Legende populare chinezesti

Aceste patru poveşti fac parte din Leao ceai ce y (Miraculoasele povestiri din Muzeul trecător), cea mai bună operă chineză de ficţiune fantastică.           Ediţia curentă a acestei culegeri, în opt volume (adică şaisprezece kiruan) conţine 431 de poveşti. Manuscrisul, care a fost regăsit în 1948 la un ţăran din Si-fong, în Manciuria, şi reprodus fotografic în 1955 la Pekin, nu conţine decât 237 de poveşti, dar 28 dintre ele nu figurează în ediţia curentă.           Toate aceste poveşti, nu sunt numai opera personală a lui Pu Sun-lin, care de altminteri explică clar în prefaţa sa cum şi-a luat materialul din tradiţia naţională şi din legendele populare: „Eu n-am talentul lui Kan Pao1, dar îmi place să mă dedic «căutării zeilor»; şi împărtăşesc gustul lui Su Tong-po2 când e vorba să trag cu urechea la poveştile cu strigoi. Ori de câte ori aud una, imediat o însemn. Astfel s-a alcătuit treptat-treptat culegerea de faţă. Pe de altă parte, prietenii îmi trimit, din cele patru colţuri ale imperiului, poveşti pe care le strâng laolaltă din pricina patimei pe care-o am pentru ele, şi colecţia mea creşte o dată cu timpul.”           Originea folclorică a acestor poveşti nu scade cu nimic originalitatea compoziţiei. Pu Sun-lin se deosebeşte de emulii săi prin vigoarea stilului, patetismul intrigii şi savanta dozare a feericului şi realului.                 FANTOMA MUŞCATĂ.           Iată istoria pe care mi-a povestit-o Cen Lin-ceng: un bătrân dintre prietenii săi îşi făcea siesta într-o zi de vară, când zări în nedesluşirea toropelii aceleia o femeie care, dând la o parte portiţa, se strecură în casă îmbrăcată în veşminte de doliu: tichie alba, tunică cu pieptar de cânepă, fustă la fel. Se îndreptă spre camera din dos şi bătrânul crezu mai întâi că era o vecină care venea în vizită; apoi chibzui: „Cum ar îndrăzni să intre în casa altuia îmbrăcată aşa?3”           În timp ce stătu el aşa nedumerit, femeia se întoarse şi intră în cameră. O cercetă cu atenţie: era cam de vreo treizeci de ani; culoarea palidă a chipului buhăit, privirea întunecată, îi dădeau o înfăţişare înspăimântătoare. Se ducea şi venea prin cameră, fără să aibă aerul că vrea să se retragă, ba chiar se apropia de pat. El se prefăcu că doarme, ca să-i observe mai bine gesturile şi mişcările; curând, ridicându-şi fusta, sări în pat şi se aşeză pe burta bătrânului; lui i se părea că atârnă trei mii de livre. Îşi păstră toată luciditatea, dar când vru să ridice mâna, era parcă prinsă în lanţuri; când vru să mişte piciorul, piciorul parcă-i era paralizat. Cuprins de frică, încercă să strige, dar, vai! nu mai era stăpân pe glasul său. Între timp, femeia începu să-l adulmece pe faţă, pe obraji, pe nas, pe sprâncene, pe frunte. Pe toată faţa îi simţea botul a cărui suflare îngheţată îl pătrundea până la os. În spaima sa, născoci un şiretlic: când i-ar ajunge la bărbie, să încerce s-o muşte. Puţin timp după aceea, ea se aplecă într-adevăr să adulmece bărbia bătrânului, şi el o muşcă din toate puterile, aşa încât dinţii îi pătrunseră până în carne. De durere, ea se aruncă jos din pat, zbătându-se şi scoţând vaiete, în timp ce el strângea şi mai zdravăn fălcile, iar sângele curgea şiroaie pe sub bărbie, inundând perna. În toiul acestei lupte crâncene auzi în curte glasul soţiei sale.           — O fantomă! strigă el îndată.           Dar abia descleştase dinţii, că monstrul şi fugi, ca o suflare.           Nevasta bătrânului se repezi la căpătâiul soţului său; nu văzuse nimic şi-şi bătu joc de iluzia pricinuită, pretindea ea, de-un simplu coşmar; dar el îi povesti ciudata scenă care se desfăşurase mai adineauri şi-i arătă, drept dovadă, pata de sânge: ai fi zis că e apă scursă printr-o crăpătură a acoperişului pe pernă şi pe rogojină. Îşi apropie faţa şi respiră o duhoare de putreziciune; fu cuprins de vărsături şi, timp de mai multe zile, avu gura spurcată de-o duhoare scârboasă.           PIELEA VOPSITĂ.           În timpul unei plimbări de dimineaţă, tânărul literat Wang, originar din Tai-iuan, întâlni o femeie care abia mergea, purtând o boccea; se apropie în grabă, văzu că-i tânără şi frumoasă şi se îndrăgosti imediat de ea. O întrebă de ce mergea singură, neînsoţită, acum când ziua se îngâna cu noaptea.           — La ce bun să-mi pui astfel de întrebări? îi spuse ea. Tot n-ai putea să mă scapi de necazurile pe care le am.           — Ce necazuri ai? mai întrebă el. Dacă aş putea să-ţi fiu de ajutor, n-am să mă dau în lături.           Ea îi explică pe-un ton îndurerat:           — Părinţii mei, împinşi de dorinţa de câştig, m-au vândut într-o casă bogată cu uşa de purpură; soţia principală, în gelozia ei, mă copleşeşte de injurii şi lovituri de dimineaţă până seara; nu mai pot îndura purtarea ei plină de răutate şi m-am hotărât să fug.           — Şi unde te duci?           — Poate avea o fugară un plan bine stabilit?           — Umila mea locuinţă e aproape de aici, şi te rog să binevoieşti să mergi acolo.           Tânăra femeie îl urmă bucuroasă, iar el, după ce se împovărase cu bagajul ei, îi arătă drumul. Când ajunseră, ea se miră că găseşte casa goală:           — Cum se face, întrebă ea, că nu e nimeni la dumneata?           — Pentru că aici suntem în pavilionul care-mi slujeşte de cameră de lucru.           — Atunci e perfect! strigă ea. Dar dacă ţi-e milă de mine în aşa măsură încât îmi oferi ospitalitatea, trebuie ca asta să rămână un secret pe care să nu-l încredinţezi nimănui.           El consimţi la tot, apoi se vârî în pat cu ea. După care, o ascunse într-o cameră retrasă, şi mai multe zile se scurseră fără a bănui cineva prezenţa frumoasei.           Literatul vorbise vag despre această întâmplare soţiei sale, care închipuindu-şi că e vorba de-o slujnică sau de vreo favorită de neam mare, îl sfătuise s-o trimită înapoi pe fugară; dar el nici vorbă să-i asculte părerea. Şi într-o zi, când se dusese întâmplător în piaţă, se întâlni cu un preot al lui Tao care, cercetându-l cu spaimă, îl întrebă dacă nu e amestecat în cine ştie ce aventură.           — Cum îndrăzneşti să tăgăduieşti, strigă el în faţa protestelor tânărului, când eşti înconjurat de emanaţii malefice?           Literatul protestă şi mai abitir, iar călugărul se îndepărtă după ce-i strigase:           — Ce nebunie! Pe lumea asta un om are să piară de pe urma orbirii sale!           Izbit de aceste cuvinte, Wang avu câteva bănuieli în legătură cu femeia, dar îşi mută imediat gândul: „Nu încape îndoială că e drăguţă şi tânără; n-ar avea cum să fie un duh răufăcător”. Puţin după aceea vru să se ducă la pavilion; poarta de la curte era închisă pe dinăuntru, aşa că nu putu intra. Asta-i trezi bănuiala. Sări printr-o spărtură a zidului împrejmuitor şi găsi uşa clădirii de asemeni închisă. Se apropie de fereastră, mergând în vârful picioarelor, ca să arunce o privire înăuntru, şi acolo zări un demon hâd, verde la chip ca smaraldul, cu dinţi lungi de ferăstrău, ocupat să deseneze, cu o pensulă muiată în vopsea, pe-o piele de om întinsă pe divan. Când îşi termină treaba, monstrul azvârli pensula, ridică pielea, o scutură ca pe-un veşmânt, se acoperi cu ea, şi-şi reluă înfăţişarea de femeie tânără, în timp ce literatul, îngrozit la culme, se retrăgea fără zgomot în patru labe. Se puse imediat să-l caute pe preotul taoist, dar la început nu reuşi să afle ce s-a întâmplat cu el; totuşi, se zbătu atâta că până la urma îl descoperi undeva la ţară pe cel de care avea nevoie; se aruncă în genunchi dinaintea lui, implorându-i ajutorul:           — Am să te scap, făgădui preotul; dar demonul e şi el de plâns: tocmai găsise pe cineva care avea să-i ia locul; nu pot să fiu atât de crud şi să-l lipsesc de viaţă.           Îi înmână atunci tânărului o apărătoare de muşte, recomandându-i s-o atârne la uşa camerei de culcare şi, înainte de-a pleca, îi dădu întâlnire la Templul Împăratului Albastru.           Întors acasă, Wang, care nu mai îndrăznea să intre în camera sa de lucru, se duse să se culce într-o cameră dinăuntrul casei, şi nu uită să agaţe apărătoarea de muşte deasupra uşii. Abia trecuse prima jumătate a nopţii, că se şi auzi afară un scrâşnet; soţul nu se încumetă să se uite, ci o trimise pe nevastă-sa să arunce o privire; ea văzu monstrul care stătea în prag, scrâşnind din dinţi. Trecu câtva timp şi demonul se depărtă, pentru ca peste o clipă să se întoarcă strigând:           — Preotul lui Tao încearcă să mă tragă pe sfoară! Dar n-am să dau înapoi ceea ce am şi obţinut!           Înşfăcă apărătoarea de muşte, o rupse, forţă uşa, se repezi în odaie drept spre patul unde era întins literatul, îi sfâşie pieptul, îi smulse inima şi dispăru. La strigătele soţiei, intră o slujnică, ţinând o lampă aprinsă: stăpânul ei era mort; cadavrul zăcea, pătat de sânge. Văduva, înspăimântată, plângea cu suspine fără să îndrăznească să spună o vorbă. A doua zi, îl trimise pe cumnatul său să-i dea de ştire preotului taoist, care strigă cuprins de mânie:           — Mi-era milă de acest demon, şi uite cum a îndrăznit să se poarte!           Fără să zăbovească, îl însoţi pe mesager la casa mortului, de unde monstrul dispăruse. Călugărul înălţă capul pentru a privi în toate direcţiile.           — Din fericire, n-a putut să fugă prea departe, spuse el. Apoi întrebă: Cine locuieşte în curtea dinspre miazăzi?           — Eu! răspunse fratele literatului.           — Demonul s-a refugiat la dumneata.           Tânărul se miră, fără să dea crezare acestor cuvinte.           — N-ai primit vizita unei persoane necunoscute? îl mai întrebă preotul.           — Eram la Templul Împăratului Albastru, n-am cunoştinţă de nimic. Mă duc să aflu.           O clipă mai târziu era înapoi:           — E adevărat, spuse el. În dimineaţa asta a venit o bătrână să ceară de lucru la noi, nevastă-mea a angajat-o; se află în casă.           — E chiar cea pe care-o căutăm! strigă preotul.           Ducându-se la fratele mortului, începu să strige cât îl ţinea gura, în mijlocul curţii, agitând ameninţător sabia sa de lemn:           — Monstru nelegiuit! dă-mi înapoi apărătoarea de muşte!           