Dean Koontz

Sole Survivor (1997)                 PARTEA ÎNTÂI           Pierdute pentru totdeauna.           Capitolul 1           Duminică noaptea, la ora două şi jumătate, în Los Angeles, Joe Carpenter se trezi ţinând strâns o pernă la piept şi strigând în întuneric numele soţiei lui dispărute. Durerea şi disperarea din propriul glas îi alungaseră somnul. Visele se desprinseră de el nu toate deodată, ci în valuri tremurătoare, aşa cum se desprinde praful de pe grinzile din pod când o casă se clatină în timpul unui cutremur.           Când îşi dădu seama că Michelle nu era în braţele lui, se lipi şi mai tare de pernă. Se trezise din vis cu parfumul părului ei. Acum se temea că la cea mai mică mişcare amintirea va dispărea, lăsându-l doar cu mirosul acru al transpiraţiei lui nocturne.           În mod inevitabil, oricât de apăsătoare era liniştea, ea nu putea păstra vie amintirea. Parfumul părului ei se retrăgea ca un balon care se înalţă în văzduh şi în curând se pierdu.           Se ridică trist şi se duse la cea mai apropiată dintre cele două ferestre. Patul, care consta doar dintr-o saltea aşezată pe pardoseală, era singura mobilă, aşa că nu era nevoie să aibă grijă să nu se împiedice de vreun obstacol în întuneric.           Apartamentul-atelier era alcătuit dintr-o cameră mare cu o chicinetă, o debara şi o baie înghesuită, toate aflându-se deasupra unui garaj pentru două maşini, din zona superioară a Canionului Laurel. După ce îşi vânduse casa din Studio City, nu-şi luase cu el nici o mobilă, pentru că morţii n-au nevoie de asemenea răsfăţuri. El venise acolo ca să moară.           Timp de zece luni, plătise chiria, în aşteptarea dimineţii în care nu se va mai trezi.           Fereastra dădea spre zidul alcătuit de canion, cu contururi negre crestate de conifere şi eucalipţi. Spre vest, o lună grasă se iţea printre copaci, o licărire argintie dincolo de sumbrele păduri urbane.           Îl uimea că încă nu era mort după atâta timp. Dar nu era nici viu. Era pe undeva, pe la mijloc. La jumătatea drumului. Trebuia să găsească un capăt, fiindcă pentru el nu mai putea exista drum de întoarcere.           După ce îşi aduse o sticlă de bere rece din frigiderul din chicinetă, Joe se întoarse pe saltea. Se aşeză cu spatele sprijinit de perete.           Bere la ora două şi jumătate noaptea. O viaţă care se prăbuşeşte.           Îşi dorea să poată să bea până crapă. Dacă ar putea să dispară din această lume într-o pâclă alcoolică paralizantă, poate că nu i-ar mai păsa cât va dura despărţirea. Dar excesul de pileală i-ar întuneca în mod irevocabil amintirile şi amintirile erau sacre pentru el. Nu-şi îngăduia decât câteva beri sau pahare cu vin deodată.           În afară de licărirea firavă a lunii filtrată de copacii de lângă geam, singura lumină din cameră venea dinspre butoanele luminate din spate ale telefonului de lângă saltea.           Nu cunoştea decât o singură persoană căreia îi putea vorbi deschis despre disperarea lui în toiul nopţii – sau ziua, în amiaza mare. Deşi avea doar treizeci şi şapte de ani, mama şi tatăl lui muriseră de mult. Nu avea fraţi sau surori. Prietenii încercaseră să-l încurajeze după catastrofă, dar el era prea îndurerat ca să poată vorbi despre cele întâmplate şi îi ţinuse la distanţă cu atâta agresivitate, încât aproape că-i jignise pe cei mai mulţi.           Acum luă telefonul, îl puse pe genunchi şi o sună pe mama lui Michelle, Beth McKay.           În Virginia, la aproape patru mii cinci sute de kilometri distanţă, ea ridică receptorul la primul zbârnâit.           — Joe?           — Te-am trezit?           — Doar mă cunoşti, scumpule – mă culc devreme şi mă scol înainte de ivirea zorilor.           — Henry ce face? întrebă el, referindu-se la tatăl lui Michelle.           — A, bătrâna fiară ar fi în stare să doarmă şi la apocalipsă, spuse ea cu tandreţe.           