzeranului ungar[45]. Totuşi, el consideră însă că abia în urma campaniei împotriva tătarilor din anii 1343 - 1345, Basarab intră în stăpânirea şesului Brăilei şi al Ialomiţei, precum şi a teritoriului de la nordul gurilor Dunării, care-i va prelua numele. În 1321 geograful arab Abulfeda notează faptul că Isaccea se află „în ţara valahilor”, de unde ar rezulta că nordul Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab. Totodată, anatolianul Umur Beg precizează că în 1337 - 1338 Chilia se găsea la „graniţa Valahiei”, aşadar voievodul muntean stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime. Trebuie spus că, pentru scurtă vreme, Loviştea a fost cedată contelui Sas Conrad. Populaţia şi clasele sociale. Oraşele Societatea Ţării Româneşti se împărţea în principal în două clase, cea de jos a ţăranilor (în majoritate liberi) şi cea de sus a boierilor, juzilor şi cnezilor. Ţărănimea era principala furnizoare de impozit; de asemenea ea constituia corpul principal al oastei celei mari. Vechii juzi şi cnezi rămăseseră la stadiul de conducători locali sau slujbaşi domneşti, în vreme ce boierimea era nou alcătuită din marii proprietari de pământuri, nu atât de primejdioasă pentru autoritatea domnului cât valoroasă în cazul confruntărilor armate. Boierii se vor concentra în jurul unei puteri centrale, cea a voievodului, iar acesta îi va folosi în constituirea aparatului de stat[51]. Pătura de mijloc, alcătuită în principal din negustorii locali era nesemnificativă, căci aceştia practicau comerţul la scară redusă cu produsele străine. Dezvoltarea economică din timpul lui Basarab va accentua diferenţele şi conflictele de interese dintre rustici şi majores terrae. Curtea domnească era alcătuită din boierii de sfat şi slujitori. Dregătoriile fuseseră preluate în această vreme, prin filiera bulgară, din Bizanţ. De la unguri a rămas funcţia de ban (întâi de Severin, mai târziu al Olteniei). Ceremonialul şi moda curţii domneşti au fost împrumutate tot de la bizantini. Oraşele şi târgurile au înflorit în urma dezvoltării economice din această perioadă, ele fiind situate în special în zona marilor drumuri comerciale, sau pe văile râurilor. Sunt de amintit principalele oraşe cu fortificaţii ale ţării: Câmpulung, Argeş, Râmnicu Vâlcea şi – o vreme – Severinul. Craiova şi Târgu Jiu erau doar nişte sate. Între porturile mai însemnate sunt de amintit Calafat, Giurgiu, Oraşul de Floci şi Brăila. Tradiţia menţionează că şi Târgoviştea şi Buzăul au fost întemeiate de Negru vodă (cel mai probabil Basarab). Curţile domneşti şi clădirile din piatră aflate în Câmpulung au fost reconstruite de către urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, pe fundaţiile unor construcţii mai vechi. Ansamblul voievodal din Curtea de Argeş a fost refăcut în jurul anului 1340, iar bisericile Sân Nicoară şi Sfântul Neculai Domnesc fuseseră deja ridicate, cel puţin în ceea ce priveşte zidăria. Viaţa economică Istoricul Nicolae Iorga socoteşte că, similar voievozilor următori, lui Basarab i se cuveneau toate dijmele produselor locale şi vămile din oi, albine şi porci. La acestea se adăugau gloabele (amenzile), darea calului şi muncile prestate în folosul domniei[61]. Monezile, nu prea multe, proveneau în special din comerţul cu străinii, căci local tranzacţiile – chiar şi cele de anvergură – se făceau prin troc (schimb în natură). Aceste monezi (florini, dinari, perperi) ajungeau mai mult în visteria domnească, iar o vreme fuseseră necesari plăţii tributului către suzeranul ungar. Negustorii ardeleni aveau la dispoziţie trei drumuri comerciale: Braşov - Bran - Rucăr - Câmpulung (unde plăteau tricesima) - Giurgiu, Braşov - Pasul Buzău - Brăila şi Sibiu - Turnu Roşu - Calafat. Aceştia vor fi avut şi ei privilegiile lor, ca mai târziu, căci actul lui Vladislav I către braşoveni din 1368 le