Biografii domnitori, regi si imparati mari ai Romaniei si ai lumii

A fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 - decembrie 1396. Fiu, probabil, al lui Dan I şi, astfel, nepotul lui Mircea cel Bătrân ocupă tronul, sprijinit de un grup de boieri munteni, nemulţumiţi de politica autoritară iniţiată de Mircea şi agreat de otomanii care doreau să-l îndepărteze definitiv pe învingătorul de la Rovine. Este atestat documentar, pentru prima dată, printr-un act care-i înştiinţa pe locuitorii oraşului Sibiu că regele maghiar Sigismund de Luxemburg a trimis „anumite şi însemnate solii la Vlad voievod”. Cu ajutorul garnizoanelor otomane trimise de Baiazid Ilderim şi cu sprijinul domnului Moldovei, Ştefan I, Vlad îşi menţine autoritatea asupra unei mari părţi din teritoriul „Valahiei nord-dunărene”, cu toate eforturile voievodului de drept, aliat cu regele maghiar, de a-şi recupera tronul. După încheierea Tratatului de alianţă de la Braşov (7 martie 1395), dintre Mircea şi Sigismund, au loc primele încercări de a-l îndepărta, expediţia condusă de banul Ştefan Losoncz, din mai 1395, încheindu-se cu un dezastru, iar cea întreprinsă de rege (iulie 1395) a fost înregistrată ca un eşec, el reuşind doar să cucerească cetatea Turnu de la otomani deoarece, la întoarcerea spre Ungaria, armata lui Vlad a reuşit să-i pricinuiască mari pierderi.  Sigismund încearcă o alianţă cu acesta (martie 1396), dar răspunsul domnului muntean a fost recunoaşterea suzeranităţii regelui polon Vladislav II  şi a drepturilor acestuia şi ale soţiei sale Hedviga asupra regatului maghiar (28 mai 1396).  Pe timpul acestei expediții teritoriul Țării Românești a fost ocolit, având în vedere importanta forță militară valahă și otomană staționată. După înfrângere, cei ce au încercat să își găsească scăparea traversând Dunărea, ori au fost încarcerați pentru recompense, ori au fost executați. Acestă reacție dură din partea voievodului muntean poate fi pusă și pe seama masacrelor făcute de cruciați printre creștinii ortodocși bulgari în cetățile cucerite. Pe de altă parte, o parte bună a înfrângerii suferite de creștini se datorează și principilor ortodocși sârbi care au trădat chiar pe câmpul de bătălie, trecând de partea otomană, plecând pur și simplu sau refuzând să intre în luptă. În octombrie 1396, o altă expediție militară condusă de Știbor, voievodul Transilvaniei duce la rănirea gravă și capturarea lui Vlad, astfel încât ianuarie 1397 îl găsește pe tron pe Mircea cel Bătrân. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente. După cruciada de la Nicopole (25 septembrie 1396), câştigată de otomani, Mircea, ajutat de Ştibor, voievodul Transilvaniei, îl asediază pe uzurpator în Cetatea Dâmboviţei (decembrie 1396 - ianuarie 1397) care s-a predat. A fost preluat de trupele transilvane şi dus împreună cu familia sa în Ungaria, unde a primit de la rege „milostivire şi îndurare pentru cele săvârşite”. A murit, probabil, în Ungaria. Controverse: În stabilirea paternității lui Vlad I, P. P. Panaitescu[4] pleacă de la o relatare a cronicarului ungur Thurocz, în care se vorbește despre o luptă pentru domnie dintre Dan – ajutat de turci – și Mircea – sprijinit de regele Sigismund de Luxemburg prin banul Ștefan de Lozoncz care piere în aceasă confruntare –, în urma căreia ultimul pretendent este învins. Tot în aceeași cronică se menționează că ambii erau de același sânge. Luând în discuție teoria lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, potrivit căreia lupta descrisă ar fi fost desfășurată între Dan I și Mircea, în 1386, Panaitescu observă că Mircea este totuși învins, turcii nu ajunseseră încă la Dunăre, iar Sigismund nu se afla la acea dată pe tron. De asemenea, din diplomele regelui ungar, se știe că banul Ștefan a murit la 1395.  