Posts
Carol I, primul rege al României moderne, a lăsat castelul de la Sigmaringen (Germania), pentru a conduce o ţară din Europa de Est. Regele Carol I şi Regele Ferdinand I, doi dintre conducătorii exponenţiali ai României moderne, s-au născut şi au crescut în Sigmaringen, din sudul Germaniei, în regiunea Baden-Württemberg. Castelul în care au copilărit şi şi-au petrecut tinereţile cei doi este una dintre obiectivele turistice ale ale regiunii Baden-Württemberg.   Pe una dintre laturi, castelul se înaltă pe o stâncă mărginită de Dunăre. Castelul Sigmaringen a fost menţionat pentru prima dată în anul 1077 în cronicile mănăstirii Petershausen, însă ea s-a tot modernizat de-a lungul secolelor. Ultimele lucrări din secolul al XVIII-lea au adus actuala ei formă, iar după un incendiu din 1899 a trebuit reconstruit aproape de la zero. Aici avea să se nască Carol I, la 20 April 1839. Era al doilea fiu al conducătorului principatului Hohenzollern-Sigmaringen, Karl Anton.   Carol I urma să aibă cea mai îndelungată domnie din istoria statelor româneşti, 48 de ani (1866-1914). În acest timp, a obţinut independaţa ţării, a impus prima Constituţie, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituţii specifice statului modern.   Castelul copilarăiei lui Carol I, din Baden-Württemberg, poate fi vizitat astăzi, contra cost, el aparţinând în continuare familiei Hohenzollern-Sigmaringen, care îşi are reşedinţa de iarnă acolo. Astăzi, capul familiei Hohenzollern este Prinţul Karl Friedrich. Vizitele se organizează în grupuri de minim 15 persoane, iar costul unui tur de aproximativ o oră este de 8 euro. Conform site-ului oficial al castelului, ghizii folosesc anecdote şi poveşti pentru a explica viaţa de la castel şi istoria dinastiei Hohenzollern, care a condus şi Prusia.    Istoricul Vasile Docea, în vizită la castel   Unul dintre românii care au vizitat castelul Sigmaringen este istoricul timişorean Vasile Docea, cel care a scris două volume despre Carol I, în urma traducerilor din germană a jurnalul intim lăsat de rege.  “Am fost la Sigmaringen şi chiar am stat câteva zile acolo. E un castel mare şi foarte frumos, dar se vede că a trecut prin mai multe perioade de reconstrucţie. Pe mine m-a fascinat biblioteca castelului. Este o bibliotecă de împrumut, poate să meargă oricine să citească acolo, sunt foarte multe cărţi. Nu e biblioteca oraşului, ci este o bibliotecă privată a castelului”, a declarat Vasile Docea. Castelul şvăbesc adăposteşte peste 3.000 de obiecte istorice. Vasile Docea a fost împresionat însă de colecţia de arme şi armuri, considerată una dintre cele mai mari din Europa.    “Sala de arme şi armuri e impresionantă. Se află practic într-o galerie mare. Sunt arme de toate tipurile şi din toate timpurile. În castel se află şi busturile tuturor membrilor familiei. Nu lipsesc nici busturile tatălui lui Carol I, Karl Anton, cât şi al lui Carol I”, a mai povestit Docea.   Istoricul susţine că relaţiile dintre familia regală din România şi familia rămasă la Sigmaringen s-au înrăutăţit în 1916, atunci când Ferdinand, ca rege al României (nepotul după un frate al lui Carol I, pentru că nu existau succesori), a intrat în război împotriva Germaniei. Tocmai de aceea Ferdinand nici nu are bust la castel. “Ferdinand a fost considerat trădătorul familiei. Şi el a crescut la castelul de la Sigmaringen. Dar a fost exclus din familie după ce a declarat război Germaniei. Nu i s-a mai recunoscut dreptul de succesiune. El nu a avut timp să se consacre ca mare prinţ în Germania, pentru a plecat destul de repede. Carol al II-lea a încercat să refacă legăturile cu familia, dar el era mai de grabă de structură franco-engleză, nici nu îi iunea prea mult pe nemţi. Mai târziu, au fost reluate relaţiile de către Regele Mihai, dar nu ştiu cum se înţelege acum Casa Regală şi familia Hohenzollern-Sigmaringen din Germania”, a mai spus Vasile Docea.    