Povestiri istorice romanesti

Eram o ceată gălăgioasă de băieți care ne întâlneam pe maidane. Cei de vârsta mea abia terminaseră, ca și mine, cele patru clase primare și ca să înveți mai departe nu era chip. Din pricina asta trepădam toată ziua ca niște cârlani fără frâu, iar maidanele ne îmbiau cu maldărele lor de bălării. În anul acela se zicea că războiul va lua sfârșit. Așa credeau mulți. Și așteptau o schimbare ca pe o fericire tainică. Cam ce trebuia să fie, nu ne dădea prin minte, dar și noi, copiii, ne bucuram. Un lucru însă îl înțelegeam bine, că vom scăpa de hitleriști și asta se reflecta și în jocurile noastre de-a războiul: tabăra nemțească lua întotdeauna o bătaie soră cu moartea. Nici nu se putea altfel, de vreme ce, pe front, hitleriștii mâncau cu adevărat papară: fugeau de rupeau pământul, urmăriți de Armata Sovietică. Mama încercă să pună capăt hoinărelilor mele și mă luă într-o zi de mână, ducându-mă la un meșter instalator care locuia nu departe de strada noastră, pe șoseaua Basarab, într-o curte lungă, plină cu tot soiul de vechituri ruginite, ca un adevărat cimitir de fierărie. Am intrat acolo, cu inima strânsă. Mi se părea că pătrund într-o pădure întunecoasă, plină de animale îngrozitoare, gata să prindă viață și să mă înghită. Nu mi-a plăcut la instalator și peste două zile nu m-am mai dus. M-a dat apoi la un sobar, un om voinic cu niște mustăți uriașe, de care m-am speriat. Se spunea că sobarii câștigă bine. Am plecat și de la meșterul ăsta. Mama era o femeie tare bună. Nu mă certa niciodată și rar dacă ridica glasul. Acum însă mă privi cu un aer sever: — Mi se pare că ești cu capul în nori. Apoi, vorbind parcă mai mult pentru sine îmi spuse totuși cu destulă blândeță: E grea viața, mai cu seamă pentru oameni ca noi. Trebuie să ne descurcăm cum putem, și oftă. Nu știam nici eu ce să fac. M-as fi vârât la orice meserie numai să n-o văd amărâtă, dar eu tare aș fi vrut să urmez liceul. Chiar fratele meu Vasile îmi spusese într-o zi: — Măi Costică, tu ar trebui să înveți carte. — Cum să învăț, nene? Că așa îi spuneam, nene. El avea cinsprezece ani mai mult decât mine. Cum să învăț? Dumneata nu știi cât costă taxele? — Poate că tu ai să apuci alte timpuri, îmi răspunse dânsul. Și l-am văzut cu ochii duși departe, scormonind timpurile acelea viitoare pe care le dorea. Știi, mânzule, adăugase el după o pauză, îi vom alunga pe boieri și totul arc să se schimbe, înțelegi? Atunci și tu și alții vor putea învăța carte. De la o vreme pe Vasile nu-l mai prindeai pe acasă. Nu știu ce treburi avea pentru că nici duminicile nu-l mai vedeam. Altădată, sărbătorile mergeam cu el afară, la gârlă, la Ciurel. El mă învățase să înot. Îl iubeam foarte mult. Pe tata nu mi-l aduceam aminte. Murise într-un accident de muncă. Vasile îmi ținea loc de tată. Într-o duminică dimineața, mama îl prinse pe Vasile, pe când voia să plece, și-i spuse: — Vasile, ce facem cu băiatul ăsta? Umblă de colo până colo ca un câine fără stăpân. Mai stai și tu de vorbă cu mine, să mă sfătuiesc și eu cu cineva. Altfel, cu cine altul dacă nu cu tine? Nu știu care or fi treburile tale de la o vreme. Nici pe acasă nu mai dai… Și, de unde începuse vorba despre mine, mama se porni cu gura pe Vasile, uitându-mă cu totul. Îl scărmăna cu blândeță, dar o mare tristeță îi învăluia cuvintele. Vasile zâmbea cu bunătate. Răspunse cu privire la mâner — Mai lasă-l, mamă, și-om vedea. Să se mai liniștească lucrurile. — Bine, Vasile, dacă zici tu, se potoli mama pe dată. Și era cu gândul la războiul care părea că se sfârșește… Numai că vezi, adăugă dânsa, să nu se învețe cu nărav. — N-ai grijă. Are să-i treacă. Îmi ciufuli părul, spunându-mi: Vezi, mânzule, să n-o necăjești. Și dădu să plece. Se vedea că e tare grăbit. — Dar de tine mi zici nimic? mai întrebă mama nevoind să-l slăbească. — Ce să zic? zâmbi larg Vasile. — Bine că te mai văd zâmbind, că de la un timp te-ai întunecat ca cerul care stă să plouă. Vasile râse cu poftă. Era un om vesel, însă mama avea dreptate. Demult nu-l mai văzusem niciunul râzând. Parcă-l munceau toate grijile pământului. Dar griji, slavă domnului, aveam destule. Iar mama poate că le știa mai bine. Când Vasile aducea sâmbăta salariul, ea era aceea care trebuia să-l întindă cu socoteală până la sâmbăta următoare. — Ei, Vasile, vorbi mama supărată, râzi, dar de răspuns nu-mi răspunzi! — Am să-ți răspund, mamă; acum însă trebuie să plec. Am treabă. O să stăm mai mult de vorbă, cândva. — Vasile, Vasile, să văicări dânsa, ce te-or fi apucat relele tocmai acum! Arde cerul și pământul de atâtea păcate pe capul nostru, duce-s-ar peste mările negre, cu cine le-a adus! — Nu te necăji, mamă, spuse Vasile cu inima muiată și o luă în brațe, văzându-i chipul întunecat. Uite, mai schimb și eu o vorbă, la un pahar, cu băieții. — Rău lucru băutura, băiatule, suspină dânsa, clătinând capul. Cum te-oi descurca acolo la atelier, dacă pierzi și nopțile? Ai slăbit, uite, ca scândura asta, mai zise ea ciocănind în masa de lemn de tei. Vasile o sărută pe obraz: — Fii liniștită, mamă. Ai încredere în mine. Și o privi în ochi. Da? Vorbise cu atâta seriozitate, încât mama n-a mai zis nimic. Nu știu ce-o fi înțeles ea și nu știu la ce s-o fi gândit. În schimb eu, ca și cum prin mintea mea ar fi trecut un fulger, mi-am dat seama că e vorba de altceva. Și când a plecat, m-am luat după el. Aș fi vrut să-mi mai spună ceva. Voiam să-l întreb multe și să mă bucur că vor veni vremurile în care eu și alți copii sărmani vom pute învăța carte: că va fi alungată sărăcia, care se răsfăța în casele noastre. — Nene, am început eu sfios, dar am tăcut, neștiind cum să continui. — Spune, mânzule, îmi zise el luându-mă pe după umeri. Atunci l-am întrebat fără niciun ocoliș: — Te întâlnești cu comuniștii? Vasile își alungă deodată zâmbetul. Aruncă o privire în jurul său. Mă trecură fiorii. Îmi zvârlii și eu ochii, dar nu era nimeni prin apropiere. — Nu mă întâlnesc cu niciun comunist, îmi răspunse el nițel cam aspru. Ce ți-a venit? Apoi mi se păru că-și îmblânzește glasul. Să nu vorbești cu nimeni despre lucrurile astea. Cine știe cum ajung cuvintele tale la urechile poliției. Înțelegi, mânzule? — Da, nene, i-am răspuns eu destul de speriat, mai ales că nu mă îndoiam că se vede cu comuniștii. Era lucrător la ateliere și se spunea că toți muncitorii sunt comuniști. — Să știi să taci. Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva. Ne-am despărțit. Cuvintele lui Vasile nu-mi mai ieșeau din minte. „Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva”. Vorbele astea voiau să spună și altceva decât să tac. Ele mă îndemnau, fără îndoială, să le fiu de folos comuniștilor. Eram sigur. Aveam o închipuire bogată și cărțile de aventuri pe care le citisem contribuiseră mult. Tot timpul nu mă gândeam decât la ce ar trebui să fac pentru a ajuta la venirea comuniștilor. Din ziua aceea mă schimbasem cu totul. Devenisem mai tăcut, mai serios, plin de preocupări. Voiam să înfăptuiesc un lucru mare. Nu știam ce-ar fi trebuit să fac, dar când vedeam câte-o patrulă nemțească aș fi vrut să am o grenadă, s-o zvârl în mijlocul ei. Sau să dau foc barăcii unde-și aveau depozitele de arme. Rar mă mai duceam la joacă, iar când mă găseam în mijlocul băieților stăm țeapăn, strivit de gânduri prea mari pentru mine. Vorbeam chibzuit. Prindeam cu ușurință, ca niciodată, tot ce se petrecea în jurul meu – și de unde altădată aproape că nu vedeam nimic, acum îi întrecusem pe ceilalți care rămăseseră în urmă în multe privințe. Adevărul este că nu mai trăiam cu „capul în nori”, cum zicea mama. Când mă aflam de față cu Vasile ne priveam complice, și mi se părea că punem la cale amândoi o treabă care să alunge fascismul. Crescusem în ochii mei.   