Edgar Wallace

1. RECVIEM PENTRU O TÂNĂRĂ CORISTĂ   Mike Guild ducea o viaţă extravagantă şi provoca deseori discuţiile violente ale opiniei publice, datorită aventurilor sale. Unii râdeau de el, cei mai mulţi erau însă indignaţi de comportamentul său. Într-o zi, de pildă, goni cu viteza de 110 km de-a lun­gul lui Regent Street. Urmarea acestui fapt fu accidentarea gravă a doi pietoni, demolarea completă a unui stâlp elec­tric şi distrugerea autoturismului. Acuzaţia că ar fi fost beat nu avea sorţi de izbândă, întrucât fu extras perfect lucid din tăblăria contorsionată. El în sine, exceptând câteva zgârieturi minore, nu păţi nimic. În ciuda expertizei medicale favorabile, tribunalul îl condamnă. Mike făcu recurs, apăru în faţa juraţilor cu cei mai buni avocaţi care pot fi obţinuţi pe bani şi izbuti, cu mare greutate, să obţină o sentinţă de achitare. În lumea teatrelor era destul de cunoscut, fiindcă ofe­rea „party”-uri mult comentate. Se zvonise că la petrece­rile date pentru intimi se petrec nişte lucruri atât de nebu­neşti încât aproape că nu se putea vorbi despre ele. Odată se dusese la Paris şi poliţia franceză fusese nevoită să facă mari eforturi pentru a muşamaliza un „incident ne­plăcut” care se întâmplase în timpul şederii sale. Dar oricum, nu puteai chiar să treci sub tăcere faptul că pe trotuarul din faţa hotelului zăcea o tânără şi fru­moasă coristă. Căzuse de la etajul cinci! Aşa că poliţia fu obligată să declare conciliantă că la jeune Dame gre­şise uşa apartamentului. Nimeni nu se întrebă când avu loc constatarea oficială a decesului, de ce se căţărase peste balustradă. Singurul care se dovedi interesat pentru afacerea asta fu Henry Arthur Milton, o persoană căutată de instanţele judecătoreşti şi de poliţie. Întâmplarea făcu să locuiască atunci în acelaşi hotel. Opinia publică îi cunoştea sub nu­mele de Vrăjitorul. Desigur că în registrul hotelului figura sub un alt nume. Dl. Guild făcu anume donaţii substanţiale în beneficiul văduvelor şi orfanilor membrilor poliţiei, instituţie căreia îi provocase atâta osteneală şi destule neplăceri. La câtva timp după aceea reveni la Londra, în locuinţa sa splendid amenajată din Carlton House Terrace. Se părea că nefe­ricitul eveniment nu-l afectase deloc — şi se comporta astfel de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu se forma­liză nici atunci când diverse mărimi ale lumii teatrului începură să-l ignore, fiindcă ecourile neplăcute ale sejuru­lui său parizian nu mai conteneau. Era un bărbat cam de treizeci şi cinci de ani şi avea peste trei milioane de lire sterline. Ca urmare a bogăţiei sale mari, noţiunile sale privind binele şi răul, permisul şi nepermisul, deveniseră oarecum confuze. Dacă accidentul acesta s-ar fi întâmplat la Londra, şi nu la Paris, atunci nici cele mai mari sume şi nici cei mai buni avocaţi din lume nu l-ar fi putut feri de anume consecinţe inevitabile.   Într-o superbă dimineaţă de noiembrie, când soarele strălucea pe un cer limpede peste copacii golaşi din Green Park, valetul îi aduse d-lui Guild micul dejun la pat. Pa tavă se mai găsea şi-o scrisoare recomandată, expediată de la Paris. Pe plic se putea citi subliniat cu roşu: „Urgent şi personal! Nu se va deschide de secretarul particular”. Mike Guild se ridică în capul oaselor, îşi îndreptă o şuviţă de păr blond şi fixă câtva timp nehotărât scrisoarea, înainte de-a o deschide, suspinând. Scoase de acolo doar o coală subţire care era dactilografiată „la un rând” şi care, în afară de faptul că nu era datată, n-avea nici formula de adresare sau încheiere:   „La optsprezece octombrie, în compania unei mici so­cietăţi, aţi întreprins o călătorie la Paris. Vi s-a alăturat şi d-ra Ethel Seddings, care nu vă cunoştea caracterul adevărat. Pentru a scăpa de insistenţele dvs., a fost obligată să se sinucidă. Mi se spune Vrăjitorul — adevăratul meu nume este Henry Arthur Milton. Dacă vreţi referinţe pri­vind persoana mea, puteţi afla amănunte de la Scotland Yard. Fiindcă sunteţi un om care dispune de relaţii puter­nice, vă acord o păsuire, pentru a avea timp să le mobili­zaţi. După un termen convenabil voi veni la Londra şi vă voi ucide.”   