Recent Posts
Posts
basme si povesti audio le ascultati aici.......https://latimp.eu/category/teatru-audio-copii/povesti-si-basme/                                                                                              Povestea lui Said           Pe vremea lui Harun al Raşid, stăpânul Bagdadului,  locuia la Bassora un om cu numele de Benezar. Benezar avea destulă avere ca să ducă un trai liniştit şi tihnit, fără să se îndeletnicească cu negoţul. Într-o bună zi, omului acestuia i s-a născut un fiu, dar el nu şi-a schimbat câtuşi de puţin felul de viaţă. — De ce să mă apuc de negoţ la bătrâneţe? le spunea el vecinilor. Ca să-i las moştenire lui Said, fiul meu, o mie de galbeni mai mult, dacă fac alişveriş bun, sau o mie mai puţin, dacă-mi merge prost? Doar unde mănâncă doi are loc şi-al treilea, zice proverbul, şi dac-o fi băiat destoinic, n-o să ducă lipsă de nimic. Aşa a grăit Benezar şi s-a ţinut de cuvânt, căci nu l-a învăţat pe fiul său nici negoţul, nici vreun meşteşug. În schimb, citea mereu împreună cu el din cărţile înţelepciunii. Şi fiindcă socotea că, în afară de învăţătură şi de cinstirea bătrânilor, era cât se poate de bine să aibă mână ageră şt îndrăzneală, l-a deprins de mic cu meşteşugul armelor Aşa şi-a dobândit Said, de timpuriu, faima de a fi un straşnic luptător printre prietenii de o seamă cu el şi chiar printre tinerii mai răsăriţi, iar la călărie şi înot nu-l întrecea nimeni. Împlinind optsprezece ani, taică-său l-a trimis la Mecca, să se roage la mormântul Profetului şi să se desprindă cu cele sfinte, după cum cere datina şi porunceşte Profetul. Înainte de a pleca, tatăl lui l-a chemat la el, l-a lăudat pentru cuminţenia sa, l-a povăţuit cum să se poarte şi de atunci înainte, i-a dat bani şi i-a zis: — O să-ţi mai spun ceva, Said, fiul meu! Eu nu cred în închipuiri. Mărturisesc că-mi place să ascult poveşti cu zâne şi vrăjitori, ca să-mi trec vremea în chip plăcut, dar departe de mine să mă las amăgit de asemenea plăsmuiri, cum fac cei neştiutori; departe de mine credinţa că duhurile acestea sau ce-or fi ar avea înrâurire asupra vieţii oamenilor, asupra faptelor sale. Maică-ta, însă, care a părăsit viaţa de acum doisprezece ani, a crezut în bazaconiile astea întocmai ca în Coran. Mai mult chiar, într-o clipă de singurătate, punându-mă să jur că nimeni în afară de copilul nostru nu va cunoaşte taina aceasta, mi-a mărturisit că, de când venise pe lume, se aflase sub ocrotirea unei zâne. Am luat-o în râs.   Totuşi nu pot să tăgăduiesc, Said, că la naşterea ta s-au petrecut unele lucruri care m-au pus pe gânduri. Ploaia nu a contenit toată ziua, tunetul a bubuit întruna, iar cerul s-a întunecat atât de mult, că nu puteai desluşi slovele decât la lumina opaiţului. La ceasurile patru după-amiaza mi s-a vestit naşterea unui băieţei. M-am îndreptat în grabă spre încăperile mamei tale, ca să-mi văd prima odraslă şi să-i dau binecuvântarea, dar slujnicele adunate grămadă în faţa uşii mi-au spus că nu-i este îngăduit nimănui să intre în iatac. Zemira, mama ta, voia să fie singură şi poruncise ca toată lumea să iasă afară. Am bătut la uşă, dar n-am primit nici un răspuns. Stăteam cam supărat în faţa uşii, printre slujnice, când cerul s-a înseninat în chip atât de neaşteptat, cum n-am mai pomenit niciodată: peste oraşul nostru drag, Bassora, arcuia — cu adevărat ca într-o minune — o boltă limpede, azurie, străjuită de jur împrejur de nori negri şi ameninţători, printre care fulgerele scăpărau şi şerpuiau. Tocmai mă uitam curios la această privelişte neobişnuită, când iată că uşa încăperii în care se afla soţia mea s-a dat deodată de perete. Atunci am poruncit slujnicelor să mai aştepte afară şi am intrat singur ca s-o întreb pe mama ta de ce se închisese în iatacul ei. Dar abia am intrat, că m-a învăluit o mireasmă îmbătătoare de trandafiri, garoafe şi zambile, care m-a ameţit. Soţia mea mi-a întins pruncul care erai tu; aveai la gât un fluieraş de argint prins cu un lănţişor de aur, subţire ca un fir de mătase. — Zâna cea bună de care ţi-am povestit a fost aici, mi-a spus maică-ta. I-a adus băiatului darul acesta. — Ea a fost deci vrăjitoarea care a înseninat cerul şi a lăsat în urma ei mireasma de trandafiri şi de garoafe? am întrebat eu, râzând neîncrezător. Ar fi putut să-i dăruiască ceva mai de preţ decât fluieraşul ăsta. De pildă: o pungă cu aur, un căluţ, sau aşa ceva. Atunci mama ta m-a rugat cu lacrimi în ochi să n-o iau în râs, fiindcă zânele se supără uşor şi binecuvântarea lor se preschimbă în blestem. I-am făcut pe plac şi am tăcut. Era bolnavă şi nu voiam s-o supăr. Şi n-am mai pomenit multă vreme despre această întâmplare ciudată. După şase ani, în ciuda tinereţii ei, mama ta a simţit că i se apropie sfârşitul. Mi-a încredinţat fluieraşul şi mi-a cerut să-i făgăduiesc că ţi-l voi da în ziua când vei împlini douăzeci de ani şi să nu te las să pleci din casa părintească nici cu un ceas mai devreme. Apoi şi-a dat sufletul. Iată darul — a zis Benezar, scoţând dintr-o mică besactea un fluieraş de argint atârnat de un lanţ lung de aur. Ţi-l dau astăzi, la optsprezece ani, în loc de douăzeci, deoarece pleci, si cine ştie dacă nu voi fi la strămoşii mei atunci când te vei întoarce. Nu văd nici un temei să mai rămâi încă doi ani aici, numai ca să împlineşti dorinţa temătoarei tale mame. Eşti un băiat de ispravă, isteţ, mânuieşti armele cu iscusinţa unui tânăr de douăzeci şi patru de ani şi socot că eşti tot atât de înţelept ca şi când ai avea douăzeci de ani. Pleacă, aşadar, sănătos şi de te vei afla în clipe de bucurie sau te va lovi o nenorocire — păzească-te Cerul de aşa ceva — îndreaptă-ţi gândul către părintele tău. Aşa a grăit Benezar din Bassora la plecarea fiului său. Mişcat, Said şi-a luat rămas bun de la el, şi-a prins lănţişorul de gât, a vârât fluieraşul la brâu, a încălecat şi a pornit spre locul unde se adunau caravanele ce porneau spre Mecca. În scurt timp s-au strâns vreo optzeci de cămile şi multe sute de călăreţi. Caravana a pornit şi, odată cu ea, a ieşit şi Said pe porţile Bassorei, oraşul lui de baştină, pe care vreme îndelungată nu avea să-l mai vadă. La început, noutatea unei astfel de călătorii şi lucrurile nemaivăzute pe care le întâlnea l-au cucerit. Dar când s-a apropiat de deşert, trecând prin locuri din ce în ce mai pustii, au început să-i roiască prin minte tot felul de gânduri, să-i răsune în urechi cuvintele de rămas bun ale tatălui său, Benezar. Atunci a scos fluieraşul, s-a uitat la el, l-a întors pe toate părţile şi în cele din urmă l-a dus la gură, vrând să afle cât de limpede şi de frumos îi era sunetul. Fluieraşul a rămas însă mut Said şi-a umflat obrajii şi a suflat încă o dată din răsputeri, dar n-a izbutit să scoată nici un sunet. Furios pe darul acesta atât de nefolositor, l-a vârât la brâu. Curând însă; gândurile i-au zburat iarăşi spre vorbele tainice rostite de maică-sa. Auzise şi el despre zâne, dar în Bassora nu ştia ca vreunul din oamenii pe care-i cunoştea să fi fost ocrotit de o fiinţă supranaturală. Toate întâmplările de felul acesta erau povestite de obicei ca şi cum s-ar fi petrecut în ţări îndepărtate şi în timpuri străvechi. Said era deci încredinţat că pe vremea lui nu mai existau astfel de năluci, sau că, în orice caz, zânele nu mai veneau pe pământ şi nu se mai amestecau în soarta oamenilor Dar deşi era convins că aşa stăteau lucrurile, gândul că, cu mama lui se petrecuse ceva tainic, supranatural, nu-i dădea pace. Aşa merse el călare din zori şi până-n seară, visând. Cu ceilalţi călători nu se amesteca în vorbă, iar cântecele şi râsetele lor nici nu le auzea. Said era un tânăr tare chipeş. Avea privirea semeaţă, dârză şi gura minunat croită. Deşi foarte tânăr, în întreaga sa făptură era atâta demnitate cum rar întâlneai la această vârstă: ţinuta sa pe cal, dreaptă şi mlădioasă în acelaşi timp, straiele războinice cu care era îmbrăcat, totul atrăgea privirile călătorilor. Un drumeţ mai vârstnic, care călărea lângă el, s-a apropiat de dânsul, încercând cu fel şi fel de întrebări să-i iscodească şi mintea. Said, învăţat să respecte bătrâneţea, a răspuns cu modestie, dar cu înţelepciune şi chibzuinţă, aşa că bătrânul a rămas încântat. Deoarece însă tânărul se gândea toată ziua numai la un singur lucru, a adus vorba şi de lumea tainică a zânelor şi până la urmă l-a întrebat pe bătrân deschis, dacă el crede că ar exista zâne, duhuri bune sau rele care-i iau pe oameni sub oblăduirea lor sau îi prigonesc. Bătrânul şi-a netezit barba, a clătinat din cap şi a zis: — N-aş putea să-ţi spun că n-au existat astfel de poveşti, dar eu n-am văzut niciodată un pitic, un uriaş din poveste, un vrăjitor sau o zână. Apoi i-a istorisit tânărului o sumedenie de basme minunate. Ameţit de atâtea poveşti, Said a început să creadă că toate câte se petrecuseră la naşterea sa — schimbarea vremii, mireasma dulce de trandafiri şi zambile — fuseseră nişte semne bune, prevestitoare de noroc, că se afla sub ocrotirea unei zâne puternice şi mărinimoase şi că primise fluieraşul în dar ca s-o cheme pe zână la nevoie. Toată noaptea a visat numai castele, cai năzdrăvani duhuri şi alte ciudăţenii, cutreierând până în zori ţara basmelor. Din păcate, însă, a doua zi şi-a dat seama că toate nălucirile care i se năzăreau şi în vis şi când era treaz se destrămau ca fumul. Caravana mergea din zori şi până-n noapte, cu pas domol, iar Said călărea mereu lângă bătrân. Deodată, într-o zi, undeva în zare s-au ivit nişte umbre întunecate. Unii spuneau că sunt dune de nisip, alţii credeau că se îngrămădiseră nori negri, iar alţii socoteau că le ieşise în cale o altă caravană. Bătrânul, care bătuse de multe ori aceste drumuri, strigă însă cu glas tare că-i pândeşte o mare primejdie — se apropie o ceată de tâlhari. Bărbaţii au pus mâna pe arme si s-au aşezat roată în jurul femeilor şi a cămilelor încărcate cu mărfuri, gata de apărare. Umbra întunecata se mişca încet în pustiu, aidoma unui stol uriaş de berze, gata să-şi ia zborul către zări străine. Se apropia din în ce mai repede şi, curând, au început să se desluşească oamenii cu suliţele lor, năpustindu-se ca fulgerul asupra caravanei. Bărbaţii s-au apărat vitejeşte, dar ce peste patru sute de tâlhari i-au înconjurat din toate părţile; ucideau de departe călătorii, iar la urmă s-a ajuns la luptă cu suliţele. În clipele acelea cumplite, Said, care lupta vitejeşte în fruntea tuturor, si-a amintit de fluieraşul său. L-a scos repede, l-a dus la gură şi a suflat în el, dar l-a lăsat să cadă dezamăgit. Fluieraşul nu scotea nici un sunet. În deznădejdea sa, furios, el a slobozit o săgeată drept spre pieptul unui tâlhar care-i atrăsese luarea-aminte prin veşmintele lui strălucitoare. Arabul s-a clătinat şi a căzut de pe cal. — Alah! Ce-ai făcut, tinere? a strigat bătrânul de lângă el. Suntem pierduţi cu toţii! Într-adevăr, aşa părea să fie. Când l-au văzut pe omul acela prăbuşindu-se, tâlharii s-au repezit ca scoşi din minţi, cu nişte urlete înfricoşătoare, spre caravană, împrăştiind într-o clipă puţinii supravieţuitori teferi. Cât ai clipi din ochi, Said s-a pomenit înconjurat de cinci-şase oameni. El mânuia însă suliţa cu atâta îndemânare, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie de el. În cele din urmă, unul dintre tâlhari a întins arcul, dar când a vrut să dea drumul săgeţii, cineva l-a oprit cu un semn. Tânărul se aştepta la un nou atac, dar, înainte de a se dezmetici, unul dintre tâlhari i-a aruncat un laţ după gât. Zadarnic s-a străduit Said să rupă lanţul, acesta se strângea din ce în ce mai tare şi tânărul a căzut în mâinile tâlharilor. Caravana a fost nimicită, iar puţinii supravieţuitori au căzut prinşi. Tâlharii, care se adunaseră din mai multe triburi deosebite, şi-au împărţit prinşii şi prada. Apoi unii au luat-o spre miazăzi, iar ceilalţi spre soare-răsare. Said mergea străjuit de patru călăreţi înarmaţi, care îl priveau cu ură şi-l împroşcau cu sudălmi. El a înţeles că omul pe care-l ucisese fusese pesemne de neam mare, poate chiar un bei. Îl aştepta robia — care era mai rea decât moartea — şi de aceea era mulţumit că stârnise furia întregii cete, fiind convins că va fi ucis de îndată ce vor ajunge în tabără. Străjerii lui îi pândeau fiecare mişcare şi, de câte ori întorcea capul, îl ameninţau cu suliţele. Dar odată, când calul unuia dintre ei s-a poticnit, el a izbutit să întoarcă capul şi, spre marea lui bucurie, l-a zărit pe bătrânul său tovarăş de drum pe care-l crezuse mort. În sfârşit, în depărtare s-a ivit un pâlc de copaci şi nişte corturi. Copiii şi femeile care le-au ieşit ca un şuvoi în întâmpinare au aflat de la tâlhari cele întâmplate şi au început să răcnească. Toate privirile s-au îndreptat spre Said. S-au ridicat pumni ameninţători, iar vorbele de ocară curgeau valuri. — Iată-l, strigau ei, pe ucigaşul marelui Almansor, viteazul vitejilor! Moarte lui! Azvârliți-i trupul să i-l sfâşie şacalii! S-au năpustit apoi ca o vijelie asupra lui Said, zvârlind cu scurtături, cu bulgări de pământ, cu ce le cădea în mână. Tâlharii abia au stăvilit mulţimea plină de ură. — Daţi-vă la o parte, muierilor! Şi voi, ţâncilor! au strigat ei, împrăştiind mulţimea cu suliţele. L-a ucis pe marele Almansor în luptă şi-i drept să moară, dar nu de mâna unei muieri, ci de sabia unui viteaz. Trecând printre corturi, au ajuns într-o piaţă unde s-au oprit. Prinşii au fost legaţi doi câte doi, iar prada au dus-o în corturi. Pe Said l-au legat însă singur şi l-au târât într-un cort mare, unde se afla un bătrân îmbrăcat în veşminte de preţ. Înfăţişarea lui cumpănită şi semeaţă arăta că era căpetenia cetei de tâlhari. Însoţitorii lui Said au intrat abătuţi, cu capetele plecate. — Strigătele muierilor îmi spun că s-a întâmplat o nenorocire, a zis bătrânul cel semeţ, uitându-se la tâlhari. Feţele voastre o mărturisesc. Almansor a fost răpus. — Almansor a fost răpus, au răspuns oamenii, dar iată, Selim, stăpân al deşertului, iată-l pe ucigaşul său. L-am adus ca să-l judeci şi să hotărăşti cum să moară. Să fie străpuns de săgeţi? Să-l ciuruim cu suliţele, să-l spânzurăm, să-l legăm de doi cai care să-i sfâşie trupul? — Cine eşti, străine? întrebă Selim, cătând înnegurat spre prins, care, deşi în pragul morţii, stătea mândru în faţa lui. Said a răspuns scurt şi fără vicleşug. — L-ai ucis mişeleşte pe fiul meu? L-ai străpuns pe la spate cu o săgeată sau cu suliţa? — Nu, stăpâne, a răspuns Said. L-am ucis în luptă dreaptă, făţişă, pentru că până în clipa aceea doborâse opt tovarăşi de-ai mei, în faţa mea. — Aşa e cum spune? i-a întrebat Selim pe oamenii care-l luaseră prins.  — Da, stăpâne, l-a ucis pe Almansor în luptă dreaptă, a răspuns unul dintre ei. — Atunci a făcut ceea ce ar fi făcut oricare dintre noi, a răspuns Selim. A luptat împotriva vrăjmaşului care i-a primejduit libertatea şi viaţa. Dezlegaţi-l numaidecât! Oamenii l-au privit miraţi şi i-au împlinit porunca în silă, şovăind. — Ucigaşul fiului tău, al viteazului Almansor, să rămână în viaţă? a întrebat unul dintre tâlhari, aruncând priviri mânioase spre Selim. Mai bine l-am fi ucis pe loc! — Să rămână în viaţă! a strigat Selim. Ba, mai mult, îl iau în cortul meu, ca parte ce mi se cuvine din pradă. Va rămâne în slujba mea. Said nu ştia cum să-i mulţumească. Oamenii însă au ieşit murmurând mânioşi. Femeile şi copiii care aşteptau în faţa cortului osândirea lui Said, când au aflat de hotărârea bătrânului Selim, s-au pornit pe răcnete şi urlete înfiorătoare, strigând că vor răzbuna ei pieirea lui Almansor, pedepsindu-l pe ucigaş, dacă tatăl nu voia să-şi răzbune fiul. Ceilalţi prinşi au fost împrăştiaţi între felurite cete. Unora li s-a dat drumui ca să mijlocească răscumpărarea celor bogaţi, alţii au fost trimişi ca păstori la turme, iar alţii, care până atunci fuseseră slujiţi de câte zece robi, au fost puşi la cele mai înjositoare corvezi. Cu Said, lucrurile stăteau însă altfel. Ce-i plăcea oare lui Selim la acest tânăr? Firea lui cutezătoare, vitejească, sau poate pe bătrân îl îmblânzise vraja tainică a unei zâne bune? Ce anume, nu se ştie, dar Said trăia în cortul bătrânului nu ca o slugă, ci ca un fiu. Simpatia de neînţeles a bătrânului îi atrăgea însă vrăjmăşia celorlalţi slujitori. Toţi îl priveau cu duşmănie, ba uneori, când trecea singur prin tabără, auzea cuvinte de ocară şi blesteme. Alteori îi şuierau săgeţi pe dinainte, şi el socotea că nu-l nimereau datorită fluieraşului pe care-l purta încă la piept şi care-l ocrotea.   Se plângea adesea lui Selim că viaţa îi era în primejdie, dar acesta îi căuta zadarnic pe cei ce încercau să-l ucidă; ceata întreagă făcea zid, ca unul, împotriva străinului. Într-o zi, Selim i-a spus: — Nădăjduiam că-l vei putea înlocui pe fiul meu, ucis de mâna ta, dar nu-i cu putinţă. Nici tu, nici eu nu purtăm vreo vină că nu se poate. Toţi s-au înverşunat împotriva ta, iar eu nu te voi mai putea apăra multă vreme. Ce ne-ar folosi dacă i-aş pedepsi pe vinovaţi după moartea ta? De aceea, când ai mei se vor întoarce de pe drumul lor de pradă, le voi spune că tatăl tău mi-a trimis bani pentru răscumpărarea ta şi voi porunci să fii însoţit de câţiva oameni de încredere prin deşert. — Cum aş putea să-mi încredinţez viaţa altcuiva în afară de tine? l-a întrebat Said, îngrijorat. Nu mă vor ucide oare pe drum? — Jurământul pe care-l vor face înainte de a pleca, jurământ pe care nimeni n-a cutezat să-l calce, îi va opri să se atingă de viaţa ta, a răspuns Selim liniştit. Au trecut câteva zile. Oamenii s-au întors în tabără. Selim s-a ţinut de cuvânt. I-a dăruit tânărului arme, veşminte şi un cal, a adunat războinicii, a ales cinci însoţitori pentru Said şi i-a pus să facă un jurământ cumplit că nu se vor atinge de nici un fir de păr din capul lui, apoi s-a despărţit de Said cu lacrimi în ochi. Cei cinci bărbaţi călăreau lângă Said, posomorâţi şi tăcuţi, prin deşert. Le venea foarte greu să-şi ţină jurământul. Said ştia asta foarte bine şi era îngrijorat, mai ales fiindcă doi dintre însoţitorii lui fuseseră de faţă când îl ucisese pe Almansor. Aşa au trecut opt ceasuri. Deodată Said i-a auzit şoptind între ei şi le-a văzut feţele întunecându-se şi mai mult. S-a străduit să desluşească ce spuneau, dar vorbeau o limbă cunoscută numai de ei, pe care o foloseau când era vorba de a făptui ceva tainic şi primejdios. Selim, care voise să-l aibă pe Said totdeauna lângă el, îşi pierduse multe ceasuri ca să-i înveţe graiul acesta tainic, dar Said, ascultând, nu a aflat lucruri prea îmbucurătoare. — Iată, aici s-a întâmplat, a zis unul dintre însoţitori. Aici ne-am năpustit asupra caravanei şi aici a căzut viteazul vitejilor, răpus de un băieţandru. — E drept că vântul a şters urmele calului său, a zis altul, dar eu nu le-am uitat. — Şi, spre ruşinea noastră, cel care l-a ucis trăieşte. Şi mai e şi slobod. Când s-a mai auzit ca un părinte să nu răzbune moartea singurului său fiu? Se vede că Selim a îmbătrânit şi a dat în mintea copiilor.  — Dacă părintele său nu o face, a spus cel de-al patrulea, datori sunt prietenii să-l răzbune pe cel căzut. Aici, pe locul acesta, trebuie să-l răpunem. Aşa s-a statornicit obiceiul din moşi-strămoşi. —        Dar ne-am legat cu jurământ faţă de bătrân, a strigat al cincilea. Nu ne este îngăduit să-l ucidem, nu ne putem călca jurământul. — E adevărat că am jurat, au răspuns ceilalţi, dar nu se poate ca un ucigaş să scape nevătămat din mâinile duşmanilor săi. — Staţi! a strigat cel mai înnegurat dintre toţi. Bătrânul Selim e un om înţelept, dar nu chiar atât pe cât pare. I-am jurat noi că-l vom duce pe flăcăul acesta într-un loc sau într-altul? Nicidecum. Am făcut legământ numai cu privire la viaţa lui şi viaţa i-o vom dărui. Dar arşiţa soarelui şi colţii ascuţiţi ai şacalilor ne vor răzbuna. Să-l legăm burduf şi să-l lăsăm aici. Astfel a grăit tâlharul. Said, ştiind ce-l aştepta, nu l-a ascultat pe tâlhar până şi-a isprăvit vorba. Smucind calul, i-a dat pinteni şi a pornit în zbor peste întinsuri, ca o pasăre. Cei cinci războinici şi-au pierdut cumpătul doar o clipă. Apoi, iscusiţi în urmărirea fugarilor, s-au împrăştiat gonind în dreapta şi în stânga lui Said. Meşteri în tainele călăriei prin deşert, doi dintre tâlhari au întrecut cât ai clipi bidiviul fugarului şi s-au întors apoi spre el. Said a încercat să-i ocolească, dar l-au întâmpinat ceilalţi doi, la care s-a alăturat şi al cincilea, care-l ajunsese din urmă. Nu puteau folosi arme, fiindcă juraseră să nu-l ucidă; au zvârlit însă şi de data aceasta un laţ cu care l-au prins, l-au tras de pe cal, lovindu-l fără milă, şi l-au legat de mâini şi de picioare. Aşa, legat fedeleş l-au părăsit pe nisipul fierbinte al deşertului. Said le-a cerut îndurare, le-a făgăduit aur pentru răscumpărarea sa, dar ei au încălecat râzând şi au pornit în galop. Câteva clipe a mai răsunat în depărtare tropotul uşor al copitelor. Said se socotea pierdut. Se gândea cât de îndurerat va fi bătrânul său tată când va vedea că fiul său nu se va mai întoarce acasă. Se gândea la nenorocita lui soartă care-l hărăzise morţii atât de timpuriu. Ce mai aştepta altceva decât să-şi sfârşească viaţa în mijlocul nisipurilor fierbinţi ale deşertului, să se stingă încet, mistuit de sete sau sfâşiat în bucăţi de colţii unui şacal? Soarele se înălţa tot mai sus, dogorindu-i tâmplele. Şi-a mişcat trupul anevoie, ca să-l ferească din bătaia razelor, dar zadarnic. Arşiţa îl chinuia tot mai tare. Tot zvârcolindu-se sub razele soarelui, i-a căzut fluieraşul de la piept. După multă caznă a izbutit să-l ducă la gură. Dar degeaba a suflat în el, fiindcă nu a scos nici un sunet: rămânea nepăsător, chiar şi în starea de plâns în care se afla stăpânul lui. Atunci Said şi-a plecat capul deznădăjduit şi s-a lăsat pradă arşiţei. Curând a căzut într-o toropeală adâncă. După mai multe ceasuri l-au trezit nişte zgomote din apropiere şi s-a simţit apucat de umeri. El a scos un urlet de groază, fiindcă se gândea că nu putea fi decât un şacal care se pregătea să-l sfâşie. Dar apoi s-a simţit apucat şi de picioare şi şi-a dat seama curând că nu era vorba de ghearele unui şacal, ci de mâinile grijulii ale unui om. A auzit şi nişte glasuri şoptind: — Trăieşte, dar crede că suntem vrăjmaşii lui. În cele din urmă, Said a deschis ochii şi a zărit aplecat deasupra lui chipul unui bărbat scund şi rotofei, cu ochi mici şi barbă lungă. Acesta i-a vorbit prietenos, l-a ajutat să se ridice şi i-a dat să mănânce şi să bea. I-a povestit apoi că era neguţător la Bagdad, că-l chema Kalum-Bek şi că făcea negoţ cu șaluri şi văluri scumpe pentru femei. Fusese după treburi şi se afla în drum spre casă. Îl descoperise pe Said într-o stare de plâns, zăcând pe jumătate mort în nisip. Îi atrăseseră luarea-aminte veşmintele sale de preţ şi nestematele sclipitoare de pe pumnalul său. Făcuse tot ce îi stătuse în puteri să-l readucă la viaţă şi izbutise. Tânărul i-a mulţumit că-i scăpase viaţa. Desigur că fără ajutorul acestui drumeţ ar fi pierit în chip jalnic. Fiindcă nu putea călători mai departe singur si nici nu voia să străbată deşertul pe jos, neînsoţit, a primit cu recunoştinţă un loc pe una din cămilele greu împovărate ale neguţătorului şi s-a hotărât deocamdată să se ducă cu el la Bagdad. Acolo putea să găsească alţi călători care se îndreptau spre Bassora şi cărora voia să li se alăture.  Pe drum, neguţătorul i-a povestit despre înţeleptul stăpân al drept-credincioşilor, Harun al Raşid. I-a istorisit despre dragostea acestuia pentru dreptate şi despre priceperea cu care ştia să judece pricinile cele mai încâlcite, dându-le o dezlegare firească şi înţeleaptă. I-a povestit între altele întâmplarea cu frânghierul şi aceea cu un chiup cu măsline, istorii pe care le ştia orice copil, dar care pe Said îl umpleau de uimire. — Stăpânul nostru, cârmuitorul credincioşilor, continuă neguţătorul, e un om minunat. Dacă-ţi închipui că doarme ca oamenii de rând, te înşeli amarnic. Se odihneşte numai două-trei ceasuri în zori şi-atâta tot. Ştiu toate acestea de la marele cămăraş al lui, Messour, care mi-e văr şi nu suflă de obicei o vorbă despre tainele califului. Totuşi, de dragul rubedeniei noastre, văzându-mă atât de curios, mai pomeneşte din când în când despre apucăturile stăpânului său. Aşadar, în loc să doarmă ca alţi oameni, califul se furişează noaptea pe străzile Bagdadului, şi nu-i săptămână să nu dea peste vreo întâmplare însemnată. Trebuie să ştii, aşa cum se vede şi din povestea chiupului cu măsline, care e tot atât de adevărată pe cât de netăgăduite sunt cuvintele Profetului, că nu umblă călare, străjuit de paznici sau însoţit de un alai falnic, nu umblă îmbrăcat cu veşminte strălucite şi urmat de vreo sută de făclieri, cum ar putea să facă dacă ar vrea, ci dimpotrivă, cutreieră oraşul ba în straie de neguţător, ba de corăbier, ba de ostaş, ba de muftiu. Aşa colindă Bagdadul, să vadă dacă toate merg bine şi sunt în bună rânduială. Aceasta este pricina pentru care nicăieri oamenii nu se poartă atât de cuviincios cu orice om de rând care le iese în cale, ca la Bagdad, căci s-ar putea prea bine să fie un biet arab care se întoarce din deşert, dar şi califul în persoană. Şi, vorba ceea, nuiele pentru spinarea locuitorilor din Bagdad găseşti câte vrei prin împrejurimi. Aşa a grăit neguţătorul, şi Said, cu toate că dorul de tatăl său îi ardea inima, s-a bucurat să vadă Bagdadul şi pe vestitul Harun al Raşid. După zece zile au sosit la Bagdad, şi tânărul Said a rămas încântat de minunăţiile acestui oraş, care atinsese pe vremea aceea culmea strălucirii. Neguţătorul l-a poftit la el acasă, iar tânărul a primit cu plăcere, căci în vălmăşagul oraşului văzuse că în afară de aer, de apa Tigrului şi de un culcuş pentru noapte pe treptele unei geamii nu capeţi nimic fără plată. A trecut o zi de la sosirea lor. Said tocmai se gătise cu straiele sale de preţ şi-şi spunea că, înveşmântat astfel, ca un falnic războinic, se va putea arăta pe străzile Bagdadului fără să se ruşineze, ba, dimpotrivă, va atrage privirile trecătorilor asupra sa. Pe când se gândea el aşa, neguţătorul a intrat în încăpere şi, zâmbind cu tâlc, şi-a netezit barba, spunând: — Toate-s bune, tinere! Dar ce se va alege de tine? Mi se pare că eşti un mare visător. Nu te gândeşti defel la ziua de mâine. Sau ai atâţia bani ca să poţi duce un trai pe măsura veşmintelor tale? — Dragă jupâne Kalum-Bek, a răspuns tânărul, încurcat şi înroşindu-se, e drept că nu am bani, dar poate că vrei să mă împrumuţi cu o mică sumă ca să mă întorc acasă. Tatăl meu o să-ţi dea îndărăt până la ultimul ban. — Tatăl tău, flăcăule? i-a strigat neguţătorul, izbucnind în râs. Se vede treaba că soarele te-a bătut rău la cap. Socoţi că te cred pe cuvânt, că iau drept bune toate bazaconiile pe care mi le-ai înşirat în deşert, cum că tatăl tău ar fi un om avut din Bassora, că ai fi singurul său fecior, că ai fost prins de tâlhari, că ai trăit multă vreme în tabăra lor şi câte şi mai câte? Chiar din clipa când îmi povesteai toate acestea, m-am mâniat pe tine. M-ai minţit cu neruşinare. Ştiu că la Bassora sunt mulţi negustori, mai toţi oameni bogaţi, am făcut doar negoţ cu ei. Aş fi auzit fără doar şi poate de un neguţător cu numele de Benezar, chiar dacă ar avea numai o avere de şase mii de tomani, dar fiindcă n-am auzit, sau ai minţit spunând că eşti de fel din Bassora, sau tatăl tău e un coate-goale şi atunci n-am să-i împrumut haimanalei sale de fecior nici o lescaie. Apoi lupta cu tâlharii în deşert! Nu s-a mai pomenit aşa ceva de mult. De când preaînţeleptul calif a asigurat drumurile caravanelor prin deşert, tâlharii n-au mai cutezat să prade o caravană sau să răpească oameni. Dacă s-ar fi întâmplat totuşi aşa ceva, vestea s-ar fi răspândit cu iuţeala fulgerului; însă pe drumul pe care l-am străbătut n-am auzit nimic. Nici aici, la Bagdad, unde se adună oameni din toate colţurile lumii, nu s-a vorbit despre o astfel de întâmplare. Asta e cea de-a doua minciună a ta, tinere neobrăzat! Alb ca varul de mânie şi de supărare, Said a voit să-l întrerupă pe bondocul răutăcios, dar acesta a strigat mai tare decât el, dând din mâini: — Şi al treilea neadevăr, mincinos neruşinat, e povestea din tabăra lui Selim. Numele de Selim e prea binecunoscut de toţi, dar Selim e cunoscut ca tâlharul cel mai cumplit şi mai crud dintre toţi. Atunci cum îndrăzneşti tu să spui că i-ai omorât pe fiul său şi nu te-a tăiat în bucăţi pe loc? Mergi atât de departe cu neobrăzarea, încât vorbeşti despre lucruri cu neputinţă de crezut, că Selim însuşi te-ar fi apărat de-ai lui, că te-ar fi primit în cortul său şi că ţi-ar fi dat drumul fără bani de răscumpărare, în loc să te spânzure de primul copac, el care a spânzurat deseori călători numai ca să le vadă mutra când sunt cu laţul de gât! Ah, ce minciuni sfruntate! — N-am ce să mai adaug, a strigat tânărul!. Jur însă pe sufletul meu şi pe barba Profetului că tot ce-am spus e adevărat! — Juri pe sufletul tău? strigă neguţătorul. Pe sufletul tău negru şi mincinos? Cine să te creadă? Şi juri pe barba Profetului, tu, căruia nici nu i-a crescut barba? Cine să se încreadă în tine? — E drept că n-a fost nimeni de faţă, a urmat Said, dar nu m-ai găsit legat şi într-o stare de plâns? — Asta nu dovedeşte nimic, a răspuns neguţătorul. Eşti înveşmântat ca un tâlhar de vază şi, cine ştie, poate că ai vrut să loveşti pe careva mai tare decât tine care te-a biruit şi te-a legat. — Aş vrea să-l văd pe acela sau chiar pe aceia, a răspuns Said, care sunt în stare să mă doboare şi să mă lege! O pot face numai dacă-mi aruncă un laţ de gât pe la spate. E drept că, stând în bazar, n-ai de unde să ştii ce poate un bun mânuitor de arme. Totuşi mi-ai scăpat viaţa şi-ţi mulţumesc. Ce ai de gând să faci cu mine? Dacă nu mă ajuţi, voi fi nevoit să cerşesc, dar nu vreau să cer de pomană celor de seama mea. Voi încerca să vorbesc cu califul. — Nu mai spune! a zis neguţătorul, cu un zâmbet batjocoritor. Nu mai vrei să stai de vorbă cu nimeni în afară de preamilostivul nostru stăpân? Asta zic şi eu cerşetorie fudulă! Zău aşa! Dar să nu uiţi, tinere şi nepreţuite domn, că drumul spre calif trece pe la vărul meu Messour, şi e de ajuns o singură vorbă ca să atrag atenţia cămăraşului măritului calif cu ce meşter în scorneli are de-a face. Totuşi mi-e milă de tinereţea ta, Said! Te-ai mai putea îndrepta, ar mai putea ieşi ceva din tine. Hai în prăvălia mea din bazar, să-mi slujeşti timp de un an. După ce trece anul, dacă nu vrei să mai rămâi la mine, îţi plătesc simbria şi te las să te duci unde doreşti: la Alep sau la Medina, la Stambul sau la Bassora, din partea mea chiar şi la ghiauri. Îţi dau răgaz de gândire până la amiază. Dacă primeşti, bine, iar de nu, îţi socotesc pe un preţ de nimic cheltuielile călătoriei şi locul ce l-ai ocupat pe cămilă, îţi iau veşmintele şi tot ce ai, ca să mă despăgubesc, şi te-arunc în uliţă. N-ai decât să cerşeşti unde vrei: la calif, la muftiu, la geamie sau la bazar. Vorbind astfel, hainul neguţător a plecat, lăsându-l singur pe nefericitul tânăr. Said l-a urmărit cu o privire plină de dispreţ. Neomenia acestui om, care-l ademenise cu bună ştire, aducându-l în casa lui spre a şi-l face slugă, întrecea orice măsură. Ar fi vrut să fugă, dar ferestrele erau zăbrelite şi uşa încuiată. Deşi nu putea să se împace cu gândul acesta, s-a hotărât să primească deocamdată slujba la neguţător în bazar. N-avea încotro. Chiar dacă izbutea să fugă, nu putea să ajungă la Bassora fără bani. Între timp, trebuia să-l vadă neapărat pe calif şi să-i ceară ajutorul. A doua zi, Kalum-Bek şi-a dus sluga cea nouă la prăvălia din bazar. I-a arătat şalurile, vălurile şi celelalte mărfuri cu care făcea neguţătorie şi l-a învăţat ce avea de făcut. Iată care era treaba lui Said: îmbrăcat cu veşminte de slugă de neguţător în locul celor de războinic, trebuia să stea în faţa dughenei, cu un şal într-o mână şi cu un văl minunat în cealaltă, să-i îmbie pe trecători, bărbaţi şi femei, să le arate mărfurile, să le spună preţul şi să-i îndemne să cumpere. Abia atunci a înţeles Said pentru ce îl alesese Kalum-Bek tocmai pe el pentru treaba asta. Kalum-Bek era un bătrânel bondoc, hâd şi, când stătea în faţa uşii chemând muşteriii, atât vecinii, cât şi trecătorii îl luau peste picior, copiii îl batjocoreau, iar femeile îi ziceau sperietoare. La Said însă toată lumea se uita cu drag. Tânăr, chipeş, zvelt, el îmbia muşteriii cuviincios şi se pricepea să ţină şalul sau vălul cu graţie şi îndemânare. Când a văzut că de când stătea Said la uşă muşteriii se îmbulzeau în prăvălia sa, Kalum-Bek a început să se poarte mai cumsecade cu sluga lui, să-i dea o mâncare mai bună şi să-l îmbrace cu veşminte mai arătoase. Dar Said nu se simţea defel mişcat de bunăvoinţa stăpânului său şi-şi frământa mintea zi şi noapte cum să ajungă cu bine în oraşul său de baştină. Într-o zi, fiind dever bun, toţi hamalii plecaseră cu poverile în spinare spre casele cumpărătorilor; în dugheana basmagiului a intrat o femeie. A făcut cumpărături şi a cerut să i le ducă cineva acasă în schimbul unui bacşiş. — Peste o jumătate de ceas, tot ce aţi cumpărat va fi la dumneavoastră acasă, a răspuns Kalum-Bek. Vă rog să aveţi răbdare. Sau, dacă nu, luaţi-vă un hamal din altă parte. — Ce fel de neguţător eşti dumneata? Vrei să-ţi încredinţezi muşteriii pe mâna unor hamali străini? exclamă femeia. Un necunoscut ar putea să fugă cu toate cumpărăturile în învălmăşeala asta. Atunci pe cine trag la răspundere? Nu, nu! După legile negoţului, dumneata eşti dator să-mi dai pe cineva care să-mi ducă pachetul acasă. — Aşteptaţi, vă rog, doar o jumătate de ceas, cinstită doamnă, a rugat-o neguţătorul învârtindu-se în jurul ei tot mai îngrijorat. Toţi oamenii mei sunt plecaţi... — E o prăvălie proastă aceea care nu are totdeauna la îndemână destui slujitori, a răspuns femeia cea cârcotaşă. Dar iată, văd aici un tânăr pierde-vară. Hai, flăcăule, ia-mi pachetul şi vino după mine.  — Staţi, staţi! a strigat Kalum-Bek. Tânărul e firma mea, crainicul meu, atrage muşteriii. Nu poate să plece! — Fleacuri! a răspuns bătrâna doamnă şi, fără multă vorbă, i-a vârât lui Said pachetul sub braţ. Dacă negoţul dumitale are nevoie de un tânăr pierde-vară drept firmă, înseamnă că negustorul e nepriceput şi marfa e proastă! Hai, flăcăule, o să primeşti şi tu un bacşiş pe ziua de azi! — În numele lui Ariman şi al tuturor duhurilor rele, du-te în goana mare, i-a şoptit Kalum-Bek slujitorului său, şi întoarce-te cât mai repede. Dacă mă mai împotrivesc, zgripţuroaica mă face de râs în tot bazarul. Said s-a luat după femeie, care străbătu piaţa şi uliţele mai iute decât îi îngăduia vârsta. În sfârşit s-a oprit în faţa unei clădiri impunătoare, a bătut în poartă, uşile s-au deschis şi ea a urcat pe o scară de marmură, făcându-i semn lui Said s-o urmeze. În cele din urmă au ajuns într-o sală înaltă şi mare, mai măreaţă, mai strălucitoare decât tot ceea ce văzuse Said până atunci. Acolo, bătrâna s-a aşezat istovită pe o pernă, i-a făcut semn tânărului să pună jos pachetul, i-a întins un bănuţ de argint şi i-a poruncit să plece. Când a ajuns la uşă, o voce gingaşă, cristalină l-a strigat: «Said!» Mirat că-l cunoştea cineva, s-a întors şi a văzut pe pernă, în locul bătrânei, o tânără de o frumuseţe răpitoare, înconjurată de nenumăraţi robi şi de o sumedenie de slujnice. Mut de uimire, Said a încrucişat braţele şi a făcut o temenea adâncă. — Said, dragul meu! a zis doamna. Oricât de rău mi-ar părea de suferinţele pe care le-ai îndurat şi care te-au adus la Bagdad înainte de a împlini douăzeci de ani, totuşi să ştii că numai aici poţi găsi dezlegarea ursitei tale. Mai ai fluieraşul, Said? — Fără îndoială! a strigat Said, bucuros, scoţând lănţişorul de aur. Dumneavoastră sunteţi cumva zâna cea bună care mi l-a dăruit la naşterea mea? — Am fost prietena mamei tale, a răspuns zâna, şi voi rămâne şi prietena ta atâta timp cât vei fi om de treabă. Vai, de câte suferinţe ai fi scăpat, dacă nechibzuitul tău tată mi-ar fi urmat sfatul! — Ei, pesemne că aşa mi-a fost scris! a răspuns Said. Dar, preacinstită zână, înhămaţi, rogu-vă, un vânt năprasnic de miază-noapte-soare-răsare, la caleaşca dumneavoastră de nori, ca să mă ducă în câteva clipe spre Bassora, la tatăl meu. Acolo voi aştepta cuminte să treacă cele şase luni până voi împlini douăzeci de ani. Zâna a zâmbit: — Ştii cum să vorbeşti cu noi, a răspuns ea, dar nu-i cu putinţă, sărmane Said! Atâta vreme cât te afli în afara casei părinteşti, n-am nici o putere şi nu pot folosi nici o vrajă pentru tine. Nici măcar din ghearele nemernicului de Kalum-Bek nu te pot scoate! El stă sub oblăduirea puternicei tale vrăjmaşe. — Va să zică, n-am numai o prietenă binevoitoare, ci şi o vrăjmaşă? a întrebat Said. Cred că am simţit deseori mâna ei. Dar nu mă puteţi ajuta oare nici măcar cu un sfat? Să mă duc la calif şi să-i cer ocrotirea ? E un om înţelept şi mă va sprijini împotriva lui Kalum-Bek. — Da, Harun e un om înţelept, a răspuns zâna, dar, din păcate, nici el nu-i decât om. Se încrede în marele său cămăraş, Messour, ca în el însuşi. Şi are dreptate, căci l-a pus la încercare şi s-a dovedit o slugă credincioasă. Messour are şi el încredere în prietenul său Kalum-Bek ca în sine însuşi. Dar el greşeşte, deoarece acesta e un om câinos, cu toate că-i e rudă. Kalum e viclean şi, de cum a sosit aici, a născocit o poveste în legătură cu tine, ponegrindu-te în faţa lui Messour, iar acesta, la rândul său, a istorisit totul califului. Aşadar, chiar dacă ai pătrunde fără greutate în palatul lui Harun, ai fi rău primit, fiindcă el n-ar da crezare vorbelor tale. Dar te poţi apropia de el şi pe alte căi. Stă scris în stele că-i vei dobândi bunăvoinţa. — Îmi pare tare rău, a spus Said, mâhnit, că trebuie să-mi mai continui o vreme slujba în dugheana ticălosului de Kalum-Bek. Dar îngăduiţi-mi, preacinstită zână, să vă rog numai un singur lucru. Am fost deprins de mic cu meşteşugul armelor şi cea mai mare bucurie a mea e o întrecere cu suliţe, arcuri şi săbii boante. Tinerii de neam din oraşul acesta se întrec în fiecare săptămână la astfel de jocuri. Dar numai bărbaţii desăvârşit înveşmântaţi şi, mai ales, bărbaţii liberi au voie să intre în arenă călare, nu şi o slugă de bazar. Dacă aţi porunci să am şi eu o dată pe săptămână un cal, veşminte şi arme şi aţi face astfel ca viaţa mea să nu fie uşor recunoscută... — Iată o dorinţă vrednică de un tânăr nobil, a zis zâna. Tatăl mamei tale a fost omul cel viteaz din Siria şi se pare că i-ai moştenit firea. Ţine minte casa aceasta. În fiecare săptămână vei găsi aici un cal şi doi scutieri călăreţi, precum şi arme, veşminte şi o licoare pentru obraz care să te facă de nerecunoscut. Şi acum Said, rămâi cu bine! Fii răbdător, înţelept şi cinstit! Peste şase luni, fluieraşul va răsuna, iar urechea Zulimei se va pleca pentru a-i prinde sunetul. Tânărul şi-a luat rămas bun de la minunata sa ocrotitoare, plin de recunoştinţă şi preţuire. Şi-a întipărit bine în minte casa şi s-a îndreptat apoi spre bazar. A sosit acolo la timp, ca să-l scape pe stăpânul său Kalum-Bek dintr-o mare încurcătură. În faţa dughenei era o zarvă cumplită. Nişte ştrengari ţopăiau pe lângă negustor, batjocorindu-l, iar bătrânii râdeau. Kalum-Bek stătea singur în faţa prăvăliei, tremurând de mânie şi foarte ruşinat, cu un şal într-o mână şi cu un văl în cealaltă. Priveliştea aceasta ciudată era însă urmarea unei întâmplări care se petrecuse în lipsa lui Said. Kalum ieşise în locul chipeşului său slujitor în faţa dughenei, pentru a chema muşteriii, dar nimeni nu cumpăra nimic de la o pocitanie ca el. Prin bazar tocmai treceau doi bărbaţi. Voiau să târguiască ceva pentru nevestele lor şi se plimbau în sus şi în jos, căutând parcă pe cineva cu privirile. Kalum-Bek i-a observat şi, gândindu-se la folosul lui, i-a îmbiat: — Pe-aici, domnilor, pe-aici! Ce căutaţi? Am văluri frumoase, marfă aleasă! — Moşule dragă, a răspuns unul dintre ei, or fi mărfurile tale cum or fi, dar nevestele noastre îşi au ciudăţeniile lor. La noi în oraş s-a statornicit obiceiul ca vălurile să fie cumpărate numai de la frumosul vânzător Said. Dar ne învârtim de o jumătate de ceas pe-aici şi nu dăm de el. Dacă ne spui unde-l găsim, cumpărăm altă dată de la tine. — Alahit Alah! a strigat Kalum-Bek, rânjind prietenos. Profetul v-a îndreptat bine paşii. Îl căutaţi pe frumosul vânzător, ca să cumpăraţi văluri? Ei bine, intraţi fără grijă, aici e locul lui, în prăvălia aceasta. Unul dintre cumpărători a râs de Kalum-Bek, de făptura-i pocită şi de vorba lui, cum că el ar fi chipeşul vânzător. Celălalt, însă, crezând că negustorul voia să-şi bată joc de ei, nu a rămas dator cu nimic şi i-a aruncat vorbe grele de ocară ce l-au scos din sărite pe bătrân. Kalum-Bek chemă vecinii, ca să depună mărturie că dugheana sa era cunoscută drept „prăvălia cu vânzătorul cel chipeş”, dar vecinii, care nu vedeau cu ochi buni cum se îmbulzeau muşteriii la el în ultima vreme, n-au vrut să-i facă voia. Atunci cei doi bărbaţi au tăbărât pe bătrânul mincinos, cum îi spuneau ei. Kalum se apăra, mai mult ţipând şi suduind decât cu pumnii, şi atrase astfel o mulţime de lume în faţa prăvăliei sale. Jumătate din oraş ştia cât de cărpănos şi de josnic era şi toţi cei de faţă se bucurau de ghionţii pe care-i primea; dar când unul din cei doi bărbaţi îl apucă pe bătrân de barbă, s-a simţit şi el apucat de braţ şi zvârlit, cu o smucitură, la pământ, unde şi-a pierdut turbanul iar papucii i-au zburat cât colo. Mulţimea, care s-ar fi bucurat dacă Kalum-Bek ar fi mâncat o bătaie bună, a început să murmure, iar tovarăşul celui doborât s-a întors spre cei care îndrăznise sa-l zvârle la pământ pe prietenul său. Când a văzut însă în faţa lui un tânăr înalt şi voinic, cu ochi scânteietori, cu o înfăţişare cutezătoare, nu a îndrăznit să-l lovească, mai ales că negustorul, salvat ca prin minune, a strigat arătând spre tânăr: — Ei, ce mai vreţi? Iată-l, domnilor, iată-l pe Said, chipeşul meu vânzător! Oamenii din jurul lor au râs — ştiau prea bine că lui Kalum-Bek i se făcuse o nedreptate. Atunci străinul s-a ridicat ruşinat de jos şi s-a depărtat şchiopătând, împreună cu tovarăşul său. Nu le mai ardea de nici un şal şi de nici un văl. — O, tu, stea a tuturor vânzătorilor, podoabă a bazarului, a strigat Kalum, ducându-şi slujitorii în prăvălie. Ai sosit când trebuia. Mi-ai sărit în ajutor la timp! Străinul acela zăcea întins pe jos cât era de lung, de parcă în viaţa lui n-ar fi stat în picioare, iar eu, eu, drept să-ţi spun, dac-ai fi venit cu două clipe mai târziu, n-aş mai fi avut nevoie de bărbier, să-mi pieptene şi să-mi ungă barba. Cu ce te pot răsplăti? Numai mila care încolţise în inima lui Said îi condusese mâna, dar simţământul acesta se potolise, şi acum îi părea rău că-l scutise pe nemernicul acela de o bătaie zdravănă. „O duzină de peri mai puţin în barbă, îşi spunea Said, l-ar fi domolit, l-ar fi îmblânzit pe vreo zece zile.“ Totuşi căută să se folosească de buna dispoziţie a neguţătorului şi îl rugă să-i lase o seară liberă pe săptămână, ca să se plimbe sau să se îndeletnicească cu alte treburi. Kalum a încuviinţat. Îşi dădea seama că slujitorul acesta fără voie era prea deştept, ca să fugă, deoarece nu avea bani şi haine ca lumea. Scurt timp după aceea, Said şi-a văzut visul împlinit, în prima miercuri, ziua când tinerii din floarea nobilimii se adunau într-o piaţă publică a oraşului ca să se întreacă în lupte, el a cerut să fie liber seara. După ce a primit învoirea, s-a dus în uliţa unde locuia zâna şi a bătut la poarta care s-a deschis numaidecât. Slujitorii păreau că-l aşteaptă, căci, fără să-l întrebe ce doreşte, l-au condus sus, pe o scară, într-o încăpere frumoasă. Acolo i-au dat o licoare ce trebuia să-l facă de nerecunoscut. Said şi-a udat obrazul cu ea şi s-a privit apoi într-o oglindă de metal. Era într-adevăr de nerecunoscut. Ars de soare, cu o barbă frumoasă, neagră, arăta cu cel puţin zece ani mai vârstnic. Apoi a fost dus într-o altă încăpere, unde a găsit felurite veşminte, care mai de care mai scumpe. Nici califului din Bagdad nu i-ar fi fost ruşine să se îmbrace cu astfel de haine chiar în ziua în care, în plină strălucire a măreţiei sale, şi-ar fi primit oastea trecând pe dinainte-i. În afară de un turban făcut din cea mai subţire ţesătură, cu un surguci din pene lungi de bâtlan, prins cu o pafta de diamante, şi de un burnuz din brocart purpuriu, cu flori de argint, Said a mai găsit un pieptar din zale de argint, atât de mlădii, încât urmau întru totul mişcările trupului, şi atât de dese, încât nici suliţa, nici sabia nu le puteau străpunge. Un hanger de Damasc vârât într-o teacă bogat împodobită, cu un mâner bătut în nestemate, pe care Said le socotea nepreţuite, întregea această îmbrăcăminte de războinic. Said avea acum ce-i trebuia şi era bine înarmat. Când l-a văzut că iese pe uşă, unul dintre slujitori i-a întins o năframă de mătase, trimisă de stăpâna casei, pentru ca, atunci când avea să se şteargă pe obraz cu ea, să-i piară barba şi culoarea negricioasă a pielii. În curte aşteptau trei armăsari mândri. Said a încălecat pe cel mai falnic, slujitorii pe ceilalți doi şi au pornit voioşi în trap, spre piaţa unde urmau să aibă loc întrecerile. Veşmintele strălucite şi armele sale de preţ atrăgeau privirile tuturor. Primit cu un murmur de uimire, necunoscutul a intrat călare în arena înconjurată de mulţime. Acolo se adunaseră cei mai de seamă, cei mai viteji tineri de neam ales din Bagdad. Chiar fraţii califului erau de faţă şi-şi jucau caii de colo-colo, cu suliţele întinse. Said s-a apropiat de tinerii nobili. Nimeni nu l-a recunoscut. Fiul marelui vizir i-a ieşit în întâmpinare, împreună cu câţiva prieteni, l-au salutat cu toată cinstirea cuvenită şi i-au poftit să ia parte la întrecerile lor, întrebându-l cum se numeşte şi de unde vine. Said a răspuns că-l cheamă Almansor şi că vine de la Cairo, fiind în trecere prin Bagdad. Că a auzit atâtea despre vitejia şi iscusinţa tinerilor nobili din oraş, încât, fără să stea mult pe gânduri, se hotărâse să vină să-i vadă şi să-i cunoască mai îndeaproape. Tinerilor le-a plăcut purtarea aleasă şi firea cutezătoare a lui Said-Almansor. Au poruncit să i se aducă o suliţă şi l-au rugat să-şi aleagă una din cele două tabere care se luau ia întrecere. Luptele se dădeau fie între pâlcuri, fie între luptători neînsoțiți din aceste două tabere. Înfăţişarea lui Said atrăsese privirile tuturor, dar iscusinţa şi iuţeala sa neobişnuite au stârnit şi mai multă uimire. Calul său era mai iute decât pasărea, iar sabia îi vâjâia în mână. Zvârlea suliţa ca pe un fulg spre ţintă, de ziceai că era o săgeată slobozită de un arc sigur. Îi birui pe cei mai iscusiţi din pâlcul potrivnic, iar la sfârşitul întrecerii a fost recunoscut ca învingător. Unul dintre fraţii califului şi fiul marelui vizir, care luptaseră alături de el, l-au rugat să se lupte şi cu ei. Pe Ali, fratele califului, l-a învins. Fiul marelui vizir însă i-a ţinut piept cu atâta vitejie, încât, după o încăierare îndelungată, au hotărât să amâne sfârşitul luptei pentru data viitoare. A doua zi, de la un capăt la celălalt ai Bagdadului se vorbea numai despre străinul cei chipeş, bogat şi viteaz. Toţi cei care-l văzuseră, chiar şi cei învinşi de el, erau încântaţi de purtarea lui nobilă. Însuşi Said auzea în prăvălia lui Kalum-Bek laudele oamenilor pentru străinul cel viteaz, şi toţi erau plini de părere de rău că nu ştiau unde locuieşte. Săptămâna următoare, în ziua întrecerilor, Said s-a dus iar la zână, unde a găsit veşminte mai frumoase şi arme mai de preţ. De data aceasta, jumătate din locuitorii Bagdadului s-au adunat să vadă întrecerile. Chiar şi califul privea dintr-un balcon, minunându-se de iscusinţa străinului Almansor. După terminarea jocurilor, i-a dăruit un colan de aur cu un galben mare, ca dovadă a preţuirii lui. Dar această nouă izbândă şi mai strălucită nu putea să nu stârnească pizma tinerilor din oraş. — Un străin, vorbeau ei între ei, să vină aici, la Bagdad, şi să ne lipsească de toată slava, de toată cinstirea şi de toate izbânzile? Să se laude peste tot că între cei mai aleşi tineri din Bagdad nu s-a găsit nici unul care să se poată cât de cât măsura cu el? Aşa au vorbit tinerii şi s-au hotărât ca la jocurile următoare să se arunce, ca din întâmplare, câte cinci-şase deodată asupra lui. Semnele acestea de vrăjmăşie n-au scăpat însă privirilor agere ale lui Said. Văzând chipurile întunecate care şopteau pe la colţuri, arătând spre el, a bănuit că, în afară de fratele califului şi de fiul marelui vizir, nici unul dintre tineri nu avea simţăminte de prietenie pentru el. Pe de altă parte, chiar şi cei doi nobili prieteni ai săi îl iscodeau cu tot felul de întrebări: unde locuieşte, căci ar vrea să treacă pe la el, cu ce se ocupă ce i-a plăcut mai mult în Bagdad şi multe altele. Şi, ciudat, tânărul care părea să fie mai înverşunat decât toţi împotriva lui Said-Almansor era tocmai omul pe care-l doborâse nu de mult la pământ în faţa prăvăliei lui Kalum-Bek, cel care era cât pe-aci să-i rupă barba bietului neguţător. Tânărul acesta se uita la el cu luare-aminte şi cu o pizmă din ce în ce mai mare. E drept că Said îl biruise de câteva ori, dar nu asta putea să fie cauza vrăjmăşiei lui. Said era îngrijorat, fiindcă se temea să nu-l dea de gol statura sau glasul lui şi să se facă de râsul lumii, dacă s-ar descoperi că e slujitorul din dugheana lui Kalum-Bek. Pe lângă aceasta, ar fi stârnit batjocura şi mânia multor oameni care ar fi căutat să se răzbune pe el. Lovitura pusă la cale de vrăjmaşii lui a dat greş, pe de o parte, deoarece viteazul Said ştia cum să se ferească, pe de altă parte, datorită ajutorului prietenesc dat de fratele califului şi de fiul marelui vizir. Văzându-l pe Said încolţit de cel puţin şase oameni care voiau să-l dea jos de pe cal şi să-l dezarmeze, aceştia au sărit grabnic în ajutorul lui, risipind ceata care se năpustise asupră-i şi anunţându-i că, din pricina purtării lor urâte, nu vor mai fi îngăduiţi printre luptători. Aşa au trecut mai bine de patru luni, în care timp Said a uimit Bagdadul cu vitejia sa. Într-o seară, pe când venea spre casă de la câmpul de luptă, i s-a părut că aude nişte glasuri cunoscute. Înaintea lui mergeau agale patru bărbaţi, care păreau că se sfătuiesc. Când s-a apropiat pe nesimţite de ei, i-a auzit folosind graiul în care vorbiseră oamenii lui Selim în deşert şi a bănuit că cei patru puneau la cale vreo tâlhărie. În prima clipă a voit să se îndepărteze de dânşii, dar, gândindu-se că ar putea să împiedice o fărădelege, s-a furişat mai aproape, ca să audă mai bine. — Arnăutul a spus limpede: uliţa din dreapta bazarului, zicea unul dintre ei. Pe acolo va trece negreşit în noaptea asta, împreună cu marele vizir. — Bine, a răspuns altul. De marele vizir nu mi-e frică, e bătrân şi n-o să facă pe viteazul, dar despre calif se spune că mânuieşte sabia cu mare iscusinţă şi mă tem de el. Fără îndoială că în preajmă veghează zece-doisprezece oameni. — Nicidecum a răspuns al treilea. Noaptea îl întâlneşti totdeauna singur sau însoţit numai de vizir sau de marele cămăraş. În noaptea asta trebuie să-l prindem cu orice chip, dar să nu-i facem nici un rău. — Cred că cel mai bun lucru ar fi, a adăugat cel dintâi, să-i aruncăm un laţ de gât. N-o să-l ucidem, căci pentru leşul lui s-ar plăti puţin, ba s-ar putea chiar să nici nu putem să-l luăm. — Atunci ne-am înţeles, ne întâlnim cu un ceas înainte de miezul nopţii! a zis un altul şi s-au despărţit, unii într-o parte, alţii într-alta. Said s-a speriat cumplit de acele urzeli tainice ţesute împotriva califului, şi în prima clipă s-a gândit să se ducă în goana mare la palat ca să-l înştiinţeze pe stăpânul Bagdadului de primejdia ce-l ameninţa. Dar, după ce a străbătut în fugă câteva uliţe, şi-a amintit de vorbele zânei, care-i spusese că era prost văzut de calif, din care pricină, se gândea el, acesta îl va lua în râs sau va crede că era vorba de o încercare de a se pune bine cu stăpânul Bagdadului. S-a oprit, aşadar, socotind că cel mai cuminte lucru ar fi să se bizuie numai pe sabia lui, ca să-l scape pe calif din mâinile tâlharilor. De aceea nu s-a mai întors în casa lui Kalum-Bek, ci s-a aşezat pe treptele unei geamii, unde a aşteptat să se lase noaptea. Trecând apoi de bazar, a ajuns în uliţa pomenită de răufăcători şi s-a ascuns după colţul unei case. După un ceas de aşteptare a auzit paşi domoli şi a văzut doi bărbaţi coborând încetişor pe uliţă. La început a crezut că erau califul şi marele vizir, dar unul dintre ei a bătut din palme şi au început să se furişeze în susul uliţei dinspre bazar. Întâlnindu-se, au şoptit ceva între ei câteva clipe, apoi s-au despărţit. Trei s-au ascuns în apropiere de Said, iar al patrulea păşea încolo şi încoace pe uliţă. Era întuneric beznă şi o linişte desăvârşită, aşa că Said nu putea să se bizuie decât pe auzul lui ascuţit. S-a scurs încă o jumătate de ceas. Deodată, de undeva, dinspre bazar, au răsunat paşi. Tâlharii auziseră şi ei, fiindcă s-au furişat spre bazar, trecând pe lângă Said. Paşii s-au apropiat. Said abia a întrezărit câteva chipuri în întuneric, că tâlharul a şi bătut din palme, şi în clipa următoare ceilalţi trei au ieşit din ascunzătoare. Pesemne că şi cei atacaţi erau înarmaţi, căci Said a auzit zgomotul săbiilor care se încrucișau. Fără să piardă o clipă, a tras şi el sabia de Damasc din teacă şi, cu strigătul: «Jos cu vrăjmaşii marelui Harun!», s-a repezit asupra tâlharilor. L-a doborât dintr-o lovitură pe unul dintre ei şi s-a năpustit asupra altor doi, care tocmai începuseră să ia armele unui om prins în laţ. Said a izbit orbeşte în laţ, ca să-l taie, dar a lovit atât de tare braţul unuia dintre tâlhari, încât l-a retezat şi omul s-a prăbuşit în genunchi, urlând îngrozitor. Al patrulea tâlhar s-a întors atunci spre Said, care mai lupta încă cu al treilea. Dar trecătorul prins în laţ, de îndată ce a scăpat din strânsoare, şi-a scos hangerul şi l-a împlântat dintr-o parte în pieptul celui care-l lovise. Înfricoşat, cel din urmă dintre tâlhari, singurul care scăpase teafăr, a zvârlit atunci sabia şi a luat-o la fugă. Cel mai înalt dintre cei doi bărbaţi s-a apropiat de Said, care ştia cui îi salvase viaţa, şi i-a spus: — Toate mi se par ciudate. Nici atacul făptuit împotriva vieţii şi libertăţii mele nu-l înţeleg, nici ajutorul primit, nici salvarea mea. Toate sunt greu de înţeles. Cum ai ştiut cine sunt şi cum ai aflat ce puneau la cale oamenii aceştia?   — Stăpân al credincioşilor, a răspuns Said, căci nu mă îndoiesc că eşti chiar tu aceia, în seara aceasta tocmai treceam pe uliţa El Malek. În urma mea mergeau câţiva bărbaţi care vorbeau un grai străin, pe care l-am învăţat şi eu cândva, l-am auzit cum puneau la cale să te prindă pe înălţimea ta, iar pe preacinstitul vizir să-l omoare. Fiindcă era prea târziu ca să te mai pot înştiinţa, am hotărât să mă duc la locul unde te pândeau tâlharii, ca să-ți vin în ajutor. — Îţi mulţumesc, a zis Harun. Dar nu e cuminte să rămânem aici. Ia inelul acesta şi vino mâine cu el la palat. Vom vorbi atunci mai mult despre tine şi despre ajutorul pe care mi l-ai dat. Atunci voi vedea cum să te răsplătesc mai bine. Hai, vizire, nu e bine să rămânem aici! Tâlharii s-ar putea întoarce. Astfel a grăit califul şi după ce a băgat inelul în degetul tânărului, l-a tras pe marele vizir după el. Dar acesta l-a rugat să mai întârzie o clipă, s-a întors şi i-a întins tânărului, care rămăsese uluit, o pungă grea.  — Tinere, a zis el, stăpânul meu, califul, poate să-ţi încredinţeze orice dregătorii vrea. Te poate face chiar urmaşul meu. Eu nu am puterea lui, dar ceea ce pot face astăzi nu las pe mâine. Primeşte, aşadar, această pungă, ceea ce nu înseamnă că odată cu darul ăsta mi-am arătat toată recunoştinţa mea. Oricând vei avea vreo dorinţă, vino negreşit la mine. Said a alergat acasă, beat de fericire; dar Kalum-Bek s-a purtat foarte aspru cu el. Întârzierea îl mâniase şi-l îngrijorase. Se temuse să nu fi pierdut frumoasa firmă a prăvăliei lui. De aceea l-a primit cu vorbe de ocară, a ţipat la el ca scos din minţi. Said a aruncat o privire în pungă şi, văzând-o plină cu bani de aur, s-a gândit că sosise vremea să plece în ţara lui, chiar fără binecuvântarea califului, cu toate că recunoştinţa acestuia n-ar fi fost mai mică decât a vizirului. Luând hotărârea aceasta, nu i-a mai îngăduit lui Kalum-Bek să-l suduie şi i-a spus răspicat că nu mai rămâne nici măcar un ceas la el. La început, Kalum-Bek s-a speriat rău de tot, apoi a râs batjocoritor: — Haimana ce eşti! Hoinar! Coate-goale! unde să te duci? Ce te faci fără ocrotirea mea? Unde o să-ţi găseşti de mâncare şi un culcuş peste noapte? — N-ai grijă, domnule Kalum-Bek, a răspuns Said, îndârjit. Rămâi cu bine! Plec pentru totdeauna. Rostind aceste vorbe, tânărul a ieşit pe uşă, lăsându-l pe Kalum-Bek fără grai de uimire. În dimineaţa următoare, însă, neguţătorul, după ce se gândise bine la cele întâmplate, şi-a trimis hamalii pretutindeni, să-l descopere pe fugar. Aceştia l-au căutat multă vreme în zadar. În cele din urmă, unul dintre ei, întorcându-se, a spus că-l văzuse pe Said ieşind dintr-o geamie şi îndreptându-se spre un caravanserai şi că era aproape de nerecunoscut, fiindcă purta veşminte frumoase, un hanger, o sabie şi un turban scump. Auzind acestea, Kalum-Bek a început să se văicărească: — M-a furat şi s-a îmbrăcat cu ce m-a prădat! Vai mie, cât sunt de năpăstuit!  Apoi a dat o fugă la cadiu şi, fiindcă se ştia că e rudă cu Messour, marele cămăraş al califului, cadiul i-a dat de îndată câţiva cavaşi care să-l prindă pe Said. Acesta şedea în faţa hanului, vorbind liniştit cu un neguţător întâlnit acolo despre călătoria spre Bassora, oraşul său de baştină. Deodată s-au năpustit asupra lui câţiva oameni şi, cu toate că s-a împotrivit din răsputeri, au izbutit să-i lege mâinile la spate. Când i-a întrebat de ce săvârşeau o astfel de samavolnicie, aceştia i-au răspuns că o făceau în numele legii, trimişi fiind de stăpânire, care fusese înştiinţată de Kalum-Bek. Neguţătorul, stârpitura aceea urâcioasă, s-a apropiat atunci şi el de Said, făcând glume răutăcioase pe socoteala lui, apoi i-a băgat mâna în buzunar şi, spre uimirea tuturor, a scos cu strigăte de triumf o pungă mare, plină cu aur. — Priviţi, oameni buni! Tot ce vedeţi mi-a fost furat pe nesimţite de ticălosul acesta! Cei de faţă au strigat, privindu-l cu dispreţ pe prins: — Vai, vai! Cum se poate ca un tânăr atât de frumos să fie atât de mârşav?! La judecată cu el! Să fie judecat: Să fie pedepsit cu lovituri de nuiele! Said a fost târât la cadiu, urmat de o mulţime de oameni de tot felul, care strigau: — Iată-l pe frumosul tejghetar din bazar! Şi-a jefuit stăpânul şi a fugit cu două sute de galbeni! Cadiul l-a primit încruntat. Said a început să vorbească, dar acesta i-a poruncit să tacă, ascultându-l numai pe neguţătorul cel bătrân. Arătându-i punga, el l-a întrebat dacă i se furase aurul acela, iar Kalum-Bek a jurat că aurul fusese într-adevăr furat de la el. Totusi jurământul lui mincinos l-a făcut să câştige numai aurul, nu şi pe frumosul tejghetar, care preţuia pentru el o mie de galbeni, deoarece cadiul a spus: — După o lege pe care atotputernicul meu stăpân, califul, a înăsprit-o chiar acum câteva zile, orice furt săvârşit în bazar, care trece de o sută de galbeni, se pedepseşte cu surghiunul pe viaţă pe o insulă pustie. Hoţul acesta a sosit tocmai la timp. Este al douăzecilea tâlhar de acest fel. Mâine, cei douăzeci vor fi îmbarcați pe o corabie care va porni în larg. Pe Said l-a apucat atunci o deznădejde fără margini. L-a rugat pe cadiu cu lacrimi în ochi să-l lase să-i spună măcar un cuvânt califului, dar nu i s-a dat deloc ascultare. Lui Kalum-Bek îi păru rău de ceea ce făcuse şi a încercat să pună o vorbă bună pe lângă cadiu, dar acesta i-a spus: — Ia-ţi aurul şi fii pe pace! Du-te acasă şi vezi-ţi de treabă. Altminteri, pentru fiecare cuvânt potrivnic vei da câte zece galbeni. Kalum a tăcut atunci înspăimântat, iar cadiul a făcut semn ca nefericitul Said să fie scos afară. L-au întemniţat într-o închisoare întunecoasă şi umedă. Acolo zăceau pe un maldăr de paie alţi nouăsprezece nenorociţi. Aceştia l-au primit pe noul lor tovarăş de suferinţă rânjind şi suduindu-l pe cadiu şi pe calif. Dar oricât de grea părea să-i fie soarta şi oricât de înfricoşător era gândul surghiunului pe o insulă pustie, Said nu-şi pierdea nădejdea. Se mângâia cu nădejdea că, de bine de rău, a doua zi va fi scos din temniţa aceea îngrozitoare. Se înşela însă amarnic crezând că pe vas soarta lui se va schimba. Cei douăzeci de condamnaţi au fost aruncaţi în fundul corăbiei, într-o încăpere mai scundă decât un stat de om. Acolo, cei nouăsprezece hoţi au început să se ghiontească şi să se certe pentru un loc mai bun. S-a ridicat ancora şi, în timp ce corabia pornea în larg, Said privea cu durere şi cu ochii plini de lacrimi cum se îndepărta de ţara lui. Surghiuniţilor li se dădea numai o dată pe zi câte un colţ de pâine, câteva poame şi o înghiţitură de apă dulce. Şi fiindcă în închisoarea lor din fundul corăbiei era întuneric beznă, mâncarea se împărţea la lumina unei lumânări. Unul câte unul, osândiţii îşi dădeau sufletul din cauza duhoarei şi a lipsei de aer din acea temniţă plutitoare. Said scăpă cu viaţă numai datorită tinereţii şi sănătăţii lui. Paisprezece zile au călătorit aşa, când deodată valurile mării au început să vuiască cumplit. Pe punte s-a stârnit o zarvă neobişnuită și se auzeau paşi de oameni care alergau. Said a înţeles că se apropie furtuna. Şi gândul că poate i se apropie sfârşitul îl umplu de fericire. Corabia se zguduia năprasnic şi valurile o aruncau încoace şi încolo. În cele din urmă, ea s-a izbit de o stâncă, a trosnit îngrozitor şi a rămas nemişcată. Strigătele și urletele celor de pe punte se amestecau cu vuietul furtunii. La un moment dat, s-a lăsat o linişte adâncă, dar în aceeaşi clipă unul dintre osândiţi a băgat de seamă că apa începuse să năvălească în temniţa lor. Toţi au prins să bată în chepeng, dar n-au primit nici un răspuns. Fiindcă apa creştea văzând cu ochii, au împins uşa cu toată puterea deznădejdii şi, până la urmă, au dat-o în lături. Când au urcat sus n-au mai găsit pe nimeni. Oamenii de pe punte coborâseră în caiace şi se îndepărtaseră. Cei mai mulţi dintre osândiţi au fost cuprinşi de desperare — furtuna se înteţea mereu. Vasul a început apoi să se scufunde, trosnind din toate încheieturile. Au mai apucat, în cele câteva ceasuri cât au mai stat pe punte, să se ospăteze pentru ultima dată din merindele găsite pe corabie. Apoi, când vijelia a răbufnit deodată cu furie, corabia a fost smulsă de pe stânca pe care se împotmolise şi s-a sfărâmat. Said s-a agăţat de catarg, căznindu-se cu desperare să se ţină deasupra apei. Valurile îl aruncau încoace şi încolo, dar Said vâslea cu picioarele şi nu se dădea la fund. A înotat el aşa cam o jumătate de oră între viaţă şi moarte, când, deodată, i-au ieşit pe neaşteptate din buzunar lănţişorul şi fluierul şi, ţinându-se cu o mână de catarg, l-a dus la gură. Şi, ce să vezi! A suflat în el şi pe neaşteptate s-a auzit un sunet cristalin şi subţirel. În aceeaşi clipă, ca prin minune, valurile s-au liniştit, de parcă cineva turnase ulei peste ele. Nu a apucat bine să-şi vină în fire şi să se uite în jurul său să vadă de nu se arăta cumva pământ în zare, că a simţit catargul de sub el întinzându-se şi mişcându-se în chip ciudat. A descoperit cu groază că nu mai călărea pe catarg, ci pe un delfin uriaş. Peste câteva clipe însă s-a liniştit, fiindcă delfinul înota, ce-i drept repede, dar lin. Fiind convins că minunata lui izbăvire se datora fluieraşului de argint şi milostivei zâne, Said a strigat cuvinte de slavă şi de mulţumire. Calul său năzdrăvan îl purta iute ca vântul peste valuri. Înainte de a se însera, s-a zărit pământ, iar delfinul a intrat în apele unui râu mare. Acum înaintau mai greu împotriva cursului apei. Said şi-a amintit de vrăjile din basmele străvechi şi, ca să nu piară de foame şi de sete, a scos fluieraşul, a fluierat tare, cu foc, şi şi-a dorit o masă îmbelşugată. Delfinul s-a oprit pe dată şi din valuri a ieşit o masă, uscată de parc-ar fi stat opt zile la soare şi încărcată cu cele mat alese bucate. Tânărul s-a ospătat cu poftă — cât fusese închis, flămânzise cumplit — şi după ce s-a săturat bine, a mulţumit pentru cină. Masa s-a scufundat şi Said, îndemnându-şi delfinul, a pornit mai departe. La asfinţitul soarelui a zărit în depărtare un oraş mare cu minarete, care semănau cu cele din Bagdad. Gândul la Bagdad nu l-a bucurat, dar era convins că zâna cea bună nu-l va lăsa să cadă iar în ghearele mişelului Kalum-Bek. Pe ţărm, cam la o milă depărtare de oraş, a zărit aproape de râu o clădire impunătoare, către care, spre marea lui mirare, îl ducea delfinul. Pe terasa acestui palat se aflau mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte de preţ, iar pe mal se adunaseră o mulţime de slujitori care se uitau la Said şi băteau uimiţi din palme. Delfinul s-a oprit în faţa unei scări de marmură ce ducea de la apă spre palat şi, în clipa în care Said a pus piciorul pe scară, năzdrăvanul s-a făcut nevăzut. Câţiva slujitori au coborât treptele în grabă şi l-au rugat, în numele stăpânului lor, să vină sus. I s-au adus veşminte uscate şi tânărul oaspete s-a schimbat repede şi s-a îndreptat spre terasă, însoţit de slujitori. Acolo se aflau trei bărbaţi. Cel mai înalt şi mai chipeş dintre ei i-a ieşit în întâmpinare prietenos şi binevoitor. — Cine eşti tu, strălucite străin? Cum de eşti în stare să îmblânzeşti vieţuitoarele şi să le cârmeşti la dreapta sau la stânga, precum cel mai iscusit călăreţ calul său de luptă? Eşti vrăjitor, sau om ca toţi oamenii?  — Stăpâne, a răspuns Said, în ultimele săptămâni am trecut prin clipe foarte grele. Dacă vă face plăcere, pot să vă povestesc totul. Şi a istorisit celor trei bărbaţi ce i se întâmplase din clipa în care părăsise casa părintească până la minunata lui izbăvire. Ei îl întrerupeau adesea cu gesturi de mirare şi de uimire. După ce a terminat, stăpânul casei, care-l primise atât de prietenos, a grăit: — Said, te cred. Dar ai spus că la o întrecere ai câştigat un colan, iar califul ţi-a dăruit un inel. Poţi să ne arăţi lucrurile acestea de preţ? — Am ascuns amândouă darurile chiar aici, lângă inima mea, a răspuns tânărul. Numai cu preţul vieţii mele m-aş fi despărţit de ele, fiindcă sunt încredinţat că cea mai vrednică de cinste, cea mai măreaţă faptă este că l-am scăpat pe marele calif din mâinile ucigaşilor săi. Zicând acestea, Said a scos lanţul şi inelul şi le-a arătat celor de faţă. — Pe barba Profetului! Iată inelul meu! a strigat bărbatul cel înalt şi frumos. Preamăritul meu vizir, să-l strângem în braţe, căci acesta este izbăvitorul nostru. Amândoi l-au îmbrăţişat, şi lui Said i se părea că visează. S-a aruncat la picioarele lor, zicând: — Iartă-mă, stăpâne al credincioşilor, că am vorbit astfel în faţa ta, fiindcă tu eşti fără îndoială Harun al Raşid, marele calif din Bagdad. — Aşa e, şi sunt prietenul tău, a răspuns Harun, iar începând din ceasul acesta, ai scăpat de trista ta soartă. Vino cu mine la Bagdad. Vei rămâne lângă mine şi te vei număra printre dregătorii mei cei mai de încredere, căci în noaptea aceea cu adevărat ţi-ai dovedit grija pentru viaţa lui Harun. N-aş vrea să-l pun la astfel de încercări nici chiar pe cei mai credincioşi slujitori ai mei! Said i-a mulţumit califului şi i-a făgăduit că va rămâne pentru totdeauna la el; i-a spus însă că dorea să se ducă mai înainte la tatăl său, care fără îndoială că era foarte îngrijorat din pricina lui. Califul i-a dat învoirea sa, după care au sărit cu toţii în şa şi, înainte de asfinţitul soarelui, au ajuns la Bagdad. Califul a poruncit să i se dea lui Said, în palatul său, mai multe încăperi bogat împodobite, făgăduindu-i să-i ridice curând un palat care să fie numai al lui. Când au aflat de sosirea lui Said, vechii lui fraţi de arme — fratele califului şi fiul marelui vizir — s-au grăbit să vină să-l vadă. Şi l-au îmbrăţişat pe cel care scăpase viaţa atât de scumpă a celor doi bărbaţi, rugându-l să le fie prieten. Când însă i-au auzit vorbele, au rămas muţi de uimire. — Sunt de mult prietenul vostru, le-a spus Said, scoţând colanul primit drept răsplată şi amintindu-le de luptele pe care le câştigase. Pe atunci aveam pielea negricioasă şi o barbă lungă. Le-a povestit apoi cum şi din ce pricină îşi schimbase înfăţişarea. Ca să arate că spune adevărul, a poruncit să i se aducă nişte săbii boante şi i-a chemat la luptă. Aşa s-a dovedit că el era viteazul Almansor. Atunci toţi cei de faţă l-au îmbrăţişat din nou cu strigăte de bucurie, simţindu-se mândri că aveau un astfel de prieten. A doua zi, în timp ce Said stătea împreună cu marele vizir lângă Harun, a intrat Messour şi a spus: — Stăpâne al credincioşilor, dacă e cu putinţă, rogu-te, fă-mi un hatâr. — Vreau mai întâi să ştiu care ţi-i vrerea, a întrebat Harun. — Afară aşteaptă vărul meu Kalum-Bek, neguţător vestit din bazar, a spus Messour. A dat de bucluc cu un om din Bassora, al cărui fiu, slujitor la Kalum-Bek, l-a prădat şi a fugit nu se ştie unde. Tatăl îi cere acum lui Kalum-Bek pe fiul său, dar acesta, de bună seamă, n-are de unde să i-l dea. De aceea doreşte şi te roagă să faci dreptate între el şi omul din Bassora, fiindcă numai mintea ta luminată şi înţeleaptă poate să dezlege încurcătura asta. — Îi voi judeca, a răspuns califul. Peste o jumătate de ceas vărul tău şi potrivnicul lui să intre în sala de judecată. Messour a mulţumit şi a plecat, iar Harun a zis: — Deci este vorba de tatăl tău, Said. Fiindcă, din fericire, am aflat cum s-au petrecut lucrurile, vreau să judec ca înţeleptul Solomon. Ascunde-te după perdeaua scaunului meu împărătesc până te voi chema, iar tu, mare vizir, porunceşte să fie adus de îndată cadiul cel rău şi pripit! Voi avea nevoie de el când voi întreba împricinaţii. Amândoi au făcut după cum li se poruncise. Când l-a văzut pe tatăl său, galben la faţă şi slăbit la trup, intrând cu paşi şovăitori în sala de judecată, inima lui Said a început să bată năvalnic, mai-mai să-i spargă pieptul. Văzându-l însă pe Kalum-Bek, zâmbind şiret şi sigur de sine şi şoptindu-i ceva vărului său, marele cămăraş, s-a mâniat atât de tare, că abia s-a putut stăpâni să nu iasă de după perdea şi să se repeadă la el, fiindcă numai din pricina acelui om câinos pătimise el atâtea. În sală se aflau mulţi oameni doritori să audă judecata înţeleaptă a califului. Stăpânitorul Bagdadului s-a aşezat în scaunul împărătesc, apoi marele vizir a poruncit să se facă linişte şi a întrebat cine este pârâtul. Kalum-Bek a păşit înainte plin de îndrăzneală şi a spus: — Acum câteva zile stăteam în faţa prăvăliei mele din bazar, când bătrânul acesta a trecut printre tarabe însoţit de un om cu o pungă în mână, pe care-l tocmise să strige cât îl ţinea gura: „Dau o pungă de aur celui care ştie ceva despre Said din Bassora". Pentru că Said fusese în slujba mea, am răspuns: „Vino încoa’, prietene! Eu am câştigat punga!" Omul acesta, care este acum vrăjmaşul meu, s-a îndreptat prietenos spre mine, întrebându-mă ce ştiu. Eu am răspuns: „Eşti Benezar, tatăl lui?" Ei mi-a răspuns bucuros că da, şi atunci am început să-i povestesc cum l-am găsit pe tânăr în pustiu, cum l-am scăpat de la moarte, cum l-am îngrijit şi l-am adus la Bagdad. În culmea fericirii, bătrânul mi-a dăruit punga. Am povestit apoi mai departe, I-am spus că fiul lui a fost în slujba mea, că a făcut tot felul de rele, că m-a furat şi a fugit. Smintitul de taică-său însă n-a vrut să mă creadă în ruptul capului. Aşa mă tot hărţuieşte de câteva zile şi-mi cere să-i dau înapoi punga şi băiatul. Eu nu pot să-i dau nici una, nici alta. Banii mi se cuvin pentru veştile pe care le-a aflat de la mine, iar pe neobrăzatul lui de fiu n-am de unde să i-l dau. A vorbit apoi Benezar. L-a zugrăvit pe fiul lui, arătând cât de nobil şi de cinstit era şi că pentru nimic în lume n-ar fi fost în stare să fure. A cerut apoi califului să cerceteze cu de-amănuntul toate cele întâmplate. — Nădăjduiesc, a zis Harun, că ţi-ai făcut datoria şi ai adus la cunoştinţă furtul, Kalum-Bek? — Fără îndoială! a strigat acesta zâmbind. L-am înştiinţat pe cadiu.  Să fie chemat cadiul! a poruncit califul. Spre uimirea tuturor, acesta s-a ivit, ca prin minune, de îndată. Califul l-a întrebat dacă-şi amintea de ceea ce se întâmplase. Cadiul îşi amintea. — L-ai întrebat pe tânăr? A mărturisit furtul? l-a iscodit Harun. — Nu, s-a încăpăţânat şi n-a vrut să mărturisească. Numai înălţimii voastre zicea el că vrea să-i spună totul, a răspuns cadiul.  Nu mi-aduc aminte să-l fi văzut, s-a mirat califul. — Păi cum! Să aduc aici în fiecare zi pe orice potlogar care vrea să stea de vorbă cu luminăţia voastră? — Ştii prea bine că urechea mea se pleacă la orice glas, a răspuns Harun. Dar pesemne că dovezile au fost atât de limpezi, încât n-a fost nevoie să-l aduci pe tânărul acela în faţa mea. Ai avut, pesemne, martori că banii furaţi erau într-adevăr ai tăi, Kalum? — Martori? a întrebat acesta, îngălbenindu-se. Nu, n-am avut martori. Ştii doar, stăpân ai credincioşilor, că un galben seamănă cu celălalt ca două picături de aur. De unde să aduc mărturii că taman aceşti două sute de galbeni îmi lipseau mie?   — Dar de unde ai ştiut că tocmai aurul acela era al tău? l-a întrebat califul.  După punga în care se afla, a răspuns Kalum.  Ai punga aici? a întrebat califul mai departe. — Iat-o, a răspuns neguţătorul, scoţând punga şi întinzându-i-o marelui vizir, ca să i-o înmâneze califului. Dar vizirul a strigat, prefăcându-se mirat: — Pe barba Profetului! Zici că punga asta e a ta, câine? Punga asta e a mea! I-am dăruit-o cu două sute de galbeni unui tânăr cumsecade care m-a scăpat dintr-o mare primejdie.  Juri că aşa este? l-a întrebat califul.  — Sunt atât de încredinţat de aceasta, pe cât sunt de sigur că vreau să ajung cândva în rai, a răspuns vizirul. Chiar fiica mea a lucrat-o. — Aşa? a strigat Harun. Atunci, cadiule, te-ai lăsat amăgit. Ce te-a făcut să crezi că punga este a acestui neguţător?  A jurat, a răspuns speriat cadiul. — Aşadar, ai jurat strâmb? a strigat califul către neguţător, care tremura, alb ca varul. — Alah! Alah! a strigat Kalum. Nu vreau să spun nimic împotriva marelui vizir, e om de încredere, dar, vai! Punga este totuşi a mea. Ticălosul de Said mi-a furat-o. Aş da o mie de tomani dacă ar fi şi el aici! — Ce-ai făcut cu Said? l-a întrebat califul. Unde aş putea trimite după el ca să-l aduc să mărturisească în faţa mea?  L-am trimis pe o insulă pustie, a răspuns cadiul. — O, Said, fiul meu! a strigat sărmanul părinte printre lacrimi. — Până la urmă, deci, Said a mărturisit nelegiuirea pe care o săvârşise? a întrebat Harun. Cadiul a îngălbenit. S-a uitat speriat în jurul său şi a răspuns:  Dacă-mi amintesc bine, da. — Nu eşti sigur? a strigat califul cu un glas cumplit. Atunci hai să-l întrebăm chiar pe el. Ieşi, Said, afară, iar tu, Kalum Bek, scoate mia de tomani, fiindcă Said e aici. Kalum şi cadiul au crezut că văd un strigoi, apoi, dezmeticindu-se, s-au aruncat la picioarele califului, strigând:  Iertare! Iertare! Abia ţinându-se pe picioare de bucurie, Benezar l-a cuprins în braţe pe fiul său. Dar, neîndurător, califul a întrebat:  Ei, cadiule, iată-l pe Said. Mărturisit-a oare? — Nu, nu! a strigat acesta. Am ascultat numai mărturia lui Kalum-Bek, fiindcă era om cu vază. — De aceea te-am făcut cadiu, ca să-i asculţi numai pe oamenii cu vază? a strigat Harun al Raşid, cu o îndreptăţită mânie. Acum vei fi trimis tu pe timp de zece ani în surghiun pe o insulă pustie din mijlocul mării. Acolo vei chibzui la ce-i drept şi nedrept. Iar tu, netrebnicule, care scapi oamenii de la moarte, nu ca să le dăruieşti viaţa, ci ca să ţi-i faci robi, vei plăti, aşa cum ai spus, o mie de tomani pe care i-ai făgăduit dacă Said va veni să depună mărturie. Kalum s-a bucurat că scăpase numai cu atât şi tocmai voia să-i mulţumească bunului calif. Dar acesta a urmat:   — Iar pentru jurământul mincinos cu privire la cei două sute de galbeni, vei primi două sute de lovituri la tălpi. Mai departe, Said poate să aleagă dacă vrea să-ţi ia toată prăvălia şi pe tine hamal, sau dacă se mulţumeşte cu câte zece galbeni pentru fiecare zi slujită. — Dă-i drumul mişelului, prealuminate calif ! a strigat tânărul. Nu-mi trebuie nimic de la el. — Nu, a răspuns Harun. Vreau să ţi se plătească totul. Aleg eu în locul tău cei zece galbeni pe zi, iar tu să faci socoteala câte zile te-a ţinut Kalum în ghearele lui. Şi acum, afară cu ticăloşii ăştia! Califul i-a poftit apoi pe Benezar şi pe Said în altă sală. Acolo i-a povestit lui Benezar cu câtă vitejie îi scăpase Said viaţa. Vorbele califului erau întrerupte din când în când de răcnetele lui Kalum-Bek, care primea la tălpi, cu vârf şi îndesat, plata pentru cei două sute de galbeni. Califul l-a poftit pe Benezar să locuiască la el, la Bagdad, împreună cu Said. Înainte de a se statornici la Bagdad, Benezar a plecat acasă să-şi aducă toate avuţiile. Said s-a mutat apoi în palatul pe care califul l-a clădit, drept recunoştinţă, pentru el, şi a trăit de atunci ca un bei. Fratele califului şi fiul marelui vizir îi ţineau de urât, iar locuitorii Bagdadului aveau o vorbă: „Aş vrea să fiu atât de bun, şi de fericit ca Said, fiul lui Benezar".   — Stând la taifas cu voi, nu se lipeşte deloc somnul de mine. Aş putea să stau treaz şl două, şi trei, şi nu ştiu câte nopţi, zise făurarul după ce vânătorul a isprăvit de povestit. Asta mi s-a mai întâmplat nu o dată. Aşa, pe vremuri, am fost calfă la un clopotar. Meşterul, un om cu dare de mână, nu era deloc zgârcit. Într-o zi, însă, pe când aveam de lucru până peste cap, meşterul s-a purtat, spre mirarea noastră, cu totul împotriva felului său de a fi, ca un cărpănos. Se turna un clopot pentru biserica nouă, şi noi, ucenicii şi calfele, trebuia să stăm toată noaptea lângă cuptor ca să păzim focul. Ne aşteptam ca meşterul să scoată cepul la un poloboc şi să-i dea drumul în valurile celui mai bun vin al său, dar nici vorbă de aşa ceva. Ne îngăduia numai ca la fiecare ceas să trecem, din om în om, o carafă cu vin. Apoi a început să povestească fel de fel de întâmplări din viaţa lui, amintiri de pe vremea când fusese şi el calfă şi drumeţea de colo-colo. După aceea, i-a venit rândul calfei celei mai vârstnice de a povesti, apoi celorlalţi pe rând. Se înțelege că somnul nu s-a mai prins de nimeni, fiindcă toţi ascultam cu mare luare-aminte. Nici n-am ştiut când s-a făcut ziuă. Abia atunci ne-am dat seama de şiretenia meşterului, care ne ţinuse treji cu poveşti. În schimb, când clopotul a fost gata, n-a cruţat vinul şi ne-a despăgubit cu prisosinţă pentru ceea ce, cu bună ştiinţă, nu ne dăduse în noaptea care se scursese. — Deştept om! spuse studentul. Cel mai bun leac împotriva somnului este vorba. De aceea, în noaptea asta n-aş vrea să mă prindă ceasul unsprezece singur, căci nu ştiu dacă aş putea să birui somnul. — Se vede că la asta se gândesc şi ţăranii, zise vânătorul. În serile lungi de iarnă, femeile şi fetele se adună şi torc la lumina opaiţului. Nu lucrează fiecare la casa ei, fiindcă în singurătate te toropeşte somnul, pe când la clacă, cu mulţi laolaltă, vorbeşti, povesteşti şi nici nu ştii când trece timpul. — Aşa e, încuviinţă şi cărăușul. Auzi adesea poveşti care fac să ţi se ridice părul măciucă, despre duhuri de foc care rătăcesc pe câmpii, spiriduşi care fac larmă noaptea prin odăi şi despre stafii care bagă în sperieţi oamenii şi dobitoacele. — Nu-i prea plăcut să asculți aşa ceva, zise studentul. Drept să spun, nu pot să sufăr poveştile cu stafii.  — În privinţa asta eu sunt de altă părere, exclamă făurarul de scule. Când aud o poveste de groază, mă simt cât se poate de bine. E ca şi cum te-ai cuibări într-un culcuş cald pe vreme de ploaie. Auzi cum cad picăturile pe acoperiş: pic! pic! pic! şi te simţi minunat în adăpostul tău ferit de ploaie. Tot aşa şi cu poveştile despre stafii: când stai şi le asculţi seara, cu lumina aprinsă, între oameni, te simţi parcă în largul tău, în siguranţă. — Şi pe urmă? întrebă studentul. Dacă vreunul dintre ascultători crede în bazaconiile astea, în stafii şi alte plăsmuiri, n-o să-l cuprindă teama când o să rămână singur în întuneric? N-o să se gândească tot timpul la întâmplările groaznice pe care le-a auzit? Poveştile astea cu stafii îmi amintesc de nişte întâmplări neplăcute din copilăria mea. Am fost un băiat vesel şi isteţ, poate chiar mai zburdalnic decât i-ar fi plăcut dădacei mele. Şi, ca să mă potolească, s-a gândit să bage groaza în mine. S-a apucat să-mi povestească fel de fel de basme înfricoşătoare, cu vrăjitoare şi duhuri rele, care, după spusele ei, rătăceau de colo până colo prin casă. Când umbla o pisică în pod, şoptea înspăimântată: „Auzi, băiatul mamei? Iarăşi urcă şi coboară mortu’! Îşi poartă capul sub braţ, iar ochii îi lucesc ca două felinare. În loc de degete are gheare şi dacă te prinde în întuneric, te sugrumă". Cei de faţă au început să râdă, dar studentul a continuat: — Fiind prea mic, nu înţelegeam că toate astea nu erau decât scorneli. E drept că nu mă temeam nici de cel mai straşnic dulău de vânătoare, eram mai tare decât toţi tovarăşii mei de joacă, dar în întuneric mi se făcea inima cât un purece, închideam ochii şi mă aşteptam ca mortul să se apropie dintr-o clipă într-alta. Ajunsesem până acolo, încât nu voiam să ies singur în întuneric nici în ruptul capului. Când tatăl meu a văzut cât eram de fricos, mi-a tras o bătaie soră cu moartea! Totuşi nu m-am putut dezbăra multă vreme de teama asta copilărească, pe care o căpătasem din vina dădacei mele neroade. — Da, e o mare greşeală, zise vânătorul, să umpli capul unui copil cu prostii d-astea. Am cunoscut oameni vrednici, curajoşi, care nu se temeau nici de trei vrăjmaşi, dar dacă trebuiau să umble noaptea după vânat sau să-i pândească pe braconieri, îşi pierdeau tot curajul. Li se năzărea că în fiecare copac se ascunde o stafie îngrozitoare, în fiecare tufiş, o vrăjitoare, iar licuricii li se păreau ochii unei jivine care-i pândea în întuneric. — Astfel de poveşti sunt dăunătoare şi prosteşti nu numai pentru copii, răspunse studentul, ci şi pentru oamenii în toată firea. Un om cu scaun la cap nu ia în seamă lucruri pe care numai proştii le cred. Numai prin capul acestora umblă astfel de năluciri. Basmele acestea însă le fac rău mai ales ţăranilor. Ei cred neclintit, statornic, în neroziile astea şi credinţa lor se întăreşte şi mai mult la clacă şi la cârciumă, unde oamenii îşi apropie capetele şi istorisesc cu glas fioros poveştile cele mai înfricoşătoare. — Aşa e, domnule! zise cărăuşul. Aveţi dreptate. Câte nenorociri nu s-au întâmplat din cauza unor astfel de poveşti! Sora mea şi-a pierdut viaţa din pricina lor. — Cum se poate? Din cauza unor poveşti?! strigară cu toţii miraţi. — Da, din cauza unor astfel de poveşti, răspunse cărăuşul. Şi în satul meu, femeile şi fetele au obiceiul să se adune serile ca să toarcă împreună. Vin şi flăcăii şi spun tot felul de istorii. Într-o seară se vorbea de stafii şi năluci, iar flăcăii povesteau despre un băcan bătrân care murise de zece ani, dar nu-şi putea găsi liniştea în mormânt. Dădea în fiece noapte pământul la o parte, se ţâra încetişor afară şi, tuşind, aşa cum obişnuia şi în viaţă, se ducea la băcănia sa unde cântărea zahăr şi cafea, bolborosind încet: Trei sferturi, trei sferturi la miezul nopţii Fac cât un funt în timpul zilei. Mulţi spuneau că l-au văzut aievea, iar fetele şi femeile s-au înfricoşat. Soră-mea însă, o fetişcană de vreo şaisprezece ani, voind să facă pe grozava, a spus: — Nu cred nimic din toate astea. Morţii nu se mai întorc niciodată înapoi. Din păcate nu era prea convinsă, i se cam strânsese şi ei inima de frică de câteva ori. Unul dintre tineri a zis: — Dacă crezi într-adevăr că-i aşa cum spui, n-are de ce să-ţi fie frică. Mormântul lui e la doi paşi de cel al lui Kätchen, care a murit de curând. Dacă ai curaj, du-te la cimitir, rupe de pe mormântul lui Kätchen o floare şi adu-ne-o. Numai aşa vom crede că nu ţi-a fost frică de băcan! Ca să nu le dea prilej s-o ia în râs, soră-mea a răspuns:  Numai atât îmi cereţi? E un fleac! Ce floare doriţi? — În satul nostru nu cresc trandafiri albi decât acolo. Adu-ne un buchet de trandafiri, i-a cerut una din prietenele ei. Fata s-a sculat şi a plecat. Toţi bărbaţii îi lăudau curajul, dar femeile clătinau din cap, căinându-se:  Numai de nu s-ar întâmpla ceva! Sora mea a pornit spre cimitir. Luna învăluia mormintele într-o lumină palidă, albicioasă. Sora mea s-a înfiorat. Ceasul din turn tocmai bătea miezul nopţii. Fata a împins portiţa cimitirului. A pornit printre movilele mormintelor şi, cu cât se apropia mai mult de trandafirii albi ai lui Kätchen şi de mormântul băcanului-strigoi, cu atât i se strângea inima mai tare. Când a ajuns în sfârşit la groapa lui Kätchen, a îngenuncheat tremurând şi a început să culeagă flori. În clipa aceea i s-a părut că aude zgomote în apropiere. Când a întors capul, la doi paşi de ea cineva zvârlea ţărâna de pe un mormânt şi din groapă a ieşit încet o făptură ciudată. Era un bătrân palid, cu o scufie de noapte, albă pe cap. Soră-mea a aruncat înspăimântată încă o privire, ca să se convingă că ceea ce vedea era aievea, dar când cei din groapă a început să vorbească pe nas: „Bună seara, domnişoară, ce faci aici la ora asta târzie?" a cuprins-o o spaimă de moarte; şi-a ţinut totuşi firea, a sărit peste morminte şi a fugit înapoi în sat. Acolo, sfârşită de puteri, a povestit tot ceea ce văzuse şi, stoarsă de orice vlagă, a fost purtată pe braţe până acasă. A doua zi am aflat că cel care îi vorbise sărmanei mele surori fusese chiar groparul, care săpa o groapă. Ce folos, însă? N-am mai apucat să-i spunem nefericitei cine îi ieşise în cale. A căpătat fierbinţeală mare şi s-a stins după trei zile. Trandafirii pentru coroana de pe mormânt şi-i culesese singură. Cărăuşul a tăcut, cu ochii plini de lacrimi. Tovarăşii lui l-au privit cu milă. — Aşadar, copila aceea s-a prăpădit din pricina unor scorneli, zise tânărul giuvaergiu. Îmi amintesc de o poveste pe care aş vrea să v-o spun şi care s-a sfârşit, din păcate, tot prost.  
Basme si povesti de Wilhelm Hauff puteti asculta aici.........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff                                                                                              Inimă rece (Partea I)          Cine călătoreşte prin ţara Suabilor, acela să nu scape prilejul de a-şi plimba ochii măcar niţeluş prin Pădurea Neagră; nu de dragul copacilor deşi nu se găsesc oriunde atâţia brazi nemaipomenit de mulţi şi ţâşnind, ca într-o vedenie, spre cer; însă de dragul oamenilor, care se deosebesc în chip ciudat de toată omenirea din jur. Ei sunt mai înalţi decât oamenii obişnuiţi, au spete late, mădulare puternice şi, în totul de tot, se pare că aerul întremător, care lunecă dimineaţa printre brazi, îi dăruie încă din tinereţe cu plămâni mai slobozi, cu ochi mai ageri şi cu o fire mai deschisă, chiar dacă mai aspră, decât ale locuitorilor de prin şesuri şi văi. Dar nu numai prin statură şi prin felul de a fi, ci şi prin datini şi port aceşti oameni nu-şi găsesc pereche printre semenii lor din afara pădurii. Mai frumos decât toţi se îmbracă pădurenii din ținutul Baden; bărbaţii îşi iasă barba să crească în jurul feţei, aşa cum li-e dată ea de la natură; pieptarele negre, pantalonii uriaşi, strâns încreţiţi, ciorapii roşii, pălăriile ţuguiate, cu marginile largi, le dau o înfățișare aparte, în acelaşi timp serioasă, plină de greutate. Aici, cei mai mulți sunt sticlari, însă fac şi ceasornice, cu care umblă o jumătate de lume, ca să le vândă. În cealaltă parte a pădurii trăieşte o spiţă din acelaşi neam; doar că munca şi îndeletnicirile lor au născut alte datini şi obiceiuri decât ale sticlarilor. Ei trăiesc de pe urma pădurii; doboară şi curăţă brazii, îi mână cu plutele în jos pe Nagold până la Neckar şi de acolo pe apa Rinului, la vale, spre Olanda; chiar şi marea îi cunoaşte pe aceşti bărbaţi din Pădurea Neagră, care coboară de sus cu plutele lor lungi. Opresc pe rând în toate oraşele lipite de malul fluviului şi îşi aşteaptă semeţ cumpărătorii care ar avea nevoie de buştenii şi de scândurile lor; dar bârnele cele mai groase şi lungi ei le vând, pe bani grei, olandezilor, care le folosesc la construcţia de vase. Astfel, oamenii aceştia duc o viaţă aspră, călătorind întruna. Bucuria lor e să zboare la vale pe pluta de lemn, necazul — să urce din nou pe mal. De aceea şi portul lor seamănă prea puţin cu portul sticlarilor, care locuiesc în partea cealaltă a pădurii. Pieptarul e din pânză închisă la culoare, de pe umerii largi coboară nişte bretele verzi de lăţimea unei palme iar din buzunarul pantalonilor de piele neagră se iţeşte întotdeauna, ca semn al nobleței, parmacul de alamă; însă mândria lor sunt cizmele, poate cele mai mari din câte se poartă azi pe lume; căci le poţi trage cu vreo două palme mai sus de genunchi şi, umblând cu asemenea încălțări nu ţi se udă picioarele chiar dacă le scufunzi la trei şchioape în apă. Până nu de mult, aceşti pădurari încă nai credeau în duhurile pădurii şi abia de curând li s-a mai scos din cap deşertăciunea. Curios e însă că şi duhurile care, după credinţele vechi, ar hălădui prin Pădurea Neagră, s-au împărţit în două, după cele doua feluri de îmbrăcăminte. Spuneau de pildă unii că Omuleţul-de-sticlă, un duh blând, mititel, măsurând vreo trei şchioape şi jumătate, nu s-ar arăta niciodată altfel decât cu o pălărioară ţuguiată, având marginile largi, cu pieptăraş, cu pantaloni încreţiţi şi cu ciorăpiori roşii. Altul, în schimb, căruia îi zicea Michel Olandezul şi care locuia în partea cealaltă a pădurii, era un găligan uriaş, spătos, îmbrăcat în portul plutaşilor, şi mulţi dintre aceia care jurau că-l văzuseră dădeau a înţelege că n-ar vrea să plătească din punga lor atâţia viţei câţi îi trebuie lui ca să-i ajungă pielea pentru o pereche de cizme. „Are nişte cizme, spuneau ei, încât un om ca toţi oamenii ar intra în ele până la gât “. Şi mai spuneau că din gura lor nu iese decât adevărul, nimic umflat. Cu aceste duhuri ale pădurii, un tânăr de prin partea locului cică ar fi păţit o istorie, pe care vreau să v-o povestesc.           Trăia deci, în Pădurea Neagră o văduvă, pe nume Barbara Munk; soţul ei fusese cărbunar şi, după ce acesta muri, văduva îl tot îndemna şi-l pregătea pe feciorul ei de şaisprezece ani pentru aceeaşi meserie.           Tânărul Peter Munk, băiat chipeş, se lăsa în voia mamei, că doar nu învăţase alta nici de la tatăl său — şi, cât era săptămâna de lungă, sta şi se afuma lângă cuptor sau, negru, plin de funingine, speriind oamenii, bătea străzile oraşelor în căutare de muşterii pentru cărbunii lui. Dar cărbunarul are îndeobşte destul timp să gândească şi la sine şi la ceilalţi şi, când Peter Munk sta lângă cuptorul său, atunci arborii întunecoşi ai pădurii, liniştea din jur îi strecurau în suflet jale şi dor nelămurit, îl mâhnea ceva, îl supăra ceva, nu ştia nici el ce anume. Până la urmă găsi pricina: îl nemulţumea starea lui. „Un cărbunar negru şi singuratic, gândea el. Asta înseamnă să trăieşti în ticăloşie. De câtă cinste se bucură sticlarii, ceasornicarii, chiar şi lăutarii în serile de duminică! Iar când eu, Peter Munk, spălat şi periat, mă înfăţişez cu pieptarul de sărbătoare al tatii, cu nasturi de argint, cu ciorapii roşii nou-nouţi, şi când vine cineva în spate şi se întreabă cine-o fi domnişorul ăsta chipeş şi îi plac ciorapii şi mersul meu — atunci, numai ce mă ajunge din urmă şi mă vede la faţă, îşi spune în gând: „Ah, ăsta nu-i decât Peter, cărbunarul!" De altminteri, şi pe plutaşii de dincolo, Peter îi jinduia din adâncul inimii. Când zdrahonii aceia veneau pe-aici în costumele lor arătoase, cu nasturi, catarămi şi lanţuri de o sută de ocale atârnate la piept, când măsurau din ochi perechile de dansatori, stând crăcănaţi şi mândri, înjurând şi trăgând fumul, asemenea celor mai nobili olandezi, din pipele lor de lut ars, lungi de-un cot — atunci Peter vedea în plutaşi adevăraţi idoli ai fericirii. Iar când fericiţii aceştia, vârându-şi mâna în buzunar şi scoţând la iveală câte un pumn de taleri mascaţi, se apucau să arunce zarurile, cinci guldeni încolo, zece încoace — atunci Peter simţea că-şi iese din minţi şi se furişa tulburat până la coliba lui; căci nu o dată, seara, la sărbători, văzuse pe câte un „domn al lemnului" pierzând la joc mai mult decât agonisea bietul de taică-său într-un an. Erau mai cu seamă trei asemenea plutaşi dintre care Peter nu ştia pe care să-l admire mai mult. Primul, un bărbat înalt şi gros, cu obrajii rumeni, avea faima celui mai bogat om din împrejurimi. I se spunea Ezechiel-cel-gros. Acesta călătorea de câte două ori pe an la Amsterdam, cu lemn de construcţie, şi găsea de fiecare dată prilejul să-l vândă cu atâta mai scump decât alţii încât se întorcea frumuşel cu vaporul, pe când ceilalţi veneau pe jos. Al doilea era cel mai înalt şi mai uscăţiv bărbat din toată pădurea. I se spunea Schlurker-cel-lung. Pe acesta Peter Munk îl jinduia pentru curajul său neobişnuit; se încontra cu oamenii cei mai de vază: la cârciumă, să fi fost înghesuiala cât de mare, Schlurker ăsta ocupa mai mult loc decât patru inşi din cei mai graşi, luaţi laolaltă; ba se proptea în coate pe toată lăţimea mesei, ba îşi lungea câte un picior pe bancă, dar nimeni nu-i zicea un cuvinţel, căci era plin de bani. Al treilea, un bărbat tânăr şi frumos, dansa cel mai bine în tot lungul şi latul ţinutului, de aceea i se spunea Regele dansului. Fusese om sărac, slujise ca argat la un lemnar şi, deodată, se înavuţi peste măsură; unii ziceau că ar fi găsit, la rădăcina unui brad bătrân, o oală plină cu galbeni; alţii, că ar fi dat, nu departe de Bingen, cu cangea în apele Rinului — cum fac uneori plutaşii ca să prindă peştele în cârlig — şi ar fi scos din adâncuri un sac burduşit cu aur, care cică ar fi fost o parte din comoara Nibelungilor, îngropată acolo; ce mai, ajunsese omul putred de bogat şi toţi, cu mic şi mare, îl priveau ca pe un prinţ.            