Era pe la sfârșitul lui iulie. Câteva nopți și zile la rând, Vasile nu se mai ivi. Intrasem în august și el nu-și mai făcu apariția. Era acel august care avea să aducă sărbătoarea noastră națională, ziua Eliberării. Și când mama află că Vasile nici la atelier n-a mai fost văzut, se dădu de ceasul morții. — Mi s-a prăpădit băiatul, se plângea ea vecinilor. Mi l-au arestat. Îl omoară… Mi-era și mie teamă și totuși nu știu ce voce lăuntrică îmi spunea că nu era așa. Am căutat s-o liniștesc, să-i alung teama, și-i spusei cu toată convingerea: — S-a ascuns ca să nu fie arestat. N-aș putea să vă lămuresc cum mi-a venit în minte explicația asta, dar nu mă îndoiam că acesta e adevărul. Mama s-a potolit pe deplin și-a intrat în bucătărie. Zilele se scurgeau domol. Simțeam că mama e tot timpul cu gândul la Vasile, dar nu mai plângea. Și mă bucuram că pot să cuget și eu în tihnă la ce am de făcut. Pentru că trebuia să întreprind ceva. Trăiam într-o mare încordare. Nu mai aveam pace… Într-o zi – trecuse o săptămână de când dispăruse Vasile – pe când mă duceam la băcănie să cumpăr cu ultimii bani o litră de untdelemn – de când lipsea Vasile nu mai căpătăm pe datorie – mă ajunse din urmă un om. — Ce mai faci, mânzule? Îmi spuse el zâmbind. Și mă bucurai, deși nu-l cunoșteam pentru că mânzule nu-mi spunea decât Vasile. Îl privii câteva clipe. Nu mă cunoști? Mai întrebă dânsul. Îl mai văzusem, dar am stat pe gânduri dacă trebuie să-l întreb de Vasile. Ceva mă oprea. „Să știi să taci”, îmi zisese. Dacă omul mi-ar fi cerut lămuriri cu privire la Vasile, mă pregătisem să-i răspund că nu știu nimic, ca să curm vorba… Să-i spui mamei, șopti necunoscutul, că Vasile e sănătos. Să nu se neliniștească. Apoi îmi vârî în buzunar ceva. Eu îl priveam aiurit. Nici nu mai știam cum să mă port, căci planurile mele dăduseră greș… Totuși mă temeam. Putea fi un agent. Mi-a spus Vasile că ești un băiat curajos și deștept. Vrei să înveți carte. Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva… Am căscat ochii. Erau cuvintele lui Vasile. Nu mai încăpea îndoială că omul aducea știri de la fratele meu și n-aveam de ce să mă mai tem… îmi cunoști numele? Mai zise el și-mi netezi părul. — Nu! răspunsei eu ca de pe altă lume, atât eram de emoționat. — Nici nu trebuie, adăugă el. Am să vă mai dau vești. Eu sau altcineva. Dar să nu ne cunoști. Dacă ne întâlnești pe stradă să te faci că nu ne vezi. Înțelegi? Și trecu colțul fără altă vorbă. Eram îmbujorat, cred. Obrajii îmi ardeau. Și-mi era nespus de cald. Nici nu mai știu cum am cumpărat untdelemnul și cum am ajuns acasă. Inima îmi bătea mai grozav decât la alergările pe care le făceam cu băieții. Când intrai în casă abia mai puteam vorbi. M-am încredințat că nu e nimeni la noi și coborând glasul, i-am spus mamei: — Mamă, nenea e bine, sănătos. Ne-a trimis vești. Să n-ai grijă! Biata de ea, era cât pe-aici să scape sticla de untdelemn… Abia după ce-i trecu tulburarea, mama vru să vorbească, dar în clipa aceea, îmi adusei aminte că omul îmi vârâse nu știu ce în buzunar. Desigur, o scrisoare, mă gândeam eu. Am dus repede mâna în buzunar și-am tras afară niște hârtii. Erau bani. — Uite, am adăugat eu cât se poate de firesc, îți trimite și bani. Mama se lăsă deodată pe marginea patului și începu să plângă. Plângea tăcută, dreaptă, fără suspine, liniștit. Mi se părea că nici nu plânge, pentru că doar lacrimile îi șiroiau. Eu nu știam să plâng astfel. Și privind-o cum i se prelingeau lacrimile pe chipul ei smochinit, m-am înmuiat de tot și-am început și eu să plâng. Un plâns de-adevăratele, cu urlete. Mai târziu m-am rușinat. Trebuia să fiu mai tare. Mai ales că nu se întâmplase nimic rău. Dimpotrivă. Toată după-masa am fost necăjit din cauza plânsului meu nesocotit. Nu se potrivea cu mine. Uitasem chiar și joaca. M-am dus doar în treacăt să văd ce mai fac copiii pe maidanul unde ne adunam și am plecat degrabă cu toate că băieții jucau bile. Am scos din buzunar pumnul meu de bile și le-am dăruit fără remușcări. Și aveam bile de sticla cu vinișoare roșii. Toți au rămas cu gura căscată la gestul meu. Așa au trecut două zile în care timp tot umblam pe străzi de colo piuă colo în așteptarea altor știri. O dată am trecut pe lângă barăcile nemțești trăgând cu ochiul. Barăcile mă atrăgeau cu putere. „Cum aș putea să le dau foc?” mă gândeam în timp ce inima îmi zvâcnea cu putere, încât mi s-a făcut frică să nu mi se întâmple ceva. Am plecat de lângă barăci, dar gândul nu m-a părăsit. Spre seară, când mama se-ntoarse de la muncă, spăla rufe la un avocat, mă întrebă dacă știu unde șade moș Geamănu. Știam. Fusesem adeseori pe la el cu băieții. Când avea timp, moș Geamănu ne făcea moriști de lemn. Nu era moș. Avea, cred, vreo cinzeci de ani și era un om în toată puterea. Nu știu ce avea acum mama. Întotdeauna, când venea de la spălat, se lungea în pat, istovită. Uneori ațipea. În clipa asta, însă, părea că o copleșesc treburile pentru că nici nu-i mai ardea de odihnă. — Du-te la dânsul, adăugă ea grăbit, și roagă-l să ne împrumute puțin mălai. — Mai avem mălai, mamă. — Nu e nimic, zise ea în timp ce golea săculețul în care țineam mălaiul. Ne mai trebuie. — De ce nu te odihnești? Am întrebat-o eu grijuliu, văzându-i neastâmpărul. Nu ești obosită? — Ba da, băiatul mamei, mă mângâie dânsa, până te-ntorci am să mă odihnesc. Hai, fuguța, Costică. Și să-l întrebi ce mai tace. Dacă îl mai doare piciorul. Auzi? Să nu uiți. Chiar așa să-l întrebi. Am plecat cam fără poftă. Purtarea ei mă neliniștise. Mi se părea că-mi ascunde ceva. N-o văzusem niciodată atât de agitată. Moș Geamănu locuia în capătul celeilalte străzi. Când am ajuns la el, l-am găsit în curte, tăind cu fierăstrăul o scândură. M-așteptam să-l văd șchiopătând, dar se mișca tot așa de sprinten cum îl știam. „I-o fi trecut piciorul”, mă gândii. Îi spusei pentru ce am venit. — Mălai? întrebă el cercetându-mă cu multă luare-aminte, parcă. Vino în casă. Mă luă după dânsul. Trase de sub pat un sac, pe jumătate plin și, pe când răsturna în săculețul meu o scafă cu mălai, spusei: — Mama întreabă ce mai faceți. Dacă vă mai doare piciorul. Mi s-a părut c-a tresărit. Îmi puse săculețul în mână și, privindu-mă în ochi, zise: — Piciorul mă doare rău. Abia pot merge. I-am mulțumit și-am plecat spre casă degrabă cu gând să dau o raită pe la băieți. Mi se făcuse dor de joacă. La școală, ceasul arăta șase și jumătate. Până la opt, când mama urma să răstoarne mămăliga, aveam destul timp. Nu știu ce i-o fi venit mamei să mai ceară mălai că doar mai era. Dar se vede treaba că nu mai avea bani. Cu gândurile astea am ajuns acasă. Mama se ridică repede din pat. — Ei, Costică? întrebă ea. — Mi-a dat, uite, răspunsei eu, arătând săculețul. Dar parcă nici n-o interesa mălaiul. — L-ai întrebat de sănătate? — L-am întrebat. — Și ce-a răspuns? Hai, vorbește. Trebuie să-ți scot cuvintele din gură cu cleștele. Am privit-o nedumerit. Nu eram supărăcios de felul meu, dar acum mă supărasem. Aproape să-mi dea lacrămile. Și am izbucnit: — Dacă vrei să știi, mamă, moș Geamănu a mințit. — Ce-a mințit? întrebă ca din calc-afară de mirată. — Că-l doare piciorul — Îl doare piciorul? Părea disperată. Chiar așa a spus? — „Piciorul mă doare rău de tot. Abia pot să mai umblu”. Așa a spus. Dar nu e adevărat. Mergea foarte bine. L-am văzut în curte. Și-apoi, în casă, când a scos sacul… N-am mai terminat ce aveam de spus. O văzui că zâmbește, alungându-și umbrele din obraz. Mă strânse în brațe și mă sărută. Dar, revenindu-i îngrijorarea aceea pe care nu mi-o explicam, zise: — Costică, eu dau o fugă să cumpăr o bucățică de brânză. — Mă duc eu, mamă. Nu te-ai odihnit ca lumea. — Da, spuse ea cu gândul în altă parte, dar tot trebuie să trec și pe la o vecină. Viu acușica. Mai vâră un lemn pe foc și pune ceaunul cu apă. Până fierbe, sunt înapoi, sa fac mămăliga… Îl doare piciorul rău, săracul. Și ieși în grabă mare. O văzui cum își îndreaptă șalele chinuite. Ceasuri întregi stătea aplecată peste albie. Biata de ea! Și m-a apucat o ciudă împotriva lui moș Geamănu cum n-avusesem niciodată împotriva nimănui. Mama, săraca, e mai beteagă decât el, îmi ziceam eu… Am luat o carte să citesc dar gândurile îmi alergau bezmetic… De ce o fi mințit moș Geamănu? N-aș fi crezut asta, la el. „Abia pot să mai umblu”. Umbla foarte bine. Și deodată, mă luminai. Nu știu cum mi-a venit în minte. Cuvintele astea trebuie să însemne cu totul altceva, eram sigur. Nici pomeneală de durere. Acum, cu adevărat că n-am mai putut să citesc. Am lăsat cartea și am așteptat-o cu înfrigurare pe mama. Unde o fi alergat? s-a dus, desigur, să spună cuiva că e ceva în neregulă la moș Geamănu. Că e urmărit, poate. Asta e! Agenții sunt cu ochii pe el. Nici nu mai poate merge pe la întâlniri, din cauza lor. Și moș Geamănu își vestea astfel tovarășii prin mine, prin mama, să se ferească. Toate cărțile de aventuri pe care le citisem nu mai făceau doi bani pe lângă aventurile care începeau să se deschidă în fața mea. Aș fi vrut să fiu amestecat cât mai mult. Doream să iau parte la o luptă în care să dobor câțiva fasciști. Sau altceva, nu știu ce, dar ceva deosebit, strașnic… Când s-a întors mama n-am scos o vorbă. N-am vrut să afle că am priceput tâlcul cuvintelor lui moș Geamănu. Și iată că, de unde până atunci mama ofta uneori pe ascuns, ca să n-o văd eu, acuma se lecuise. Eram fericit. Eram fericiți amândoi. Mie mi se părea că facem parte dintr-o armată de comuniști care pornise lupta împotriva dușmanului. Grăbeam cu mintea vremurile care trebuiau să vină, rupând, plin de neastâmpăr, filele unui calendar din închipuirea mea.   