Biografii domnitori, regi si imparati mari ai Romaniei si ai lumii

                                                         Alexandru Ioan Cuza o altfel de biografie                                                               Unirea Principatelor (Mica Unire) se celebrează, anual, pe 24 ianuarie      Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituția Poștei, armata, Biserica, învățământul, justiția, fiscalitatea, serviciul vamal       Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României Unirea Principatelor (Mica Unire) a avut loc la 24 ianuarie 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate – la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.      Realizată sub semnul ideilor Revoluției pașoptiste, Unirea Moldovei și a Țării Românești a reprezentat un obiectiv comun îndeplinit al elitei de pe ambele maluri ale Milcovului. Debutul anului 1859 avea să aducă împlinirea idealului românilor de la sud și est de Carpați.     Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Unite, a fost nu doar o personalitate istorică unificatoare, dar și, la fel de important, una reformatoare. Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituția Poștei, armata, Biserica, învățământul, justiția, fiscalitatea, serviciul vamal etc. Tot în timpul domniei lui Cuza au fost înființate primele două universități românești: la Iași, în 1860 și la București, în 1864.      Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României. Ce a rămas consemnat despre el în cărțile de istorie știe mai toată lumea. Mai puțin cunoscut este faptul că omul Cuza a fost un personaj tragic al propriei sale vieți.        Iată cum arată Hronicul vieței, dragostelor și patemilor lui Vodă Cuza, așa cum au fost ele:        La anul 1862, Vodă Cuza a cumpărat de la Banca Moldovei domeniul Ruginoasa (astăzi în județul Iași), care se afla, la acea vreme, ipotecat în favoarea acesteia. Acolo, Vodă visa să-și afle liniștea, în castelul construit la începutul secolului al XIX-lea de Săndulache Sturza, logofăt și mare vistiernic. La moartea lui Săndulache, moșia și castelul de la Ruginoasa au revenit fiului său, Costache, prim-ministru al lui Vodă Mihai Sturza, vărul său.       Mare amator de trai bun, Costache avea două mari pasiuni: femeile și jocul de cărți. Spre bătrânețe, în Costache a înflorit o tomnatică pasiune pentru preafrumoasa Marghiolița Ghica, proaspăt întoarsă în Moldova după ce-și abandonase soțul la Constantinopol și după ce-și găsise o vreme consolarea în brațele cneazului rus Muhanov. Orbit de amor, Costache a cerut-o de nevastă pe Marghiolița, iar aceasta a spus „da”, cu gândul la averea bătrânului.        După săvârșirea cununiei, bietul Costache n-a mai căpătat nimic din ceea ce-și dorea de la Marghiolița. Mai mult, jalnicul personaj nu putea decât să contemple cu amărăciune cum tânăra sa soție era mult mai generoasă cu tinerii din protipendada Iașului și mai ales cu chipeșul boier Nicolae Roznovanu.       Nemaiputând suporta umilința, Costache a decis să se mute, cu Marghiolița, la Odesa. Roznovanu s-a dus după ei. Atunci, Costache și-a luat nevasta și s-a stabilit la Kiev. Roznovanu i-a urmat și acolo. La fel s-au petrecut lucrurile și la Moscova, Varșovia, Sankt Petersburg.       