întărea „vechile lor libertăţi”. Dinspre sud, în Ţara Românească ajungeau negustorii greci şi cei ragusani, care încă din 1349 treceau prin Serbia către „ţara lui Basarab”. Armata. Arta militară „Cavalerul fără cap” (sec. XIV), frescă în Biserica Domnească din Argeş Foarte puţine ştiri au parvenit în legătură cu oastea lui Basarab. Ele se reduc în principal în relatarea bătăliei „de la Posada”, în miniaturile din Cronica pictată de la Viena şi într-o consemnare remarcată de P. P. Panaitescu privind asemănarea, de la distanţă, dintre oştirile valahe şi cele tătărăşti. Basarab I, ca şi „mare voievod”, era conducătorul suprem al oastei. Aceasta era compusă în caz de primejdie din toţi bărbaţii capabili să poarte o armă în mână. Radu Rosetti remarca faptul că „nu erau limite de vârstă, altele decât ale neputinţei fizice. Orice bărbat era îndatorat să răspundă chemării sub arme, indiferent de vârstă, atâta vreme cât puterile fizice îi îngăduiau să o facă sau până când nu decădea din situaţia de om liber.”, iar datoria de a merge la oaste decurgea „din faptul folosirii gliei”, într-o ţară predominant agrară, cu ţărani în majoritate slobozi (moşneni). Aceasta constituia aşa numita „oaste cea mare”. „Oastea cea mică” era formată din familiile boiereşti şi cneziale, slujitorii lor personali şi „curtea” domnului, însă aceste elemente aveau o pondere foarte mică. Oastea cea mare era împărţită între cavalerie, formată din rândurile clasei nobiliare, şi pedestrime, alcătuită din ţărani. Aceştia, chiar dacă aveau la dispoziţie cai, îi foloseau doar pentru a se deplasa mai rapid şi nu în luptă. Pedestrimea era organizată în cete regionale, corespunzătoare fiecărui judeţ. În caz de primejdie, acestea se adunau în reşedinţa judeţului, urmând ca mai apoi să pornească spre tabăra de luptă. Cavaleria era organizată la rându-i din cete boiereşti care difereau ca dimensiune după posibiliăţile fiecăruia. Aceste cete erau comandate de boierul respectiv, iar în cazul cetelor domneşti de un slujbaş. În ceea ce priveşte echipamentul militar şi armele folosite de români, ştirile sunt mai bogate. Miniaturile din Cronica pictată îi arată pe români îmbrăcaţi ţărăneşte, mânuind arcuri. În 1331, împăratul bizantin Andronic al III-lea Paleologul preciza că „geţii (românii) de peste Dunăre, se folosesc de aceleaşi arme ca tătarii; cei mai mulţi sunt arcaşi”. P. P. Panaitescu trage concluzia că „de la depărtare românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundaţi cu tătarii şi că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul şi pavăza tătărească”[68]. Pe lângă arc şi paveze, ei se mai foloseau de suliţe, pumnale, măciuci, praştii, arcane şi unelte casnice transformate în arme[69]. Cavaleria utiliza spada şi lancea şi era îmbrăcată în armura specifică. Un chip de cavaler este redat şi într-o frescă din Biserica Domnească din Argeş, din păcate azi incompletă şi mult deteriorată. În ceea ce priveşte fortificaţiile din Ţara Românească, există date sigure doar pentru trei: cetatea Severin („Ceurin”, „Zeurino”) şi curţile domneşti fortificate de la Argeş („castro Argias”) şi Câmpulung („Longo-Campo”). La acestea, Constantin Kogălniceanu mai adaugă şi cetatea de lângă Râmnicu Vâlcea, ca posibil centru al voievodatului lui Litovoi. Ion Conea şi Andrei Pandrea consideră că de fapt „castro Argias” din Cronica pictată s-ar referi la Cetatea Poenari, nu la fortificaţiile din Curtea de Argeş[71]. Dovezile arheologice relevă însă faptul că în preajma lui 1330 curtea argeşeană a suferit un incendiu devastator. Arta militară românească din acele vremuri este reliefată în special în timpul bătăliei din 1330. Pus în faţa unei armate ungureşti superioare numericeşte, Basarab adoptă o tactică având patru elemente: retragerea din faţa duşmanului, pustiirea terenului şi otrăvirea fântânilor din calea