Mike citi de câteva ori scrisoarea, întoarse foaia şi pe partea cealaltă, dar nu mai găsi nimic. — La dracu, cine-i Vrăjitorul? întrebă el, şi valetul, care era versat în astfel de treburi, îi povesti tot felul de lucruri despre acest personaj arhicunoscut. Mike răsuci şi plicul pe toate părţile, dar nici în felul ăsta nu înţelese prea multe. Râse, şi era pe cale de-a rupe scrisoarea, când totuşi se răzgândi în ultimul moment. Ceva mai târziu îşi chemă secretarul. — Trimiteţi fiţuica asta împreună cu o scrisoarea de înaintare la Scotland Yard. Ar fi uitat de tărăşenia asta, dacă, reîntorcându-se de la masa de prânz, n-ar fi găsit în locuinţa sa pe un domn care-l aştepta. Persoana arăta posomorâtă, avea o barbă scurtă şi neagră şi se prezentă ca inspectorul şef Bliss, de la Scotland Yard. — A, veniţi din cauza scrisorii, nu? O idioţenie! Cred că nu luaţi treaba asta în serios? Bliss dădu încet din cap şi spuse: — O consider atât de gravă, că timp de o lună sau două veţi fi supravegheat de doi dintre cei mai buni oameni ai mei! Mike îl privi neîncrezător. — Chiar vreţi să faceţi treaba asta? Dar valetul mi-a spus că domnul este un răufăcător pe care-l caută poliţia. Doar n-o să îndrăznească să vină la Londra! Bliss surise înverşunat. — El îndrăzneşte orice. Dacă-i face plăcere, se duce chiar şi la Scotland Yard. Şi, pentru cazuri cum este cel al dvs., se interesează în mod deosebit. Funcţionarul povesti câte ceva despre Vrăjitor şi Mike Guild începu deodată să se agite. — Dar e îngrozitor… doar nu laşi un asasin să se plimbe de colo până colo? Nu reuşiţi să-l prindeţi? Aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată! Şi în afară de asta, chestiunea de la Paris a fost un accident. Biata smintită a confundat uşile… — Sunt perfect edificat asupra cazului, d-le Guild, replică liniştit Bliss, şi nu mi-ar face plăcere să-l discut cu dvs. Dar trebuie să vă spun un lucru: cred că-l cunosc cel mai bine pe Vrăjitor şi-i cunosc şi metodele — pot să vă asigur că-şi respectă în oricare împrejurări cuvântul dat. Suntem deci obligaţi să vă protejăm. Nu angajaţi per­sonal de serviciu fără a mă înştiinţa şi informaţi-mă zilnic unde vreţi să vă duceţi şi ce doriţi să întreprindeţi. După câte ştiu, Vrăjitorul este singurul infractor din lume care se bizuie doar pe arta lui de a se deghiza. Nu avem la Scotland Yard nici o fotografie de-a lui şi eu sunt unul dintre puţinii care l-au văzut vreodată complet fără mască. Lui Mike nu-i plăcea deloc să-şi stabilească vreun program. Făcea parte dintre oamenii impulsivi şi nu ştia niciodată exact unde se va afla în ora următoare. Şi în afară de asta, intenţiona să facă un voiaj la Berlin… — Dacă părăsiţi Anglia, nu răspund eu de siguranţa dvs., replică Bliss, scurt. Dl. Guild păli.

Capitolul I O FATĂ ÎNTR-UN OFICIU POŞTAL Soarta şi un Spanz de mare viteză l-au adus pe Andrew Macleod în împrejurimile Beverley-ului. Oraşul propriu-zis se află la capătul unui lanţ muntos şerpuitor şi nu are nici o justificare aparentă pentru existenţa sa ori pentru mijloacele de trai. Totuşi, datorită unor motive stranii, populaţia din Beverley nu murea de foame şi micile şi ciudatele magazine care formau singura sa stradă, largă şi adumbrită de copaci, aveau o înfăţişare prosperă. Dar aceasta nu se datora suburbiei aristocratice, întrucît cei din Beverley Green se aprovizionau de la marile magazine din alte zone şi veneau la oraş numai pentru acele produse care fuseseră omise de pe comandă. Andy îşi parcă maşina sa cu capotă alungită în faţa oficiului poştal şi pătrunse în clădire. Peste cinci minute flecărea cu funcţionarul de la ghişeu, şi subiectul con­versaţiei lor era Allison John Wicker, alias Scottie-Ochelaristul datorită obiceiului de a purta ochelari. Scottie era unul din puţinii oameni din branşa lui, căruia îi plăcea să se plimbe. Cînd directorul consiliului de administraţie al Sindicatului Diamantelor a venit într-o luni de dimineaţă la birou şi a aflat că cineva l-a scutit de plictiseala de a deschide seiful antifurt şi antifoc, prin folosirea unui suflai cu flacără oxiacetilenică, pentru Andy era tot atît de clar că isprava era opera lui Scottie, ca şi cum acesta ar fi lăsat o chitanţă pentru cele şapte pachete cu pietre pe care le luase. Gările şi porturile de îmbarcare au