Era o femeie bună şi blândă, plină de compasiune faţă de Joe, chiar dacă abia putea ţine piept propriei suferinţe. Avea o forţă ieşită din comun.           La înmormântare, atât Joe cât şi Henry simţiseră nevoia să se sprijine pe Beth, reazămul lor. Dar câteva ore mai târziu, mult după miezul nopţii, Joe o găsise pe veranda din spatele casei din Studio City, aşezată într-un balansoar, în pijama, încovoiată ca o băbuţă uitată de Dumnezeu, înăbuşindu-şi hohotele de plâns într-o pernă pe care şi-o luase din camera de oaspeţi, ca să nu-i împovăreze pe soţul şi pe ginerele ei cu propria-i suferinţă. Joe se aşeză lângă ea, dar Beth nu dorea să fie ţinută de mână sau să fie luată de după umeri. Îl respinse când el o atinse. Durerea ei profundă îi scormonise nervii atât de mult, încât o mângâiere rostită în şoaptă devenise pentru ea un strigat, iar o mână drăgăstoasă o ardea ca un fier înroşit. Fiindcă nu se îndura s-o lase singură, Joe luase plasa cu mâner lung şi mătura cu ea suprafaţa apei din piscină: făcea cercuri în apă, adunând mormoloci şi frunze de pe suprafaţa neagră, la ora două noaptea, fără măcar să vadă ce face, continuând, sumbru, să facă cercuri-cercuri, să măture şi iar să măture suprafaţa apei, până ce nu mai rămaseră de scos din apa curată decât reflexele stelelor reci, nepăsătoare. În cele din urmă, după ce îi secă izvorul lacrimilor, Beth se ridică din balansoar, veni spre el şi îi luă plasa din mâini. Îl duse sus şi îl băgă în pat ca pe un copil şi atunci el dormi adânc pentru prima dată după multe zile.

„Prietenia este preţioasă nu numai în partea umbrită, ci şi în cea însorită a vieţii. Şi, mulţumită sorţii binevoitoare, cea mai mare parte a vieţii este însorită”           Thomas Jefferson   Pentru început Mă numesc Christopher Snow. Textul următor face parte din jurnalul meu. Dacă îl citeşti, probabil că sunt mort. Dacă nu sunt mort, atunci, din cauza acestei relatări, sunt – sau voi fi – în curând unul dintre cei mai celebri oameni de pe planetă. Dacă n-o va citi nimeni, asta va fi pentru că lumea, aşa cum o cunoaştem, a încetat să existe şi civilizaţia omenească a dispărut pentru totdeauna. Nu-s mai orgolios decât alţi oameni şi, în locul recunoştinţei universale, prefer tihna anonimatului. Dar, dacă aş avea de ales între Armagedon şi faimă, aş prefera să fiu faimos.                 PARTEA ÎNTÂI.           BĂIEŢII DISPĂRUŢI.           Oriunde altundeva, noaptea cade. Dar în Moonlight Bay se furişează ca o şoaptă, ca un val blând, de culoarea safirului, ce mângâie o plajă. În zori, când noaptea se retrage peste Pacific, către Asia îndepărtată, nu-i vine să plece şi lasă în urmă bălţi negre, adânci, în alei, sub maşinile parcate, în tuburile de drenaj şi sub umbrarele de frunze ale copacilor străvechi.           Dacă ar fi să dăm crezare folclorului tibetan, un sanctuar secret din munţii sfinţi Himalaia este casa tuturor vânturilor, locul în care s-au născut fiecare briză şi furtună din lume. Dar dacă şi noaptea are o casă a ei, atunci locul acela se află în oraşul nostru.           În 11 aprilie, în timp ce noaptea trecea prin Moonlight Bay în drumul ei spre apus, a luat cu ea un băiat de cinci ani, pe nume Jimmy Wing.           Către miezul nopţii, mergeam cu bicicleta pe străzile cartierului rezidenţial din apropierea colegiului Ashdon, unde fuseseră profesori părinţii mei înainte de a fi ucişi. Mai devreme mă dusesem pe plajă. Dar, pentru că nu bătea vântul, valurile erau slabe şi nu merita să te dezbraci şi să lansezi o planşă de surf. Orson, o corcitură de labrador negru, alerga lângă mine.           Nici eu, nici faţă-păroasă nu căutam aventuri, ieşiserăm doar la aer curat, să ne dezmorţim un pic. De cele mai multe ori, noaptea ne bântuia pe amândoi o nelinişte a sufletului.           Oricum, doar un nebun sau un tâmpit ar fi căutat aventuri în pitorescul Moonlight Bay, care este, simultan, cea mai liniştită şi cea mai periculoasă comunitate de pe planetă. Aici, dacă stai suficient de mult într-un loc, dau peste tine aventuri cât să-ţi ajungă toată viaţa.           