La bărbaţii aceştia trei se tot gândea Peter cărbunarul pe când şedea singur-singurel în pădurea de brazi. Ce-i drept, aveau tustrei o anume hibă, care-i făcea nesuferiţi în ochii celorlalţi: erau de o zgârcenie neomenească, nu arătau pic de milă faţă de datornici ori săraci — cu toate că băştinaşii Pădurii Negre sunt de felul lor oameni îngăduitori. Se ştie însă cum merg treburile: pe de o parte îi urau pentru zgârcenia lor, pe de alta îi cinsteau ca bogătaşi. Că doar nu mai era nimeni să arunce cu bănet cum aruncau ei, de parcă l-ar fi cules de pe jos scuturând brazii.            “Aşa nu se mai poate, îşi spuse într-o zi Peter, foarte amărât. Ieri, de sărbătoare, toată lumea şedea în cârciumă! Dacă nu ies curând la liman, apoi îmi scurtez zilele. Ai, de-aş fi şi eu bogat, bine văzut ca Ezechiel-cel-gros, ori puternic, fără teamă, ca Schlurkar-cel-lung, ori plin de faimă şi de bani ca Regele dansului, care, în loc de un sfanţ, le aruncă muzicanţilor taleri de aur! De unde naiba o fi având atâţia bani?“           Îi trecură prin cap câteşitoate, cum şi în ce fel ar putea să se căpătuiască, dar nimic nu-l mulţumi. Până la urmă se opri la vechile poveşti, cu oameni care s-ar fi umplut cândva de bani datorită lui Michel Olandezul şi Omuleţului-de-sticlă. Pe când mai trăia tatăl său, veneau adesea în casă prieteni nevoiaşi şi se întindeau la taclale lungi despre tot soiul de bogătani şi despre felul cum au ajuns să prindă cheag. Atunci îl pomeneau nu o dată pe Omuleţul-de-sticlă. Gândindu-se adânc, Peter îşi aminti chiar şi poezia ce trebuia rostită pe Dâmbul cu brazi pentru ca duhul cu pricina să se arate. Începea aşa: Tu, în pădurea de brazi vistiernic, Tu, peste codri stăpânul puternic, De sute de ani te laşi văzut... Însă degeaba îşi trudi Peter capul ca să-şi amintească şi cuvintele ce urmau. De multe ori era gata-gata să întrebe pe câte un bătrân cum sună mai departe versurile; însă de fiecare dată îl oprea teama, nu cumva să-şi dezvăluie gândurile; de altfel, judeca dânsul, s-ar putea ca povestea cu Omuleţul-de-sticlă să nu prea fie răspândită şi prea puţini să fie oamenii care ştiu acele cuvinte, că doar nu erau mulţi bogătaşii din Pădurea Neagră; şi apoi, de ce nici tatăl său, nici nevoiaşii ceilalţi nu-şi încercaseră, la timpul lor, norocul?           În sfârşit, Peter aduse vorba despre Omuleţul-de-sticlă în fata mamei, care îi înșiră doar lucruri ştiute, îşi aminti doar primul din versurile ce trebuiau rostite şi, ca noutate, îi spuse că duhul acela pitic nu se arăta decât oamenilor născuţi duminica, între orele unsprezece şi două. El, Peter, cică se potrivea, numai de-ar afla cum sună poezia, căci s-a născut într-o duminica la orele douăsprezece de prânz.         Auzind Peter cărbunarul una ca asta, mai că-şi pierdu cumpătul de bucurie şi de dorul aventurii ce-l aştepta. I se păru de ajuns că ştie o parte din versuri şi că s-a născut duminica, pentru ca Omuleţul-de-sticlă să răsară înaintea lui. Astfel, într-un rând, după ce îşi vându cărbunii, nu mai aprinse focul în cuptor ci, punându-şi pieptarul măreţ al tatii, ciorapii noi, roşii şi pălăria de zile mari, apucă un ciomag negru, noduros, lung de cinci picioare, şi îşi luă rămas bun de la maică-sa: — Mă duc la cancelarie, în oraş. Curând se aleg feciorii pentru armată şi vreau să-i mai bag în cap funcţionarului că eşti văduvă şi că nu mă ai decât pe mine, singurul fiu.           Mama îi lăudă gândul cel bun; el însă porni spre Dâmbul cu brazi. Acesta se afla cocoţat pe cea mai mare înălţime din Pădurea Neagră, şi jur împrejurul lui, preţ de vreo două ore de mers, nu se zărea pe-atunci nici colibă, darmite sat, căci oamenii superstiţioşi ziceau că ar fi un loc nesigur. De altfel, nici nu se prea îndemna lumea să taie acolo brazi, deşi creşteau înalţi şi frumoşi; şi asta pentru că nu o dată când lucrau prin acele părţi, oamenii se pomeneau că le zboară securea din mâini şi cade în bulboanele râului; alteori, brazii, prăbuşindu-se prea repede, fie că-i betegeau, fie că-i omorau pe tăietori; unde mai pui că lemnul, cât ar fi fost el de bun, nu-l puteai folosi decât pentru foc, deoarece plutaşii nu luau niciodată asemenea buşteni, urmând o veche credinţă care spunea că un singur buştean de la Dâmbul cu brazi, amestecat în plută, duce la pierzare şi lemnul, şi oamenii. Aşa se face că brazii de pe Dâmbul cu pricina creşteau atât de înalţi şi deşi, încât ziua ţi se părea noapte. Ajuns în preajmă, Peter Munk simţi că-l trec sudorile; nu se auzea nici un glas, nici un pas în afară de paşii lui, nici o izbitură de topor, chiar şi zburătoarele păreau să ocolească brădetul întunecat.  Peter Munk urcă pe creasta Dâmbului şi se opri în faţa unui brad nemaipomenit de gros, pentru care orice negustor olandez ar fi plătit pe loc câteva sute de guldeni. „Aici, gândi Peter, trebuie că şade Omuleţul-de-sticlă." Făcu o plecăciune adâncă, tuşi încet și vorbi cu glasul tremurând: Vă urez seară bună, domnule de sticlă! Dar nu veni nici un răspuns. Liniştea stăruia ca şi înainte. „Poate că ar trebui să spun totuşi poezioara", gândi el. Şi începu, bolborosind: — Tu, în pădurea de brazi vistiernic,' Tu, peste codri stăpânul puternic De sute de ani te laşi văzut... Abia rosti aceste vorbe şi, spre marea lui spaimă, zări o făptură ciudată, mică de tot, iţindu-se de după bradul cel gros. Peter îşi zise că nu poate fi decât Omuleţul-de-sticlă, aşa cum îl înfăţişau oamenii, cu pieptăraş negru, cu ciorăpiori roşii, cu pălăriuţa, totul aidoma ca în poveştile lor, până și feţişoara palidă, fină, isteaţă. Dar vai, cum se ivise de repede, la fel de repede se făcu nevăzut.   — Domnule de sticlă, vorbi Peter Munk după o clipă de şovăială, fiţi vă rog bun şi nu mă luaţi drept neghiob! Dacă vă închipuiţi, domnule, că nu v-am văzut, atunci greşiţi foarte. V-am zărit când trăgeaţi cu ochiul de după copac! Nici acum nu-i răspunse nimeni, i se păru doar că aude din spatele bradului, când şi când, un chicotit uşor răguşit. În cele din urmă, nerăbdarea învinse teama. Ia stai, băieţaş, strigă el, că te prind eu îndată! Şi dintr-un salt, Peter se şi afla de partea cealaltă a copacului; însă aici nu era nici un vistiernic al pădurilor de brad, ci doar o veveriţă mică, drăgălaşă, care se căţăra sprintenă pe trunchi.         Peter Munk clătină din cap, judecând în sinea lui că vrăjitoria i-a izbutit în parte şi că ar trebui poate încă un versuleţ pentru ca duhul să se lase înduplecat; dar, storcându-şi mintea în fel şi chip, nu găsi urmarea. Veveriţa sălta pe crenguţele de jos ale bradului şi părea să-l încurajeze ori să-şi râdă de el. Se ferchezuia, îşi răsucea frumuşel coada, îl aţintea cu ochii ei deştepţi, până ce lui Peter aproape că i se făcu teamă să mai stea singur cu această fiinţă; căci veveriţa când părea că are cap de om, când ziceai că poartă pălărie în trei colţuri, când jurai că e altă veveriţă, care avea doar lăbuţele dinapoi încălţate cu ciorapi roşii şi ghete negre. Într-un cuvânt, era un animal zglobiu; totuşi tânărul cărbunar tremura în faţa ei; bănuia că nu e lucru curat. Luă deci calea îndărăt, mai grăbit de cum venise, întunericul pădurii se adâncea din ce în ce mai mult, copacii se îndeseau şi Peter, mânat de frică, o porni la trap şi nu se linişti decât atunci când prinse cu urechea lătratul câinilor şi când zări mai apoi, printre arbori, fumul unei colibe. Dar apropiindu-se şi văzând cum sunt îmbrăcaţi oamenii de aici, îşi dădu seama că, în loc să fugă spre casă, la sticlari, apucase în partea cealaltă, unde locuiesc plutaşii. Oamenii din colibă erau tăietori la pădure, un bătrân, fiul său, care o făcea pe gazda, nevasta acestuia şi câţiva nepoţi măricei. Peter îi rugă să-l primească peste noapte şi aceştia îl primiră bine, fără să-l întrebe de nume şi de loc, îi dădură să bea cidru şi seara îi puseră dinainte un cocoş de munte fript, rumenit, cea mai aleasă mâncare din Pădurea Neagră. După cină, mama şi fetele se aşezară la tors în jurul focului, pe care băieţii îl hrăneau cu cea mai bună răşină de brad, în timp ce bunicul, oaspetele şi stăpânul casei fumau şi se uitau la lucrul femeilor. O parte din băieţi ciopleau linguri şi furculiţe de lemn. Afară în pădure, urla vântul printre brazi; din când în când se auzeau lovituri năprasnice; părea că arbori uriaşi se frâng şi se prăbuşesc trosnind. Netemători, băieţii ar fi dorit să fugă în pădure, să guste priveliştea aceea grozavă. Dar bunicul îi opri, cătând şi vorbind aspru: — Nu-l sfătuiesc pe nimeni să iasă din casă! rosti el. Căci, pe Dumnezeu, acela nu s-ar mai întoarce! Michel Olandezul doboară acum copacii ca să-şi înnoiască pluta.        Băieţii îl priviră miraţi. Vor fi auzit ei pesemne de acest Olandez, dar acum îl rugară pe bunic să le spună din fir în păr povestea. La rândul său, Peter, care în partea cealaltă a pădurii nu aflase despre Michel Olandezul decât lucruri puţine şi încâlcite, îl rugă pe bătrân să-i spună cine şi cum e duhul cu pricina. — E stăpânul acestei păduri, lămuri moşul. Şi dacă dumneata, la vârsta ce o ai, încă n-ai ajuns să-l cunoşti, înseamnă că locuiești dincolo de Dâmbul cu brazi ori chiar şi mai departe. Dar să vă spun câte ştiu şi câte arată povestea despre el. Cu vreo sută de ani în urmă — cel puţin aşa zicea bunicul meu — nu găseai în lungul şi latul pământului poporeni mai cinstiţi ca în Pădurea Neagră. Azi, de când umblă atâţia bani prin ţară, oamenii s-au viclenit şi s-au înrăit. Pe-atunci însă erau altfel şi chiar dacă dumnealui de afară mi s-ar uita acum pe geam, încă aş spune ce-am spus de atâtea ori, că numai Michel Olandezul ne-a dus la stricăciune. Trăia deci, cu mai bine de o sută de ani în urmă, un lemnar bogat, care ţinea multe slugi; călătorea până departe, pe Rin, ca să-şi vândă lemnul, şi afacerile îi mergeau de minune, căci era bărbat cinstit şi evlavios. Într-o seară, bate la uşa lui un străin, un zdrahon cum nu mai văzuse nicicând. Era îmbrăcat ca şi feciorii din Pădurea Neagră, dar la statură îi întrecea cu cel puţin un cap şi nimeni nu şi-ar fi închipuit vreodată că poate fi pe lume asemenea om uriaş. Vine şi îl roagă pe lemnar să-i dea de lucru. Acesta, văzând cât e de puternic şi bun de hamalâc, îi socoteşte simbria şi se învoiesc. Michel — căci aşa îi zicea pe nume — se arătă a fi un lucrător cum stăpânul său nu mai avusese în toată viaţa lui. La doborâtul brazilor ţinea loc de trei; când şase inşi cărau buşteanul la un capăt, dânsul îl umfla singur de capătul celălalt. Dar într-o zi, după ce lucrase o jumătate de an la pădure, Michel se înfăţişă stăpânului şi rosti: „Am tăiat destul aici, la copaci. De-acu’ mi-ar prinde bine să mai văd şi încotro se duc buştenii mei. Ce-ar fi să mă luaţi plutaş măcar o singură dată?“ Stăpânul răspunse:       „N-aş vrea, Michel, să-ţi stau în drum dacă ai poftă să umbli prin lume, deşi la tăiat de brazi îmi trebuie oameni vânjoşi ca tine, pe când la plută se cere mai mult îndemânare. Dar facă-se de astă dată pe voia ta!“  Aşa se şi făcu. Pluta cu care urma să plece avea şase părţi, iar ultima parte era din buştenii cei mai grei. Or, seara, în ajunul plecării, Michel mai aduse încă şase buşteni groşi şi lungi cum nu s-au pomenit; îi săltă câte unul, uşor, ca pe o cange, băgându-i în sperieţi pe ceilalţi lucrători. Unde doborâse asemenea copaci, nu se ştie nici până în ziua de azi. Când văzu ce văzu, stăpânul simţi că-i râde inima în piept, căci făcu de îndată socoteala câţi bani ar ieşi dacă ar vinde aceşti buşteni. Michel însă vorbi: „Aşa, ăştia o să mă ţină la drum, că pe surcelele alea nici nu pot să mă mişc.” Stăpânul vru să-i dea nişte cizme de plutaş, dar Michel le aruncă şi scoase la iveală o pereche de cizmoaie grozav de mari. Bunicul meu zicea că ar fi cântărit o sută de funturi şi că numărau cinci picioare lungime.         Pluta porni şi Michel, pe câtă mirare stârnise între tăietori, pe atât îşi uimi acum plutaşii. În loc ca pluta, împovărată de buştenii aceia uriaşi, să lunece mai greu la vale, cum se aşteptaseră cu toţii, iată că ţâşni ca săgeată pe Neckar în jos. La coturi, unde plutaşii aveau de obicei mult de furcă pentru a ţine pluta pe mijlocul râului şi a nu se împotmoli în nisip şi pietriş, Michel sărea numaidecât în apă şi, dintr-un brânci, muta pluta fie pe stânga, fie pe dreapta, încât îşi urma calea fără nici o primejdie, iar când drumul era drept, Michel sărea la cârmă, ridica toate prăjinile, trăgea un buştean din cei mari, îl proptea ca pe un drug în prundiş şi, dintr-o apăsare, făcea ca pluta să-şi ia zborul încât ziceai ca pământ şi arbori şi sate fug pe dinaintea ochilor. Astfel, în numai jumătate de timp, ajunseră la Köln, pe malul Rinului, unde obişnuiau să-şi vândă încărcătura. Aici însă Michel vorbi: „Doar sunteţi negustori sadea şi vă cunoaşteţi interesul! Credeţi că ăstora din Köln le trebuie atâta lemnărie câtă le aducem noi din Pădurea Neagra? Nu! Ei cumpără lemnul cu jumătate din preţ şi îl vând pe urmă scump în Olanda. Haideţi să vindem aici buştenii mărunţi, iar pe cei mari să-i ducem olandezilor. Cât va fi să scoatem peste preţul obişnuit, rămâne câştigul nostru." Aşa grăi vicleanul de Michel, iar plutaşii se arătară mulţumiţi; unii fiindcă doreau să vadă şi ei Olanda, să călătorească până acolo, alţii fiindcă râvneau să facă bani. Doar unul singur, om cinstit, îi sfătui să nu pună în primejdie avutul stăpânului şi să nu-l înşele; dar ceilalţi nici că-l ascultară, nici că-şi mai amintiră de vorbele lui; afară de Michel, care păstră totul în minte. Porniră deci cu pluta la vale, pe Rin. Michel sta la cârmă şi astfel ajunseră curând la Rotterdam. Acolo li se plăti de patru ori preţul; mai cu seamă buştenii lui Michel aduseră o groază de bani. Când se văzură cu atâta bănet, plutaşii din Pădurea Neagră nu mai ştiau de bucurie. Michel împărţi câştigul: un sfert pentru stăpân, trei sferturi pentru ei. Pe urmă, dă-i prin crâşme, cu marinarii şi cu tot felul de lepădături! Băură şi risipiră la joc toţi banii. Iar pe plutaşul cinstit, care îi sfătuise la bine, Michel îl vându unui neguţător de carne vie şi nu se mai auzi de soarta lui. De atunci, pentru feciorii din Pădurea Neagră, Olanda cică era raiul pe pământ, iar Michel Olandezul ajunse un fel de rege al lor. Lungă vreme stăpânii lemnari nu aflară nimic despre târgul ce se făcea şi ţinutul se tot umplea de bani, de înjurături, de năravuri proaste, de beţii şi jocuri de noroc, care veneau în sus dinspre Olanda. Mai târziu, când faptele ieşiră la lumină, Michel Olandezul parcă intrase în pământ; nu-l găsiră nicăieri, însă de murit n-a murit. De o sută de ani umblă în chip de strigoi prin pădure şi se zice că mulţi s-au îmbogăţit cu ajutorul lui, însă pe seama bietului lor suflet. Asta-i tot, încolo nu vă mai spun nimic. Un lucru e sigur: în nopţile cu lună, cum e asta de-acum, Michel Olandezul urcă pe Dâmbul cu brazi, unde nu-i voie de tăiat, şi doboară cei mai falnici copaci; l-a zărit chiar tatăl meu cum frângea, ca pe un pai, ditamai brad de vreo patru picioare grosime. Lemnul îl dăruieşte celor care se abat de la calea dreaptă şi se înhăitează cu el; pe la miezul nopţii coboară buştenii la apă şi îi duce olandezilor. Dar, să fiu eu domn şi rege în Olanda, zău dacă n-aş pune tunurile să-i farme şi să-l bage în pământ! Căci toate vasele, care poartă în trupul lor fie şi o singură bârnă adusa de acest Michel, se scufundă. De aici, atâtea nenorociri care se întâmplă pe mare! Altminteri, cum ar putea să piară sub apă un vas minunat, puternic şi încăpător? Însă, de câte ori Michel Olandezul doboară noaptea, pe furtună, un copac în Pădurea Neagră, de atâtea ori se desprinde o bârnă veche din trupul unui vas; apa năvăleşte înlăuntru şi vasul se scufundă cu oameni, cu şoareci, cu tot. Asta-i povestea lui Michel Olandezul şi adevărul e că toate relele câte sunt în Pădurea Neagră de la dânsul se trag. Ei da, fireşte, poate să te facă bogat, însă eu unul n-aş lua nimic de la el! Nici în ruptul capului nu mi-aş dori să fiu în pielea unui Ezechiel-cel-gros sau a lui Schlurker-cel-lung. Chiar şi Regele dansului cică i-ar fi căzut în gheare... Aceste vorbe din urmă bătrânul le adăugase şoptit, ca în taină. Între timp, furtuna se domolise. Fetele aprinseră lampa şi ieşiseră sfioase din odaie. Bărbaţii, însă, după ce umplură un sac cu frunziş, i-l aşezară lui Peter Munck drept pernă pe cuptor, apoi îi spuseră noapte bună. * Peter cărbunarul nu mai visase nicicând asemenea visuri grele ca în noaptea cu pricina. Ba se făcea că Michel Olandezul, crunt, mătăhălos, smucea din loc fereastra, întinzându-i cu braţ uriaş o pungă cu galbeni, pe care o scutura, încât banii sunau îmbietor şi plăcut; ba i se părea că odaia e un tăpşan verde, nesfârşit, pe care se tot învârte călare Omuleţul-de-sticlă, mic, prietenos şi chicotind răguşit ca pe Dâmbul cu brazi. Ba îi bâzâia la urechea stângă: În Olanda e aur cât vrei, Pui mâna şi iei! Fără multă treabă Vin banii degeabă! Ba îi picura în urechea dreaptă poezioara: Tu, în pădurea de brazi vistiernic, şi o voce subţire îi şoptea:   „Peter Munk, prostule, cărbunarule, nu te pricepi să găseşti o rimă ia «văzut», cu toate că te-ai născut duminică, la orele douăsprezece. Haide, caută rima, prostule!" Peter ofta şi gemea în somn, trudindu-se să găsească o rimă. Dar cum nu mai făcuse nicicând aşa ceva, cazna se dovedi deşartă. Deşteptându-se în zori, Peter găsi că visase un vis tare ciudat. Se aşeză şi, proptindu-şi coatele pe masă, gândi adânc asupra şoaptelor ce-i stăruiau în ureche. "Haide, caută rima, prostule!" îşi spuse la rândul lui, bătând darabana pe frunte, cu degetele. Dar nici o rimă nu-i venea în cap. Stând el aşa încruntat, cu ochii tulburi, şi căutând zadarnic o rimă la „văzut", trei flăcăi trecură prin faţa colibei, spre pădure, şi unul din ei cânta: — La vale cum coboară Din deal o am văzut Şi-n cea din urmă oară Durerea-mi s-a născut Prin urechea lui Peter ţâşni ca un fulger luminos. Cărbunarul sări din loc şi o zbughi pe uşă afară, căci nu era sigur că auzise întocmai cuvântul. Alergă după cei trei flăcăi şi se repezi la cântăreţ, apucându-l cam tare de braţ: — Stai, frate! strigă el. Ce rimă ai pus la „văzut"? Fă-mi plăcerea şi spune-mi ce ai cântat adineaori! — Ce te vâri, băieţaş? răspunse flăcăul din Pădurea Neagră. Am dreptul să cânt ce vreau. Şi lasă, te rog, braţul, că altminteri... — Ba nu! stărui Peter şi îl strânse şi mai tare de braţ. Spune-mi ce ai cântat! Ceilalţi doi, văzând ce se petrece, nu stătură mult pe gânduri. Se năpustiră asupra lui Peter cu pumnii şi îl bătură măr, încât acesta slobozi braţul cântăreţului şi căzu în genunchi. — Acum ţi-ai primit porţia, râseră flăcăii. Şi ţine minte, cap sec, să nu te mai legi de oameni ca noi la drumul mare!  — Ţin minte, cum să nu ţin! răspunse Peter oftând. Dar, vă rog, după ce m-aţi luat în pumni, fiţi buni şi spuneţi răspicat ce-a cântat ăstălaltul. Flăcăii se porniră din nou pe râs şi batjocură; dar cântăreţul îi spuse totuşi vorbele, după care plecaseră tustrei râzând şi cântând. — Prin urmare „văzut“ cu „născut”, rosti sărmanul Peter în timp ce se îndrepta anevoie din şale. „Văzut" cu „născut"! De-acum las’ că mai vorbim o vorbuliţa, domnule de sticlă! Se întoarse în casă, apucă pălăria şi ciomagul, îşi luă rămas bun de la gazde si porni din nou spre Dâmbul cu brazi. Mergea încet, gânditor, căci trebuia să scornească şi un vers potrivit. În cele din urmă, când ajunse în preajma Dâmbului, unde brazii creşteau din ce în ce mai mari şi mai deşi, Peter găsi versul căutat şi sări în sus de bucurie. Atunci, se ivi de după arbori o namilă de om purtând haine de plutaş şi ţinând în mână o rangă de lemn, uriaşă, cât un catarg. Văzându-I cum vine agale, cu paşi rari, bietul Peter aproape că se lăsă în genunchi fiindcă — după judecata lui — nu putea să fie altul decât Michel Olandezul. Namila încă mai tăcea, în vreme o Peter se uita cu coada ochiului, îngrozit de o asemenea făptură. Era cu cel puţin un cap mai lung decât toţi lunganii pe care îi văzuse Peter; nu arăta nici tânăr, nici bătrân, însă faţa o avea plină de brazde şi încreţituri; purta pieptar de pânză şi cizme cumplit de mari, trase peste pantalonii de piele — aşa cum ştia Peter din poveşti. — Peter Munk, ce cauţi la Dâmbul cu brazi? rosti înfricoşător regele pădurii, cu glas aprig şi adânc. — Bună dimineaţa, vecine! răspunse Peter, voind să se arate curajos, dar tremurând de frică. Dai să ajung acasă peste Dâmbul cu brazi. — Peter Munk! îl aţinti celălalt cu nişte ochi crunţi Drumul tău nu trece pe-aici. — Ei da, nu chiar, se bâlbâi Peter, însă azi e cald şi mă gândeam că o fi mai răcoare prin părţile astea. — Nu minţi, mă, cărbunarule, răcni Michel Olandezul cu glas tunător, că te pocnesc cu ranga şi te fac una cu pământul. Crezi că n-am văzut cum te rugai de pitic? adăugă el mai blând. Hai, du-te, a fost o prostie din partea ta. Bine măcar că n-ai ştiut versuleţul. Că doar piticul e un zgârcit şi jumătate, nu-ţi dă decât pe sponci, iar dacă-ţi dă ceva, tot degeaba — nu te bucuri de trai. Ascultă, Peter, eşti un biet calic şi mă doare sufletul. Un băiat ca tine, isteţ şi frumos, care ar putea să-şi facă un rost pe lume, stă şi arde la cărbuni! În timp ce altora le curg talerii şi ducaţii din mânecă, tu abia de poţi cheltui nişte firfirici. Păcătoasă viaţă!  Adevărat, cum aţi zis, păcătoasă! — Dar n-o să ne speriem din asta, urmă namila de Michel. Am ajutat eu băieţi cumsecade şi n-o să fii tu cel dintâi, ia spune: câte sute de taleri ţi-ar trebui la început? Vorbind astfel, îşi strecură taşca uriaşă, plină cu bani, şi Peter auzi iarăşi zornăitul plăcut de azi-noapte, din somn. Inima îi zvâcnea dureros, cu teamă; fiori reci şi calzi îl cutreierau, că doar Michel nu arăta ca unul care ţi-ar da banii din milă, fără să ceară nimic în schimb. Peter îşi aminti de cuvintele moşului, rostite în taină, despre bogătaşii acelui ţinut şi, mânat de o spaimă nelămurită, strigă: — Mulţumesc, domnule, dar nu vreau să am nimic de-a face cu dumneata! Te cunosc eu! Apoi o luă la picior şi fuga, şi fugea de-i scăpărau călcâiele. Însă duhul pădurii se ţinea lângă el cu paşi nemăsurat de lungi şi mormăia surd, ameninţător: — O să-ţi pară rău, Peter! În frunte ţi-e scris, în ochi ţi se citeşte că de mine nu scapi! Nu mai fugi aşa! Ascultă o vorbă înţeleaptă! Uite colo e hotarul meu!   Însă Peter, când auzi de hotar şi zări în faţă un şănţuleţ, grăbi şi mai mult paşii ca să treacă dincolo, încât Michel Olandezul trebui să alerge la rândul lui, blestemând şi înjurând. Dintr-un salt deznădăjduit, Peter sări şanţul, căci văzuse cum duhul pădurii se pregătea să repeadă ranga în el. Ajunse deci cu bine de partea cealaltă; ranga se făcu ţăndări, de parcă s-ar fi lovit în văzduh de un zid, şi o aşchie lungă căzu lângă Peter.   Bucuros, acesta o ridică, voind s-o arunce înapoi găliganului de Michel. Dar, în aceeaşi clipă, simţi că bucata de lemn i se mişcă în palmă şi, spre groaza lui, găsi că e un şarpe uriaş, care porni de îndată să se caţere pe el, sâsâind cu limba, fulgerând din ochi. Peter îl slobozi, dar şarpele se şi încolăcise pe braţ şi, legănându-şi capul, se înălţa către faţa lui. Deodată, un cocoş de munte mare de tot veni din zbor asupra şarpelui, îl înhăţă cu pliscul de cap şi îl duse cu el în tării, drept care, Michel Olandezul, stând pe marginea şanţului şi văzând cum cineva mai tare decât el îi umfla şarpele, începu să ţipe, să răcnească şi să urle ca turbat. * Sfârşit de oboseală, tremurând, Peter îşi urmă drumul. Poteca suia tot mai sus, priveliştea se sălbăticea şi curând flăcăul ajunse la bradul cel mare. Se înclină ca şi în ajun dinaintea Omuleţului-de-sticlă, care nu se vedea nicăieri, apoi rosti: — Tu în pădurea de brazi vistiernic, Tu, peste codri stăpânul puternic, De sute de ani te laşi văzut. De cei ce duminica s-au născut. — De fapt, n-ai nimerit întru totul, dar, pentru că eşti Peter cărbunarul, treacă de la mine! sună în preajmă un glăscior gingaş, plăcut. Mirat, Peter întoarse capul şi îl zări şezând lângă un brad frumos pe un omuleţ mititel, bătrân, cu pieptar negru, ciorapi roşii şi pălărie mare pe cap. Avea o feţişoară fină, prietenoasă şi o bărbuţă subţire ca fuiorul. Trăgea fum dintr-o lulea de sticlă albastră, ceea ce îi dădea un aer tare ciudat; iar când Peter se apropie mai mult, văzu cu uimire că şi veşmintele, ghetele şi pălăria piticului erau din sticlă colorată; se mlădiau însă pe trup la orice mişcare, de parcă sticla ar fi fost fierbinte. — L-ai întâlnit pe mojicul de Olandez? întrebă Omuleţul, tuşind uşurel după fiecare cuvânt. A vrut să te bage în sperieţi, dar i-am spulberat ranga vrăjită, n-are s-o mai capete în vecii vecilor. — Aşa-i, domnule vistiernic, răspunse Peter, înclinându-se adânc. Mi-a fost într-adevăr teamă. N-oi fi chiar dumneata cocoşul de munte care a ucis şarpele? Dacă-i aşa, mulţam frumos! Însă eu unul am venit aici după sfat. Traiul mi-e strâmtorat şi greu; îndeobşte, un cărbunar nu ajunge departe; ori eu fiind încă tânăr, m-am cugetat că, poate, într-un fel oarecare, aş izbuti să-mi aflu rost mai bun. Când mă uit mai ales la alţii cum s-au îmbogăţit nitam-nisam, de-aş lua ca pildă numai pe Ezechiel sau pe Regele dansului, care întorc banii cu furca... — Peter, grăi piticul dojenitor şi suflând fumul până departe, nu-mi vorbi de asemenea inşi! Cu ce se aleg ăştia că par fericiţi câţiva ani, ca pe urmă să fie cu atât nefericiţi? Nu-ţi dispreţui meseria! Tatăl şi bunicul tău au fost oameni de cinste, Peter Munk, tot cărbunari. N-aş vrea să cred că dorinţa de a trândăvi te-a adus la mine. Peter se sperie de aceste vorbe, se înroşi la faţă şi rosti: — Nu, domnule vistiernic al pădurii, doar ştiu şi eu trândăvia, cum să zic, e începutul tuturor metehnelor. Dar să nu-mi luaţi în nume de rău dacă mi-ar plăcea să duc altă viaţă. Cărbunarul, oricum, e un biet cărbunar, un om mărunt, pe când sticlarii, plutaşii, ceasornicarii şi ceilalţi sunt mai bine văzuţi. — Trufia calcă ades înaintea pierzării, grăi cu mai multă blândeţe micul stăpân al pădurii de brazi. Ciudată seminţie mai sunteţi şi voi, oamenii! Rareori întâlneşti câte unul mulţumit de starea în care s-a născut şi a crescut. Şi uite aşa, dacă ai fi sticlar, ai râvni la lemnărit, şi dacă ai fi lemnar, ţi-ar plăcea să fii domn pădurar ori să te muţi în locuinţa funcţionarului. Dar fie şi aşa. Dacă-mi făgăduieşti că vei lucra cu sârg, atunci îţi dau ajutor sa te salți. Am obiceiul ca fiecărui om, care s-a născut duminica, şi vine de mă caută, să-i împlinesc trei dorinţe. Primele două sunt slobode; pe cea de-a treia pot s-o resping, dacă văd că-i rea. Prin urmare, doreşte-ţi ceva, însă, Peter, ceva bun şi folositor. — Ira! Sunteţi un omuleţ de sticlă pe cinste şi cu drept cuvânt vi se zice vistiernic; toate comorile vă stau la îndemână. Aşa, care va să zică, dacă pot să-mi doresc ceva pe placul inimii, atunci întâi şi-ntâi să dansez mai bine decât Regele dansului şi să intru de fiecare dată la cârciumă cu tot atâţia bani ca şi Ezechiel. — Nătângule, se mânie piticul, ce dorinţă ticăloasă-i asta să dansezi bine şi să ai bani de joc? Nu ţi-e ruşine, Peter, să-ţi minţi astfel norocul? La ce-ţi foloseşte ţie şi maică-ti dacă ştii să dansezi? La ce-ţi folosesc bani dacă-i duci la cârciumă şi îi laşi acolo ca şi păcătosul de Rege al dansului? Pe urmă rabzi iar toată săptămâna şi n-ai de nici unele. Îţi mai las încă o dorinţă slobodă! Dar vezi, gândeşte-te mai cu temei. Peter se scărpină la ceafă şi, după câteva clipe de cumpănă, rosti: — Păi atunci îmi doresc cea mai frumoasă şi mai bogată sticlărie din Pădurea Neagră, cu toate cele de trebuinţă şi cu banii ce se cer pentru întreţinerea ei. — Şi altceva nimic? întrebă Omuleţul îngrijorat. Altceva nimic, Peter? De, aţi putea să-mi daţi si un cal şi o trăsurică. — Oh, Peter, cărbunar fără minte! strigă mititelul şi de mânie aruncă luleaua aprinsă într-un brad gros, încât acesta se sparse în sute de bucăţi. Cai? Trăsuri? Minte, ascultă ce-ţi spun, minte de om sănătos şi pricepere trebuia să-ţi doreşti, nu cal şi trăsurică. Dar nu te întrista. Fac eu să nu ieşi în pagubă, căci dorinţa asta de-a doua n-a fost chiar proastă de tot. O sticlărie bună poate hrăni pe stăpânul şi pe meşterul ei. Dacă ţi-ai fi dorit pe deasupra minte şi pricepere, atunci caii şi trăsurile ar fi venit de la sine. — Staţi, domnule vistiernic, zise Peter, doar mi-a rămas încă o dorinţă şi aş putea să-mi doresc minte, nu-i aşa, dacă vi se pare că-mi trebuie chiar atât de mult — Nu acum! O să mai treci prin destule încercări şi atunci vei fi bucuros că ţi-a mai rămas o dorinţă. Şi cu asta s-a isprăvit, întoarce-te acasă! vorbi micul duh al brazilor, scoţând o punguţă din buzunar. Aici sunt două mii de guldeni. Atât ajunge. Să nu vii la mine după parale, că va trebui să te spânzur de bradul cel înalt! Aşa obişnuiesc eu de când stau în pădure! Dar vezi că, acum trei zile, a murit bătrânul Winkfritz, care avea în josul pădurii o sticlărie. Mergi acolo mâine dimineaţă şi caută s-o cumperi pe bani cinstiţi. Fii sănătos şi harnic şi o să mai trec eu pe la tine din când în când, să te ajut cu sfatul şi cu fapta, că doar nu mi-ai cerut şi mintea care s-ar cuveni. Dar ţi-o spun deschis: prima ta dorinţă a fost rea. Lasă-te de cârciumi, Peter, că nu e om pe care să-l fi fericit multă vreme. Vorbind astfel, omuleţul dădu la iveală o altă lulea dintr-o sticlă albă ca osul şi, îndesând-o cu muguri uscaţi de brad, şi-o puse în gura mică, fără dinţi. Scoase apoi o cogeamite lentilă, o ţinu în dreptul soarelui şi îşi aprinse luleaua. După ce isprăvi, îi întinse prietenos mâna lui Peter, îi mai dădu câteva sfaturi la drum şi, trăgând din lulea şi suflând din ce în ce mai iute, se făcu nevăzut într-un nor de fum, ce mirosea de-adevăratelea a tutun fin olandez. Plutind încet, norul se pierdu în văzduh printre vârfurile brazilor. Întors acasă, Peter o găsi pe maică-sa foarte îngrijorată; biata femeie crezuse că i-au luat feciorul în armată. Peter însă era vesel, bucuros şi îi povesti că s-a întâlnit la pădure cu un prieten care l-a împrumutat cu bani, ca să-şi facă un rost mai bun decât cărbunăritul. Deşi maică-sa locuia de treizeci de ani într-o colibă de cărbunar şi se obişnuise cu feţele pline de funingine, ca şi o morăriţă cu bărbatul ei albit de făină, era totuşi încă destui de trufaşă pentru ca, ascultând vorbele lui Peter despre viitorul lor strălucit, să-şi mărturisească şi ea dispreţul pentru starea de acum. — Ei da, grăi dânsa, ca mamă de fecior cu sticlărie o să arăt şi eu altcum decât vecina Grete sau Bete, iar la biserică o să şed în faţă, printre oamenii înstăriţi. Pe de altă parte, Peter căzu repede la învoială cu moştenitorii sticlăriei. Îi păstră pe lucrătorii cei vechi şi, zi de zi, noapte de noapte, fabrica sticlă. La început, meseria îi plăcu. Cobora încet scara, se plimba de colo colo, cu paşi rari, cu mâinile în buzunar, se uita la una, la alta, mai arunca o vorbă de care lucrătorii făceau de obicei mult haz şi marea lui bucurie era să stea de faţă la suflatul sticlei; ba uneori se apuca şi el de lucru închipuind din plămada moale tot felul de ciudăţenii.  