Biografii oameni politici ai Romaniei si din lumea intreaga

Misterul morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La data de 19 martie 1965 murea la București, Gheorghe Gheorghiu Dej, liderul Partidului Comunist din România și președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. Moartea liderului comunist român a fost învăluită în mister, fiind unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale arhivelor comuniste, existând totuși supoziții ce vorbesc despre presupusa asasinare prin iradiere a lui Gheorghiu-Dej, de către serviciile secrete sovietice. Adevărul este că în ianuarie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej participase la o conferinţa a Tratatului de la Varşovia, iar întors la Bucureşti, în urma unui control medical, îi va fi depistat un cancer în fază terminală. Secretarul General al Partidului Comunist din România îşi găsea sfârşitul două luni mai târziu, la 19 martie 1965, după o evoluţie extrem de rapidă a bolii, iar în legătură cu moartea rapidă a lui Gheorghiu-Dej, s-au vehiculat mai multe scenarii care mai de care mai fanteziste. Un lucru este însă cert, anume că un control medical complet realizat în toamna lui 1964, nu depistase cancerul, iar acest amănunt nu avea decât să amplifice semnele de suspiciune legate de moartea neaşteptată a lui Dej. Boala acestuia a avansat într-un ritm deosebit de accelerat după venirea de la Moscova și nici intervenţia unei echipe de medici specialişti din Franţa nu a putut schimba ceva în starea de sănătate a secretarului general al Partidului Comunist din România. Ba mai mult, verdictul specialiștilor francezi, după un consult amănunţit, a confirmat diagnosticul dat inițial de către doctorul personal al lui Dej, medicul Leon Bercu și anume, cancer la plămâni în fază terminală. Evoluția rapidă a bolii a ridicat numeroase suspiciuni, iar cea mai vehiculată ipoteză în legătură cu cauzele care ar fi grăbit decesul lui Gheorghiu-Dej, a fost aceea a unei posibile iradieri a acestuia în timpul cât a fost la Moscova, datorită poziției tot mai rebele a României în cadrul lagărului comunist. De asemenea, a existat un amănunt la fel de stupefiant în această cauză şi anume faptul că trei din cei patru ofiţeri care-i asigurau garda personală lui Dej, au murit tot de cancer, la scurt timp după decesul acestuia. Şi chiar dacă oficial s-a anunțat că Dej a murit din cauze naturale, marea majoritatea a românilor au înțeles că aici a acționat braţul lung al Kremlinului şi al serviciilor secrete ale Moscovei. sursa: Lectia de istorie/FB

  Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891) istoric, scriitor, publicist și om politic român Mihail Kogalniceanu este un nume mare in istoria romanilor, care cu greu ar putea fi descris in cuvinte. Marcheaza cultural si politic istoria Romaniei, activitatea sa intinzandu-se pe aproape intregul secol XIX. Are o importanta vitala in modernizarea Romaniei si in Unirea de la 1859, dar si la Revolutia de la 1848. A fost avocat, istoric, publicist, ministru si om politic. Liberal convins, a influentat generatii intregi de intelectuali si oameni politici.  Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I „N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume„, afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu. În 1839, Kogălniceanu redactează „Foaea sătească a prinţipatului Moldovei„, publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugîndu-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români (subl. n.)” în aprilie 1840, în „Întroducţie„, publicată în „Arhiva românească„, Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor„, colecţie ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română. „Unirea Principatelor, continuă eminentul bărbat al României, inclusiv al Moldovei, este dar dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor„. „Românii, declară Kogălniceanu, au dovedit că sunt demni de libertate„. În articolul „Profesie de credinţă” Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române (subl. n.). Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu„. La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărît al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi„. Ghidat de aceste convingeri, crezînd în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit„. Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu? foto:wikipedia.org Dezrobirea tiganilor Mihail Kogălniceanu: Dezrobirea țiganilor parte din discursul rostit la 1/13 aprilie 1891 în ședința solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare (…) Binevoitorii mei ascultători nu creadă cum că aceste cuvinte care le zic sunt complimente de curtezan, adresate unui Hohenzollern, astazi rege al României. Toată viața mea, și tânăr și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți care au operat realțarea și unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român! În anul 1864, când toți românii erau departe încă de a gândi la chemarea tânărului principe german Carol de Hohenzollern pe tronul României, în mijlocul luptelor noastre pentru reformele politice și sociale ce se operau atunci, când România era frământată prin greaua chestiune rurală — în ședința Camerei din iunie 1864, eu am reprodus o parte din cele mai sus expuse privitoare la reformele agrare operate în Prusia în anii 1807 — 1812; pe aceste date m-am întemeiat spre a răspunde primului ministru al României unite, care combătea cu un talent demn de o cauză mai dreaptă proiectul liberalilor pentru emanciparea și împroprietărirea țăranilor. Aducându-mi pururea aminte cuvintele principelui Hardenberg: “monarhia întemeiată pe instituțiuni democratice”, m-am reîntors în țară la 1838 cu angajamentul, și l-am ținut cu înțreaga mea generațiune, de a face din țara mea o monarhie întemeiată pe baze democratice, lucrând la desființarea robiei țiganilor, la proclamarea, egalității de drepturi și îndatoriri pentru toate clasele întregii națiuni române, la emanciparea clăcașilor și la deplina lor împroprietărire pe pământurile stăpânite de țărani în secole întregi, stropite