Lilly Wing locuia pe o stradă pe care o umbreau şi o aromau pini. Din cauză că nu existau becuri pe stâlpi, trunchiurile şi ramurile contorsionate erau negre precum cărbunele, cu excepţia locurilor în care razele lunii străbăteau prin frunziş şi argintau scoarţa aspră.           Mi-am dat seama de prezenţa ei când am văzut raze de lanternă agitându-se printre trunchiurile pinilor. O pendulare grăbită de lumină se arcuia pe caldarâm în faţa mea, iar umbra copacilor sărea. Femeia îşi striga fiul pe nume. Încerca să răcnească, dar gâfâia, iar frisonul produs de panică transforma „Jimmy” într-un cuvânt din şase silabe.           Pentru că nici în faţa, nici în urma noastră nu era strop de trafic, eu şi Orson mergeam pe mijlocul caldarâmului. Eram regii şoselelor. Am luat curba.           În timp ce Lilly se grăbi să treacă printre doi pini şi să ajungă în stradă, am întrebat-o:           — Care-i necazul, Bursucule?           De doisprezece ani, de pe când aveam şaisprezece ani, foloseam pentru ea această poreclă plină de afecţiune. Pe atunci ea se numea Lilly Travis, ne iubeam şi credeam că ne era destinat să fim împreună. Pe lista lungă a pasiunilor comune şi a lucrurilor care ne entuziasmau se afla Vântul prin sălcii, de Kenneth Grahame, în care înţeleptul şi curajosul bursuc era apărătorul tuturor animalelor bune din Pădurea Sălbatică. „Orice prieten al meu va merge pe unde vrea în ţara asta sau voi avea eu grijă!” îi făgăduise bursucul sobolului. La fel, cei care mă evitau din pricina bolii mele rare, cei care îmi ziceau vampir fiindcă, din cauza unei boli ereditare, nu puteam suporta decât lumina foarte slabă, adolescenţii psihopaţi care complotau să mă tortureze cu pumnii şi lanternele, cei care mă bârfeau cu răutate, de parcă eu aş fi ales să mă nasc cu xeroderma pigmentosum – toţi ăştia aveau de-a face cu Lilly, care se înroşea la faţă şi se înfuria la orice manifestare de intoleranţă. Eu învăţasem de mic să lupt, silit de împrejurări, iar pe vremea când o cunoscusem pe Lilly aveam încredere în abilitatea mea de a mă apăra.           Cu toate acestea, ea insista să-mi vină în ajutor, la fel de aprig precum luptase nobilul bursuc, cu ghearele şi cu bâta, pentru prietenul său, sobolul.           E zveltă şi puternică. Are doar un metru şi cincizeci şi cinci de centimetri, dar pare să privească de sus orice adversar. E formidabilă, neînfricată şi aprigă, tot aşa cum e şi graţioasă şi bună la suflet.           Dar în noaptea aceea, graţia ei obişnuită dispăruse, iar spaima îi chinuise trupul. Când am vorbit, s-a întors spre mine, iar ea, în blugi şi cu un tricou din flanelă, părea o sperietoare zbârlită, animata prin magie, zăpăcită şi speriată că a prins viaţă, şi care se zbătea pe crucea de care atârna.           Raza lanternei îmi scăldă faţa, dar Lilly o coborî imediat spre noi, de îndată ce-şi dădu seama că eram eu.           — Chris. Oh, Doamne!           — Care-i necazul? Am întrebat eu din nou şi am coborât de pe bicicletă.           — Jimmy a dispărut!           — A fugit de acasă?           — Nu, răspunse ea şi se întoarse, apoi fugi spre casă. Vino şi uită-te!           Proprietatea lui Lilly e înconjurată de un gard alb, din scânduri, pe care l-a ridicat singură. Intrarea e flancată nu de stâlpi, ci de bougainvillea, pe care le tunsese în formă de copaci şi le întinsese într-un baldachin. Bungalow-ul ei modest, tip Cape Code, se află la capătul unei alei, care are în pavaj un model complicat din cărămizi, pe care îl concepuse şi-l realizase singură, după ce învăţase zidăria din cărţi.           Uşa din faţă era deschisă. În spatele ei se zăreau camere pline de-o lumină ucigătoare.           În loc să ne invite înăuntru pe mine şi pe Orson, Lilly ne conduse de pe alee pe peluză. În noaptea liniştită, zăngănitul roţilor bicicletei, pe care o împingeam prin iarba tunsă scurt, era zgomotul cel mai puternic. Ne-am dus în partea de nord a casei.           