George Calinescu

PREFAŢĂ.           Volumul de faţă este „mica Istorie a literaturii române” pe care o anunţam în prefaţa ediţiei celei mari, ca urmând a apare aproape numaidecât după aceea. Publicarea lui a fost interzisă. El nu e o simplă prescurtare a ediţiei mari şi nu scuteşte de lectura celei dintâi, dimpotrivă, e un adaos în scopul de a rezuma impresiile generale. Nu sunt aici biografiile, amănuntele de istorie literară. Materia a fost prelucrată şi, dacă în multe locuri cititorul va regăsi caracterizări din ediţia mare, asta vine de acolo că un adevăr nu poate fi exprimat decât cu aceleaşi cuvinte. Am crezut că aş proceda greşit dacă din ambiţia totalei noutăţi aş fi răsucit frazele inutil. De altfel, încă o dată, aceasta nu e o altă operă, ci un indice critic la cea dintâi. Acum, eliberat de obligaţia documentaţiei integrale, am privit literatura română din avion, încercând a stabili altitudinile, a proporţiona valorile. La fiecare autor am scos în evidenţă numai ceea ce este realmente valabil artisticeşte, tăcând pe cât cu putinţă părţile neizbutite, în fiece capitol am scos în frontul întâi scriitorii viabili şi am lăsat în umbră pe culturali. În felul acesta cred că, citind ediţia cea mare şi apoi pe aceasta mică, cititorul se va lămuri asupra părţii vii din literatură. N-am făcut ca alţii care în compendii pun numai cifre goale şi titluri de opere, ci şi aici şi mai cu seamă aici, am vizionat materia organic şi critic. Noi suntem încă puţin cunoscuţi de străini şi am voit să le dau acestora (de vor putea citi cartea în româneşte ori în traducere) un sistem de impresii, iar nu un sec răboj. Am pus o deplină obiectivitate şi acum ca şi mai înainte şi e în interesul scriitorului român să mă îndrumeze acolo unde mi-a scăpat un fapt sau o înţelegere. Iar cei tineri să nu arate acea nemulţumire egoistă de a nu li se fi dat importanţa pe care poate şi-o credeau, pentru că o istorie se cade să fie totdeauna puţin retrogradă, ca să nu piardă perspectiva eternului şi, de altfel, pe măsura accentuării valorii noilor scriitori, se vor face cuvenitele împliniri.           Ediţia cea mare a fost violent atacată cu obiecţii în totul exterioare literaturii. Erau în general pretexte sub care se ascundeau nemulţumiri personale. Autorul a fost urmărit în viaţa lui profesională cu o stăruinţă sălbatică, suportată cu dispreţ şi indiferenţă. Ce rost are acum a destăinui, în ton patetic, toate aceste mizerii inerente existenţei? Ar fi să mă răzbun, iar răzbunarea e o vorbă lipsită de sens în câmpul artei. Timpul rămâne nepăsător la micile noastre lupte, ochiul lui nu îmbrăţişează decât operele durabile. Poate oare cineva îndrăzni să prevadă judecăţile viitorului? E cu putinţă ca victime, oricât de demne şi agresori să fie înghiţiţi deopotrivă de groapa justă, artisticeşte, a uitării.           S-au încercat şi timide critici ştiinţifice. Ele erau neîntemeiate (de ar fi fost, ce greutate aş fi avut de a le recunoaşte şi a îndrepta?). Adevăratele vini n-au fost semnalate. E de la sine înţeles că opera nu putea fi perfectă, fie pentru că era o întâie încercare şi mai avea nevoie de ani de studii şi consolidare, fie că un om este ceea ce este, incapabil de a-şi depăşi marginile. Altora le e deschisă putinţa de a repara1.           O insinuaţie vie susţinea că autorul acestei istorii n-ar fi fost propriu unei atare întreprinderi din cauza firii sale susceptibile. Regretatul şi marele E. Lovinescu cultiva, în bună credinţă, această falsă imagine. Într-un articol, în fond elogios pentru critic, dar care n-a fost publicat spre a nu se mâhni cu o polemică oricât de amabilă un om pe pragul morţii, repudiam judecata de mai sus: „Dar acum ziceam să destăinui domnului E. Lovinescu de unde vine supărarea dincolo de orice limită rezonabilă a celor despre care scriu, deşi textele trebuie să pară celui în afară de chestiune extrem de           1 Multe ştiri de amănunt au ieşit la iveală după apariţia primei ediţii mari. Ele vor fi folosite mai târziu. Astfel, dl Augustin Z. N. Pop (Din Eminescu necunoscut, Cemăuţi, 1942), la afirmaţia mea analitică cum că Eminescu cunoştea pe economistul List, găseşte în mss. Şi articole probe directe. Acelaşi (Despre Aglae Eminescu, sora preotului, Cemăuţi, 1943) oferă date precise şi documente despre Aglae: născ. 7 mai 1852, la Ipoteşti, logodită cu