Nu mai aveam în gând altceva decât o altă misiune din partea comuniștilor. O vedeam uneori pe mama că zâmbește singură unei imagini din gândurile ei. Atunci ni se întâlneau privirile în care licăreau lumini ciudate și eram convins că am îndoi ne gândeam la același lucru: o altă însărcinare cu care să ajutăm pe comuniști. Numai cu gândurile astea mă hrăneam. Dar încordarea în care ne aflam n-o trăiam numai noi, parcă toată lumea, toți cunoscuții și chiar strănii. Vedeam, simțeam, înțelegeam din fiecare șoaptă, din fiecare semn, din fiecare privire a celor cu care ne întâlneam, fără să ne spunem nimic. Doar privirile noastre vorbeau, își răspundeau la întrebări, își transmiteau știri, se încurajau, se mângâiau și se bucurau, ne bucuram că eram mulți… în aer parcă plutea ceva. Așa mi se părea. Dar numai închipuirea mea era de vină. * *        * Într-o noapte ne-a trezit din somn un vecin. Era zgomot afară, forfotă. Lumea se țesea pe stradă și vorbea fără sfială. Uitase șoapta. Oamenii erau peste măsură de veseli, se îmbrățișau, se sărutau. — Aduc vești de la băieți, mamă Lenuțo. — Care băieți? — Apoi al meu și-al dumitale, Vasile. — Doamne, spuse mama. Vasile! L-ai văzut? Unde e? Și-al dumitale e acolo? Mama zicea „acolo” de parcă era un loc anumit unde se aflau toți aceștia, șezând poate pe niște bănci și așteptând. — Nu i-am văzut, dar s-a sfârșit cu Antonescu. A fost arestat. Ne vin copiii. N-am mai închis ochii. Toată noaptea am sporovăit. Din centru veneau mereu alte zvonuri despre arestarea guvernului Antonescu. Asta n-o făcuseră decât comuniștii. Nu mai era niciun secret. Mama râdea și plângea. Eu mă foiam plin de neastâmpăr. Dimineața ne-a fost dat să vedem un lucru care ne-a umplut inima de o mare bucurie. Pe străzi umblau muncitori înarmați. Erau încinși și cu cartușiere peste hainele de lucru. Purtau arme, iar la brațul stâng un tricolor. Erau gărzi muncitorești. Erau ai noștri, comuniștii, tineri, bătrâni obosiți, dar veseli. Gărzile muncitorești dezarmaseră multe posturi hitleriste. Făcuseră prizonieri. Alți hitleriști fugeau. Barăcile nemțești erau păzite de oameni înarmați. Aci l-am văzut și pe moș Geamănu, cu arma la umăr. Nu-l mai „durea piciorul”. Ziua trecu în așteptare și liniște. Un avion hitlerist bombarda orașul în centru. Vasile nu mai venea. În ziua următoare o mașină nemțească se opri la poarta noastră. Era plină cu muncitori. Toți purtau arme. Din ea sări sprinten Vasile. Nici nu mi-am dat seama la început.   Credeam că e cineva care ne aduce vreo veste, dar ne-aducea vești chiar el. Fratele meu intră zorit în curte mai înainte de a-l întâmpina noi. — Vasile! strigă mama și se lăsă moale în brațele lui puternice. Eu mă lipii de el. Vasile mă strânse lângă dânsul. Îi pipăiam patul puștii și mă gândeam că Vasile vine dintr-un loc misterios, unde au pus la cale alungarea acelora care mă opreau de la învățătură. Îl auzii apoi vorbind: — Trebuie să plec, mamă. — Unde pleci iară? zise mama strângându-l mai tare lângă dânsa. — Acolo unde e nevoie de noi, unde ne trimite partidul. Încă n-am isprăvit cu dușmanii. Am trecut doar să vă văd. Și smulgându-se din brațele noastre, alergă la mașină zornăindu-și cartușele; sări în ea și înainte de a porni mașina, îmi strigă: — Bravo, mânzule! * *       * Profesorul, care istorisea aceste întâmplări copiilor, făcu o pauză, curmându-și povestirea pe care o spusese pe nerăsuflate. Apoi continuă cu glasul încărcat de emoție: Ziua aceea, de 23 August 1944, n-am uitat-o. M-a călăuzit ca o lumină în toți cei douăzeci de ani care s-au scurs de atunci.’ O am în minte cu tărie. Ea s-a încrustat în inima mea cu mai multă putere pentru că o văzusem crescând sub ochii mei, modelată de sufletul comuniștilor. Datorită acestei zile am învățat carte. Datorită ei voi vă aflați aci, la școală, cu profesori comuniști, fii sau rude ale comuniștilor și ale atâtor alți patrioți care au adus țării noastre Eliberarea prin luptele și jertfele lor.  

TUNARUL LUI AVRAM IANCU   În muzeul din Alba Iulia se găsesc, printre altele, niște registre mari, cu numele țăranilor delegați la Adunarea solemnă din 1918, când a fost sărbătorit actul Unirii Transilvaniei cu România. Pe una din filele unui registru, e un mic proces-verbal, încheiat de țăranii comunei Vâlcele, județul Alba. „Delegăm la această întrunire a Națiunilor pe cel mai vrednic și mai bun dintre noi: Ion Munteanu.” M-am dus la Vâlcele să aflu unele amănunte despre vrednicia acelui om și mi s-au istorisit următoarele: Era în 1848. În Munții Apuseni se dădeau lupte crâncene între revoluționarii din Transilvania și ostile împăratului. Românii isprăviseră munițiile și tunurile lui Avram Iancu amuțiseră. Se retrăseseră sus, către munți, iar armata imperială îi urmărea. Se părea că dușmanilor nu le mai poate sta nimic împotrivă. Numai ici, colo mai trăgea câte-o flintă; unul dintre atacanți se clătina, bălăbănea din mâini și cădea. Ascuns în coroana unui stejar, un tânăr de vreo șaisprezece ani, înalt și vânjos ca un urs, se uita cu tristețe la armata care înainta, apropiindu-se mereu de întăriturile revoluționarilor. Și-ar fi dat bucuros viața ca să-l ajute pe Craiul munților. Dar cum să-l ajute? Ce putea să facă el împotriva unui puhoi de soldați înarmați până în dinți? Și, Doamne, că mulți mai erau! De câte ori trecea un nou grup, el îi număra și, plin de ură, își strângea pumnii. Nu mai avea nici el nicio încărcătură în flintă și se simțea neputincios; de altfel, chiar de-ar fi avut o mie, tot n-ar fi putut trage. Avram Iancu îl trimise să iscodească și să-i aducă vești: câți soldați și ce arme are dușmanul. Și misiunea trebuia împlinită! Toată ziua s-au scurs soldații. Cu flinte și tunuri, cu pistoale și cu tot felul de arme, veniseră să ucidă, să jefuie, să aresteze și să tortureze pe românii care îndrăzniseră să ceară dreptate. Spre seară, puhoiul se rări. O vreme nu mai trecu nimeni și Ion Munteanu vru să coboare. Numărase vreo patru mii de ostași împărătești cu arme multe nu glumă. Deodată flăcăul tresări. Urechile lui prinseră un scârțâit de roți, cântece și râsete de oameni beți! Guița, parcă, un purcel și behăiau niște oi. Căută cu privirea printre frunzele arborilor! Pe drum venea o căruță trasă de doi cai mari și grei, de povară. Un soldat mustăcios mormăia un cântec și ținea hățurile. Altul strângea în brațe un purcel alb; iar un al treilea mergea împleticindu-se și îndemna la drum zece miei. Cel de-al patrulea, un sergent, moțăia pe un butoi. Toți păreau beți. Ba cel cu oile se așeză pe iarbă și nu se mai ridică. După ce convoiul se depărta, tânărul se dădu jos din copac și porni tiptil spre cel ce dormea, gata să-i dea una cu patul flintei. Dar curând înțelese că nu mai este nevoie. „Viteazul” scăpase pușca în iarbă și sforăia ca un cal. Fusese doborât nu numai de băutură, ci și de oboseală și somn. Ion Munteanu îi luă arma și încărcătorile cu cartușe și se topi în pădure. Mergând pe cărări numai de el știute, ieși înaintea căruței, strigând o dată de băniră munții: halt! Cum toți erau amorțiți de rachiu, nu se împotriviră de fel. Flăcăul îi legă și le puse călușe în gură. După un ceas și jumătate, ajunse cu ei în munți. Butoaiele erau pline cu pulbere. Însuși Avram Iancu îi strânse călduros mâna. — Bravo! Acum avem cu ce-i primi pe austrieci. Ion Munteanu își simți ochii umezi. Dacă Avram Iancu, Craiul Munților, îi zice așa, înseamnă că își îndeplinise cu cinste misiunea. Bătălia fu într-adevăr crâncenă. Praful de pușcă adus de Ion Munteanu a pricinuit mare prăpăd în rândurile armatei nobililor austrieci și maghiari. Dar oricât de vitejește se purtară răsculații, puterea armelor și a numărului fu mai mare și ei trebuiră să se retragă departe, în munți. Revoluția a fost apoi înfrântă și mulți dintre cei revoltați au fost prinși. Unii au fost împușcați fără judecată, alții condamnați la mulți ani de temniță grea. Tânărului Ion Munteanu i-a rămas numele: Tunarul lui Avram Iancu. A rătăcit o bucată de vreme prin codri, dar într-o zi jandarmii au pus mâna și pe el. A fost bătut, purtat prin închisori, ținut flămând și dezbrăcat. S-a întors în satul lui abia după cinci ani… Toți credeau că i-a intrat frica în oase și nu va mai zice nimic în fața oamenilor stăpânirii. Dar după doi ani, în Vâlcele s-a iscat o răscoală împotriva grofilor și a dărilor grele. Și cine-a fost capul răscoalei? Ion Munteanu, tunarul lui Avram Iancu!   