Bătrâna, care stătea înăuntrul locuinţei, păli de frică şi ieşi ca să încerce să fugă, urmărită de călugărul care-o buşea cu lovituri. Până la urmă se prăbuşi, lepădă pe neaşteptate pielea omenească şi se transformă într-un demon îngrozitor, care se rostogolea pe pământ grohăind ca o scroafă. Preotul îi tăie capul, dintr-o singură lovitură a săbiei sale de lemn; cadavrul se preschimbă atunci într-un nor gros de fum ale cărui încolăcituri se învârtejeau pe pământ; preotul scoase îndată din desaga lui o tigvă pe care-o destupă şi o aşeză în mijlocul norului: se auzi un şuier, ca atunci când tragi aer pe gură şi, cât ai clipi din ochi, fumul dispăru. În timp ce călugărul astupa şi aşeza la loc tigva, cei de faţă cercetau pielea de om pe care-o lepădase monstrul: sprâncene, ochi, mâini, picioare, nimic nu-i lipsea. Preotul o înfăşură, fâşâind ca pânza unui tablou pe care-o îndoi, ca s-o îngrămădească în desaga sa, şi păru că vrea să se retragă, dar văduva literatului, în genunchi, îl reţinu pe prag, plângând şi rugându-l să-i învie soţul. Deşi el îşi declară incompetenţa (n-avea o asemenea putere!), ea rămase prosternată dinaintea lui, arătând o durere din ce în ce mai puternică; după ce chibzui îndelung, el, în cele din urmă, îi spuse:           — Ştiinţa mea e prea slabă, într-adevăr, n-aş putea să redau viaţa unui mort, dar am să-ţi spun un om care poate că ar putea; dacă te duci la el, vei obţine neapărat ceea ce doreşti.           Şi cum ea întrebă de cine era vorba:           — Vei găsi, spuse el, în piaţă, un nebun care-şi petrece viaţa tăvălindu-se prin noroi şi prin balegă. Du-te şi cazi în genunchi în faţa lui, şi roagă-te mult de el. Dacă se întâmplă să te insulte, nu te arăta mâniată din pricina asta.           Fratele mortului, care-l cunoştea, o conduse pe cumnată-sa spre locul acela din piaţa; acolo, într-adevăr, se găsea cerşetorul ocupat să cânte tot felul de cântece smintite prin mijlocul drumului; de nas îi spânzura o candelă lungă de trei picioare, iar corpul îi era acoperit de-un jeg gros, atât de respingător încât nimeni nu îndrăznea să se apropie: văduva totuşi înaintă către el, târându-se în genunchi.           — Chiar atât de mult mă iubeşti, frumoaso? spuse cerşetorul.           Când ea îi arată pricina pentru care venise, el izbucni în râs.           — Orişice bărbat ţi-ar putea sluji drept soţ! De ce vrei să înviezi pe cel care nu mai e?           Ea îşi dublă rugăminţile.           — Ce curios! spuse el. Un om moare, şi tu vii să mă rogi! Ce sunt eu, Regele Iadului?           Şi, cuprins de furie, o lovi cu bastonul; ea primi lovitura înăbuşindu-şi durerea. Între timp, oamenii din piaţă se strângeau treptat-treptat în jurul lor, formând parcă un zid. Cerşetorul începu atunci să scuipe în căuşul palmelor sale albuş amestecat cu salivă.           — Înghite! porunci el văduvei.           Roşie la faţă, scârbită peste măsură, ea îşi aminti de sfaturile preotului, şi, cu un uriaş efort de voinţă, înghiţi ce i se dădea; simţi cum lucrul acela îi trecea prin gât, aspru ca un ghemotoc de mătase, coboară cu chiu cu vai şi i se opreşte anevoie în mijlocul pieptului; cerşetorul rânjea:           — Cât trebuie să mă iubeşti, frumoaso!           După care, se ridică şi plecă fără să se mai sinchisească de ea. Ea îl urmă; văzându-l că intră într-un templu, intră şi ea în urma lui, dar el dispăruse; degeaba scotoci toată clădirea de sus şi până jos, nu putu să-i dea de urmă. Se întoarse acasă, copleşită de ruşine şi de remuşcări: plângea din cauza sfârşitului crud pe care l-a avut soţul ei şi o durea şi că a păţit ruşinea înghiţind scuipatul cerşetorului; se jeluia amărâtă, legănându-şi corpul încolo şi încoace, şi nu mai dorea altceva decât să moară. Când vru să spele sângele şi să îmbrace cadavrul soţului ei, servitorii stăteau şi o priveau şi nu îndrăzneau să se apropie; ea luă corpul în braţele sale, puse măruntaiele la loc şi, în timp ce făcea treaba asta în vederea îngropăciunii, bocea de-ţi frângea inima. Deodată, i se făcu greaţă şi simţi că ceea ce i se oprise în piept urca iarăşi şi-i ţâşni afară din gură ca să cadă, înainte ca ea să aibă timp să se dea mai la o parte, în pieptul deschis al cadavrului. Când îndrăzni să arunce o privire înfricoşată, văzu o inimă omenească zvâcnind înlăuntrul corpului lipsit de viaţă, de unde se ridicau aburi calzi. În culmea mirării, închise buzele rănii, strângând din toate puterile, cu amândouă mâinile; cum slăbea strânsoarea, o ţâşnitură de aburi scăpa din deschizătură, ca un fum. Tăie cât putu de repede fâşii dintr-o stofă de mătase, înfăşură cu ele corpul, îi făcu masaj; puţin câte puţin, acesta se încălzea. Îl înveli în pături, şi când la miezul nopţii le ridică să se uite, văzu că începe să respire; în zori îşi revenise cu totul la viaţă. Încerca, spunea el, nişte senzaţii nedesluşite ca după un vis, şi simţea o uşoară durere în partea inimii. Femeia cercetă rana pe care o închidea acum o cicatrice de grosimea unui gologan. Puţin după aceea, literatul era complet restabilit.           Observaţia Cronicarului: Cât de prost poate fi omul încât să ia drept o Frumuseţe a pământului creatura care-i vădit că nu e altceva decât un demon. Cât de rătăcită trebuie să-i fie mintea ca să socotească drept minciună sfatul a cărui cinste e vădită! Hotărârile Cerului sunt totdeauna drepte, dar omul, prost şi rătăcit, nu e în stare să le înţeleagă. E de plâns!

LA JUDECĂTORUL INFERNULUI.           Ciu Eul-tan, originar din Lin-yang, era poreclit şi Siaoming. Avea un suflet viteaz, dar o minte mărginită şi, cu toată ardoarea pe care-o avea la învăţătură, nu reuşise să-şi facă un nume. Într-o zi, în timpul unui chef al unui cerc literar, ca să glumească, unul din tovarăşii săi îi azvârli o provocare:           — Te bucuri de faima de-a nu avea frică de nimic. Uite, dacă ai curaj să te duci în plină noapte la Templul celor Zece Regi ai Infernului, şi să aduci în cârcă de acolo statuia Judecătorului care se află în galeria din stânga, îţi vom plăti un adevărat ospăţ!           Templul celor Zece Regi ai Infernului din Lin-yang cuprindea idoli şi zei şi demoni, sculptaţi în lemn, şi atât de bine lucraţi încât păreau vii. În galeria dinspre răsărit, se afla un Judecător al Infernului al cărui chip verde şi barbă roşie exprimau o neobişnuită ferocitate; se spunea că, în timpul nopţii, zgomotul interogatoriilor răsuna din plin în galeriile de la răsărit şi de la apus. Orice vizitator al templului îşi simţea părul zburlindu-i-se de groază: aşadar intenţionat prietenii lui Ciu îi propuseseră această încercare; dar tânărul se ridică râzând şi se îndepărtă fără şovăială. Puţin după aceea, îl auziră afară strigând cât îl ţinea gura:           — Iată-l pe moşneagul cel bărbos! L-am invitat din partea voastră!           Toţi se ridicară de pe scaune când intră el cărându-l pe Judecător în spinare; îl aşeză în mijlocul mesei şi-i oferi trei cupe de arack. În faţa acestui spectacol, mesenii fură cuprinşi de-un tremur de spaimă, şi, stingheriţi, îi cerură lui Ciu să-l ducă pe Judecător înapoi la Templu; el începu să stropească pe jos cu arack, rostind această rugăminte:           — Sunt un om simplu; nu cunosc bunele maniere ale literaţilor; dar Venerabilul Moşneag să nu mi-o ia în nume de rău. Locuinţa mea nu e departe de aici, şi dacă Venerabilul Moşneag are chef să bea un pahar, să nu şovăie să vină la mine!           După care ieşi, cu statuia în spinare.           A doua zi, colegii lui îl invitară la un ospăţ, aşa cum făgăduiseră. Se întoarse acasă spre seară, pe jumătate beat, şi cum tot îi mai era sete, se puse din nou pe băut, de unul singur, la lumina unui opaiţ. Deodată, o umbră dădu la o parte perdeaua de la uşă şi se strecură în odaie. Se uită: era Judecătorul.           — Vai de mine! strigă el ridicându-se, fără îndoială că mi-a bătut ceasul! N-am fost destul de respectuos, ieri, şi vii să mă pedepseşti cu o lovitură de satâr?           Musafirul răspunse cu un zâmbet în barba stufoasă:           — Nu-i aşa. Am fost onorat ieri de amabila dumitale invitaţie, şi cum din întâmplare am timp astă-seară, am venit la întâlnirea pe care mi-ai fixat-o, om curajos ce eşti!           Ciu, încântat, îl rugă să se aşeze trăgându-l de mânecă, şi se puse să cureţe paharele şi să aprindă focul ca să încălzească arackul.           — E cald, spuse Judecătorul; îl putem bea rece!           Ciut puse atunci ulciorul pe masă şi fugi să pregătească de mâncare. Nevastă-sa, înspăimântată la vestea acestei vizite, îl sfătui să nu se mai întoarcă la musafirul său, dar el refuză să-i urmeze sfatul şi rămase în picioare, aşteptând să fie gata mâncarea ca s-o ducă.           După ce-a golit câteva cupe cu Judecătorul, vru să-i afle numele:           — Numele de origine e Lu, dar n-am nume de familie, şi nici poreclă.           Ciu îi vorbi mai întâi de operele clasice, iar Judecătorul îi răspunse pe loc la toate întrebările; pe urmă îl întrebă dacă ştie regulile de compoziţie literară impuse la concursurile imperiale.           — Deosebesc ce e bun de ce rău, îi spuse Judecătorul. Ce citim în lumea subpământeană seamănă foarte mult cu ce produc literaţii lumii de sub soare.           În timpul acesta, Lu bău într-un mod nesăbuit, golind de fiecare dată zece cupe una după alta; în ce-l priveşte pe Ciu, pentru care beţia se prelungise ziua întreagă, acesta se prăbuşi puţin câte puţin, şi până la urmă se prăvăli sub masă, învins de-un somn greu. Când se deşteptă, flacăra opaiţului îşi pâlpâia ultimele licăriri gălbui, musafirul-fantomă dispăruse.           Pe urmă, Judecătorul reveni la două-trei seri o dată. Relaţiile celor doi prieteni deveneau din ce în ce mai strânse; deseori se culcau unul cu capul la picioarele celuilalt; Ciu îi arăta compoziţiile sale literare Judecătorului, care i le corecta cu cerneală roşie, declarându-le mediocre. Într-o noapte, când Ciu, cuprins de beţie, se culcase cel dintâi în timp ce prietenul său continua să bea singur, simţi deodată, în somn, o uşoară durere în pântece; se trezi tresărind şi deschise ochii: Judecătorul, aşezat drept în faţa patului său, îi despicase burta, îi scosese maţele şi stomacul, şi punea totul în ordine. Ciu strigă, apucat de spaima:           — N-am arătat niciodată ură unul faţă de celălalt; de ce mă omori?           — Nu-ţi fie frică! răspunse Judecătorul râzând; în locul inimii pe care-o ai, îţi dau o inimă de om inteligent.           