Castelul prin anul 1848 Reşedinţa de iarnă a prinţilor Oraşul Sigmaringen are astăzi aproximativ 15.500 de locuitori. Se află la o distanţă de 1.165 de kilometri de Timişoara, 1.700 de kilometri faţă de Bucureşti şi 200 de kilometri de München, capitala Bavariei. Castelul este reşedinţa prinţilor Hohenzollern-Sigmaringen în perioada de iarnă, astfel că atunci când este locuită de ei, vizitatorii au parte de restricţii.   “Eu am fost la castel tocmai într-o iarnă, prin anii 90. Membrii familiei princiare – pentru că ei şi-au păstrat titlul de prinţi, erau atunci acolo, iar accesul era destul de restricţionat într-o  mare parte a castelului. Vara ei au o altă reşedinţă, dar iarna locuiesc la castelul Sigmaringen”, a mai declarat Docea.    Tatăl lui Carol I, Karl Anton, a fost conducătorul unui mic principat, Hohenzollern-Sigmaringen, până în 1849. “Karl Anton era un fel de rege. A renunţat la acest titlul lăsând totul în mâinile regelui Prusiei, care a anexat principatul Hohenzollern-Sigmaringen. Karl Anton şi-a păstrat însă proprietăţile civile, domeniul şi castelul”, a mai explicat Docea. Karl Anton a devenit prim-ministru al Prusiei în perioada 1858-1861.   Cel de-al doilea fiu al lui Karl Anton, Karl Eitel Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit Domnitor al Principatelor Române (1866–1881) şi apoi rege (1881–1914) de România, sub numele de Carol I de România, iar casa dinastică înfiinţată de el a rămas pe tron până la sfârşitul monarhiei române în 1947, odată cu abdigarea Regelui Mihai I de România.  surse: histora.ro,adevarul.ro
Ludovic al XIV-lea s-a năascut, cam pe neașteptate, în 1638. Părinții săi, Ludovic al XIII-lea și Ana de Austria, erau căsătoriți de douăzeci de ani și nu avuseseră niciun copil. Din cauza acestei asteptari îndelungate, copilul a primit numele de Ludovic Dieu-Donne, sau Ludovic darul lui Dumnezeu. MAi târziu a fost numit și Regele Soare sau Ludovic Lăudărosul. Extrem de greoi în copilărie, Ludovic și-a dezvoltat în timp această caracteristică transformând-o într-un adevărat sistem. Mai târziu în viață a ajuns să știe destule despre o mulțime de subiecte, dar nimic concret despre niciunul dintre ele.     Unii cercetători explică obtuzitatea lui Ludovic prin poziția sa de rege, monarhii nemaifiind la curent cu aproape nimic, dar asta nu lămurește mai deloc simptomele. Alții spun că în copilărie a fost ținut în mod intenționat în ceață de profesorii săi. Însă nici un profesor n-ar fi fost în stare de o așa treabă bună dacă elevul său n-ar fi prezenta niște aptitudini înnăscute în acest sens, mult peste medie. Uneori Ludovic părea să fie străfulgerat de o palidă licărire de inteligență. Apoi totul revenea din nou la normal.     Ludovic al XIV-lea a fost, fără îndoială, marele Ludovic. E dificil să scrii despre el, căci a trăit foarte mult și mereu a pus câte ceva la cale. Printre hobby-urile sale se numărau femeile, invadarea Țărilor de Jos, anexarea Alsaciei și a Lorenei, redarea Alsaciei și a Lorenei și revocarea edictului dela nantes. Toată lumea voia să pună mâna pe Alsacia și Lorena pentru că erau pline de gâște de Strasbourg.     