Peste puţin însă se plictisi, începu să vină în sticlărie doar câte un ceas pe zi, apoi o dată la doua zile, apoi numai o dată pe săptămână, iar lucrătorii făceau ce le trecea prin cap. Şi toate astea, din pricina cârciumii. Căci duminica, după ce se întorsese de la Dâmbul cu brazi, Peter alergă degrabă la cârciumă unde Regele dansului se şi legăna în dans, iar Ezechiel-cel-gros cu bărdaca dinainte, arunca de-acum zarul, jucând pe taleri din cei maşcaţi. Peter băgă iute mâna în buzunar, ca să vadă dacă Omuleţul-de-sticlă se ţine într-adevăr de cuvânt şi, ce să vezi! Buzunarul era plin cu aur şi argint. De altfel şi picioarele îi zvâcneau, îi scăpărau, de parcă ar fi vrut să ţopăie, să intre în joc, aşa că — după ce se sfârşi primul dans — Peter îşi săltă perechea şi se luă la întrecere cu Regele dansului; şi când acesta sărea în sus preţ de trei picioare, Peter sărea patru; şi când dădea în pas mărunt, alunecat, Peter se răsucea şi îşi mlădia picioarele, încât lumea din jur aproape că-şi pierdea cumpătul de uimire. Iar când în sala de dans străbătu vestea că Peter şi-a cumpărat o sticlărie, când văzu lumea că, ori de câte ori zbura pe lângă muzicanţi, Peter le arunca un ditamai gologan de şase, atunci uimirea nu se mai potoli defel. Unii ziceau că ar fi găsit o comoară în pădure, alţii că ar fi moştenit averea cuiva, destul că toţi îl cinsteau şi îl socoteau acum bărbat cu greutate, doar pentru că avea bani. Deşi se uşură în acea seară de douăzeci de guldeni, totuşi buzunarul îi suna şi îi zornăia ca şi cum i-ar fi rămas încă vreo sută de taleri. Ştiindu-se în cinstea oamenilor, Peter nu-şi mai încăpea în piele de mândru şi bucuros. Arunca banii cu pumnul, dar îi ajuta şi pe nevoiaşi, căci ţinea minte cât de greu îl apăsase în trecut sărăcia. Regele dansului pierdu ruşinos în faţa noului dansator, care dovedea o dibăcie de neîntrecut; astfel că Peter fu poreclit Împăratul dansului. Duminicile, până şi cei mai aprigi jucători nu cutezau ce cuteza Peter, dar nici nu pierdeau ca el. Totuşi, cât pierdea, tot atâta câştiga, fiindcă lucrurile se petreceau aidoma cum îi ceruse dânsul Omuleţului-de-sticlă. Dorise să aibă totdeauna în buzunar banii pe care îi avea şi Ezechiel-cel-gros; or, acuma pierdea tocmai la Ezechiel. Dar cum pierdea douăzeci, treizeci de guldeni şi Ezechiel îi umfla, cum se trezea din nou cu bani în buzunar. Încet-încet, ajunse însă mai trândav şi mai pătimaş decât cei mai înrăiţi fârtaţi din Pădurea Neagră şi lumea începu să-i spună mai curând Peter-jucătorul decât Împăratul dansului. Şedea la masa de joc mai în toate zilele de lucru. Sticlăria mergea din rău în mai rău, şi asta din lipsa de minte a lui Peter. Îi zorea pe lucrători să facă sticlă cât se poate de multă; dar, cumpărând sticlăria, el nu cumpărase şi taina unde anume ar putea vinde sticla la preţul cei mai bun. Până la urmă, nu se mai descurca cu atâta sticlă şi o vindea cu jumătate de preţ negustorilor în trecere, numai ca să poată plăti pe lucrători. Într-o seară venea de la cârciumă şi, în ciuda vinului ce-l băuse ca să se înveselească, gândea cu jale şi groază la destrămarea avutului său. Deodată, simţi pe cineva alături. Întoarse capul şi ce să vezi! Omuleţul-de-sticlă! Lui Peter îi sări pe loc ţandăra; încrezut şi ţâfnos, jură că numai piticul e vinovat de nenorocirea lui. — Ce mi-e calul, ce mi-e trăsurică! strigă el. La ce-mi foloseşte sticlăria cu sticlă cu tot? Chiar şi pe vremea când eram un biet cărbunar, încă o duceam mai bine şi fără bătaie de cap. Acuma nici nu ştiu când pică portărelul să-mi preţuiască avutul şi să mi-l scoată la mezat din pricina datoriilor. — Aşa? se încruntă Omuleţul-de-sticlă. Aşa? Eu port vina că te-ai nenorocit? Asta-i mulţumită pentru binefacerile mele? Cine te-a pus să doreşti ca un netot? Voiai să fii sticlar, fără să ştii unde o să vinzi sticla? Nu ţi-am spus eu să doreşti cu chibzuinţă? Dar ţi-a lipsit mintea, Peter. Mintea şi priceperea ţi-au lipsit. — Ce minte şi ce pricepere! se răsti Peter. Sunt băiat deştept ca şi ceilalţi. Îţi arăt eu numaidecât! Şi răcnind astfel, îl apucă pe Omuleţ de guler şi îl strânse vârtos. — De-acu’ eşti în mâna mea, vistiernice! strigă el. O să-ţi spun şi a treia dorinţă, să mi-o îndeplineşti! Să-mi dai pe loc două sute de mii de taleri maşcaţi, şi o casă şi... aoleu! ţipă el ca din gură de şarpe, scuturându-şi mâna.  Căci omuleţul se prefăcuse în sticlă topită, fierbinte, care îl fripse ca focul. Apoi, nu se mai văzu nicăieri. Câteva zile în şir, umblând cu mâna umflată, Peter se gândi la nerecunoştinţa şi la nebunia lui. Pe urmă îşi alungă părerile de rău, chibzuind: „Ei, şi dacă o să-mi scoată la mezat sticlăria şi toate cele, încă-mi mai rămâne Ezechiel-cel-gros. Câtă vreme o să aibă el bani, în toate duminicile, atâta vreme n-o să-mi lipsească nici mie”. Da, Peter! Şi când n-o să mai aibă? Asta se şi petrecu într-o zi, drept pildă grăitoare. Era duminică. Peter veni la cârciumă cu trăsura, muşterii îşi scoseră capetele pe fereastră. Unul zise:  Ia te uită, Peter-jucătorul! — Da, împăratul dansului, sticlarul cel bogat! vorbi al doilea. Al treilea însă dădu din cap şi rosti: — Cu bogăţia las-o încurcată. Se pare că ar avea o mulţime de datorii şi un om de la oraş spunea deunăzi că portărelul n-o să mai aştepte mult până să-i scoată averea la mezat. Între timp, Peter-cel-bogat, salutându-i cu mândrie şi nobleţe pe muşterii ce-şi ţineau capetele la fereşti, coborî din trăsură şi strigă:  Bună seara, jupâne! A venit Ezechiel-cel-gros? La care un glas adânc îi răspunse dinlăuntru: — Hai, Peter, vino, că ţi-am păstrat locul! Stăm cu toţii aici şi jucăm. Peter Munk intră în cârciumă, băgă iute mâna în buzunar şi înţelese că Ezechiel trebuie să fie plin de bani, căci şi buzunarul lui era burduşit. Se aşeză la masă, lângă ceilalţi, şi câştigă şi pierdu, şi iar, şi iarăşi, până se lăsă noaptea şi oamenii cinstiţi goliră cârciuma, îndreptându-se spre casele lor. Apoi mai jucară şi la lumina lămpii până ce doi fârtaţi spuseră:  Sus! Ne ducem acasă, la neveste şi la copii! Dar Peter, care tocmai pierduse un rând, stărui pe lângă Ezechiel-cel-gros să mai rămână. Acesta se codi lungă vreme, după care grăi: — Bine, mai întâi să-mi număr banii, pe urmă jucăm, însă pe nu mai puţin de cinci guldeni jocul, altminteri ar fi o copilărie.  Scoase punga şi găsi în ea o sută de guldeni, drept care Peter, ştiind că are şi el atâta, nici nu mai trebui să numere. Dacă până atunci Ezechiel câştigase frumuşel, acum pierdea întruna şi înjura de mama focului. Cum arunca zarul şi nimerea o „dublă“, cum nimerea şi Peter una, însă cu două punctişoare mai mult. Atunci, Ezechiel, furios, aruncă pe masă ultimii cinci guldeni şi spuse: — Încă o dată! Şi dacă pierd, tot nu mă las! Mă împrumuţi tu din câştigul tău, Peter! Un jucător cinstit îşi ajută tovarăşul. — Oricât, fie şi o sută de guldeni, se învoi Împăratul dansului, bucuros de câştig. Ezechiel aruncă zarul şi nimeri cincisprezece.  Aşa! strigă el. Acum să te văd! Peter în schimb aruncă optsprezece, dar, în aceeaşi clipă, auzi un glas greu, răguşit, în spatele lui:  Gata, cu asta s-a terminat. Privi îndărăt şi îl recunoscu, stând ca o namilă, pe Michel Olandezul. Înfricoşat, scăpă din mână banii pe care tocmai îi câştigase. Dar Ezechiel nici măcar nu-l vedea pe duhul pădurii, ci îi cerea lui Peter să-l împrumute cu zece guldeni şi să joace mai departe. Ca stăpânit de un vis, acesta vârî mâna în buzunar, însă nu dădu de nici un ban, scotoci şi în celălalt buzunar, dar îl găsi gol, întoarse haina, o scutură, dar nu căzu nici o para chioară; atunci abia îşi aminti că prima lui dorinţă fusese ca să aibă mereu atâţia bani câţi are şi Ezechiel-cel-gros. Totul pierise ca fumul. Cârciumarul şi Ezechiel se uitau la el miraţi cum tot caută şi nu-şi găseşte banii; întâi nici n-au vrut să creadă că nu mai are nimic; dar pe urmă, după ce-i scotociră şi ei buzunarele, se mâniară foc, jurând că Peter e un vrăjitor ticălos, care le-a făcut vânt banilor — atât alor săi cât şi celor câştigaţi — în tainiţa lui de acasă. Peter se apără cât putu, însă, privite pe deasupra, toate vorbeau împotriva lui. Ezechiel spunea că va face ca toţi ţinutaşii din Pădurea Neagră să afle povestea asta cumplită, iar jupânul cârciumar făgădui să plece a doua zi în zori la oraş şi să-l dea în judecată pe Peter Munk pentru vrăjitorie, voind cu tot dinadinsul, zicea el, să fie de faţă când îl vor arde pe rug. Apoi se năpustiră ca turbați asupra lui, îi smulseră pieptarul şi îl azvârliră pe uşă afară. Nici o stea nu licărea pe cer când Peter se furişă amărât acasă. Totuşi, flăcăul izbuti să recunoască o umbră neagră, care mergea alături de el şi care, în cele din urmă, vorbi: — S-a isprăvit cu tine, Peter Munk, s-a dus cu strălucirea ta! Or, asta puteam să ţi-o prezic încă de atunci când n-ai vrut să mă asculţi şi ai fugit la piticul de sticlă. Acum vezi şi tu cu ce te alegi când nu-mi iei în seamă sfatul. Încearcă o dată cu mine, că mi-e milă de soarta ta. Nimeni nu s-a căit vreodată că mi-a cerul ajutor. Dacă nu te sperie drumul, poţi să vii să-mi vorbeşti mâine, toată ziua, la Dâmbul cu brazi, doar să mă strigi. Peter înţelese cine-i umbra de lângă el şi îl cuprinse groaza. Nu răspunse nimic şi o ţinu într-o goană până acasă.   Povestitorul abia rosti însă aceste cuvinte că deodată fu întrerupt de un zgomot de afară. În faţa hanului se auzea huruit de roţi, glasuri care strigau să li se aducă lumânări, bătăi puternice în poartă, lătrat zgomotos de câini. Cărăuşul şi calfele săriră în sus şi se repeziră la fereastra care dădea spre poartă, să vadă ce se petrece. La lumina palidă a unui felinar zăriră în faţa hanului o caleaşcă mare. Două femei cu obrazul acoperit de văluri tocmai coborau, ajutate de un bărbat înalt. Un vizitiu în livrea deshăma caii, în timp ce un valet dezlega cufărul. — Domnul să-i aibă în pază, rosti oftând cărăușul. Dacă aceştia scapă nevătămaţi, atunci nu mă mai tem nici eu pentru căruţa mea. — Linişte! şopti studentul. Cred că nu pe noi ne pândesc tâlharii, ci pe aceste doamne. Pesemne că cei de jos au fost înştiinţaţi de sosirea acestor călători. Daca le-am putea da de veste! Dar, ia stai! În tot hanul nu-i decât o singură cameră ca lumea, potrivită pentru nişte doamne. Camera vecină cu a mea. Cu siguranţă că acolo vor fi conduse. Staţi liniştiţi aici. O să încerc să vorbesc cu slujitorii.  După ce stinse lumânările, lăsând-o aprinsă numai pe aceea pe care i-o dăduse hangiţa, tânărul se furişă în camera lui. Acolo ascultă încordat ce se petrece dincolo de uşă. Nu trecu mult şi se auziră paşi pe scară. Cele două doamne, însoţite de hangiţă, urcau treptele, îndreptându-se spre camera alăturată de a lui. Hangiţa le îndemnă mieroasă să se culce cât mai repede, fiindcă erau, desigur, obosite de drum, şi plecă. Curând, studentul desluşi pe scară paşi grei, bărbăteşti. Atunci crăpă uşa cu băgare de seamă şi-l zări pe bărbatul cel înalt care ajutase doamnelor să coboare din caleaşcă. Purta straie de vânător, şi la brâu avea un cuţit de vânătoare. Părea să fie un căpitan de poştă sau însoţitorul doamnelor străine. Văzându-l singur, studentul deschise repede uşa şi-i făcu semn să intre la el. Omul se apropie mirat şi înainte de a apuca să întrebe ceva, studentul îi şopti: — Domnule, în noaptea aceasta aţi nimerit într-un cuib de tâlhari. Străinul se sperie. Studentul îl trase însă înăuntru şi îi povesti despre întâmplările ciudate din han. Vânătorul părea foarte îngrijorat. Îi povesti tânărului că doamnele, o contesă şi camerista ei, voiseră să călătorească toată noaptea, dar, la o distanţă de o jumătate de oră de han, le ieşise în cale un călăreţ şi le întrebase încotro mergeau. Aflând că aveau de gând să treacă noaptea prin Spessart, le povăţuise să n-o facă, fiindcă în pădure le pândeau mari primejdii. — Ascultaţi sfatul unui om de treabă, adăugase el, şi renunţaţi la această hotărâre. Nu departe de aici se află un han. Chiar dacă nu vă place şi vă vine peste mână, e mai bine să înnoptaţi acolo decât să călătoriţi prin bezna asta şi să vă primejduiţi viaţa fără rost. Drumeţul păruse un om cinstit, cumsecade, şi fiindcă contesa se temea să nu fie atacată de tâlhari, l-a ascultat şi a poruncit vizitiului să oprească la han. Vânătorul socoti de datoria lui să le vestească pe doamne de primejdia ce le pândea. Intră în cealaltă cameră şi, după puţin timp, deschise uşa care despărţea odaia contesei de aceea a studentului. Contesa, care părea să aibă vreo patruzeci de ani, intră, palidă de spaimă, în camera studentului şi-l rugă să repete ceea ce-i spusese vânătorului. Apoi se sfătuiră cum să iasă din încurcătură. Până la urmă hotărâră să se adune fără gălăgie laolaltă, atât cei doi slujitori, cât şi cărăuşul şi calfele, ca să se afle cel puţin împreună în clipele de primejdie. După ce făcură aşa cum plănuiseră, încuiară uşa care despărţea camera contesei de coridor şi îngrămădiră în faţa ei scrinuri şi scaune. Contesa şi camerista se aşezară pe pat, iar cei doi slujitori rămaseră de veghe. Ceilalţi oaspeţi, însă împreună cu vânătorul, se aşezară la o masă în camera studentului, hotărâţi să înfrunte primejdia. Erau aproape orele zece. În han domnea o linişte adâncă. Părea că nimeni şi nimic nu avea să-i tulbure pe oaspeţi. Făurarul spuse într-un târziu: — Ca să gonim somnul, ar fi bine să ne trecem vremea ca şi până acum. Fiecare dintre noi cunoaşte o mulţime de poveşti, şi dacă domnul vânător nu are nimic împotrivă, să istorisim mai departe. Vânătorul nu numai că nu se împotrivi, ci ca să arate că încuviinţează întru totul acest fel de a-şi petrece timpul, ceru să povestească şi el o întâmplare. Şi începu:      
                         INIMĂ RECE (Partea a doua)   Luni dimineaţă, când Peter veni la sticlărie, îi găsi acolo nu numai pe lucrători, ci şi pe alţi oameni, la care lumea nu se prea uita cu drag, adică portărelul şi trei aprozi de la judecătorie. Funcţionarul îi ură bună dimineaţa, vru să ştie cum a dormit, pe urmă scoase la vedere un catastif gros, în care se aflau înscrise toate datoriile lui Peter. — Puteţi să plătiţi, ori nu? întrebă funcţionarul privind aspru la el. Şi nu lungiţi vorba, că n-am timp de pierdut. Până la turn sunt trei ore bune de mers. Lui Peter îi pieri curajul. Mărturisi că nu mai are nici un sfanţ şi lăsă pe seama funcţionarului să preţuiască locuinţa, ograda, sticlăria, grajdul, trăsura şi caii; şi, în vreme ce portărelul cu aprozii umblau de colo-colo, măsurând şi preţuind, Peter chibzuia că nu-i tocmai departe până la Dâmbul cu brazi: „Nu m-a ajutat ăla mic, îşi zicea el, atunci îmi încerc norocul cu namila." Fără să se codească prea mult, porni spre Dâmbul cu brazi, în fuga mare, de parcă aprozii ar fi alergat pe urmele lui. Trecând în grabă pe lângă locul unde vorbise întâia oară cu Omuleţul-de-sticlă, i se păru că o mână nevăzută dă să-l oprească; dar Peter se smulse şi fugi într-un suflet până la hotarul de care îşi aminti numaidecât. Abia ce rosti gâfâind: „Michel Olandezul! Domnul Michel!" că şi răsări în faţa lui plutaşul cel uriaş, cu o rangă în mână.  — Ai venit? rosti acesta zâmbind. Au vrut să scoată pielea de pe tine, să te vândă celor care ţi-au dat cu împrumut? Ei, fii liniştit! Toată năpasta ţi se trage de la piticul de sticlă, schismaşul şi făţarnicul! Când faci un dar, apoi dar să fie, nu cu ţârâita, ca zgârcitul ăla. Hai până acasă la mine, adăugă Michel îndreptându-se spre pădure, să vedem dacă facem târgul. “Târgul? gândi Peter. Ce-ar putea să-mi ceară, ce-aş putea să-i dau în schimb? Vrea să-i slujesc, ori ce alta?" Merseră cât merseră, la deal, pe o potecă povârnită, când deodată Peter se trezi pe buza unei prăpăstii adânci, întunecate. Michel Olandezul coborî pe peretele stâncos, de parcă ar fi călcat uşurel pe o scară de marmură. Pe urmă, Peter fu cât pe-aci să leşine, căci — ajuns pe fundul prăpastiei — Michel crescu înalt cât o turlă de biserică şi îi întinse un braţ lung cât sulul de la războiul de ţesut, având la capăt o mână lată ca masa de la cârciumă. — Şezi pe mâna mea, ţine-te de degete şi n-o să cazi! strigă Michel Olandezul cu o voce care suna de jos cum sună clopotul la morţi. Tremurând, Peter ascultă porunca, se aşeză pe mâna uriaşului şi se ţinu de degetul cel gros. Coborâşul era lung, din adânc în mai adânc, totuşi Peter, spre mirarea lui, văzu că nu se întunecă deloc; dimpotrivă, prăpastia parcă se umplea tot mai mult de lumina zilei, până ce ochiul n-o mai putu răbda. Pe măsură ce Peter cobora, Michel Olandezul scădea la statură, iar jos de tot avea din nou înfăţişarea de mai înainte şi stătea în faţa unei case nici mai bună nici mai rea decât casele ţăranilor înstăriţi din Pădurea Neagră. Odaia unde intrară nu se deosebea în nici un fel de odăile obişnuite, doar că părea singuratică. Ornicul de lemn agăţat în perete, soba de olane, laviţele late, sculăria înşirată pe poliţe — toate arătau ca şi în alte părţi. Michel îi pofti să ia loc la masa cea lungă, ieşi apoi şi se întoarse curând cu un ulcior de vin şi cu pahare. Turnă vinul şi începu să vorbească despre bucuriile vieţii, despre ţări străine, despre oraşe minunate, despre râuri şi fluvii, încât Peter, simţind că-l încearcă dorul după atâtea frumuseţi, i-o şi spuse deschis. Iar acesta vorbi:  — Chiar dacă trupul ţi-a fost plin de putere şi îndrăzneală şi ai vrut să întreprinzi ceva, totuşi câteva bătăi ale inimii tale proaste te-au făcut să tremuri. Şi apoi, gândul la onoarea rănită, mâhnirea sufletului — de ce s-ar sinchisi un băiat isteţ de asemenea fleacuri? Ai simţit cumva că te doare capul când ţi-au spus deunăzi şarlatan şi ticălos? Te-a durut cumva burta când a venit portărelul să te arunce din casă? Spune, spune cinstit: ce te-a durut? — Inima, răspunse Peter ducându-şi mâna în dreptul inimii căci i se părea că bate cu teamă şi nu-şi mai găseşte locul în piept. — Nu te supăra că-ţi spun, dar ai risipit multe sute de guldeni printre cerşetori şi alţi netrebnici. Şi ce folos ai tras? Ei ţi-au urat în schimb fericire şi sănătate. Mă rog, şi te-ai făcut mai sănătos din asta? Puteai să ţii un medic numai cu jumătate din banii aruncaţi în vânt. Fericire? Bună fericire, când te alungă din casă şi ţi-o scoate la mezat! Şi ce te îndemna să bagi iute mâna în buzunar când vreun cerşetor întinde pălăria lui zdrenţuită? Inima, iarăşi inima! Nicidecum ochii, limba, mâinile sau picioare!e! Doar inima! Cum s-ar zice, ai pus prea mult la inimă. — Dar cum să fac altfel? îmi dau chiar acum silinţa să o stăpânesc, totuşi bate şi mă doare. — Păi tu, biet nevolnic, fireşte că nu poţi face nimic, spuse Michel râzând. Dar ia dă-mi mie lucruşorul ăla care ticăie şi să vezi ce bine o să te simţi! — Să-ţi dau inima mea? strigă Peter îngrozit, înseamnă să mor pe loc. Asta nu, niciodată! — Ai muri într-adevăr dacă te-ar tăia vreun chirurg de-ai voştri şi ţi-ar scoate inima din piept. Dar cu mine-i altceva. Poftim intră şi o să te convingi! Cu aceste cuvinte, Michel Olandezul se ridică, descuie uşa unei cămări şi îl conduse pe Peter înăuntru. Când flăcăul trecu peste prag, inima i se strânse dureros, dar el n-o luă în seamă, căci o privelişte neaşteptată şi grozavă se deschise în faţa lui. Pe mai multe rafturi de lemn se înşirau borcane de sticlă, umplute cu o licoare străvezie, şi în fiecare borcan era câte o inimă; de asemenea, pe fiecare borcan era lipită o hârtie cu câte un nume; Peter citi din curiozitate; se aflau aici inima portărelului din F., inima lui Ezechiel-cel-gros, inima vestitului Rege al dansului, inima pădurarului-şef; se mai găseau aici şase inimi de cămătari, opt de ofiţeri recrutori, trei de samsari — într-un cuvânt, o adevărată colecţie a celor mai suspuse inimi din acel ţinut, pe o întindere de douăzeci de ore de mers. — Priveşte, vorbi Michel Olandezul, ăştia toţi s-au lepădat de teama şi de grijile vieţii! Nici o inimă de-aici nu mai bate înfricoşată ori mâhnită, iar foştii lor stăpâni se simt tare bine că au scăpat de musafirul care le tulbura casa. — Şi ce poartă acum în piept? întrebă Peter, aproape năuc de câte i-a fost dat să vadă. — Asta! răspunse Michel Olandezul şi scoase dintr-un sertar o inimă de piatră. — Cum? O inimă de piatră? spuse cutremurat Peter şi pielea i se încreţi. Ascultă, domnule Michel, asta trebuie că e rece în piept. — Desigur, însă e o răceală plăcută. Adică, de ce ar fi inima caldă? Iarna, căldura ei nu-ţi ajută la nimic, mai degrabă te încălzeşte un rachiu bun de cireşe; iar vara, când totul e arşiţă şi foc, nu-ţi închipui cum te răcoreşte o asemenea inimă. Pe urmă, cum spuneam, nici tu frică, nici tu groază, nici tu milă neroadă, nici tu alte suferinţe şi zdruncinări. — Şi asta-i tot ce ai să-mi dai? întrebă Peter mâhnit. Eu trăgeam nădejde la bani şi când colo vrei să mă procopseşti cu o piatră. — Mă rog, după socoteala mea, cred că te-ai mulţumi la început cu o sută de mii de guldeni. Dacă te arăţi dibaci, poţi să ajungi în curând milionar. — O sută de mii? strigă fericit sărmanul cărbunar. Păi atunci, nu mai zvâcni atât de iute ici în piept? Ne socotim noi îndată! Bine, Michel, dă-mi piatra şi banii şi ia-mi-o pe neastâmpărata asta de inimă. — Am bănuit eu că eşti băiat cu cap, vorbi Michel zâmbind prietenos. Haide să mai bem un rând şi pe urmă-ţi număr banii.  Astfel, intrară din nou în odaie şi se puseră pe băut şi băură până ce Peter căzu într-un somn adânc. * Peter cărbunarul se trezi la sunetul voios al poştalionului şi ce să vezi! Se afla într-o caleaşcă frumoasă, pe un drum larg şi, aplecându-se afară, zări îndărătul lui Pădurea Neagră, răspândită pe albastre depărtări. Mai întâi nu-i veni să creadă că el însuşi şade în caleașcă, fiindcă nici hainele nu mai erau cele pe care le purtase în ajun. Dar în curând îşi aminti totul cu atâta limpezime, încât orice îndoială pieri şi Peter îşi zise bucuros: „Ei da, sunt cărbunarul Peter Munk, asta-i limpede, nu-i nimeni altul." Se mira că nu-l încearcă nici o tristeţe, acum, când părăsea întâia oară tihna patriei sale, a pădurilor, în care a trăit atâţia ani; chiar şi atunci când se gândea la maică-sa, rămasă în mizerie, fără ajutor, nu putea stoarce din el baremi o lacrimă ori un suspin; căci îl stăpânea nepăsarea întru toate. „Păi da, cugetă el, lacrima, suspinul, dorul de casă, duioşia, astea vin de la inimă, or eu, mulţumită lui Michel Olandezul, am o inimă rece, de piatră." Îşi duce mâna la piept. Acolo era linişte, nimic nu mişca. „Dacă şi-a ţinut tot aşa cuvântul în ce priveşte suta de mii de guldeni, atunci ştiu că mi-ar prii", îşi zise Peter şi începu să caute prin caleaşcă. Găsi tot felul de veşminte, cum nici n-ar fi visat, însă banii nicăieri. Până la urmă descoperi totuşi o geantă cu multe mii de taleri-aur şi înscrisuri pentru bănci din toate marile oraşe. „Aşadar, s-a făcut, mi s-a împlinit voia", gândi el. Se tolăni într-un colţ al caleștii, şi mână şi dă-i în lumea largă. Călători doi ani, uitându-se din caleaşcă ba la dreapta, ba la stânga, în susul caselor; când se oprea, nu vedea decât tăbliţa de pe cârciumă; apoi umbla prin oraş, în lung, în lat, cerând să i se arate cele mai plăcute lucruri. Dar nimic nu-l mişca, nu-l bucura; nici un tablou, nici o clădire, nici o muzică, nici un dans; inima lui de piatră nu se înfiora, ochii şi urechile îşi pierduseră orice simţ al frumosului. Nu-i rămăsese din plăceri decât mâncarea, băutura şi somnul. Astfel îşi ducea viaţa, călătorind prin lume fără rost, trecându-şi timpul cu mâncarea şi dormind de plictiseală. Uneori, ce-i drept, îşi mai amintea de vremea când, băiat sărac, nevoit să-şi agonisească traiul prin muncă, fusese totuşi mai vesel şi mai fericit. Pe-atunci, priveliştea văii însorite, sunetul muzicii şi al glasului omenesc îl desfătau; pe-atunci, se bucura ore întregi la gândul că în curând trebuie să pice maică-sa, cu mâncarea aceea simplă, şi îi va aşterne masa lângă cuptorul de cărbuni. Amintindu-şi de trecut, i se părea foarte curios că acum nici măcar să râdă nu putea, el care odinioară izbucnea în râs la cea mai mică glumă. Când alţii râdeau cu poftă, el abia de-şi desena un zâmbet şters, căci inima lui rece nu ştia de veselie, într-adevăr, Peter se simţea tare liniştit; de mulţumire însă nici vorbă nu putea fi. Până la urmă nu dorul, nici suferinţa depărtării, ci pustietatea, scârba, viaţa fără bucurii îl îndemnară să se întoarcă acasă. Când trecu de Strassburg şi zări din nou pădurea umbroasă a patriei, când văzu iar staturile acelea vânjoase, feţele deschise, cinstite, ale oamenilor din Pădurea Neagră, când auzi glasurile lor puternice, adânci, dar cu sunet plăcut — atunci Peter îşi duse repede mâna la inimă; căci se părea că sângele îi curge mai năvalnic în trup şi că va fi să se bucure şi să plângă totodată. Dar ce gând aiurea şi fără temei! Doar avea inimă de piatră şi pietrele sunt moarte, nu râd, nu plâng! Primul drum îl făcu la Michel Olandezul, care îl primi în felul lui politicos. — Michel, am călătorit şi le-am văzut pe toate, îi spuse Peter, însă toate sunt fleacuri şi m-am plictisit. Piatra pe care o port în piept mă apără de multe, nu-i vorbă. Nu mă zbucium, nu mă întristez; dar nici nu mă bucur şi o duc aşa de parcă aş trăi numai pe jumătate. Nu s-ar putea ca inima asta de piatră să simtă niţeluş? Ori mai bine dă-mi inima cea veche! M-am obişnuit cu ea timp de douăzeci şi cinci de ani şi, chiar dacă mai făcea câte o năzbâtie, era totuşi o inimă voioasă şi sprintenă. Uriaşul pădurii se porni pe un râs greu şi răutăcios. Apoi răspunse:  — Când vei muri, Peter Munk, atunci n-o să-ţi lipsească. Atunci vei primi din nou inima ta moale, mişcătoare şi vei putea să simţi ce-o fi să simţi, bucurie sau durere. Dar aici, sus, n-o mai capeţi înapoi. Ascultă, Peter, de călătorit ai călătorit, numai că ţi-ai dus viaţa în aşa fel încât nu putea să-ţi fie de folos. Aşează-te undeva în pădure, clădeşte-ţi casă, ia-ți nevastă, sporeşte-ţi averea, că doar nimic alta decât munca ţi-a lipsit. Din lene ai dat în plictiseală și acum îţi verşi necazul asupra unei inimi nevinovate. Peter găsi că Michel are dreptate în ce priveşte lenea şi îşi puse în gând să ajungă şi mai bogat, din ce în ce mai bogat. Michel îi mai dădu încă o sută de mii guldeni şi se despărţiră ca buni prieteni. Curând se răspândi prin Pădurea Neagră zvonul că Peter Munk cărbunarul, sau Peter-jucătorul, s-ar fi întors şi că ar fi încă şi mai bogat decât fusese altădată. Şi oamenii se purtară iarăşi cum se poartă. Când ajunsese la sapă de lemn, îl dăduseră pe uşă afară, în plină zi; acum, când îşi făcu intrarea într-o după-amiază de duminică, toată lumea veni să-i strângă mâna, să-i laude calul, să-l întrebe cum a călătorit; iar când se puse din nou la joc cu Ezechiel-cel-gros, jucând pe taleri din cei maşcaţi, oamenii îl cinstiră mai mult ca oricând. Acum nu se mai ţinea de sticlărit, ci o făcea pe negustorul de lemne; dar asta, numai de ochii lumii, căci de fapt se îndeletnicea mai ales cu comerţul de grâne şi cu camăta. Jumătate din Pădurea Neagră ajunse cu timpul să-i fie datoare. Nu împrumuta bani decât cu dobândă grasă, ori vindea grâul cu preţ întreit nevoiaşilor care nu-l puteau plăti pe loc. Portărelul îi era acum prieten la cataramă; când cineva nu-i vărsa domnului Peter Munk banii la zi, pornea călare, cu gealaţii săi, preţuia casa şi ograda bietului datornic, scotea totul la mezat, alunga tată, mamă şi copil în pădure. La început, bogătanul de Peter avu dintr-asta oarecare neplăceri. Sărmanii oameni, prădaţi de lucrușoarele lor, năvăleau grămadă la uşa lui; bărbaţii îi cereau îndurare; femeile dădeau să-i moaie inima de piatră; copiii plângeau după un coltuc de pâine. Dar după ce făcu rost de câţiva dulăi zdraveni, amuţi şi mieunatul ăsta de pisici, cum îi zicea el. Fluiera şi asmuţea câinii asupra liotei de cerşetori, care fugeau care încotro, ţipând. Cel mai mare necaz îl avea din partea „bătrânei". Şi aceasta nu era alta decât doamna Munk, mama lui Peter. După ce îi vânduseră casa şi acareturile, femeia căzu în mare nevoie, iar fiul, întors în ţară bogat, nu se mai sinchisea de soarta ei. Aşa că venea din când în când la pragul casei lui, bătrână, slabă, bolnavă, rezemată într-un toiag. Nu îndrăznea să intre, căci o alungase într-un rând; dar o durea în suflet că trebuia să-şi ducă traiul din mila altor oameni, când propriul ei fiu ar fi putut să-i înlesnească o bătrâneţe fără griji. La vederea chipului palid şi atât de cunoscut, a ochilor rugători, a mâinii ofilite, întinse după ajutor, a umerilor lăsaţi, inima rece a fiului nu se cutremura. Când bătrâna ciocănea sâmbătă seara la uşa lui, Peter se încrunta, scotea un gologan, îl înfăşură într-o hârtie şi poruncea unui slujitor să i-l dea pe fereastră. Auzea glasul tremurător, care îi mulţumea şi îi dorea fericire în viaţă; o auzea cum pleacă tuşind, cu paşii târşiţi, dar nu se gândea decât la gologanul pe care îl cheltuise fără rost. În sfârşit, chibzui că e timpul să se însoare. Ştia că orice tată din Pădurea Neagră i-ar fi dat bucuros pe fiică-sa. Însă Peter alerga greu. Voia şi de astă dată ceva pe măsura norocului şi a minţii lui. De aceea, cutreieră călare toată Pădurea Neagră, privi aici, privi colea şi nici una dintre frumoasele locului nu i se păru destul de frumoasă. Până la urmă, după ce căută zadarnic prin toate sălile de dans, auzi cum că cea mai frumoasă şi mai vrednică din Pădurea Neagră ar fi fata unui ţapinar. Trăieşte tăcută şi retrasă, se îngrijeşte cu hărnicie şi pricepere de casa părintească şi nu se arată la dans nici măcar de Florii sau în zilele de hram.    