cu sudoarea și sângele lor. Și Dumnezeu bun și milostiv mi-a prelungit viața mea îndestul ca să pot ori asista, ori împreună lucra la săvârșirea acestor trei mari reforme, și astăzi a mă bucura la bătrânețe de rodul sămânței depuse de noi, în tinerețile noastre, în mănosul pământ al mumei-patriei! Rog pe maiestățile-voastre, rog pe ascultători să-mi ierte aceste prolegomena, această digresiune ce am făcut-o înainte de a intra în materie. Bătrânii iubesc, o mai zic, a spune fapte din tinerețea lor! Intrând în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană a renașterii României, trei reforme radicale săvârșite sub ochii noștri et quorum pars parva fui. Aceste sunt: I. Dezrobirea țiganilor. II. Oborârea pronomiilor și privilegiilor de naștere și de castă și proclamarea egalității politice și civile pentru toți fiii României. III. Emanciparea țăranilor. Un strigăt de bucurie a izbucnit în inima tuturor oamenilor luminați. Ochii, atât ai emancipaților, cât și ai acelora reținuți încă în fiarele sclaviei, dar însuflețiți de o dreaptă speranță, au vărsat șiroaie de lacrimi, și numele emancipatorilor, Mihail Sturdza și Alexandru Ghica, mulți ani au răsunat sub bolta cereasca. Noi, tinerii din Moldova — vorbesc numai de acei cu care împreună am lucrat —, uitarăm în acea zi lupta înverșunată ce făceam guvernului lui Mihail Sturdza, pentru abuzurile sale, pentru lipsa mai ales de orice justiție în țară; ne-am adunat, plini de entuziasm, hotărând și hotărâți de a arăta domnului că, în fața unui act mare, junimea româna știa gândi și lucra înalt și bine! O deputațiune de tineri, între care se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Rola, DL Rallet, P. Mavrogheni și alți atâți, și ai carei orator fusei ales eu, se prezentă domnului spre a-i exprima recunoștința tinerei generațiuni. Mihail Sturdza în acea zi și-a adus aminte că și el a fost tânăr și că era omul cel mai luminat al țării; el ne exprimă recunoștința sa, declarând ca în noi vedea viitorul țării, că nouă aparținea de a face din Moldova și Valahia o țară civilizată și o societate europeană și că stăruințele lui erau de a ne pregăti acest viitor. “Foaia științifică și literară”, redactată de mine, tipări un număr extraordinar din 6 februarie 1844, în culoare verde, culoarea speranței, în care, în proză și în versuri, se cânta marea reformă. Țiganii particulari, cu toată lovirea dată sclaviei, au mai urmat a-și purta lanțurile, deși mult ușurate prin ideile nouă și prin îmblânzirea moravurilor, pâna la căderea domnilor reglementari în 1848. iunie 1848, țiganii auziră cuvântul armonios al libertății, ei deveneau cetățeni liberi; iată ce se zicea în acea proclamațiune: “Poporul român leapădă de pe sine neomenia și rușinea de a ținea robi și declară libertatea țiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum rușinea păcatului de a avea robi sunt iertați de poporul român; iar patria, ca o mumă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creștinească”. Dar curând revoluțiunea, măreața revoluțiune, toate marile reforme, fură călcate și zdrobite prin potcoavele cailor armatelor cotropitoare, și nenorociții emancipați fură din nou lănțuiți; dar sămânța era aruncată, și curând ea trebui să-și poarte roadele sale. Tânăra generațiune a Moldovei nu înceta a cere dezrobirea robilor particulari, atât în țară, cât și prin felurite broșuri ce le publica în străinătate; așa de exemplu, între alții, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea țiganilor articolele sale, publicate în Iași în “Foiletonul Zimbrului” din februarie 1856: “Un popor care pastrează robia, scria el, merită sa fie așezat în rândul popoarelor osândite”! Domnul Grigore Ghica al Moldovei, înainte de a depune frânele guvernului, după dispozițiunile Tratatului de la Paris, vroi să-și încoroneze domnia prin acte mari. Între acestea figura și ultima lovire dată sclaviei, dezrobirea țiganilor particulari. Consilierii tronului, miniștrii, erau luați dintre tineri, din pleiada acelora care din Unire și democratizarea țărilor române făcuseră programa vieții lor. Ministru de finanțe era Petru Mavrogheni; el și eu furăm însărcinați de domn cu redacțiunea proiectului de lege; el fu votat, putem zice, în unanimitate și cu entuziasm de către Divanul adhoc, care pe atunci, în urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunărilor legiuitoare desființate în 1848.   Dezrobirea țiganilor Contemporanii mei își aduc aminte, și aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru PapadopolCalimach, își aduc aminte ce erau țiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizațiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societățile Europei și când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia și din nenorocire și în România. Legea țării trata pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii care aveau puțini țigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripțiunile legii. Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei. Înainte ca chestiunea dezrobirii țiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăși înițiativa parțială a stăpânilor de țigani. Mulți din aceștia, și numărul lor din zi în zi sporea, ori în viață, ori mai ales la moarte, își dezrobeau, își iertau țiganii. Întrebuințez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire. Erau țiganii domnești și foarte mulți; aceștia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau țiganii mănăstirești și ai așezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuințele zilnice ale acestor comunități; erau, în fîne, țiganii particulari, țiganii boierești, care constituiau personalul de servitori în curțile boierești, bucătari, vizitii, rândași, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătorițe. Boierii cei bogați aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari. Toate aceste funcțiuni se exercitau de țigani; dezrobirea lor era dar combătută de trebuințele zilnice și casnice ale vieții familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat și sub două domnii, atât în Moldova, cât și în Muntenia. Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării țiganilor statului și a mănăstirilor. Dezrobirea s-a facut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Țara Românească de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845. Această emancipare, deși parțială, era hotărâtoare și pentru emanciparea țiganilor particulari, rămași încă în sclavie. Toate mințile prevăzătoare au înțeles că ora ștergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaștere. Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au fost publicate și aparține iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător și colecționar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei și istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunțare, au expiat păcatele lor și ale părinților lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de țigani. Cu o mica mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în București în 1847; cea de a doua, în Iași, la 10 decembrie 1855, și în București la 8 februarie 1856. Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub șatră, și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte clase de țigani s-au contopit în masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decât prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societății noastre. Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat îndustriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari. Mă opresc aici. Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei....„ sursa: wikisource

Nicolae Creţulescu (n. 1 martie 1812, Bucureşti - d. 26 iunie 1900, Leurdeni, judeţul Argeş), medic, diplomat, personalitate cu vastă experienţă politică, membru al Academiei Române. S-a remarcat ca un ilustru pionier în domeniul medicinei româneşti şi a avut o bogată activitate guvernamentală în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când s-a consacrat drept unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai domnitorului. Pe lângă activitatea medicală şi politică, Creţulescu a practicat şi diplomaţia, iar ca semn de apreciere pentru întreaga sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţei româneşti, a fost ales preşedinte al Academiei Române Originea si studiile S-a născut într-o veche familie boierească, arborele ei genealogic mergând până la Safta Brâncoveanu, fiica voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Străbunicul său, vornicul Iordache Creţulescu este ctitorul Bisericii Kretzulescu din Bucureşti (1722). Era al treilea fiu al logofătului Alexandru Creţulescu şi al Anei Câmpineanu. Ca atare, a primit o educaţie aleasă, având la dispoziţie profesori greci şi francezi în perioada adolescenţei, de la care lua meditaţii în casa părintească. În tot acest timp ocupă şi diverse dregătorii, fiind registrator la secţia civilă a Curţii de Apel şi comisar la Departamentul de Interne. Aflat la Paris, în 1834 îşi ia bacalaureatul, apoi studiază medicina la Universitatea din Nantes. În 1839 şi-a încununat studiile medicale cu doctoratul în medicină şi chirurgie cu tema „Questions sur les diverses branches des sciences médicales; quelles sont les circonstances générales qui ont le plus d’actions sur les appareils”. A. D. Xenopol aprecia că Nicolae Creţulescu a fost primul doctor în medicină de naţionalitate român, din Muntenia. Reîntors în ţară, practică medicina la Spitalul Colţea din Bucureşti, unde deschide o „şcoală de mică chirurgie”, iar din 1847 se transferă la Spitalul Pantelimon. Revoluţia de la 1848 îl prinde în centrul evenimentelor. Creţulescu face parte din comisia de redactare a Constituţiei Ţării Româneşti. În plus, i se încredinţează misiunea de a încheia o înţelegere cu Ungaria care să prevină pericolul invaziei ţariste, care ar fi urmat să înnăbuşe revoluţia. După eşecul mişcării revoluţionare, Creţulescu este exilat în străinătate. Pentru o perioadă practică medicina la un spital militar din Istanbul. După ce apele s-au calmat, revine în patrie în 1849 şi reia practica medicinei la Spitalul Colţea. Activitatea în administraţia statului. Prim-ministru Din 1854, devine director al Departamentului de Interne, apoi ocupă funcţii importante în Justiţie, fiind membru al Curţii de Apel şi al Înaltei Curţi de Justiţie. Preocupat de dezvoltarea medicinei în Ţara Românească, Creţulescu sprijină înfiinţarea de către Carol Davila a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. În 1857, Creţulescu fondează Societatea Medicală Ştiinţifică şi pune bazele primelor consilii de igienă şi salubritate şi iniţiază primul recensământ al populaţiei din România. Nicolae Creţulescu este unul dintre oamenii politici cu o bogată activitate unionistă, iar în perioada domniei lui Cuza, ocupă înalte funcţii în administraţia statului, printre care de două ori preşedinte al Consiliului de miniştri (24 iunie 1862 - 11 octombrie 1863; 14 iunie 1865 - 11 februarie 1866). Preşedinte al Senatului. Cariera diplomatică După înlăturarea lui Cuza, este trimis în judecată la Înalta Curte, dar ulterior se retrag acuzaţiile. Creţulescu se reintegrează în viaţa politică, activând ca parlamentar, iar spre sfârşitul vieţii este ales preşedinte al Senatului (13 decembrie 1889 - 9 iunie 1890). Din 1873, Creţulescu debutează în activitatea diplomatică, fiind numit agent diplomatic la Berlin. Avansează până la gradul diplomatic de ministru plenipotenţiar, activând în mari capitale europene, precum Roma, Paris şi Petersburg. În timpul Războiului pentru Independenţă, Creţulescu a organizat un spital în incinta conacului său de la Leurdeni, pe care îl pune la dispoziţia armatei. Membru titular şi preşedinte al Academiei Române Drept recunoştinţă pentru contribuţia la dezvoltarea ştiinţei româneşti, pe 9 septembrie 1871 este ales membru titular al Societăţii Academice Române, forul cel mai înalt al culturii române, fiind în numeroase rânduri preşedinte al secţiei ştiinţifice. De asemenea, este ales de două ori preşedinte al Academiei Române, între 1872 - 1873 şi 1895 - 1898. Nicolae Creţulescu încetează din viaţă pe 26 iunie 1900, la vârsta de 88 de ani. .