inamicului, hărţuirea permanentă a oastei ungureşti şi alegerea unui loc de confruntare cât mai convenabil. În momentul confruntării armate, oastea lui Basarab era împărţită în patru corpuri: două acţionau de pe buza râpelor iar celelalte două închideau calea în defileu. La finalul bătăliei de patru zile a intrat în luptă şi cavaleria, care a pătruns în defileu şi a neutralizat forţele rămase. Este de remarcat, în aceste împrejurări dar şi în altele, colaborarea militară dintre români şi tătari. Este de remarcat faptul că puterea armată a Ţării Româneşti era destul de însemnată astfel încât să fie posibilă participarea unei „oşti însemnate” în 1323 şi a unui contingent în 1330 în sprijinul lui Mihail Asan al III-lea al Bulgariei, precum şi desfăşurarea campaniei din anii 1343 - 1345 împotriva tătarilor. Biserica Despre organizarea bisericească din vremea lui Basarab nu s-au păstrat date, însă istoricul Constantin C. Giurescu remarcă faptul că „este inadmisibil ca marele Basarab, întemeietorul statului muntean, ctitorul lăcaşurilor sfinte din Câmpulung şi Curtea de Argeş, să nu fi avut pe lângă sine, la curtea domnească, şi o faţă bisericească mai înaltă, vreun arhiereu sau vreun episcop. Preoţii din satele numeroase ale Ţării Româneşti nu erau să se ducă doar să fie sfinţiţi cu toţii în dreapta Dunării. Bunul simţ reclamă prezenţa în Muntenia, pe vremea lui Basarab, a unui vlădică”. Nicolae Iorga este de părere că în Ţara Românească existau pe atunci biserici cu preoţi hirotonisiţi de către episcopi ce păstoreau cel puţin din 1234 când sunt numiţi de papă „pseudo-episcopi”. Aceştia erau de fapt, în opinia istoricului, doar nişte superiori ai unor mănăstiri primitiv înzestrate care îşi luaseră numele de vlădici. La rândul lor, episcopii români îşi primeau consfinţirea de la feţele bisericeşti superioare din dreapta Dunării, care îşi aveau scaunul la Vidin, Silistra sau Vicina. În acest mod au fost preluate şi limba slavonă a bisericii şi a cancelariei domneşti. Biserica Domnească din Curtea de Argeş aşa cum arăta ea în timpul lui Radu I. Astăzi cele două turnuri şi pronaosul sau exonarthexul care le susţinea au dispărut. Potrivit tradiţiei, singurele biserici atribuite cu siguranţă lui Basarab sunt cea domnească din Curtea de Argeş şi cea de pe locul bătăliei „de la Posada”. Pe lângă acestea, istoricii consideră că şi biserica mănăstirii Negru Vodă şi cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice. Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită. Basarab ar mai fi clădit o mănăstire şi pe locul bătăliei cu ungurii, din 1330. În secolul al XVI-lea, călătorul Maciej Stryjkowski relata cum „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu...”. Cercetătorul Florian-Nicu Smărăndescu identifică această mănăstire cu cea numită în popor „Trei Lespezi” din Posada Prahovei, reclădită în 1661. Mănăstirea de la Câmpulung a fost refăcută de către Matei Basarab între 1635 şi 1636. Tot atunci a fost înlocuită şi pisania, care relatează că biserica a fost înălţată de către Negru Vodă în 1215 (6723). I. Lapedatu consideră că inscripţia veche a fost citită greşit, întrucât numerele chirilice 700 (ψ) şi 800 (ω) au fost confundate datorită gradului ridicat de uzură, şi corectează anul la 1315 (6823). Acesta corespunde domniei lui Basarab I. Aceeaşi opinie a fost împărtăşită şi de Gh. I Brătianu, şi de I. C. Filitti. De asemenea, tradiţia atribuie doamnei Margareta şi soţului ei Negru Vodă ctitorirea mănăstirii catolice din Câmpulung, cunoscută sub numele de „Cloaşter”, şi a bisericii Sân Nicoară din Arges (deşi aceasta din urmă era de rit ortodox, nu catolic[87]). De altfel se pare că nu numai doamna, ci şi Basarab era de credinţă catolică, după cum precizează clar şi papa în scrisorile sale. Sursa:  1. http://enciclopediaromaniei.ro  2. http://www.referat.ro