Această ultimă precizare l-a făcut pe Panaitescu să respingă și presupunerea lui C. Litzica, conform căreia ar fi fost descrisă o luptă între Mihail I și Dan al II-lea pe la 1420, și să socotească relatarea drept o greșeală a lui Thurocz, el confundând pe Vlad cu Dan, și nu pe Mihail cu Mircea. Deși cronicarul ungur plasează acest eveniment după 1415, Panaitescu observă că nu ar fi singura inversare cronologică a acestuia și dă câteva exemple. În final, el explică sursa confuziei lui Thurocz în faptul că Vlad I ar fi fost fiul lui Dan I. Gh. Brătianu împărtășește și el această teorie. Al. V. Diță califică episodul din cronica lui Thurócz drept „relatare nebuloasă”, „conflict imaginar amintind tema «fraților inamici» din folclor” și „fantezie lipsită de temei istoric”. Thurócz nu are cunoștință de lupta de la Rovine, ci doar de asediul cetății Turnu, petrecut în vara anului 1395. Conflictul dintre cei doi principi „născuți din același sânge”, Mircea (Merche) și Dan (Daan), nu este plasat de Thurócz în apropierea acestui eveniment, ci la mai mult de 20 de ani după aceea. Campania și moartea lui Ștefan (Stephano) de Losoncz, așa cum sunt descrise de cronică, reprezintă o „biografie fantastică și eronată” și fără valoare în datarea întregului episod.(sursa :wikipedia)

                                Radu I domn al Tarii Romanesti (1330 - 1383) Radu I (n. 1330 – d. 1383), domn al Țării Românești între cca. 1377 - cca. 1383, este fiul lui Nicolae Alexandru, frate și succesor al lui Vladislav I, identificat de mulți istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Țara Românească, fondator al instituțiilor acestui stat și prim legiuitor. Discuția despre Radu I rămâne deschisă căci, pe baza argumentelor de ordin istoric, nu se pot formula concluzii clare.   Asociat la tron probabil începând din 1372, conform părerii unor istorici, Radu I își începe domnia ca singur stăpânitor după 9 iulie 1374 când avem ultima mențiune documentară despre fratele său ca fiind în viață. Din nefericire nu s-au păstrat documente interne care să ateste domnia sa, însă există câteva referiri externe, în principal acte ale Regatului Maghiar și o cronică italiană contemporană, precum și o pisanie târzie, o inscripție pe zidurile Bisericii Domnești de la Curtea de Argeș și o importantă cantitate de monede (ducați, dinari și bani) emise de voievod.   Conflicte cu Regatul Ungariei   Relațiile cu regatul maghiar în timpul domniei sale au rămas tensionate, rezultând conflicte armate. Detaliile acestor lupte rămân neclare. O cronică italiană „Cronaca Carrarese” povestește despre o expediție a regelui maghiar Ludovic cel Mare între 5 iulie - 14 august 1377 cu intenția de a supune una „Radano principe din Bulgaria infedele” (italiană), identificată cu Radu I.   Relațiile care au precedat lupta sunt confirmate de registrele Republicii Venețiene unde, în același an, apare o mare comandă de armuri complete, realizată de voievodul valah.  Aceste armuri aveau să fie purtate de acei "armadura da cavali”, cu 10.000 la număr (un număr ușor exagerat), care au fost înfrânți în luptă împotriva regelui ungar, după cum subliniază cronica italiană.   Este greu de spus dacă trupele voievodului valah au fost cu adevărat învinse, deoarece din documentele interne ale Regatului Ungariei, care au fost publicate în perioada următoare, se pare că regele maghiar a avut încă intenția de a-i supune pe voievodul necredincios. Astfel, la 19 noiembrie a aceluiași an, regele le-a promis comercianților săsești din Transilvania din Brașov că, dacă Țara Românească devine posesia sa, reduce cotele. Dimpotrivă, într-un ordin dat proprietarului Orșovei în 1382 prin care era obligat să interzică oricărui comerciant străin să intre în Țara Românească cu marfă și să păzească granița „zi și noapte” raportând tot ce s-a întâmplat, nu există menționarea unei interdicții maghiare de la Severin și Orșova apare ca punct de frontieră sugerând astfel că partea estică a Banatului a fost anexată de voievodul valah Radu I.   