L-au judecat din nou și l-au mai condamnat la doi ani închisoare. Și-a făcut osânda și iarăși s-a înapoiat la Vâlcele. Jandarmii au stat cu ochii pe el și se părea că nu le scapă nicio mișcare… Ion Munteanu își vedea de donițele și ciuberele lui. Trebuia să-și hrănească femeia și cei șapte feciori. Iarna lucra, iar vara umbla prin Ardeal să le vândă. Trecând prin codri, cu calul încărcat cu ciubere, zicea cântecul de jale al moților.   Munții noștri aur poartă, Noi cerșim din poartă-n poartă.   Și glasul lui răsuna peste văi și peste munți. Miile de moți îl ascultau ca vrăjiți. Și… într-o vară, la Vâlcele, s-a mai petrecut încă o răzmeriță. Împotriva acelorași grofi și jandarmi, împotriva acelorași împilări pe care le suferea poporul de veacuri. Cine-i împinsese pe oameni? — De bună seamă că tot Tunarul, a zis solgăbirăul. — El, el! au încuviințat jandarmii. L-au dus din nou la ocnă. Pe douăzeci de ani. Când și-a-mplinit pedeapsa, feciorii lui – ca șapte brazi – își aveau casele lor. Îi lăsase copii și îi găsea oameni în toată firea. Ion Munteanu nu atinsese șaizeci de ani, dar jumătate din viață trăise numai în ocnă și se simțea vlăguit. Avea mersul domol și părul alb colilie. Acolo însă, tăind sare, se deprinsese să gândească profund. Printre ocnași erau și câțiva cărturari. Era și un tânăr poet. Fuseseră închiși pentru că ceruseră Unirea Transilvaniei cu Muntenia și Moldova… De la ei a învățat Ion că forța nu o poți înfrânge decât cu o putere mai mare sau cu unirea. A început să vorbească în șoaptă. A povestit oamenilor tot ce aflase de la acei cărturari. Toți românii trebuie să se adune într-o singură țară care să fie a lor, nu a străinilor venetici. Jandarmii l-au mai închis de câteva ori pe bătrânul Ion Munteanu. L-au închis și i-au bătut și feciorii. Dar el a fost tare ca piatra de cremene. A ajuns la 84 de ani și, în 1916, când Austro-Ungaria a început războiul cu România, el și-a îndemnat nepoții să treacă de partea românilor. Unii dintre nepoți au fugit. Doi au fost prinși și spânzurați de crengile unui stejar bătrân. Bunicul a cioplit, din piatră, două cruci. A dăltuit pe ele numele morților. A îngropat două costume. Deasupra fiecărei cruci a pus câte un clop și câte-o coroană de flori. A plâns și s-a rugat. A jurat și răzbunare!   Ce s-a întâmplat după aceea, mi-a povestit de curând unul dintre strănepoții moșneagului, un om în puterea vârstei, care știa de la tată-său. În Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, Tunarul lui Avram Iancu a fost ales în prezidiu… Avea părul și mustățile albe ca puful de păpădie, dar privea mândru peste mulțime. Spre seară, când s-a întors la Vâlcele, a spus tuturor: — Acum pot să mor! Mi-am văzut visul cu ochii…  

VODĂ CUZA LA HANUL CUCULUI   Întâmplările pe care le veți întâlni în povestirea aceasta s-au petrecut cu multă vreme în urmă, cam pe când s-a făcut unirea Moldovei cu Muntenia, iar treburile acestor două țări împreunate erau diriguite de domnitorul pământean Alexandru Ion Cuza. Povestea spune că pe drumul colbăit ce străbătea ținutul Galațiului și se îndrepta spre Focșani, alerga o caleașcă neagră, neagră, trasă de patru telegari iuți pe care-i strunea amarnic un surugiu mândru de un asemenea echipaj, dar mai mândru încă de veșmântul lui împodobit cu ciucuri și fireturi. Ide o parte și de alta a drumului rămâneau în urmă copacii răzleți ce se ridicau ici și colo pe miriștile goale sau prin porumbiștile coapte, gata de cules. Înaintea cailor se zărea o margine de sat și nu după multă vreme caleașca începu a trece pe lângă bordeiele tupilate, cu învelișuri de paie. Spre inima satului era un han care se numea Hanul Cucului. În vremuri mai vechi fusese acolo stăpân un om ursuz și singuratic, fără copii, fără femeie și fără ajutoare la negustorie. În toată hardughia trăia singur cuc, de unde s-a tras și numele hanului. Înaintea ușii, rezemați de stâlpii streșinii, stăteau acum câțiva țărani la taifas, căci se nimerise a fi sărbătoare în ziua aceea. Când a ajuns în dreptul lor; surugiul a tras scurt de hățuri și cei patru telegari, leoarcă de sudoare, s-au oprit sforăind. Atunci s-a deschis și ușa de la caleașcă. Țăranii s-au ridicat în picioare și după ce și-au scos căciulile, au rămas pe loc, privind în tăcere la străinul ce coborâse și se îndrepta acum spre ușa hanului. Era un bărbat în puterea vârstei, frumos la chip și cu înfățișarea mândră. Avea căutătura ageră, dar blândă, fruntea senină, iar mustața tăiată scurt. Purta barbișon după moda timpului. După îmbrăcăminte părea mai mult târgoveț decât boier. Dar pasul măsurat și sigur, statura lui falnică, nu semănau a fi deloc ale unui târgoveț care umblă singur pe drumuri. Străinul aducea mai degrabă a căpitan de oști. Ajuns lângă o masă în umbra streșinii, rămase câteva clipe în picioare, sprijinit cu mâna de tabla goală de lemn, apoi se așeză liniștit pe un scaun. Îndată se înfățișă și hangiul cu plecăciuni adânci și bucuros de câștig. Țăranii nu se hotărâseră încă ce trebuie să facă. Ar fi plecat de acolo, așa cum era orânda în fața altor boieri, dar ochii străinului nu-l arătau deloc c-ar fi vrut să se lipsească de tovărășia lor. Ba, dimpotrivă, după ce-i privi pe fiecare în parte, grăi: — Stați, oameni buni, și duceți-vă sfatul mai departe. Eu nu m-am oprit aici să vă tulbur pacea. — Mulțam im de îngăduință, boierule! răspunse atunci unul dintre țăranii adunați în fața hanului. Străinului îi plăcu vorba așezată a omului și căută la dânsul cu mai multă băgare de seamă. Era cel mai bătrân dintre toți. Asta se vedea după barba lui albă, dar mai ales după felul cum ceilalți îl înconjuraseră cu cinstea cuvenită. Avea pletele lungi și cărunte, ochii albaștri ca cerul, iar fruntea îi era brăzdată de cute adânci. Cămașa lui de tort era cârpită dar curată. În picioare purta opiniei. Străinul de la masă îi privi încă o dată chipul și i se păru că dincolo de semnele bătrâneții și ale sărăciei, stăruie înțelepciunea, îl întrebă: — Cum îți spune, moșule? Bătrânul își clătină pletele ușor. — Vasile Pădure mă cheamă, boierule… Și după câte țin minte de la răposata mea mamă, aș fi venit pe lume în anul când a fost tras pe roată crăișorul Horia, cel care a făcut răsmeriță în țara Ardealului, dacă-i fi auzit domnia ta de asta. — Am auzit, moșule, răspunse străinul cu oarecare dojană în glas. Dacă de atunci ești venit pe lume, înseamnă că ai 74 de ani. Eu îți urez să ai peste sută. — Mulțămesc de cuvânt bun, boierule.. Numai că la traiul dus de noi ni-i cam peste mână să împlinim urarea domniei tale. — O duceți greu după câte înțeleg. — Am să răspund și la întrebarea asta. O ducem ca întotdeauna: adică așa cum au dus-o și bunicii, și străbunicii noștri. Noi, cei care întoarcem pământul și pe o parte și pe alta, cu mâinile astea, nu facem un lucru ca să-l oprim pentru noi ci ca să-l dăm. Dacă ai umblat mai mult pe la sate, vei fi băgat de seamă că grăiesc numai adevărul. — Am băgat de seamă și asta, moșule, zâmbi străinul cu îngăduință… Dar pe aici, pe la dumneavoastră, care necazuri v-apasă mai greu? Chipul bătrânului Vasile Pădure, ca și al celorlalți din preajma lui, se însenină de un zâmbet, semn că inimile lor se cam apropiau de aceea a străinului. — Necazuri sunt destule, boierule. Nu știm cine ești și ne-ar părea său să fii vreo iscoadă, dar ochii nu te arată. Iar dacă ai fi slujbaș domnesc tare ne-am bucura. Am auzit că domnitorul cel nou, Vodă Cuza, îi om de omenie și stăruie să ne scoată și pe noi li liman. De asta îndrăznesc a spune adevărul: ne apasă povara muncilor la boieri, ne lipsește pământ și slobozenie; robii țigani și iobagii gem sub șfichiul cnutului boieresc și