Şi, fără să clipească, puse la loc intestinele, închise corpul şi-l înveli până la mijloc în fâşii care slujeau la înfăşatul picioarelor. După ce isprăvi operaţia, nici o urmă de sânge nu se vedea pe pat, iar Ciu nu simţea decât o uşoară amorţeală în dreptul pântecului. Văzând că prietenul aşază pe masă o bucată de carne, vru să ştie ce era.           — E chiar inima ta! îi explică Judecătorul; arăţi atât de neîndemânatic în compoziţiile literare încât am tras concluzia că orificiile îi sunt astupate. În lumea subpământeană, printre miile de inimi, am descoperit până la urmă una excelentă, pe care am luat-o pentru tine, şi-o păstrez pe-a ta ca s-o pun în locul celei care lipseşte.           Spunând acestea, plecă şi închise uşa după el. Când se făcu ziuă, Ciu îşi desfăcu bandajele: rana era cicatrizată, se mai vedea doar o urmă roşie. De acum încolo, talentul său literar se dezvoltă într-un chip remarcabil, iar memoria sa înregistra fidel conţinutul tuturor cărţilor citite.           După câtva timp, arătându-i Judecătorului noile sale compoziţii, acesta declară:           — Acum o să meargă. Dar să ştii că nu eşti favorizat de soartă şi n-o să ajungi până la onorurile supreme; numele tău va figura pe lista concursului pe provincii, nu mai mult.           — Când asta?           — Anul acesta; vei obţine locul întâi.           În acelaşi an, într-adevăr, Ciu câştigă primul loc la concursul din districtul său; şi tot primul, cu prilejul concursului pe provincie care avu loc în toamnă. Colegii din cercul său, care de obicei îşi băteau joc de el, înălţând braţele spre cer, schimbară priviri de ciudă după ce parcurseseră ciorna copiei. Totodată, aflând în cele din urmă, la capătul unei lungi anchete, miraculoasa aventură a prietenului lor, îl rugară stăruitor să-i recomande Judecătorului, şi, pentru a obţine şi ei favoruri, se hotărâră să-l invite la un mare ospăţ. Musafirul sosi înainte de miezul nopţii; barba lui roşie era agitată de-un freamăt, ochii îi aruncau fulgere. Văzând asta, literaţii se făcură palizi de frică, şi, clănţănind din dinţi, o şterseră pe furiş unul câte unul. Rămas singur, Ciu îl duse pe Judecător la locuinţa sa, ca să bea împreună, şi, la beţie, îi mărturisi:           — Datorită înlocuirii pe care ai operat-o în mine, m-ai copleşit încă de pe-acum de atâtea binefaceri; vreau să-ţi mai cer o favoare, dar o fi oare cu putinţă?           — Despre ce e vorba?           — De vreme ce se poate schimba o inimă, trebuie să se poată schimba şi un chip. Nevastă-mea, cu care m-am însurat de mult, are un trup plăcut, dar nu e drăguţă la faţă. Aş vrea să mai recurg o dată la sabia şi la barda dumitale. Ce spui de asta?           — Fie! răspunse Judecătorul râzând. Lasă-mă un timp, şi-am să mă ocup de asta.           Puţin timp după aceea, Lu se întoarse, la miezul nopţii, să bată la uşa literatului, care se sculă în grabă să-l primească; la lumina unui opaiţ, văzu că prietenul său ţinea un obiect învelit în plapuma tunicii, şi se grăbi cu întrebările:           — Ce mi-ai cerut era destul de greu de găsit, spuse Judecătorul; dar până la urmă am descoperit un cap de femeie de-o mare frumuseţe, şi-am venit să-şi satisfac dorinţa.           Pachetul, în care Ciu îşi aruncă o privire, conţinea într-adevăr un cap pătat de sânge; Judecătorul spuse că trebuie numaidecât să intre în odăile personale, fără să-i simtă nici câine, nici zburătoare; literatul se temea c-o să găsească închisă uşa dinăuntru, dar ea se deschise de la sine îndată ce Judecătorul o atinse cu mâna. Intrară în camera de culcare, unde dormea nevasta lui Ciu, întinsă pe-o parte. Judecătorul îi dădu prietenului său să ţină capul tăiat; iar el scoase din cizmă o lamă albă, asemănătoare lamei unui pumnal, o aşeză sub gâtul celei care dormea, apăsă cu putere, ca pentru a tăia un pepene, şi capul, tăiat îndată, se rostogoli pe pernă. Luă atunci celălalt cap din mâinile lui Ciu, îl potrivi pe gâtul femeii, controlă cu grijă dacă e corect aşezat, şi lipi cu putere cele două părţi una de cealaltă; apoi făcu să alunece perna ca să vină în scobitura umărului, şi după ce-l sfătui pe literat să îngroape capul nevestei într-un loc retras, plecă.           Când se trezi, nevasta lui Ciu simţi în dreptul gâtului o uşoară amorţeală, iar obrajii o mâncau de parcă ar fi fost acoperită cu solzi; scărpinându-se, descoperi pieliţe de sânge închegat. Înspăimântată, ţipă după slujnică pentru a-i cere apă să se spele; slujnica fu şi ea îngrozită în faţa acelui chip însângerat. După ce doamna se spălă, apa din lighean era toată roşie; înălţă capul şi slujnica şi, înmărmurită, văzu o faţă cu totul alta decât cea pe care-o cunoştea. Stăpâna ei luă o oglindă, şi fu şi ea izbită de mirare şi de spaimă, fără a înţelege ce se întâmplase. Puse să fie chemat soţul ei, care se afla acasă şi care alergă s-o cerceteze: sprâncene lungi se pierdeau în şuviţele de la tâmple, gropiţe se formau în obraji la cel mai mic surâs; ai fi zis că e o Frumuseţe coborâtă dintr-un tablou. Îi descheie gulerul: de jur împrejurul gâtului se putea vedea o dâră roşie, iar de o parte şi de alta a acesteia pielea era de-o culoare cu totul deosebită.           Dar trebuie să ştim ce se întâmplase cu puţin timp în urmă: Cenzorul Imperial Wu avea o fiică de-o mare frumuseţe, care pierduse doi logodnici: de aceea la nouăsprezece ani era încă ne-mărtitată. A cincisprezecea zi a primei luni, ducându-se ea la Templul celor Zece Regi ai Infernului, frecventat pe atunci de vizitatori de toată mâna, fu remarcată şi admirată de-un tâlhar, care se informă în taină unde locuieşte; profitând de întuneric, pătrunse la ea cu ajutorul unei scări, făcu o gaură în uşa camerei, omorî servitoarea care veghea la piciorul patului şi încercă s-o siluiască pe tânăra fată, care-i opuse o vie rezistenţă, strigând după ajutor. Cuprins de turbare, o omorî şi pe ea. Nevasta Cenzorului, auzind tot tărăboiul, trimise o slujnică să afle ce se întâmplă; aceasta fu îngrozită descoperind cele două cadavre. Membrii familiei se sculară de îndată, corpul fetei fu aşezat în sala principală, cu capul sprijinit în piept; toată casa se jelea în jurul rămăşiţelor pământeşti, şi vacarmul dură toată noaptea. Dimineaţa, când ridicară vălul funerar, trupul era la locul lui, capul însă dispăruse. Slujitorii fură biciuiţi pentru neglijenţa lor, care îngăduise probabil unui câine să înşface capul şi să-l mănânce. Cenzorul depuse o plângere, iar Prefectul porunci ca ucigaşul să fie găsit în cel mai scurt timp posibil; trecură totuşi trei luni fără să se fi pus mâna pe vinovat.           Între timp, zvonurile despre miraculoasa transfigurare a doamnei Ciu ajunseră la urechile Cenzorului; el trimise la literat pe-o slujnică bătrână, care, înspăimântată de asemănarea doamnei cu răposata ei stăpână, se întoarse îndată să-i spună. În faţa trupului fiicei sale, rămas în acelaşi loc, era cuprins când de mâhnire, când de îndoială, şi nu reuşea să ia o hotărâre; dar pentru că-l bănuia pe Ciu de-a fi pricinuit moartea fetei prin practici vrăjitoreşti, se duse la el cu scopul de a-i cere explicaţii.           — În timpul unui vis, îi spuse literatul, i s-a întâmplat soţiei mele această transformare a capului; în ce mă priveşte, n-am înţeles niciodată treaba asta. Să mă învinuiţi că am pricinuit moartea fiicei dumneavoastră ar fi o prea mare nedreptate!           Cenzorul nici gând să se lase convins, şi-i intentă un proces în cursul căruia toţi slujitorii lui Ciu, convocaţi pentru a fi supuşi unui sever interogatoriu, făcură cu toţii aceeaşi declaraţie ca şi stăpânul lor, în aşa fel că Prefectul nu putu lămuri misterul. Întors acasă, literatul ceru sfatul Judecătorului Infernului, care-l linişti:           — Nu e nici o greutate! O să-l pun pe Cenzor în legătură cu răposata.           Şi în noaptea următoare tatăl îşi văzu în vis fiica:           — Am fost ucisă de Yang Ta-nien, originar din Su-ki, îi spuse ea. Literatul Ciu nu-i vinovat de-acest omor; dar pentru că nevastă-sa nu-i era pe plac, Lu, Judecătorul Infernului, a luat capul meu pentru a-l substitui celeilalte; aşadar, deşi trupul meu e mort, capul continuă să trăiască. Aş vrea să nu-i arăţi nici o duşmănie literatului.           Când se trezi, povesti visul nevestei sale, care avusese şi ea aceeaşi viziune în timpul somnului. Îl vesti apoi pe Prefect, care deschise o anchetă: un anume Yang Ta-nien fu înhăţat, şi, după ce fu torturat, îşi mărturisi crima. Cenzorul îi făcu atunci o vizită lui Ciu, şi-i ceru să-l lase să stea de vorbă cu nevastă-sa. Mai târziu îl luă de ginere şi aşeză capul femeii în sicriul fiicei sale în clipa înmormântării.           Literatul se prezentă de trei ori la concursul imperial, şi, refuzat de trei ori din cauza abaterilor de la regulament, renunţă la cariera de mandarin.           Trecură treizeci de ani. Într-o seară, Judecătorul veni să-l anunţe:           — Nu mai ai mult de trăit.           — Cât mai am?           — Cinci zile.           — N-ai putea să mă scapi?           — E vorba de-un decret al Cerului; nimeni n-ar putea să-l încalce, nici măcar în favoarea unui prieten. De altfel, pentru un om luminat, viaţa şi moartea nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. De ce viaţa ar aduce neapărat fericirea, iar moartea tristeţea?           Ciu, dându-i dreptate, puse îndată să i se pregătească veşmintele şi perdelele funerare, precum şi sicriul cel dublu. Când totul fu orânduit, îşi puse costumul de gală şi muri. A doua zi, în timp ce nevastă-sa plângea rezemată de sicriu, el intră în cameră cu paşi agale, venind de afară. Pentru că ea se arătă înfricoşată, îi spuse:           — Desigur, sunt o nălucă, dar nu e nici o deosebire între starea mea de acum şi cea de când eram în viaţă. Din cauza grijii pe care-o am pentru tine şi pentru fiul meu orfan, nu mă pot hotărî să mă îndepărtez.           Tulburată, ea plânse în hohote la pieptul lui, în timp ce el se întrecea în cele mai duioase încurajări.           — Altădată, suspină ea, după cum se povesteşte, existau spirite care-şi redobândeau trupul. De vreme ce ai puterea de-a te arăta, de ce nu te întorci la viaţă?           — Nu pot să mă împotrivesc hotărârii Cerului.           — Ce faci în lumea de sub pământ?           — La recomandarea Judecătorului Lu, conduc lucrările de secretariat; mi-am început încă de pe-acum slujba, şi n-am de ce să mă plâng. Şi, fără s-o lase să continue discuţia, adăugă: Am venit însoţit de Judecător; pregăteşte-ne arack şi ceva de mâncare.           După aceste cuvinte, plecă degrabă.           Nevastă-sa făcu ce-i ceruse; auzea răsunând în odaie râsetele băutorilor, respiraţiile lor gâfâitoare, glasurile lor puternice, ca pe vremea când soţul ei trăia. Îi pândea pe ascuns şi, către miezul nopţii, spre marea ei disperare, îi văzu îndepărtându-se. Pe urmă, fantoma literatului se întorcea la trei-patru zile o dată. Uneori rămânea noaptea întreagă şi reînnoda cu nevastă-sa legăturile intime conjugale. Aranja după placul său treburile casei. La fiecare vizită, îl săruta şi-l ţinea strâns la piept pe fiul său Wei, în vârstă de cinci ani. Când copilul avu şapte sau opt ani, îl învăţă să citească, la lumina lămpii; avea o inteligenţă dintre cele mai vii, şi la nouă ani era în stare să redacteze o compoziţie; la cincisprezece ani intră la şcoala din regiune; nu-şi dădea seama că nu mai are tată. Apoi, vizitele literatului se răriră, nu mai veni decât o data pe lună. În sfârşit, într-o seară, îi spuse nevestei:           — Azi îmi iau rămas bun pentru totdeauna.           — Unde te duci?           — Slăvitul împărat m-a numit mare demnitar al Muntelui Înfloririi Supreme; trebuie să mă duc la postul acesta îndepărtat. Va fi o sarcină grea, distanţa e foarte mare, de aceea n-o să mai pot veni.           Mama şi fiul plângeau agăţându-se de el.           — Nu plângeţi, le spuse el; acum fiul nostru e mare, iar tu te bucuri de-o bunăstare îndestulătoare. Există măcar o pereche care de-a lungul unui secol să nu ştie ce-i despărţirea? (Şi întorcându-se către adolescent, adăugă:) Fii bărbat; nu lăsa în paragină opera tatălui tău. Peste zece ani ne vom vedea pentru ultima oară.           Cu pas hotărât, plecă pentru a nu se mai întoarce.           Anii trecură. Fiul, la vârstă de douăzeci şi cinci de ani, primi gradul de Doctor şi fu promovat în funcţia de Trimis Imperial; din ordinul împăratului, trebui să se ducă să ofere jertfe pe Muntele Sfânt de la Apus. Cum mergea el de-a lungul feţei nordice a masivului muntos, văzu deodată venind cu mare iuţeală o trăsură urmată de-o umbrelă de pene şi însoţită de străji cu scuturi uriaşe. Surprins, se uită curios să vadă personajul care călătorea cu un asemenea alai, şi-l recunoscu pe tatăl său. Coborî îndată de pe cal şi îngenunche plângând pe partea stângă a drumului; iar Ciu spuse să oprească trăsura şi strigă:           — Te bucuri de-o reputaţie excelentă: îţi îndeplineşti bine datoriile funcţiei tale, nu mai îmi fac griji pentru tine!           Şi cum tânărul rămânea prosternat, Ciu dădu ordin vizitiului să pună din nou atelajul în mişcare şi s-o pornească în galop; dar abia înaintă trăsura câţiva paşi, că se întoarse, îşi desprinse sabia pe care-o purta la cingătoare, şi-l însărcina pe unul din oameni să i-o înmâneze fiului său; el însuşi strigă de la distanţă:           — Cine o poartă trebuie să ajungă la cele mai mari onoruri!           Wei vru să se repeadă în urma tatălui său; dar trăsura, escorta şi caii, luaţi parcă de-un vârtej, dispărură într-o clipă. Mult timp rămase el cufundat în durere şi în părere de rău; apoi trase sabia afară din teacă: arma era lucrată cu cea mai mare fineţe; pe lamă era gravată, pe-o singură coloană, următoarea inscripţie: „Curajul să-ţi fie mare, iar mintea scrupuloasă; inteligenţa mlădioasă şi purtarea fermă.”           După aceea, Wei ajunse în funcţia de ministru de război. El avu cinci fii, Cien, Tien, Mi, Huen şi Şen. Într-o noapte, îl văzu în vis pe taică-său, care-i spuse:           — Lui Huen se cuvine să-i dai sabia.           Îi urmă sfatul şi, mai târziu, Huen, ridicat la rangul de Cenzor Suprem, avea să-şi facă o strălucită faimă în administraţia afacerilor publice.           Observaţia Cronicarului: Ce utopist absurd omul care încearcă să scurteze picioarele cocostârcului şi să le lungească pe cele ale raţei! Dar ce meşteşugar minunat cel care născoci altoirea florilor şi a pomilor! Ce să spui, cu atât mai mult, de cel care fu în stare să mânuiască bisturiul prin măruntaie şi cuţitul pe gât? E cazul să-i aplicăm Judecătorului Lu dictonul: „Brânză bună în burduf de câine”. Epoca Min nu e foarte îndepărtată: Judecătorul o mai fi existând oare şi-acum? Dacă divina-i prezenţă continuă să se manifeste, aş accepta, din toată inima, să-i slujesc ca rândaş la cai.           LOTUS A TREIA.           Ton Siang-jo, originar din Hu-ciu, era un literat. Într-o zi de toamnă, străbătând cu ochii un câmp de cereale, văzu tulpinile unduindu-se acolo unde răsadurile erau cel mai dese. Curios să vadă ce este, traversă câmpul şi dădu peste o pereche în toiul zbenguirilor amoroase; nu se putu abţine să nu râdă şi se pregătea să se răsucească pe călcâie, când bărbatul se sculă, încurcat, îşi încheie cingătoarea şl se îndepărtă cu iuţeală. Femeia se sculă şi ea. Literatul o privi sorbind-o din ochi: era frumoasă şi îi plăcea. O dori, dar, neîndrăznind să-şi satisfacă brutal pasiunea, se mulţumi să se apropie schiţând un gest de mângâiere.           — Zbenguelile astea în plin câmp au aşadar atâta farmec? întrebă el.           Ea zâmbi în chip de răspuns.           El îi ridică rochia; pielea femeii era dulce la pipăit; o mângâie pe tot corpul.           — Ce prostănac! spuse ea râzând. Dacă ai poftă de ceva, ce mai aştepţi! Ce rost are să mă mângâi atât de nebuneşte?           El o întrebă cum o cheamă.           — După ce facem dragoste, spuse ea, ne ducem, sub briza de primăvară, tu la răsărit, eu la apus. Nu-ţi da osteneala să-mi pui toate întrebările astea! Te pomeneşti că ai de gând să-mi păstrezi amintirea, şi să pui (să se înalţe un portic în cinstea virtuţii mele?           — A-ţi face aşternut în plină câmpie, spuse el, din iarba umedă de rouă, e obiceiul ciobanilor şi al porcarilor; dar mie nu-mi stă în obişnuinţă. Tu, care eşti atât de frumoasă, ar trebui să-ţi preţuieşti mai mult făptura, chiar în cazul unei întâlniri de dragoste. Cum poţi să te înjoseşti astfel?           Fiindcă ea se declară pe de-a-ntregul de părerea lui, el adăugă că, de vreme ce locuinţa lui nu era aşa de departe, o pofteşte sa vină la el pentru câteva clipe.           — Sunt plecată de mult, răspunse ea, şi mă tem că, dacă mai întârzii, am să trezesc bănuielile alor mei; dar voi veni la tine când se va lăsa noaptea.           Ea ceru toate informaţiile în legătură cu casa literatului, apoi se îndepărtă luând-o la fugă pe-un drum lateral.           Înainte de miezul nopţii, ea sosi la întâlnire, şi amândoi se dăruiră, într-o armonie perfectă, jocurilor voluptăţii celei mai rafinate; drept care, se scurseră zile şi luni fără ca nimeni să bănuiască legătura lor.           Dar se întâmplă ca un bonz, venit din India, să facă un scurt popas la mănăstirea din sat; la vederea literatului, exclamă plin de nelinişte:           — Eşti împresurat de efluvii malefice! Pe cine oare ai întâlnit?           Literatul tăgădui, spunând că n-a întâlnit pe nimeni; dar, puţin după aceea, o boală neaşteptată se abătu asupra lui. În fiecare seară primea vizita femeii, care-i aducea fructe frumoase şi-l copleşea cu cele mai atente îngrijiri, cum ar fi făcut pentru bărbatul ei cea mai tandră dintre soţii; dar cum se urca în pat, îl silea s-o îmbrăţişeze. Bolnavul se supunea fără nici un chef, şi începea să se întrebe dacă avea într-adevăr de-a face cu o făptură omenească. Negăsind nici o posibilitate să-şi recapete libertatea, într-o zi îi spuse:           — Acum câtva timp, un bonz mi-a dezvăluit că fusesem vrăjit de-un duh rău şi aproape imediat am căzut la pat; avea aşadar dreptate! Mâine am să-l poftesc să vină, ca să-i cer formulele magice de exorcism.           Ea păli de spaimă, iar literatului i se întăriră bănuielile.           A doua zi, îl înştiinţă pe bonz, care îl lămuri că femeia era o Vulpe, cu şiretlicuri încă nu atât de periculoase, prin urmare uşor de capturat, şi scrise două formule magice pe care i le dădu slugii literatului cu următoarele recomandări:           — Când te întorci acasă, aşază în faţa patului în care stă bolnavul un chiup curat; lângă deschizătură lipeşte o formulă magică, şi când Vulpea va fi dispărut în chiup, acoperă gaura cu un vas pe care vei lipi cealaltă formulă; nu vei avea altceva de făcut decât s-o fierbi într-un ceaun, şi ea va muri.           După ce s-a întors acasă, servitorul execută punct cu punct tot ce i se poruncise.           Noaptea era foarte înaintată când femeia sosi la literat. După ce scoase din mânecă portocale aurii, ea se apropie de pat să se intereseze de starea bolnavului, când deodată, cu un şuierat, fu absorbită în chiup; servitorul, sărind din ascunzătoarea sa, acoperi deschizătura cu un vas pe care lipi cea de-a doua formulă magică; şi se pregătea s-o pună pe Vulpe la fiert, când, la vederea portocalelor aurii răspândite pe jos, stăpânul său, înduioşat de amintirea vechii dragoste, îi porunci s-o elibereze pe prizonieră. După ce-au fost scoase formula magică şi vasul care servea de capac, ea ieşi descumpănită din chiup şi îngenunche în faţa literatului, spunând:           — Când eram gata să găsesc Calea, n-a lipsit mult să mă transform în pulbere! Eşti un om milos şi jur că am să mă arăt recunoscătoare.           Cu aceste cuvinte, plecă.           După numai câteva zile, starea literatului se înrăutăţi într-atât încât servitorul său se duse la târg să cumpere un coşciug. Pe drum întâlni o femeie care-l întrebă:           — Nu eşti dumneata administratorul literatului Tong?           El încuviinţă, şi atunci ea continuă:           — Stăpânul dumitale e vărul meu; am aflat că e grav bolnav şi voiam să-i fac o vizită, dar nu pot să mă duc la el. Uite aici un săculeţ care are înăuntru un leac tămăduitor, fii atât de bun şi dă-i-l din partea mea.           Servitorul luă săculeţul şi se întoarse la stăpânul său. Acesta se gândi că avea o mulţime de veri, dar nici o verişoară, şi presupuse că e vorba de-un dar din partea Vulpii; înghiţi leacul şi se vindecă imediat; după vreo zece zile de convalescenţă era complet restabilit şi, cu inima plină de recunoştinţă, rugă Cerul să-i îngăduie s-o mai vadă o dată pe cea care-l salvase.           