Poate legat de acest fapt este numele ciudat dat voievodului în biografia lui Sigismund de Luxemburg în care, vorbind despre Vlad Dracul , se spune că el a fost fiul lui „Merzeweydan” (Mircea) și nepotul lui „Pankraz dem Weisen”. "(Pankraz Înțeleptul). Numele Pankraz (Pancratius) se explică din deteriorarea numelui Radu Ban (banul lui Severin, titlu luat după cucerirea teritoriului). Cu toate acestea, voievodul valah, într-un alt document maghiar care este contemporan cu evenimentele din 1377, poartă numele de „Godon” la fel de ciudat și neclar.   Un eveniment important legat de domnia lui Radu I este mutarea rămășițelor Sfintei Filofteia de la Tarnovo la Argeș, eveniment care s-a întâmplat cu aplicația. în 1384 când scena este pictată pe pereții Catedralei Curtea de Argeș care a devenit păzitorul Sfântului și al cărui ctitor era voievodul împreună cu fratele și tatăl său. Activitatea sa de ctitor al unităților religioase îl face unul dintre cei mai activi conducători ai Țării Românești, construind un număr mare de biserici cu Tismana, Cozia și Cotmeana fiind cele mai importante. De asemenea, în timpul domniei sale, cele două catedrale catolice din Severin (a. 1380) și Argeș (9 mai 1381) sunt construite și urmând tradiția, o mănăstire catolică din Târgoviște .   Un alt moment important și controversat al domniei sale îl reprezintă reprezentanții lui, care nu sunt bine susținuți de dovezi, care stăpâneau asupra celui mai mic dintre cele două state bulgare din acel moment Tsardomul din Vidin. La baza acestei teorii se află o inscripție ilizibilă pe pereții Catedralei Curtea de Argeș în care, unii cercetători, au identificat titlul „domn singur stăpânitor al Ungrovlahiei, al Vidinului și al oblastiei Vidinului” („singurul conducător al Ungrovlahiei, Vidin și Oblastul Vidinului "). Este adevărat că relațiile dintre conducătorii valahi Vladislav I și Radu I și țarii bulgari din Tarnovo și Vidin, Șișman și Ivan Sratsimir au fost foarte încordate, acestea din urmă aflându-se ele însele în conflicte pentru succesiunea tronului patern. Odată, Vladislav I a reușit să-l anexeze pe Vidin, dar ulterior l-a dat conducătorului de drept. Este posibil ca același lucru să fi fost făcut de Radu I, deși dovezile care susțin această teorie sunt insuficiente.   Moartea voievodului   Data exactă a morții sale, precum și mormântul său, rămân necunoscute. Săpăturile arheologice efectuate în 1920 în jurul necropolei voievodale (pe terenurile Catedralei Curtea de Argeș ) au relevat un bogat mormânt datând de la sfârșitul secolului al XIV-lea, presupus a fi cel al lui Radu I. Ținuta sa, bijuteriile și alte accesoriile îl arată ca un conducător feudal puternic, cu toată pompa curții valahe susținută de dovezi care sunt Radu I a pierdut mormântul. surse:wikipedia.org istoriefurata.ro    

Dan I al Țării Românești Dan I (1354 -23 septembrie 1386) a fost conducătorul Țării Românești din 1383 până în 1386. A fost fiul lui Radu I al Țării Românești și fratele vitreg al lui Mircea I al Țării Românești.   În general se acceptă teoria conform căreia Dan I nu a fost asociat la domnie, succesiunea acestuia având loc după decesul părintelui său. Ultima menționare conform căreia Radu I mai era încă în viață este din anul 1380, iar prima menționare ca voievod a lui Dan I provine din 31 august 1385, pe un clopot donat de un jupan Dragomir mănăstirii Cotmeana pe care apare o inscripție din care aflăm că acest eveniment s-a petrecut „[...]