Aflând de această minune a Pădurii Negre, Peter hotărî să se ducă la peţit şi porni călare spre coliba ce-i fusese arătată. Tatăl frumoasei Lisbeth îl primi pe nobilul domn cu uimire şi se uimi şi mai mult când auzi că-l are în faţă pe Peter-cel-bogat şi că acesta vrea să-i fie ginere. Nu cumpăni lungă vreme, căci îşi zise că va scăpa în acest fel de sărăcie şi necaz. Se învoi deci fără s-o mai întrebe şi pe frumoasa Lisbeth care, de cuminte ce era, nu se împotrivi şi în curând ajunse doamna Peter Munk. Dar nu avu parte sărmana de lumina ce o visa. Se ştia pricepută la gospodărie, ci nu izbutea să-i intre în voie domnului Peter Munk! Îi era milă de săraci şi, fiind nevastă de om bogat, credea că nu păcătuieşte dăruind câte un bănuţ cerşetoarelor sau întinzând câte un păhărel de rachiu bătrânilor nevoiaşi. Dar când domnul Peter o prinse într-o zi, strigă la ea cu mânie, sfredelind-o din ochi: — De ce îmi risipeşti averea pe golani şi pierde-vară? Mi-ai adus tu ceva în casă de te încumeţi la dărnicie? Toiagul de cerşetor al lui tată-tău nu e bun nici măcar să-mi încălzesc supa, iar tu arunci banii ca şi când ai fii prinţesă! Doar o dată să te mai prind, c-apoi îmi simţi tu mâna! Frumoasa Lisbeth plângea în odaia ei din pricina soţului atât de aspru şi de multe ori îşi zicea că mai bine ar trăi în coliba săracă a tatii decât în casa lui Peter-cel-bogat, zgârcit şi fără inimă. Ah, să fi ştiut că soţul ei are inimă de piatră, că nu e în stare să iubească pe nimeni, nici pe ea, nici pe ceilalţi, atunci poate că nu s-ar fi mirat aşa de mult! Destul că, de câte ori şedea în prag şi zărea trecând un cerşetor, care se ruga de ea cu pălăria întinsă, Lisbeth închidea ochii să nu vadă mizeria şi strângea pumnii ca nu cumva, pe negândite, să vâre mâna în buzunar şi să scoată un bănuţ, Aşa se brodi că, până la urmă, îi ieşi buhul în toată Pădurea Neagră că ar fi mai zgârcită chiar şi decât Peter Munk. Dar într-o zi, frumoasa Lisbeth se aşeză din nou în faţa casei; torcea şi cânta un viers; se simţea veselă, pentru că afară timpul era frumos, iar domnul Peter ieşise călare în câmp. Deodată, zări pe cărare un omuleţ, cărând un sac mare şi greu, încât se auzea de departe cum gâfâie. Privindu-l, Lisbeth îşi zise că un bătrânel atât de pirpiriu n-ar trebui să care asemenea poveri. Între timp, acesta se apropie icnind, poticnindu-se şi când ajunse în dreptul doamnei Lisbeth, mai că se prăbuşi sub greutatea sacului.  — Ah, doamna, rosti el, aveţi bunătatea şi daţi-mi un strop de apă! Nu mai pot, simt că mă prăpădesc. — La anii dumneavoastră nici n-ar trebui să căraţi atâta, răspunse Lisbeth. — Ei da, oftă omuleţul, dacă nu m-ar sili nevoia să fiu slugă de povară, ca să-mi ţin zilele. O doamnă bogată ca dumneavoastră nici nu-şi închipuie ce dureroasă e sărăcia şi ce mult face o gură de apă rece în arşiţa asta. Când auzi ce auzi, Lisbeth intră iute în casa, luă un ulcior de pe poliţă şi îl umplu cu apă proaspătă; dar când ieşi şi îl văzu mai de aproape cum şade sfârşit, neputincios, pe sacul lui, atunci mila o pătrunse adânc în inimă; ştiind că soţul nu-i acasă, puse ulciorul cu apă deoparte, turnă vin într-un pahar, aşeză pe gura paharului o pâiniţă de secară şi le duse bătrânului. — Ah, un picuş de vin, la anii ce-i aveţi, o să vă prindă mai bine decât apa, vorbi ea. Dar nu beţi dintr-o dată şi mai mâncaţi din pâine! Omuleţul o privi cu mirare şi lacrimi mari se iviră în ochii lui bătrâni. Bău şi grăi: — Am trăit mult, dar n-am întâlnit decât puţini oameni atât de milostivi, care îţi întind darul cu atâta drăgălăşenie şi din toată inima, doamnă Lisbeth. Pentru asta veţi avea parte de fericire. O astfel de inimă nu rămâne fără răsplată. — Da! Şi răsplata o primeşti pe loc! se auzi un glas răstit şi, când întoarseră capetele, văzură că e domnul Peter, furios şi roşu la faţă. Până şi vinul meu din poamă aleasă îl dai la cerşetori? adăugă el răcnind. Şi paharul meu îl duci la buzele vagabonzilor!? Na! Poftim răsplata! Lisbeth îi căzu la picioare şi îl rugă s-o ierte; dar inima de piatră nu ştia de milă; Peter răsuci cravaşa pe care o ţinea în mână şi, cu mânerul de abanos, o lovi pe nevastă-sa drept în frunte, aşa de rău, încât biata femeie se prăbuşi moartă în braţele bătrânului. Dându-şi seama de ce-a făcut, parcă-l încercă o clipă remuşcarea; se aplecă să vadă dacă mai zvâcneşte viaţa în trupul ei; dar omuleţul rosti cu vocea lui binecunoscută: — Nu te mai trudi, Peter, cărbunarule! A fost cea mai frumoasă şi mai gingaşă floare din Pădurea Neagră. Tu ai strivit-o şi nu va mai înflori nicicând.  Lui Peter îi fugi sângele din obraz. El vorbi: — Va să zică dumneata eşti, domnule vistiernic? Acu’ ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, că aşa a fost să se întâmple. Nădăjduiesc însă că nu mă vei arăta ia judecătorie drept ucigaş. — Ticălosule! răspunse Omuleţul-de-sticlă. La ce mi-ar folosi dacă ţi-aş duce la spânzurătoare învelişul muritor? Nu de judecata pământeană să te temi, ci de altele, mai aspre, căci ţi-ai vândut inima necuratului. — Şi dacă mi-am vândut-o, strigă Peter, atunci nu-i nimeni vinovat decât vistieria ta înşelătoare. Tu, spirit viclean, m-ai dus pe calea pierzării, m-ai silit să caut ajutorul altcuiva şi de aceea porţi întreaga răspundere. Dar abia isprăvi, că Omuleţul începu să crească, să se umfle, se făcu mare şi lat, ochii ajunseră cât farfuriile, gura părea un cuptor încins din care izbucnea flăcări. Peter căzu în genunchi şi, în ciuda inimii lui de piatră, tremura tot ca un plop tremurător. Cu gheare de uliu, duhul pădurii îl prinse de grumaz, îl răsuci ca într-un vârtej de frunze uscate şi îl zvârli apoi la pământ de-i trosniră coastele. — Râma pământului! răcni el cu glas de tunet. Numai să vreau, şi te zdrobesc pe loc. Fiindcă te-ai purtat ca un nelegiuit faţă de stăpânul pădurii! Dar întru cinstea acestei femei moarte, care m-a hrănit şi mi-a dat de băut, îţi las un răgaz de opt zile. Dacă nu apuci pe calea cea bună, vin din nou şi îţi spulber mădularele, şi o să apui în bezna păcatului tău. * Era de acum seară când nişte bărbaţi în trecere găsiră pe bogătaşul Peter Munk lungit la pământ. Îl întoarseră pe toate feţele, să vadă dacă mai răsufla; dar mult timp încercările lor fură în zadar. Până la urmă, unul din ei intră în casă, aduse apă şi îl stropi. Peter trase adânc aer în plămâni, gemu, deschise ochii, se uită lung în jurul său şi întrebă de doamna Lisbeth; dar nimeni n-o zărise. Peter mulţumi oamenilor pentru ajutor, se târî până-n casă şi căută peste tot; Lisbeth nu era nici în pivniţă, nici în pod şi, ceea ce dânsul ţinuse drept un vis urât, nu era decât tristul adevăr. Stând aşa, de unui singur, îi trecu prin cap o sumedenie de gânduri ciudate. Nu-i era teamă de nimic, că doar avea inimă de piatră. Totuşi, gândind la moartea soţiei, îi venea în minte propriul lui sfârşit, cât de împovărat va fi să plece din lume, tare împovărat de lacrimile săracilor, de blestemele lor, care nu izbutiseră să-i moaie inima, de jalea celor aflaţi la nevoie, asupra cărora asmuţise câinii, de tăcuta suferinţă a mamei, de sângele frumoasei şi blândei Lisbeth. Şi cum ar fi putut să dea socoteală bătrânului ei părinte, dacă ar fi venit şi l-ar fi întrebat: „Unde-i fiica mea, nevastă-ta?“ Şi cum l-ar fi putut scoate vinovat pe altul, pe stăpânul pădurilor, al apelor, al munţilor şi al vieţii omeneşti? Toate astea îl chinuiau şi în somn. Şi un glas dulce parcă-l trezea mereu: „Peter, fă-ţi rost de o inimă caldă!" Şi când se deştepta, închidea iute ochii, fiindcă glasul părea să fie al bietei Lisbeth, care îl sfătuia într-acest fel. A doua zi, ca să mai scape de gânduri, se duse la cârciumă. Acolo îl găsi pe Ezechiel-cel-gros. Se aşeză la masa lui, vorbiră ba una, ba alta, despre timpul senin, despre război, despre biruri şi, în cele din urmă, despre moarte, despre cum au murit unul ici, altul colea, pe neaşteptate. Atunci, Peter îl întrebă pe Ezechiel ce crede el despre moarte şi ce se întâmplă apoi. Ezechiel îi răspunse că trupul e culcat în mormânt, sufletul însă zboară fie sus la cer, fie jos, în iad. — Înseamnă că şi inima o bagă în mormânt? întrebă Peter curios.  Bineînţeles, o îngroapă şi pe ea.  Dar când cineva nu mai are inimă? La aceste cuvinte, Ezechiel îl privi cu nişte ochi cumpliţi. — Ce vrei să spui? rânji el. Îţi baţi joc de mine? Crezi că nu am inimă? — Ba cum să nu, inimă-i destulă, tare ca piatra, răspunse Peter. Ezechiel se uită la el fâstâcit, îşi plimbă ochii în jur să vadă dacă n-a auzit nimeni, apoi vorbi: — De unde ştii? Ori poate nu-ţi mai ticăie nici ţie inima ?  — Nu mai ticăie! Cel puţin nu aici, în pieptul meu. răspunse Peter Munk. Dar ia spune-mi, acum că m-ai înţeles, ce-o să se mai întâmple cu inimile noastre? — Ce-ţi pasă, frate? i-o întoarse Ezechiel râzând. Doar o să-ţi duci viaţa pe pământ, şi ajunge! Tocmai ăsta-i câştigul ce ni-l dau inimile reci. Ne scutesc de teama unor gânduri înfricoşătoare. — E drept. Totuşi, mai cuget. Şi chiar dacă nu mai cunosc teama, totuşi ţin minte cum mă speria iadul când eram un băieţel nevinovat. — De, chiar bine de tot n-o să ne fie, îngădui Ezechiel. L-am întrebat odată pe un învăţător şi acela mi-a spus că, după moarte, inimile sunt cântărite, ca să se vadă cât atârnă păcatele. Cele uşoare se înalţă, cele grele se scufundă. Aşa că pietrele noastre cred că o să tragă mult la cântar. — Desigur, întări Peter. Şi de multe ori nu mă prea simt la largul meu când judec toate astea, în timp ce inima nici nu tremură, nici nu-i pasă. Astfel vorbiră cei doi fârtaţi. Dar în noaptea ce urmă, Peter auzi de cinci sau de şase ori glasul binecunoscut, care îi şoptea la ureche: „Peter, fă-ţi rost de o inimă mai caldă!“ Nu-l munceau părerile de rău pentru omorul săvârşit, însă de fiecare dată când le spunea slugilor că Lisbeth ar fi plecat într-o călătorie, gândea în sinea lui: „Încotro să fi plecat? “ Şase zile petrecu astfel şi noapte de noapte auzi glasul acela, care îi amintea de duhul pădurii şi de grelele lui ameninţări. Dar în dimineaţa celei de-a şaptea zi, Peter sări din aşternut şi strigă: — Ei bine, vreau să-ncerc! N-oi putea să-mi fac rost de una mai cladă? Piatra asta din piept îmi face viaţa stearpă şi pustie. Îşi puse repede haina de sărbătoare, se săltă pe cal şi porni către Dâmbul cu brazi. La poalele dâmbului, acolo unde începea desişul, Peter descălecă, priponi calul şi urcă degrabă creasta. Şi când ajunse la bradul cel gros, spuse: — Tu, în pădurea de brazi vistiernic, Tu, peste codri stăpânul puternic. De sute de ani te laşi văzut De cei ce duminica s-au născut.  Cum sfârşi, cum se arătă şi Omuleţul-de-sticlă. Dar nu prietenos, drăguţ ca de obicei, ci posomorât şi trist. Era îmbrăcat într-o hăinuţă din sticlă neagră şi o panglică de doliu îi atârna din pălărie. Peter ştia de ce poartă doliu. — Ce vrei, Peter Munk? întrebă cu glas surd Omuleţul. — Mai am o dorinţă, domnule vistiernic, făcu Peter cu ochii în pământ. — Oare mai poate dori o inimă de piatră? Cugetului tău întunecat nu-i lipseşte nimic şi mă îndoiesc că-ţi voi împlini dorinţa. — Dar mi-ai făgăduit trei, din care mi-a mai rămas una. — Pe care însă o pot respinge, dacă-i rea! îi aminti duhul pădurii. Dar, mă rog, să auzim ce doreşti! — Scoate-mi piatra moartă din piept şi pune-mi în loc inima cea vie, se rugă Peter. — Am făcut eu târgul cu tine? răspunse Omuleţul-de-sticlă. Sunt eu Michel Olandezul, care îi pricopseşte pe oameni cu bogăţii şi cu inimi reci ? Du-te la el de-ţi caută inima. — Ah, dânsul n-o mai dă înapoi în vecii vecilor, oftă Peter. — Mi-e milă, cu toate că eşti un rău, vorbi Omuleţul după câteva clipe de gândire. Dealtfel, nici dorinţa nu e proastă, ca să te lipsesc de ajutor. Ascultă aici: prin luptă n-o să-ţi redobândeşti inima, doar prin viclenie, şi s-ar putea chiar să nu-ţi vină prea greu. Michel nu e decât Michel, adică un nătâng, deşi se crede grozav de isteţ. Aşa că te duci la el şi faci cum te-oi învăţa eu! Şi Omuleţul îl învăţă totul de-a fir-a-păr şi îi dădu o cruciuliţă de sticlă curată. — De viaţa ta n-o să se poată atinge, adăugă el. O să-ţi dea drumul de îndată ce-i vei arăta lucruşorul ăsta şi te vei ruga. Şi după ce scoţi de la el ceea ce-ţi trebuie, caută-mă aici, în acelaşi loc. Peter Munk luă cruciuliţa, îşi vârî bine în cap cele auzite şi porni mai departe, spre locuinţa lui Michel Olandezul. Ajuns acolo, îi strigă de trei ori numele şi uriaşul se înfăţişă numaidecât.  — Ţi-ai ucis nevasta? întrebă acesta slobozind hohote de râs. Aş fi făcut-o şi eu. Ţi-a împrăştiat averea printre cerşetori. Dar va trebui să pleci pentru câtva timp din ţară, fiindcă o să iasă tărăboi când vor vedea că nu-i de găsit. Pesemne că ai nevoie de bani, de aceea mă cauţi? — Ai ghicit, răspunse Peter. Şi îmi trebuie chiar mulţi de astă dată. Până la America e drum lung. Michel merse înainte şi îl pofti în casă; acolo deschise un scrin în care se aflau bani şi scoase la iveală nişte fişicuri mari de aur. Pe când număra banii pe masă, Peter îi spuse ca într-o doară; — Mare şugubăţ îmi eşti tu, Michel. M-ai minţit că aş avea în piept o piatră şi că inima mea e la tine. — Şi nu-i aşa? întrebă Michel! mirat. Îţi simţi cumva inima? Nu e rece ca gheaţa? Suferi de teamă ori de tristeţe? Eşti în stare de remuşcări? — Păi n-ai făcut decât să-mi opreşti inima, dar de purtat, o port în piept ca de obicei. Şi cu Ezechiel e la fel. Zice că ne-ai minţit pe amândoi. Nu eşti tu omul care să poţi smulge din piept o inimă aşa, fără să se simtă şi fără nici o primejdie. Pentru asta, ar trebui să fii vrăjitor. — Dar ţi-o spun răspicat, i-o întoarse Michel mânios, că şi tu, şi Ezechiel, şi toţi bogătaşii care s-au învoit cu mine au asemenea inimi reci în piepturile lor, iar inimile adevărate sunt aici, în cămara mea. — Măi, cum îţi joacă minciuna pe limbă! râse Peter. Astea să le spui altcuiva. Crezi că n-am văzut în călătoriile mele o grămadă de şmecherii! Inimile de-aici sunt făcute din ceară şi atâta tot. Oi fi tu bogat, nu zic ba, însă la vrăjitorie nu te pricepi. De data asta, uriaşul se înfurie de-a binelea şi dădu în lături uşa de la cămară, răcnind: — Vino încoace şi citeşte hârtiile de pe borcane! Uite, asta-i inima lui Peter Munk! Vezi cum zvâcneşte? Poţi face aşa ceva din ceară? — Totuşi, e din ceară, răspunse Peter într-adins. — Las’ că simţi tu îndată că-i a ta! Michel luă inima, îi desfăcu lui Peter pieptarul, îi smulse piatra şi i-o arătă. Apoi suflă asupra inimii celei adevărate şi i-o aşeză cu băgare de seamă în piept. Şi numaidecât Peter îi desluşi bătaia şi putu să se bucure din nou. — Ei, cum te simţi? întrebă Michel zâmbind. — Zău dacă n-ai avut dreptate, răspunse Peter în timp ce-şi scotea pe furiş cruciuliţa din buzunar. Nici n-aş fi crezut că se poate asemenea lucru! — Nu-i aşa? Iar de vrăjit, ştiu să vrăjesc, ai văzut şi tu. Acuma, să-ţi pun la loc piatra. — Domol, domnule Michel! strigă Peter, se feri un pas îndărăt şi îi ţinu cruciuliţa sub ochi. Cu slănină se prind şoarecii, şi de astă dată eşti tu păcălitul. Şi, repede, începu a se ruga, bolborosind ce-i trecea prin minte.   Atunci Michel se făcu mai mic, din ce în ce mai mic, până căzu, zvârcolindu-se ca un vierme, oftând şi gemând; şi toate inimile din jur porniră să bată, să ticăie, de suna în cămară ca într-o ceasornicărie. Peter se sperie şi se tulbură grozav. Ieşi fuga din cămară, din casă şi, mânat de frică, se căţără pe peretele stâncos al prăpastiei, căci auzea cum uriaşul, ridicându-se de jos, izbea cu picioarele în pământ, urla şi înjura ca din gura iadului. Ajungând sus, Peter fugi spre Dâmbul cu brazi; o furtună mare se porni; fulgerele ţâşneau ba în stânga, ba în dreapta lui, trăsnind copacii; dar el pătrunse nevătămat până în preajma Omuleţului-de-sticlă. Inima îi bătea veselă; nu de alta, dar se bucura că bate. Pe urmă însă Peter se gândi cu spaimă la viaţa din trecut, ca şi la furtuna ce zdrobise atâţia copaci falnici îndărătul lui. Se gândi la Lisbeth, frumoasa şi buna lui soţie, pe care a ucis-o din zgârcenie; se gândi la el însuşi ca la o lepădătură şi începu să plângă amar pe când urca dâmbul spre Omuleţul-de-sticlă. Vistiernicul şedea de-acum sub bradul cel uriaş, fumând dintr-o lulea mititică. Arăta mai senin ca ultima oară. — De ce plângi, cărbunare Peter? întrebă el. Nu ţi-ai găsit inima? O mai porţi pe cea rece în piept? — Eh, domnule, oftă Peter. Când aveam inimă de piatră, nu plângeam defel şi ochii îmi erau uscaţi ca ţărâna în luna lui iulie; acum însă vechea inimă se frânge în mine pentru ce-am făcut. Pe oamenii care îmi datorau bani i-am nenorocit, am asmuţit câinii asupra săracilor şi bolnavilor; pe urmă, ştii şi dumneata cum a căzut cravaşa pe fruntea ei albă... — Peter, ai fost un mare păcătos! vorbi Omuleţul. Banii şi lenea te-au stricat până ţi-au împietrit inima şi n-ai mai ştiut de prieteni, de suferinţă, de remuşcare ori milă. Dar părerea de rău împacă lucrurile şi, dacă aş fi convins că-ţi pare rău de viaţa ce ai dus, atunci m-aş strădui să mai fac ceva pentru tine. — Nu mai vreau nimic, se împotrivi Peter, plecându-și cu amărăciune capul în pământ. Cu mine s-a terminat, n-o să mă mai bucur câte zile oi avea. Ce să mai încep singur pe lume? Mama n-o să-mi ierte niciodată purtarea ce-am avut, poate că am şi băgat-o în mormânt, ticălosul de mine! Şi Lisbeth, nevastă-mea! Mai bine m-ai omorî, domnule vistiernic. Atunci măcar s-ar isprăvi şi viaţa mea netrebnică. — Bine, răspunse Omuleţul, dacă nu vrei altfel, poţi s-o ai şi pe asta. Securea îmi stă la îndemână. El îşi scoase încet luleaua din gură, o scutură şi o vârî în buzunar. Apoi se ridică alene şi se duse în desiş. Peter se aşeză plângând în iarbă: pentru el viaţa nu mai preţuia nimic; îşi aştepta cu răbdare moartea. Peste puţin, auzi paşi în spatele său şi gândi: ,,Acum s-a sfârşit" — Mai uită-te o dată îndărăt Peter Munk, grăi Omuleţul-de-sticlă. Peter îşi şterse lacrimile, întoarse capul şi văzu pe... maică-sa şi pe Lisbeth, care îl priveau cu drag. Sărind în sus de bucurie, Peter strigă. — Adică n-ai murit, Lisbeth? Şi tu, măicuţă, eşti aici şi mă ierţi? — Vor să te ierte amândouă fiindcă ţi-a părut rău cu adevărat, rosti Omuleţul-de-sticlă. De-acum totul cade în uitare. Întoarce-te la coliba părintească şi fii cărbunar cum ai fost dintru început. Ca om harnic şi de treabă, o să-ţi cinsteşti meseria, iar vecinii o să te iubească şi o să te cinstească mai mult decât dacă ai avea zece care de aur.  Aşa vorbi Omuleţul-de-sticlă, apoi îşi luă bun rămas. Peter şi cele două femei îl lăudară, îl binecuvântară şi plecară. Casa minunată, unde stătuse Peter-cel-bogat, nu se mai vedea; lovită de trăsnet, arsese din temelii cu tot cu comorile dintr-însa. Dar până la coliba părintească nu era mult; acolo îi duse drumul pe tustrei, iar de marea pagubă nici că le păsa. Dar ce mirare îi copleşi când ajunseră la faţa locului! Coliba se prefăcuse într-o frumoasă casă ţărănească, înlăuntru, totul era simplu şi curat,  Asta-i fapta Omuleţului cel bun, spuse Peter. — Ce frumos! se bucură Lisbeth. Aici o să mă simt mai bine decât în casa aceea mare, cu o mulţime de slugi în jurul meu. De atunci, Peter se dovedi un bărbat harnic şi cumsecade. Mulţumit cu ce avea, îşi vedea temeinic de meseria lui şi astfel, prin dreapta lui strădanie, ajunse om înstărit, bine văzut şi îndrăgit în toată pădurea. N-o mai certa niciodată pe Lisbeth, îşi cinstea mama şi îi ajuta pe săracii care băteau la uşa lui. Când, după un an şi o zi, doamna Lisbeth născu un băieţel drăguţ, Peter se duse la Dâmbul cu brazi şi rosti cele patru versuri. Dar Omuleţul-de-sticlă nu se arătă.   — Domnule vistiernic! îl chemă Peter cu glas tare. Ascultă un pic! N-am venit pentru alta decât să-i fii naş băieţaşului meu! Dar Omuleţul nu dădu răspuns. Numai o pală de vânt trecu prin cetini şi scutură în iarbă câteva conuri de brad. — O să le iau drept amintire, grăi Peter, că singur n-ai vrut să te înfăţişezi. Vârî conurile de brad în buzunar şi plecă acasă. Dar când îşi dezbrăcă pieptarul de duminică şi când mama, voind să-l aşeze în dulap, îi întoarse buzunarele, se rostogoliră pe jos patru fişicuri mari de bani. Peter le desfăcu şi găsi în ele numai taleri din cei adevăraţi, nou-nouţi, nici măcar unul rău. Acesta era darul naşului, al Omuleţului din pădurea de brazi , pentru micuţul Peter. Trăiră ei apoi în pace şi chibzuinţă şi, de multe ori, chiar şi după ce încărunţi, Peter obişnuia să spună:  — Mai bine te mulţumeşti cu puţin decât putred de bogat, cu o grămadă de aur şi cu inima rece. * * * Se scurseseră cinci zile şi cei trei călători — Felix, vânătorul şi studentul — nu scăpaseră din captivitate. Deşi căpetenia tâlharilor şi tovarăşii lui se purtau bine cu ei, cei trei tânjeau totuşi după libertate, iar cu trecerea timpului se temeau tot mai mult să nu se descopere vicleşugul cu înlocuirea contesei. În seara zilei a cincea, vânătorul le spuse tovarăşilor lui că avea de gând în noaptea aceea să fugă, chiar dacă acest lucru l-ar fi costat viaţa, şi-i îndemnă să vină şi ei cu el. — Iată ce trebuie să facem, urmă ei. Pe tâlharul care păzeşte lângă bordei să-l lăsaţi în seama mea. E dreptul meu la apărare şi la nevoie nu mai ţin seama de nimic. Tâlharul acela trebuie să moară.  Vrei să-l ucizi?! strigă Felix, îngrozit. — Sunt hotărât s-o fac dacă în felul acesta pot să scap viaţa a doi oameni. I-am auzit pe tâlhari vorbind îngrijoraţi că prin pădure umblă potere. Babele şuşotesc despre nu ştiu ce urzeli ale tâlharilor şi ne întâmpină cu vorbe de ocară, ceea ce dovedeşte că dacă tâlharii vor fi încolţiţi, ne vor ucide. — Doamne, Dumnezeule! strigă tânărul, speriat, ascunzându-şi faţa în palme. — Nu-ţi pierde firea, nu ne-a ajuns încă cuţitul la os, urmă vânătorul. Trebuie să le-o luăm înainte! îndată ce se întunecă, o să mă strecor spre cel care păzeşte lângă bordei. El o să-mi strige să stau, iar eu o să-i şoptesc că doamna contesă s-a îmbolnăvit foarte rău, pe neaşteptate. În clipa când se întoarce spre mine, îl înjunghii. Apoi vin să te iau, tinere! Cu al doilea tâlhar de pază o să facem la fel. În ceea ce-l priveşte pe al treilea, vom termina repede şi cu el, fiind şi dumneata cu mine. Faţa cruntă a vânătorului îl înspăimântă pe Felix. Tocmai voia să stăruie pe lângă el să renunţe la hotărârea lui, când deodată uşa bordeiului se deschise încet şi cineva se strecură grăbit înăuntru. Era căpetenia hoţilor. Închise uşa binişor şi le făcu semn celor dinăuntru să stea liniştiţi, apoi se aşeză lângă Felix.  — Doamnă contesă, spuse el, vă aflaţi într-o mare încurcătură. Soţul dumneavoastră nu v-a ascultat. Nu numai că n-a trimis bani pentru răscumpărare, dar a mai şi cerut ajutorul stăpânirii, şi acum poterele cutreieră prin pădure după mine şi după oamenii mei. L-am ameninţat pe domnul conte c-o să vă ucidem, dar se pare că nu-i pasă de viaţa dumneavoastră, sau nu are încredere în cuvântul nostru. Viaţa domniei-voastre este în primejdie. După legile noastre, aţi şi pierdut-o. Ce aveţi de spus? Prinşii îşi lăsară ochii în pământ, neştiind ce să răspundă. Felix ştia că dacă s-ar da de gol, ar fi şi mai rău de el. — Dar fiindcă nu vreau în ruptul capului, urmă tâlharul, să primejduiesc viaţa unei doamne care se bucură de cinstirea mea cea mai adâncă, vă fac o propunere în legătură cu salvarea dumneavoastră. Cred că e singura cale care v-a mas rămas. Vă propun să fugim din tabără împreună. Toţi îi priviră uluiţi. El însă continuă: — Cei mai mulţi dintre oamenii mei vor să plece în Italia, ca să intre în slujba unei bande alcătuite din mai multe cete. Fiindcă eu nu vreau să intru sub ordinele altuia, nu plec cu ei, aşa că vă rog, doamnă, să aveţi bunăvoinţa să-mi făgăduiţi că veţi pune o vorbă bună pentru mine şi mă veţi apăra. Dacă faceţi acest lucru cât nu e prea târziu, aş putea să vă eliberez şi să scap şi eu. Felix tăcea încurcat. Avea o fire atât de cinstită, încât nu voia să-l ducă la pieire cu bună ştiinţă pe omul care-i salva viaţa. Ştia că nu avea nici o putere să-l apere. Dar căpetenia tâlharilor continuă: — Se caută ostaşi pretutindeni. M-aş mulţumi cu slujba cea mai mică. Ştiu că domnia-voastră aveţi o mare influenţă. Nu vă rog decât să-mi făgăduiţi că veţi pune o vorbă bună pentru mine. — Bine, răspunse Felix, cu privirile în pământ. Vă făgăduiesc că voi face tot ce-mi stă în putinţă, ca să vă fiu de folos. Oricum se va sfârşi întâmplarea aceasta, sunt mulţumită că vreţi să părăsiţi de bună voie viaţa de tâlhar. Mişcat, căpitanul săruta mâna bunei doamne şi îi şopti să fie gata de drum a doua zi, două ceasuri după căderea nopţii. Apoi ieşi din bordei tot atât de prevăzător precum intrase. După plecarea lui, prizonierii răsuflară uşuraţi. — Dumnezeu l-a trimis! strigă vânătorul. Salvarea noastră e aproape! Uimitor! Nu mi-aş fi închipuit niciodată că se pot petrece astfel de lucruri, că voi trece prin astfel de întâmplări! — E uimitor, într-adevăr! încuviinţă Felix. Dar am făcut oare bine că l-am amăgit? Eu nu-l pot ajuta cu nimic! Spune, domnule vânător, dacă nu-i mărturisesc cine sunt, nu înseamnă că-l atrag într-o cursă, că are să fie spânzurat? — Nu te frământa, tinere, răspunse studentul. Ţi-ai jucat de minune rolul! Nu duce nici o grijă. Aici e vorba de dreptul firesc de apărare, care îngăduie oricui să se poarte astfel. Ticălosul a încercat să răpească o doamnă şi, dacă n-ai fi fost dumneata, cine ştie dacă ea ar fi trăit azi! Nu, nu faci nici un rău. Dealtfel, cred că dacă tâlharul are să se predea, poate să câştige bunăvoinţa judecătorilor. Cuvintele acestea îl mai liniştiră pe tânărul giuvaergiu. Bucuroşi, dar şi îngrijoraţi, cei trei prinşi numărau ceasurile, cu inima strânsă de teamă, A doua zi după ce s-a întunecat, căpetenia tâlharilor intră pentru o clipă în bordei şi aduse o legătură cu veşminte. — Doamnă contesă, spuse el; ca să ne uşurăm fuga vă rog să aveţi bunăvoinţa să vă îmbrăcaţi cu hainele acestea bărbăteşti. Să vă pregătiţi, căci peste o oră pornim la drum. Apoi ieşi afară. Vânătorul izbucni în râs: — Iată şi a doua travestire! strigă el. Pe cinstea mea că te va prinde mai bine decât cea dintâi! Desfăcând legătura, găsi un foarte drăguţ costum de vânător cu tot echipamentul necesar, care-l prindea de minune pe Felix. După ce tânărul se îmbrăcă, vânătorul vru să arunce rochiile contesei într-un colţ, dar giuvaergiul se împotrivi. Le strânse într-o legătură mică, cu gândul s-o roage pe contesă să i le dea în dar, ca să le păstreze toată viaţa drept amintire a acelor zile de neuitat.  În sfârşit apăru şi căpetenia tâlharilor, înarmat până-n dinţi. Aduse vânătorului arma ce-i fusese luată si i-o dădu împreună cu un corn de pulbere. Ba şi studentului îi făcuse rost de o puşcă, iar lui Felix îi dădu un cuţit de vânătoare, rugându-l să-l ascundă, ca să-l aibă la îndemână în caz de nevoie. Spre norocul celor trei, întunericul era atât de adânc, încât hoţul nu-i putu observa privirea plină de bucurie, care l-ar fi trădat. Când ieşiră tiptil din bordei, vânătorul băgă de seamă că în faţa uşii nu mai era nici o strajă, aşa că se strecurară neobservaţi. Căpetenia tâlharilor nu porni pe poteca binecunoscută care ducea spre pădure, ci o luă spre o stâncă prăpăstioasă, cu neputinţă de urcat. Când ajunseră însă la poalele ei, el le arătă o scară de frânghie şi, împingându-şi puşca la spate, începu să urce cel dintâi, întinzând contesei mâna, ca s-o ajute. Cel din urmă sui vânătorul. Sus, dincolo de stâncă, zăriră o cărăruie pe care o porniră grăbiţi. — Poteca aceasta, le spuse căpetenia, iese la drumul mare ce duce la Aschaffenburg. Să mergem într-acolo, fiindcă ştiu că domnul conte, soţul dumneavoastră, se află prin partea locului. Porniră tăcuţi mai departe, tâlharul călăuzindu-i pe ceilalţi. După vreo trei ceasuri de drum, căpetenia tâlharilor se opri şi îl îndemnă pe Felix să se aşeze pe o buturugă, ca să-şi mai tragă sufletul. Scoţând o pâine şi o ploscă cu vin vechi, îi îmbie pe drumeţii obosiţi să se ospăteze. — În mai puţin de un ceas cred că o să dăm de ostaşii care au înconjurat pădurea. Vă rog să-i cereţi mai-marelui lor să nu-mi facă nici un rău. Felix îi făgădui, deşi nu nădăjduia să fie ascultat, şi după ce se odihniră o jumătate de ceas, porniră mai departe. După încă un ceas de mers, se apropiară de drumul mare, tocmai când întunericul începuse să se destrame şi se iveau zorile. Deodată se auzi un glas:  Stai!  Se opriră. Spre ei se îndreptară cinci ostaşi, somându-i să-i urmeze, ca să spună maiorului, comandantul lor, dincotro veneau şi unde se duceau. Abia făcură cincizeci de paşi şi zăriră deodată în tufişurile din dreapta şi din stânga drumului lucind armele altor ostaşi. Părea că pădurea fusese încercuită de o trupă numeroasă. Sub un stejar se afla maiorul împreună cu mai mulţi ofiţeri şi câţiva civili. Prinşii fură aduşi în faţa lui, şi în clipa când maiorul începu să întrebe de unde veneau şi încotro se îndreptau, unul din cei de faţă, slujbaş la primărie, sări în sus, strigând: — Dumnezeule, ce-mi văd ochii? Gottfried, vânătorul nostru! — Da, domnule, îi răspunse bucuros vânătorul. Eu sunt. Am scăpat ca prin minune din gheara tâlharilor. Ofiţerii îl priveau uimiţi. Vânătorul îi luă deoparte pe maior şi pe slujbaşul primăriei şi le povesti pe scurt cum scăpaseră şi cine era al treilea bărbat care-i însoţea. Bucuros, maiorul îl trimise mai departe, sub pază severă, pe prinsul cel de seamă, iar pe tânărul giuvaergiu îl conduse la ofiţerii lui, spunându-le că el era tânărul erou care o scăpase pe contesă datorită curajului şi isteţimii sale. Aceştia strânseră călduros mâna lui Felix, copleşindu-i cu laude, şi nu se mai săturau tot ascultând ceea ce le povesteau cei doi despre întâmplările prin care trecuseră. Între timp se luminase de ziuă. Maiorul se hotărî să-i însoţească el însuşi pe cei salvaţi până în oraş, împreună cu omul contesei. În satul cel mai apropiat aştepta o caleaşcă, în care se sui Felix împreună cu maiorul, iar vânătorul, studentul, zapciul şi ceilalţi încălecară pe cai. Falnicul alai porni spre oraş. Ştirea despre atacul tâlhăresc de la hanul din pădure se răspândise pretutindeni. Toţi auziseră de fapta eroică a tânărului giuvaergiu, iar vestea despre eliberarea prizonierilor se răspândise tot atât de repede. De aceea nu era de mirare că străzile gemeau de oameni care alergaseră să-l vadă pe tânărul erou. Îmbulzeala era atât de mare, încât caleaşca abia înainta prin mulţime.  — Uite-l! strigau localnicii. Uite-l colo, în caleaşcă, lângă ofiţer! Trăiască viteazul giuvaergiu! Și uralele izbucniră vijelios dintr-o mie de piepturi, zguduind văzduhul. Felix era mişcat, copleşit de bucuria zgomotoasă a mulţimii. La primăria oraşului îl aştepta însă o scenă şi mai tulburătoare. Un bărbat între două vârste, îmbrăcat în veşminte de preţ, îi ieşi în întâmpinare pe treptele de la intrare şi-l îmbrăţişă cu lacrimi în ochi. — Cum să te răsplătesc, fiule! strigă acesta. Ai salvat tot ce aveam mai de preţ. Ai scăpat viaţa soţiei mele, a mamei copiilor mei, căci fiinţa aceasta firavă n-ar fi îndurat acea cumplită captivitate. Era soțul contesei. Contele stărui pe lângă Felix să-i ceară o răsplată pentru jertfa sa, dar acesta nu voia în ruptul capului să primească nimic. Contele însă nu se dădu bătut, şi tânărul îşi aminti atunci de nefericita soartă a căpeteniei tâlharilor. Îi povesti cum fugiseră, cum se străduise căpetenia tâlharilor să salveze viaţa aceleia pe care o credea contesa. Mişcat nu atât de fapta tâlharului, cât de noua dovadă a purtării nobile a lui Felix, vădită de cererea lui în favoarea altei persoane, contele îi făgădui să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să-l salveze pe tâlhar. În aceeaşi zi, însoţit de inimosul vânător, contele îl conduse pe tânărul giuvaergiu la castelul său, unde contesa, îngrijorată de soarta tânărului care îşi pusese viaţa în primejdie pentru ea, aştepta cu nerăbdare veşti. Cine ar fi putut să descrie bucuria pe care a simţit-o în clipa când şi-a văzut soţul intrând cu salvatorul ei de mână? Nu mai contenea cu întrebările şi cu mulţumirile. Îi chemă şi pe copiii ei ca să le arate pe mărinimosul tânăr, căruia mama lor îi era atât de îndatorată. Micuţii îl luară de mână şi-l asigurară cu gingăşie de recunoştinţa lor, spunându-i că, după tatăl şi mama lor, el le era cel mai drag pe lumea asta. Vorbele lor au fost cea mai frumoasă răsplată pentru zbuciumul şi nopţile nedormite, pe care tânărul giuvaergiu le petrecuse în bordeiul tâlharilor.  