Aproape ruinat de prea desele mutări și de jocul de cărți, Costache a decis s-o ascundă pe Marghiolița la castelul său de la Ruginoasa, în paza feciorului său cel mare, care purta numele bunicului său – Săndulache. Atâta doar că Roznovanu nu s-a lăsat. Întărâtat până peste poate, în fruntea unei cete de arnăuți, a pornit spre Ruginoasa, cu gândul s-o răpească cu orice chip pe iubita lui Marghioliță.   Costache Sturza și-a pierdut mințile        A cumpărat pe cei care păzeau castelul, a pătruns în curte, a urcat treptele și s-a trezit față în față cu junele Săndulache, rămas să apere de unul singur onoarea mamei sale vitrege. Săndulache a împușcat pe unul dintre arnăuții Roznovanului, dar a căzut mort, înjunghiat de un altul. Marghiolița s-a desfătat în acea noapte și încă după aceea în brațele tânărului său amorez, cu care s-a și căsătorit. Pozna cu răpirea Marghioliței s-a petrecut în anul 1847.        Urmare a acestei duble drame, răpirea nevestei și moartea fiului său cel mare, Costache Sturza și-a pierdut mințile.       Acum să ne întorcem acolo de unde am plecat, adică la anul 1862, an la care Cuza Vodă a cumpărat Ruginoasa. Poate n-a fost tocmai o întâmplare alegerea Ruginoasei, căci Elena Cuza, soția domnitorului, se înrudea cu neamul Sturzeștilor (era nepoată a nefericitului Costache cel încornorat).       Doi ani au durat lucrările de renovare desfășurate sub directa supraveghere a Elenei Cuza și, când ele s-au încheiat, Ruginoasa părea să fie ceea ce-și dorea familia domnitoare – un cuib pentru tihnă și bucurie.       Dar, între treburile de stat (ale noului stat România) Cuza își făcea de lucru și cu nurii Mariei Obrenovici, o frumoasă văduvă din înalta societate moldavă, mai tânără cu zece ani decât Elena.       Astfel stând lucrurile, Vodă Cuza i-a adus plocon soției sale Elena doi copii, amândoi fiind fructul iubirii domnitorului cu Maria Obrenovici: mai întâi pe Alexandru, apoi pe Dimitrie. Iar Elena a consimțit să-i adopte pe amândoi.   Cuza, victima unui complot       La 1866, Cuza a fost detronat și alungat din țară în urma unui complot al cărui principal regizor a fost Ion C. Brătianu. Fără să-și mai revadă țara, Cuza a murit, în 1873, la Heidelberg, vegheat de doamna sa, Elena.       La anul 1879, aflând că suferă de o boală incurabilă, Maria Obrenovici s-a sinucis, la Dresda.       În 1888, Dimitrie Cuza, îndrăgostit fiind de o slujnică de la Ruginoasa, pe care mama sa vitregă, Elena, o alungase de la castel, și-a zburat creierii.      Peste numai un an, Alexandru A. Cuza a murit la Madrid, în vreme ce se afla în voiaj de nuntă. Văduva sa, Maria Cuza (fostă Moruzzi), a avut apoi o idilă cu Ionel I.C. Brătianu, fiul complotistului care l-a silit să renunțe la tron și l-a alungat din țară pe tatăl fostului său soț. Urmare a acestei povești de amor s-a născut, la 1898, la Ruginoasa, Gheorghe Brătianu, marele istoric de mai târziu, săvârșit din viață în chinuri cumplite, la 1953, în închisoarea politică de la Sighetu Marmației.      Pe patul de moarte, Alexandru Ioan Cuza și-a exprimat dorința de a fi înmormântat la Ruginoasa. Așa s-a și făcut. La 1944, însă, rămășițele sale pământești au fost mutate la Curtea de Argeș, iar la 1946 au fost mutate din nou, la Biserica Trei Ierarhi din Iași, unde odihnesc și acum.      Elena Cuza i-a supraviețuit soțului său: s-a stins din viață la anul 1909, la Piatra Neamț. Dorința sa a fost să fie înmormântată la Solești (Vaslui) lângă mormântul mamei sale. Pe ultimul său drum, vagonul mortuar a luat foc. A ars complet, cu tot cu sicriul pe care-l transporta.              