Pe tot parcursul domniei sale, Ludovic al XIV-lea lucra opt ore pe zi. Alți regi își lăsau miniștri să greșească în locul lor, dar Ludovic a ținut neapărat să facă toate marile greșeli cu mâna lui. A fost om al marilor decizii de moment. El se hotăra aproape automat, dar erau atâtea detalii cu care trebuia să jongleze încât a trebuit să-și facă rost de niște experți care să-l ajute. Jean-baptiste Colbert, o autoritate în materie de industrie, agrivultură și finanțe, lucra 16 ore pe z\i, astfel încât făcea de doua ori mai multe pentru țară. A desființat extrem de nepopulara taxă pe sare dar, în schimb, a taxat tot restul; după o vreme taxa pe sare a făcut cumva să reapară. Apoi a stabilit reguli stricte pentru toate afacerile din țară, astfel încât manufacturierii au dat faliment, iar țăranii s-au apucat să trăiască cu iarbă, urzici și turte de nămol. Unii țărani au mers atât de departe încât umblau în zdrențe.      Colbert nu credea în legea cererii și a ofertei, de aceea a trecut-o în  ilegalitate înlocuind-o cu un fel de lege a „gâselniței” care mai apoi a dus la MIssissippi Bubble (fenomen economic ce se caracterizează prin creșterea accelerată într-o perioadă scurtă de timp a prețului unor acțiuni, urmată de o scădere copleșitoare și bruscă. Astfel de fenomene au fost cosiderate de economiști ca fiind un rezultat al ingineriilor financiare, nesupunându-se legilor pieței și fiind iraționale.Fenomenul Mississippi Bubble - scurt perioadă de dominație și apoi de prăbușire a Companiei Mississippi (sau Compania Vestului) fondată de Jhon Law la începutul secolului al XVIII-lea, prâbușire ce a dus la o criză majoră a economiei franceze)       Colbert a emis un edict prin care fiecare familie trebuia să facă 10 copii, care să crească și s-ajungă carne de tun în Țările de Jos. ca rezultat al acestui edict, francezii au făcut atât de mulți copii încât astăzi nu prea mai au niciunul. După moartea lui Colbert, Ludovic al XIV-lea și-a încununat eforturile prin revocarea edictului de la Nantes, alungând astfel toți meștesugarii pricepuți din Franța și punând bazele revoluției franceze.       Lunga serie de râzboaie purtate de Ludovic al XIV-lea n-a fâcut decât să ajute la runarea țării. Succesiunea de fapte de vitejie s-a numit la gloire. Ludovic avea 10 ani la sfârșitul Râzboiului de Trezeci de ani și, oricât de mult s-a străduit, n-a reușit niciodată să poarte unul lafel de lung. Începând o invazie a Flandrei, a stârnit în curând un râzboi de dimensiuni considerabile împotriva olandezilor, în care și-a câștigat titlul de Ludovic cel MAre, sau Ludovic cel Tont, pentru ca n-a reușit să-l înfrângă pe Wilhelm de Orania. Râzboiul său cu Marea Alianță a durat 10 ani.       Râzboiul pentru succesiunea tronului Spaniei a ținut 13 ani și ar fi fost minunat, dacă nu ar fi existat ducele de Marlborough. Iar lucrurile au mers din rău în mai rău, până când aproape oricine ar fi putut să-i învingă pe francezi. LA un moment dat regimentul preferat al lui Ludovic a fost făcut una cu pământul de un bărbat pe nume Lumley (e vorba de Richard Lumley, primul conte de Scarbrough, care a participat la războiul pentru succesiunea spaniolă)       Ludovic a construit Versailles, un palat mare, în care erau sute de apartamente și unele dintre lucrurile petrecute acolo, n-au ajuns în cățile de istorie. Atunci când vremea era frumoasă, se puneau la cale petreceri amuzante, în special în anumite locuri cunoscute la „Tufărișul Regelui” și „Tufărișul Reginei”.      Tot Ludovic a fost cel care a inventat eticheta. Era trezit în fiecare dimineață la ora opt de către valet de chambre de serviciu, care dormea într-un colț și era deja complet îmbrăcat la ora aceea. Tot Ludovic a adus tehnica îmbracatului și dezbracatului în public la un grad de perfecțiune neatins înainte și care n-a mai fost egalat  nici după.      La 21 de ani s-a căsătorit cu Marie-Therese, o prințesă din Spania. Escapadele sale cu diverse femei, printre care Olympe Mancini, una dintre nepoatele cardinalului Mazarin, cu o fata de grădinar, despre care se spune ca ar fi avut un copil cu el. Va urma...
A fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 - decembrie 1396. Fiu, probabil, al lui Dan I şi, astfel, nepotul lui Mircea cel Bătrân ocupă tronul, sprijinit de un grup de boieri munteni, nemulţumiţi de politica autoritară iniţiată de Mircea şi agreat de otomanii care doreau să-l îndepărteze definitiv pe învingătorul de la Rovine. Este atestat documentar, pentru prima dată, printr-un act care-i înştiinţa pe locuitorii oraşului Sibiu că regele maghiar Sigismund de Luxemburg a trimis „anumite şi însemnate solii la Vlad voievod”. Cu ajutorul garnizoanelor otomane trimise de Baiazid Ilderim şi cu sprijinul domnului Moldovei, Ştefan I, Vlad îşi menţine autoritatea asupra unei mari părţi din teritoriul „Valahiei nord-dunărene”, cu toate eforturile voievodului de drept, aliat cu regele maghiar, de a-şi recupera tronul. După încheierea Tratatului de alianţă de la Braşov (7 martie 1395), dintre Mircea şi Sigismund, au loc primele încercări de a-l îndepărta, expediţia condusă de banul Ştefan Losoncz, din mai 1395, încheindu-se cu un dezastru, iar cea întreprinsă de rege (iulie 1395) a fost înregistrată ca un eşec, el reuşind doar să cucerească cetatea Turnu de la otomani deoarece, la întoarcerea spre Ungaria, armata lui Vlad a reuşit să-i pricinuiască mari pierderi.  Sigismund încearcă o alianţă cu acesta (martie 1396), dar răspunsul domnului muntean a fost recunoaşterea suzeranităţii regelui polon Vladislav II  şi a drepturilor acestuia şi ale soţiei sale Hedviga asupra regatului maghiar (28 mai 1396).  Pe timpul acestei expediții teritoriul Țării Românești a fost ocolit, având în vedere importanta forță militară valahă și otomană staționată. După înfrângere, cei ce au încercat să își găsească scăparea traversând Dunărea, ori au fost încarcerați pentru recompense, ori au fost executați. Acestă reacție dură din partea voievodului muntean poate fi pusă și pe seama masacrelor făcute de cruciați printre creștinii ortodocși bulgari în cetățile cucerite. Pe de altă parte, o parte bună a înfrângerii suferite de creștini se datorează și principilor ortodocși sârbi care au trădat chiar pe câmpul de bătălie, trecând de partea otomană, plecând pur și simplu sau refuzând să intre în luptă. În octombrie 1396, o altă expediție militară condusă de Știbor, voievodul Transilvaniei duce la rănirea gravă și capturarea lui Vlad, astfel încât ianuarie 1397 îl găsește pe tron pe Mircea cel Bătrân. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente. După cruciada de la Nicopole (25 septembrie 1396), câştigată de otomani, Mircea, ajutat de Ştibor, voievodul Transilvaniei, îl asediază pe uzurpator în Cetatea Dâmboviţei (decembrie 1396 - ianuarie 1397) care s-a predat. A fost preluat de trupele transilvane şi dus împreună cu familia sa în Ungaria, unde a primit de la rege „milostivire şi îndurare pentru cele săvârşite”. A murit, probabil, în Ungaria. Controverse: În stabilirea paternității lui Vlad I, P. P. Panaitescu[4] pleacă de la o relatare a cronicarului ungur Thurocz, în care se vorbește despre o luptă pentru domnie dintre Dan – ajutat de turci – și Mircea – sprijinit de regele Sigismund de Luxemburg prin banul Ștefan de Lozoncz care piere în aceasă confruntare –, în urma căreia ultimul pretendent este învins. Tot în aceeași cronică se menționează că ambii erau de același sânge. Luând în discuție teoria lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, potrivit căreia lupta descrisă ar fi fost desfășurată între Dan I și Mircea, în 1386, Panaitescu observă că Mircea este totuși învins, turcii nu ajunseseră încă la Dunăre, iar Sigismund nu se afla la acea dată pe tron. De asemenea, din diplomele regelui ungar, se știe că banul Ștefan a murit la 1395.  