fost dintr-o dată inun­date cu pichete de poliţie, hotelurile — controlate şi toate comisariatele de poliţie — avertizate. Andy Macleod, ce-şi petrecea concediul cu o undiţă şi o mulţime de cărţi pe care nu avusese timp să le citească în cursul anului, a fost rechemat de la distracţie pentru a organiza urmărirea. Pornise în viaţă ca dr. Macleod, criminalist practician la Departamentul Poliţiei, şi a fost antrenat în profesiunea de „prinzător de hoţi”, fară a şti exact cum s-a întîmplat. Oficial, era încă medic criminalist, un om chemat în boxa martorilor spre a atesta cauza morţii victimei; neofi­cial, deşi toţi i se adresau cu „domnule”, el era „Andy” şi pentru cel mai tînăr poliţist care bătea străzile. — A trecut prin Panton Mills acum trei zile, într-un tur turistic. Sînt aproape sigur că a fost Scottie,spuse el. Eu răspund de tot teritoriul de aici pînă la Three Lakes. Poliţia locală jură că tipul nu a apărut pe lîngă Bevearly, ceea ce înseamnă că trebuie să petreacă sub nasul lor. Sînt inteligenţi; m-au întrebat dacă a făcut ceva rău, pe cînd ştiau de o săptămînă descrierea completă a furtului dar şi a lui Scottie. O fată intră în oficiul poştal în momentul respectiv. Privind razant prin peretele de sticlă al cabinei telefonice, Andy o zări cu admiraţie. Atractivă, drăguţă, frumoasă? Bărbaţilor le plac femeile în costume taillor cu croială dreaptă. Era destul de înaltă pentru o femeie, suplă, dar nu slabă. — Da, aşa-i, răspunse mecanic şefului său, cu ochii aţintiţi la fată. Ea îşi ridică mîna, şi el văzu că are un inel pe inelar; un inel de aur cu smaralde micuţe, sau poate că sînt safire — nu, erau într-adevăr smaralde; le prinse sclipirea verzuie ca marea.     Deschise uşa cabinei un inch[1], după ce transmisese partea cea mai secretă a raportului său şi, cu o ureche liberă, a prins murmurul vocii fetei. „Mai mult decît drăguţă!”, a decis, admirîndu-i profilul. Apoi s-a întîmplat un lucru ciudat. Fata trebuie să-l fi studiat în timp ce el nu o observa. Este posibil ca ea să fi întrebat cine era tipul; probabil că bătrînul şi guralivul diriginte de poştă, căruia Andy îi arătase legitimaţia spre a-i facilita convorbirea, să-i fi oferit informaţii. Andy a auzit pronunţîndu-se cuvîntul „detectiv”. De unde stătea, avea o vedere clară asupra figurii ei. „Detectiv!” — fata mai mult şoptise cuvîntul, dar Andy l-a auzit — şi a văzut cum mîinile ei se prinseră de marginea tejghelei şi roşeaţa îi fugi din obraji, lăsîndu-i de un alb cadaveric. Chiar buzele şi-au schimbat culoarea într-un mod ciudat. Atît de absorbit şi de surprins a fost de asta, încît îndepărtă receptorul de la ureche, şi în momentul acela fata se întoarse, iar privirile li se întîlniră. Frică, panică, teroare se citea în acei ochi. În timp ce o fixa cu gura căscată, avu senzaţia că se află în faţa unei fiinţe hăituite şi torturate. Ochii ei îl părăsiră şi fata bîjbîi după mărunţişul pe care bătrînul îl pusese pe tejghea, mîinile tremurîndu-i atît de tare, încît cu greu prinse monedele în palma căuş şi ieşi din clădire în cea mai mare grabă. Nerealizînd că la celălalt capăt al firului un ofiţer de poliţie nedumerit bătea în furcă insistent, exprimîndu-se într-un mod foarte original, Andy agăţă receptorul negru şi trecu în sală. — Cine era doamna? întrebă el în timp ce plătea comanda telefonică. — Aceea, domnule? A, era domnişoara Nelson, din Green — Beverley Green, de dincolo de dealuri. Minunat loc, ar trebui să-l vedeţi. O mulţime de oameni bogaţi locuiesc acolo. Domnul Boyd Salter, aţi auzit de el? Şi domnul Merrivan, un om bogat, deşi cam zgîrcit, şi, oh, o groază de granguri. Este un gen de — cum denumiţi dumneavoastră? — un oraş-grădină, asta este; cîteva din cele mai mari case din ţinut. Familia domnului Nelson locuieşte acolo de mulţi ani, dinainte de a exista un oraş-grădină în acel loc. Mi-amintesc de bunicul său; era un bărbat pe cinste. Dirigintele era pregătit să ofere biografii detaliate despre persoanele favorite care locuiau în Beverley Green, dar Andy era nerăbdător să o mai vadă o dată, în treacăt, pe fată şi scurtă discuţia. El o zări coborînd grăbită panta drumului şi ghici că se îndrepta spre gară.   [1] Unitate de măsură englezească, egală cu 2,54 cm.