Un exemplu grăitor de ascensiune socială a unui emigrant creştin-ortodox, om de condiţie oarecum modestă, care a venit de la sudul Dunării din Epir (Imperiul Otoman) pentru a se stabili în Ţara Românească a fost Apostol Arsache, personaj ignorat de istoriografia naţională. În această comunicare voi schiţa succint traseul social al acestui bărbat de origine epirot, care a trăit în epoca constituirii statelor naţionale în sudestul Europei, într-o societate care punea preţ pe vechimea familiei şi strălucirea rangului boieresc. Arsache s-a născut în 1783 sau în 1792 într-un sat din Albania de astăzi (Hotahova, Epir), într-o zonă de interferenţă culturală, unde trăiau laolaltă creştini şi musulmanii. Despre identitatea sa etnică istoricii au păreri împărţite: a fost grec, albanez sau chiar aromânii. El deseori îşi spunea „epirot” iii, după ţinutul său natal, sau „grec”, după adeziunea sa la valorile culturii greceşti.  Înscriindu-se în modelul cultural al epocii, asemenea oricărui alt creştin ortodox, supus al sultanului, Apostol Arsache a învăţat carte grecească. Soluţia agreată de familie a fost părăsirea ţinutului natal şi stabilirea la Bucureşti, unul din marile centre economice şi culturale ale emigraţiei epirote de la periferia Imperiului Otoman.  Biograful său, Anastasios Gudas, scriind pe la 1870, conferă momentului o notă dramatică, legând emigrarea familiei adolescentului Arsache de abuzurile ayanului de Iannina Ali Paşaiv. Chiar dacă a avut la bază persecuţii politice sau de alt gen, călătoria lui Arsache în teritoriile de margine ale imperiului se înscrie de fapt pe un traseu experimentat vreme de decenii de către rudele şi compatrioţii săi. Ştim că familia se ocupa cu negoţul de tranzit în Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic.  Fratele mai mare al tatălui lui Apostol Arsache şi-a asumat rolul de protector al întregii familii. Unchiul s-a preocupat îndeaproape de educaţia nepotului, pe care l-a trimis la şcoli în spaţiul de limbă germană. La Viena, tânărul epirot l-a întâlnit pe renumitul cărturar Neofit Duca, corifeu al Iluminismului neoelen, cu care era înrudit prin familia Spahi, negustori greci intraţi în rândurile micii boierimi din Ţara Românească. Tinerii de condiţia sa erau îndrumaţi spre învăţătura limbii greceşti, dar şi a limbii ţării de „adopţie”, precum şi spre aprofundarea unor cunoştinţe practice. Cea mai mare căutare aveau studiile de contabilitate şi de medicină.  De la Viena, tânărul Arsache a fost trimis la Halle în Saxonia, pentru a studia medicina. În acest centru universitar, unde se aflau numeroşi studenţi din Europa de Sud-Est, Arsache s-a remarcat prin scrieri filologice şi politice, înscriindu-se în curentul iluminist al epocii. După susţinerea disertaţiei, Arsache se întoarce din mediul protestant al Universităţii de la Halle în mediul fanariot, grecofon şi ortodox al Muntenie, pentru a fi primit în comunitatea medicală, în cercul epiroţilor. Prin intermediul acestor relaţii a fost cooptat la Curtea domnească ca medic personal al domnitorului. Unul dintre cei mai influenţi medici la vremea aceea, Constantin Darvari, i-a oferit mâna fiicei salev   Familia Darvari, stabilită de două generaţii în Valahia, a fost integrată în rândul boierilor pământeni. După moartea medicilor Constantin Darvari şi Constantin Caracaş, Arsache va deveni autoritatea medicală de necontestat în Ţara Românească. Pe la 1821, anul ridicării la luptă a creştinilor împotriva stăpânirii otomane, Arsache, în vârstă de treizeci de ani, se putea considera un om realizat atât în plan personal cât şi profesional. Era însurat, se bucura de reputaţie bună ca medic şi se număra printre marii proprietari funciari ai ţării. În ceea ce priveşte participarea sa la viaţa publică, Arsache s-a remarcat încă din tinereţe prin profesionalismul şi cultura sa. A fost medicul şi secretarul personal al domnitorilor Caragea, Grigore Ghica şi Alexandru Ghica, dar şi al boierilor influenţi ai epocii (Alexandru Villara, Ştefan Hagi-Moscu). Timp de decenii, Arsache a funcţionat ca efor al spitalelor din Bucureşti (Pantelimon, Colţea) şi a fost cooptat în comitetele pentru asigurarea sănătăţii publice în capitală şi în principat. Este evident că discutăm de un caz tipic de ascensiune socială a unui om care s-a impus prin educaţia şi profesionalismul său. Dar mecanismele care l-au propulsat în sferele înalte ale puterii au fost confesiunea ordodoxă - aceiaşi cu a clasei politice în rândurile căreia asprira să fie primit, căsătoria cu o fiică de boier pământean şi calitatea de proprietar funciar. Legea naturalizării din 1831 statua proceduri clare prin care un străin putea obţine drepturi politice depline, adică putea deveni egalul boierilor.  