Drogli în 1870, căsătorită cu el la 7 ianuar 1871, văduvă la 10-11/22 noiembrie 1887, trecută la catolicism la 13 febr. 1890, recăsătorită cu Gareiss v. Dollitzsturm, cinci zile mai târziu, moartă la 30 iulie 1900. Copii: * Victoria 21 martie/12 aprilie 1872 f 24 aprilie/15 mai 1874, difterie; Gheorghe —* 15 aprilie 1874, Ipoteşti; Ioan —* 23 noiembrie 1875, Ipoteşti. Despre Şerban Eminescu Acad. Rom. a căpătat documente noi. C. Stamati ar fi citit poezii moldoveneşti la generalul Bologovski, de faţă fiind Puşkin. Poetul rus s-ar fi amuzat de ciudata fonetică a limbii române:„. Ce armonie este în «Ciface Ippolit şi în răspuns: boiaru: Saracual Murit»?” (A. „V Boldur, Contrib. la studiul istoriei românilor. Ist. Basarabiei, v. III, Chişinău, 1940, p. 53-54). După Th. Cornel (Figuri contemp.), N. N. Beldiceanu s-a născut în 1881.           Inofensive. Vine din ruperea mea de orice relaţii personale, din absenţa mea din lume. Eu nu sunt un contemporan cu scriitorii contemporani. Oamenii empirici îmi sunt indiferenţi, îndepărtaţi până într-atât încât nu ştiu dacă unii sunt vii sau morţi şi nu prind de veste trecerea lor de la viaţă la moarte. Pentru mine Traian Demetrescu şi Bacovia stau în aceeaşi zonă a rafturilor. Ardent şi capabil de iubire, fără ură, fiindcă am de-a face rar cu fenomenalităţile fizice, eu pot repudia, material vorbind, un tânăr pentru motive de ordin profesional şi în timp ce-l zăresc pe geam plecând supărat, să deschid versurile sale şi să le gust cu emoţie. Cartea formează pentru mine o realitate transcendentă, iar biografiile le-am scos din cărţi şi din documente, nu din experienţa directă. Când cineva insinuează că judec după «simpatii» şi «antipatii» fiindcă spun despre Slavici că omul era antipatic şi că subordonez analiza omului interior biografiei pitoreşti, greşeşte. Mai întâi că socotesc pe Slavici un prozator mare, în dezacord cu unii critici. Al doilea, simpatia şi antipatia istoricului nu sunt reacţiuni imediate, ci dovezi de trăire a materiei. Un istoric se abstrage de prezent, dar nu se abstrage de orice conţinut sufletesc şi poate avea atitudini ideale. Şi de altfel în cazul Slavici am voit a arăta că Slavici întruneşte notele obiective, convenţionale ale «omului antipatic». Indiferenţa pentru cauzele fizice ale operelor a făcut să nu urmăresc deloc statul personal al scriitorilor. Astfel articolul despre N. Iorga a fost compus pe când autorul trăia şi e de ghicit ce enorm ar fi fost scandalul dacă Istoria ar fi apărut atunci. La moartea lui, regretată de mine ca om într-un fel care a putut să mă primejduiască, n-am avut ce schimba, deşi aveam prilej de a o face. Aşa stau lucrurile. În acest înţeles superior asigur pe dl E. Lovinescu de seninătatea şi abstragerea mea faţă de d-sa şi de al său curriculum vitae, ocupat cum sunt cu contemplarea operei sale. Pentru mine omul Lovinescu e o imagine simpatică a unei vârste mai tinere, însă îndepărtată, ireală, pierdută în negurile amintirii.” Cei mai mulţi foloseau împortivă-mi o altă noţiune, care prin falsificare a luat, în critică, un înţeles peiorativ. Afirmau că judecăţile mele sunt „subiective”. Atât de vehementă devenise această acuzare, încât şi prietenii erau intimidaţi şi convinşi, iar unul din ei mi-a propus formula consolatoare că „îmi fac din subiectivitate o obiectivitate”. Însă la mijloc era numai o neaprofundare a principiilor estetice, curentă în critica noastră. Este absolut admis de către toţi esteticienii că momentul prim al criticii constă într-o reacţiune de consimţire ori de neconsimţire la opera artistică. A spune da ori nu, asta este critica în substanţa ei. Subiectivitatea e inclusă, fiind vorba de o simplă mişcare a subiectului, însă subiectivitatea nu înseamnă sentinţă arbitrară. Kant, oricât de speculativ în Estetica lui, a putut observa cu fineţă că verdictul estetic (neconceptual prin definiţie şi deci particular)1 ajunge la o pseudouniversalitate (nu însă universalitate absolută ca în judecăţile logice) care constă în valabilitatea obştească a judecăţii, în faptul adică de a fi primită de opinia publică şi ratificată de timp. Criticul e subiectiv, dar nu arestat în subiectul lui, ci în relaţie continuă cu alte subiecte şi tocmai această contemporaneitate a reacţiunii în felurite subiecte constituie obiectivitatea criticii, adică nearbitrarietatea ei.