în zilele binecredinciosului domn Io Dan voievod [...]”. Domnia sa, atât cât este cunoscută, se încadrează în jaloanele obișnuite ale primilor Basarabi, oscilând între dorința de întărire a puterii interne și eliminarea pretențiilor coroanei maghiare și încercarea de expansiune în spațiul sud-dunărean prin diversele intervenții în luptele interne din statele creștine atât bulgărești cât și sârbești. Pe plan intern emite monedă proprie: ducatul, cu greutatea medie 0,50 gr., și banii anepigrafi, de 0,20 gr. Ducații aparțin tipului comun: pe avers — scut despicat fasciat (în primul câmp) și cu o siglă; pe revers — coif și acvilă. Banii au o acvilă (pe avers) și o cruce cu brațele ancorate și cu câte o treflă (pe revers). S-au păstrat și monede cu numele lui Dan și Mircea ca domni asociați. Dan I este voievodul care termină lucrările la Mănăstirea Tismana căci „[...] la începutul domniei dăruite mie de Dumnezeu am aflat în țara domniei mele, la locul numit Tismana, o mânăstire nu întru toate terminată, pe care sfântrăposatul, binecinstitorul voievod Radul, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârșit-o din pricina scurtimii vieții[...]“, așa cum sună actul de danie din 3 octombrie 1385. Relațiile cu Ungaria sunt încordate și în timpul domniei lui Dan. Un document posterior, din 1390, de la regele Sigismund de Luxemburg, amintește de vremea „în care Dan voievod cu o puternică oaste a năvălit în ținuturile castelului nostru Mihald (Mehadia)”. Motivele care au determinat pe Dan să poarte acest război nu le cunoaștem; bănuim însă că voievodul muntean a vrut să reia posesiunile de odinioară ale lui Vladislav I, Amlașul, Făgărașul și partea ce rămăsese ungurilor din Banatul Severinului. De asemenea este necunoscut și rezultatul luptelor, căci trâmbițata victorie maghiară nu se confirmă în avantajele pe care, se pare că numai voievodul român le trage, reluând în stăpânire teritoriile revendicate. Moartea voievodului este iarăși subiect de dispută. Istorici mai vechi preiau și susțin cronica lui Chalcocondil în care Dan I cade victimă comploturilor fratelui său mai mic Mircea, care se răscoală împreună cu mai mulți boieri, îl asasinează. Mai credibilă este însă „Cronica anonimă bulgară”, contemporană evenimentului, care afirmă că voievodul ar fi murit pe 23 septembrie 1386 asasinat când era într-o campanie militară îndreptată împotriva țarului Bulgariei de răsărit Șișman, ajutat de otomani, în timp ce îl sprijinea pe unchiul său, Sracimir, (1356 — 1365) țarul bulgar de la Vidin. Circumstanțele din jurul morții sale sunt neclare. Laonikos Chalkokondyles susține că a fost asasinat de fratele său vitreg Mircea I în coluziune cu o petrecere boierească Totuși, Cronica anonimă bulgară afirmă că Dan I a fost asasinat în timpul unei campanii luptate între 1384-1386 împotriva lui Ivan Șișman din Tarnovo , care a fost susținut de otomani , presupus în favoarea semi-fratelui său Ivan Sratsimir de Vidin , dar în cele din urmă, o parte din încercările primilor conducători valahi de a-și extinde domnia la sud de Dunăre.   Descendenții lui Dan I au fost membri ai Casei Dănești , una dintre cele două facțiuni descendente din Basarab I, care au fost reclamante la voievodatul Principatului Țării Românești în secolele următoare. Cealaltă facțiune rivală a fost Casa Drăculești .   Date statistice:   Născut: 1354 Decedat: 23 septembrie 1386, Bulgaria Casă: Dinastia Dăneștilor Copii: Dan al II-lea Părinți: Radu I, Doamna Calinichia Frați/surori: Mircea cel Bătrân   Alte date biografice:   Preocupat şi de dezvoltarea economică a acesteia, Dan I bate pe mai departe monedă (mai ales dinari de argint şi piese mărunte sub forma banilor),emisiunile monetare, din vremea sa, completânu-le pe cele din timpul domniilor tatălui şi fratelui său.   