Arsache a fost cooptat în treburile publice încă din vremea primului domnitor pământean Grigore Ghica. În 1823, domnitorul îl numea pe medicul său secretar personal, însărcinat cu relaţiile dintre palat şi consulii puterilor străine. Deşi nu avea vreun rang boieresc, care să-i confere dreptul de a aspira la o asemenea dregătorie, Arsache se impunea în peisajul politic al vremii, prin veşmintele sale à la franque, prin competenţele sale lingvistice şi prin cunoaşterea realităţilor şi obiceiurilor europenevi. Arsache s-a bucurat de aceaşi consideraţie şi în vremea ocupaţiei ruseşti (1829-1834). În 1831, el a fost invitat de ocârmuirea judeţului Vlaşca, unde era proprietar funciar, să participe la alegerile pentru Obişnuita Obştească adunarevii. Forul legislativ al ţării, format exclusiv din boieri, urma să adopte Regulamentul Organic, prima lege fundamentală a ţării. Calitatea sa de alegător, dar şi a altui medic, Estioti,de asemenea imigrant de la sudul Dunării, deşi a fost contestată de unii, a fost validată pe motiv că „ţin fete de boieri pământeni”viii. Câţiva ani mai târziu, în 1835, noul domnitor, Alexandru Ghica, fratele predecesorului său, l-a numit secretar al statului – adică mare postelnic – ministru (membru al sfatului administrativ). Deşi Arsache avea experienţă în administrarea „pricinilor străine”, numirea sa în fruntea ministerului nu era conformă cu procedurile vremii. Marele boier Gheorghe Bibescu, care se retrăgea strategic din executiv, invocând probleme de sănătate ale familiei şi necesitatea întreprinderii unei călătorii peste graniţă, era înlocuit de un om de condiţie modestă, fără niciun titlu de boierie. Deşi era orânduit în această dregătorie „vremelniceşte”, faptul şoca societatea boierească şi nu numaiix. Omul de casă al lui Grigore Brâncoveanu, serdarul Grigore Andronescu comentează în memoriile sale că numirea „doftorului Arsache” într-o poziţie atât de importantă era „lucrare de bătaie de joc pentru domn”x Catagrafia Ţării Româneşti de la 1838 ilustrează percepţia alterităţii în societatea românească. Arsache este înregistrat ca „şezător” în oraşul Bucureşti, pământean, de „neam” grec. Deşi ocupase dregătoria de secretar de stat între 1835-1837 ce îi confereau de facto rangul de postelnic, Catagrafia îl încadrează în „treapta meşterilor”, care exercită meşteşugul de „doftor”xi. Din această poziţie cheie în guvern în calitate de secretar de stat, Arsache exercita mare influenţă în ţară, discutând de la egal la egal cu marii boieri, dar şi în cuprinsul migraţiei ortodoxe dinăuntrul şi din afara Imperiului otoman. Implicarea sa în afacerile statului i-au oferit nu doar o împlinire în plan personal, ci şi şansa de a-şi spori considerabil averea. Legăturile sale în lumea ortodoxă, la Patriarhia ecumenică din Constantinopol, l-au ajutat în arendarea moşiilor din Muntenia ale aşezămintelor ecleziastice din Epir.  Pe de altă parte, el era solicitat de către înalţii ierarhi ai Bisericii greceşti pentru a interveni în favoarea mănăstirilor în ceea ce priveşte litigiile acestora cu autorităţile ţării, aşa cum s-a întâmplat cu intervenţia mitropoliei din  Vella şi Pogoniani (Epirul de Nord) la puţin timp după numirea sa în sfatul administrativ al ţării. Exploatarea monopolurilor statului a constituit o altă sursă de îmbogăţire a medicului bucureştean. Arsache s-a asociat cu mai mai mulţi boieri şi negustori, precum Ioan Oteteleşteanu, logofătul Constantin Cantacuzino, fraţii Gherman, pentru a arenda timp de şapte ani ocnele de sare (1840)xiii. Această activitate la propulsat pe Arsache în negoţul din Balcani, exportând sare în Imperiul Otoman şi Serbia.  Arsache este un reprezentat de seamă al migraţiei ortodoxe în Europa de Sud-Est. Format în spiritul iluminismului neoelen, nu a fost indiferent în faţa miracolului grec.  Grecia devenea în 1830, după aproape zece ani de război, primul stat naţional independent din Europa de sud-est. În viziunea unui om de afaceri, aşa cum era medicul Arsache, dezvoltarea comerţului şi bunăstarea generală depindeau de asigurarea păcii şi stabilităţii politice în regiune. Îngrijorat de mersul lucrurilor în Valahia, în vâltoarea revoluţiei de la 1848, Arsache s-a hotărât să-şi pună economiile la adăpost. El a trimis o sumă consistentă de bani în Grecia pentru a fi depuşi la Banca Naţională, de la care nădăjduia dobânzi de până la 10 %. Vestea că un grec bogat din emigraţie trimitea bani în Grecia nu putea trece neobservată în societatea ateniană. Fiind sfătuit de oamenii săi de încredere de la Atena să ajute societatea greacă, Arsache va iniţia un proiect cultural măreţ menit să sprijine învăţământul public pentru fete. Edificarea primei şcoli normale de fete de la Atena, numită Arsakeion, avea ca scop formarea de institutoare care urmau să propage ideea naţională în toate ţinuturile locuite de greci dinăuntrul şi din afara statului naţional. Inclusiv în România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, multe învăţătoare ale şcolilor greceşti erau absolventele acestui institut prestigios. În semn de recunoştinţă, în 1858, statul grec i-a conferit lui Arsache cetăţenia, pe care însă acesta a refuzat-o. Într-o discuţie purtată cu consulul Greciei la Bucureşti, Arsache