Această ultimă precizare l-a făcut pe Panaitescu să respingă și presupunerea lui C. Litzica, conform căreia ar fi fost descrisă o luptă între Mihail I și Dan al II-lea pe la 1420, și să socotească relatarea drept o greșeală a lui Thurocz, el confundând pe Vlad cu Dan, și nu pe Mihail cu Mircea. Deși cronicarul ungur plasează acest eveniment după 1415, Panaitescu observă că nu ar fi singura inversare cronologică a acestuia și dă câteva exemple. În final, el explică sursa confuziei lui Thurocz în faptul că Vlad I ar fi fost fiul lui Dan I. Gh. Brătianu împărtășește și el această teorie. Al. V. Diță califică episodul din cronica lui Thurócz drept „relatare nebuloasă”, „conflict imaginar amintind tema «fraților inamici» din folclor” și „fantezie lipsită de temei istoric”. Thurócz nu are cunoștință de lupta de la Rovine, ci doar de asediul cetății Turnu, petrecut în vara anului 1395. Conflictul dintre cei doi principi „născuți din același sânge”, Mircea (Merche) și Dan (Daan), nu este plasat de Thurócz în apropierea acestui eveniment, ci la mai mult de 20 de ani după aceea. Campania și moartea lui Ștefan (Stephano) de Losoncz, așa cum sunt descrise de cronică, reprezintă o „biografie fantastică și eronată” și fără valoare în datarea întregului episod.(sursa :wikipedia)
  Fiu al voievodului Radu I, Mircea cel Bătrân (1386-1418), cunoscut în istoriografie drept Mircea cel Mare, a domnit o lungă perioadă, aducând voievodatul Țării Românești la maximă întindere teritorială și prestigiu. Moartea fratelui său, Dan I (c. 1383-1386), al cărui asociat la domnie era, l-a adus la tron pe Mircea la 23 septembrie 1386, personalitatea marelui voievod marcând evoluția statului românesc dintre Dunăre și Carpați, la cumpăna dintre veacuri. De la mijlocul secolului al XIV-lea formațiunile politice din Peninsula Balcanică au căzut rând pe rând sub armele unei noi puteri, cea a sultanilor otomani, care se ridicase din Asia Mică pe ruinele Imperiului Bizantin. Expansiunea otomană a fost fulgerătoare, până la începutul domniei lui Mircea fiind supuse țaratul sârbesc și țaratele bulgărești de la Tărnovo și Vidin. Bun diplomat, Mircea cel Bătrân va reuși pe parcursul domniei sale să consolideze poziția Țării Românești, să înlăture pretențiile de suzeranitate ale regatului maghiar și să se opună cu succes pericolului otoman, reușind să evite transformarea țării în pașalâc. Cronicarul Leunclavius îl descria drept ”cel mai viteaz și mai ager dintre principii creștini”. A dezvoltat instituțiile de apărare, din epoca lui datând unele din cele mai vechi informații privind ”oastea cea mare” și a înființat noi dregătorii militare (vornicul și spătarul). De asemenea, prin construirea de cetăți a realizat un adevărat sistem de fortificații dunărene și maritime. Au fost construite importante așezăminte monahale, precum cel de la Cozia (1388), cu o bogată activitate culturală datorată copiștilor de manuscrise și unor zugravi renumiți pentru pictura religioasă. De asemenea, în perioada de apogeu a domniei lui Mircea cel Bătrân, Patriarhia din Constantinopole a conferit mitropolitului Țării Românești titlul de ”exarh al plaiurilor”, ceea ce însemna extinderea autorității acestuia și asupra românilor ortodocși din Transilvania. Mircea cel Bătrân a avut relații bune cu Moldova și a sprijinit venirea pe tronul acesteia a lui Alexandru cel Bun. În 1390 a încheiat un tratat