De asemenea, el va continua activitatea ctitoricească a înaintaşilor săi, terminând zidirea bisericii episcopale din Râmnicu Vâlcea şi întărind daniile acestora de la Vodiţa, Tismana şi Cotmeana. Totodată, Dan I înzestrează, la rându-i, aceste aşezăminte religioase, cum ar fi cazul mănăstirii de la Tismana, căreia, printr-un hrisov, emis la 3 octombrie 1385 (primul document oficial ce ni s-a păstrat de la Dan I), îi dăruieşte şi întăreşte satele Vadul Cumanilor, Hrisomuinţi, Tismana, Balta, Bistreţ şi jumătate din Toporna, un obroc anual şi alte venituri. Printre acestea se numărau şi 400 de găleţi de grâu, din dijma domnească a judeţului Jaleş. Tot prin actul amintit mai sus, el întăreşte şi dania în robi ţigani („40 de sălaşe de aţigani”), făcută mănăstirii Tismana de către fratele său Vladislav-Vlaicu (ce a condus Ţara Românească între 16 noiembrie 1364 şi cca 1377)10. În hrisovul, din 3 octombrie 1395, se menţionează, pentru prima oară, existenţa judeţelor – ca unităţi administrativ-teritoriale – şi a ţiganilor robi în Ţara Românească.   Pe plan extern, însă, politica promovată de el va determina o gravă înrăutăţire a relaţiilor sale cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387-1437)11. Dorind să recupereze Amlaşul şi Făgăraşul, pierdute de fratele său, dar şi partea ungurească a Banatului de Severin, Dan I atacă cu oastea sa ţinuturile castelului Mihald (Mehadia). Probabil că el a ieşit victorios, intrând în posesia acestor teritorii, de vreme ce succesorul său la domnia Ţării Româneşti le va moşteni la moartea sa. Spre sfârşitul domniei şi-l asociază la tron pe fratele său vitreg, Mircea (viitorul domn Mircea cel Bătrân, ce a cârmuit Ţara Românească din 23 septembrie 1386 şi până în 31 ianuarie 1418). Această asociere este dovedită de către o serie de monede, emise la acea epocă (în special ducaţi), pe care apar numele amândoura. De asemenea, într-o versiune a cronicii interne a Ţării Româneşti, este precizat faptul că Dan I „au fost frate cu Mircea Vodă Bătrânul şi au domnit împreună amândoi câtăva vreme”. Amestecându-se în mai vechile conflicte de la sudul Dunării, dintre cei doi fraţi rivali Ivan Şişman – conducătorul ţaratului bulgar de răsărit, cu capitala la Târnovo, între 1371-1393) şi Ivan Stratimir (Stracimir), ţarul Bulgariei Apusene (ce-şi avea reşedinţa la Vidin), între 1371-1396, Dan I intervine de partea celui din urmă (cucerind chiar câteva cetăţi din dreapta Dunării)   El va pieri, însă, într-una din luptele duse împotriva ţarului de la Târnovo, fiind asasinat, se pare, chiar din porunca acestuia. Dacă despre uciderea sa, de către Şişman, ca şi despre data la care a avut loc acest tragic eveniment aflăm din Cronica anonimă bulgară, în care este consemnat faptul că „Şişman, ţarul bulgar, l-a ucis pe Dan, fratele lui Mircea voievod, în anul 6902 (de fapt 6894, adică 1386-n.n.T.C.), luna septemvrie 23”, despre împrejurările în care Şişman a făptuit omorul, din păcate, nu avem cunoştinţă, acestea rămânând necunoscute până astăzi.   Referitor la locul în care vrednicul voievod român şi-a găsit odihna de veci nu există nici o informaţie precisă, totuşi este puţin probabil ca tovarăşii săi de arme să-i fi lăsat trupul la sud de Dunăre. Este posibil ca aceştia să-i fi adus rămăşiţele pământeşti în ţară şi să le fi înmormântat în biserica Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş. În ceea ce priveşte familia sa, se cunoaşte faptul că Dan I a avut drept soţie pe doamna Maria şi ca urmaş, atestat documentar, un singur fiu, pe care l-a chemat tot Dan. Descendenţii săi direcţi se vor numi Dăneşti, el fiind, practic, considerat „părintele Dăneştilor”, una dintre principalele ramuri ale dinastiei domnitoare a Basarabilor. Surse: ro.wikipedia.org, en.wikipedia.org    