Şi iată că într-o noapte, pe când bea arack de unul singur şi cu uşa încuiată, auzi pe cineva ciocănind cu degetul în fereastră. Deschise uşa ca să se uite afară; era Vulpea. Cuprins de bucurie, îi luă amândouă mâinile, neprecupeţindu-şi mulţumirile, şi-o pofti să intre să bea cu el câteva cupe.           — De când am plecat de la tine, spuse ea, m-am chinuit neştiind cum să-ţi mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-ai făcut; dacă îţi fac rost de-o soţie frumoasă, va fi de ajuns să-ţi dovedească recunoştinţa mea?           El o întrebă pe cine avea în vedere.           — Asta nu trebuie să ştii, răspunse ea. Mâine, între şapte şi nouă dimineaţa, du-te la Lacul din Sud. Dacă întâlneşti o culegătoare de corniole îmbrăcată cu o pelerină de mătase lucioasă, împinge-ţi repede barca înaintea ei. În cazul în care îi pierzi urma, priveşte pe marginea digului; vei găsi o floare de lotus cu tulpina scurtă, ascunsă sub frunze; culege-o, întoarce-te acasă, şi după ce vei fi ars tulpina la flacăra unei candele, vei dobândi o soţie frumoasă şi o viaţă lungă.           Literatul, care-i ascultase sfaturile cu cea mai mare atenţie, vru, când ea îşi luă rămas bun, s-o mai reţină, dar ea refuză:           — După ultima încercare prin care am trecut, am avut brusc revelaţia Adevăratei Căi. La ce bun să-mi atrag duşmănii dăruindu-mă plăcerilor trupeşti?           După care se retrase cu o mină severă.           Urmând recomandările primite, literatul se duse la Lacul din Sud, unde zări o mulţime de fete drăguţe printre lotuşii înfloriţi; una din ele cu cocul lăsat până la urechi, cu pelerină de mătase lucioasă, se deosebea prin minunata ei frumuseţe; vâsli mai repede ca să se apropie de ea, dar deodată n-o mai văzu. Căută pe sub frunze şi până la urmă descoperi o floare roşie a cărei tulpină nu era mai lungă de-un stânjen; o culese, o aduse cu el acasă, o puse pe masă, aprinse o candelă, şi apropie tulpina de flacără. Întoarse capul: şi iată că o fată încântătoare se afla în faţa lui. Cuprins de-o bucurie amestecată cu spaimă, îi făcu nenumărate plecăciuni, dar ea ispuse:           — Literat prost ce eşti, sunt o Vulpe malefică, şi-o să te nenorocesc!           Pentru că refuza să se lase convins, ea întrebă:           — Cine ţi-a dat asemenea sfaturi?           — Sunt în stare să te aflu şi singur, strigă el; n-am nevoie de sfaturile nimănui!           O prinse le braţ, dar ea îi scăpă şi căzu jos, metamorfozată într-o stâncă ciudată, înaltă de-un stânjen, cu curbe delicate; o puse pe masă, arse tămâie şi se prosternă în faţa ei. Când veni noaptea, închise uşa şi toate ieşirile de teamă să nu-i fugă. În zori, când o privi, nu mai era o stâncă, ci o pelerină de voal care răspândea un parfum suav; o desfăcu şi descoperi urmele lăsate de carnea unsuroasă, de gâtul şi pieptul frumoasei. O ascunse în patul său şi se culcă din nou, strângând-o în braţe. Seara se sculă să aprindă lampa, şi când se întoarse spre culcuş, frumoasa cu cocul jos era acolo întinsă, cu capul pe pernă; fu nebun de fericire, dar pentru că încă se mai temea ca nu cumva să dispară printr-o nouă metamorfoză, o rugă cu lacrimi în ochi, înainte de-a se apropia de ea.           — Nenorocită soartă! spuse ea râzând. Cine oare, prin trăncănelile sale nesăbuite, m-a făcut să mă chinuie de moarte acest om uşuratic?           Nu-l mai respinse; dar în timpul împreunării lor, ea păru cât pe-aci să-şi dea ultima suflare, şi ceru îndurare în mai multe rânduri; pentru că el refuza să se îndepărteze, ea îl ameninţă:           — Dacă te încăpăţânezi, o să mă transform!           Îl apucă o frică atât de mare încât o lăsă să se odihnească. Din ziua aceea se iubiră în cea mai desăvârşită armonie, în timp ce aurul şi veşmintele de mătase, venite nu se ştie de unde, umpleau cuferele şi dulapurile.           În lume tânăra femeie nu vorbea de loc, ca şi cum ea însăşi n-ar fi avut destulă încredere în ea, şi literatul se ferea să-i dezvăluie originea misterioasă. Era însărcinată cam de vreo opt luni, când, simţind că vine ziua uşurării, intră în camera soţului ei, îl sfătui să închidă cu grijă uşa şi să nu lase pe nimeni să intre, apucă o lamă şi-şi tăie pântecul dedesubtul buricului pentru a aduce pe lume un fiu; apoi îi ceru literatului să taie fâşii de mătase ca s-o panseze, şi, încă de-a doua zi, rana era cicatrizată.           Se scurseră şase sau şapte ani. Într-o zi ea spuse:           — Acum, după ce mi-am achitat datoriile făcute într-o existenţă precedentă, o să-mi iau rămas bun de la tine.           — Când ai venit la mine pentru prima dată, spuse el plângând, eram într-o mizerie de nesuportat; datorită ţie am dobândit bunăstarea de acum. Ce cruzime te împinge să vorbeşti de plecare? N-ai nici părinţi, nici familie, şi mai târziu fiul nostru nu-şi va cunoaşte mama. Iată încă o nenorocire!           Se lăsa şi ea cuprinsă de emoţie.           — Orice legătură, suspină ea, trebuie până la urmă să ducă la despărţire, iată un principiu pe care nimeni nu-l poate schimba. Fizionomia fiului nostru prevesteşte un destin fericit; cât despre tine, ai să trăieşti până la o sută de ani; ce-ţi mai trebuie în plus? Fac parte din familia Ho4; dacă găseşti de cuviinţă să-mi păstrezi dragostea ta, viu din când în când lângă tine, veşmintele mele de odinioară chemându-mă pe nume „Lotus a treia”, şi… ai să vezi.           Spunând acestea, se smulse din strânsoarea lui, adăugând:           — Plec!           O privi înmărmurit; ea se ridică deasupra capului său; el sări s-o prindă, dar nu reuşi să apuce decât un papuc, care, căzând pe pământ, se transformă într-o rândunică de piatră, mai roşie decât cinabrul şi transparentă precum cristalul. O luă de jos ca s-o aşeze ca pe-un lucru de preţ, apoi găsi, pe fundul unui cufăr, pelerina de mătase pe care-o purta ea când venise la el pentru prima dată. De atunci, când era năpădit de melancolia amintirilor, strângea la piept pelerina, strigând-o: „Lotus a treia!”, şi-o vedea ivindu-se îmbietoare, veselă, ea atunci când trăiau împreună, dar fără să rostească vreun cuvânt.           Remarca unui prieten:           Floarea n-are nevoie să înceapă a vorbi, Tăcuta stâncă totuşi plăcută-i cea dinţii.           Aceste două frumoase versuri de Lu Fang-wong5 sunt parcă anume făcute pentru această povestire.                                                                         SFÂRŞIT  

       Cu mult timp înainte, când orezul se măcina aproape zilnic cu piatra de moară, trăia un tânăr însurăţel. Lângă casa lui locuia vărul său care avea doi copii. într-o zi, flăcăul a ajutat-o pe tânăra-i nevastă să ducă orezul la moară, apoi a plecat pe deal să taie iarbă. După o bucată de timp, răzbindu-l foamea şi setea, s-a întors. Apropiindu-se de moară, s-a mirat văzând că măgăruşul mai învârtea roata şi peste tot era atâta linişte. Bruma de grăunţe trebuia să fie măcinată de mult, de acum trebuia să fie şi masa gata. Când a ajuns mai aproape a văzut cum coşul era tot acolo unde-l aruncase, iar grăunţele se făcuseră pulbere. Roata tot se mai învârtea, dar nici umbră de nevastă. Să fi zis că a plecat la mamă-sa, nu s-ar fi putut să plece fără să-i spună şi lui; să fi zis că a fugit, n-avea de ce: de când se luaseră nu se certaseră niciodată. De ce se gândea, de aia era mai nedumerit. S-a apucat şi a deshămat măgarul, a strâns făina, a plecat acasă, dar nici acasă n-a dat de nevastă. Se mâhnise aşa de tare că nu mai avea poftă nici de mâncare, nici de băutură. A început să întrebe în stânga şi în dreapta, dar nimeni nu-i văzuse nevasta. S-a întors iarăşi la moară, a intrat înăuntru, a ridicat piatra şi a văzut dedesubt o crăpătură din care a ieşit un scorpion negru de parcă era dat cu lac, cu un ac mai mare decât un ci. Atunci a înţeles că acel scorpion îi ucisese nevasta.      În acea clipă, scorpionul s-a repezit la el, dar băiatul, sprinten, s-a ferit în grabă. A alergat, a luat secera pe care o lăsase lângă moară şi a lovit cu ea în burta scorpionului, tăindu-i acul. Când să mai lovească o dată, scorpionul s-a prefăcut într-un nor negru care s-a ridicat în văzduh. Din mijlocul norului s-a auzit un glas:      - Băiete, băiete, peste trei ani să te pregăteşti că-ţi voi lua viaţa. înfuriat, băiatul a zvârlit secera după nor, dar norul a început să se rotească spre miazănoapte-apus. Uitându-se în jos, a văzut în piatra de moară o gaură adâncă şi întunecată unde erau îngrămădite lucrurile nevestei lui.      De atunci, băiatul ducea o viaţă singuratică. Când se întorcea de la muncă nu mai găsea masa pusă şi lampa aprinsă, nu mai avea cu cine schimba o vorbă. Ascuţise secera ca briciul şi o purta totdeauna cu el. Aşa a trecut mai bine de o jumătate de an, până ce, într-o zi, când se întorcea de pe deal, a văzut o fecioară care stătea pe o piatră la marginea drumului şi vărsa lacrimi amare bocindu-şi mama şi tata. Băiatul s-a apropiat de fată şi a întrebat-o:      - E târziu, de ce stai aici şi plângi? Plângând în continuare, fată i-a răspuns:      - Frăţioare, vezi-ţi de drum, sunt o biată orfană, am rămas şi fără mamă şi fără tată şi nu mai are nici un rost să trăiesc. Şi a început din nou să plângă.      Băiatul şi-a simţit şi el ochii umezi. S-a uitat în jur, dar nu se vedea nimeni. Afară se întunecase, lumea în sat dormea. Îşi frământa mintea ce să facă cu fata. Luându-şi inima în dinţi, i-a spus:      - Nu mai plânge, hai acasă la mine!      Fata şi-a şters lacrimile şi a plecat cu el.      Ajungând acasă, băiatul s-a gândit că dacă va găzdui fata îi vor ieşi tot felul de vorbe. S-a dus alături, la vărul său, să se sfătuiască. Nevasta acestuia nu se culcase încă şi tocmai se căznea să croiască nişte boneţele pentru cei doi copii ai săi, dar oricum măsura, tot nu ieşeau două boneţele dintr-un peticuţ de material. Băiatul le-a povestit cum a găsit fata pe drum şi cum a adus-o acasă. Apoi a zis:      - Vere, dacă vrei, vino la mine să dormim împreună şi trimit fata aici să doarmă cu nevasta ta.      Zis şi făcut. Băiatul a luat fata şi a dus-o acasă la vărul său. Copiii adormiseră, dar femeia tot se chinuia cu măsuratul. Văzând că băiatul îi zice acesteia verişoară, a început şi ea: verişoară-n sus, verişoară-n jos, parcă se cunoşteau de când lumea.      