de alianță cu regele Wladislaw II Jagello al Poloniei. Amenințat de presiunea otomană la Dunăre, Mircea cel Bătrân a reușit să izgonească armata marelui vizir Ali Pașa care atacase Dobrogea (iarna 1388-1389) și a alipit teritoriul acesteia la Țara Românească. De asemenea, a trimis un corp de oaste în ajutorul cneazului sârb Lazăr care l-a înfruntat pe sultanul Murad I în bătălia de la Kossovopolje (15 iunie 1389). După ce turcii au ocupat Țaratul de Târnovo, domnul Țării Românești a întreprins în primăvara anului 1394 o expediție împotriva bazelor militare turce din Balcani. Ca ripostă, o puternică oaste otomană (cca 40.000 de oșteni, cărora li se adăugau oștile vasalilor sârbi și albanezi), sub comanda sultanului Baiazid I, a pătruns în Țara Românească. Confruntarea directă a aut loc la Rovine, la 10 octombrie 1394. Bătălia de la Rovine, care a fost una dintre cele mai mari lupte dintre oștile române și cele otomane (”lănci nenumărate s-au frânt” iar ”cerul nu se mai putea vedea de desimea săgeților”, relata o cronică bulgară din acele vremuri), s-a încheiat cu victoria lui Mircea cel Bătrân. După o nouă luptă, ce a avut loc lângă Argeș, părăsit de o parte din boieri, Mircea cel Bătrân s-a retras în Transilvania. La 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân și regele Ungariei Sigismund de Luxemburg au încheiat, la Brașov, de pe poziții de deplină egalitate, un tratat de alianță antiotoman. Trupe ale Țării Românești conduse de Mircea cel Bătrân au participat și la expediția cruciată din Balcani din 1396. Aceasta s-a soldat cu înfrângerea armatelor cruciate de către oastea turcă condusă de Baiazid I în lupta de la Nicopole, din 25 septembrie 1396. Înfrângerea de la Nicopole nu l-a împiedicat însă pe Mircea să restaureze autoritatea asupra întregii Țări Românești. În toamna anului 1397 reușește să înfrângă oștile otomane care invadaseră din nou Țara Românească, redobândind totodată cetatea Turnu. Folosindu-se de slăbirea statului otoman, după înfrângerea lui Baiazid de către Timur Lenk în bătălia de lângă Ankara (1402), Mircea recucerește în 1404 mare parte a teritoriului Dobrogei. Domnul Țării Românești era acum stăpânul unui întins teritoriu, descris astfel în titulatura sa: “Io Mircea mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Aflat la apogeul puterii sale, Mircea cel Bătrân a sprijinit pe rând, între 1409-1411, pe diferiți pretendenți (Musa și Mustafa, fiii lui Baiazid I) la conducerea Imperiului Otoman. În ultimii ani ai domniei sale, după ce și Dobrogea este luată în stăpânire de turci (1417), Mircea cel Bătrân este nevoit să încheie pace și să accepte plata tributului. Mircea cel Bătrân a murit la 31 ianuarie 1418 și a fost înmormântat la Cozia, ctitoria sa.
Dan I al Țării Românești Dan I (1354 -23 septembrie 1386) a fost conducătorul Țării Românești din 1383 până în 1386. A fost fiul lui Radu I al Țării Românești și fratele vitreg al lui Mircea I al Țării Românești.   În general se acceptă teoria conform căreia Dan I nu a fost asociat la domnie, succesiunea acestuia având loc după decesul părintelui său. Ultima menționare conform căreia Radu I mai era încă în viață este din anul 1380, iar prima menționare ca voievod a lui Dan I provine din 31 august 1385, pe un clopot donat de un jupan Dragomir mănăstirii Cotmeana pe care apare o inscripție din care aflăm că acest eveniment s-a petrecut „[...]în zilele binecredinciosului domn Io Dan voievod [...]”