Recent Posts
Posts
I.           UNDE EŞTI, SCUMPUL MEU PĂrinte duhovnicesc, să îngenunchez sub epitrahilul tău şi să las inima să plângă în susurul sfintelor cetanii? Unde sunt ceasurile noastre de duhovnicie şi unde sunt cuvintele tale preaînţelepte? Am fost şcolarul tău, am primit din mâna ta ucenicia cea pentru Cristos şi am. Pornit în lume, ostaş unor convingeri uriaşe, pe care numai focul sufletului tău poate să le propage!           „Nu este durere mai mare decât să-ţi aduci aminte de vremea fericită, atunci când eşti în zile de ticăloşie” „.           Cât de înalte, cât de dragi, cât de neajunse mi se par astăzi petrecerea şi învăţătura mea în sfânta casă de creştere creştină pe care o conduci!. Am trecut eu cu adevărat prin aceşti ani de pregătire şi de înflorită primăvară?           Fusei eu cu adevărat elevul predilect şi speranţa rectorului meu? O, preacucernice părinte, pentru ce m-ai făcut să trăiesc în aceste grădini ale spiritualităţii şi ale clarităţii evanghelice fără să-mi spui categoric că dincolo de de mă aşteaptă noaptea, zbuciumul şi dezastrul?           Stau azi cu capul învelit în tristul meu suman călugăresc şi plâng frumuseţile de unde am pogorât, şi plâng ruinele subite ale visurilor mele de eroism creştin. De ce nu eşti lângă mine, să mă vezi cât sunt de abătut şi de sfărâmat! De ce nu am acum în mâinile mele mâinile tale sfinte, să răcoresc cu de obrajii mei cei ruşinaţi şi arşi! Mi-ai spus adeseori: „Copilul meu, un învăţător adevărat, când îşi formează ucenicii, prin creşterea şi prin învăţătura ce le-o dă, trebuie să se încarneze nepieritor în sufletul lor. Învăţătorul, ca sărmană persoană fizică, se veştejeşte, se depărtează sau trece în lumea mai fericită pe care o aşteptăm. Învăţătura lui însă îl hipostaziază în inima ucenicului”…           N-am uitat cuvintele tale şi le-am simţit, reale şi puternice, în mine de multe ori. Ne despărţisem; pornisem în lume ca să mă lupt şi să biruiesc în numele flamurei în care mă înveliseşi. Dar te simţeam de faţă în inima mea. Credinţa ta de apostol, devotamentul tău pentru Mântuitorul, zilnica şi prelunga mea impregnare de miresmele idealului tău te prelungeau în conştiinţa mea şi te păstrau viu şi subtil în cămările mele sufleteşti. Dar astăzi te caut şi nu te mai găsesc! Sfaturile tale sunt ca o poveste citită de demult. Viaţa pe care o revărsaseşi în mine somnolează. Disciplina şi militantismul meu creştinesc şi preoţesc sunt în dezordine.           Nu-mi mai rămân decât lacrămile şi sfântaspovedanie.           Şi lacrămile mele curg zadarnic, iar duhovnicul meu iubit şi sfânt e departe de mine! Am alergat la chilia ta, fără întârziere, după ce mi-am dat seama că toată construcţia pastorală ridicată de mine în eâţiva ani s-a prăbuşit în capul meu. Nenorocul s-a ţinut de mine până la pragul tău, până la uşa ta, pe care am găsit-o închisă. Ai plecat la Ierusalim şi te vei înapoia de-abia la primăvară!           O, părinte duhovnice, cât mi-ai fi trebuit în aceste ceasuri grele ale sufletului meu! Cum ţi-aş fi deschis această inimă, ticăloasă azi, nevinovată şi entuziastă altădată! Preasfântă şi mângâietoare spovedanie, întinde mie, celui rănit şi doborât,. Braţele tale părinteşti!           