ECATERINA ŢARĂLUNGĂ.           I. STRĂMOŞI, PĂRINŢI, FRAŢI ŞI SURORI           Siretul împarte Moldova la epoca în care se naşte Ion Creangă în două ţinuturi fundamental deosebite. Pe stânga lui, mergând înspre gură, se rostogolesc coline aride, egale, în chipul valurilor rotunde ale unei smoale. Priveliştea e de o măreţie barbară, care înspăimântă. Satele, mizerabile, răsfirate, aproape nu se zăresc, cu toate că surele coame ale dealurilor sunt în genere fără păduri. Pusta iluzionează, spinările par cupolele unei biserici subterane cu mii de turle rămase la suprafaţă şi când oraşul răsare între văi, el pare colosal, mirific şi nu e în realitate decât un târg ticălos. Omul călare de pe deal are proporţii de statuie, căruţa pare rădvan. Chiar de la albia Siretului, râu lung, rămuros, cu luncă lată înverzită de sălcii şi plopi, încep iezăturile. Pe lângă Prut, Jijia îşi răsfiră afluenţii încărcaţi de lăculeţe ca pe nişte rădăcini cu tubercule. Solul argilos împiedică scurgerea apelor şi când ploile sunt mari, tot ţinutul e un smârc. Apa e sălcie, rea, seceta sinistră, inundaţia infernală şi omul înoată sau în colb sau în noroi. Dinspre răsărit vin iarna viscole grele, mirosind asiatic. Pământul face grâu bun şi prieşte viţei, încât ţăranul duce viaţa obişnuită a locuitorilor de sol agricol, muncind brutal sub arşiţă, câştigând puţin şi, neputând să strângă, trăind iarna într-un fel de somnolenţă. Faţă de românul dinspre crestele munţilor, care înfăţişează tipul arhaic al dacului, acesta de aici continuă probabil pe scit. Dar în vreme ce autohtonul de la munte trăieşte, prin firea lucrurilor, într-o societate strânsă, în luptă doar cu natura sau cu năvălitorul de la şes, aici, în această stepă, unde în ere tulburi nu s-a putut lucra pământul, s-a vorbit totdeauna de triburi alergătoare după pradă. Chiar dacii se amintesc sub numele carpilor şi costobocilor. Au venit apoi cumani şi pecenegi şi noul scit, tătarul.           Tradiţiei îi place să descopere unităţi etnice la temeiul oraşelor. Iaşul 16 G. Călinescu ar fi municipiul iassienilor, Bârladul ar fi fost în evul de mijloc un stat. Ca tip, ţăranul, păstrându-şi individualitatea sa daco-romană, începe să aducă aminte că nu suntem departe de marile stepe din preajma Pontului Euxin. Cât despre oraş, el e mai pestriţ şi plămădeala seculară n-a stins cu totul culorile din care s-a făcut. Cetăţeanul e tolerant faţă de străin. Nu numai fizionomia oamenilor e deosebită (femeile sunt sau slabe, cu faţa anguloasă şi gura tăiată larg, sau, fiind împlinite, adesea cu maxilarul de jos proeminent), dar şi aspectul moral. Locuitorul dintre Siret şi Prut are un accent dialectal exagerat şi e de o indolenţă nervoasă, uşor izbucnitoare. Nu se mănâncă seminţe ca peste Nistru, dar se vorbeşte clocotitor, inconcludent şi nu se îngăduie nimănui să stea deoparte fără atitudine. Cei mai mari boieri stăpânitori de moşii au fost în partea aceasta, curtea cu clasa privilegiată tot aici. De unde un aristocratism stăruitor, purtări blânde şi pline de fineţe la foarte mulţi şi, fireşte, afectarea dispreţului de golănime la cei ajunşi.           De la malul celălalt al Siretului se ridică deodată munţii. De sus, din Maramureş şi Bucovina, până jos o spinare lungă de creste lasă coaste de o parte şi de cealaltă, în Transilvania şi în Moldova, despărţite de văile înguste ale râurilor. Moldova, Bistriţa şi Trotuşul, curgând pieziş înspre Siret printre pereţii înalţi ai munţilor, sunt drumurile mari ale masivului format din vârfuri dinţate, trecând uneori de două mii de metri şi asupra cărora Ceahlăul, deşi mai puţin înalt faţă de altele, ca Ineu, care trece de 2200 m, dă iluzia a domina maiestuos, fumegând de nori ca un vulcan, văzut pe timp senin chiar din câmpie.           În mijlocul însuşi al şirei muntele e calcaros, simulând cetăţi fantastice de piatră şi râul trece printre pereţi de stâncă apropiaţi în chipul unor coridoare colosale. Jnepii şi ienuperii se caţără până sus şi se prind şi de crăpăturile povârnişurilor. Păduri negre de brazi, de fag, uneori şi de stejar acoperă ca nişte armii dese totul, făcând ţinutul de nestrăbătut.           Brazii sunt aşa de drepţi şi crestele aşa de multe, încât ceaţa se târăşte printre periile pădurilor ca aburii. Apele curg peste bolovani, tăindu-şi albii înguste la trecători, cauzatoare de clocote şi spume şi se rostogolesc prea repede acolo unde valea se lărgeşte, destăinuind prin Ion Creangă (Viaţa şi opera) rotocoale neregularitatea fundurilor. Neputându-se tăia drumuri largi pe poalele munţilor, se dă drumul copacilor retezaţi pe apă şi omul însuşi coboară cu ajutorul plutei pe Bistriţa. Acolo unde pădurea se mai potoleşte puţin, se zăresc doar păşuni, pe care turmele se mişcă asemeni unor furnici albe. Satele nu apar decât pe marginea apelor şi mai în jos, unde valea se lărgeşte deodată între ridicături mai dulci. Intreaga vale este însă o albie pietroasă, care la o năvală a apelor se preface în fluviu, pe care în vreme obişnuită râul şerpuieşte. Satul e doar o ceată de case care se urcă pe unde pot pe pereţii văii, căutând să fure câte o bucată de povârniş mai dulce drept ogradă. Casa trebuie să fie uşoară şi propriu-zis înfiptă, ca să n-o arunce în apă un bolovan de sus.           Oamenii de aici, din amândouă laturile munţilor, sunt din aceeaşi familie. Sunt tăietori de lemne din păduri pe care le strâng în plute şi le dau drumul de-a rostogolul pe Bistriţa, peste nahlapi şi genuni.