După ce au plecat cei doi, fata a zis:      - Verişoară, dacă nu te superi, dă-mi să-ţi fac eu boneţelele.      A luat foarfecă şi din două tăieturi le-a croit, apoi le-a cusut. A mai brodat pe ele câte un bujor. Verişoară nu mai putea de bucurie uitându-se la ele. În sinea ei se gândea: „Fata asta e frumoasă, e harnică, e pricepută, noroc de cine o va lua de nevastă".      A întrebat-o pe fată:      - Cum ţi se pare vărul meu? Dacă ar fi după mine, aş zice că vă potriviţi. Tu nu mai ai pe nimeni pe lume, lui văru-meu i-a murit nevasta.      Fata a lăsat capul în jos şi a îngăimat:      - Mi-e teamă că vărul dumitale nu mă vrea! Verişoara, bucuroasă că fata nu e împotrivă, a luat-o de mână şi i-a zis:      - Fii liniştită, vorbesc eu cu el.      A doua zi, cum s-a luminat, verişoară s-a dus la băiat şi i-a zis:      - Vere, ţi-am găsit o nevastă cum nu se poate mai bună!      Bănuind despre ce e vorba, băiatul a întrebat-o:      - Despre ce nevastă vorbeşti?      Verişoară îi tot dădea înainte cu laudele. Bărbatu-său, fire care nu se aprindea atât de uşor, a încruntat sprâncenele şi a zis:      - Dar nu ştim nici de unde vine, nici ce-i cu ea. Să te însori cu o fată găsită pe drum?      Nevastă-sa nu s-a lăsat:      - Ce nevoie are de toate astea? Se vede cât de colo că e o femeie bună şi vărul nostru are nevoie de o nevastă care să-i facă de mâncare şi să-i coase hainele. Tu habar nu ai cât de greu e să trăieşti singur .      Bărbatu-său n-a mai avut ce zice, iar băiatul s-a supus.      Băiatul s-a însurat cu fata şi o duceau foarte bine. Fata era potolită la vorbă şi tare harnică. Băiatul era mulţumit şi toată lumea-i vorbea numai de bine. După vechiul obicei, băiatul îşi ascuţea mereu secera şi ziua o purta cu el, iar noaptea dormea cu ea sub pernă. Nu se ştie din ce motive, nevasta, cum vedea secera, se schimba la faţă. într-o zi a început să plângă în faţa lui bărbatu-său. Acesta, crezând că-şi plânge iarăşi părinţii, s-a apropiat de ea s-o mângâie, dar fata l-a îmbrâncit. Băiatul n-a ştiut ce să creadă. Fata s-a oprit din plâns, şi-a şters lacrimile şi şi-a văzut mai departe de treabă. În aceeaşi seară, înainte de culcare, nevasta a zis:      - Cum să nu fiu supărată, sunt nevasta ta, dar te porţi cu mine ca şi cu o străină.      Băiatul nu se dumerea despre ce e vorba şi a întrebat-o:      - De ce crezi treaba asta? Oftând, fata a zis:      - Dacă nu vezi în mine o străină, de ce nu te desparţi de secera asta nici ziua, nici noaptea?      Băiatul i-a răspuns:      - Port secera spre a mă apăra de Duhul Scorpionului.      Fata a izbucnit în râs:      - Dar viteaz mai eşti! Despre ce duh tot vorbeşti?      Şi chiar dacă ar fi aşa, crezi că se sperie Duhul Scorpionului de secera ta? Vezi-ţi de treabă, bărbate, cu nălucile tale!      De atunci, băiatul n-a mai purtat cu el secera, iar nevastă-sa n-a mai plâns. Şi au trecut câteva luni fericite şi liniştite. Într-una din zile, mieroasă, nevasta i-a spus:      - Bărbate, înainte de moarte, părinţii au mai lăsat unele lucruri. Pe cât văd, anul acesta nu ne va fi de ajuns orezul. Mă duc să vând lucrurile alea şi să mai cumpărăm măcar un mu* [*A paisprezecea parte dintr-un hectar] de pământ. A strâns prin casă şi a plecat.      In ziua aceea, văru-său se dusese să culeagă vreascuri. Tocmai se căţărase într-un copac înalt şi tăie nişte uscături. Aruncându-şi ochii în jos, a văzut femeia cum alerga şi apoi s-a strecurat în mare grabă într-o peşteră. Părându-i-se ciudat, vărul a rămas cu ochii la peşteră. A aşteptat, a aşteptat, dar femeia n-a mai ieşit. A coborât din copac şi tiptil, tiptil, s-a apropiat de peşteră. Printr-o crăpătură s-a uitat înăuntru. S-a speriat aşa de rău de ce-a văzut că i s-a ridicat părul în cap. In peşteră se afla un scorpion uriaş, lângă care era o piele verde ca veninul. De frică n-a mai apucat să strângă vreascurile pe care le tăiase, a fugit acasă şi i-a spus lui văru-său tot ce a văzut.      Acesta a luat din nou secera şi a început s-o ascută. A doua zi s-a întors şi nevasta. A dat banii bărbatului, zicându-i:      - Ai grijă ce faci cu banii, nu-i cheltui într-o singură zi. Tot ce mai aveam acolo am vândut, dar n-am adus decât o parte din bani. Ce-a mai rămas, am să iau la anul. Apoi s-a apucat zorită de treabă.      Văzând toate acestea, băiatul şi-a zis:      - Uite ce nevastă bună am! De unde până unde să fie ea Duhul Scorpionului?      Şi a pus secera bine.      După câtva timp i-a spus lui văru-său:      - Vere, poate că n-ai văzut bine atunci.      A mai trecut o bucată de. timp. Văru-său îi purta mereu de grijă, dar nevastă-sa nu credea nimic:      - Dacă ar fi Duhul Scorpionului, aşa cum spui tu, n-ar mai trăi cu el de atâta timp.      Bărbatu-său n-avea chef să se certe cu ea şi doar dădea din cap. După puţin timp, şi-a adus aminte că scorpionul îşi schimbă pielea la un an o dată.      În anul următor, el a început să se ducă mai des după vreascuri şi de câte ori se ducea dădea târcoale în jurul peşterii, până când, într-o zi, când s-a uitat prin crăpătură, iarăşi a dat de scorpionul cel verde şi alături de el se afla o altă piele. A rupt-o la fugă spre casă, l-a luat de mână pe văru-său şi l-a dus la peşteră. Se lăsase întunericul, tot muntele era scufundat în beznă, doar în peşteră licărea o lumină. S-a uitat prin crăpătură şi a văzut că acea lumină erau ochii scorpionului care luceau ca nişte bulgări de foc. Pe burta scorpionului crescuse un alt ac, dar nu atât de mare cât cel pe care-l tăiase. A luat un bolovan şi a vrut să-l arunce în scorpion, dar în peşteră s-a făcut întuneric şi n-a mai văzut nimic.      Când s-a întors acasă, nevasta deja venise şi i-a dat iarăşi o legătură de bani, veselă şi zâmbitoare, mai mieroasă ca oricând. Văzând acestea, băiatul a lăsat iarăşi secera.      Zilele treceau una după alta. Văru-său pândea tot timpul. Într-o zi l-a chemat pe băiat la el acasă să se sfătuiască. A luat o furcă de fier, au înroşit-o în foc şi văru-său l-a trimis să omoare scorpionul. Dar văzându-şi nevasta dormind, băiatului i s-au înmuiat mâinile. Tocmai atunci, aceasta s-a trezit şi, dând cu ochii de furca înroşită în mâinile bărbatului, a sărit în sus, s-a rostogolit o dată şi s-a prefăcut în scorpion. Ochii ca doi bulgări de foc au început să strălucească. Băiatului i-a trecut slăbiciunea şi s-a repezit la scorpion, vârând furca în el.      Atunci scorpionul a zis:      - Mai trebuia să-mi schimb pielea o singură dată şi-mi creştea la loc acul cel veninos. Mai aveam numai un an şi te omoram.      Şi şi-a dat duhul.          

       Demult, tare demult, să înveţi carte era o treabă foarte anevoioasă. Dascălii care nu-şi băteau elevii erau socotiţi dascăli proşti, tot aşa cum părinţii care nu-şi băteau copiii se credea că nu ştiu să-i crească. Pe atunci, trăia o familie foarte înstărită care avea un singur copil: un băiat ce se chema De Iu. Capul familiei dorea din tot sufletul ca De Iu să se instruiască şi să ajungă demnitar. Şi a angajat un dascăl foarte aspru să se ocupe de instruirea băiatului. Acesta îi dădea lui De Iu să citească în fiecare zi câteva cărţi, şi în ziua următoare acesta trebuia să le ştie pe de rost chiar dacă nu înţelegea mai nimic din ele. În plus, mai încasa şi câte o bătaie cu linia peste mâini de i se umflaseră degetele. Învăţa bietul De Iu până la miezul nopţii, şi când se culca nu putea să adoarmă de frică, dar fără nici un folos, iar a doua zi dascălul îi dădea şi mai mult de învăţat. Slăbise băiatul şi intrase frica în el: numai ce-l vedea pe dascăl, că uita tot ce învăţase. Şi bătaia se înteţea tot mai mult, iar băiatul trăia cu frica în sân. într-o seară trecuse de miezul nopţii, dar De Iu tot învăţa, când a simţit aşa, dintr-odată, că i se face capul din ce în ce mai mare şi mai greu. Îi era aşa de somn, încât de-abia se mai ţinea pe picioare, dar strângea din ochi şi încerca să se ţină tare, până ce a adormit cu capul pe masă. Şi a visat că dascălul se îndrepta ameninţător către el, cu linia în mână. De frică s-a trezit, s-a frecat la ochi şi a văzut că în faţa lui se afla o fată cu faţa ca o piersică pârguită, care zâmbindu-i i-a spus:      - Pe mine m-a adus vântul şi văzând că-i lumină, am intrat. Lasă-mă să înnoptez la tine!      Speriat, De Iu a răspuns:      - Nu se poate, nu se poate! Nu pot să te găzduiesc! Caută-ţi un loc în altă parte!      Dar fata, nici gând să se mişte:      - Cum de nu-ţi este milă de mine? Vin aşa de departe şi nu cunosc pe nimeni, unde să mă duc?      Nemaiputând răbda, băiatul a zis:      - Nu-i vorba că n-aş vrea să te las să înnoptezi aici. Dar ce ştii tu câte necazuri am eu! Dacă mâine nu ştiu cărţile acestea pe dinafară şi mai află dascălul că am găzduit o fată, mă omoară în bătaie.      Făta a început să râdă:      - Să înveţi lecţia pe dinafară e o treabă foarte uşoară. De Iu, înfuriat i-a răspuns:      - Dacă zici că e treabă uşoară, învaţ-o tu, să te văd! Fata a luat cartea, a citit o dată, a închis-o şi a spus lecţia pe dinafară. De Iu a rămas uluit cât de repede a învăţat fata.      Atunci, aceasta i-a spus:      - Dacă mă asculţi, îţi garantez că mâine ai să ştii lecţia. Şi acum nu te mai chinui toată noaptea. De Iu nu mai putea de bucurie şi de mirare.      Fata a deschis gura şi a scuipat o perlă mică, zicându-i:      - Ţine-o în gură, dar nu cumva s-o înghiţi.      Băiatul a încuviinţat, şi-a băgat perla în gură şi a simţit că, şi fără să citească, ştia toată cartea pe dinafară. Uşurat, a început să vorbească şi să râdă cu fata.      Înainte, de unul singur, noaptea-i părea nesfârşită, dar acum, în doi, nici n-a simţit când s-a luminat de ziuă.      De Iu s-a spălat pe faţă, a băgat perla în gură, a luat cartea şi s-a dus la dascăl. Acesta a aşezat linia pe masă şi l-a pus pe băiat să spună lecţia. De Iu nu mai tremura ca altădată şi a spus lecţia fără nici o greşeală de la început până la sfârşit. Dascălul a rămas mulţumit şi i-a dat pentru a doua zi de două ori pe atâtea lecţii de învăţat.      