1   Ultimul succes al lui Dick Martin, cunoscutul detectiv oficial din Scotland Yard, fusese arestarea lui Lew Pheeney, bănuit de părtaş la spargerea băncii din Helborough. Îl găsise într-o mică şi neînsemnată cafenea din Soho. — Ce e colonele? Care-i nemulţumirea înaltei autorităţi? întrebase el aproape vesel scoţându-şi pălăria. — Să mă slăbeşti cu Helborough. M-am lăsat de mult de-alde astea. — Nu mai spune! Dar ce-ai făcut, de pildă, marţi noaptea? Pe chipul spărgătorului apăru un zâmbet de voie bună. — Te-ai prăpădi de râs dacă ţi-aş spune adevărul. — Hai, s-auzim, făcu detectivul şi ochii îi sclipiră de bucurie. Lew nu răspunse numaidecât, dându-şi seama că prea multă sinceritate i-ar putea fi primejdioasă. — Am avut o însărcinare de îndeplinit, despre care nu-mi prea place să vorbesc, zise el în sfârşit. O însărcinare grozavă… dar nu ceva pentru care aş putea fi tras la răspundere, adăugă el repede. — Şi te-au plătit bine? întrebă Dick politicos, deşi neîncrezător. — Împărăteşte! Am primit un avans de o sută cinci­zeci de pfunzi. Da, da, cască ochii mari, domnule detectiv, şi miră-te cât pofteşti, dar crede-mă că nu mint şi nici nu exagerez. A trebuit să sparg nişte broaşte. Ştii — asta e specialitatea mea, dar broaştele astea mi se împotriveau al dracului şi locul unde m-au dus era sinistru. Dacă mi s-ar da un car cu aur n-aş mai face aşa ceva. Am însă un admirabil alibi. Pot do­vedi că în noaptea de marţi am fost pe la ora opt de am luat masa la cârciuma Poştei din Chichester şi că la unsprezece m-am dus la culcare. Ţi-aş face plăcerea din toată inima, domnule Martin — dar spre părerea mea de rău, trebuie să cauţi aiurea pe spărgătorii din Helborough. Îl ţinură peste noapte pe Lew închis, pe când telefonul şi telegraful era în plină activitate. Spusele lui fură confirmate şi a doua zi dimineaţă trebuiră să-i dea drumul. Dick îl invită la masă căci între un spărgător şi un detectiv nu există pică, iar inspectorul Dick Martin era tot atât de iubit de către pun­gaşi ca şi de colegii lui din Scotland Yard. — Îmi pare rău, domnule Martin, dar nu-ţi pot satisface curiozitatea, zise Lew bine dispus. Zi-mi cum oi vrea că nu mă supăr. Mi s-a plătit peşin o sută cincizeci de pfunzi şi mi s-ar fi dat o mie dacă izbu­team. Nu-ţi mai sparge degeaba capul că tot n-ai să ghiceşti despre ce e vorba. Dick îl privea ţintă. — Ascultă, Lew. Văd eu bine că-ţi vine greu să-ţi ţii limba. Hai, uşurează-ţi inima. Dar Lew clătină capul. — Dacă ar fi să spun tot ce ştiu aş băga pe cineva în belea nu-mi stă în obicei. — N-ai decât să nu-i spui numele şi nici amănun­tele. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, făcu detectivul curios. Lew dete pe gât ceaşca de cafea fierbinte şi se şterse pe gură. — Nu-l cunoşteam pe omul care mi-a dat însărci­narea, adică nu personal, dar auzisem de el. Stătuse cândva vreo câteva luni la răcoare. Într-o noapte veni la mine şi mă duse la el acasă — brr! o adevărată vizuină de tâlhari. — Se cutremură când îşi aduse aminte. — Să ştii de la mine, Martin: un hoţ e oare­cum om cinstit, lucrează pe faţă. El pune la bătaie libertatea lui şi adversarul lui e poliţia. Îl prinde, îl bagă la răcoare, îşi face osânda şi n-are cu nimeni nimic. Sunt însă crime care nu stau în paragrafe şi murdării care fac să i se întoarcă maţele unui pungaş de treabă. Când individul a venit să-mi facă propune­rea, am crezut la început că vrea să râdă de mine. Dar când am văzut că nu glumeşte, îmi venea s-o iau la fugă. Sunt însă din fire curios şi, după ce-am chibzuit bine, am primit. Te rog să nu uiţi că nu era vorba de o crimă, voia numai să descuie ceva ca să afle un anumit lucru. O să-şi trudească el mult şi bine creierii fiindcă broaştele, acelea nu le poate