Strada Rahmaninov era la capătul ei dinspre lacuri un simplu drum de ţară mergând între un mal de lut şi un şir de castani înalţi, pe lângă care se întindeau gardurile unor case de pe străzile perpendiculare – răspunzând spre lacul Floreasca – şi zidurile cu ferestre mici ale unui fost grajd de cai de curse. Adesea, mormane de fân şi de gunoaie umpleau aerul cu un miros hibrid de iarbă cosită şi de putrefacţie acră. Străzile care dau spre lac poartă nume de boieri, strada Stroe Postelnicul, strada Băneasa Ancuţa, strada loniţă Vornicul. Malul de lut din partea opusă şirului de castani era acoperit vara cu buruieni, pe care le păşteau vitele locuitorilor de prin împrejurimi. Deasupra dâmbului şedea dezolată ruina roşie a unei case neterminate. Atât drumul de ţară, cât şi terenul de deasupra malului aparţineau unei parcelări abandonate din cauza evenimentelor. In-tr-adevăr, la capătul dinspre oraş al drumului apare şi acum un dig cu balustradă, consolidând panta străzii, care urcă, mai departe, prin câteva trepte, la alt nivel. De acolo, strada era pavată şi canalizată, dar aproape fără nici o casă, întocmai ca şi celelalte străzi din parcelare, presărate doar cu câteva vile, nu lipsite de gust. Troscotul ieşea nestăpânit prin interstiţiile caldarâmului, ca şi când ar fi voit să cureţe scoarţa pământului de crusta de piatră. Trunchiul în creştere al unui oţetar bulbuca asfaltul trotuarului. Câte un mac roşu înflorea primăvara în chiar mijlocul străzii. Cât priveşte muşeţelul, el se-nmulţea abundent în rigola unui trotuar. Un cocos bătrân, cu creasta roşie bătută ca garoafa, îşi purta găinile prin tot acest cartier, părăsit înainte de a se naşte. Câteva capre cu iezi păşteau vara si, nu rareori, câte o turmă de oi cu lâna năclăită de noroaie invada aceste paragini, mânată de un cioban.           Pe drumul de care vorbim venea într-o după-amiază de decembrie a anului 1950, dinspre strada Băneasa Ancuţa, o ceată de vreo douăzeci de persoane, bărbaţi şi femei, într-o coloană de câte doi. Locurile fiind, ca de obicei, pustii, numai vreo patru copii mici aruncară din mână bulgării de zăpadă cu care se jucau şi priviră la neobişnuita trupă, care se îndrepta spre capătul dinspre stăvilar al străzii Rahmaninov. Cu greu un spectator nemformat şi-ar fi putut da seama cine sunt aceşti oameni. Unii păreau lucrători sau mici impiegaţi, alţii aproape cerşetori, câţiva erau îmbrăcaţi mai bine, dar în vesminte prea uzate, unul din ei, însă, se remarca printr-un palton îmblănit şi prin căciuliţă de lutru şi arăta a fi un personaj important. Toţi se asemănau prin familiaritatea lor discretă, prin respectul care şi-1 acordau unul altuia, indiferent de înfăţişarea vestimentară, în fine, prin figurile distinse şi expresive, în contrast cu ţinuta lor. O femeie în vârstă, ieşită la un gard, atinse de braţ pe unul din ei. Acesta era un bărbat înalt, voinic, cu părul cărunt, tuns mărunt şi ascuns în parte sub o şapcă dată pe spate. Avea pe el numai un costum de haine gri cu petice, foarte umflat, semn ea pe dedesubt era prevăzut cu un cojocel, în picioare purta bocanci grei, iar pantalonii erau strânşi jos, la gleznă, cu câte-un gumilastic gros. Omul înalt părea un hamal, iar gumilasticele aveau probabil scopul să-i degajeze picioarele în mers. Pe umerii sacoului erau cusute două bucăţi de sac gros, în vederea, fără îndoială, de a feri haina de eroziune la ridicarea greutăţilor şi de a sluji totodată ca un soi de perne de amortizare a izbiturilor.           — Dacă poţi, să-mi schimbi butelia de aragaz! Zise femeia aproape şoptind.           Bărbatul înalt îi răspunse cuviincios şi cu o grabă plină de zel:           — Mâine dimineaţă neapărat mă duc să iau număr la rând.           Când convoiul fu ceva mai departe, una din femeile din şir, îmbrăcată într-un mantou de leopard veritabil, ce trebuie să fi fost admirabil pe vremuri, dar care acum era veştejit şi depilat pe regiuni întregi, formulă această întrebare surprinzătoare:           — Conte, în cartierul ăsta se găseşte mai uşor aragaz?           Hamalul făcu, din mers, o uşoară reverenţă:           — Prinţesă, dacă ţii rândul de la trei dimineaţa şi chiar de cu seara, prinzi.           Femeia cu blana de leopard făcu un „ Ooh! „ dezamăgit.           Pentru a descifra rostul convoiului de pe strada Rahmaninov vom prezenta pe fiecare erou în parte, în ordinea aşezării lui. In frunte, alături de un bărbat bătrân, ce părea-preot, înainta sumbră prinţesa Hangerliu, pe care puţini ar fi recunoscut-o în scurteica ei de blană de oaie. Nu arăta cu mult mai bătrână ca în urrnă cu zece ani, însă carnea de pe obraji, uscându-i-se, căpătase o mască aprigă, bărbătească. Trei fire lungi de păr şedeau înfipte într-un neg mai jos de un colţ al gurii. Pe cap, prinţesa se încununase cu o tocă scurtă acoperită cu o camilafcă neagră, ceea ce-i dădea aer de călugăriţă. In mers se sprijinea pe un baston, în pantofii foarte comozi şi uzaţi se vedeau nişte tăieturi în rotocoale făcute cu foarfecele, spre a se da libertate nodurilor de la degete. Deşi păşea pe un drum ca de ţară, în capătul unei aşa de ciudate cete, Hangerlioaica părea stăpâna pe sine, decisă şi chiar arogantă şi arunca bastonul cât mai departe de trup, într-un gest vehement, în schimb, vecinul ei mergea zgribulit şi mărunţel, ca o femeie.           — Monseniore, zise Hangerlioaica, nu ţi-e frig?      — Mais non, pas du tout, răspunse cel interpelat cu o blândeţe uşor afectată, d'ailleurs j'y suiş habitue, vous savez, au cloâtre le chauffage est tout î fait precaire! 1 Spunând acestea, îşi ridică femeieşte poalele sutanei, ca să evite o baltă de noroi amestecat cu zăpadă. Pe dedesubtul veşmintelor sale trecu un foşnet satinos. Prelatul era înfăşurat într-o rasă de postav negru, cu pelerină. Pantofii cu catarame aveau pingele enorm de groase, spre a rezista, şi erau lustruiţi cu o grijă bătătoare la ochi. Părul însoţitorului Hangerlioaichii era alb colilie şi cădea buclat de sub pălăria de fetru, cu bordură în chip de streaşină circulară. De asemeni, mustăţile şi o bărbuţă, mai răsfirată jos decât la punctul de plecare, contrastau prin albeaţă cu roşeaţa infantilă a obrajilor. În ciuda lor, un cunoscător îşi dădea seama că are de-a face cu un prelat catolic. Bătrânul era, într-adevăr, prinţul Valentin de Băleanu, urmaş de domn prin tată şi prin mamă, rudă cu Bibeştii, Ghiculeştii, Sturzeştii, Mavrocordaţii, Hangerliii şi toate familiile din protipendada de altădată. Sub înfăţişarea-i mansuetă şi suavă se ascundea slăbiciunea de a fi cunoscut şi tratat ca principe. comentarii, rezumate de George calinescu da-ti click aici....https://bit.ly/315fUhI teatru radiofonic si povesti de George Calinescu da-ti click aici....https://latimp.eu/?s=george+calinescu

„IUBITA” LUI N. BĂLCESCU   În anticamera boierului V. se prezentară la o „soarea” prin luna mai, 1848, doi musafiri cu totul neobișnuiți. Unul părea înalt și deșirat, dar poate că nu era astfel decât prin raport la cel de al doilea, care era scund. Amândoi se aflau înfășurați în pelerine largi, negre, cu poala aruncată în stil carbonaro pe deasupra umărului stâng, iar pe cap purtau niște respectabile țilindre cu strașina foarte lată și răsucită. Un lacheu și un slujitor în costum arnăuțesc cu găitane se repeziră să le ajute a se dezbrăca de mantii. Musafirii rămaseră în redingote lungi, umflate ca crinolinele, foarte strânse pe talie. Pantalonii, de nanking negru, din ce în ce mai strâmți jos, erau întinși prin bentițe trecute pe sub pantofii cu catarame de argint. Cravate enorme, sumbre, le înfășurau gâtul, dându-le un aer sever infatuat. Bărbatul cel înalt își trecu mâinile peste pletele lungi, ce-i cădeau întocmai ca unui diacon pe dinapoia urechilor. Deși părea a nu fi mai în vârstă de 30 de ani, avea părul rărit și țeasta și occiputul i se vedeau pe alocuri. În dreapta și în stânga anticamerei se găseau câte o oglindă de Veneția. Fiecare din cei doi se privi câteva clipe în câte una, întorcându-și spatele reciproc în planul real și reîntâlnindu-se cu fața în planul răsfrânt. Fizionomia bărbatului înalt, văzută în lividitatea oglinzii, era extraordinară. Omul purta mustăți și o barbă submaxilară, în maniera Cavour, însă perii tunși foarte scurt constituiau doar niște umbre, încât în anume unghiuri de vedere fața părea complet rasă și supusă unui joc violent de clarobscur. În această postură, proeminențele faciale ale craniului se profilau, sub pielea palidă și ofereau spectacolul unei fețe inverosimil de lungi, pornind din mijlocul de sus al capului. Fruntea, umerii obrajilor se bombau brutal, niște sprâncene stufoase și îmbinate umbreau ochii profunzi, sclipitori de penetrație, obrajii, bărbia, cu tot puful mustăților și bărbii, dădeau o impresie de goliciune asimetrică, de spiritualizare prin aspră asceză. Personajul se întoarse pe călcâi din fața oglinzii, reîntâlnindu-se față în față cu tovarășul său, care făcuse simultan o mișcare asemănătoare. Acesta, mult mai tânăr, un adolescent aproape de 17 ani, mimetiza fizic și vestimentar pe tovarășul său. Mustățile și barba erau mai abundente și în contrast cu juvenilitatea feței pătrate și oacheșe, cu bărbie lată. Un surâs, ușor bufon, îi ședea în permanență pe buze. Umărul stâng se accentua de o neglijabilă cocoașă. Cei doi porniră aliniați și în pas militar către salonul dinăuntru, sub candelabrele căruia mișuna o societate foarte colorată. Boierul V. trecea drept un prieten al „căuzașilor” și primea în casa lui, pe față ori în confidență, numeroși progresiști, cărora nu rareori le oferea, pe cât se bănuia, mijloace pecuniare. El însuși poseda o avere impunătoare în moșii, acareturi, scule și robi țigani. Cu toate acestea, ținuta lui politică era ambigenă. Boierul V. intra mai degrabă și cu relativă sinceritate în categoria boierilor „luminați și generoși”, fiind totodată un intim al lui Vodă