                                Radu I domn al Tarii Romanesti (1330 - 1383) Radu I (n. 1330 – d. 1383), domn al Țării Românești între cca. 1377 - cca. 1383, este fiul lui Nicolae Alexandru, frate și succesor al lui Vladislav I, identificat de mulți istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Țara Românească, fondator al instituțiilor acestui stat și prim legiuitor. Discuția despre Radu I rămâne deschisă căci, pe baza argumentelor de ordin istoric, nu se pot formula concluzii clare.   Asociat la tron probabil începând din 1372, conform părerii unor istorici, Radu I își începe domnia ca singur stăpânitor după 9 iulie 1374 când avem ultima mențiune documentară despre fratele său ca fiind în viață. Din nefericire nu s-au păstrat documente interne care să ateste domnia sa, însă există câteva referiri externe, în principal acte ale Regatului Maghiar și o cronică italiană contemporană, precum și o pisanie târzie, o inscripție pe zidurile Bisericii Domnești de la Curtea de Argeș și o importantă cantitate de monede (ducați, dinari și bani) emise de voievod.   Conflicte cu Regatul Ungariei   Relațiile cu regatul maghiar în timpul domniei sale au rămas tensionate, rezultând conflicte armate. Detaliile acestor lupte rămân neclare. O cronică italiană „Cronaca Carrarese” povestește despre o expediție a regelui maghiar Ludovic cel Mare între 5 iulie - 14 august 1377 cu intenția de a supune una „Radano principe din Bulgaria infedele” (italiană), identificată cu Radu I.   Relațiile care au precedat lupta sunt confirmate de registrele Republicii Venețiene unde, în același an, apare o mare comandă de armuri complete, realizată de voievodul valah.  Aceste armuri aveau să fie purtate de acei "armadura da cavali”, cu 10.000 la număr (un număr ușor exagerat), care au fost înfrânți în luptă împotriva regelui ungar, după cum subliniază cronica italiană.   Este greu de spus dacă trupele voievodului valah au fost cu adevărat învinse, deoarece din documentele interne ale Regatului Ungariei, care au fost publicate în perioada următoare, se pare că regele maghiar a avut încă intenția de a-i supune pe voievodul necredincios. Astfel, la 19 noiembrie a aceluiași an, regele le-a promis comercianților săsești din Transilvania din Brașov că, dacă Țara Românească devine posesia sa, reduce cotele. Dimpotrivă, într-un ordin dat proprietarului Orșovei în 1382 prin care era obligat să interzică oricărui comerciant străin să intre în Țara Românească cu marfă și să păzească granița „zi și noapte” raportând tot ce s-a întâmplat, nu există menționarea unei interdicții maghiare de la Severin și Orșova apare ca punct de frontieră sugerând astfel că partea estică a Banatului a fost anexată de voievodul valah Radu I.   Poate legat de acest fapt este numele ciudat dat voievodului în biografia lui Sigismund de Luxemburg în care, vorbind despre Vlad Dracul , se spune că el a fost fiul lui „Merzeweydan” (Mircea) și nepotul lui „Pankraz dem Weisen”. "(Pankraz Înțeleptul). Numele Pankraz (Pancratius) se explică din deteriorarea numelui Radu Ban (banul lui Severin, titlu luat după cucerirea teritoriului). Cu toate acestea, voievodul valah, într-un alt document maghiar care este contemporan cu evenimentele din 1377, poartă numele de „Godon” la fel de ciudat și neclar.   Un eveniment important legat de domnia lui Radu I este mutarea rămășițelor Sfintei Filofteia de la Tarnovo la Argeș, eveniment care s-a întâmplat cu aplicația. în 1384 când scena este pictată pe pereții Catedralei Curtea de Argeș care a devenit păzitorul Sfântului și al cărui ctitor era voievodul împreună cu fratele și tatăl său. Activitatea sa de ctitor al unităților religioase îl face unul dintre cei mai activi conducători ai Țării Românești, construind un număr mare de biserici cu Tismana, Cozia și Cotmeana fiind cele mai importante. De asemenea, în timpul domniei sale, cele două catedrale catolice din Severin (a. 1380) și Argeș (9 mai 1381) sunt construite și urmând tradiția, o mănăstire catolică din Târgoviște .   