precizează faptul că nu doreşte săşi pericliteze interesele sale în Valahia, unde este proprietar şi om politic şi pe care o consideră ca a doua sa patrie (ως άλλην αυτού πατρίδα) x. Cu toate că prietenii săi de la Atena îl invitaseră la inaugurarea şcolii de fete, Arsache, fiind destul de înaintat în vârstă, nu a apucat sau nu şi-a dorit să viziteze Grecia. În încheiere, nu pot să nu remarc faptul că în timpul vieţii lui Arsache, care acoperă aproape un secol, Europa de Sud-Est s-a transformat în chip radical din punct de vedere geopolitic şi cultural. Schiţarea personalităţii lui Apostol Arsache este o invitaţie la reflecţie asupra fenomenului migraţiei ortodocşilor în spaţiul Europei de sud-est şi a contribuţiei acesteia în constituirea statelor naţionale la jumătatea secolului al XIX-lea. Cu voia sau fără voia sa, Arsache a fost implicat în acest proces de reconfigurare pe principii naţionale a identităţilor politice în această parte a Europei. Ministru de Externe. Prim-ministru interimar Apostol Arsache a fost un fervent susţinător al Unirii Principatelor Române, astfel că în şedinţa Adunării Elective a Ţării Româneşti din 24 ianuarie 1859 îi acordă votul lui Alexandru Ioan Cuza. În timpul cabinetului unic, condus de Barbu Catargiu, Arsache primeşte portofoliul Ministerului de Externe. Din această poziţie încearcă să ofere ţării o viziune de politică externă proprie, trimiţând misiuni diplomatice în marile capitale europene. După asasinarea primului ministru, domnitorul Cuza îi oferă lui Arsache interimatul la conducerea Consiliului de miniştri. Dispariţia primului ministru a pus capăt guvernării conservatoare şi legii rurale. Chiar dacă a fost aprobată în Cameră la 11 iunie, cu 62 de voturi pentru şi 35 împotrivă, Cuza a refuzat să o promulge pretextând că va genera o răscoală generală a ţăranilor. În şedinţa Camerei din 23 iunie, un grup de 26 deputaţi, printre care M. Kogălniceanu, A. Panu şi N. Golescu, au prezentat o moţiune în care se făcea bilanţul guvernării conservatoare a lui Barbu Catargiu. În această moţiune se arăta că în timpul fostului premier nu se dezbătuseră majoritatea proiectelor de legi anunţate în mesajul tronului, nici măcar bugetul, şi nici nu se aplicase unificarea deplină în diversele sectoare de activitate. Ca urmare, a doua zi, interimarul Arsache depune mandatul Consiliului. În ultimii ani de viaţă nu a mai avut o activitate politică notabilă. Apostol Arsache se stinge din viaţă în decembrie 1869, la vârsta de 80 de ani. articol realizat cu participarea : https://cultura-postdoc.acad.ro enciclopediaromaniei.ro

Barbu Catargiu a fost un politician și jurnalist român conservator. A fost primul prim-ministru al României, în 1862, până când a fost asasinat la 20 iunie în acel an. A fost un apărător ferm al marilor moșii ale boierilor și a luat naștere în mod special doctrinei conservatoare conform căreia „ feudalismul din România nu a existat niciodată” Originea si studiile Barbu Catargiu era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. Catargiu îşi are originile într-o familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui Barbu Văcărescu. Studiile elementare le urmează în Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris. Aici studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică. O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru spunea că o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis destinul tragic în timpul şederii sale la Paris. S-a întors în Valahia pentru o scurtă perioadă de timp și a fost membru al Adunării Obsteasca din Țara Românească. Adversar al violenței și al revoluției armate, și-a reluat călătoriile mondiale în timpul Revoluțiilor din 1848 , lucrând în primul rând ca jurnalist și realizând un documentar. Cariera politica În 1834, tânărul Catargiu revine în ţară şi se face remarcat în cercurile „Societăţii Filarmonice”, iar din 1837 devine membru în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti. Pe 20 decembrie 1842, este numit director al Departamentului Dreptăţii, iar pe 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer şi trecut în arhondologie (cronica rangurilor domneşti). În această perioadă, Barbu Catargiu s-a căsătorit cu Caterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut un singur copil, Mariţa, care se căsătoreşte în anul 1859 cu Louis Béclard, consulul Franţei la Bucureşti. Deşi era un critic al domniei lui Gheorghe Bibescu, Catargiu refuză să participe la mişcările revoluţionare din 1848, preferând să călătorească în Anglia, Franţa, Austria, unde contactează oficialităţi politice şi studiază viaţa civilă şi de stat din marile capitale occidentale. Revine în ţară după ce se calmează spiritele şi este reconfirmat în funcţia de director al Dreptăţii. Ulterior, este desemnat suplinitor la Sfatul Vistieriei (2 decembrie), iar un an mai târziu este ridicat la rangul de vornic al poliţiei. După ce Barbu Ştirbei, fostul său coleg de cameră de la Paris, este ales