Vladislav I a urmat la domnie după moartea tatălui său, luând conducerea ţării la data de 6 noiembrie 1364,Voievod al Ţării Româneşti timp de 13 ani, Nu se ştie cu exactitate până la ce dată a condus destinele Munteniei, cel mai probabil a fost voievod până undeva între anii 1374 şi 1377. Vlaicu Vodă a moştenit de la tatăl său o relaţie încordată cu vecinii unguri, nerecunoscând suzeranitatea regelui maghiar Ludovic, ceea ce îl face pe acesta din urmă să îi declare război. Armata ungară începe campania şi îl atacă mai întâi pe cumnatul lui Vlaicu, Sracimir, care stăpânea Bulgaria de vest. Sracimir este învins, dar se pare că maghiarii nu mai atacă şi pe Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude în Ardeal, ţinuturile Amlaș, Severin și Făgăraș. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaunul domnesc  sub amenințarea permanentă a coroanei angevine maghiare. Aşa se face că în 1365, într-o proclamație regală maghiară, Vlaicu era considerat uzurpator, deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relaţiile Munteniei cu Ungaria se îmbunătăţesc, în anul 1366 Vladislav I primind chiar de la unguri Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul şi recunoscând pentru aceste ţinuturi suzeranitatea regelui Ludovic. În anuş 1367 sau 1368 Vladislav I este chiar aliat în luptă cu Ludovic, împotriva turcilor care îi atacaseră pe bulgari. Este prima luptă pe care o dau românii de la nord la Dunăre împotriva turcilor. Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atesta în acelaşi timp oraşul comercial port Brăila ca așezare importantă a Țării Românești. O răscoală pornită în Bulgaria, probabil în anul 1368, îl determină pe Vladislav I să treacă Dunărea cu oastea şi să ocupe Vidinul E posibil să fi făcut acest lucru pentru a reda Vidinul cumnatului său, Sracimir. Ocuparea Vidinului face însă ca relaţiile cu regele Ludovic să se deterioreze semnificativ şi ca acesta din urmă să pornească o campanie împotriva voievodului muntean. O parte din oastea maghiară reuşeşte să recucerească Vidinul, dar cealaltă parte atacând prin Carpaţi dinspre nord, suferă o gravă înfrângere, pierzând în luptă pe însuşi Nicolae, voievodul Transilvaniei. În timp ce voievodul Nicolae al Transilvaniei pierdea lupta şi cădea pe câmpul de luptă, un corp de oaste muntean pornit din Amlaş atacă ţinuturile din jur, determinând pe Ludovic să încheie pacea. Astfel, Vlaicu Vodă iese câştigător din războiul ce pornise împotriva sa. Relaţiile bune cu ungurii vor dura până în anul 1373, când acestea se vor deteriora din nou. În anul 1373-1374 Vladislav I este chiar aliat cu turcii împotriva lui Ludovic al Ungariei. Nu se ştie ce s-a mai întâmplat până la sfârşitul domniei lui Vladislav I în relaţiile internaţionale, nici relaţiile sale cu Moldova. Vlaicu Vodă este primul domnitor român care a emis monede şi în timpul căruia au avut loc primele conflicte româno-turceşti.  Moneda a fost bătută de Vlaicu Vodă, primul domnitor român emitent de monedă. Desenul piesei este aparte, acvila muntenească fiind conturnată (întoarsă), privind adică spre dreapta heraldică - stînga privitorului. Aceasta este poziţia atipică şi implicit mai rară de reprezentare pentru stema din Ţara Românească. Luînd în consideraţie greutatea şi diametrul piesei, moneda se cataloghează ca fiind ducat de tip comun muntean cu acvila conturnată. Se bănuieşte că această piesă aparţine celui mai vechi lot de monede bătut de Vlaicu Vodă, motiv pentru care catalogul menţionat o plasează dintre toate monedele româneşti la cota 