astăzi. Bătrânul își înclină fruntea la pământ și nu mai scoase nicio vorbă. Atunci străinul se ridică de la masă și după ce se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr: — Deschide-ți inima, moș Vasile. Fără nicio teamă. Vasile Pădure căută cu ochii în jur, la ceilalți oameni, parcă cerându-le încuviințarea. — De când ne știm, boierule, își urmă el vorba, noi prostimea, am plătit fel de fel de biruri. La unele le zicea găletărit, vinărit, la altele oierit și cășerit, apoi fumăritul, zeciuiala boilor, vama porcilor și câte altele, îi și greu să le mai ții minte pe toate, d-apoi să le mai dai. — Asta așa-i! S-auzi un glas dintre oameni și ceilalți se mișcară a încuviințare. — Truda pe moșiile boierești și mânăstirești ne suge vlaga din oase; ba, pe aici, pe la noi, mai este și un turc, nu l-ar mai ține pământul, care în fiecare lună născocește câte ceva, vine pe la casele noastre și ia. Ia mereu. — Un turc? păru a se minuna străinul. — Precum spun, boierule. Satul nostru se află pe moșia unei mănăstiri cu popi greci. Iar pe lângă ei s-a oploșit și un turc, și turcul acesta născocește fel de fel de biruri. — Cam ce fel de biruri? — Păi să vă spun ce s-a petrecut în satul nostru luna trecută, boierule. Că de atunci ne și stă un om închis în beciurile mânăstirii. Și de-i avea, cumva, cinstea să dai ochii cu domnitorul Cuza, să afle și Măria Sa de trebușoara asta. — Le-ascult, moș Vasile! îl îndemnă străinul după ce se așeză la loc pe scaun și făcu un semn surugiului. Acesta pesemne că știa bine obiceiurile stăpânului, căci îndată coborî de pe capra căleștei, desfăcu chingile la cai și le agăță pe după gât câte o traistă de ovăz. Bătrînul Vasile Pădure tuși de câteva ori și-și dete drumul glasului. — Luna trecută, într-o dimineață, când se săltase soarele la prânzul cel mic, numai ce auzim noi în capătul dinspre Galați al satului, hămăit de câini. Lătrau javrele ca la lup, când la o casă, când la alta. Măi, ce să fie? Ne-am zis noi, câțiva oameni, care ne aflam în partea asta de sat. Și am pornit într-acolo, că era sărbătoare, ca și azi. Când am ajuns, boierule, ce crezi domnia ta că ne-a fost dat să vedem cu ochii? Turcu luase o capră, îi pusese un potcap între coarne și umbla cu dânsa de curmei, de la o poartă la alta. Cioc, cioc, cioc! Bocănea el până ce ieșea gospodarul în drum. Atunci îl întreba: — Ia uită-te bine, bre, și spune ce-i asta? Omul privea pocitania pe care o ținea turcul de curmei și zicea: — Capră, ce să fie! — Asta-i capră? Nu vezi că-i călugăr? Scoate și dă zece parale. După ce lua paralele, trecea la vecin, îl scotea și pe el în drum și-l întreba: — Ce-i asta, bre? — Capră. — N-ai ghicit, îi călugăr că are potcap. Dă zece parale. Din vorbă în vorbă, la celelalte case s-a auzit ce-a mai născocit turcul și s-au sfătuit oamenii să spună că pocitania cu potcap îi călugăr, nu capră. Și-a ajuns turcul la altă casă. — Uită-te bine, bre, și spune ce-i asta. — Îi călugăr, a zis bietul om amărât. — Ha, ha! a râs turcul. Ăsta-i călugăr? Nu vezi că-i capră? Scoate și dă zece parale. Și iar s-a zvonit în sat că pocitania nu-i nici capră nici călugăr și oricum ar spune omul, tot nu-i bine și zece parale tot trebuie să dea. Dar a ajuns turcul la poarta unuia de aici din sat, pe nume Toader Harțag, un țăran mai tânăr și vânjos. Când a fost întrebat și el, omul a privit pe rând, când la capră, când la turc, și-a zis: — Asta-i belea turcească pe țara românească! Atunci turcul a dus repede mâna la buzunar și a scos zece parale să-i dea omului. — Iu ai ghicit, bre. Na de la mine zece parale, dar nu mai spune la nimeni ce-am auzit acum. Toader Harțag n-a vrut să ia paralele. Ba a strigat în gura mare cum se cheamă pocitania aceea. Atunci au tăbărât slugile boierești și cele de la mânăstire de l-au legat pe bietul Harțag; că boierul cu turcul și popii grecești sunt totuna. După ce ascultă povestea lui moș Vasile Pădure, străinul zâmbi amar, rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se ridică falnic cum era și zise: — Treburi de astea n-au să se mai întâmple, oameni buni. N-au să vă mai jupoaie nici boierii, nici călugării greci ai mânăstirilor. Nici turcii. N-au să mai fie nici robi și aveți să primiți pământ din moșiile boierești și mănăstirești, ca să vă bucurați singuri de truda palmelor voastre. — Spui vorbe mari, domnia ta, boierule! se minună moș Vasile Pădure. Străinul nu mai avu vreme când să-i răspundă, căci tocmai atunci s-auzi pe drum năvală mare de tropote și duruit de roti. În fața hanului se opriră alte trei călești, parcă mai greoaie, mai înzorzonate și mai lucitoare. Cozile cailor și coamele lor împletite erau împodobite cu canafi, iar pe hamurile galbene erau prinse rozete aurii. Câte două șiraguri de zurgălăi săltau o dată cu neastâmpărul telegarilor înaintași. În scaunele caleștilor stăteau surugii țepeni, iar veșmintele lor erau cusute din stofă de două feluri: una albastră, alta galbenă. Fireturile și ciucurii atârnau pe ei parcă mai bogate decât la surugiul străinului ce sta de vorbă cu țăranii. După ce caii struniți de surugii se mai potoliră din jocul lor, ușile caleștilor, împodobite cu perdele grele de horbote, se mișcară încet. Sprijiniți de subțiori coborâră atunci cu mare încetineală boierii ce stătuseră amorțiți în pernele adânci. Podișca de peste șanțul săpat de apele ploilor în fața hanului scârțâi sub greutatea lor. Erau trei la număr și aveau bărbile stufoase și grele. La doi dintre dânșii le străluceau obrajii de trai bun și inimă împlinită. Al treilea era mai subțiratic, gălbejit la chip și fioros la privire. Se vede că-l rodea vreo boală pe dinăuntru, sau răutatea firii. Umblau toți îmbrăcați în ișlic[1] și giubea[2], iar peste burți le atârnau lănțuguri de aur. Înainte de a ajunge boierii sub streașină, țăranii se strânseră mai la o parte și se pregăteau de plecare, dar tocmai atunci străinul de la masă, care privea cu interes spre ce-i ce de-abia se urneau peste podeț, vorbi: — Nu se putea un prilej mai potrivit, moș Vasile. Am să pun la cale chiar acum să vă dea boierii pământ. Bătrânul Vasile Pădure căută la dânsul cu multă uimire; îndoiala n are se putea vedea și pe chipurile celorlalți țărani, acolo de față. În mintea lor nu pricepeau cum poate vorbi astfel un boiernaș, când vedea singur cât de puternici și cu câtă greutate erau noii sosiți. Dar mai mult se minunară după aceea. Ajuns sub streașină, boierul cel slăbănog privi roată și deodată, văzându-l pe străinul ce stătea singur la masa de lemn, tresări. Se frecă la ochi de câteva ori, apoi încredințându-se de cele ce vedea, se aplecă până la pământ și zise: — Să trăiești, Măria Ta! Și-și duse dreapta la inimă. Auzind asemenea cuvânt, boierii ceilalți se înclinară și ei cu frunțile la pământ. Țăranii se priviră unii pe alții muți de uimire, căci nu se așteptau la asemenea minune. De unde să le treacă lor prin cap ca străinul de la masă era chiar domnitorul țării! Vodă Cuza îi zâmbi boierului slăbănog și-i răspunse: — Vreme bună și domniei tale, boier Beldie! Slăbănogul se lumină la chip și-și îndreptă statura, dar rămase tot cu fruntea plecată. — După câte văd, Măria Ta mă cunoaște, și pentru mine nu se află o cinste mai mare. — Cât am fost pârcălab de Galați – vorbi domnitorul Alexandru Ion – am cunoscut pe mai toți boierii din ținut. I-am cunoscut și de buni și de răi… Dar poftiți de ședeți pe scaun, boieri dumneavoastră! Se așeză mai întâi slăbănogul, pe urmă ceilalți cu obrajii rumeni, necunoscuți domnitorului. — Domniile voastre nu sunteți din partea locului, li se adresă Vodă Cuza. — Nu Măria Ta, răspunse unul dintre ei. Eu sunt mai de sus, din ținutul Vasluiului și țin moșia Negreștilor, iar dumnealui, boier Iepureanu, este din partea Bârladului. — Am trecut și pe moșia domniei tale, boier Iepureanu, își aminti domnitorul. Eram tot pârcălab de Galați și călcam drumul lașului. Pe moșia domniei tale am văzut un lucru pe care n-am să-l uit niciodată. — Și cum de nu v-ați abătut pe la conac, Măria Ta? — Erai dus din țară, boierule. Și-apoi în ceasul acela nici nu mă-ndemna inima să te cunosc. — V-au făcut vreun necaz oamenii mei, Măria Ta? Că dacă eram plecat, și de bună seamă eram la Viena, apoi n-am de unde să știu. — Să-ți povestesc, boier Iepureanu, și-ai să-nțelegi singur. Domnia ta ai în coasta conacului o grădină cu pomi plini de roade, cu pajiști