M-aş duce la alt doftor sufletesc – în biserica noastră sunt atâtea forţe şi atâtea nume venerate! – dar care dintre toţi ar putea să înlocuiască pe cel ce m-a născut lui Iisus Cristos şi m-a crescut lui cu laptele mântuitoarei învăţături!. Numai sub ochii părintelui meu sufletesc pot să descarc poverile ruşinii şi ale deznădejdii mele din aceste zile. Numai el trebuie să ştie silinţele, iluziile, smăcinările, biruinţa pare că deplină şi apoi crâncena bancrută pe care le-am agonisit cu talantul încredinţat mie la ieşirea mea din academia teologică!           e „Milostiveşte-te de mine, Doamne, căci la strâmtoare sunt.; căci s-au veştejit de jale ochiul meu, sufletul şi trupul meu, şi viaţa mea se iroseşte în durere, şi anii mei în suspine; din pricina ticăloşiei mele, puterea mea se dărăpănă şi oasele mele se macină” (Psalmul 31.)           În această situaţie extremă în care mă găsesc, nu-mi rămân decât două căi deschise: sau să ajung cât mai curând la ţărmul mării şi să mă urc în prima corabie menită să atingă coastele Ţării Sfinte, sau – calea a doua plină de mărăcini şi de maeeraţiile răbdării – să-mi deschid toate rănile şi să le storc pe aceste cearceafuri de hârtie albă… Să plec, să fug, să zbor!. acesta ar fi sfatul mânTuitor pe care ştiu că mi-l vei da acum ori mai târziu.           Să viu să te găsesc la picioarele Golgotei, unde te afli astăzi, şi acolo să mă zvâreolesc ca un vierme în ţărâna stropită cu sudoarea şi cu sângele Izbăvitorului! Aşa ar trebui; acesta ar fi primul ajutor pe care aş putea să mi-l dau eu însumi.           Dar unde este sănătatea sufletească, proprie să mă aşeze pe această cale înţeleaptă? Sunt incapabil să mă hotărăsc! Duşmanul meu cel nevăzut m-a dezagregat atât de înfricoşat, încât nu mă mai recunosc. Din fapta acestui duşman, „am ajuns de ocară, povară pentru vecini, pentru prieteni sperietoare; cei ce mă văd pe uliţă fug dinaintea mea. Uitat am fost, ca unul care a murit şi s-a desprins din inimi; am ajuns ca un vas dogit”…           O rază de înţeles şi de preciziune începe să răzbată în întunericul acestei înfricoşate cisterne în care zac astăzi, fără nevinovăţia lui Iosif şi fără măreţia lui Ioan Botezătorul. M-am întâlnit cu prietenul nostru comun, cu arhimandritul Chesarie, care mi-a împărtăşit planul lui de apropiată călătorie la locurile sfinte. Potrivit înţelegerii ce aveţi, vă veţi întâlni cu sfânta cetate şi veţi sălăşlui, poate, împreună. Îl fac pe părintele Chesarie solul jalnicelor mele noutăţi! Pleacă peste câteva săptămâni. Îi dau această lungă scrisoare pe care am început să ţi-o scriu şi-l fac – spre usturătoarea mea ruşine – un vestitor invers decât cei de altădată, care brăzdară mările şi ţările cu mesagiile lor de lumină şi de dezrobire sufletească. teatru radiofonic Doctorul taifun..........https://latimp.eu/doctorul-taifun-de-gala-galaction-teatru-radiofonic-drama-la-microfon1984/ Marturisirea de gala Galaction...........https://latimp.eu/marturisirea-de-gala-galaction-1986-teatru-la-microfon/
                                                                            P A R T E A I                               I. CE SE PETRECE ÎN CÂRCIUMA LUI VANCEA DUPĂ  CĂDEREA  PLEVNEI           — Ştii, mă cioroiule, să zici Hora Griviţii?           — Hapoi, să trăieşti, don sergent, ştiu, dacă mi-oi cântao uşurel, ca s-o fur cu arcuşul…           — Ascultă încoace:           Fata lui Gazi Osman…           Griviţa, are-un colan…           Colanul de i l-aş lua… înapoi nu l-aş mai da…           Vasile lăutarul şi cu ajutoarele lui – un cobzar şi un muscalagiu – pornesc domol şi nimerit, după podobia pe care o cântă, cu pleoapele lăsate peste ochii molatici, don sergent Iorgu Mutafu. Podobia merge dintr-o dată, dar stihul se opreşte în gâtul ţiganului ca un os'de peşte:           — Zi, mă, după mine:           Fata lui Gazi Osman…           Griviţa, are-un colan…           Vasile lăutarul, sperios, năuc, gata pare că să zboare – cu dibla într-o aripă, cu arcuşul în cealaltă – zice în bobote:           Fata lui… Osman… Găzaru…           Are, măre, un golan…           Muşterii lui Vancea se perpelesc de râs… Sfinţia-sa părintele Năstase proistosul îşi şterge merele roşii din obraji cu o basma al cărei capăt a rămas în buzunarul antereului. Domnul Ţigle lordânescu, grefierul, râde cu ochi de gheaţă, tihnit, bărbos şi năsos ca un turc. Savu Pantofaru, Nicolache Piua-Petri, Iordan Orbul se izbesc cap în cap, prăvălindu-se de râs în dreapta şi în stânga, pe banca de la perete, unde stau. Dumitru Găzaru, cu ochelarii pe vârful nasului, râde şi el, dar subţire şhgreceşte:           — Ma, fir-ai de risu de ţioară!… Unde este Gazi, unde este GazaruL.           Don sergent Mutafu se plesneşte cu palmele peste nădragii lui de călăraş şi se îneacă şi orăcăie şi dă cu fruntea de masa de alături, plină de oale smălţuite, şi dă, apoi, cu ceafa de butoiul gol de la spate, în zgâţânarea unui râs nebunesc… Şi pe când râde, se uită printre lacrimi şi pieziş la D um itru Grecu:           — A u z i, kir Dumitre!… Osman Găzarul… --           Vancea cârciumarul râde şi el, dar fără putere şi fără răbufniri. Umflat, greoi şi slut, ca un burduf de untdelem n sugrumat, el se zbuciumă mut pe scaunul de după tejghea. Şi ai fi zis că în bârdăhanul plin a căzut nu ştiu ce lighioană, şi acum, când se îneacă, lighioana se zbuciumă de moarte.           Părintele proistos îşi ia seama cel dintâi şi se opreşte.           Şi-a adus aminte de păcatele pomenite în Molitfelnic: „… sau nebuneşte au râs”…           — Fire-ai să fii mărturisit de ţigan, că mă făcuşi să cad în certare!…           Don sergent vrea să se oprească şi el, dar de-abia isprăveşte o toană şi începe alta.           — Bată–te concenia de ţigan!… Griviţa are un colan; mă, nu un golan!… Hei, avea Griviţa mii şi mii de golani – scuipa-i-ar tunurile noastre, cum i-a şi scuipat – dar cântecul zice colan, ţigane, nu golan… Ştii tu ce este aia colan?           — Ştiu, mânca-te-aş.           — Ce este?           — H apoi este… haia… hăia…           — Nu ştii, cioară! Salbă, mă!… Salbă va să zică! Fata lui           Osman are salbă la gât, adică salbă de tunuri! Ia zi acum:           Fata lui Gazi Osman…           Griviţa, are-un colan…           Vasile, ca o zburătoare cu aripa frântă, dă înainte, dă înapoi, „ cârâie şi şontâcăie, dar cârpeşte stihul de la el – el însuşi cântăreţ din plămădeală:           Fata lui Hagi Osman…           Are… tunuri la gâtlan…           Toţi cei din cârciumă se ţin de coaste. Râsul l-a răzbit de-a binelea şi pe domnu Ţigle, măcar că ochii lui rămân reci şi deschişi; l-a răzbit şi pe Dumitru Găzaru.           — Mă baragladină – zice don sergent (după ce s-a perpelit să-şi dea sufletul între butoi şi oalele de pe masă)           — mă proclete, ai nimerit-o din prostie, ori ai zis-o din deşteptăciune?           Dar muşterii lui Vancea s-au săturat de râs şi de Vasile lăutarul. Savu Pantofaru se scoală de la masă şi spuse dojenitor:           — M ă Iorgule, dă-l lui Han-Tătar de ţigan! Tu nu vezi că ne arde inima să te auzim pe tine? Spune-ne frate, ce-ai făcut pe unde ai umblat, cum ai scăpat de primejdiile răzbelului… Te vedem teafăr şi voios. Dum nezeu să-ţi ţie veselia!… D e ia mai spune-ne cum a fost!           — Fraţilor… aşa! va să zică, eram la Olteniţa… Când au venit muscalii, le-am dat Olteniţa în primire şi noi am luat-o spre Bucureşti…            Vasile lăutarul şi cu ajutoarele lui s-au ghemuit pe banca de lângă uşa din fund şi, cu sculele pe genunchi, au întins urechile. Ceilalţi ascultători şi-au pus care b a r b a,.care bărbia pe buza oalei cu vin şi ascultă ce le spune don sergent.      — Mă fraţilor, am intrat în Bucureşti. Ce bairam! Ce urale! Ce flori aruncate de pe ferestre!… „Trăiască Divizia a patra! Trăiască gheneralul Mânu!” Am trecut apoi Oltul şi ne-am lăsat încet spre Dunăre… Am stat în tabără pe la Potelu, pe la Dăbuleni, până când, hai-hai, am ajuns la T urnu Măgurele. Mă fraţilor, dacă mă vedeţi azi întreg şi cu oala în mână, apoi… să-i dea Dumnezeu sănătate lui don gheneral Mânu!…  gasiti aici comentariul papucii lui Mahmud........https://latimp.net/forum/thread/28535/papucii-lui-mahmud-de-gala-galaction-rezumat-povestire-comentariu/
În preajima unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea, de când se ţinea minte în bătrânii satului din cealaltă margine a pădurii, şi Călifar era „moş Călifar” din vremi uitate. Moşnegii din Alauteşti îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprâncenilor şi de moara lui cu straşina de-un stânjen. Flăcăii, ce îndrăzniseră să înfrunte până în celălalt capăt pădurea grămădită între Alauteşti şi moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani. Dincolo de moară începea Căpriştea: un pământ pietros, scorburos şi plin de mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă ou coarnele.           În Alauteşti, în nopţile de vreme rea, torcătoarele spuneau, înviind focul, că moş Călifar îşi vânduse sufletul Satanei pentru nu ştiu câte veacuri şi viaţă că întinsese în iazul morii, sufletelor creştineşti, un laţ vrăjit îşi că morarul procopsea, cu bogăţiile cu care Diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le ceară. Dar laţul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce râvnise procopseala necurată, că acesta îşi sărea din minţi. Bunătăţile cu care îl hărăzea Vicleanul erau atât de multe, şi bucuria cu care îl gâdila era aşa de ascuţită, că nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un câine încăierat de viespi şi râzând smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul către iaz şi poticnea în el. Iazul şi moara lui Călifar erau o născocire a întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca orişicare, pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. De-a pururi, faţa lui sta linsă, limpede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie, într-un ram de trestii şi de sălcii. Zăgazul, ce se înălţa în coasta morii, era spuneau creştinii înfioraţi întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi ispitiseră comorile Satanei şi veniseră la Călifar ca să-i procopsească. Moara sta, sub învelişul ei cu straşina de un stânjen, ca un cap cu gânduri rele, sub o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu văzuse moara în umblet. Morarul măcina numai pentru stăpânul său Nichipercea şi cine ştie pe ce vreme. Se spunea însă că, atunci când Călifar ridica stăvilarul şi slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flăcări iar, de sub făcău, se scurgea în spumegai de sânge. Şi câte nu se mai spuneau! Câţi îndrăzneţi, din sat şi de pe aiurea, furaţi de minţi, prostiţi de Naiba şi sorbiţi de iazul fermecat, nu erau de pomenire şezătorilor din Alăuteşti! Şi frica nevoiaşilor se înghesuia pe lângă vatra pâlpâitoare iar curajul voinicilor stătea drept, cu mâna în pieptar: nouros, gânditor şi pare că gata de-o încercare.           