O fereastră de la baie fusese deschisă. Înăuntru lucea o singură lampă, iar zidurile erau dungate de lumină de culoarea ambrei şi de umbre de culoarea mierii cafenii, lăsate de pânza pliată a perdelei, În stânga patului, pe un raft pentru cărţi, se aflau jucării ce reprezentau eroi din Star Wars. În timp ce aerul rece sugea căldura din casă, un capăt al perdelei atârna albă peste pervaz, zbătându-se ca un spirit tulburat care nu voia să părăsească lumea asta pentru cealaltă.           — Am crezut că fereastra era încuiată, dar nu era, spuse agitată Lilly. Cineva a deschis-o, un ticălos care l-a luat pe Jimmy.           — Poate că nu-i chiar atât de gravă situaţia…           — Un ticălos bolnav, insistă ea.           Raza lanternei tremura, iar Lilly se străduia să-şi stăpânească mâna, în timp ce îndrepta raza către răzorul de lângă casă.           — N-am bani, zise ea.           — Bani?           — Să plătesc răscumpărarea. Nu-s bogată. Deci nimeni nu l-ar fi răpit pe Jimmy pentru răscumpărare. E vorba de ceva mai grav de atât.           Nişte coada-cocoşului, încărcate cu stropi pufoşi de flori albe, care luceau ca gheaţa, fuseseră călcate de intrus. Amprente de tălpi rămăseseră imprimate în frunzele zdrobite şi în solul moale. Nu erau urmele unui copil care fugise, ci ale unui adult încălţat cu pantofi pentru sport, cu o călcătură apăsată. Judecând după adâncimea amprentei, răpitorul era o persoană solidă, probabil un bărbat.           Am observat că Lilly umbla desculţă.           — Nu puteam să dorm. Mă uitam la televizor, la o emisiune stupidă, zise ea, cu o nuanţă de autoflagelare, de parcă ar fi trebuit să anticipeze răpirea şi ar fi trebuit să stea de pază lângă patul lui Jimmy.           Orson se împinse între noi, să miroasă urmele de pe pământ.           — N-am auzit nimic, spuse Lilly. Jimmy n-a strigat, dar am simţit…           Frumuseţea ei obişnuită, limpede şi profundă ca o reflectare a eternităţii, era acum zduncinată de groază, sfâşiată de lamele ascuţite ale îngrijorării ce se apropia de durere. Se stăpânea doar datorită unei speranţe disperate. Abia mai suportam s-o văd copleşită de-o asemenea suferinţă.

Whispers, 1980   Forţele care ne afectează viaţa, influenţele care ne formează şi ne modelează adeseori se aseamănă cu nişte şoapte într-o încăpere îndepărtată, şoapte ce nu se lasă descifrate şi sunt extrem de greu de sesizat.           CHARLES DICKENS                 I.           Morţii şi viii           Marţi în zorii zilei oraşul Los Angeles începu să se cutremure. Ferestrele zăngăneau în ramele lor. Clopoţeii de vânt din curţile interioare zornăiau, deşi nu era nici urmă de vânt. În câteva case vasele căzură de pe rafturi.           La ora de vârf a dimineţii postul de ştiri KFWB deschise seria ştirilor anunţând cutremurul. Acesta atinsese gradul 4,8 pe scara Richter. Spre sfârşitul orei de vârf, KFWB trecu ştirea pe locul trei, după relatarea despre exploziile unor bombe de sorginte teroristă la Roma şi anunţarea coliziunii a cinci maşini pe Santa Monica Freeway. În definitiv, nu se prăbuşise nici o clădire. Până la amiază numai câţiva locuitori ai oraşului Los Angeles (dintre care majoritatea mutaţi pe Coasta de Vest în cursul ultimului an) mai consacrau evenimentului un minut din timpul conversaţiei de la masa de prânz.           Bărbatul din furgoneta Dodge de culoare fumurie nici nu simţise cutremurul. Când pământul începuse să se zguduie, el se găsea la marginea de nord-vest a oraşului şi rula spre sud pe San Diego Freeway. Cum într-un vehicul în mers nu se pot sesiza decât mişcările mai violente ale pământului, bărbatul nu simţi nimic, dar în momentul în care opri să ia micul dejun la un bufet auzi pe unul dintre consumatori vorbind despre cele întâmplate.           