Bibescu și păstrând legături cu boierimea bătrână și de moravuri patriarhale și retrograde. El însuși, în prefacerea tot mai repede a moravurilor, stăruia în învestmântarea orientală, cu mici corectări. Părul alb, despicat printr-o cărare, era lăsat preoțește spre umeri, nu fără analogie cu capelura căuzașilor. Barba foarte pieptănată, răsfirată pe piept și imaculată, era tăiată rectangular. Deși purta feregea și caftan, nu ședea niciodată, la reuniuni culcat pe divan, ci în picioare sau pe fotoliu. Rezemat cu anteriul său purpuriu, pe speteaza joasă a unui scaun Empire, avea dignitatea unui prelat rătăcit în mijlocul mondenității. Degetele lui numărau mecanic boabele mari ale unor mătănii de chihlibar. Casa boierului V. prezenta caracterele incertitudinii lui morale. Salonul în care intrară cei doi musafiri era în stil oriental. Tavan cu ornamente florale în stuc alb, pereți văruiți, șaluri turcești pe pereți, covoare persane pe dușumele, divane cu suluri de-a lungul pereților. Dar totdeodată în fața divanelor erau gheridoane occidentale, fotolii și taburete, pe pereți, în afară de iatagane și șușanele intarsiate cu sidef, portrete în ulei de femei și bărbați în costum modern, executate la Viena. Trei candelabre foarte rămuroase și poleite erau deopotrivă de modă occidentală. În celelalte odăi, ale căror uși ședeau larg deschise de perete, se vedeau de asemeni candelabre venețiene din ciucuri de cristal. Odăile laterale de altfel erau mobilate complet europenește, fiind tapetate cu mătase și una din ele având chiar cămin parizian cu mensolă de marmură, în vreme ce în salonul văruit se găseau două mari sobe albe cu coloane ionice în olane. O odaie conținea canapele și fotolii Aubusson și o bibliotecă în lemn de nuc, în care se vedeau cotoarele aurite ale edițiilor originale din operele lui Voltaire, Helvetius și volume din Enciclopedie. Altă odaie, mai mică, avea mobilă Empire, un clavir și o harfă. Un scrin negru ședea ca un altar sub portretul unei femei cu nas acvilin și cu zulufi. În toate odăile, indiferent mobilierul, pe peretele de la răsărit se afla câte o icoană cu candelă aprinsă dinainte-i. Când cei doi musafiri apărură în salonul alb, se produse o mișcare în cercurile soarelei. Boierul V., care stătea în picioare între un prelat și un ofițer, înaintă un pas și se opri zâmbitor și în așteptare, nesocotind convenabil pentru vârsta și boieria lui a se mișca mai mult. Cei doi înaintară spre el și-i făcură o plecăciune sincronică foarte adâncă, întinzând mâna dreaptă în jos ca la o metanie. Apoi repetară aceeași plecăciune în dreapta și în stânga, mai moderată, către invitați. Bătrânul boier le luă mâna pe rând, la amândoi, ținându-le-o strânsă între ale sale, nu fără o anume solemnitate, silindu-se a fi amabil, fără nicio împuținare a privilegiilor sale, întrebând pe unul de sora Sevastița, pe celălalt de fratele Ion. Cu tot protocolul se simțea o intimitate de ordin familial. Ceea ce, de fapt, și era în această societate de boieri, unii conservatori, alții mai mult sau mai puțin progresiști, mergând până la ideea revoluționară. Legați prin raporturi de rudenie, se menajau, și în ciuda oroarei de ordin ideologic, cultivau afinitățile sanguine, cei bătrâni sperând o îmblânzire din partea celor tineri, aceștia din urmă nădăjduind convertirea celor bătrâni și colaborarea. Ofițerul care ședea alături de boierul V., păstra singur o ținută arogantă. Bărbat în vârstă, cu grad de general, avea o uniformă pe talie ca și redingota civilă, bătută în fireturi ca o haină de diplomat. Pentru el, ședea la ușă, drept, nemișcat, asemeni unui lacheu, un pompier folosit ca soldat de ordonanță. Cu spențer și pantaloni cu benzi late și paspaler de postav roșu, cu podgalț negru la gât și bumbi de alamă strălucitori, ținea pe cap casca de alamă, pe creștetul căreia, ca pe coiful lui Agamemnon, fâlfâia o creastă de lână roșie, numită pisicuță. Generalul, cu mustață căruntă, tăiată în perie, și cu fălci dure, nutrea idei foarte reacționare și autoritare și privi pe cei doi musafiri aproape cu mânie. Totuși, stăpânindu-și antipatia, din calcule inerente poziției sale echivoce, se plecă ceremonios la salutul lor. Boierul V. ținu cu orice chip să prezinte personajele noastre pe „demoazele”. La un semn al său se apropiară trei fete între 12 și 17 ani, rumene la față, înzulufate și cu obrajii foarte rotunzi, poate și din cauză că pe sub zulufi părul le era ridicat înspre vârful capului, așa încât deasupra gulerelor de dantelă scrobită, păreau tunse mărunt. Ele purtau un fel de crinoline albe mai bățoase și mai drepte, în picioare papuci de atlas legați cu șireturi pe picior și pantaloni cu tivuri de horbotă ieșind de sub rochie și căzând până peste meși. Timide și totuși cu mină ștrengărească de colegiene, demoazelele, ținându-se cu mâinile de crinoline, făcură în fața celor doi câte o reverență adâncă, combinată cu knix. Eroul nostru cel mai tânăr, în culmea