domnitor al Ţării Româneşti, Catargiu este numit judecător la Înalta Curte de Justiţie. După unele neînţelegeri cu Divanul ţării îşi prezintă demisia din această funcţie pe 7 ianuarie 1856. După întoarcerea în România, Catargiu a intrat în viața politică ca un conservator ferm. El a crezut că evoluția, mai degrabă decât revoluția violentă, a fost cea mai bună modalitate de modernizare a Guvernului și va oferi celei mai bune șanse de unitate a României. De asemenea, el a pledat pentru o republică aristocratică ca cea mai bună formă de guvernare, crezând clar în paza puterii boierilor. În contextul internaţional favorabil Unirii Principatelor, Barbu Catargiu desfăşoară importante activităţi unioniste, fiind unul dintre liderii grupării de ideologie conservatoare din Muntenia. Fondează Comitetul Conservator al celor nouă, un organism politic care a redactat şi a dat publicităţii la 19 martie 1859 cele opt puncte fundamentale destinate dezbaterilor şi hotărârilor Divanului ad-hoc. Totuşi, Catargiu nu reuşeşte să fie ales pentru Divanul ad-hoc din cauza intrigilor liberale şi atacurilor adversarilor politici. Pe 18 octombrie 1858, este invitat să facă parte din Consiliul de miniştri, ocupând portofoliul Finanţelor. La alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, cea care va alege noul domnitor conform Convenţiei de la Paris, candidează în judeţul Dâmboviţa. Iniţial, Catargiu opta pentru alegerea lui Gheorghe Bibescu, însă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi a clarificat decizia pentru alegerea noului domn la Bucureşti. În primul guvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu primeşte din nou portofoliul Finanţelor, în această perioadă activând şi ca membru în Comisia Centrală de la Focşani. Ulterior, între 30 aprilie – 12 mai 1861, liderul conservator devine preşedinte al Consiliului de miniştri muntean. Catargiu era ataşat ideii de consolidare a statului român, afirmând în Adunarea Deputaţilor că „nu este destul unirea între ţările surori”, în opinia sa fiind necesară „unirea între fiii ei", prilej cu care el lansa un dicton pe care dorea a-l înscrie pe steag: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”. În primii ani de după Unire, conservatorii reprezentau cel mai puternic grup politic din cele două Principate. Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al acestei grupări, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitele facţiuni conservatoare. Catargiu a fost numit în funcția de ministru al Finanțelor de Alexandru Ioan Cuza . El a câștigat rapid aclamarea pentru abilitățile sale oratorice și a devenit punctul central al Partidului Conservator. El a făcut foarte puțin pentru a organiza de fapt petrecerea, în schimb depinde de carisma și idealurile sale proprii pentru a da focalizarea partidului. Cuza, în ciuda faptului că nu a fost de acord cu doctrina conservatoare și chiar a văzut Catargiu ca un adversar de soi,și-a recunoscut abilitățile și puterea adepților săi și l-a ales pe Catargiu ca prim-ministru al uniunii nou formate dintre Țara Românească și Moldova. Întâiul prim-ministru al României. Activitatea guvernamentală Cum gruparea conservatoare deţinea majoritatea atât la Bucureşti, cât şi Iaşi, cel desemnat, la 22 ianuarie 1862, să prezideze primul guvern unic a fost Barbu Catargiu. În timpul acestei guvernări au fost luate importante măsuri pentru unificarea administrativă a noului stat care îşi stabilise o singură capitală şi o singură Adunare. Este desfiinţată Comisia centrală (14 februarie), se desfiinţează ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, Şcoala militară de la Iaşi se mută la Bucureşti, contopindu-se cu cea de aici, iar Iaşilor încetează a i se mai da calificativul de Capitală. Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se numără legea vânzării sării şi legea urmăririi veniturilor statului. Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, Catargiu răspunde printr-o lege a presei (23 martie), potrivit căreia poliţia presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri. La 15 februarie 1862, Catargiu a fost înjurat ca prim-ministru al României, condus de la București . În calitate de premier, Catargiu a sperat să reorganizeze și să simplifice administrația. El a format patru divizii administrative, două în ceea ce fusese Valahia și două în Moldova . El a pus cele patru divizii sub supravegherea unui ministru de interne și a unit departamentele financiare și judiciare sub guvernul central. Probabil, cel mai important act al guvernării sale a fost ordinul său de a începe o cale ferată în Moldova, care va lega cele două provincii și va ajuta foarte mult la unificare. De asemenea, el și-a continuat susținerea pentru „vechea ordine” și a susținut că moșiile mari au fost sancționate istoric  și erau doar proprietatea boierilor. De asemenea, el s-a inabusit multe revolte în orașe, a cenzurat presa și a refuzat să permită întrunirile adunărilor mari. El a negat dreptul oamenilor de a se întâlni pe „Câmpia Libertății” din București pentru a comemora Revoluția de la 1848, act care i-a adus multă animozitate. Problema legii rurale. Discursul din 8 iunie După problema electorală, cea mai intensă temă dezbătută şi o importantă sursă de conflict între grupările politice era reforma agrară. Proiectul de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală, a fost adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862. Avea un caracter pur conservator, singura caracteristică fiind constituirea unui pământ comunal, care cuprindea trei pogoane de fiecare cap de familie ţărănească. Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti. Proiectul a fost combătut intens de opoziţie. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris, singura prevedere fiind aceea că „ţăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pe moşia lui”. Având majoritatea în Cameră, era evident că executivul îşi va impune voinţa. Pentru a împiedica acest fapt, radicalii apelează la mase şi convoacă pe 11 iunie o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului. Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei puternici presiuni populare care să ducă la căderea guvernului. Pe 8 iunie, primul ministru susţine în Cameră un discurs virulent împotriva acestei manifestări: „trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuţitele, ciomegele şi chiar puştile, care s-au găsit asupra ţăranilor arestaţi la Văcăreşti [...] voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”. Asasinarea pe Dealul Mitropoliei. „O crimă politică perfectă” Clopotnita din Dealul Mitropoliei unde a fost asasinat Barbu Catargiu Barbu Catargiu nu-şi dădea seama că anticipa exact soarta ce îl aştepta. După încheierea alocuţiunii virulente, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri. În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul când trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Primul ministru fusese împuşcat în spate, la baza creierului. Vestea asasinării a fost răspândită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului. Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vârsta de 54 de ani, fiind înmormântat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dâmboviţa, conform testamentului său. Imediat după asasinat, Bibescu dă ordin să fie închise porţile Mitropoliei, la locul crimei făcându-şi apariţia organele de anchetă şi chiar domnitorul Cuza. Sunt audiaţi martori, administrate probe de la locul faptei, care însă nu au reuşit să elucideze anchetatorii, pentru că informaţiile erau contradictorii. În cele din urmă cercul de suspecţi este restrâns la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu şi Gheorghe Bogati, dar nici unul nu a putut fi audiat, căci toţi erau dispăruţi fără urmă. Asasinarea prim-ministrului a şocat societatea la vremea respectivă. Făptaşul se evaporase în negura vremii, însă era clar pentru autorităţi că o asemenea crimă implica lucruri mult mai grave precum conspiraţii politice şi chiar implicarea directă a unor înalţi demnitari. Trebuiau astfel identificaţi autorii morali ai asasinatului. Misterul din jurul acestei odioase crime nu a fost elucidat nici până astăzi. Cercetările au fost sistate din ordinul domnitorului Cuza, iar ulterior dosarul a dispărut. Scenarii privind asasinatul. Implicaţii politice. Un mister neelucidat Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta. În primă fază cazul este înmînat procurorului Desliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu. Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă. Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar cînd Desliu s-a apropiat de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate. Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri. Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu. Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Desliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii. Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei. Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşi Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri. În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această odioasă crimă rămâne în continuare neelucidat. Activitatea politică Activitate Mandat Preşedintele Consiliului de Miniştri 22 ianuarie 1862 - 8 iunie 1862 Ministru de Interne 22 ianuarie 1862 - 8 iunie 1862 Ministrul Lucrărilor Publice 22 ianuarie 1862 - 27 ianuarie 1862 (ad-interim)   Cabinetul guvernului 1862 - Constantin Brăloiou / Dimitrie Cornea (Justiție) - Alexandru Moruzi / Grigore Balș / Alexandru Catargi / Theodor Ghica (Finanțe) - Ion Ghica (Armată) - Apostol Arsache (Afaceri Externe) - Barbu Catargiu / Dimitrie Cornea / Alexandru Florescu (Lucrări Publice) - Barbu Catargiu / Apostol Arsache (Interne) - Grigore Balș / Barbu Bellu (Religie și Instrucțiunea Publică) - Apostol Arsache / Alexandru Florescu (Control)   articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org