Din prima clipă înţelese că acel cutremur era un semn numai de el ştiut. Semn trimis fie ca să-l încredinţeze că misiunea lui în Los Angeles va fi încununată de succes, fie ca să-l prevină că va da greş. Dar care din cele două mesaje era ascuns în acest semn?           În timp ce mânca, chibzui asupra întrebării. Era un bărbat vânjos – un metru optzeci înălţime, o sută cincisprezece kilograme, numai muşchi – şi îi luă mai mult de o oră şi jumătate ca să-si termine prânzul. Începu cu două ouă, costiţă, cartofi prăjiţi ţărăneşti, pâine prăjită şi un pahar de lapte. Mesteca încet, metodic, fără să-si ia ochii de la mâncare, parcă hipnotizat de ea. După ce termină de golit prima farfurie, comandă o stivă înaltă de clătite şi iarăşi lapte. După clătite, mâncă o omletă cu brânză şi trei bucăţi de slănină canadiană, altă porţie de pâine prăjită şi suc de portocale.           Înainte de a comanda şi ultima porţie de mic dejun, deja ajunsese subiect de discuţie la bucătărie. Chelneriţa care-l servea era o roşcată glumeaţă pe nume Helen, dar fiecare dintre celelalte chelneriţe îşi găsise un motiv ca să treacă pe lângă masa lui şi să-l privească mai îndeaproape. Bărbatul era conştient de interesul manifestat de ele, însă puţin îi păsa.           — Trebuie să fii tăietor de lemne sau cam aşa ceva, îi spuse Helen când, în sfârşit, el ceru nota de plată.           Bărbatul ridică privirea şi-i adresă un zâmbet de gheaţă. Deşi era prima oară când punea piciorul în acel local şi o cunoscuse pe Helen cu numai o oră şi jumătate în urmă, ştia exact ce avea ea să spună. Auzise aceleaşi vorbe de sute de ori până atunci.           Fata chicoti stingherită, privindu-l fix cu ochii ei albaştri.           — Am vrut să spun că mănânci cât trei.           — Probabil.           Chelneriţa rămase în dreptul separeului, sprijinindu-si un şold de muchia mesei, puţin aplecată în faţă, dându-i a înţelege destul de limpede că ar putea fi disponibilă.           — Şi cu toată mâncarea. N-ai pe tine nici un dram de grăsime.           Continuând să zâmbească, bărbatul se întrebă cum era femeia aceea la pat. Se imagină posedând-o, pătrunzând-o, apoi prinzându-i gâtul cu degetele şi strângând din ce în ce mai tare, până când obrazul ei devenea stacojiu şi ochii începeau să-i iasă din orbite.           Ea îl privi fix, încercând să-si dea seama ce era în mintea lui, parcă întrebându-se dacă bărbatul din faţa ei îşi satisfăcea toate poftele cu aceeaşi convingere ca pofta de mâncare.           — Probabil că faci mult sport.           — Ridic greutăţi, spuse el.           — Ca Arnold Schwarzenegger.           — Mda.           Fata avea un gât delicat şi graţios. Bărbatul ştia că i l-ar fi putut frânge ca pe o crenguţă uscată şi gândul acesta îl încălzi pe dinăuntru şi-l înveseli.           — Sunt sigură că ai braţe mari şi puternice, spuse ea aproape şoptit, pe un ton plin de admiraţie. Bărbatul purta o cămaşă cu mâneci scurte şi fata îşi puse arătătorul pe braţul lui gol. Cred că, la câtă energie consumi, oricât ai mânca, totul se transformă în muşchi.           — Cam aşa ceva, încuviinţă el. Dar e vorba şi de metabolism.           — Cum?           — Am o fire foarte nervoasă şi ard multe calorii.           — Tu? Fire nervoasă?           — Îmi sare ţandăra din te miri ce.           — Nu pot să cred. Pun prinsoare că nimic nu te poate face să-ţi pierzi cumpătul, îl contrazise ea.           Era o femeie atrăgătoare, în vârstă de vreo treizeci de ani, cu zece ani mai tânără decât el şi bărbatul se gândi că o putea avea, dacă îşi punea în gând. Probabil ar fi fost nevoie s-o curteze puţin, dar nu prea mult, doar atât cât s-o convingă că fusese luată pe sus, cum se întâmplase cu Rhett şi Scarlet şi trântită în pat împotriva voinţei ei. Fireşte, dacă ar fi făcut dragoste, ar fi fost nevoit s-o ucidă după aceea. Ar fi fost nevoit să-i înfigă un cuţit în sânii ei frumoşi sau să-i taie gâtul, or el nu dorea să facă aşa ceva. Fata nu merita să se neliniştească sau să rişte din pricina ei. Pur şi simplu, nu era genul lui, el nu ucidea roşcate.