Un alt moment important și controversat al domniei sale îl reprezintă reprezentanții lui, care nu sunt bine susținuți de dovezi, care stăpâneau asupra celui mai mic dintre cele două state bulgare din acel moment Tsardomul din Vidin. La baza acestei teorii se află o inscripție ilizibilă pe pereții Catedralei Curtea de Argeș în care, unii cercetători, au identificat titlul „domn singur stăpânitor al Ungrovlahiei, al Vidinului și al oblastiei Vidinului” („singurul conducător al Ungrovlahiei, Vidin și Oblastul Vidinului "). Este adevărat că relațiile dintre conducătorii valahi Vladislav I și Radu I și țarii bulgari din Tarnovo și Vidin, Șișman și Ivan Sratsimir au fost foarte încordate, acestea din urmă aflându-se ele însele în conflicte pentru succesiunea tronului patern. Odată, Vladislav I a reușit să-l anexeze pe Vidin, dar ulterior l-a dat conducătorului de drept. Este posibil ca același lucru să fi fost făcut de Radu I, deși dovezile care susțin această teorie sunt insuficiente.   Moartea voievodului   Data exactă a morții sale, precum și mormântul său, rămân necunoscute. Săpăturile arheologice efectuate în 1920 în jurul necropolei voievodale (pe terenurile Catedralei Curtea de Argeș ) au relevat un bogat mormânt datând de la sfârșitul secolului al XIV-lea, presupus a fi cel al lui Radu I. Ținuta sa, bijuteriile și alte accesoriile îl arată ca un conducător feudal puternic, cu toată pompa curții valahe susținută de dovezi care sunt Radu I a pierdut mormântul. surse:wikipedia.org istoriefurata.ro    

Vladislav I a urmat la domnie după moartea tatălui său, luând conducerea ţării la data de 6 noiembrie 1364,Voievod al Ţării Româneşti timp de 13 ani, Nu se ştie cu exactitate până la ce dată a condus destinele Munteniei, cel mai probabil a fost voievod până undeva între anii 1374 şi 1377. Vlaicu Vodă a moştenit de la tatăl său o relaţie încordată cu vecinii unguri, nerecunoscând suzeranitatea regelui maghiar Ludovic, ceea ce îl face pe acesta din urmă să îi declare război. Armata ungară începe campania şi îl atacă mai întâi pe cumnatul lui Vlaicu, Sracimir, care stăpânea Bulgaria de vest. Sracimir este învins, dar se pare că maghiarii nu mai atacă şi pe Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude în Ardeal, ţinuturile Amlaș, Severin și Făgăraș. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaunul domnesc  sub amenințarea permanentă a coroanei angevine maghiare. Aşa se face că în 1365, într-o proclamație regală maghiară, Vlaicu era considerat uzurpator, deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relaţiile Munteniei cu Ungaria se îmbunătăţesc, în anul 1366 Vladislav I primind chiar de la unguri Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul şi recunoscând pentru aceste ţinuturi suzeranitatea regelui Ludovic. În anuş 1367 sau 1368 Vladislav I este chiar aliat în luptă cu Ludovic, împotriva turcilor care îi atacaseră pe bulgari. Este prima luptă pe care o dau românii de la nord la Dunăre împotriva turcilor. Privilegiul comercial pentru brașoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atesta în acelaşi timp oraşul comercial port Brăila ca așezare importantă a Țării Românești. O răscoală pornită în Bulgaria, probabil în anul 1368, îl determină pe Vladislav I să treacă Dunărea cu oastea şi să ocupe Vidinul E posibil să fi făcut acest lucru