bunei dispoziții, le răspunse și el cu knix feminin, ținându-se de capetele redingotei, în vreme ce eroul cu craniu bombat le saluta cu o plecăciune afabilă și serioasă. De bună-seamă că musafirul cu umăr cocoșat era mai familiar cu demoazelele cu care intră deodată în conciliabule foarte însuflețite. Lachei și slugi în costum arnăuțesc pășeau cu tablale încărcate cu dulcețuri, cafele, vișinapuri și vutci și le puneau pe numeroasele gheridoane ce alcătuiau centre de convorbire. Tinerele fete invitară pe cei doi la dulcețuri și cea mică trase chiar pe amabilul cocoșat de redingotă. Tânărul cu fruntea bombată părea preocupat. Într-un grup, unul cu o broșură în mână citea și comenta misterios: — Când o nație nu înaintează ea dă înapoi. — Il a raison – observă un june bărbat, clasat drept bonjurist. — Să înaintăm – adăugă altul – dar cu socoteală. Toți izbucniră în râs și lucrul ar părea inexplicabil pentru cine nu știe că invitatul era poreclit „Boier Socoteală”, fiindcă dorea orice progres, însă „cu socoteală”. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, plin la față, cu ochii mici, malițioși, tuns căzăcește la cap și cu atât mai original cu cât era încins ca o viespe, cu redingotă foarte strâmtă, pusă pe o cămașă impecabilă de mătase punctată cu butoni de aur. Purta pantaloni cadrilați. Conservatorismul lui nu se explica prin vreo stare materială excepțională. Dimpotrivă, sărac și căftănit cu un mic și recent grad de boierie, trăia pe la curți aristocratice, prestând felurite mici servicii, fiind foarte priceput și umblat prin lume. Mijlocea discret căsătorii în lumea mare, tocmindu-se cu tact asupra zestrei. Cititorul continuă lectura și mai în șoaptă – „… a se oborî orice privilegiuri personale, sau de naștere”. Fu un moment, de tăcere. În fine, bonjuristul izbucni: — Bravo! O tânără femeie care ședea într-un fotoliu în cercul lor, urmărind cu o față pură ca sideful și oblongă conversația și clătinând din când în când zulufii și cerceii de perle din urechi, întrebă amuzat scandalizată și cu grațios accent moldovenesc: — Oare se vrasăzâcă aiasta? — Vra să zică, cinstită demoazelă, zise boier „Socoteală” că de aici încolo nu mai ai nici rang, nici titlu. — Nu mai sunt adică serdăreasă? — Nu, demoazelă! — O! – se irită imperceptibil tânăra femeie, în timp ce cu ochii clari urmărea atent pe musafirul cu plete care se alăturase gânditor la acest grup. Cocoșatul făcu discret cu cotul tovarășului său matur, șoptindu-i: Ar fi bună pentru cauză! Celălalt tăcu și continuă să privească cu zâmbet blând, fără a participa la convorbire. Grupul îl considera cu deferență și încredere, ca și când l-ar fi cunoscut cum era și adevărul. Musafirul știa bine că ideile erau ale partidei naționale din Moldova, care conspira împotriva domniei reacționare a lui M. Sturza. — Dar moșiile ai să se ia? – întrebă cu oarecare naivitate și îngrijorare unul. — Ba bine că nu – interveni focos bonjuristul – să se facă dreptate țăranilor. — Să se facă – comentă boier „Socoteală”. – dar cu… Observând fețele pornite pe zâmbet ale interlocutorilor, abandonă ideea. — Dar noi din ce vom trăi, cu ce ne vom ține rangul? se căină cu uimită fizionomie tânăra doamnă. — Nu vor mai fi ranguri – Libertate, egalitate, fraternitate – zise bonjuristul, ridicând puțin tonul. Boierul V., îngrijorat de animația grupului, se apropie părintește și se făcu a întreba dacă toți au luat dulceți și cafele, și fără a mai aștepta răspuns, bătu din palme și chemă un lacheu cu tablaua. Demoazela serdăreasă, spre a-și acoperi turburarea, luă o dulceață, apoi un pahar de cleștar, pe care-l duse la gură cu ochii mereu spre musafirul sumbru. — Monsiu! – zise atunci una din cele trei demoazele – nu cunoști pe tanti? Uită să spună însă numele ei. Musafirul se așeză, iar o dată cu el, mecanic, luă loc pe un fotoliu apropiat și prietenul cu umăr pronunțat. Ca spre a se scuza, musafirul zise: — Este secretarul meu! — Chiar în chestiuni de inimă? — Da! – răspunse, după o scurtă ezitare, tânărul. Cocoșatul păru foarte satisfăcut și se îndesă mai bine în fotoliu, luând o ceașcă de cafea de pe gheridon. — Este adevărat – anchetă tânăra serdăreasă – că vor să ne ia robii? — Să-i ia, nu! Să-i emancipeze, ca oameni ce sunt. — Să-i slobozească, să-i ia, una mi-i. Cine îmi va crohmăli horbotele? — Marșanda – stimată duducă – informă boier „Socoteală”. — Oh! Doamne! Ce idei năstrușnice! Cum puteți gândi asemenea lucruri? Prin ochii profunzi ai musafirului trecură lumini stranii, din politeță el se feri a contraria pe serdăreasă, a cărei frumusețe părea să-l intereseze. „Secretarul” clipea la el din ochi semnificativ. Deodată cele trei demoazele se apropiară și cea mai mică îi întrebă dacă nu vor să danțeze. Cel mai entuziast la invitație fu junele cocoșat, care invită, pe demoazela mijlocie. Bonjuristul luă pe cea mai mare, musafirul în negru pe serdăreasă, în vreme ce demoazela cea mică trecu în salonul de