1. Piesa este bătută prin 1365, probabil la monetăria de la Curtea de Argeş. Tipul comun muntean se referă la gravura în sine (avers - revers), o faţă fiind cu stema ţării şi o faţă probabil cu stema personală a domnitorului, stemă derivată dintr-o stemă comună a familiei Basarabilor. Pe această a doua faţă apar cel mai adesea şi diverse însemne care sînt asociate cu monetăriile sau monetarii emitenţi. Monede cu aceste caracteristici au fost bătute practic de toţi domnitorii munteni din perioada de înflorire a principatului, fie exclusiv fie alături de alte modele. Perioada monetăriei naţionale valahe căreia acest tip îi este caracteristic se întinde de la Vlaicu I (1364 - 1377) pînă la Basarab (cel Bătrîn) Laiotă (1473 - 1477, cu multe întreruperi). Emisiunile altor domni nu au reuşit să fie implementate efectiv în circulaţie. Perioada de funcţionare a monetăriei naţionale a fost deci relativ scurtă. Legendele de pe monedele lui Vladislav (Vlaicu) I au fost scrise fie cu caractere chirilice, fie cu caractere latine. Aceasta foloseşte caractere chirilice. Avers - moneda - 20 mm diametru, 1.1 g, argint  Stema valahă - vultur pe coif cruciat de cavaler, iar la stînga acvilei stea cu şase raze, dedesubt stindard cu cruce, peste cruce o bară transversală Între cercul liniar interior şi perlat exteriorLegendă slavonă: +IωVLADISLAV+     Revers - Stemă a Basarabilor: un scut timbrat de cruce cu braţe egale, despicat pe verticală în două cîmpuri; patru fascii orizontale alternante în cîmpul întîi, două haşurate încrucuşat şi două curate, semilună în scădere în cîmpul al doilea; între cercul perlat interior şi cercul perlat exterior Legendă slavonă: +IωVLADISLAVĂVOEVωD   surse: enciclopediaromaniei.ro romaniancoins.org foto: monede din colectia persoanala a dl. Bogdan Costin

Ludovic al XIV-lea s-a năascut, cam pe neașteptate, în 1638. Părinții săi, Ludovic al XIII-lea și Ana de Austria, erau căsătoriți de douăzeci de ani și nu avuseseră niciun copil. Din cauza acestei asteptari îndelungate, copilul a primit numele de Ludovic Dieu-Donne, sau Ludovic darul lui Dumnezeu. MAi târziu a fost numit și Regele Soare sau Ludovic Lăudărosul. Extrem de greoi în copilărie, Ludovic și-a dezvoltat în timp această caracteristică transformând-o într-un adevărat sistem. Mai târziu în viață a ajuns să știe destule despre o mulțime de subiecte, dar nimic concret despre niciunul dintre ele.     Unii cercetători explică obtuzitatea lui Ludovic prin poziția sa de rege, monarhii nemaifiind la curent cu aproape nimic, dar asta nu lămurește mai deloc simptomele. Alții spun că în copilărie a fost ținut în mod intenționat în ceață de profesorii săi. Însă nici un profesor n-ar fi fost în stare de o așa treabă bună dacă elevul său n-ar fi prezenta niște aptitudini înnăscute în acest sens, mult peste medie. Uneori Ludovic părea să fie străfulgerat de o palidă licărire de inteligență. Apoi totul revenea din nou la normal.     Ludovic al XIV-lea a fost, fără îndoială, marele Ludovic. E dificil să scrii despre el, căci a trăit foarte mult și mereu a pus câte ceva la cale. Printre hobby-urile sale se numărau femeile, invadarea Țărilor de Jos, anexarea Alsaciei și a Lorenei, redarea Alsaciei și a Lorenei și revocarea edictului dela nantes. Toată lumea voia să pună mâna pe Alsacia și Lorena pentru că erau pline de gâște de Strasbourg.     