Noaptea era calmă şi de o linişte stranie, de parcă aleea ar fi fost o plajă abandonată şi fară briză, aflată în ochiul uraganului, între furtuna care a trecut şi cea care avea să vină. Un vag miros de fum atârna în aerul neclintit, deşi nu se vedea nici urmă de fum.           Trântit la pământ, cu faţa lipită de trotuarul rece, Frank Pollard rămase nemişcat când îşi recapătă cunoştinţa; aşteptă, sperând să i se limpezească mintea. Clipi, încercând să-şi concentreze privirea. Prin faţa ochilor păreau să-i fluture nişte perdele. Respiră adânc, inhalând aerul rece, şi simţi gustul fumului invizibil, al cărui iz înţepător îl făcu să se strâmbe.           Umbrele se mişcară ca o congregaţie de siluete înveşmântate în robe, strângându-se în jurul lui. Treptat, vederea îi reveni, dar lumina difuză, gălbuie, venind de undeva de departe din spatele său, nu îi dezvălui decât puţine lucruri. Un imens camion de gunoi, la vreo trei-patru metri de el, era atât de slab luminat, încât i se păru o clipă ceva bizar, un produs al vreunei civilizaţii extraterestre. Frank se uită un timp la el, înainte de a-şi da seama ce este.           Nu ştia nici unde se afla, nici cum ajunsese acolo. Nu fusese inconştient mai mult de câteva secunde, căci inima îi bătea de parcă adineauri alergase de frica morţii.           Licurici într-o furtună.           Cuvintele îi zburară prin minte, dar habar n-avea ce însemnau. Când încercă să se concentreze şi să le descopere semnificaţia, o migrenă acută începu să-l preseze deasupra ochiului drept.           Licurici într-o furtună.           Gemu încet.           Între el şi camionul de gunoi, o umbră se mişcă printre celelalte umbre, repede şi graţios. Ochii verzi, mici, dar strălucitori, îl priviră cu o curiozitate glacială.           Înspăimântat, Frank se ridică în genunchi. Un strigăt slab îi scăpă involuntar, semănând mai mult cu vuietul estompat al unui fluier de trestie, decât cu un sunet omenesc.           Spionul cu ochi verzi se îndepărtă rapid. O pisică. Doar o pisică neagră, obişnuită.           Frank se sculă în picioare, se clătină ameţit şi aproape că se împiedică de un obiect aşezat pe trotuar, lângă el. Se aplecă ezitant şi îl ridică: era o geantă de voiaj din piele moale, plină, surprinzător de grea. Presupuse că îi aparţinea. Nu-şi putea aminti. Purtând geanta, se îndreptă nesigur spre camion şi se sprijini de una dintre marginile sale ruginite.           Uitându-se în spate, descoperi că se afla între mai multe rânduri de blocuri cu un etaj, ce păreau construite din stuc. Toate ferestrele erau întunecate. De ambele părţi, maşinile chiriaşilor erau aşezate cu faţa în compartimente de parcare acoperite. Ciudata lumină gălbuie, acră şi sulfuroasă, ce părea produsă mai degrabă de o lampă de gaz, decât de un bec electric, provenea de la un felinar de trotuar, aşezat mult prea departe pentru a dezvălui detaliile străzii pe care se afla el.           O dată cu încetinirea respiraţiei şi a pulsului său, îşi dădu seama brusc că nu ştia cine este. Îşi amintea doar numele – Frank Pollard. Nu ştia ce vârstă are, cu ce se ocupă, de unde vine, unde se duce sau de ce. Rămase atât de surprins de condiţia sa, încât, o clipă, aerul i se opri în piept; apoi, pulsul îi crescu ameninţător, aşa că expiră repede.           Licurici într-o furtună.           Ce naiba mai însemna şi asta?           Durerea de deasupra ochiului drept i se înşuruba în frunte. Se uită frenetic în stânga şi-n dreapta, căutând un element de decor pe care l-ar putea recunoaşte, ceva, orice, o ancoră într-o lume ce-i devenise subit prea străină. Când noaptea nu-i oferi nimic încurajator, îşi îndreptă căutările spre interior, încercând cu disperare să găsească în sine ceva cunoscut, dar propria-i memorie era chiar mai întunecată decât locurile dimprejur.           