pentru a reda Vidinul cumnatului său, Sracimir. Ocuparea Vidinului face însă ca relaţiile cu regele Ludovic să se deterioreze semnificativ şi ca acesta din urmă să pornească o campanie împotriva voievodului muntean. O parte din oastea maghiară reuşeşte să recucerească Vidinul, dar cealaltă parte atacând prin Carpaţi dinspre nord, suferă o gravă înfrângere, pierzând în luptă pe însuşi Nicolae, voievodul Transilvaniei. În timp ce voievodul Nicolae al Transilvaniei pierdea lupta şi cădea pe câmpul de luptă, un corp de oaste muntean pornit din Amlaş atacă ţinuturile din jur, determinând pe Ludovic să încheie pacea. Astfel, Vlaicu Vodă iese câştigător din războiul ce pornise împotriva sa. Relaţiile bune cu ungurii vor dura până în anul 1373, când acestea se vor deteriora din nou. În anul 1373-1374 Vladislav I este chiar aliat cu turcii împotriva lui Ludovic al Ungariei. Nu se ştie ce s-a mai întâmplat până la sfârşitul domniei lui Vladislav I în relaţiile internaţionale, nici relaţiile sale cu Moldova. Vlaicu Vodă este primul domnitor român care a emis monede şi în timpul căruia au avut loc primele conflicte româno-turceşti.  Moneda a fost bătută de Vlaicu Vodă, primul domnitor român emitent de monedă. Desenul piesei este aparte, acvila muntenească fiind conturnată (întoarsă), privind adică spre dreapta heraldică - stînga privitorului. Aceasta este poziţia atipică şi implicit mai rară de reprezentare pentru stema din Ţara Românească. Luînd în consideraţie greutatea şi diametrul piesei, moneda se cataloghează ca fiind ducat de tip comun muntean cu acvila conturnată. Se bănuieşte că această piesă aparţine celui mai vechi lot de monede bătut de Vlaicu Vodă, motiv pentru care catalogul menţionat o plasează dintre toate monedele româneşti la cota 1. Piesa este bătută prin 1365, probabil la monetăria de la Curtea de Argeş. Tipul comun muntean se referă la gravura în sine (avers - revers), o faţă fiind cu stema ţării şi o faţă probabil cu stema personală a domnitorului, stemă derivată dintr-o stemă comună a familiei Basarabilor. Pe această a doua faţă apar cel mai adesea şi diverse însemne care sînt asociate cu monetăriile sau monetarii emitenţi. Monede cu aceste caracteristici au fost bătute practic de toţi domnitorii munteni din perioada de înflorire a principatului, fie exclusiv fie alături de alte modele. Perioada monetăriei naţionale valahe căreia acest tip îi este caracteristic se întinde de la Vlaicu I (1364 - 1377) pînă la Basarab (cel Bătrîn) Laiotă (1473 - 1477, cu multe întreruperi). Emisiunile altor domni nu au reuşit să fie implementate efectiv în circulaţie. Perioada de funcţionare a monetăriei naţionale a fost deci relativ scurtă. Legendele de pe monedele lui Vladislav (Vlaicu) I au fost scrise fie cu caractere chirilice, fie cu caractere latine. Aceasta foloseşte caractere chirilice. Avers - moneda - 20 mm diametru, 1.1 g, argint  Stema valahă - vultur pe coif cruciat de cavaler, iar la stînga acvilei stea cu şase raze, dedesubt stindard cu cruce, peste cruce o bară transversală Între cercul liniar interior şi perlat exteriorLegendă slavonă: +IωVLADISLAV+     Revers - Stemă a Basarabilor: un scut timbrat de cruce cu braţe egale, despicat pe verticală în două cîmpuri; patru fascii orizontale alternante în cîmpul întîi, două haşurate încrucuşat şi două curate, semilună în scădere în cîmpul al doilea; între cercul perlat interior şi cercul perlat exterior Legendă slavonă: +IωVLADISLAVĂVOEVωD   surse: enciclopediaromaniei.ro romaniancoins.org foto: monede din colectia persoanala a dl. Bogdan Costin