descuia ori sparge cineva. — Broaşte? Ce fel de broaşte? întrebă încor­dat Dick. Dar Pheeney clătină capul şi schimbă vorba. Zise că vrea să-şi schimbe felul de viaţă şi „să pără­sească şi el serviciul”. Avea un frate arhitect dincolo de Ocean şi are de gând să se ducă şi el acolo şi să se apuce de muncă cinstită. Dick îşi luă rămas bun şi porni spre Scotland Yard ca să-şi dea raportul superiorilor săi după cum făcea întotdeauna, dar de astă dată pentru cea din urmă oară. Inspectorul Sneed, ridică ochii şi-l întrebă: — Aşadar e adevărat! Dai cu piciorul unei pro­fesiuni atât de bune, să-ţi cumperi o casă la ţară şi să te simţi foarte fericit când o să oferi braţul unei prinţese ca s-o conduci la masă. Halal de-aşa viaţă! Să-ţi fie de bine, încheie el imputările. Dick Martin rânji. În adâncul sufletului îi părea rău că-şi înaintase demisia. — Ce mult schimbă averea pe om, urmă căpi­tanul Sneed cu melancolie. Eu, de pildă, dacă ar fi să moştenesc ceva milioane, n-aş mai face nimic. — Lasă că nici aşa nu te prea prăpădeşti cu firea, răspunse Dick zâmbind. — Insulta superiorului! murmură Sneed. Bagă de seamă că faci încă parte din Statul Major. Zi-mi „Sir” şi fii, rogu-te, mai respectuos cu mine. Eu nu sunt leneş, numai niţel cam letargic şi letargia e o boală ca şi obezitatea. — Atunci eşti gras fiindcă eşti leneş şi leneş fiindcă eşti gras — asta e. Căpitanul Sneed îşi mângâie îngândurat bărbia. Era voinic ca un taur dar fără puteri ca un copil. Oftă adânc, cotrobăi într-un coş şi scoase o hârtie albastră. — Nu te crede aşa de grozav. Până acum eşti încă sclavul meu. Du-te deci la biblioteca Bellingham şi lămureşte afacerea asta. Cică s-ar fi furat nişte cărţi din bibliotecă. Subinspectorul Martin păru nemulţumit de în­sărcinarea dată. — Recunosc că nu poţi culege lauri de pe urma ei, urmă inspectorul zâmbind bucuros. Cleptomania e pentru detectivi ceea ce e ştersul prafului pentru o gospodină. O să-ţi mai taie niţel nasul ca să nu te mai crezi atât şi foarte bine o să fie. Dick, poreclit Slick, ieşi pe uşă cu ochii în jos, gândindu-se că scurta dar strălucita carieră pe care o făcuse în poliţie era ca şi sfârşită. Era specialist în descoperirea pungaşilor şi cel mai bun copoi pe care-l avusese Scotland Yard. Sneed spusese adeseori des­pre el că era făcut pentru pungaş, ceea ce era un com­pliment pentru detectiv. Dick Martin venise din Canada unde tatăl său fusese directorul unei închisori. Acesta nu se prea sinchisise de feciorul lui, după cum nu se sinchisea nici de condamnaţi. Petre du Bois, un osândit pe viaţă, îl învăţase cum să deschidă cu un cârlig îndoit la vârf, orice uşă. Un alt puşcăriaş îl învăţase cum să măsluiască bine cărţile. Şi, de n-ar fi fost o fire cinstită din născare, ar fi ieşit un pungaş renumit. — Lăsaţi-l în pace. Nu strică să înveţe meseria de pungaş, zisese colonelul Martin, tatăl lui, la obser­vaţiile rudelor. O să-i prindă bine mai târziu când o intra în poliţie şi învaţă meseria pe gratis. Înalt şi falnic ca un stejar, sănătos la trup şi suflet, îndreptăţea pe deplin speranţele tatălui său. Răz­boiul îl adusese la Londra şi intrase în poliţie unde îşi câştigă repede simpatia şi admiraţia superiorilor. — Ei, Martin! Zi, ne părăseşti, adevărat e? Păcat! Şi ce ai de gând să faci? îl întrebă un coleg întâlnindu-l pe scară. Dick dădu din umeri. Nu ştia încă nici el de ce să se apuce. — Ei, drace! Bine că-mi adusei aminte. Cunoşti pe un avocat Hawelock? Dick clătină capul negativ. — Un avocat foarte bun. O să-i găseşti adresa în cartea telefonică. Tocmai mă întreba deunăzi dacă nu ştiu un detectiv de încredere. — Şi la ce-i trebuie detectivul? — Nu ştiu. Du-te de vezi. Mi se pare că e vorba de supravegherea unui client care i se pare suspect.