Încetul cu încetul, îşi dădu seama că izul de fum dispăruse, fiind înlocuit de mirosul vag, dar greţos, emanat de gunoiul putrezit din camion. Duhoarea descompunerii îl umplu cu gânduri despre moarte, făcându-l să-şi amintească neclar că fugea de cineva – sau de ceva – care încerca să-l ucidă. Când se căzni să-şi aducă aminte de cine fugea, şi de ce, nu reuşi să arunce mai multă lumină asupra acelui petic de memorie; de fapt, i se păru că ceea ce ştia, ştia mai degrabă din instinct decât din memorie.           O adiere de vânt sufla în jurul lui. Apoi se potoli, de parcă noaptea moartă încercase să învie, dar nu reuşise decât să inspire o dată, scurt. Un ghemotoc stingher de hârtie, luat pe sus de acea pală de vânt, se rostogoli pe trotuar şi se roti, întâlnind pantoful lui drept.           Încă o adiere.           Hârtia se rostogoli mai departe. Noaptea era, din nou, nemişcată.           Se întâmpla ceva. Frank simţi că acele adieri efemere aveau o sursă malefică, o semnificaţie înfricoşătoare.           În mod iraţional, era sigur că o să fie zdrobit de o mare greutate. Se uită în sus, la cerul senin, la vidul negru şi dezolant al spaţiului şi la strălucirea răutăcioasă a stelelor îndepărtate. Nu putea să zărească nimic coborând asupra lui.           Noaptea mai inspiră o dată, mai profund. Respiraţia ei era tăioasă şi umedă.           El purta adidaşi, şosete de atletism, jeanşi şi o cămaşă cu mânecă lungă, flanelată. Nu avea haină, şi-i simţea lipsa. Aerul nu era îngheţat, ci numai răcoros. Înăuntrul său însă mai exista ceva rece, o spaimă glacială, iar el tremura necontrolat atât din cauza mângâierii reci a nopţii, cât şi a frigului interior.           Adierea se stinse.           Liniştea puse iarăşi stăpânire pe noapte.      Convins că trebuia să plece de-acolo imediat, se smulse de lângă camion. Se împletici pe stradă, îndepărtându-se de colţul blocului unde strălucea..........  

VIOLENŢA E LA FEL DE SIGURĂ CA RĂSĂRITUL SOARELUI Chiar şi atunci când crezi că ai înţeles totul, Koontz îţi oferă o nouă surpriză şi combină, cu o abilitate diabolică, tot mai multe elemente într-un conflict care te absoarbe irezistibil.           (New York Times)                 PARTEA ÎNTÂI.           PE O MARE STRANIE.           Nişte călători pierduţi, atât suntem, biletul trecerii noastre la preţ nu-l vedem, ştiu doar că a-l plăti, ar fi un blestem.           Ciudate itinerarii – enigmatice, ireale, stranii – din scene ticluite ne poartă şovăielnic şi pe nesimţite.           Mistere mai multe sunt cât inima bate decât după ce viaţa e biruită de moarte.           Cartea tristeţilor numărate.           Înfiorate ale destinului gheme mă-nvăluie cu eterice tremure, apoi simt, implacabil, îmbrăţişarea lor de-oţel durabil.           Capitolul I.           Cu femeia în gând şi cu o adâncă tulburare în inimă, Spencer Grant conducea prin noaptea strălucitoare, căutând uşa roşie. Vigilent, câinele stătea tăcut în spatele lui. Ploaia bătea pe capota maşinii.           Fără fulgere şi tunete, fără vânt, furtuna venise dinspre Pacific la sfârşitul unui sumbru amurg de februarie. Mai mult decât o burniţă, dar mai puţin decât o ploaie torenţială, absorbea toată energia oraşului. Los Angeles, împreună cu suburbiile sale, devenise o metropolă fără graniţe fixe, fără substanţă, fără suflet. Clădirile se înghesuiau unele într-altele, traficul rutier lâncezea, iar străzile se dizolvau în smog.           În Santa Monica, având oceanul şi plaja în dreapta sa, Spencer opri la un semafor.           