Printre cei voinici era şi Stoicea. Stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât vrea însă copil din flori, biet Stoicea, nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare părintească. Îl găsise răposatul popa Radu, în tinda bisericii, la o lună după moartea preotesei şi-l luase în casa-i pustiită. Dar Stoicea nu se făcuse nici de şase ani şi popa Radu îşi urmase soţia în pământ. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor copil din flori şi de pripas. Şi azi era voinicul Stoicea. Dar cine te vrea de ginere, când ai crescut din mila satului şi când păzeşti vitele celor cu fete de măritat? De aceea Stoicea vedea bine ca nu se putea căpătui în sat la el şi de multă vreme gândurile lui pribegeau prin negura pădurii spre moara lui Călifar.           „Adică-te, ce ar fi să fac o încercare? Ce am şi ce-o să pierd! Părinţi nu, rude nu, drag nu sunt nimănui în lumea întreagă, sunt eu de capul meu. De altă parte, slab de înger nu mă ştiu, stafii şi pricolici n-am văzut niciodată, de atâta vreme de când pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe la Cimitirul Vechi, prin Câmpul Pârcălabului şi pe unde vrei. Ce vorbă! Să te sminteşti când ai vedea înainte-ţi prăpăd de comori şi de odoare. Numai să le simt în mână, că ştiu eu cum să mă port şi cu Călifar şi cu stăpânu-său. M-am hotărât: mâine de dimineaţă slobod cireada în luncă şi-o iau razna, prin pădure, spre moara lui Călifar.”           Şi Stoicea aşa a făcut. A doua zi, când soarele se învârtea şi se suia, rotoghilă arsă în foc, pe dealul Alăuteştilor, Stoicea băgă cireada în luncă, aruncă pingeaua pe umăr, ciomagul pe pingea, şi pieri într-un fluier, pe sub goruni.           Prin pădure nu erau poteci. Stoica mergea de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrăţeau prea strâns şi-l încurcau, Stoicea scotea cuţitul. Punctul către care se îndrepta era miazănoapte. Din câte auzise, dacă ţineai drept spre miazănoapte într-o jumătate de zi ajungeai la moară. După multă şi anevoioasă cale, Stoicea ieşi într-un luminiş în mijlocul căruia un stejar lăsa braţe noduroase şi bătrâne peste un norod de dediţei. Ostenit şi pare că uns la inimă de aleanul florilor, Stoicea îşi muie mijlocul, şi întinse pingeaua şi se culcă, cu soarele la sfârcul opincilor: „Când mi-o veni până la ochi o să mă deştepte”. Stoicea dormi un pui de somn cât se târăşte umbra de un stat de om, şi când razele îl înţepară în pleoape se deşteptă. Se sculă înviorat şi se afundă iar în întunericul pădurii şi printre făcliile pe care soarele le turna, întoarse cu flăcările în jos. Când trecuse bine de amiază, lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devale, o sclipitură ca de brici. Era iazul morii lui Călifar. Merse ce mai merse şi moara i se făcu înainte. Moara ca orice moară dar iazul pare că sta sub ea prea luciu şi prea sloi. Pe pod, morarul fereca piatra: Barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul cioc de cucuvaie.           — Mai bun lucru, moş Călifare!           — Mulţumim dumitale, nepoate. Ce vânt te-a suflat pe sub atâta negureală de pădure şi te-a dat de-a dura până la moară la mine?           — Moş Călifare, am auzit că eşti un vraci cum nu s-a dovedit, ca unul care procopseşti pe oricine vine să te roage ca să-l procopseşti. Iată pentru una ca asta am venit şi eu.           — Bine, fătule, să te procopsesc. Îngăduie-mă să sfârşesc de frecat astă piatră mai am să-i dau câteva ciocane. Dar cum te cheamă? Şi trebuie să-ţi fie foame. Te poftesc să mănânci cu mine, că nici eu n-am mâncat. Am ciorbă şi o mămăligă aproape întreagă. Iată că am sfârşit. Până una, alta, fă de te spală, căci ai scuturat pe tine toţi păienjănarii din pădure. Vezi, pe scara aceea.           Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag şi intră în scara putredă, ispitind-o cu luare-aminte din vârful ciomagului şi dintr-al opincii. „Moş Călifar un unchiaş, îl scutur de zilele ce i-au mai rămas, dintr-o palmă! Iazul care nu face unde, dar astea ce-s? Vorbe de babe! Să mă spăl şi să las copilăriile.” După ce se spălă pe mâini, îşi făcu pumnii găvane, îi cufundă în iazul rece şi scoţându-i plini de apă şi de murmur îi azvârli în obraji.           A, ce vis întârziat! Stoicea sare de pe pingea şi înţelege cum că l-au deşteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neaşteptate din seninul minţitor al zilei. „M-am păcălit cu socoteala mea: soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi şi să mă trezească, a tras peste mine ţolul ist greoi şi leorcăit. Ce te faci acum? Sub stejar nu stau că e rău de trăsnet. Încotro s-o iau: înainte, spre moara lui Călifar, ori înapoi spre sat. Pe ce vreme o fi? Bre, ce vijelie! Auzi cum se frâng moşnegii pădurii. Să mă întorc spre sat şi să tai ziua de azi pe răboiul celor pierdute.”           Dar Stoicea nu-şi mai găsi urmele în pădure şi se rătăci. Cu cât da să se îndepărteze, cu atât se pierdea mai mult, prin nişte curpeni încâlciţi, prin nişte viroage în care putrezeau copaci trăsniţi şi printre nişte gropiţe din care ieşeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite şi întoarse. De altă parte, furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oţerea în spinarea gorunilor, crâşnea, frângea şi dădea chiote. Numai nişte picături mari şi rare fluierau prin frunze, ca gloanţele. Stoicea mergea grăbit, îngrijorat oleacă şi încotro îl mâna vijelia. De la o vreme băgă de seamă că, împreună cu el şi tot de vale, mergea de zor, furişându-se pe după stufuri, droaie de jigănii cu patru picioare: cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar şi lupi. Toate aceste lighioane fugeau ghemuindu-se şi scâncind, ca sub spaima unui bici de foc. Ereţii fugeau şi ei hărţuiţi de vijelie, se dădeau în scrâncobul aripelor câteva clipite şi cădeau săgeţi. Dar iată că lighioanele încep să chelălăie şi să urle cumplit. Lupii se reped de vale nebuneşte, luând vulpile în picioare şi amestecân-du-se cu pământul iar cerbii sar în lături, desfundând cu coarnele stufişul. Furtuna se face şi mai amarnică, şi se roteşte, şi fâlfâie, şi craune (pe deasupra pădurii ce s-a rărit fără de veste) ca o scorpie duşmană. Dar atunci povârnişul, de pe care vijelia mătura pe Stoicea în rezmeriţa jigăniilor pădurii, se frânse dintr-o dată în pieptul unui deal alb şi drept ca zidul. Spuma lighioanelor se tăie în două, în trei, şi pieri în suciturile văii, iar Stoicea dădu fuga la adăpost într-o ocniţă ivită sub deal. „Unde naiba să fiu eu aici? De când sunt nu mi-a călcat piciorul prin locurile astea! Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea spre soare scapătă şi m-am apropiat de hotarul munţilor. Bine ca am găsit încă un adăpost.” fisa de lectura .................https://latimp.net/forum/thread/22711/moara-lui-califar-de-gala-galaction-fişă-de-lectură-opera-epică/