CAPITOLUL I Moartea lui John Millinborn   „Nu ştiu dacă există o lege care să mă împiedice să o fac dar, dacă există, va trebui să cauţi să o ocoleşti. Eşti jurist deci vei şti ce-i de făcut.” Muribundul privi fix în ochii vechiului său prieten, care îl privea cu milă şi citi în ochii lui un consimţământ. Nu se putea imagina diferenţă mai mare ca cea existentă între cel culcat în pat şi silueta fină, îngrijită a celui ce era aşezat lângă el. John Millinborn, bine clădit, fusese un sportiv, cu voce puternică şi mâini mari şi îndemânatice; James Kitson iubise întotdeauna studiul, îşi petrecuse viaţa în birourile prăfuite ale tribunalelor. Şi totuşi, între cei doi oameni — armatorul milionar şi marele avocat — aşa de diferiţi în gusturile lor şi felul de viaţă, există o prietenie profundă şi sinceră. „Voi face tot posibilul, John. Dar îi laşi acestei fete o mare responsa­bilitate cu suma de 2 milioane şi jumătate de lire.” „Mă eliberez de o responsabilitate şi mai mare, Jim. La moartea tatălui meu am primit eu şi sora mea câte o sută de mii de lire. Eu mi-am sporit partea şi am făcut un milion dar nu asta e important. Pentru că sora mea era bogată şi cu un caracter independent şi-a stricat viaţa; ştiindu-se că are bani, bărbaţii cei mai josnici au încon­jurat-o şi ea l-a ales pe cel mai rău dintre ei”. După ce tăcu un moment pentru a-şi recăpăta respiraţia, continuă: „S-a căsătorit cu un mizerabil care a ruinat-o, i-a cheltuit ultimul ban şi a abandonat-o plină de datorii, cu o fetiţă de o lună. Sărmana mea Grace a murit… el s-a recăsătorit. Am încercat să iau copilul dar el l-a păstrat ca zălog. I-am pierdut urma când fetiţa avea doi ani şi nu am mai regăsit-o. Abia acum o lună am aflat totul. Acest om era un escroc internaţional, căutat de poliţie. A fost arestat la Paris şi condamnat sub numele lui adevărat, căci cel cu care se căsătorise era fals. La elibe­rare şi-a reluat numele adevărat şi, bineînţeles, a schimbat şi numele copilului”. Avocatul se înclină: — Şi vrei ca eu … — Înregistrează testamentul meu şi caut-o pe Olivia Predeaux. Ea nu trăieşte sub acest nume; ştii numele pe care-l poartă şi ţi-am spus unde locuia. Nimeni nu o cunoaşte pe Olivia Predeaux; tatăl său a dispărut când avea şase ani şi probabil că este mort iar mama sa vitregă care a crescut-o, ignoră rudenia ei cu mine; apoi a murit şi ea şi micuţa munceşte de la vârsta de cincisprezece ani. — Deci nu trebuie să-i spun nimic? — Nu înaintea căsătoriei. Supravegheaz-o Jim! chel­tuieşte oricât şi nu căuta s-o influenţezi… doar dacă nu cade în mâinile unui mizerabil. Vocea sa, care îşi reluase vechea forţă, încetă deodată şi capul îi căzu pe pernă… Kitson se sculă şi alergă la uşă. Aceasta ducea spre un salon spaţios prin ferestrele căruia, larg deschise, se vedea o mare suprafaţă a câmpiei din Sussex. Un bărbat era aşezat pe marginea ferestrei cu bărbia în mână privind largul câmpiei. Avea circa 30 de ani şi purta bărbuţă. S-a sculat când avocatul a intrat în cameră. — E ceva în neregulă? întrebă el. — Cred că a leşinat. Vrei să vii doctore? Tânărul se îndreptă rapid spre pat şi examină bolnavul. — Ei, bine? Doctorul dădu din cap: — Greu de spus. Inima este epuizată. Are un medic de casă? — După câte ştiu, nu. Detestă medicii şi de altfel nu a fost niciodată bolnav. Mă întreb cum de v-a suportat. — N-avea de ales pentru că i s-a făcut rău în tren. Eram din întâmplare în acelaşi compartiment. L-am adus aici şi m-a rugat să rămân. Este ciudat că un om atât de bogat ca domnul Millinborn să nu fie însoţit de un servitor, şi să trăiască singur în această casă nu mai mare ca o vilă oarecare. Cu toată neliniştea sa, Kitson nu se putu împiedica să nu râdă. — Aparţine acelei specii de oameni cărora nu le place să se afişeze. Nu cred că a cheltuit mai mult de o mie de lire pe an pentru el în orice perioadă a vieţii. E prudent să-l lăsăm singur? Doctorul făcu un gest de neputinţă. — Nu pot să fac nimic, nu mi-a permis să chem un specialist şi cred că a avut dreptate. Se întoarse la căpătâiul bolnavului şi avocatul îl urmă. John Millinborn părea că avea un somn agitat şi, după ce doctorul îl examină din nou, cei doi bărbaţi se reîntoarseră în salon. — Şi-a făcut testamentul? — Da! răspunse Kitson. — Aş avea nevoie de stricnină! zise deodată doctorul, în caz că…? — Trimitem pe cineva sau preferi să merg eu? propuse Kitson. Se poate găsi în comună. Doctorul făcu un semn afirmativ: — Prefer să mergeţi dvs. Am trimis maşina la Eastbourne ca să caute ce n-am găsit aici. Mi-e teamă ca farmacistul să nu refuze să dea servitorului stricnina chiar cu reţeta mea căci nu sunt de pe aici. — Voi merge cu plăcere, mersul