Rocky, o corcitură ce nu ajunsese la mărimea obişnuită a labradorului, studia atent şoseaua. Rocky privea din când în când pe ferestrele laterale ale maşinii – un Ford Explorer – cu toate că îl interesa mai mult ce se întâmpla în faţa lor.           Chiar dacă se găsea pe platforma din spatele scaunelor, potaia nu se uita decât foarte rar prin lunetă. Îl speria peisajul ce se îndepărta de el. Probabil că îl ameţea, prefera să-l vadă apropiindu-se.           Sau poate că Rocky asocia şoseaua care se micşora în urmă cu trecutul. Avea motive suficiente să nu stăruie asupra lui.           La fel şi Spencer.           În vreme ce aştepta la semafor, îşi duse o mână la faţă. Căpătase obiceiul să îşi râcâie gânditor cicatricea dacă se simţea neliniştit, aşa cum unii răsucesc un şirag de mătănii în momentele de cumpănă. Atingerea îl calma, amintindu-i probabil de faptul că supravieţuise celei mai groaznice terori pe care şi-ar fi putut-o imagina cândva. Socotea că viaţa nu mai avea cum să-i facă vreo surpriză îndeajuns de rea, încât să-l distrugă.           Cicatricea îl definea pe Spencer. Era un om lovit de soartă.           Palidă şi puţin lucioasă, pornind de la urechea dreaptă şi oprindu-se la bărbie, cu o lăţime ce varia între opt şi doisprezece milimetri. La temperaturi foarte mari sau foarte mici, devenea mai albă ca de obicei. În aerul îngheţat al iernii, cu toate că panglica îngustă de ţesut celular care o acoperea nu conţinea terminaţii nervoase, o simţea ca pe o sârmă încinsă lipită de faţă. În soarele verii, era rece.           Culoarea semaforului trecu de la roşu la verde.           Câinele îşi întinse gâtul înainte, nerăbdător.           Spencer conduse încet spre sud, de-a lungul coastei întunecate, cu ambele mâini aşezate pe volan. Căuta nervos uşa roşie pe partea dreaptă a străzii, printr-o mulţime de magazine şi restaurante.           Deşi nu îşi mai pipăia rana de pe faţă, rămăsese conştient de prezenţa ei. Niciodată nu uita că fusese stigmatizat. Dacă zâmbea sau se încrunta, îşi simţea cicatricea strângându-i jumătate din faţă. Dacă râdea, tensiunea din acel ţesut rigid îi tempera voioşia.           Ştergătoarele de parbriz ţineau măsura ploii, ca un metronom.           Spencer avea gura uscată, însă palmele umede. Încordarea din piept îi creştea în intensitate atât din pricina nerăbdării, cât şi din cauza sentimentului plăcut că urma să o revadă pe Valerie.           Pe jumătate era convins să se întoarcă acasă. Noua speranţă pe care o nutrea era în plan sentimental precum o tinichea aurită pentru fraieri. Era singur şi avea să rămână pentru totdeauna aşa; cu excepţia lui Rocky. Se simţea ruşinat de o asemenea izbucnire de optimism, de naivitatea pe care şi-o descoperea, de această dorinţă secretă, de disperarea lui tăcută. Dar continua să conducă.           Rocky n-ar fi putut să ştie ce căutau, dar pufăi încetişor în momentul în care apăru firma roşie. Fără îndoială că reacţionase la schimbarea subtilă din dispoziţia lui Spencer, schimbare care se petrecuse la vederea acelei uşi.           Localul se afla între un restaurant thailandez, cu geamurile aburite, şi un magazin pustiu care înainte fusese o galerie de artă. Vitrinele erau acoperite cu scânduri, iar din faţadă, odată elegantă, lipseau bucăţi de travertin, ca şi cum compania nu numai că eşuase, dar chiar fusese izgonită complet din afaceri. O lumină de deasupra intrării în local, care străpungea perdeaua argintie de ploaie, dezvăluia uşa roşie care îi amintea de noaptea trecută.           Spencer nu fusese capabil să reţină numele acelui loc. Lacuna de memorie i se părea acum explicabilă, având în vedere literele formate din tuburi roşii de neon, aflate deasupra intrării: Uşa Roşie. Izbucni într-un râs lipsit de voioşie.      După ce bântuise atâţia ani prin baruri, renunţase