. Domnia sa, atât cât este cunoscută, se încadrează în jaloanele obișnuite ale primilor Basarabi, oscilând între dorința de întărire a puterii interne și eliminarea pretențiilor coroanei maghiare și încercarea de expansiune în spațiul sud-dunărean prin diversele intervenții în luptele interne din statele creștine atât bulgărești cât și sârbești. Pe plan intern emite monedă proprie: ducatul, cu greutatea medie 0,50 gr., și banii anepigrafi, de 0,20 gr. Ducații aparțin tipului comun: pe avers — scut despicat fasciat (în primul câmp) și cu o siglă; pe revers — coif și acvilă. Banii au o acvilă (pe avers) și o cruce cu brațele ancorate și cu câte o treflă (pe revers). S-au păstrat și monede cu numele lui Dan și Mircea ca domni asociați. Dan I este voievodul care termină lucrările la Mănăstirea Tismana căci „[...] la începutul domniei dăruite mie de Dumnezeu am aflat în țara domniei mele, la locul numit Tismana, o mânăstire nu întru toate terminată, pe care sfântrăposatul, binecinstitorul voievod Radul, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârșit-o din pricina scurtimii vieții[...]“, așa cum sună actul de danie din 3 octombrie 1385. Relațiile cu Ungaria sunt încordate și în timpul domniei lui Dan. Un document posterior, din 1390, de la regele Sigismund de Luxemburg, amintește de vremea „în care Dan voievod cu o puternică oaste a năvălit în ținuturile castelului nostru Mihald (Mehadia)”. Motivele care au determinat pe Dan să poarte acest război nu le cunoaștem; bănuim însă că voievodul muntean a vrut să reia posesiunile de odinioară ale lui Vladislav I, Amlașul, Făgărașul și partea ce rămăsese ungurilor din Banatul Severinului. De asemenea este necunoscut și rezultatul luptelor, căci trâmbițata victorie maghiară nu se confirmă în avantajele pe care, se pare că numai voievodul român le trage, reluând în stăpânire teritoriile revendicate. Moartea voievodului este iarăși subiect de dispută. Istorici mai vechi preiau și susțin cronica lui Chalcocondil în care Dan I cade victimă comploturilor fratelui său mai mic Mircea, care se răscoală împreună cu mai mulți boieri, îl asasinează. Mai credibilă este însă „Cronica anonimă bulgară”, contemporană evenimentului, care afirmă că voievodul ar fi murit pe 23 septembrie 1386 asasinat când era într-o campanie militară îndreptată împotriva țarului Bulgariei de răsărit Șișman, ajutat de otomani, în timp ce îl sprijinea pe unchiul său, Sracimir, (1356 — 1365) țarul bulgar de la Vidin. Circumstanțele din jurul morții sale sunt neclare. Laonikos Chalkokondyles susține că a fost asasinat de fratele său vitreg Mircea I în coluziune cu o petrecere boierească Totuși, Cronica anonimă bulgară afirmă că Dan I a fost asasinat în timpul unei campanii luptate între 1384-1386 împotriva lui Ivan Șișman din Tarnovo , care a fost susținut de otomani , presupus în favoarea semi-fratelui său Ivan Sratsimir de Vidin , dar în cele din urmă, o parte din încercările primilor conducători valahi de a-și extinde domnia la sud de Dunăre.   Descendenții lui Dan I au fost membri ai Casei Dănești , una dintre cele două facțiuni descendente din Basarab I, care au fost reclamante la voievodatul Principatului Țării Românești în secolele următoare. Cealaltă facțiune rivală a fost Casa Drăculești .   Date statistice:   Născut: 1354 Decedat: 23 septembrie 1386, Bulgaria Casă: Dinastia Dăneștilor Copii: Dan al II-lea Părinți: Radu I, Doamna Calinichia Frați/surori: Mircea cel Bătrân   Alte date biografice:   Preocupat şi de dezvoltarea economică a acesteia, Dan I bate pe mai departe monedă (mai ales dinari de argint şi piese mărunte sub forma banilor),emisiunile monetare, din vremea sa, completânu-le pe cele din timpul domniilor tatălui şi fratelui său.   