îmi va face bine, zise avocatul. Dacă putem face ceva pentru a prelungi viaţa sărmanului meu prieten… Doctorul scrise reţeta şi o dădu lui Kitson. Hill Lodge, proprietatea lui John Millinborn se află pe vârful unei coline. La jumătatea sa drumul străbătea o pădurice de frasini pe care John Millinborn o populase cu fazani. În momentul în care Kitson intră pe plantaţie auzi un zgomot de crengi călcate. — Cu siguranţă că nu am dreptul să fiu aici! spuse un bărbat cu o voce răguşită, îndreptându-se spre avocat. Ne­cunoscutul avea o atitudine degajată şi făcea tot posibilul să atenueze impresia defavorabilă a aspectului său neplăcut. Putea să aibă la fel de bine 50 sau 60 de ani. Hainele sale rupte şi slinoase erau totuşi bine croite. Cămaşa era murdară, cu gulerul zdrenţuit, dar cravata sa şifonată era împodobită cu o camee. Faţa lui a atras atenţia lui Kitson: era ceva diabolic în figura lui buhăită, în ochii întunecaţi ce luceau sub sprâncenele negre şi groase. — Bănuiesc că nu am dreptul să fiu aici. Ciudat, foarte ciudat. Râse ca un astmatic şi deodată începu să spună ob­scenităţi încât avocatul rămase uluit. — Scuze… scuze! spuse oprindu-se la fel de brusc cum începuse. Vezi, când un gentleman are necazuri… Se căută în buzunare şi scoase un monoclu pe care-l puse la ochi. Era în aspectul acestei epave umane ceva cinic care-l neli­nişti pe avocat. — Nu am dreptul?! Dacă aş putea să fac ceea ce doresc aş suci gâtul la toată lumea. — Ce cauţi aici? îl întrebă sever, avocatul. Eşti pe o proprietate particulară! — N-am dreptul? n-am dreptul? Bine… îşi scoase melo­nul cu un gest larg arătându-şi chelia, se întoarse şi plecă legănându-se. Kitson se grăbi spre comună. După o oră se întoarse la vilă. Doctorul stătea la fereastră. — Cum se simte? — Aproape la fel. A avut o criză. Aţi adus stricnina? Luă pachetul cu medicamente şi-l puse pe marginea fe­restrei. — Sincer, doctore! ce crezi de starea lui? — Nu cred că-şi va recăpăta cunoştinţa. Avocatul avu un şoc. Sperase că finalul nu va fi atât de aproape. Merse spre camera prietenului său urmat de medic. John Millinborn zăcea pe spate, cu ochii închişi. Faţa sa era palidă, cu mâinile crispate la gât iar cămaşa sfâşiată la piept. Avocatul se aplecă cu ochii umezi şi puse mâna pe fruntea lui. — John! John! murmură el cu ochii în lacrimi. Îşi şterse faţa cu batista şi merse la fereastră… privi peisajul, apoi începu să se plimbe prin cameră. Bolnavul nu se mişcase. Avocatul se gândi la fata ştiută numai de el: ce va face cu milioanele pe care le va moşteni în curând? — Jim…Jim! Se întoarse brusc. Era vocea lui John Millinborn. — Vino repede! Doctorul se repezi spre patul bolnavu­lui. Millinborn se ridicase şi privea fix pe avocat. — Jim, el… Capul îi recăzu pe piept şi doctorul îl întinse cu grijă pe pat. — Ce s-a întâmplat John? Spune-mi prietene…

1 Trăiau cîndva un antrenor neînsemnat de cai de curse şi un jocheu care ajunseseră într-o mare încurcătură. Un alt personaj implicat în istoria asta era un agent de pariuri cu o reputaţie dubioasă. Scandalul s-a iscat în jurul unui cal, numit Ectis, favoritul cupei Royal Hunt. Atît jocheul cît şi antrenorul erau deja suspectaţi; erau pe punctul de a primi avertisment şi de a fi excluşi de  la curse aşa încît nu-şi mai puteau permite nici un risc. Disputa era dacă să menţină calul în starea în care se găsea şi să-l antreneze ca de obicei, sau, cum sugera jocheul, să elimine orice risc printr-o doză mică de drog dată calului înainte de cursă. Amîndoi se puteau aştepta la complicaţii şi neplăceri; dacă lăsau în pace calul, jo­cheul ar fi fost cel învinuit, iar dacă administratorii ar fi bănuit că animalul fusese „doftoricit” şi era verificat, antrenorul ar fi fost, mai mult ca sigur, îndepărtat de la curse cu violenţă. În cele din urmă, antrenorul şi-a ales propria va­riantă. Ectis urma să fie scos în cursă „descoperit”. Agen­tul de pariuri care le făcea jocul a făcut publicitate calu­lui aducîndu-l din situaţia de favorit în poziţia a doua, a treia, apoi a fost lăsat în voia sorţii pînă cînd a ajuns la cota 100 la 6. — Nu mai înţeleg nimic, îi spuse antrenorul proprie­tarului cu o zi înaintea cursei. Calului nu i-a mers mai bine nicicînd d-le Braid. Dl Braid trăgea îngîndurat dintr-un trabuc şi ochii lui negri îl fixau pe antrenorul cel scund cu chip zbîrcit. Era nou „în horă” — cel puţin în Anglia — un om co­mod, docil şi foarte bogat. Nu avea amici printre cei de la curse şi oamenii experimentaţi în acest domeniu îi ur­măreau cu multă curiozitate figura suplă cu păr negru, încărunţit pe alocuri şi cu o faţă prelungă, palidă. Fără să îl compătimească, aceştia îşi exprimau