După primele clipe ale fericitei revederi, contesa făcu semn unui slujitor să aducă hainele şi binecunoscuta desagă pe care Felix i-o încredinţase la han. — Iată, am păstrat tot ce mi-ai dat în clipele acelea îngrozitoare, spuse ea, cu un surâs plin de bunătate. Iată hainele fermecate care m-au ascuns de ochii celor ce mă urmăreau. Dacă vrei, ia-le înapoi. Aş vrea să te rog însă să îmi îngădui să le păstrez în amintirea salvatorului meu şi să primeşti în schimb suma pe care au cerut-o tâlharii pentru răscumpărarea mea. Felix se sperie de darul acela atât de mare. Firea lui aleasă nu-i îngăduia să primească o răsplată pentru o faptă pe care o făcuse din toată inima. — Nobilă doamnă, spuse el, mişcat, nu pot să primesc darul acesta. Veşmintele să rămână la dumneavoastră, aşa cum doriţi, dar banii nu-i pot primi. Ştiu că vreţi să mă răsplătiţi, însă bunăvoinţa dumneavoastră este pentru mine cea mai mare răsplată Dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor, fiţi sigură că vă voi ruga să mi-l daţi. Contele şi contesa stăruiră îndelung, dar nu izbutiră să-l înduplece. În cele din urmă, contesa şi soţul ei se resemnară şi chemară un slujitor ca să ia hainele şi traista. Atunci Felix îşi aduse aminte de giuvaerurile de care, în bucuria şi în vălmăşagul întâmplărilor uitase cu desăvârşire. — Staţi! strigă el. Vă rog să-mi îngăduiţi să scot din desagă un singur lucru, restul este apoi pe de-a-ntregul al dumneavoastră, doamnă! — Cum vrei, spuse ea, deşi aş fi vrut să păstrez totul în amintirea faptelor dumitale. Dacă ai însă un lucru de care nu te poţi lipsi, ia-l! Spune-mi însă, te rog, ce lucru e acela la care ţii atât de mult că nu te poţi despărţi de el? Atunci tânărul desfăcu traista şi scoase din ea o cutiuţă. — Tot ce a fost al meu acum e al dumneavoastră, spuse el zâmbind. Dar ceea ce se află în cutiuţa aceasta este al iubitei mele naşe. Sunt nişte giuvaeruri, doamnă, urmă el, pe care le-am lucrat cu mâna mea şi pe care trebuie să i le duc negreşit.  Felix deschise cutiuţa şi i-o întinse contesei. Aceasta luă cutiuţa, se uită înăuntru şi tresari mirată. — Cum? Pietrele acestea, strigă ea, sunt pentru naşa dumitale? — Da, răspunse Felix. Naşa mea mi-a trimis aceste nestemate pe care eu le-am montat şi tocmai i le duceam. Contesa îl privi tulburată. Lacrimile îi şiroiau pe obraz.  Dumneata eşti Felix Perner din Nürnberg? strigă ea. — Da! Cum de-mi cunoaşteţi numele? întrebă tânărul, privind-o mirat. — O, ce înlănţuire de întâmplări minunate ne-a hărăzit Cerul! grăi contesa, tulburată, întorcându-se spre soţul ei care o privea uluit. Tânărul este Felix, micul nostru fin, fiul jupânesei Sabina! Felix, eu sunt contesa la care voiai să te duci. Aşa că, fără să ştii, ai salvat-o pe propria ta naşă! — Cum! Dumneavoastră sunteţi contesa Sandau, care a făcut atât de mult pentru mama mea şi pentru mine? Acesta este castelul Maienburg, spre care am pornit la drum? Cum să-i mulţumesc milostivei soarte că mi-a îngăduit să vă întâlnesc într-un chip atât de minunat! Cel puţin am putut să vă dovedesc cu fapta, deşi într-o măsură foarte mică, nespusa mea recunoştinţă. — Ai făcut pentru mine mai mult decât aş fi putut face eu vreodată pentru tine, răspunse contesa. Toată viaţa îţi vom fi recunoscători, atât eu, cât şi ai mei. Soţul meu îţi va fi ca un tată, pe copiii mei să-i priveşti ca pe fraţii tăi, iar eu voi fi credincioasa ta mamă. Aceste giuvaeruri, care te-au adus la mine în clipele unei atât de mari primejdii, vor fi cea mai dragă podoabă a mea. Ele îmi vor aminti totdeauna de tine şi de firea ta nobilă. Aşa a grăit contesa şi şi-a ţinut cuvântul. L-a ajutat pe fericitul Felix să-şi continue drumeţia şi, când s-a întors, a ajuns meşter îndemânatic şi cu mare pricepere în meşteşugul său. Contesa i-a cumpărat o casă la Nürnberg, cu toate cele de trebuinţă, iar încăperea cea mai frumoasă era împodobită cu tablouri meşteşugit zugrăvite, cu scene din hanul din pădure şi din zilele pe care Felix le petrecuse printre tâlhari. În casa aceea a trăit fericit iscusitul giuvaergiu Felix. Faima măiestriei lui şi a curajului său îi aduceau muşterii de pretutindeni. Trecând prin frumosul oraş Nürnberg, mulţi străini se duceau şi pe la atelierul vestitului meşter Felix ca să-l vadă, să-l admire şi, poate, să comande la el un giuvaer frumos. Dar cea mai mare bucurie i-o făceau vizitele celor patru prieteni: vânătorul, faurul, studentul şi cărăuşul. De câte ori pornea cu căruţa de la Nürnberg la Fürth, cărăuşul trecea pe la Felix. Vânătorul îi aducea aproape în fiecare an daruri din partea contesei, iar faurul, după ce colindase nenumărate ţări, se statornicise la meşterul Felix. Într-o zi a poposit la ei şi studentul. Ajunsese un om de vază în ţară, dar nu-i era ruşine să stea la masă cu meşterul Felix şi cu faurul. Toţi povesteau despre întâmplările de la hanul din pădure. Fostul student le-a spus că-l văzuse în Italia pe cel care fusese mai-marele tâlharilor. Se făcuse om de treabă şi acum era un brav ostaş în slujba regelui Neapolului. Felix s-a bucurat la auzul acestei veşti. Îşi dădea seama că, fără omul acela, n-ar fi trecut, poate, prin primejdia groaznică de moarte, dar nici n-ar fi scăpat din mâinile tâlharilor. Şi aşa, ori de câte ori se gândea la întâmplările de odinioară, prin mintea iscusitului giuvaergiu se depănau totdeauna amintiri luminoase şi dragi despre hanul din Spessart.          
Basme si povesti audio gasiti aici........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff HANUL DIN SPESSART   Odată, în vremuri de demult, pădurea Spessart era brăzdată doar de câteva drumeaguri proaste şi neumblate. Prin pădurea aceasta treceau într-o zi doi flăcăi. Unul, cam de vreo optsprezece ani, era făurar de scule, iar celălalt — după înfăţişare să tot fi avut şaisprezece ani — era giuvaergiu şi pare-se că atunci plecase în cea dintâi călătorie a sa. Dădea în amurg. Molizii şi fagii uriaşi aşterneau umbre negre pe poteca îngustă pe care păşeau cei doi drumeţi. Făurarul mergea voiniceşte înainte, fluierând un cântecel sau aruncând din când în când câte o vorbă câinelui său Munter. Nu prea părea să se teamă că noaptea era foarte aproape şi că până la cel dintâi han mai aveau cale lungă. În schimb, Felix, giuvaergiul, întorcea mereu capul, uitându-se cu teamă în urma sa; foşnetul frunzişului răscolit de vânt i se părea că-i zgomot de paşi, iar în tufişurile de pe marginea drumului, care se zbuciumau şi se clătinau încoace şi încolo, i se năzărea că vede oameni la pândă. Altminteri, tânărul giuvaergiu nu credea în închipuirile prosteşti ale celor săraci cu duhul şi nu era nici lipsit de curaj. La Würzburg, unde-şi petrecuse anii de învăţătură, era cunoscut ca un tânăr neînfricat şi inimos. Totuşi, în ziua aceea îl cuprinsese un simţământ ciudat. I se îndrugase despre pădurea Spessart câte în lună şi în stele. Se spunea că pădurea e bântuită de o numeroasă ceată de tâlhari şi că-n ultimele săptămâni aceştia ieşiseră în calea multor călători şi-i jefuiseră. Se povesteau lucruri îngrozitoare despre ei şi despre omorurile săvârşite de curând. De aceea Felix tremura puţintel pentru viaţa lui, căci ce-ar fi putut face doi sărmani băieţi împotriva unei bande de tâlhari înarmaţi? Acum îi părea rău că ascultase de făurar, prietenul lui, şi că pătrunseseră atât de adânc în inima codrului, în loc să înnopteze pe undeva, pe la margine. — Dacă or sări tâlharii pe noi la noapte şi mi-oi pierde viaţa şi tot ce am la mine, apoi să ştii că numai tu eşti de vină, făurare, fiindcă tu m-ai îndemnat să intru în pădurea asta cumplită. — Ţine-ţi firea! răspunse celălalt. O calfă obişnuită cu drumeţia n-are de ce se teme. Crezi că domnii tâlhari din Spessart or să ne facă cinstea să ne iasă înainte şi să ne omoare? De ce să se ostenească? Pentru straiele mele de duminică pe care le port în desagă sau pentru bănuţii de drum ce-i am în buzunar? Ca să meriţi cinstea de a fi ucis de ei trebuie să călătoreşti într-o caleaşcă cu patru cai, să fii înveşmântat în mătăsuri şi împodobit cu aur. — Ascultă! Parcă a fluierat cineva! strigă Felix înspăimântat. — Şuieră vântul printre crengi. Hai mai repede! Nu mai avem mult. — Vorbeşti despre omor ca despre un lucru de nimic, urmă giuvaergiul. Îţi dă mâna! Pe tine or să te întrebe ce ai la tine, o să-ţi scotocească prin buzunare şi prin desagă, or să-ţi ia poate straiele de duminică, guldenul şi cei treizeci de creiţari. Dar pe mine or să mă ucidă numaidecât, fiindcă am aur şi giuvaeruri. — La ce bun să te omoare? Să zicem că în clipa asta ar ieşi din tufiş patru-cinci inşi înarmaţi şi, îndreptând puştile spre noi, ne-ar întreba cuviincios: „Ce aveţi asupra dumneavoastră? Ca să nu vă simţiţi prea împovăraţi, lăsați-ne să vă ajutăm să căraţi greutăţile şi multe alte vorbe binevoitoare de acest fel. N-ai sta mult pe gânduri: ţi-ai desface baierele traistei, ai scoate vesta galbenă, haina albastră, cele două cămăşi, toate salbele, brățările, pieptenii şi tot ce mai ai la tine, le-ai aşeza binişor jos şi ai spune bogdaproste că-ţi lasă viaţa. — S-o crezi tu! răspunse mânios Felix. Să le dau podoabele pe care le duc naşei mele prea-buna doamnă contesă? Mai bine mor, mai bine mă taie în bucăţi! Cine s-a îngrijit de când eram copil de zece ani, ca o mamă, de creşterea mea? Cine a cheltuit pentru ucenicia mea, pentru îmbrăcăminte, pentru tot ce aveam trebuinţă? Şi iată că a sosit în sfârşit clipa când pot s-o văd şi să-i dăruiesc câte ceva din roadele muncii mele. Îi duc nişte giuvaeruri tocmite de ea la meşterul meu. Vreau să-i arăt iscusinţa pe care am dobândit-o. Şi tocmai acum să pierd tot? Să-mi ia până şi vesta galbenă pe care tot de la ea o am?Nu, mai bine moartea decât să dau unor nemernici giuvaerurile naşei mele. — Nu fi neghiob! îl certă făurarul. Dacă or să te ucidă, doamna contesă tot n-o să capete giuvaerurile. De aceea e mai bine să le dai, ca să scapi cu viaţă. Felix tăcea. Întunericul nopţii se lăsase ca un zăbranic negru peste toată pădurea; la lumina palidă a lunii noi nu vedeai nici la cinci paşi. Inima lui Felix se strângea tot mai mult de frică. Nu se dezlipea de tovarăşul său de drum, întrebându-se mereu dacă poate pune temei pe vorbele lui. Au mers aşa cale de vreun ceas. Deodată, în zare, s-a ivit o luminiţă. Tânărul giuvaergiu a privit într-acolo cu îngrijorare: dacă era un cuib de tâlhari? Făurarul l-a lămurit însă că nu putea fi vorba de tâlhari, deoarece aceştia de obicei, îşi sapă adăposturi sau bordeie în pământ. Pesemne că ajunseseră la hanul despre care pomenise un drumeţ când intraseră în pădure. Înaintea lor se vedea o clădire lungă, dar scundă. În faţa ei se afla o căruţă, iar pe undeva, prin preajmă, se auzeau nişte cai nechezând. Faurul s-a apropiat de o fereastră, al cărei oblon era deschis, făcându-i semn tovarăşului său să vină şi el. Amândoi s-au ridicat în vârful picioarelor, ca să vadă mai bine. Lângă sobă, într-un jilţ, dormea un om, care, după îmbrăcăminte, părea cărăuş. Pesemne că a lui era căruţa din faţa casei. De cealaltă parte a sobei stăteau o femeie şi o fetişcană şi torceau. La o masă de lângă perete şedea un bărbat, cu un pahar de vin dinainte şi cu capul sprijinit în mâini. Obrazul nu i se vedea. Faurul socoti că, după îmbrăcăminte, acesta era un bărbat de neam. Un câine de casă îi simţi pe cei doi tineri care iscodeau sub fereastră şi începu să latre. Munter, câinele faurului, îi răspunse de îndată şi în uşă ieşi o slujnică, să vadă cine vine. Celor doi oaspeţi li se făgădui o cină şi câte un pat. Flăcăii intrară în casă, îşi lăsară într-un colţ traistele grele, toiagul şi pălăria şi se aşezară la masa omului pe care-l văzuseră stând cu capul sprijinit în mâini. Acesta răspunse prietenos la vorbele de bineţe ale drumeţilor, înălţând capul; avea un chip tânăr şi distins. — Aţi întârziat pe drum, spuse el. Nu v-aţi temut să treceţi prin Spessart într-o noapte atât de întunecoasă? Eu am socotit mai cuminte să-mi îndrept calul spre han şi să nu mai zăbovesc nici o clipă în pădure. — Bine aţi făcut, domnule! răspunse faurul. Tropotul unui cal de soi sună ca o melodie plăcută în urechile tâlharilor şi îi atrage de la o poştă. Dar nişte bieţi drumeţi, pe care mai degrabă hoţii ar putea să-i dăruiască cu câte ceva, nu merită nici o osteneală. — E foarte adevărat, se amestecă şi cărăuşul în vorbă. Când sosiră drumeţii noştri, acesta se ridică de la locul lui şi se aşeză la masa lor. — Ce poate păţi un om sărac? urmă el. Totuşi s-a întâmplat ca, din sete de sânge, să fie ucişi şi oameni sărmani. — Atunci, dacă aşa stau lucrurile în pădurea aceasta, spuse tânărul giuvaergiu, fără îndoială că nici aici nu ne aflăm la adăpost. Suntem patru şi cu argatul cinci. Dacă ne-ar ataca zece oameni, cum ne-am apăra? Şi, în afară de asta, adăugă el, în şoaptă, de unde ştim că stăpânii hanului sunt oameni cinstiţi? — Nici o grijă, răspunse cărăuşul. Cunosc hanul de mai bine de zece ani şi nu mi-au dat niciodată nimic de bănuit. Hangiul e plecat mereu, se spune că negustoreşte cu vin, iar femeia e o făptură blândă, care nu face rău nimănui. O nedreptăţiţi, domnule! — Totuşi, răspunse tânărul nobil, vorbele care umblă nu sunt deloc liniştitoare! Aţi auzit de oamenii care au dispărut fără urmă în pădurea aceasta? Unii dintre ei au spus că au de gând să înnopteze aici. la han, şi parcă i-a înghiţit deodată pământul. După câteva săptămâni au fost căutaţi peste tot; s-au cercetat drumurile, s-a întrebat la han, dar nu s-a descoperit nimic. E ceva necurat la mijloc şi pace! — Atunci, strigă făurarul, mai bine să dormim sub un copac decât să stăm aici închişi între patru pereţi, de unde nu se poate fugi dacă tâlharii pândesc la uşă, căci ferestrele sunt ferecate. Cei patru drumeţi căzură pe gânduri. Se putea ca stăpânii hanului, siliţi sau de bună voie, să fie înţeleşi cu tâlharii. Toţi simţeau că în noaptea aceasta îi pândesc tot soiul de primejdii. Umbla vorba despre nişte călători care fuseseră ucişi de tâlhari în timp ce dormeau. Cei mai mulţi dintre drumeţii care se adăpostea în hanul din pădure erau însă oameni nevoiaşi, pentru care nu numai pierderea vieţii, dar chiar pierderea unei părţi din neînsemnatul lor avut ar fi fost o adevărată nenorocire. Îngrijoraţi, drumeţii noştri priveau mohorâţi la păhărele din faţa lor. Tânărul nobil visa o vale largă, ferită, pe care s-o străbată călare pe armăsarul său. Făurarul îşi dorea doisprezece dintre tovarăşii săi de  muncă, voinici, înarmaţi cu reteveie, care să-l însoţească drept strajă, iar Felix, giuvaergiul, se temea mai mult pentru giuvaerurile binefăcătoarei sale decât pentru viaţa lui. Cărăuşul însă, după ce, rămas pe gânduri, pufăise de câteva ori din lulea, spuse încet: — Domnilor, ar fi bine să nu ne găsească dormind. Eu am să stau treaz toată noaptea. Vrea careva să-mi ţină de urât?  Şi eu stau treaz! Şi eu! Şi eu! strigară ceilalţi trei. — Oricum, tot n-are să se poată lipi somnul de mine, adăugă tânărul domn.   — Eu zic să ne trecem timpul cu ceva, ca să rămânem treji, spuse cărăuşul. Suntem tocmai bine patru.  Am putea să jucăm cărţi. Jocul de cărţi alungă somnul şi ţine de urât. — Eu unu! nu joc niciodată cărţi, răspunse tânărul. De aceea nu pot lua parte la cele propuse de dumneavoastră,  Iar eu nici măcar cărţile nu le cunosc, adăugă Felix. — Ce-am mai putea face? întrebă faurul. Să cântăm? Nu e bine; i-am atrage pe tâlhari. Să spunem ghicitori, snoave? Asta nu ţine mult. Ştiţi ce? Ce-ar fi dacă am povesti câte ceva? Câte o întâmplare hazlie sau sperioasă, adevărată sau închipuită. Nu ne-ar prinde somnul şi timpul ar trece tot atât de plăcut ca şi când am juca vreun joc de cărţi. — Sunt de aceeaşi părere. Începeţi însă dumneavoastră, spuse tânărul nobil zâmbind. Dumneavoastră, meşteşugarii, colindaţi multe meleaguri şi aveţi ce povesti. Fiecare oraş îşi are poveştile şi legendele sale. — Da, da, multe aude omul, răspunse faurul. Dar dumneavoastră sunteţi om cu învăţătură si cunoaşteţi minunăţiile scrise în cărţi. Aşa că mai degrabă aţi putea dumneavoastră să ne desfătaţi cu poveşti pline de tâlc şi de farmec decât noi, nişte biete calfe care umblăm de colo până colo. Dacă nu mă înşel, sunteţi ori student, ori cărturar. — Nu sunt cărturar, spuse cu un zâmbet tânărul domn, student însă, da, şi mă duc acasă în vacanţă. Să ştiţi însă că mai multe lucruri află omul în călătorii decât în slovele cărţii De aceea începeţi dumneavoastră, vă rog, dacă şi ceilalţi vor să asculte. — Pentru mine, răspunse cărăuşul o poveste frumoasă e mai de preţ decât jocul de cărţi. Adesea îmi place să mă plimb pe şosea, iavaş-iavaş, cu câte cineva care spune o poveste frumoasă. Nu o dată, fiind vreme rea, drumeţii m-au rugat să-i iau în căruţă, şi eu le-am spus că-i iau dacă-mi povesteşte fiecare câte ceva. Dealtfel, am şi un prieten care mi-e foarte drag pentru că ştie să povestească ceasuri în şir.  — Şi mie îmi plac foarte mult poveştile, spuse tânărul giuvaergiu. Meşterul meu din Würtzburg nu mă mai lasă să pun mâna pe cărţile de povești fiindcă atunci treaba rămâne baltă. Faure, hai, începe tu, te ştiu în stare să istoriseşti din seară până în zori, fără să-ţi sece comoara de minunăţii. Faurul trase o duşcă să mai prindă puteri, şi începu: pentru urmatoarea poveste da-ti click aici............https://latimp.net/forum/thread/28848/legenda-guldenului-cu-cap-de-cerb-basme-si-povesti-de-wilhelm-hauff/
Basme si povesti audio de Wilhelm Hauff gasiti aici colectia completa........https://latimp.eu/?s=Wilhelm+Hauff       În Suabia de sus se mai văd şi astăzi ruinele unui castel care a fost pe vremuri cea mai falnică zidire de pe meleagurile acelea. Acesta era castelul Hohenzollern.     El se înălţa pe un deal rotund, râpos, şi de pe piscul pe care era clădit, ochiul vedea până hăt-departe, peste întinsul ţării. Pe cât de departe, însă, se vedea acest castel din zări, pe atât de temut era de toţi neamul Zollernilor, iar numele lor, cunoscut în toate landurile germane. Acum câteva sute de ani, pe vremea când praful de puşcă nu exista încă, cetatea aceasta era stăpânită de un Zollern cu o fire ciudată. Nu s-ar putea spune că-i asuprea prea tare pe supuşii săi sau că trăia în duşmănie cu vecinii, dar toţi îl priveau cu neîncredere, din pricină că avea căutătura întunecată, fruntea veşnic încruntată şi firea tăcută, mohorâtă. În afară de slujitorii din castel, puţini oameni avuseseră prilejul să-l audă vorbind ca toţi ceilalţi semeni ai săi. Dacă trecea călare prin vale şi întâlnea vreun om care-şi lua repede pălăria de pe cap, spunând: „Bună seara, domnule conte, ce vreme frumoasă!", el răspundea: „Prostii!" sau „Văd!" Dacă însă vreodată cineva săvârşea vreo greşeală faţă de el sau caii săi, ori dacă în vreo trecătoare un ţăran cu căruţa se întâmpla să stea în calea armăsarului său negru, atunci izbucnea mânios într-un potop de ocări. Se spunea totuşi că nu bătuse niciodată vreun om în asemenea împrejurări. Prin locurile acestea fusese poreclit „Zollern-tună-şi-fulgeră“. Nevasta lui Zollern-tună-şi-fulgeră era, dimpotrivă, blândă şi gingaşă ca o zi de mai. Cu vorba prietenoasă şi privirile sale blajine îi împacă adesea pe cei supăraţi de cuvintele aspre ale soțului ei şi nu pierdea nici un prilej să-i miluiască pe săraci. Oricât de dogoritoare ar fi fost ziua de vară, oricât de cumplit viscolul iernii, ea nu pregeta să coboare povârnişul muntelui, ca să se ducă pe la casele sărmanilor ori copiilor bolnavi. Dacă contele o întâlnea vreodată pe un astfel de drum, îi zvârlea ursuz din goana calului: — Ştiu, ştiu! Prostii! Şi-şi urma drumul Multe femei s-ar fi temut de un asemenea bărbat, li s-ar fi urât cu un om atât de ursuz. Unele i-ar fi lăsat poate în voia soartei pe săraci: „Ce-mi pasă de ei, si-ar fi zis, de vreme ce stăpânul meu îi socoteşte proşti?" Altele din mândrie sau de ciudă, şi-ar fi scos din inimă un soţ atât de mohorât. Dar lucrurile stăteau altfel cu contesa Hedwiga von Zollern. Ea îşi iubea bărbatul ca şi în prima zi, îl înconjura cu dragoste şi cu preţuirea ei şi îi netezea cu mâna sa gingaşă fruntea încruntată şi arsă de soare. După mulţi ani, Cerul le-a dăruit un băiat, dar dragostea de mamă şi grija ei duioasă pentru prunc nu au ştirbit cu nimic iubirea pentru soţ. Aşa s-au scurs trei ani. Contele, care-şi vedea copilul numai duminica după-masă, când îl aducea doica, îl privea drept în ochi, mormăia ceva printre dinţi şi-i făcea semn doicii să plece. Când băieţelul a rostit pentru întâia oară cuvântul „tată", contele i-a dăruit doicii un gulden, dar pe copil nu l-a învrednicit nici atunci cu o privire mai drăgăstoasă. În ziua în care fiul său a împlinit trei ani, contele a poruncit ca micuţul să fie îmbrăcat pentru întâia oară cu pantalonaşi, cu veşminte scumpe de catifea şi mătase, apoi a cerut să i se aducă armăsarul său negru şi un alt cal de soi, i-a luat pe băieţel în braţe şi, zornăind din pinteni, a coborât scara în spirală, sub privirile uimite ale doamnei Hedwiga. Ori de câte ori se pregătea să plece contele cu calul său, ea niciodată nu-l întreba încotro se duce şi când se întoarce. De data aceasta, însă, grija pentru copil i-a descleștat gura.   — Pleci călare, conte? a întrebat ea, dar el nu i-a răspuns nimic. De ce iei şi băieţelul? a stăruit contesa. Kuno merge cu mine la plimbare. — Ştiu, a răspuns Zollern-tună-şi-fulgeră, coborând treptele. Ajuns în curte, a apucat băieţelul de un picioruş, l-a azvârlit în şa şi l-a legat bine cu o năframă. Apoi a încălecat pe armăsarul său negru ca pana corbului şi a ieşit din castel ţinând de dârlogi calul băieţelului. La început, copilul părea nespus de fericit că merge călare pe povârniş împreună cu tatăl lui. Bătea din palme, râdea şi trăgea de coamă căluţul ca să alerge mai repede, iar contele a strigat vesel de câteva ori: “O să te faci un flăcău şi jumătate!” În vale, însă, contele a pornit la trap. Micuţul, aproape leşinat de spaimă, l-a rugat, mai întâi cu sfială, să încetinească pasul calului. Acesta însă, drept răspuns, a înteţit şi mai rău goana. Vântul şfichiuia obrazul sărmanului Kuno, tăindu-i răsuflarea. El a început să scâncească şi apoi, tot mai înspăimântat, să ţipe ca din gură de şarpe. — Ştiu! Ştiu! Prostii! a spus tatăl său. Cum s-a urcat pe cal, s-a şi apucat să miorlăie! Taci sau... Dar în clipa când a vrut să-l îmbărbăteze cu o sudalmă, armăsarul lui s-a ridicat în două picioare şi frâul celuilalt cal i-a scăpat din mână. După ce şi-a potolit anevoie bidiviul, contele a întors capul, căutându-şi fiul cu privirea, dar calul gonea singur spre castel, fără micuţul călăreţ. Întâmplarea a zguduit până şi inima acestui om atât de aspru şi de posac. Îşi şi vedea fiul zdrobit undeva, în mijlocul drumului, şi a început să se tânguie şi să-şi smulgă barba de deznădejde. L-a căutat peste tot, dar nu l-a găsit — pesemne că armăsarul, speriat, îl azvârlise în şanţul plin cu apă din marginea drumului. Deodată s-a auzit chemat de un glas copilăresc şi, când a întors capul, la marginea cărării a văzut femeie bătrână care şedea sub un copac, legănând micuţul pe genunchi.  — Cum a ajuns băiatul la tine, zgripţuroaică? a strigat contele mânios. Dă-mi-l imediat! — Mai domol, mai domol, Înălţimea ta! i-a răspuns zâmbind băbuţa cea urâtă. Cu tot armăsarul acesta mândru, ţi s-ar putea întâmpla şi înălţimii tale o nenorocire. Vrei să ştii cum a ajuns domnişorul la mine? Calul său o luase razna. Băiatul nu se mai ţinea în şa decât cu un picioruş şi atârna de pe cal, atingând pământul cu pletele. Când să pice, l-am prins uşurel în şorţ. — Văd, a strigat contele de Zollern, mânios. Dă-l încoace! Nu pot să descalec, calul e nărăvaş şi ar putea să-l lovească. — Dăruieşte-mi un gulden cu cap de cerb! s-a rugat femeia, umilă. — Prostii! a strigat contele, zvârlindu-i câţiva pfenigi sub copac.  Nu, doresc un gulden cu cap de cerb! a stăruit ea. — Ce gulden cu cap de cerb! Tu toată nu faci atâta! a spus furios contele. Dă-mi numaidecât copilul, că de nu, asmut câinii asupră-ţi! — Aşa? Nu preţuiesc cât un gulden cu cap de cerb? a răspuns bătrâna cu un zâmbet batjocoritor. Ei, o să vedem noi dacă moştenitorii tăi se vor alege măcar cu un gulden cu cap de cerb! Ia-ţi pfenigii înapoi! Spunând aceste vorbe, a zvârlit contelui cei trei bănuţi de aramă cu atâta îndemânare, încât au nimerit drept în punguliţa de piele, pe care acesta o mai ţinea încă în mână. Uluit de această neobişnuită iscusinţă, contele a rămas mai întâi mut, dar apoi l-a cuprins o mânie cumplită. A luat puşca, a ridicat cocoşul şi a îndreptat-o spre bătrână. Aceasta însă l-a îmbrăţişat şi l-a dezmierdat liniştită pe micul conte, ţinându-l înaintea ei ca pe o pavăză. — Eşti un băieţel bun şi cuminte, i-a şoptit ea. Sa rămâi aşa şi o să-ţi meargă bine. Apoi i-a dat drumul şi l-a ameninţat pe conte cu degetul:  — Zollern, Zollern, îmi eşti dator guldenul cu cap de cerb pe care ţi l-am cerut! a strigat ea şi, fără să se sinchisească de ocările contelui, a pornit prin pădure, sprijinindu-se într-un toiag de cimişir. Pajul Konrad a descălecat tremurând, l-a ridicat pe băieţel în şa şi s-a suit la spatele lui, urcând în urma stăpânului său dealul pe care se afla castelul. Aceasta a fost prima şi ultima plimbare călare a lui Zollern-tună-şi-fulgeră cu fiul său. Băiatul plânsese şi strigase atât de amarnic când o luaseră caii la trap, încât tatăl lui îl socotea un copil molatic, lipsit de vlagă, la care se uita în silă. El însă îşi iubea tatăl din toată inima, se apropia adesea cu drag de el, aşteptând să-l ia pe genunchi şi să-l dezmierde. Zollern îl îndepărta însă cu un semn, strigând: „Ştiu! Ştiu! Prostii!" Doamna Hedwiga îndurase până atunci răbdătoare toate toanele soţului ei, dar purtarea lui aspră cu copilul acesta nevinovat a îndurerat-o nespus. Cu vremea, văzând pedepsele cumplite pe care le dădea întunecatul conte copilului său pentru cea mai mică greşeală, s-a îmbolnăvit de inimă. În cele din urmă, femeia s-a stins în floarea vârstei, jelită de toţi slujitorii, de toţi oamenii din împrejurimi, dar mai amarnic decât toţi o plângea fiul ei. După moartea soţiei sale, contele l-a scos pe Kuno cu totul din inima sa. Nu se îngrijea defel de creşterea lui, lăsându-l în seama doicii şi a capelanului casei. Curând s-a căsătorit din nou cu o domnişoară bogată, care i-a dăruit după un an doi gemeni — doi mici conţi. De câte ori ieşea la plimbare, Kuno se ducea mai ales la bătrânica aceea care-i salvase viaţa. Ea îi povestea totdeauna multe despre răposata lui mamă şi despre binele pe care i-l făcuse aceasta. Slujitorii şi slujitoarele îl povăţuiau adeseori să nu se prea ducă pe la baba Feldheimer — aşa îi zicea bătrânei — deoarece era o vrăjitoare. Dar băiatul nu se temea. Capelanul castelului îi spusese că nu există vrăjitoare şi că basmele despre femeile meştere la vrăjit, care zburau prin văzduh spre Brocken, călare pe o furcă, erau nişte născociri. E drept că el vedea la baba Feldheimer fel de fel de lucruri ciudate pe care nu le înţelegea. De altfel, nu uita nici de năzdrăvănia aceea cu cei trei pfenigi, pe care bătrânica îi aruncase cu atâta îndemânare drept în punga tatălui său. Bătrâna se pricepea să facă şi felurite pomezi şi licori cu care lecuia oamenii şi dobitoacele. Umblau nişte scorneli cum că ar avea un căzănel vrăjit cu care putea să schimbe vremea, şi când îl atârna deasupra focului, se stârnea o furtună cumplită. Bătrâna îl învăţase pe micul conte multe lucruri folositoare, ca de pildă: leacuri pentru cai bolnavi, o băutură împotriva turbării, momeli pentru peşti şi multe altele. Până la urmă, doar bătrânica Feldheimer îi mai rămăsese pe lume, căci doica îşi sfârşise zilele, iar mama lui vitregă nu se sinchisea de el. Cu cât fraţii lui creşteau mai mari, cu atât mai tristă şi mai apăsătoare era viaţa lui Kuno. Aceştia fuseseră mai norocoşi. Prima lecţie de călărie mersese bine, nimeni nu căzuse de pe cal, şi de aceea Zollern-tună-şi-fulgerâ îi socotea băieţi isteţi şi destoinici. Ţinea foarte mult la ei, se plimbau în fiecare zi călare împreună şi-i învăţa de toate, deşi e drept că mare lucru n-aveau de învăţat de la el, fiindcă dânsul nu ştia nici să scrie, nici să citească, şi socotea că e păcat ca cei doi straşnici băieţi ai săi să-şi piardă timpul cu asemenea îndeletniciri. În schimb, la zece ani ştiau să suduie tot atât de zdravăn ca şi tatăl lor şi să se ia la harţă cu oricine. De altfel se înţelegeau unul cu altul ca şi câinele cu pisica şi se întovărăşeau numai când puneau la cale vreo poznă pe seama lui Kuno. Mama lor nu se sinchisea prea mult de toate acestea. Socotea că dacă băieţii se băteau între ei, era o dovadă că sunt sănătoşi şi voinici, iar bătrânul conte spunea ori de câte ori vreun slujitor îl înştiinţa că fiii săi se luaseră iar la bătaie: — Ştiu, ştiu! Prostii! Totuşi s-a gândit să facă ceva ca să-i împiedice pe cei doi băieţi să se răpună unul pe altul. Nu uitase ameninţarea bătrânei Feldheimer, despre care, în fundul sufletului său, credea că era într-adevăr vrăjitoare: „Ei, o să vedem dacă moştenitorii tăi se vor alege măcar cu un gulden cu cap de cerb!“  Într-o zi, pe când vâna în jurul castelului său, privirile i-au căzut pe două dealuri ce se ridicau parcă anume ca să poarte pe creştetele lor câte un castel, şi pe dată a hotărât să clădească acolo două castele. Pe unul a înălţat castelul Schalksberg[1], numit aşa după porecla pe care o avea de mult cel mai mic dintre gemeni — Ghiduş — din pricina nenumăratelor sale pozne. Celui de-ai doilea castel a voit să-i pună numele de Hirschguldenberg[2], pentru a-şi bate joc de vrăjitoare, care prezisese că moştenitorii lui nu se vor alege nici măcar cu câte un gulden cu cap de cerb. Până la urmă s-a oprit însă la denumirea mai simplă de „Hirschberg“. Aşa se numesc cele două dealuri până în zilele noastre şi călătorul care trece prin munţii din Suabia le poate vedea. Zollern-tună-şi-fulgeră avea de gând să lase prin testament fiului cel mare castelul Zollern, ghiduşului — Schalksberg şi mezinului — Hirschberg. Soţia lui nu i-a dat însă pace până n-a schimbat testamentul. — Kuno-prostănacul, aşa-i zicea ea sărmanului băiat, fiindcă nu era atât de neastâmpărat şi de sălbatic ca fiii ei, Kuno prostănacul e destul de bogat. A moştenit doar averea mamei sale. De ce să stăpânească tot el măreţul şi strălucitul Zollern, iar fiii mei să aibă numai câte un castel înconjurat de păduri? În zadar i-a spus contele că fiul său mai mare, Kuno, nu putea fi lipsit de drepturile primului născut. Lacrimile şi cicălelile ei au izbutit să-l înduplece şi pe cruntul Zollern-tună-şi-fulgeră. Testamentul său glăsuia acum astfel: Ghiduş va stăpâni Schalksberg; cel mai mare dintre gemeni, Wolf, va fi stăpânul Zollern-ului iar Kuno, al Hirschberg-ului, cu orăşelul Balingen. După scurtă vreme, contele a căzut greu bolnav. Medicului, care i-a spus că nu mai are nici o scăpare, i-a răspuns: „Ştiu!