De asemenea, el va continua activitatea ctitoricească a înaintaşilor săi, terminând zidirea bisericii episcopale din Râmnicu Vâlcea şi întărind daniile acestora de la Vodiţa, Tismana şi Cotmeana. Totodată, Dan I înzestrează, la rându-i, aceste aşezăminte religioase, cum ar fi cazul mănăstirii de la Tismana, căreia, printr-un hrisov, emis la 3 octombrie 1385 (primul document oficial ce ni s-a păstrat de la Dan I), îi dăruieşte şi întăreşte satele Vadul Cumanilor, Hrisomuinţi, Tismana, Balta, Bistreţ şi jumătate din Toporna, un obroc anual şi alte venituri. Printre acestea se numărau şi 400 de găleţi de grâu, din dijma domnească a judeţului Jaleş. Tot prin actul amintit mai sus, el întăreşte şi dania în robi ţigani („40 de sălaşe de aţigani”), făcută mănăstirii Tismana de către fratele său Vladislav-Vlaicu (ce a condus Ţara Românească între 16 noiembrie 1364 şi cca 1377)10. În hrisovul, din 3 octombrie 1395, se menţionează, pentru prima oară, existenţa judeţelor – ca unităţi administrativ-teritoriale – şi a ţiganilor robi în Ţara Românească.   Pe plan extern, însă, politica promovată de el va determina o gravă înrăutăţire a relaţiilor sale cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (1387-1437)11. Dorind să recupereze Amlaşul şi Făgăraşul, pierdute de fratele său, dar şi partea ungurească a Banatului de Severin, Dan I atacă cu oastea sa ţinuturile castelului Mihald (Mehadia). Probabil că el a ieşit victorios, intrând în posesia acestor teritorii, de vreme ce succesorul său la domnia Ţării Româneşti le va moşteni la moartea sa. Spre sfârşitul domniei şi-l asociază la tron pe fratele său vitreg, Mircea (viitorul domn Mircea cel Bătrân, ce a cârmuit Ţara Românească din 23 septembrie 1386 şi până în 31 ianuarie 1418). Această asociere este dovedită de către o serie de monede, emise la acea epocă (în special ducaţi), pe care apar numele amândoura. De asemenea, într-o versiune a cronicii interne a Ţării Româneşti, este precizat faptul că Dan I „au fost frate cu Mircea Vodă Bătrânul şi au domnit împreună amândoi câtăva vreme”. Amestecându-se în mai vechile conflicte de la sudul Dunării, dintre cei doi fraţi rivali Ivan Şişman – conducătorul ţaratului bulgar de răsărit, cu capitala la Târnovo, între 1371-1393) şi Ivan Stratimir (Stracimir), ţarul Bulgariei Apusene (ce-şi avea reşedinţa la Vidin), între 1371-1396, Dan I intervine de partea celui din urmă (cucerind chiar câteva cetăţi din dreapta Dunării)   El va pieri, însă, într-una din luptele duse împotriva ţarului de la Târnovo, fiind asasinat, se pare, chiar din porunca acestuia. Dacă despre uciderea sa, de către Şişman, ca şi despre data la care a avut loc acest tragic eveniment aflăm din Cronica anonimă bulgară, în care este consemnat faptul că „Şişman, ţarul bulgar, l-a ucis pe Dan, fratele lui Mircea voievod, în anul 6902 (de fapt 6894, adică 1386-n.n.T.C.), luna septemvrie 23”, despre împrejurările în care Şişman a făptuit omorul, din păcate, nu avem cunoştinţă, acestea rămânând necunoscute până astăzi.   Referitor la locul în care vrednicul voievod român şi-a găsit odihna de veci nu există nici o informaţie precisă, totuşi este puţin probabil ca tovarăşii săi de arme să-i fi lăsat trupul la sud de Dunăre. Este posibil ca aceştia să-i fi adus rămăşiţele pământeşti în ţară şi să le fi înmormântat în biserica Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş. În ceea ce priveşte familia sa, se cunoaşte faptul că Dan I a avut drept soţie pe doamna Maria şi ca urmaş, atestat documentar, un singur fiu, pe care l-a chemat tot Dan. Descendenţii săi direcţi se vor numi Dăneşti, el fiind, practic, considerat „părintele Dăneştilor”, una dintre principalele ramuri ale dinastiei domnitoare a Basarabilor. Surse: ro.wikipedia.org, en.wikipedia.org