regretul că o „moacă” atît de valoroasă a căzut pe mîinile lui Lingford, antrenorul, şi ale inconştientului său partener Joe Brille, jocheul. Dar Braid nu avea nici un motiv aparent să-şi plîngă de milă. Avea o căsuţă drăguţă la Ascot unde locuia singur chiar şi în timpul săptămînii, dar se simţea bine în singurătate. Îl puteai vedea în anumite societăţi fumîndu-şi distant ţigara, privind în gol. El paria rar şi pe sume modeste; nu-l contrazicea pe antrenor şi nu îl ur­mărea pe jocheu. Aveai impresia că era sătul de cursele de cai. — Probabil, spuse el tărăgănat cînd antrenorul ter­mină, probabil agenţii îşi închipuie altceva. — Aşa-i, d-le — ei cred că Denford Boy este o cer­titudine. Lingford regreta chiar că nu-l putea conduce pe Ectis spre victorie — ar fi făcut o avere. Dar el îi datora o groază de bani agentului care publicita calul şi ar fi însemnat ca acesta să piardă mai mult de două mii. Cu o oră înainte da începerea alergării în cupa Royal Hunt, Anthony Braid îl luă deoparte pe antreno­rul său. — Calului meu i-a cam scăzut cota, remarcă el. Lingford observase şi el acest lucru. — Da, domnule — cineva a pariat pe el în tot ţinutul. Şi pe Lingford îl deranja „chestia” asta deoarece în dimineaţa aceea agentul de pariuri implicat îl acuzase de înşelătorie, — Da, zise Tony Braid, cu vocea lui gravă. Eu am pariat pe el prin toată ţara! Sînt pe punctul de a cîştiga treizeci da mii de lire. — Chiar, domnule? Antrenorul se simţi uşurat. La început crezuse că era vorba de un complice de-al lui Brille şi că jocheul îl înşelase şi pe el. — Ei bine, veţi avea răsplata banilor cheltuiţi. Brille zice că... — Nu mă interesează ce zice Brille, spuse proprieta­rul încet. Nu el va alerga. Am adus un jocheu din Franţa! Şi, domnule Lingford, mi-am schimbat şi antrenorul. Per­sonal i-am predat calul domnului Sandford de vreo oră şi dacă te apropii de el, te dau pe mîna administratorilor. Pot să-ţi dau un ultim sfat? Uimit, antrenorul nu reuşi să-i dea răspuns. — Sfaturile mele, spuse Anthony Braid, sînt de fapt două. Unu: du-te în arenă şi pariază pe Ectis. Vei cîştiga destul ca să-ţi ajungă tot restul vieţii, deoarece nu cred că vei mai antrena vreun cal vreodată, şi doi: să nu încerci niciodată să-i înşeli pe cei „licenţiaţi” la bursa din Johannesburg. La revedere! Ectis cîştigă cu trei lungimi, iar dl. Anthony Braid dobîndi un nou pseudonim în rîndul gloatei rău famate de la curse. El care fusese cunoscut drept „Tipul” şi „Figura” (nume de altfel sinonime) va fi numit „Trişorul”. Şi numele ăsta îi venea ca turnat. El îi fusese aruncat într-o zi, în biroul său din City, cînd reuşise să-l „prindă” pe Aaron Trosky, de la Societatea pe Acţiuni Trosky cu considerabila sumă de cincizeci de mii. Nu e mai puţin adevărat că şi Trosky, în virtutea credulităţii lui naive, încercase să-l „prindă” pe dl. Anthony Braid cu o sumă mai mare, într-o afacere de drepturi în exploatarea mi­nieră, dar asta nu avea nici o importanţă. — Eşti un Trişor, nimic altceva, hohoti Aaron cu vocea  sugrumată. Aşa ţi se spune şi asta eşti! — Ieşi şi închide uşa, îi zise Anthony. Nepotolit după experienţa lui Trosky, un oarecare Felix  Fenervy îi făcu Trişorului o propunere în domeniul ex­ploatării platinei. Se credea foarte isteţ. Anthony examină hărţile, citi raportul destul de incomplet ce fusese întoc­mit de inginerii firmei (ei nu ar fi putut să-l înşele nici măcar pe un funcţionăraş de pe strada Commissioner) şi îl invită pe domnul Fenervy la masă. Anthony avea şi el o propunere în afacerea cu platina, o fîşie de pămînt secătuit din Rhodesia de Nord. De ce să nu unim cele două teritorii şi să formăm trustul „Consolidated Platinum”, sugeră blajin Tony. Vom obţine astfel profit integral din ambele fundaţii. Ideea îl înfierbîntă pe Fenervy. Dimineaţa următoare îi plăti „victimei” sale suma de douăzeci şi trei de mii de lire direct în bancă, fiind sigur că va scoate bani buni. Acestea se puteau spune despre Anthony Braid, omul a cărui bogăţie nu o putea evalua nimeni în afară de bancherul lui, pînă în dimineaţa în care veni în vizită la cel ce avea să-i închidă uşa în nas; cel pe care Anthony îl iubea, dar care nu ţinea la el, ba dimpotrivă, prezenţa lui îl irita. Faptul că Tony Braid îl plăcea sau nu pe Lordul Frensham era mai puţin important, oricum sentiinentele lui se îndreptau spre un alt membru al familiei. Lipsa de bunăvoinţă a Lordului Frensham sau ura lui Julian Reef îl lăsau total indiferent. — Anthony Braid, domnule, îl anunţă majordomul. Lordul Frensham se rezemă de spătarul fotoliului masiv, din spatele biroului său, îşi trecu degetele tremurînde prin părul bogat, cenuşiu şi se încruntă.