A fost domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 - decembrie 1396. Fiu, probabil, al lui Dan I şi, astfel, nepotul lui Mircea cel Bătrân ocupă tronul, sprijinit de un grup de boieri munteni, nemulţumiţi de politica autoritară iniţiată de Mircea şi agreat de otomanii care doreau să-l îndepărteze definitiv pe învingătorul de la Rovine. Este atestat documentar, pentru prima dată, printr-un act care-i înştiinţa pe locuitorii oraşului Sibiu că regele maghiar Sigismund de Luxemburg a trimis „anumite şi însemnate solii la Vlad voievod”. Cu ajutorul garnizoanelor otomane trimise de Baiazid Ilderim şi cu sprijinul domnului Moldovei, Ştefan I, Vlad îşi menţine autoritatea asupra unei mari părţi din teritoriul „Valahiei nord-dunărene”, cu toate eforturile voievodului de drept, aliat cu regele maghiar, de a-şi recupera tronul. După încheierea Tratatului de alianţă de la Braşov (7 martie 1395), dintre Mircea şi Sigismund, au loc primele încercări de a-l îndepărta, expediţia condusă de banul Ştefan Losoncz, din mai 1395, încheindu-se cu un dezastru, iar cea întreprinsă de rege (iulie 1395) a fost înregistrată ca un eşec, el reuşind doar să cucerească cetatea Turnu de la otomani deoarece, la întoarcerea spre Ungaria, armata lui Vlad a reuşit să-i pricinuiască mari pierderi.  Sigismund încearcă o alianţă cu acesta (martie 1396), dar răspunsul domnului muntean a fost recunoaşterea suzeranităţii regelui polon Vladislav II  şi a drepturilor acestuia şi ale soţiei sale Hedviga asupra regatului maghiar (28 mai 1396).  Pe timpul acestei expediții teritoriul Țării Românești a fost ocolit, având în vedere importanta forță militară valahă și otomană staționată. După înfrângere, cei ce au încercat să își găsească scăparea traversând Dunărea, ori au fost încarcerați pentru recompense, ori au fost executați. Acestă reacție dură din partea voievodului muntean poate fi pusă și pe seama masacrelor făcute de cruciați printre creștinii ortodocși bulgari în cetățile cucerite. Pe de altă parte, o parte bună a înfrângerii suferite de creștini se datorează și principilor ortodocși sârbi care au trădat chiar pe câmpul de bătălie, trecând de partea otomană, plecând pur și simplu sau refuzând să intre în luptă. În octombrie 1396, o altă expediție militară condusă de Știbor, voievodul Transilvaniei duce la rănirea gravă și capturarea lui Vlad, astfel încât ianuarie 1397 îl găsește pe tron pe Mircea cel Bătrân. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente. După cruciada de la Nicopole (25 septembrie 1396), câştigată de otomani, Mircea, ajutat de Ştibor, voievodul Transilvaniei, îl asediază pe uzurpator în Cetatea Dâmboviţei (decembrie 1396 - ianuarie 1397) care s-a predat. A fost preluat de trupele transilvane şi dus împreună cu familia sa în Ungaria, unde a primit de la rege „milostivire şi îndurare pentru cele săvârşite”. A murit, probabil, în Ungaria. Controverse: În stabilirea paternității lui Vlad I, P. P. Panaitescu[4] pleacă de la o relatare a cronicarului ungur Thurocz, în care se vorbește despre o luptă pentru domnie dintre Dan – ajutat de turci – și Mircea – sprijinit de regele Sigismund de Luxemburg prin banul Ștefan de Lozoncz care piere în aceasă confruntare –, în urma căreia ultimul pretendent este învins. Tot în aceeași cronică se menționează că ambii erau de același sânge. Luând în discuție teoria lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, potrivit căreia lupta descrisă ar fi fost desfășurată între Dan I și Mircea, în 1386, Panaitescu observă că Mircea este totuși învins, turcii nu ajunseseră încă la Dunăre, iar Sigismund nu se afla la acea dată pe tron. De asemenea, din diplomele regelui ungar, se știe că banul Ștefan a murit la 1395.  