alături la clavir. Se învârtiră foarte decent într-o parte a salonului, în vreme ce restul era cufundat în convorbiri pe grupuri. — După înfățișare păreți poet sau militar – spuse danțând serdăreasa către companion. Aveți o privire focoasă. — În mine arde o flacără – consimți foarte serios cavalerul. — Sunteți leitenant, monsiu? Danțatorul nu răspunse, privind numai zâmbitor și distrat pe serdăreasă în ochi, în schimb cocoșatul care valța foarte aproape, ca un demon ocrotitor făcu un semn afirmativ. — La ce vă gândiți așa visător? Ochii Dvs., monsiu au ceva turburător. O umbră de maliție trecu prin pupilele cavalerului. — Mă gândesc la Ea. — O, eram sigură. Nici nu se putea altfel. E frumoasă? — Cea mai frumoasă din lume! — Înaltă? — Stă în sferele cele mai înalte. — E un înger atunci! — E o zeiță. — Cine să fie fericita muritoare? Mă faci curioasă. — Ea nu e muritoare. — Nu te înțeleg. Te-ai îndrăgostit de năluci? — Nu, e vie. — Pricep, ești poet și vorbești metaforic. Cum sunt ochii ei? Pretinsul „leitenant” avu o ezitare. Cocoșatul care se învârtea pe alături, cu demoazela lui, răspunse pentru el: albaștri. — Da, confirmă leitenantul, privind pe serdăreasă fix în ochi, sunt albaștri, coloarea speranței. Serdăreasa, care avea și ea ochii albaștri, lăsă pleoapele în jos. Sentimentul ei vag fu că danțatorul face aluzie la ea. Foarte emoționată, ea râse mărunt și profită de încetarea valțului spre a se depărta puțin de ochii insistenți. Leitenantul îi oferi brațul și serdăreasa îl conduse spre salonul alăturat cu harfă. Cocoșatul, care-și lăsase demoazela, veni repede și el și se așeză alături de „leitenant”, în vreme ce serdăreasa pe un taburet se juca cu mâinile printre coardele harfei. Leitenantul intui inconveniența aparentă a unui terț în convorbirile intime, și se scuză din nou, neîntrebat: — Este secretarul meu. După un minut de tăcere, leitenantul întrebă: — Pentru ce, demoazelă serdăreasă, te arăți așa de mirată de progres? — Fiindcă am moșii, robi. — Ești bogată? — Foarte bogată. — Asta e bine. — Va să zică, dumneata nu ești revoluționar. — Ba sunt. Însă aș vrea să mă căsătoresc cu o femeie foarte bogată. — O! Nu ești deloc poet, cum te-am crezut, mergi de-a dreptul la țintă. Îmi place măcar că ești sincer. Și pentru ce îți trebuie matale moșii drept zestre? — Ca să cumpăr arme, de va fi nevoie, dacă așa va voi Dumnezeul armatelor. — Arme? Pentru ce? — Pentru înălțarea plebeianismului la putere. — Mă sperii. Și de ce să se înalțe plebeianismul la putere? — Fiindcă așa vrea istoria. La început… — La început – îi luă vorba din gură cocoșatul – statul a fost domnesc, apoi s-a făcut boieresc sau aristocratic, apoi fanariot, orice orășenesc, ori burghez, apoi ciocoiesc ori birocrat și acum este pe cale a se face românesc sau democratic. — Poporul – continuă crezutul leitenant – din rob se preface serv, apoi proletar, apoi profesor. Voiesc ca românii să fie liberi, egali proprietari de pământ… — … și frați asociați la fapta unui progres comun – îi luă vorba din gură cocoșatul. — Așa e! – continuă cel dintâi. Apoi, ca spre a se scuza: E secretarul meu. Aprins de principiile enunțate, musafirul în redingota neagră se ridicase de pe fotoliu, transfigurat, părând mult mai înalt. Mâinile sale descărnate se întinseră profetic. — Dumneata, precum văd eu – zise demoazela foarte turburată – vrei moșii drept zestre, ca din venitul lor să lupți împotriva moșierilor. — Da – consimți interlocutorul – vreau o soață patrioată care să m-ajute cu moșii, ca din venitul lor să lupt pentru împărțirea moșiilor la români. — O astfel de propunere nu s-a făcut până azi unei femei. Serdăreasa, zicând acestea, trecu degetele printre coardele harpei, executând câteva acorduri. Inima îi bătea agitat și, deși contrariată în toate prejudecățile ei, simțea o atracție inexplicabilă pentru ciudatul musafir. După o trecere de timp, adaogă mai dulceag și cu o intenție fină: — Oricât de neauzite ar fi cererile unui bărbat, cred că se găsește totdeauna o femeie care să le accepte. Pot să îndrăznesc a te întreba cum se cheamă iubita dumitale? Cu mâinile întinse spre candelabru, după o scurtă pauză, musafirul zise solemn: — Iubita mea se cheamă ROMÂNIA. Serdăreasa rămase mută de surprinsă și decepție, în vreme ce leitenantul și secretarul său, care se ridicase și el în picioare, se plecau reverențios și cu secretă ironie spre a se retrage. Umbrele lor se agitau din cauza pâlpâirii lumânărilor pe pereți, umplând salonul cu o atmosferă de straniu și fantomatic. Serdăreasa se ridică palidă în picioare, fără a se mișca din locul ei. Cu glas stins, mai întrebă, renunțând la orice familiaritate: — Cum vă numiți, monsiu? — Nicolae Bălcescu. — Iar eu – continuă simetric cocoșatul – mă numesc Pantazi Ghica. Cei doi musafiri se retraseră, schițând o nouă reverență, în vreme ce o coardă a harfei răsună prelung, trasă nervos de degetul serdăresei.

Cartea nuntii de George Calinescu