Pe tot parcursul domniei sale, Ludovic al XIV-lea lucra opt ore pe zi. Alți regi își lăsau miniștri să greșească în locul lor, dar Ludovic a ținut neapărat să facă toate marile greșeli cu mâna lui. A fost om al marilor decizii de moment. El se hotăra aproape automat, dar erau atâtea detalii cu care trebuia să jongleze încât a trebuit să-și facă rost de niște experți care să-l ajute. Jean-baptiste Colbert, o autoritate în materie de industrie, agrivultură și finanțe, lucra 16 ore pe z\i, astfel încât făcea de doua ori mai multe pentru țară. A desființat extrem de nepopulara taxă pe sare dar, în schimb, a taxat tot restul; după o vreme taxa pe sare a făcut cumva să reapară. Apoi a stabilit reguli stricte pentru toate afacerile din țară, astfel încât manufacturierii au dat faliment, iar țăranii s-au apucat să trăiască cu iarbă, urzici și turte de nămol. Unii țărani au mers atât de departe încât umblau în zdrențe.      Colbert nu credea în legea cererii și a ofertei, de aceea a trecut-o în  ilegalitate înlocuind-o cu un fel de lege a „gâselniței” care mai apoi a dus la MIssissippi Bubble (fenomen economic ce se caracterizează prin creșterea accelerată într-o perioadă scurtă de timp a prețului unor acțiuni, urmată de o scădere copleșitoare și bruscă. Astfel de fenomene au fost cosiderate de economiști ca fiind un rezultat al ingineriilor financiare, nesupunându-se legilor pieței și fiind iraționale.Fenomenul Mississippi Bubble - scurt perioadă de dominație și apoi de prăbușire a Companiei Mississippi (sau Compania Vestului) fondată de Jhon Law la începutul secolului al XVIII-lea, prâbușire ce a dus la o criză majoră a economiei franceze)       Colbert a emis un edict prin care fiecare familie trebuia să facă 10 copii, care să crească și s-ajungă carne de tun în Țările de Jos. ca rezultat al acestui edict, francezii au făcut atât de mulți copii încât astăzi nu prea mai au niciunul. După moartea lui Colbert, Ludovic al XIV-lea și-a încununat eforturile prin revocarea edictului de la Nantes, alungând astfel toți meștesugarii pricepuți din Franța și punând bazele revoluției franceze.       Lunga serie de râzboaie purtate de Ludovic al XIV-lea n-a fâcut decât să ajute la runarea țării. Succesiunea de fapte de vitejie s-a numit la gloire. Ludovic avea 10 ani la sfârșitul Râzboiului de Trezeci de ani și, oricât de mult s-a străduit, n-a reușit niciodată să poarte unul lafel de lung. Începând o invazie a Flandrei, a stârnit în curând un râzboi de dimensiuni considerabile împotriva olandezilor, în care și-a câștigat titlul de Ludovic cel MAre, sau Ludovic cel Tont, pentru ca n-a reușit să-l înfrângă pe Wilhelm de Orania. Râzboiul său cu Marea Alianță a durat 10 ani.       Râzboiul pentru succesiunea tronului Spaniei a ținut 13 ani și ar fi fost minunat, dacă nu ar fi existat ducele de Marlborough. Iar lucrurile au mers din rău în mai rău, până când aproape oricine ar fi putut să-i învingă pe francezi. LA un moment dat regimentul preferat al lui Ludovic a fost făcut una cu pământul de un bărbat pe nume Lumley (e vorba de Richard Lumley, primul conte de Scarbrough, care a participat la războiul pentru succesiunea spaniolă)       Ludovic a construit Versailles, un palat mare, în care erau sute de apartamente și unele dintre lucrurile petrecute acolo, n-au ajuns în cățile de istorie. Atunci când vremea era frumoasă, se puneau la cale petreceri amuzante, în special în anumite locuri cunoscute la „Tufărișul Regelui” și „Tufărișul Reginei”.      Tot Ludovic a fost cel care a inventat eticheta. Era trezit în fiecare dimineață la ora opt de către valet de chambre de serviciu, care dormea într-un colț și era deja complet îmbrăcat la ora aceea. Tot Ludovic a adus tehnica îmbracatului și dezbracatului în public la un grad de perfecțiune neatins înainte și care n-a mai fost egalat  nici după.      La 21 de ani s-a căsătorit cu Marie-Therese, o prințesă din Spania. Escapadele sale cu diverse femei, printre care Olympe Mancini, una dintre nepoatele cardinalului Mazarin, cu o fata de grădinar, despre care se spune ca ar fi avut un copil cu el. Va urma...