Această ultimă precizare l-a făcut pe Panaitescu să respingă și presupunerea lui C. Litzica, conform căreia ar fi fost descrisă o luptă între Mihail I și Dan al II-lea pe la 1420, și să socotească relatarea drept o greșeală a lui Thurocz, el confundând pe Vlad cu Dan, și nu pe Mihail cu Mircea. Deși cronicarul ungur plasează acest eveniment după 1415, Panaitescu observă că nu ar fi singura inversare cronologică a acestuia și dă câteva exemple. În final, el explică sursa confuziei lui Thurocz în faptul că Vlad I ar fi fost fiul lui Dan I. Gh. Brătianu împărtășește și el această teorie. Al. V. Diță califică episodul din cronica lui Thurócz drept „relatare nebuloasă”, „conflict imaginar amintind tema «fraților inamici» din folclor” și „fantezie lipsită de temei istoric”. Thurócz nu are cunoștință de lupta de la Rovine, ci doar de asediul cetății Turnu, petrecut în vara anului 1395. Conflictul dintre cei doi principi „născuți din același sânge”, Mircea (Merche) și Dan (Daan), nu este plasat de Thurócz în apropierea acestui eveniment, ci la mai mult de 20 de ani după aceea. Campania și moartea lui Ștefan (Stephano) de Losoncz, așa cum sunt descrise de cronică, reprezintă o „biografie fantastică și eronată” și fără valoare în datarea întregului episod.(sursa :wikipedia)

Primii ani si Domnie Nicolae Alexandru este fiul voievodului Basarab I și al doamnei Margareta.Nu se cunoaşte anul în care a luat domnia, dar e cert că a condus ţara până în anul morţii sale, 1364. A fost căsătorit de trei ori. Din prima căsătorie cu Maria Lackfi au rezultat doi fii: Radu (c. 1377 - c. 1383), Voislav (d. ianuarie [1366?]) și o fată Elisabeta, măritată cu Ladislau de Oppeln. Din a doua căsătorie, cu Klára Dobokay, Nicolae Alexandru a avut două fete: Anca, măritată cu Ștefan Uroș al V-lea cneazul Serbiei și Ana, căsătorită cu Ivan Srațimir, țarul de Vidin și un fiu Vladislav (1364 - c. 1377). Din porunca ultimei, în 1360 a fost scris la Vidin un sinaxar ce cuprindea viețile femeilor sfinte. A treia soție a fost Margit Dabkai. A gospodărit ţara cu pricepere şi a instituit mitropolia munteană, cu aprobarea patriarhiei de la Constantinopol. A fost în bune legături cu statele slave de la sud şi a păstrat o politică echilibrată faţă de statul maghiar. A fost căsătorit de două ori. Prima soţie a fost Maria şi de la aceasta a avut fii pe Vladislav şi Radu ce vor deveni şi ei domni ai Munteniei şi pe Elisabeta, care se va căsători cu palatinul Ungariei, Ladislau de Oppeln. E posibil ca din această căsătorie să se mai fin născut un fiu, Voislav. A doua soţie a fost Clara şi vor avea ca şi urmaşi pe Ana, căsătorită ulterior cu ţarul bulgar Ioan Sracimir, şi pe Anca, căsătorită apoi cu ţarul sârbilor, Ştefan Uroş. Nicolae Alexandru a murit în anul 1364 şi a fost înmormântat în biserica mănăstirii din Câmpulung. Îi va urma la domnie în acelaşi an fiul său Vladislav I Vlaicu, cunoscut şi sub numele de Vlaicu Vodă. Spre deosebire de regele Ungariei, care îi denunța pe Nicolae Alexandru și pe tatăl său Basarab I ca fiind „schismatici”, Cancelaria Papală, reputată pentru bunele sale informații, îi consideră pe amândoi credincioși bisericii catolice. Într-un document de la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Papa Clement al VI-lea mai scria că unii dintre valahii (olachi romani, conform documentului)] din Transilvania, Țara Românească și Sirmium „au și ajuns să cunoască drumul adevărului, prin îmbrățișarea credinței catolice”. De altfel, după căsătoria cu Klara Dobokai Nicolae Alexandru a și recunoscut autoritatea episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Țării Românești. Însă unii consideră că religia catolică exprimată de acesta este defapt doar rezultatul presiunilor din lumea occidentală de