A fost pentru prima dată când n-a luat bătaie de când începuse să înveţe cu acel dascăl. S-a întors în grabă în camera lui, unde-l aştepta fata plină de bucurie, şi i-a înapoiat perla. Seara n-a citit decât o dată lecţia şi o ştia pe dinafară. Fata era foarte isteaţă şi toată noaptea i-a povestit fel de fel de lucruri, aşa că de-abia în zori a adormit o clipă şi apoi, cerându-i fetei perla, s-a apucat să mai repete o dată. Nici în ziua aceea De Iu n-a luat bătaie şi dascălul i-a dat şi mai mult de învăţat. întorcându-se în camera lui, fata l-a primit din nou cu bucurie şi iarăşi au vorbit toată noaptea. Fata i-a spus că se numeşte Şuan Ţie şi mai are o soră care se numeşte Şuan Mei.      Ziua, De Iu trebuia să se ducă la bibliotecă şi să înveţe, iar noaptea şi-o petrecea discutând.      Aşa au dus-o ei mult timp. într-o zi, De Iu, care toată noaptea nu dormise, a aţipit cu capul pe masă. Tocmai atunci le-a văzut dascălul care a dat un strigăt. Băiatul, speriat, a început să tremure şi din nebăgare de seamă a înghiţit perla.      Când s-a întâlnit seara cu fata, aceasta, supărată, cu sprâncenele încruntate i-a zis:      - Ţi-am spus să nu înghiţi perla, dar tu ai înghiţit-o, aşa că trebuie să ne despărţim.      Mâhnit şi nedorind să se despartă de fată, De Iu a spus:      - N-ai decât să-mi tai burta şi să scoţi perla.      Îndurerată, fata l-a certat:      - Ne-am înţeles aşa de bine şi acum ce vorbe sunt astea? Nu mai pot rămâne aici şi trebuie să plec.      Băiatul a întrebat-o:      - După ce pleci, unde să te caut? Fata i-a răspuns:      - N-am să-ţi ascund nimic. În Ţiao Gi Cuo se află Muntele Celor Opt Comori. Acolo stau eu.      Băiatul s-a mirat şi i-a spus:      - N-am auzit în viaţa mea de Ţiao Gi Cuo. Poate sunt câteva mii de li până acolo. Cum ai să ajungi?      Iar fata i-a răspuns:      - Nu te îngriji de mine. Vino în curte şi ai să înţelegi cum voi ajunge.      Şi vocea-i devenea din ce în ce mai slabă. L-a apucat pe băiat de mână şi l-a dus în curte. Acolo a desenat o cruce pe pământ şi ş-a aşezat în mijlocul ei, apoi a zis: Vino, vântule de răsărit, şi tu, vântule de apus, şi duceţi-mă aşa cum am venit. Şi deodată s-a iscat un vânt şi fata a început să plutească precum frunzele copacilor, apoi s-a ridicat în văzduh şi s-a făcut nevăzută.      Băiatul s-a uitat lung după ea, apoi s-a frecat la ochi şi a intrat în casă. Toată noaptea n-a dormit de supărare şi nici mâncarea nu i-a tihnit. Ziua şi noaptea se gândea la Şuan Ţie, iar când adormea o visa. Ar fi vrut să plece după ea, dar nu ştia unde se află acel loc, iar părinţii erau ' cu ochii pe el. Dar cu toate că nu dormea şi nu mânca mai nimic, acum era mai zdravăn decât înainte. Ţinea minte tot ce învăţa şi ştia să şi răstălmăcească. Cum punea mâna pe pană, literele se aşterneau pe hârtie, aşa că dascălul a fost nevoit să recunoască în faţa tatălui că l-a învăţat tot ce trebuia să ştie spre a putea să plece la examenul de demnitar. Părinţii i-au făcut băiatului bagajele, iar acesta, deşi nu prea avea tragere de inimă, se gândea că totuşi după ce va fi demnitar va scăpa de sub ochii părinţilor.      A luat examenele la toate gradele şi împăratul a vrut să-l numească demnitar în capitală, dar el a cerut să fie trimis în cel mai îndepărtat colţ de ţară. Împăratul l-a trimis în Iun Nan, în partea de miazăzi a ţării. În drum spre Iun Nan, băiatul a văzut că munţii erau din ce în ce mai falnici şi mai împodobiţi, apele mai liniştite şi mai limpezi, aşa că s-a gândit că nu mai e mult până la Ţiao Gi Cuo. Unde ajungea întreba de numele acestui loc, dar nimeni nu putea să-i dea un răspuns. într-o zi a întâlnit un bătrân vânător care i-a spus că Muntele Celor Opt Comori se afla la câteva mii de li depărtare. L-a descusut pe vânător cum se poate ajunge acolo şi a plecat mai departe.      A mers aşa două zile şi două nopţi, iar a treia zi a văzut cum satele se răresc şi pe drum erau din ce în ce mai puţini trecători. După un timp a întâlnit un flăcău cam de vârsta lui care stătea tolănit la marginea drumului. Acesta era galben de parcă n-avea picătură de sânge în el. De Iu s-a gândit că poate e bolnav sau a fost jefuit de hoţi şi apropiindu-se de el l-a întrebat:      - Ce stai aici întins, frăţioare, vrei cumva să te ajut să te ridici?      Dar flăcăul i-a răspuns:      - Nu cumva să mă ridici! Eu sunt un om care n-are inimă.      De Iu s-a apropiat şi s-a uitat la pieptul lui. Flăcăul îşi acoperea cu amândouă mâinile pieptul din care-i fusese scoasă inima.      De Iu a vrut să plece mai departe, dar şi-a dat seama că flăcăul rănit pare un om bun care are nevoie de ajutor. Apoi l-a întrebat:      - Spune-mi, băiete, cu ce pot să te ajut?      Flăcăul l-a rugat pe De Iu să se aşeze lângă el, zicându-i:      - Am să-ţi povestesc prin tot ce am trecut eu. În viaţa mea am întâlnit cel mai rău duh şi cea mai frumoasă femeie.      De Iu s-a aşezat şi flăcăul i-a povestit păţania lui. Pe băiat îl chema Uang Gi şi era singurul copil la părinţi. Cu trei ani înainte, mama-i murise şi, răpuşi de durere, el şi tatăl lui au hotărât să se ducă la templu să ardă mirodenii în amintirea mamei. Au plecat înainte de revărsatul zorilor şi după o bucată de drum au ajuns la templul Regelui de Jad. După ce au ars mirodeniile au ieşit în curtea templului şi, deodată, de după o piatră albă a apărut o mândreţe de femeie care a început să le zâmbească. Tatăl a întrebat-o de unde vine şi ea a răspuns că vine din spatele pietrei; a întrebat-o pe cine mai are acasă şi ea a răspuns că nu mai are pe nimeni. Apoi femeia-a plecat.      A doua zi, tatăl a trimis peţitori la casa femeii, iar aceasta era deja pregătită pentru peţit şi-i aştepta la poartă.      În aceeaşi zi, peţitorii au adus-o în casa tatălui. La puţin timp, tatăl a plecat după treburi. Rămânând singură, femeia şi-a pipăit faţa care deîndată s-a alungit şi s-a schimonosit, iar unghiile i-au crescut şi s-au prefăcut în nişte cârlige. Aceasta a întins mâinile să-l prindă pe Uang Gi, care de-abia a scăpat cu fuga. Seara, băiatul a povestit tatălui totul, dar acestuia nu i-a venit să creadă. De atunci, Uang Gi n-a mai îndrăznit să se arate în faţa mamei vitrege în lipsa tatălui.      Au trecut câteva luni. Într-o zi, femeia, ştergându-şi lacrimile, a început să se plângă tatălui:      - Cu toate că nu-mi este fiu bun, eu îl socotesc ca şi copilul meu, iar el nici măcar mamă nu-mi zice.      Auzind aceasta, tatăl, de teamă că Uang Gi o va supăra pe mama vitregă dacă va rămâne acasă, îl trimitea în fiecare zi la pădure să strângă vreascuri şi să taie iarbă. In pădure întâlnea zilnic o fecioară care se plimba de colo până colo, apoi se mai oprea din loc în loc şi îngâna ceva, iar câteodată îi arunca priviri furişe.      Într-o seară, când s-a întors acasă, a auzit-o plângând pe mama vitregă care îi spunea tatălui:      - Dacă vrei să-l păstrezi pe fiul tău, am să plec eu, iar dacă mă vrei pe mine, trebuie să-mi dai inima lui.      Auzind aceste cuvinte, Uang a vrut să intre să se măsoare cu mama vitregă, dar tatăl său l-a oprit. A doua zi a plecat din nou după vreascuri. Era mâhnit peste poate şi se gândea: „Dacă voi pleca de acasă poate că zgripţuroaica îl va pierde pe tata; dacă voi rămâne, poate că tata cu mâna lui mă va pierde pe mine". Tot gândindu-se şi socotindu-se, s-a pomenit în pădurea de sălcii şi amărât foc a oftat: „Munţii pot fi mutaţi, apele îşi pot schimba cursul, numai necazul meu este greu de urnit".      Ridicându-şi capul, a văzut în faţa lui o fecioară care venea înceta spre el şi cu blândeţe l-a întrebat:      - Ce alt lucru mai greu există pe lume decât să muţi munţii şi să schimbi cursul apelor? Băiatul nu i-a răspuns, gândindu-se că aceasta este totuşi o fată şi încă prea tânără şi nu i-ar putea fi de folos cu nimic.      Atunci fata i-a spus:      - Ştiu ce te frământă. Află că mama ta vitregă este zgripţuroaica din munţii de miază-noapte-apus şi vrea să-ţi mănânce inima. Dacă mă vei asculta, zgripţuroaica nu va putea să te piardă. A deschis mâna şi i-a dat băiatului o biluţă argintie, spunându-i: Zgripţuroaica îl va pune pe tatăl tău să-ţi scoată inima, dar tu să iei biluţa şi să spui: ,,Prefă-te!" şi biluţa se va preface într-o inimă pe care s-o dai tatălui tău, iar tu să fugi în pădurea de sălcii, unde vei găsi un cal. Să încaleci şi să nu te opreşti până când nu se va opri calul singur.      Băiatul s-a întors acasă. Zgripţuroaica se jelea de mama focului. Oftând, tatăl l-a luat de mână, a ieşit din curte şi au mers, au mers până au ajuns în pădurea de sălcii. La umbra unei sălcii se afla un cal care aştepta.      Atunci băiatul a spus:      - Tată, aşa-i că zgripţuroaica ţi-a spus să-mi smulgi inima?      Tatăl lui nu se putea opri din plâns.      - Nu mai plânge, tată, ştiu că-ţi este greu să îndeplineşti porunca zgripţuroaicei. Şi aşa cum i-a spus fata, a scos biluţa care s-a prefăcut într-o inimă pe care a dat-o tatălui său, iar el a încălecat şi a plecat în goana calului.      După un timp a auzit un vaiet, calul continua să gonească, dar plânsetul se auzea din ce în ce mai aproape, parcă ar fi fost la urechea lui. Fără să-şi dea seama, a oprit calul şi când s-a uitat înapoi a văzut o femeie îmbrăcată în alb, cu un coş pe mână, care s-a oprit în faţa calului şi a început să se jeluiască:      - Doamne, doamne, mi-a murit bărbatul şi soacră-mea m-a trimis după iarbă-fără-miez, fie-ţi milă de mine şi spune-mi unde să găsesc iarba-fără-miez.      Uang Gi i-a spus:      - Nu mai întreba pe nimeni, vieţuitoarele fără inimă mor, iar iarba piere, atunci cum să găseşti iarba-fără-miez?      Cum a spus aceste cuvinte, calul s-a şi prăbuşit şi n-a mai putut fi ridicat. Femeia a aruncat coşul, şi-a pipăit faţa cu mâinile şi deodată faţa i s-a schimonosit, iar unghiile i s-au lungit ca nişte căngi.      Atunci, zgripţuroaica a strigat:      - M-ai păcălit dându-mi o inimă falsă, dar acum ai să mi-o plăteşti! Şi s-a aruncat asupra băiatului, prinzân-du-l în căngi şi smulgându-i inima.      Când şi-a revenit, alături de el se afla fecioara. Ea nu l-a dojenit pentru că nu i-a ascultat sfatul, ci doar a spus:      - Ceea ce a înghiţit zgripţuroaica nu era o inimă falsă, ci o potcoavă în opt colţuri, iar ea deja a murit. Dar tu acum eşti un om fără inimă. Eu am să plec la cele opt insule din cele patru mări, să caut iarba vie care-ţi va ajuta să-ţi crească din nou inima. De data asta, te rog foarte mult să-mi asculţi sfatul! Şi s-a făcut nevăzută.      