“, iar capelanului castelului, care-i ceruse să părăsească acest tărâm ca un dreptcredincios, i-a spus: „Prostii!" Apoi şi-a dat sufletul suduind şi bombănind. Cum trăise, aşa îşi sfârşise şi zilele — ca un necioplit, ca un păcătos.  Încă nu fusese îngropat, că soţia lui s-a dus cu testamentul la Kuno, fiul său vitreg, spunându-i în batjocură că avea, în sfârşit, prilejul să-şi arate ştiinţa de carte: să citească singur hotărârea de a părăsi Zollern-ul. Din ziua aceea nu mai avea ce căuta acolo, bogatele domenii şi cele două castele nu-i mai aparţineau primului născut, ci treceau în stăpânirea ei şi a celorlalți doi fii. Kuno s-a supus voinţei răposatului fără să crâcnească, şi şi-a luat rămas bun cu lacrimi în ochi de la castelul în care se născuse, unde se afla mormântul blândei sale mame şi în care locuia bunul capelan, iar în apropiere — singura sa prietenă, bătrânica Feldheimer. Castelul Hirschberg era, ce-i drept, măreţ şi impunător, dar acolo se simţea singur şi părăsit, aşa că dorul de locurile copilăriei îl mistuia cumplit. Într-o seară, contesa şi gemenii, care împliniseră între timp optsprezece ani stăteau pe terasa castelului, uitându-se în vale. Deodată au zărit un cavaler falnic urcând călare, urmat de o litieră somptuoasă, purtată de doi catâri şi însoţită de mai mulţi slujitori. Nedumeriţi, se întrebau cine puteau fi străinii. În cele din urmă, Ghiduş a strigat: E fratele nostru, seniorul de Hirschberg! — Kuno-prostănacul? a întrebat contesa, mirată. O să ne dea desigur toată cinstirea cuvenită, poftindu-ne la el. Litiera cea frumoasă o aduce pesemne pentru mine ca să mă ia la Hirschberg. Zău că n-aş fi bănuit la nobilul meu fiu, Kuno-prostănacul, atâta cavalerism şi buna-cuviinţă! Curtoazia trebuie răsplătită cu curtoazie. Să coborâm la poarta castelului şi să-l întâmpinăm cum se cuvine. Să-i vorbiţi prietenos. Poate că vom primi daruri la Hirschberg. Tu, un cal, tu, o platoşă, iar eu, giuvaerurile mamei sale, la care visez de mult. — Nu-mi trebuie nici un dar de la Kuno-prostănacul, a răspuns Wolf, şi nici prietenos n-am să fiu cu el. Bine ar face de s-ar duce cât mai repede după răposatul nostru tată. Atunci am moşteni noi Hirschberg-ul şi am vinde nobilei noastre mame giuvaerurile pe o nimica toată.  — Fiu netrebnic! a strigat mânioasă mama lui. Să cumpăr giuvaerurile de la voi? Asta-i răsplata pentru că domeniile Zollern sunt astăzi ale voastre? Ghiduşule, nu-i aşa că tu îmi vei dărui giuvaerurile fără nici un fel de plată? — Numai moartea e fără plată, mamă, a răspuns râzând mezinul. Dacă e adevărat că giuvaerurile prețuiesc cât un castel, am fi smintiţi să ţi le punem la gât. Îndată ce închide Kuno ochii, coborâm călări devale, ne luăm fiecare ce ni se cuvinte, iar partea mea de giuvaeruri o vând. Tot ciorovăindu-se astfel, au ajuns la poarta castelului. Contesa clocotea de mânie la gândul giuvaerurilor râvnite. Kuno a trecut podul călare şi când a ajuns în faţa mamei lui vitrege şi a fraţilor săi, a oprit calul, a descălecat şi a salutat cuviincios. Cu toate că se purtaseră atât de neomenos cu el, se gândea totuşi că sunt fraţii lui şi ca femeia aceasta lipsită de inimă fusese iubită de tatăl său. — Ei, frumos din partea nobilului fiu că ne vizitează, a spus contesa, cu glas mieros şi cu un zâmbet binevoitor. Ce se mai aude pe la Hirschberg? Te simţi bine acolo? Ai şi o litieră? Şi ce frumoasă e! Nici unei împărătese nu i-ar fi ruşine să se suie în ea. Îţi mai lipseşte doar doamna pe care s-o plimbi astfel prin toată ţara. — Nu m-am gândit încă la asta, preacinstită mamă, a răspuns Kuno. Deocamdată cu altcineva aş vrea să-mi duc traiul laolaltă. Iată pricina pentru care am venit cu litiera. — Eşti prea bun şi îndatoritor, l-a întrerupt contesa, înclinându-se surâzătoare. — E vorba de părintele Iosif capelanul castelului. E atât de bătrân, că nu se mai poate ţine pe cal, a continuat Kuno liniştit. Vreau să-l iau cu mine pe bătrânul meu dascăl. Aşa ne-am înţeles când am părăsit castelul Zollern. Şi mai vreau să cobor în vale, s-o iau şi pe bătrânica Feldheimer, Dumnezeu s-o aibă în pază. Trebuie să fie gârbovă de ani. Odinioară, când m-am plimbat întâia oară călare împreună cu răposatul meu părinte, ea m-a scăpat de la moarte. Am destule încăperi la Hirschberg. Vreau să-şi sfârşească zilele acolo. Rostind aceste cuvinte, a străbătut curtea, îndreptându-se spre locuinţa capelanului.   Tânărul Wolf şi-a muşcat mânios buzele, contesa a pălit de ciudă, iar Ghiduş a spus, izbucnind în râs: — Ce-mi daţi pe calul pe care-l voi primi în dar? Eu zic, frate Wolf, să-mi dai în schimb platoşa pe care o vei primi tu. Ha-ha! Pe cine vrea să ia cu el? Pe capelan şi pe bătrâna vrăjitoare? Iată o pereche de toată frumuseţea! Dimineaţa poate lua lecţii de limba greacă de la capelan, iar după-masă, lecţii de vrăjitorie de la baba Feldheimer. De ce năzbâtii e în stare Kuno-prostănacul! — E un bădăran! a răspuns contesa. Nu râde, Ghiduş! Ne face neamul de ocară. Vecinii noştri se vor prăpădi de râs când vor auzi că seniorul Zollern a dus-o într-o litieră somptuoasă, purtată de catâri, pe baba Feldheimer, zgripţuroaica aceea bătrână, şi că a instalat-o la castelul lui. A moştenit de la maică-sa grija pentru bolnavi şi pentru tot felul de lepădături. Vai, taică-său s-ar răsuci în groapă dac-ar şti toate astea! — Da, a adăugat Ghiduş. Tata ar mormăi şi în groapă: „Ştiu! Prostii!" — Uite-l, vine împreună cu bătrânul! Îl ţine de braţ, fără ruşine! a strigat contesa, îngrozită. Să mergem, nu vreau să-l mai văd! Cei trei s-au îndepărtat, Kuno l-a condus pe bătrânul lui dascăl până la pod şi l-a ajutat să se urce în litieră. Jos, în vale, s-a oprit în faţa colibei în care se adăpostea bătrâna Fledheimer şi a găsit-o gata de plecare, cu o boccea plină cu tot felul de leacuri — pomezi, licori — şi cu felurite scule. Sprijinindu-se în toiegelul ei de cimişir, bătrânica s-a urcat în litieră. Nu s-a petrecut însă nimic din ceea ce prevăzuse, plină de răutate, contesa de Zollern. În împrejurimi, nimeni nu s-a mirat de fapta cavalerului Kuno. Dimpotrivă, oamenii găseau frumoasă şi vrednică de laudă străduinţa de a-i însenina ultimele zile bătrânei Feldheimer şi îi dădeau cinstire pentru că îl adăpostise în castelul său pe bătrânul capelan Iosif. Numai fraţii lui şi contesa tunau şi fulgerau de mânie, împroşcându-l cu vorbe de ocară. Dar era spre paguba lor, căci toată lumea socotea purtarea fraţilor vitregi prea nesăbuită şi-i vorbea de rău. Umbla zvonul că nici cu mama lor nu duceau casă bună, ci numai într-o gâlceavă o ţineau, iar ei între ei se vrăjmăşeau cumplit. Contele Kuno de Zollern-Hrischberg a încercat de mai multe ori să se împace cu fraţii lui, căci se simţea foarte rău când îi vedea trecând călare prin faţa castelului său fără să-i păşească vreodată pragul casei, sau când îi întâlnea în codru sau pe câmp şi ei îl salutau mai rece ca pe un străin. Zadarnic însă căuta el să se apropie de fraţii săi, căci aceştia nu-i răspundeau decât cu batjocuri. Într-o bună zi, în mintea lui Kuno a încolţit un gând. Ştiindu-i tare zgârciţi şi hapsâni pe cei doi fraţi ai săi, a hotărât să ajungă pe calea aceasta la inimile lor. Între cele trei castele se afla un iaz — chiar la mijloc — care făcea parte din domeniul lui Kuno. În iazul acesta creşteau cele mai bune ştiuci şi cei mai frumoşi crapi din împrejurimi. Cei doi fraţi, cărora le plăcea să pescuiască, erau mânioşi foarte pe tatăl lor, care nu le lăsase lor moştenire şi iazul. Pe de o parte, erau prea mândri ca să pescuiască în apa aceea fără ştirea fratelui lor, iar pe de altă parte, nu voiau să-i spună o vorbă bună, rugându-l să le îngăduie să prindă peşte acolo. Ştiind câtă slăbiciune aveau fraţii lui pentru iaz, Kuno i-a poftit într-o zi să se întâlnească tustrei acolo. Era o dimineaţă frumoasă de primăvară. Cei trei fraţi, venind dinspre cele trei castele, au ajuns aproape în aceeaşi clipă la iaz. — Iată, a strigat Ghiduş, ne-am brodit de minune! Exact la ceasurile şapte am plecat călare de la Schalksberg. — Şi eu de la Hirschberg! Şi eu de la Zollern! i-au răspuns ceilalţi doi fraţi. — Pesemne ca iazul se află drept la mijloc, a continuat mezinul. Straşnic! — Ei, tocmai de aceea v-am poftit aici. Ştiu că vă place mult să pescuiți. Şi mie îmi place să dau din când în când cu undiţa. În iaz sunt destui peşti chiar şi pentru trei castele, iar pe malul iazului e destul loc pentru noi trei, chiar dacă am veni din întâmplare toţi deodată. Vreau ca, de azi înainte, această apă să fie a noastră a tuturor, şi fiecare dintre voi va avea aceleaşi drepturi asupra ei ca şi mine. — Nobilul nostru frate e nespus de îndatoritor, a zis Ghiduş cu un zâmbet ironic. Ne dă o întindere de apă de şase pogoane şi câteva sute de peştişori! Ei bine, şi ce ne cere în schimb? Căci numai moartea n-are plată! — Nu vă cer nimic, a spus Kuno. Nu vreau decât să vă întâlnesc din când în când la iaz şi să stau de vorbă cu voi. Oricum, suntem fiii aceluiaşi tată! — Nu, aşa nu-i bine, răspunse seniorul de la Schalksberg. Nu e nimic mai neplăcut decât să pescuieşti laolaltă cu alţii. Unul goneşte peştii celuilalt. Dar dacă am cădea la învoială asupra zilelor în care să venim la pescuit, de pildă tu, Kuno, luni şi joi, Wolf marţi şi vineri, iar eu miercuri şi sâmbătă, atunci primesc darul. — Eu, nu! a strigat întunecatul Wolf. Nu primesc nici un dar şi nu vreau să împart cu nimeni nimic. Kuno ne îmbie să împărţim iazul, fiindcă avem tustrei aceleaşi drepturi asupra lui. Eu zic să jucăm zaruri şi să se hotărască al cui rămâne. Dacă norocul va fi de partea mea, puteţi veni oricând să mă întrebaţi dacă vă dau voie să pescuiţi ori ba. — Eu nu joc zaruri, a răspuns Kuno cu tristeţe, văzând că nu se poate apropia de fraţii lui pentru nimic în lume. — De bună seamă, a râs Ghiduş, fratele nostru este un senior cucernic, dreptcredincios, care socoteşte jocul cu zarurile drept un păcat de moarte. Dar eu m-am gândit la altceva, la ceva ce nu-l poate ruşina nici pe cel mai evlavios sihastru. Să ne aducem undiţele şi să pescuim până când orologiul de la Zollern va bate douăsprezece ceasuri, şi iazul va fi al aceluia care va prinde cei mai mulţi peşti până la ceasul acela. — Ar fi o prostie, a spus Kuno, să lupt pentru ceea ce îmi aparţine de drept prin moştenire. Dar ca să vă încredinţez că nu am glumit când v-am spus să împărţim iazul, fie, mă duc să-mi iau uneltele de pescuit. Atunci au sărit cu toţii în şa şi au pornit fiecare spre castelul lui. Gemenii au trimis în mare grabă slujitorii să scormonească pe sub toate pietrele vechi şi să adune viermişori de momeală. Kuno şi-a luat însă sculele obişnuite de pescuit şi momeala pe care învăţase s-o pregătească odinioară de la bătrâna Feldheimer, şi a ajuns cel dintâi la iaz. Curând au sosit şi gemenii. Kuno i-a lăsat să-şi aleagă locurile cele mai bune, unde să poată sta în voie, apoi a azvârlit undiţa. Minune! Peştii îl recunoşteau parcă de stăpân al iazului. Cete întregi de crapi şi de ştiuci se adunau forfotind în jurul undiţei sale, iar peştii cei mai bătrâni şi mai mari îi goneau pe cei mici. În fiece clipă scotea câte un peşte. Nici nu apuca să arunce undiţa bine, că douăzeci-treizeci de peşti aşteptau cu gurile căscate, gata să se lase prinşi în cârligul ascuţit. Peste două ceasuri, în jurul lui Kuno se ridicau mormane de peşti dintre cei mai frumoşi. S-a oprit din pescuit şi s-a dus la fraţii săi să vadă ce fac. Ghiduş prinsese un crăpcean şi doi bieţi obleţi, iar Wolf — trei mrene şi două plevuşte. Amândoi se uitau amărâţi spre malul opus, căci se vedea foarte bine cât noian de peşte prinsese fratele lor mai mare. Kuno s-a apropiat încetişor de Wolf, dar acesta, turbat de mânie, a sârit în sus, a rupt sfoara, a făcut bucăţi băţul undiţei şi a aruncat totul în iaz. — Aş vrea să arunc o mie de cârlige în apă în loc de unul, iar de fiecare să se prindă una din aceste făpturi! a strigat el. Nu-i lucru curat la mijloc. Aici sunt farmece şi vrăjitorii. Altfel cum ai putea să prinzi tu, Kuno-prostănacul, într-un ceas, mai mulţi peşti decât prind eu într-un an? — Da, da. acum mi-aduc aminte, a adăugat Ghiduş, că el a deprins meşteşugul pescuitului de la mătuşa Feldheimer, vrăjitoarea aceea blestemată! Şi noi ne-am lăsat amăgiţi să pescuim cu el. Într-o bună zi o să ajungă şi el un vrăjitor. — Nu, vrăjitoare adevărată nu e, a zis Ghiduş, în bătaie de joc. Muieri de felul ăsta ştiu de obicei să prevestească viitorul, dar baba Feldheimer va ajunge să prevestească viitorul atunci când se va preface în lebădă. Nu i-a prezis ea tatălui nostru că moştenirea pe care ne-o va lăsa va putea fi cumpărată cu un gulden cu cap de cerb, cu alte cuvinte că tata o să ajungă la sapă de lemn? Totuşi, când a murit, totul, cât cuprinzi cu ochii de pe zidurile castelului Zollern, era al lui. Baba Feldheimer nu e altceva decât o bătrână fără minte, iar tu, Kuno, un prostănac! După aceste cuvinte, mezinul s-a îndepărtat în grabă, căci se temea de mâna grea a fratelui său, iar Wolf l-a urmat, împroşcându-l cu toate sudălmile pe care le învăţase de la tatăl lui. Îndurerat din cale-afară, Kuno s-a îndreptat spre casă. Îşi dăduse seama că nu se putea înţelege cu fraţii lui. Vorbele lor urâte îi făcuseră atâta inimă rea, încât a căzut la pat a doua zi şi numai cuvintele de alinare ale capelanului Iosif şi licorile tămăduitoare ale mătuşii Feldheimer l-au izbăvit de moarte. Când gemenii au prins însă de veste că fratele lor Kuno zace greu bolnav, au făcut un praznic grozav. Ameţiţi de băutură, s-au legat cu jurământ ca acela care va afla primul de moartea lui Kuno-prostănacul să dea de ştire celuilalt prin salve de tun iar cel care va trage primul cu tunurile din castel va avea dreptul să-şi aleagă din pivniţele lui Kuno butoiul cu cel mai bun vin. Wolf a pus un pândar ca să vegheze zi şi noapte în împrejurimile Hirschberg-ului, iar Ghiduş a cumpărat cu bani grei pe un slujitor de-al lui Kuno, ca să-l vestească de îndată clipa morţii stăpânului său. Slujitorul acesta era însă mai credincios blajinului şi cucernicului său stăpân decât mârşavului conte din Schalksberg. Într-o seară, el a întrebat-o îngrijorat pe bătrâna Feldheimer cum se simte stăpânul său, şi când acesta i-a răspuns că starea sănătăţii lui este mulţumitoare, slujitorul i-a povestit despre uneltirile celor doi fraţi, adăugând că-şi puseseră-n gând să-şi arate bucuria cu prilejul morţii fratelui lor, prin salve de tun. Auzind aceste cuvinte, bătrâna s-a necăjit cumplit. Dar când i-a spus contelui totul, acestuia nu-i venea să creadă că fraţii lui ascundeau în sufletul lor atâta neomenie. Atunci bătrâna l-a povăţuit să-i pună la încercare, răspândind zvonul că ar fi murit. Vestea va zbura ca fulgerul şi, dacă vor auzi salve de tun, însemna că slujitorul grăise adevărul. Contele a chemat slujitorul cumpărat de fratele său, l-a descusut încă o dată şi i-a poruncit să plece călare spre Schalksberg, ca să dea acolo de ştire că lui Kuno i se apropie sfârşitul. În timp ce slujitorul cobora povârnişul de la Hirschberg, a fost zărit de pândarul contelui Wolf de Zollern. Acesta i-a tăiat drumul şi l-a întrebat încotro aleargă. — Vai mie, a răspuns slujitorul, sărmanul meu stăpân n-o mai duce până-n seară! Toţi socot că i-a sunat ceasul. — Aşa? I-a sunat ceasul? a strigat celălalt şi cât ai clipi s-a repezit la cai, a sărit în şa şi a dat pinteni bidiviului, zburând spre Zollern. A suit dealul ca vântul şi a ajuns la poarta castelului, unde bietul cal a căzut grămadă, iar călăreţul a mai apucat să strige „Contele Kuno moare!“ după care şi-a pierdut simţirile. Tunurile din Zollern au început să bubuie, umplând de fericire inima contelui Wolf şi a mamei sale. Se şi vedeau stăpânii butoiului de vin, ai iazului şi ai giuvaerurilor. Ecoul puternic al acestor salve îi bucură peste măsură, dar şi-au dat seama curând că nu era ecou, ci salvele tunurilor din Schalksberg. Wolf i-a spus atunci mamei sale, zâmbind:   — Şi fratele meu mai mic a avut iscoadele lui. Deci trebuie să împărţim pe din două şi vinul, ca şi întreaga moştenire. A sărit apoi pe cal şi a pornit în galop, căci se temea ca Ghiduş să nu i-o ia înainte şi să pună mâna pe bunurile de preţ ale răposatului. La iaz, fraţii s-au întâlnit şi s-au uitat unul la altul, ruşinaţi de graba cu care voiseră să ajungă la Hirschberg. Nici n-au pomenit de Kuno, în timp ce-şi urmau drumul, ci s-au sfătuit frăţeşte ce să facă mai departe şi ale cui să fie domeniile de la Hirschberg. Au trecut călări podul şi, la fereastra castelului, ce să vezi? Fratele lor, teafăr şi sănătos, se uita în curte cu ochii scăpărând de mânie. Gemenii s-au înspăimântat cumplit, crezând mai întâi că e o stafie, şi şi-au făcut semnul crucii, dar văzând că era Kuno în carne şi oase, Wolf a strigat:  Ptiu, lua-te-ar...! Ce prostie! Credeam c-ai murit! — Nu-i niciodată prea târziu, a grăit mezinul, săgetându-l pe Kuno cu o privire veninoasă.  Acesta a strigat însă cu glas tunător: — Din clipa asta, toate legăturile noastre de rudenie s-au rupt pentru totdeauna. Am auzit prea bine salvele voastre de bucurie, dar, băgaţi de seamă, am pregătit şi eu cinci culevrine[3]  aici, în curte, şi le-am încărcat în cinstea voastră. Pieriţi din calea ghiulelelor mele, ca să nu aflaţi cum se trage la Hirschberg! Văzându-l atât de îndârjit, fraţii au dat pinteni cailor şi au coborât în mare grabă povârnişul. Kuno le-a trimis din urmă o ghiulea care a zburat pe deasupra capului lor, aşa că ei au făcut fără voie o plecăciune adâncă şi cuviincioasă. Kuno nu voia însă decât să-i sperie, nu să-i lovească. — De ce ai tras salvele de tun, nătărăule? a întrebat supărat Ghiduş. Eu am tras numai după ce le-am auzit pe-ale tale. — Ba, să am iertare. Întreab-o si pe mama! a răspuns Wolf. Tu ai tras întâi şi ne-ai făcut de râs, neobrăzatule! Mezinul nu s-a lăsat nici el mai prejos cu vorbele de ocară şi când au ajuns la iaz sudălmile moştenite de la Zollern-tună-şi-fulgeră curgeau şuvoi. Până la urmă, fraţii s-au despărţit învrăjbiţi şi furioşi. A doua zi, Kuno şi-a făcut testamentul. Bătrânica Feldheimer i-a spus capelanului: — Pun rămăşag că nu scrie cuvinte prea drăgăstoase despre cei doi tunari. Dar toate încercările ei de a-l descoase pe dragul ei binefăcător au fost zadarnice. Acesta nu a suflat o vorbă despre testament. Bătrâna nu a mai apucat să afle nimic, fiindcă după un an, în ciuda alifiilor şi a licorilor ei, şi-a dat sufletul fără să fi fost măcar bolnavă. Îi sunase ceasul. Cei nouăzeci şi opt de ani ai ei ar fi dus la groapă pe orice om, cât de sănătos. Contele Kuno a înmormântat-o cu mare cinste, nu ca pe o femeie sărmană, ci ca pe o mamă. După moartea bătrânei; el a început să se simtă tot mai singur în castelul său, mai ales fiindcă părintele Iosif a purces şi el din lumea aceasta, scurt timp după băbuţa Feldheimer. Singurătatea lui, nu a dăinuit însă prea mult, căci bunul Kuno s-a sfârşit din viaţă la vârsta de douăzeci şi opt de ani. Gurile rele spuneau că ar fi murit otrăvit de Ghiduş. Dar oricum ar fi fost, la câteva ceasuri după moartea lui, la Zollern şi la Schalksberg au bubuit din nou tunurile. Fiecare castel îi vestea sfârșitul cu câte douăzeci şi cinci de salve. — De data asta s-a isprăvit de-adevăratelea cu el! a zis Ghiduş, întâlnindu-se cu fratele său pe drum. — Da, a răspuns Wolf, şi dacă s-ar întoarce de pe lumea cealaltă şi ne-ar striga vorbe de ocară de la fereastră, ca odinioară, puşca mea abia aşteaptă să-l înveţe buna-cuviinţă şi să-i vină de hac. Vorbind aşa, suiră pieptiş înălţimea pe care se află castelul. Când un călăreţ necunoscut, însoţit de alaiul său cavaleresc, i-a ajuns din urmă, cei doi, socotind că trebuie să fie vreun prieten de-al fratelui lor, care venea la înmormântare, s-au prefăcut că plâng, nemaicontenind să-l laude pe cel dispărut şi jelindu-i moartea timpurie. Ghiduş a izbutit chiar să-și stoarcă lacrimi de crocodil. Cavalerul nu scotea însă nici o vorbă, ci urca liniştit şi tăcut alături de ei, îndreptându-se spre Hirschberg. — Aşa, acum suntem în largul nostru. Adu vin, chelarule, dar din cel mai bun! a strigat Wolf, descălecând. Apoi au urcat scara în spirală şi au intrat în sala castelului, urmaţi de tăcutul călăreţ. În clipa când gemenii s-au aşezat tihniţi la masă, necunoscutul a scos din pieptar o monedă de argint şi a zvârlit-o pe masa de ardezie. Banul s-a rostogolit zornăind, iar străinul a zis: — Iată moştenirea voastră. Nici mai mult, nici mai puţin decât un gulden cu cap de cerb. Fraţii s-au uitat unul la celălalt miraţi, au izbucnit în râs şi l-au întrebat ce vrea să spună. Cavalerul a scos atunci un pergament cu o mulţime de peceţi. Acolo, Kuno-prostănacul scrisese toate faptele duşmănoase săvârşite în timpul vieţii sale de către fraţii lui. La sfârşit îi vestea că, în afară de giuvaerurile răpo-satei sale mame, hotărâse să vândă Würtemberg-ului întreaga moştenire pentru o nimica toată, în schimbul unui biet gulden cu cap de cerb. Giuvaerurile urmau a fi folosite spre a se clădi un azil pentru săraci în oraşul Balingen. Fraţii au încremenit, râsul le-a îngheţat pe buze. Scrâşneau neputincioşi. Ce puteau să facă ei împotriva provinciei Würtemberg! Pierduseră frumuseţe de moşie, pădurea, ogoarele, oraşul Balingen, până şi iazul cu peşti, şi nu moşteniseră decât un pârlit de gulden cu cap de cerb! Furios, Wolf l-a vârât în pieptar, fără a scoate o vorbă, şi-a pus tichia pe cap şi trecând mânios, fără să salute, pe lângă trimisul Würtemberg-ului, a încălecat şi a pornit spre Zollern. În dimineaţa următoare, plictisit de cicălelile mamei sale, care nu mai contenea cu mustrările fiindcă pierduseră şi moşia şi giuvaerurile, Wolf a pornit călare spre Ghiduş, la Schalksberg. Când a ajuns la fratele său, l-a întrebat: — Ce zici să facem cu moştenirea noastră? Să jucăm pe ea, sau s-o bem? — Mai bine s-o bem, a răspuns Ghiduş. Aşa vom câştiga amândoi. Hai călare la Balingen, să-i înfruntăm pe oamenii de acolo, cu toate că am pierdut orăşelul în chip ruşinos. — Iar la cârciuma „Mielul” e un vin roşu straşnic; nici împăratul nu are altul mai bun, a adăugat Wolf. Amândoi au pornit spre Balingen şi acolo s-au oprit la cârciumă şi au întrebat cât costă o oca de vin roşu; după care, au închinat unul în sănătatea celuilalt, până au mântuit guldenul. Atunci Wolf s-a ridicat în picioare, a scos din pieptar moneda de argint cu capul de cerb pe ea, a azvârlit-o pe masă şi i-a strigat cârciumarului: Iată guldenul ce ţi se cuvine! Mai vrei ceva? Cârciumarul a luat guldenul, l-a întors pe o parte şi pe alta, şi a răspuns zâmbind: — Ar fi în regulă, dar, vedeţi, acesta e un gulden cu cap de cerb. Aseară a sosit o ştafetă din Stuttgart, iar azi-dimineaţă crainicul a vestit în numele contelui de Würtemberg, stăpânul orăşelului nostru, că banii aceştia nu mai sunt buni. Trebuie să-mi daţi alţii. Cei doi fraţi au pălit, uitându-se unul la altul.  Plăteşte, a spus unul. N-ai bani? a întrebat celălalt. În cele din urmă au rămas datori un gulden la „Mielul" din Balingen şi au plecat tăcuţi păşind îngânduraţi unul lângă altul. Când au ajuns la răscrucea unde un drum ducea la dreapta, spre Zollern, iar altul la stânga, spre Schalksberg, Ghiduş a spus: — Aşadar, am moştenit mai puţin decât nimic, şi pe deasupra am mai băut şi un vin prost. — Da, a răspuns fratele lui. Vorbele bătrânei s-au adeverit; „Moştenitorii tăi nu se vor alege nici măcar cu un gulden cu cap de cerb!" Din banii moşteniţi n-am putut plăti nici barem o oca de vin!  Ştiu! a zis stăpânul Schalksberg-ului. — Prostii! a răspuns seniorul din Zollern, îndreptându-se călare spre castel, mânios pe sine însuşi şi pe toată lumea.   — Aceasta e povestea guldenului cu cap de cerb, a încheiat făurarul, şi se spune că e adevărată. Cârciumarul din Dürrwangen, care se află aproape de cele trei castele, a povestit-o unui bun prieten al meu, călăuză, care, trecând adeseori prin munţii albi ai Saubiei trăgea totdeauna la Dürrwangen . Oaspeţii au bătut din palme, încântaţi de povestea faurului. — Câte nu se întâmplă în lumea asta! a strigat cărăuşul. Îmi pare bine că nu ne-am pierdut vremea cu jocul de cărţi. Am să ţin bine minte povestea asta şi o s-o istorisesc mâine tovarăşilor mei, cuvânt cu cuvânt. — În timp ce povestea făurarul, mi-am adus şi eu aminte de o întâmplare! zise studentul. — Spune, spune! îl rugară într-un glas făurarul şi Felix. — Fie, răspunse studentul. Mai curând sau mai târziu, tot o să-mi vină şi mie rândul să povestesc ceva. Ceea ce veţi auzi pare-se că s-a petrecut aievea. Zicând acestea, s-a aşezat mai bine în jilţ, pregătindu-se să înceapă. Dar hangiţa a pus furca şi fuiorul deoparte şi s-a îndreptat spre masa oaspeţilor.  — Acum, domnilor, e timpul de culcare, spuse ea. Ornicul a bătut ceasurile nouă şi mâine avem treabă. — Mai adu o sticlă cu vin şi poţi să te duci la culcare! strigă studentul. Nu mai avem nevoie de dumneata. — Nu se poate răspunse ea, posomorându-se. Atâta timp cât se află muşterii în sală, nici eu, nici slujitorii nu ne culcăm. Ce să mai lungim vorba, domnilor! Duceţi-vă în odăile dumneavoastră. Şi aşa e prea târziu. În casa mea nu se petrece peste ceasurile nouă. — Cum asta, cucoană? rosti mirat făurarul. Ce-ţi pasă dumitale dacă noi rămânem aici singuri, după ce te-ai culcat dumneata? Suntem oameni cinstiţi, nu-ţi şterpelim nimic şi nici n-o s-o ştergem fără plată. Nu îngădui să fiu dat afară în felul acesta din nici un han din lume. Femeia îi aruncă o privire mânioasă: — Nu cumva credeţi că o să-mi schimb rânduiala casei pentru orice golan, pentru orice haimana de calfă, pentru doisprezece creiţari ai lui? Vă spun pentru ultima oară că nu îngădui asemenea purtări. Faurul vru să mai răspundă ceva, dar studentul îl privi cu înţeles şi le făcu celorlalţi un semn din ochi. — Bine, zise el. Dacă hangiţa nu ne lasă să mai rămânem, apoi să mergem în camerele noastre. Dar ne-ar trebui nişte lumânări, ca să nu bâjbâim. — N-am de unde sa vă dau, răspunse ea, posomorâtă. Ceilalţi or să nimerească drumul şi prin întuneric, iar dumitale o să-ţi ajungă şi capătul ăsta de lumânare. N-am altceva. Tânărul primi tăcut lumânarea şi se ridică. Ceilalţi îşi luară traistele, ca să le ducă în camerele lor, şi începură să urce scara după student. Acesta mergea înainte cu lumânarea. Când au ajuns sus, studentul îi rugă să meargă în vârful picioarelor, deschise uşa camerei sale şi le făcu semn să intre. — Nu mai încape nici o îndoială, le spuse el. Vrea să ne dea pe mâna tâlharilor! N-aţi băgat de seamă cât de stăruitor ne trimitea la culcare? Cum încerca cu tot dinadinsul să ne împiedice sa stăm de veghe laolaltă? Nădăjduieşte c-o să ne culcăm acum şi că tâlharii au să ne surprindă dormind. — Nu credeţi c-ar fi mai bine să plecăm de aici? întrebă Felix. Mă simt mai la largul meu în pădure decât între zidurile astea. — Ferestrele sunt şi aici zăbrelite! exclamă studentul, încercând zadarnic să smulgă una din gratii. Nu ne rămâne decât o singură ieşire: s-o zbughim pe poartă. Nu cred însă c-o să ne lase. — Să încercăm, spuse cărăuşul. Vreau să văd dacă pot ajunge măcar până în curte. Dacă se poate, mă întorc şi vă iau pe toţi. Ceilalţi încuviinţară. Cărăuşul se descălţă şi se furişă în vârful picioarelor spre scară. Sus, în odaie, tovarăşii lui ascultau încordaţi, cu teamă. Tânărul ajunse la jumătatea scării, întreg şi nevătămat, şi tocmai voia să se ferească de un stâlp de susţinere, când, deodată, îi ieşi înainte un câine uriaş. Dulăul îi puse labele pe umeri şi rânji la el, dezvelindu-şi colţii lungi şi ascuţiţi. Cărăuşul nu îndrăzni nici să înainteze, nici să dea înapoi, de teamă ca, la cea mai mică mişcare, dulăul cel fioros să nu-şi înfigă colţii în beregata lui. Câinele începu să latre şi să urle groaznic. Auzind hărmălaia, rândaşul şi hangiţa ieşiră în grabă, cu lumânări în mâini.  Încotro? Ce vrei? strigă femeia. — Vreau să-mi iau ceva din căruţă, răspunse cărăuşul, tremurând ca varga, căci prin deschizătura uşii zărise nişte umbre care dădeau de bănuit, oameni cu puşti în mână. — Ai fi putut să iei ce-ţi trebuie înainte de a urca în cameră, spuse îmbufnată hangiţa. Fassan, vino-ncoa’! Iacob, încuie poarta şi luminează-i omului drumul până la căruţă. Câinele îşi luă labele şi botul înfiorător de pe umerii cărăuşului şi se aşeză din nou de-a curmezişul scării. Între timp, rândașul încuiase poarta şi porni cu lumânarea înaintea cărăuşului. Nu era chip să fugă. Frământându-se cam ce-ar putea să ia din căruţă, omul îşi aminti că avea un funt de lumânări pe care trebuia să le ducă la oraş. „Capătul de lumânare pe care-l avem sus nu ţine mai mult de un sfert de ceas, şi-a zis el, aşa că o să avem nevoie de lumânări". Luă două lumânări din căruţă, le ascunse în mânecă şi, ca să se afle în treabă, îşi căută mantaua, care-i trebuia — după cum i-a spus el rândaşului — să se învelească în timpul nopţii. Ajungând teafăr înapoi, povesti tovarăşilor săi despre dulăul uriaş care stătea de pază pe trepte, despre oamenii pe care îi zărise în treacăt, despre pregătirile care se făcuseră ca să pună mâna pe ei, şi încheie oftând: Nu scăpăm cu viaţă în noaptea asta! — Nu-mi vine să cred, răspunse studentul. Nu-mi vine să cred să fie atât de proşti oamenii aceştia, să omoare patru inşi pentru o nimica toată. De aceea ar fi bine să nu ne împotrivim. În ceea ce mă priveşte, eu am cel mai mult de pierdut. Pe calul meu au şi pus mâna, de bună seamă. Am cumpărat bidiviul acum patru săptămâni şi m-a costat cincizeci de galbeni. Punga şi hainele le dau de bună voie, căci, la urma urmelor, viaţa e îmi mai scumpă. — Dumitale îţi este mai uşor, răspunse cărăuşul. N-ai cine ştie ce de pierdut; asemenea lucruri se pot lesne înlocui. Eu, însă, sunt ştafetă. Am plecat din Aschaffenburg cu fel de fel de lucruri, iar în grajd am doi cai frumoşi, singura mea avere. — Nu-mi vine să cred c-or să se lege de dumneata, spuse giuvaergiul. Prădarea unei ştafete ar stârni mare zarvă şi tărăboi în ţară. Şi eu cred că-i mai bine să dau de bună voie, cum a zis dumnealui, tot ce am şi să făgăduiesc, sub jurământ, să nu suflu o vorbă şi nici să mă plâng. E mai cuminte aşa decât să mă împotrivesc unor oameni înarmaţi cu puşti şi pistoale pentru câteva boarfe. La aceste cuvinte, cărăuşul scoase lumânările, le lipi de masă şi le aprinse. — Atunci, în numele Atotputernicului, să aşteptăm şi să vedem ce-o să se întâmple, zise el. Hai să ne aşezăm şi să gonim somnul cu o poveste. — Să facem precum spui, răspunse studentul, şi, fiindcă e rândul meu, iată că şi încep.      [1] În limba germană Schalk înseamnă ghiduş. [2] În limba germană Histchgulden înseamna gulden cu cap de cerb. [3] Tun vechi cu ţeava foarte lungă.