împlinite și mătăsoase. — Așa este, Măria Ta! — Era într-o zi călduță spre toamnă și pe pajiștea domniei taie stăteau boieri și jupânese tinere, întinși pe coverturi de lină țigaie. Se vedea de departe că sunt prinși de tăria vinului bun, stors din inima pământului nostru darnic. — Or fi fost neamuri d-ale mele, Măria Ta, sau prieteni. — Or fi fost și nu bănuiește nimeni de asta, boier Iepureanu. Numai că altul era necazul. Într-un copac am văzut suiți doi copii tuciurii, copii unui țigan rob. Era o fetiță și un băiat, mici cam de cinci-șase ani. La rădăcina copacului era legat un câine ciobănesc, fioros, astfel că bieții copii nu puteau sări decât dacă se hotărau să se lase sfâșiați de colții dulăului. Și ce crezi că făceau neamurile domniei tale, boierule? Puseseră rămășag care trage mai bine cu arcul, arma cu care străbunii ne-au apărat moșia[3]. Auziți, boieri dumneavoastră? — Auzim, măria Ta, vorbi celălalt boier roșcovan. — Și în cine credeți, domniile voastre, că trăgeau cu arcul neamul Iepurenilor! În cei doi copii, boierilor. Slăbănogul se făcu a se minuna, clătinându-și capul într-o parte și în alta, iar boierii roșcovani își plecară frunțile. — Și dacă vreți să știți cum am ajuns să văd și treaba asta, apoi aflați că mi s-a trântit înaintea cailor, s-o calce în picioare, mama copiilor, țiganca. Am lăsat caleașca la o jumătate de poștă, unde mă aflam, și-am venit pe jos, tiptil, să văd și eu cum petrec boierii noștri. Așa este, boier Iepureanu? — Nu știu Măria Ta. Dacă eram plecat, n-am de unde să știu. Cu mine de față asemenea cruzimi nu au loc. — Se prea poate și asta! răspunse domnitorul în doi peri, apoi se adresă dintr-odată slăbănogului: și ia spune, boier Beldie, pe aici cum stau rosturile? Trecând în goana cailor m-am uitat pe câmp și-am văzut porumbiștile răscoapte, dar neculese. Boier Beldie se-nsenină de bucurie că Măria Sa nu-l iscodește despre alte treburi. Dinei cu ochii de cei câțiva țărani la care se uita  de la început pieziș, răspunse: — E-adevărat, Măria-Ta, că păpușoiul e copt și-ar fi trebuit cules, dar avem greutăți Măria Ta. Țăranii sunt puturoși. — Așa! Păru a înțelege lucrurile Vodă Cuza. Dacă sunt puturoși, să-i îmboldim la treabă, boier Beldie. Să muncească pământ mai mult, să nu lenevească! — Așa ar trebui, Măria Ta!   Domnitorul rămase câteva clipe pe gânduri, pe urmă întrebă: — Spuneți-mi, domniile voastre, rogu-vă, dacă un om are trei perechi de boi și patru fălci de pământ, nu poate munci mai mult? — Ba mai poate pe moșiile noastre, Măria Ta. Poate munci și 10 și 12 fălci, răspunse boierul de la Negrești. — Domnia Ta ce spui, boier Iepureanu? — Poate, Măria Ta, mai poate. — Dar unul cu două perechi de boi, cât poate munci? — Până la opt fălci, se grăbi a spune slăbănogul. — Dar unul cu o pereche de boi? Muncește și patru și cinci fălci, Măria Ta. Domnitorul se ridică atunci gata de plecare. Nici boierii, și nici țăranii, care ascultaseră schimbul lor de vorbe, nu bănuiau ce fel de gânduri se învălmășeau atunci în mintea lui. Vodă Cuza rămase în picioare, tăcu o vreme, apoi zise: — Dacă-i așa să rămână cum spuneți dumneavoastră, boieri. De azi încolo veți da țăranilor pământ de la voi, să muncească după puteri, adică după capetele de vite. Slăbănogul se făcu roșu la față, iar ceilalți doi, cu chipurile roșcovane, se făcură galbeni. — Cum adică, Măria Ta? Adică să dăm din pământul nostru țăranilor? — Precum bine ați înțeles. Țăranii vor primi slobozenie și vor primi pământ de la voi. De azi înainte așa va fi. Fără altă vorbă, Vodă Cuza porni cu pași măsurați și siguri, purtându-și statura falnică spre caleașcă. Boierii rămaseră lipiți de scaune. Cât timp surugiul puse zăbalele cailor, domnitorul făcu un semn bătrânului Vasile Pădure, care nu se mișcase din loc, și-l chemă lângă dânsul, la caleașcă. — Ia spune, moș Vasile – îl întrebă Vodă Cuza – ți-a plăcut cum i-am înșelat pe boieri? Bătrânul rămase tăcut multă vreme, cu ochii în pământ, cu căciula în mână, încovoiat în fața ușii deschise. În cele din urmă răspunse: — Să mă ierți de vorbă proastă, Măria Ta. Ai făcut lucru bun, dar cei înșelați, tot noi, sărăcimea, am rămas. — De ce, moș Vasile? se minună domnitorul. — Ai mai luat oleacă de pământ boierilor, dar l-ai dat tot la cei care mai aveau, Măria Ta. Noi, mulțimea asta nevoiașă, n-avem vite de muncă și dacă n-avem, nici pământ nu ne-ai dat. Puțini sunt cu boi și mulți fără boi. Glasul bătrânului era chinuit. Domnitorul căzu pe gânduri. Surugiul se aruncă în scaun, și caii începură a frământa locul cu copitele. — Ș-poi să-ți mai spun una, Măria Ta, vorbi din nou moș Pădure. Să știi de la mine că atâta timp cât vor fi boieri, dreptate n-are să fie. Surugiul plesni din bici și cei patru telegari porniră în goană. În lungul drumului colbăit, alerga o caleașcă neagră, trasă de patru telegari iuți, iar înăuntrul ei se afla cel dintâi domnitor al României, Alexandru Ion Cuza. Era copleșit de gânduri îndrăznețe, de planuri mărețe, care dacă ar fi fost împlinite, ar fi adus oamenilor truditori pe moșiile boierești înlesniri pe care nu le avuseseră piuă atunci niciodată. Vrerea lui însă nu s-a putut împlini. Lăcomia și răutatea boierilor sau dovedit a fi mai tari. Domnitorul Vodă Cuza a fost învins și trimis departe de locurile lui, departe de poporul nevoiaș pe care-l îndrăgise.     [1] Ișlic – un fel de căciulă de postav sau de blană, purtată de domni și de boieri, mai târziu de negustori și lăutari. [2] Giubea – haină largă de postav (adeseori căptușită cu blană), purtată pe vremuri de boieri și boieroaice. [3] În limba veche înseamnă „țară”.

NICOLAE BĂLCESCU   Nu apucase să se lumineze bine de ziuă, când plecă din Câmpina o trăsură brașoveancă, trasă numai de doi cai suri, mărunței, și ruinată de un vizitiu înalt și bărbos, cu o privire cruntă de sub cușma înaltă de oaie trasă adânc pe ochi. — Haide, hai zmeișorii taichii!… La drum, la drum!… strigase vizitiul bărbos, învârtind în văzduh un bici lung de sfoară împletită, legată de o codirișcă de alun. Și vocea sa tunase până-n păduricea de brădet de la marginea Câmpinii, hăulise printre trunchiurile vinete ale desișurilor și se-ntorsese într-un ecou prelung. La auzul acestui strigăt fioros, căluții, care stătuseră toropiți, cu capetele în pământ, tresăriseră. Ciuliseră urechile și pielea lor, cu păr lins și mătăsos, fusese străbătută de un fior, ce li se plimbase pe spinare, ca vălurelele de pe apa unui lac tulburat de adierea vântului. În aceeași clipă, căluții smuciră hățurile de frânghie, întinzând gâturile, și, cu picioarele încordate, porniră într-un galop sălbatic, făcând să duruie și să sară, prin bolovanii uscați ai drumului, către Telega, trăsurica ușoară și prinsă țeapăn pe patru roți obișnuite. Vizitiul își zâmbi în barba stufoasă și abia atunci se putu vedea că, sub sprâncenele groase și zbârlite, sclipeau doi ochi blânzi, luminați de o undă șireată de râs. Cu toate acestea, șuierăturile biciului, semănând unei încâlceli de șerpi înfuriați, se făcură tot mai amenințătoare și strigătele i se întețiră, în vreme ce căișorii, în loc să-și potolească primul avânt, goneau parcă din ce în ce mai tare, pe drumul de deal, stricat și prăfuit. În trăsurică, pe băncuța de lemn de stejar lustruit, stătea un bărbat cam de treizeci de ani, subțirel, cu o față smeadă, gânditoare, având în jurul obrazului o bărbuță neagră. De sub pălăria sa tare și imita atârnau, moi și fluturate de vânt, buclele lungi ale părului, până aproape de gulerul hainei. Așa era pe atunci moda timpului. Căci ne găsim în anul revoluționar 184S, într-o duminică, în ziua de 10 iunie. Bărbatul slăbuț, cu fața gânditoare și serioasă, din trăsură, nu era altcineva decât Nicolae Bălcescu, care începuse lupta pentru dezlănțuirea revoluției din Țara Românească. Ceasul hotărâtor se apropia cu pași repezi. Drumul acesta îl făcea la căpitanul Alexandru Cristofi, comandantul trupelor de pază la Telega, cu care se mai întâlnise de câteva ori în cursul trecutei săptămâni și pe care-l convinsese să ia parte la revoluție. În Prahova, Bălcescu ațâța cu înfrigurare flăcările răscoalei care trebuia să izbucnească. Pierdut în gânduri, Bălcescu nu văzuse că trăsura cotise pe lângă o colină împădurită. Simți însă aerul proaspăt și răcoros, și, ca trezit din visare, se șterse la ochi și privi încântat frunțile solemne ale