care acesta se apără prin îmbrătișarea superficială a religiei occidentale. Se pare că abia după înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în 1359, va adera oficial la credința ortodoxă, luându-și numele de Nicolae, după Sf. Nicolae atât de apreciat de biserica răsăriteană (nume care nu apare în nici un document anterior).Tot prin dobândirea credinței ortodoxe se vor îmbunătăți relațiile cu Imperiul Bizantin. Date biografice 13?? - Nu se cunoaște anul în care s-a născut Nicolae Alexandru. A fost domn al Țării Românesti, fiul și succesorul lui Basarab I Întemeietorul. 1352 - După moartea tatălui sau, urcă pe tronul Țării Românesti. Alexandru a fost asociat la domnie înca din 1342, fapt ce trebuie să-l fi ajutat să continue politica de consolidare a puterii domnești inițiată de predecesorul său. 1355 - Relațiile cu regatul ungar din vremea lui Ludovic I de Anjou sunt restabilite pe fondul luptei comune împotriva dominației tătare la est de Carpați. La 10 februare, regele Ungariei confirmă întelegerea cu Nicolae Alexandru prin care domnului Țării Românesti (Ungro-Vlahiei) i se recunoștea stăpânirea Banatului de Severin în schimbul acceptării suzeranitații maghiare. 1358 - Coroana Ungariei revine la vechea politică de restaurare a dominației directe la sud de Carpați, acordand negustorilor brașoveni dreptul de liberă trecere pentru negoțul lor (privilegiul din 28 iunie 1358) prin Țara Românească (culoarul Siret-Ialomița), spre centrele comerciale danubio-pontice. Acesta este momentul ales de Nicolae Alexandru pentru a-și manifesta, un an mai târziu, intențiile suverane de conducator al unui stat de sine stătător (independent). 1359 - In acest an, Alexandru dispune nerecunoașterea privilegiului acordat negustorilor brașoveni, asumarea titlului de domn „autocrat”, întemeierea Mitropoliei Țării Românești, instituție ecleziastică direct legată de Constantinopolul ortodox, celalalt centru de legitimitate spirituală a lumii medievale, alături de Roma catolica. Asadar, în acest an, Alexandru înființează, la Campulung, prima mitropolie a Țării Românesti recunoscută de catre Patriarhia din Constantinopol și sinodul patriarhal. Primul mitropolit al Țării Românesti a fost Iachint (Hyakinthos) de Vicina. 1360 - Confruntarile politice balcanice, întretinute atât de statul sârb, cât și de țaratul bulgar, amenințat acum și de realul pericol otoman, l-au împins pe Nicolae Alexandru la alianțe matrimoniale cu cei doi vecini sud-dunareni: pe Anca o căsătorește cu împaratul Ștefan Uros V, fiul puternicului Ștefan Uros IV (Dusan), cel care se autoproclamase în 1346, „împarat al sârbilor și grecilor (bizantini); cam tot pe atunci o „dă” pe Ana vărului ei Ivan Alecksadar, deci nepot al lui Basarab I (prin mama sa Teodora) -, însa devenit mai apoi prim și ultim („grație” turcilor) țar de Vidin. Până la sfârșitul domniei lui Nicolae Alexandru se pare că nu s-au ameliorat raporturile dintre el și regele ungar, căci imediat după urcarea pe tron a fiului său, Vladislav I, Ludovic îl apostrofează afirmând că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui său. 1364 - La 16 noiembrie, domnitorul Nicolae Alexandru s-a stins din viață. În timpul domniei lui Alexandru s-au încheiat lucrările la biserica domnească cu hramul „Sfantul Nicolae” din Curtea de Arges, importantul edificiu de tip cruce greacă înscrisă, cu fațadele alcătuite din straturi alternate de piatră și de caramidă. Nicolae Alexandru a fost primul domn român care a facut danii la Muntele Athos (mănăstirea Cutlumuz). Raposatul domn se odihnește, ca și tatăl său, în biserica, astăzi disparută, a cetății domnești de la Campulung („Mănăstirea Negru Vodă” de astăzi).