copacilor, care se legănau alene în boarea dimineții. În iarbă străluceau, ca diamante, picături de rouă. Ciocârliile săgetau înălțimile albastre, aburite încă de răcoarea nopții, ce abia se risipise, și trilurile lor gâlgâiau vesele în văzduh. Pe cealaltă latură a drumului foșneau rochițele de foi verzi ale porumbului crescut timpuriu și, printre straturile sale trudeau, cu sape și lopeți, la prașilă, oameni slabi, istoviți, bărboși, în cămăși de pânză sau sumane ferfenițite. Ochii lui Bălcescu se umbriră la vederea acestora și trăsăturile feței i se aspriră de o mâhnire adâncă. — Ai cui sunt clăcașii aceștia, Dumitre? îl întrebă pe vizitiu, într-o clipă când bărbosul își curmase strigătele și pocnetele din bici. — D-apăi, ai cui să fie, coane Nicule? răspunse tunetul din mijlocul bărbii celei stufoase. Ia, ai boierului Pavalache Scorțeanu. Hain om! Așa-i ține, pe moșie, pe robi, că s-a umplut țintirimul de cruci și amu își îngroapă clăcașii jos, pe malul bălții, unde-i mănâncă viermii mai degrabă… La trecerea zdruncinată și plină de zgomot a trăsurii, muncitorii din lan abia întorceau capul să privească spre călători, că între ei se și auzeau niște blesteme îngrozitoare și pocnete de harapnic, semn că logofătul boierului își făcea datoria, biciuindu-i pe clăcașii care îndrăzneau să se oprească măcar o clipă din lucru. Priveliștile acestea se schimbară, rămânând însă de fapt mereu aceleași, căci peste tot de-a lungul moșiilor și pădurilor boierești sau mânăstirești, clăcașii români sau robii țigani, muncind din greu, ofereau aceeași jalnică înfățișare. Trecuseră câteva ceasuri bune de drum și soarele, ridicându-se tocmai sus, în înaltul cerului, începuse să ardă cu vâlvătăi de raze, făcând aerul înăbușitor. Caii erau numai spumă, dar din galopul lor nu se opriseră decât vreme de câteva minute, lângă un izvoraș, când Dumitru, vizitiul, îi dezmierdase cu mormăitul lui gros și, după ce-i trăsese pe amândoi de urechi ceea ce, după părerea sa, îi înviora, porniră iarăși, în aceeași goană nebună. În depărtare se zăreau căsuțele albe ale Telegii și vederea lor îl făcu pe Dumitru să-și îndemne și mai mult căișorii suri, ce alergau în salturi mari, iepurește, cu urechile lăsate pe spate. Galopul lor zguduia atât de tare trăsurica, încât călătorul abia izbutea să se ție c-o mină de marginea băncuței și cu cealaltă să-și țină borul pălăriei înalte, așezată pe vârful capului, după cum se purta în acea vreme. Trăsurica se opri în fața unei case cu pridvor cenușiu de lemn, ce se găsea în vecinătatea lacului cu apă verde-albăstrie, despre care se spunea că este o fostă ocnă de sare prăbușită. Obosit și plin de praf, călătorul se dete jos, purtând în mână un cufăraș, de lemn, ce nu părea prea greu, și abia făcu doi pași că în față îi și sări un om vânjos, în ținută militară, care îl îmbrățișă cu afecțiune. — Bine-ai venit, Nicule! Te așteptam. Este aici și Telegescu. Ce e nou? Fără să-l lase să răsufle, ostașul acesta, căpitanul Cristofi, îl strângea voinicește în brațe pe Bălcescu, care era mai mic de stat și mai delicat, și, copleșindu-l cu întrebări, nu-i da pas, de fapt, să-i dea niciun răspuns. Dumitru, vizitiul, își scoase de pe cap cușma albă de oaie, mare cât o baniță, și râdea cu icnituri scurte și grele, ca niște bolovani răsturnați într-un sac, ștergându-și cu mâneca largă a cămășii de cânepă sudoarea, ce i se scurgea șiroaie de pe frunte în barbă. Scăpând până la urmă din strânsoarea căpitanului, Bălcescu intră în odaia răcoroasă ce slujea de cancelarie corpului de trupă comandat de Cristofi, și în cale îi ieși un țăran cu pletele pe umeri și cu părul crescut în dezordine pe obraz. Era rnoșneanul Telegescu venit cu știri. Se așezară pe o laviță acoperită cu un covor de lină înflorată, țesut în nenumărate culori vii, și Bălcescu începu să vorbească repede și înflăcărat: — Așa nu se mai poate! Boierii și domnul parcă sunt Dumnezeu cu sfinții! Stau pe tron, fac ce le place, iau ce vor și nu li se cuvine decât închinăciune; nu au nicio nevoie și nicio mustrare. Oamenii săraci și muncitori trudesc și flămânzesc. Sunt bătuți și înjugați ca boii; i-am văzut și mai adineauri pe drum. Ceilalți doi tăceau și dădeau doar din cap aprobând. Moșneanul Telegescu strânse fălcile, de părea un lup flămând, numai ochii îi pluteau în lacrimi. În totul vorbirii se auzi un ciocănit în ușa de brad cu canat și un ostaș intră grăbit, în mână ținea o bucată de hârtie, lipită cu ceară roșie la capete, ce fusese adusă de un curier și pe care Cristofi, după ce o desfăcu și o citi, o împărtăși și celorlalți cu glas tare: — Scriu oamenii, vestind că pe la ei, prin ținut, cugetele sunt pregătite pentru revoluție. — Asta-i bun! rosti și Telegescu, clătinându-și pletele cărunte. Noi, la mânăstirea Mărgineni, am răsculat clăcașii de pe moșie. Iar, la saline, toți „ciocănașii” sunt cu noi. A mai rămas acolo Sergheescu să-i organizeze. — În București stăm la fel, spuse Bălcescu cu voce limpede, nu prea puternică, dar hotărâtă și tăioasă ca un brici. Mărginașii, tinerii și lucrătorii din tăbăcării și din alte părți sunt organizați pe cete pentru luptă. Iar semnalul cred că se va fi izbutit a se da ieri la Islaz, după cum ne-am înțeles. În București o să meargă gloata la Palat, peste o zi sau două, să ceară Constituție. Vrem să-l gonim pe vodă și să facem republică. Dacă va fi nevoie, săriți și voi! Să fiți gata! Bălcescu era altminteri firav la trup și avea o voce moale. Dar când spunea ceva, parcă se înălța. Creștea. Cei care-l ascultau rămâneau cu ochii pironiți la buzele sale. Atunci părea măreț și puternic ca un stejar. Era duhul adevărului, pe care inima lui îl simțea și îl trăia, dându-i o forță uriașă, mai mare ca altor oameni. Cei buni îi rămâneau atunci prieteni pe viață, cei răi se înspăimântau. De aceea, auzind vorbele sale, cei doi tovarăși de luptă, Cristofi și Telegescu, ridicară deodată capetele și rostiră într-un cuvânt: — Suntem ai tăi, suntem gata! — Am trupa cu mine. Am ascultat sfatul tău și am oprit demult bătaia ostașilor de către gradați. Le-am făcut o viață omenească, mai adăugă căpitanul Cristofi. — Putem fi siguri și pe „ciocănașii” din saline și pe clăcași. Boierii au de ce se teme!… împlini moșneanul Telegescu. Se răcoriră de zăduf cu apă rece din puț și apropiindu-se ora prânzului, își potoliră foamea cu brânză de oi și pită proaspătă. După-amiază, fiind zi de sărbătoare, în ograda corpului de trupă începură să se adune oameni mai bătrâni, ca și dintre cei tineri. Printre ei mișunau ostașii. Bălcescu ieși în pridvor, le rosti cuvinte de îmbărbătare și le lămuri ce au de făcut. Alături de el erau căpitanul Cristofi și moșneanul Telegescu. Împotriva acestuia din urmă „Departamentul ’Probilor din Lăuntru” dăduse strașnice porunci de urmărire și arestare. Țăranii clăcași de pe moșiile învecinate își povesteau între ei ce auziseră despre Bălcescu, de la ostași, care știau mai multe. Ce fel de cărturar era și cum stătuse ani întregi prin închisori, unde se îmbolnăvise greu de piept. Dar cu aceasta nu i se stinsese dragostea lui fierbinte pentru popor. Ba dimpotrivă, parcă i s-a aprins mai tare. Un clăcaș bătrân, cel mai vechi om din sat, îl întrebă: — Oare crezi dumneata că o să mai vie cândva dreptatea aceea pe care am așteptat-o noi, cei bătrâni, de la răscoala lui Tudor, pandurul acela din Vladimirii Gorjului, mâncat și el tot de ura boierească? Sau n-om mai scăpa niciodată? — Să nu spui asta, moșule, răspunse Bălcescu. Poate că nu așa degrabă se va împlini totul. Dar dreptatea va veni. Urmașii dumitale vor trăi-o cu siguranță. — Cum o să fie aceea? mai întrebase bătrânul. — Va fi așa! N-or să mai fie nici claca și, nici robi, și toți or să se bucure de toate libertățile. Învățătură și dreaptă judecată n-o să mai fie numai pentru boieri. Pe urmă va fi scăparea de sub jugul străin, independență. La sfârșit om vedea cine va trebui să dea seamă pentru relele săvârșite până acum. — Așa… Așa… murmurau oamenii și inimile lor necăjite le creșteau de nădejde, și pumnii li se strângeau pe gurguiele tari și noduroase ale măciucilor de corn; iar femeile rămâneau uimite, cu tulpanele la gură, nevenindu-le să creadă că se va putea întâmpla vreodată așa ceva. Se făcuse seară. Vitele veneau mugind și sunându-și trist tălăngile, de la păscut. În Telega și prin împrejurimi vestea venirii lui Bălcescu se răspândise ca fulgerul. Se simțea cum răzmerița plutea în aer. Plouase puțin și pământul se răcorise. Bălcescu intră în casă și începu să scrie, la lumina tremurătoare a unei lumânări, răvașe către prietenii săi.   Deodată, afară, se auzi zgomotul mare al unei călești, trasă de mai mulți cai, pocnete, strigăte de vizitii, clinchete vesele de clopoței și tulburare printre oameni. Bălcescu și prietenii săi se grăbiră din nou la ușă și apucară să vadă cum din caleașcă se coborî, trufaș, un boier mare, cu caftan și calpac1 pe pletele unse. Lângă el se ivi, ținându-se mai în urmă, un boiernaș tinerel și fandosit, slujbaș de la isprăvnicie, care călca țanțoș, îmbrăcat în straie „nemțești”. Amândoi se îndreptară spre căpitanul Cristofi și boierul, îndreptând un deget, rotunjor și rumăn ca un cârnăcior, spre Bălcescu, întrebă mânios: — Dumnealui este răzvrătitorul? Da sau ba? — Uite-l și pe Telegescu! exclamă isprăvnicelul. — Cum? strigă baș-boierul. Dar atunci, aici este cuibul revoluției! — Nu! răspunse liniștit Bălcescu, apropiindu-se cu mersul ușor și legănat. Nu, boierule Scorțeanu. Dar de revoluție nu veți 1 Căciulă de piele, tivită cu blană scumpă, purtată de boieri. Scăpa. O să vină capătul urgiei. Destul ați sugrumat pe plugari în munci, dări și amenzi. Destul ați jupuit țara și ați oprit drepturile numai pentru voi!… Boierul cu caftan se dăduse cu doi pași înapoi. — Ia-l! Arestează-l! N-auzi, căpitane Cristofi? E pe lista de arestați a Domnitorului!… țipa ascuțit baș-boierul. Țăranii și soldații se apropiară de grupul boieresc, cu fețele trase, încruntați. Telegescu începu să râdă cu hohote. Lângă el se veselea Dumitru, vizitiul, cu umerii cât niște coturi de stâncă. Căpitanul Cristofi zâmbea și el fără să vrea pe sub mustețe, văzând cum boierul cel măreț și gros cât o bute se tot trăgea înapoi, înfricoșat, din fața lui Bălcescu cel mărunt și firav. Serios și gânditor, dar cu ochii negri luminați parcă de o flacără, Bălcescu se apropie încet și legănat de baș-boierul Scorțeanu. Acestuia i se păru că omul negricios și cu bărbiță în jurul obrazului, care se apropia, crescuse acum cât un munte și stă să i se prăvălească asupră-i. Boierul mai vru să spună ceva, dar figurile celor din jur nu arătau nimica bun. Își pierdu firea și o luă grăbit spre caleașcă, urmat îndeaproape de isprăvnicel. Luna mare și plină poleia cu aur chipurile colțuroase ale clăcașilor și țoalele zdrențuite de pe ei. Un om venea călare, în goană, pe drumul prăfuit și albit de razele lunii. Purta numai ițari și cămașă și călărea pe deșelate. Legă calul, ce sforăia obosit, de unul din stâlpii meșteșugit crestați ai pridvorului și, din sinul cămășii scoase un bilet de hârtie, tot plin de sudoare. Era un „Ciocănaș” de la saline. — A pornit revoluția!… spuse el cu glas întretăiat de oboseală. Marin Sergheescu-Naționalul anunța prietenilor știrea aflată de el, cum la Izlaz, în județul Romanați, popa Șapcă dăduse semnalul răscoalei, citind „Proclamația” întocmită de Bălcescu. — Și noi? întrebase amărât Cristofi. Noi nu pornim? — Voi deocamdată nu, răspunse Bălcescu. Dumitre, plecăm chiar în seara asta! Cel mai târziu mâine trebuie să fiu la București. Acum începe hora cea mare… Țăranii prinseră înțelesul vorbelor și cușmele lor, dihănii albe sau negricioase, zburau în sus, însoțite de chiotele oamenilor. — A început revoluția! se bucurau ei. Se va termina cu asuprirea boierească!… Nori pufoși, tiviți cu horbotă argintie, umbreau albastrul întunecat al cerului. Dumitru pregătea de drum trăsurica lui Bălcescu. Bucuria oamenilor nu mai cunoștea margini de izbânda ce o aflaseră. Bucătarul de trupă bătea zadarnic cu lingura de lemn într-o toacă de tinichea, chemând ostașii la fiertura de seară. De departe răsuna prelung, ca o vestire, cântecul lin al unui bucium.  

DOMNUL DIN VLADIMIRI SPRE CASĂ   În noaptea aceea înmiresmată de august, un călăreț, cu pletele curgându-i pe umeri, ajungând pe un drum ocolit la hotarul vestic al țării, se ridică în scări, încercând să scruteze zarea.. Se aplecă apoi, ușor, pe grumazul calului murg – din soiul odinioară vestit al hergheliilor mehedințene – și porni în galop. Pulberi scânteietoare se împrăștiau în jur. Noaptea era pe sfârșite. O lumină cețoasă, turbure – ca o pânză de aburi – se ridica din spatele pădurii. Goni neostenit. Și iată-l pe drumul ce iese din sihla întunecoasă și se deșiră lung, răsfățat și vesel, către șesul unduios al Gilortului. Și-a oprit puțin calul și cată peste dealuri. Acolo, sus, s-a întâlnit, în copilărie, cu lupul, pe când păștea oile tatălui său, pandurul Constantin Ursu, și ale altor oameni din sat. Lupul era uriaș sau cel puțin așa i s-a părut în clipa când a dat ochii cu el. Dar nu s-a înfricoșat. Și, când dihania, rânjindu-și colții, s-a repezit, a izbit-o cu bâta. De două sau trei ori. Fiara s-a prăbușit. Ce s-au mirat sătenii când l-au văzut sosind, cu lupul târâș, în satul Vladimiri. Dincolo, la Măgura Turcului, au găsit oamenii, o dată, într-o scorbură, o mulțime de vipere. S-au dus să le stârpească. I-a însoțit și el. Tată-său, la plecare, i-a poruncit să stea, undeva, la o parte, cât timp le-or nimici dar șerpii au început să se strecoare din scorbură și să curgă spre plai. Era ceva nemaivăzut. Gheme întregi de șerpi curgeau ca un pârâu. N-a mai putut răbda. Și, apucând în mâini un cârlig ciobănesc, s-a repezit și el. Duminică, la predică, popa Ciuhoiul l-a lăudat, spunând că el fusese acela care stârpise cei mai mulți șerpi. Călărețul zâmbește. „Uite și grohotișul!” De-aici, în dimineața când plecase împreună cu văru-său, Ștefan, să caute un lăutar – ca să cânte la nunta Mariei, sora mai mare a lui Ștefan – au zărit, peste râu, o ceată de ieniceri răzvrătiți ai pașii din Vidin furișându-se prin pădure, spre vad. Oricine și-ar fi dat seama ce trebuia să urmeze. Turcii ar fi urcat spre plaiul Vladimiri. Ar fi dat foc satului, ar fi luat robi flăcăii cei mai buni de muncă și fetele cele mai frumoase, ar fi răpit bucatele și vitele. Ce era de făcut? — Ștefane, fugi în sat și vestește-i pe oameni că vin turcii! i-a spus lui văru-său. Băiatul s-a înfiorat. — Și tu? Ce faci? — Eu mai rămân oleacă, să-ncerc să-i opresc locului pe cârjalii. — Cum ai să poți tu ține locului o ceată atât de mare de otomani? s-a mirat văru-său. — Eh, o să-ncerc și eu! Rămas acolo, singur, i-a așteptat, liniștit, pe osmalâi să sosească la vad. Când i-a văzut călcând apa, a luat un bolovan cât a putut mai mare și l-a zvârlit, așa, cam de-a latul, peste un vraf de pietre. Grohotișul a început să se dărâme, vuind, prinzând aproape jumătate din cârjalii sub năruirea lui. Au mai încercat, pe urmă, otomanii să urce dealul încă de două ori, pățind însă, de fiecare dată, la fel. Câți mai trăiau au tras în sus cu puștile. Un glonte l-a izbit în umăr. Dar el, deși rănit, a rămas acolo de strajă, până ce au venit oamenii chemați de văru-său, Ștefan. Niciunul dintre otomanii care n-au înțeles că trebuiau să fugă cât mai repede nu s-a mai întors teafăr la pașa din Vidin. Lăutarul Niță Băloi, pe vremea aceea tânăr, a alcătuit, peste câteva săptămâni, un cântec despre isprava feciorului lui Constantin Ursu. Și, tot pe drumul acesta, s-a întors într-o duminică din război. Venea încărcat de onoruri, având rangul de ofițer și de comandir al pandurilor. Pe piept purta crucea Sfântului Vladimir și, în deget, inelul gros de aur, cu un rubin mare și semnătura țarului rușilor, drept răsplată a vitejiei lui, în luptele date de-a lungul Dunării cu oastea otomană, pentru păstrarea libertății țării. Sătenii îl aclamau și azvârleau flori înaintea pașilor calului său. Astăzi, când se întoarce din nou la casa părintească, strigătele de bucurie ale mulțimii nu-l mai întâmpină. Sosește chemat în taină de frații lui de luptă, pandurii. Știri rele, întunecate ca țărâna mormintelor, a tot primit în țara unde a fost silit de urgia domniei fanariote și urmărirea turcilor, să rămână fugar. Satele pandurești au fost mereu lovite, arse și jefuite, fiindcă oltenii lui, care i-au înfruntat pe turci, n-au vrut să-și plece frunțile sub talpa domnitorului și a marii boierimi. Se apropie de casă. Gonește ca o nălucă. Și inima îi cântă: „Tărâm sfânt, strămoșesc. M-am întors, cu toate că știu bine ce m-așteaptă. Ura vrăjmașilor. Dar nu mă înspăimânt. Sufletul mi-e împăcat. Și sunt gata de luptă!”…