După ce a terminat de povestit, Uang Gi, tulburat, a întrebat:      - Spune-mi, poate fi cineva mai bun decât ea?      Ascultând povestirea lui Uang Gi, De Iu şi-a adus aminte de Şuang Ţie şi a oftat:      - Şi eu am întâlnit o asemenea fată şi nu ştiu dacă în viaţa asta o voi mai întâlni vreodată. Dar n-a apucat să termine că s-a stârnit un vânt care a aşezat uşor pe pământ o fecioară.      Înmărmurit de bucurie, De Iu a strigat-o:      - Şuang Ţie!      Dar fata, ca şi când nu l-ar fi auzit, s-a îndreptat spre Uang Gi şi a presărat deasupra lui iarba vie, iar acesta s-a ridicat din iarbă plin de vigoare.      De Iu, plin de îngrijorare, gândindu-se că fata poate s-a îndrăgostit de altul, a mai strigat-o o dată:      - Şuang Ţie, de ce nu vrei să-mi răspunzi? Fata l-a privit mirată şi i-a spus:      - Ţi se pare, băiete, eu sunt Şuang Mei, pe sora-mea o cheamă Şuang Ţie. Dar tu eşti cumva De Iu?      Bucuros că totuşi e pe urmele fetei de care se îndrăgostise, băiatul a întrebat-o:      - Unde este sora ta? Unde se află Muntele Celor Opt Comori?      Şuang Mei i-a luat pe cei doi şi, trecând de pe o culme de munte pe alta, când a răsărit luna au ajuns la poalele unui munte falnic. De jur-împrejurul acestui munte se întindea o apă limpede cum e cristalul. Pe munte se aflau brazi argintii printre care sclipea un pavilion înconjurat de nouraşi. Şuang Mei a făcut cu mâna un semn şi din tufişul de papură s-a desprins o bărcuţă care s-a apropiat cât ai clipi de mal. Din barcă au coborât două fecioare frumoase de picau, apoi au urcat cu toţii în barcă. La picioarele muntelui erau aşteptaţi de mulţi oameni care au început să le vorbească cu prietenie. De Iu a început să iscodească în dreapta şi în stânga, dar printre atâtea fete frumoase nu o vedea pe Şuang Ţie. Apoi au urcat cu toţii la pavilion, în poarta căruia îi aştepta un bătrân.      Şuang Mei a spus:      - Acesta este De Iu! Iar bătrânul a răspuns:      - Bine aţi venit! Intraţi în curte.      De Iu a intrat în prima curte şi din prima în a doua şi din a doua în a treia până a ajuns într-o cameră de oaspeţi mare şi răcoroasă. Acolo, bătrânul l-a ospătat pe cinste. Băiatul, însă, era cu gândul la Şuang Ţie şi se tot mira de ce nu mai apare odată. După ce au fost strânse bucatele, bătrânul i-a spus:      - Pari foarte obosit şi ar trebui să te odihneşti. N-a terminat bine de spus aceste vorbe şi băiatul s-a trezit condus într-o cameră liniştită, împodobită cu lucruri din lac roşu şi argint filigranat, dar fata tot nu era. L-a cuprins îngrijorarea şi cu greu a adormit.      Nici a doua zi dimineaţa Şuang Ţie nu s-a arătat. Bătrânul a spus din nou:      - Şuang Mei, du-i pe băieţi la Muntele de Răsărit să se mai distreze!      După ce au ieşti din curte, De Iu a întrebat:      - Unde este Şuang Ţie, de ce nu se arată deloc? Dar Şuang Mei s-a făcut că nu aude. I-a dus pe cei doi la Muntele de Răsărit: la poalele muntelui curgeau ape cristaline; pe munte erau numai flori. O mulţime de fete îmbrăcate în straie roşii şi verzi, fie că şedeau, fie că se plimbau pline de veselie. De Iu nu avea ochi să le vadă. Şuang Mei şi Uang Gi se ţineau de mână şi se bucurau, dar el se simţea şi mai singur.      A treia zi, bătrânul a îndemnat-o pe Şuang Mei să-i ducă pe cei doi la Muntele de Apus. Muntele era acoperit cu bambus, iar stâncile erau mai frumoase decât cele pictate în tablouri. Fetele care se plimbau pe munte erau tot atât de frumoase ca Şuang Ţie. Şuang Mei şi Uang Gi erau şi mai fericiţi, iar De Iu şi mai întristat.      A patra zi, bătrânul a trimis-o pe Şuang Mei cu băieţii la Muntele de Miazăzi. Când au ieşit din curte, nemaiputându-se stăpâni, De Iu a spus:      - Degeaba îmi arăţi toate frumuseţile, mai bine mi-ai arăta-o pe Şuang Ţie. Pentru ea am venit aici!      Ascultându-i, Şuang Mei s-a schimbat la faţă şi a zis:      - Am să-i spun lui Şuang Ţie că vrei s-o vezi şi să vedem care e părerea ei.      Apoi fata parcă ar fi zburat, aşa de repede a ajuns la Muntele de Miazănoapte, de unde s-a întors cu răspunsul că Şuang Ţie vrea să-l vadă pe băiat.      Au plecat împreună la Muntele de Miazănoapte. Aici au intrat într-o peşteră de piatră. În fundul peşterii, pe o piatră, stătea căţărată o vulpe roşie care a sărit jos şi le-a ieşit în întâmpinare. Şuang Mei a spus:      - Aceasta este Şuang Ţie!      Cuprins de durere, De Iu s-a aplecat şi a luat vulpea în braţe. Şuang Mei a spus:      - Şuang Ţie nu mai are perla, de aceea nu a mai putut să-şi recapete înfăţişarea omenească. De atunci s-a izolat aici, de unde n-a mai ieşit şi cu nimeni nu s-a mai văzut.      Pe De Iu l-au podidit lacrimile, iar vulpea a început să plângă şi ea. După un timp, Şuang Mei a spus:      - E timpul să plecăm.      Vulpea a sărit din braţele lui De Iu, dar acesta, cu inima grea, a spus:      - Din cauza mea a ajuns Şuang Ţie ceea ce este şi stă închisă în această peşteră rece de atâta timp. Nu pot s-o părăsesc. Şi a luat din nou în braţe vulpea.      Văzând aceasta, Şuang Mei a zis:      - Dacă o mai iubeşti pe Şuang Ţie, aşteaptă aici şi eu mă voi duce în pădurea de pe Muntele de Miazănoapte şi oricât de tare va fi vântul, oricât de mare zăpada, nu mă voi întoarce până nu voi aduce cu mine iarba care să dea înapoi perla. Şi s-a făcut nevăzută.      De Iu a aşteptat în peştera de piatră o zi, apoi o altă zi, şi în cea de-a treia zi, deodată, a apărut în faţa lor Şuang Mei. În mână ţinea un fir de iarbă şi i-a spus lui De Iu:      - Dacă vei roade acest fir de iarbă, vei putea să scoţi perla înghiţită.      De Iu a luat degrabă iarba şi a pus-o în gură, dar iarba era mai amară decât fierea. Băiatul nu s-a dat bătut şi a înghiţit-o toată. Atunci a simţit un zgomot în pântece şi când a deschis gura, a scuipat perla lui Şuang Ţie. Vulpea s-a ridicat în două picioare şi s-a prefăcut din nou în fecioară. E greu de descris bucuria celor doi.      În aceeaşi zi a fost mare sărbătoare: nunta celor două perechi care au trăit în fericire până la adânci bătrâneţi.

     În apropierea pădurilor de pe Muntele Ţin trăia odată un fecior mândru, Iang U, cu bătrâna lui mamă. Iang U se născuse pe malul Fluviului Galben. Într-un an, apele fluviului s-au revărsat, pustiind totul. Atunci mama şi-a luat băiatul şi ce a mai putut salva de furia apei şi au plecat în căutarea unui loc liniştit. Aşa au ajuns ei aici. De mic copil, Iang U o ajuta pe mama sa: ba strângea vreascuri din pădure, ba prindea peşte din râu. În fiecare zi se ducea în pădure, dar niciodată n-a străbătut-o până la capăt. În acea zi de toamnă, frunzele copacilor se împodobiseră cu toate culorile: de la galbenul aurului până la roşul curmalelor. Tot strângând vreascuri, a ajuns pe nesimţite într-un loc, în care nu mai fusese: aici creşteau nenumăraţi pomi de şâţî* încărcaţi de fructe aurii. Deşi era după amiază, razele soarelui aveau strălucirea dimineţii, raze şi fructe se îmbinau într-o armonie de culori. Iang U s-a căţărat în pom şi a cules multe fructe să le ducă mamei lui. Cum a intrat pe poartă, a strigat:      - Bucură-te, mamă, de Anul Nou vom avea şi noi băutură.      Mama s-a bucurat nespus.      Băutura preparată din şâţî era aşa de gustoasă şi de parfumată, încât de departe i se simţea aroma. În noaptea de Anul Nou, bătrâna a spus:      - Băiete, în afară de băutură de şâţî* [*Pom fructifer specific Chinei] şi nişte legume nu avem altceva în seara asta.      Băiatul a adus băutura şi, cum a ridicat capacul, mireasma s-a răspândit în toată casa. Dar nici n-a apucat să toarne în castroane că uşa casei s-a deschis încetişor şi un flăcăiandru a intrat zâmbind. S-a aşezat la masă şi parcă aştepta să bea din băutură.      Iang U gândea: „De sărbători, cu cât sunt oameni mai mulţi, cu atât e mai vesel". Şi i-a zis băiatului:      - Dacă vrei, rămâi să petrecem împreună Anul Nou!      Băiatul a răspuns:      - Dar frumos mai miroase băutura asta! Şi a ridicat castronul, golindu-l. Bucuros, Iang U l-a umplut din nou. Şi aşa au petrecut până s-a luminat de ziuă.      Atunci flăcăul s-a ridicat şi a spus:      - Frate, mâine la miezul nopţii să aprinzi lumânarea şi voi veni îndată. Şi s-a făcut nevăzut.      A doua zi la miezul nopţii, Iang U a aprins lumânarei şi a ieşit în întâmpinarea oaspetelui. Dar cum a deschis uşa a dat cu ochii de o masă încărcată ci toate bunătăţile pământului. Flăcăul era aşezat la masă şi i-a făcut semn cu mâna. A ieşit şi bătrâna şi mută de uimire a întrebat:      - Ce-i asta, fiule?      Iar flăcăul i-a răspuns:      - Mătuşico, toate astea le-am adus pentru dumneata. Şi am adus şi pentru Iang U un dar.      Şi zicând acestea, a vârât mâna în cingătoare şi a scos o bucată de aur mai mare decât limba unei vaci. Frate, ia-o! E de pe Muntele Dragonului cel Negru. Tot muntele acesta e din aur, dar e păzit de un dragon negru şi nimeni nu se poate apropia. Iar acum trebuie să ne despărţim      Iang U s-a uitat la bucata de aur care strălucea de-ţi lua ochii şi cu părere de rău a spus:      - Frate, dacă ai alte treburi, du-te! Dar dacă vreodată îmi va fi dor de tine, te-aş putea găsi?      - E uşor să mă găseşti. Să intri în pădure şi să faci o sută de paşi, apoi să te aşezi cu faţa spre soare-apune şi să mă strigi de trei ori şi voi veni negreşit.      Mamă şi băiat l-au petrecut pe flăcău. Peste puţin s-a făcut 15 ale lunii* [15 ianuarie - sărbătoarea lampioanelor]. În acea seară, mama a pregătit mâncare de sărbătoare, Iang U şi-a făcut un lampion din hârtie roşie şi a plecat în pădure să-l caute pe flăcău, să petreacă împreună. Umbrele copacilor se întindeau înaintea lui, zăpada scârţâia sub picioare. A numărat o sută de paşi şi s-a oprit. S-a aşezat cu faţa spre soare-apune, şi-a potrivit vocea şi a strigat de trei ori:      - Frate!      Nici n-a apucat să termine că s-a pomenit cu flăcăul în faţa lui. Amândoi s-au bucurat foarte mult.      La înapoiere, bătrâna îi aştepta cu toate mâncărurile tradiţionale. După ce au mâncat şi au băut, bătrâna a zis:      - Am auzit că în oraşul Iang Giou în fiecare an la 15 ianuarie este mare sărbătoare de ziua lampioanelor. Oare o fi adevărat?      Iang U a adăugat:      - Am auzit că lampioanele din Iang Giou sunt cele mai frumoase.      Flăcăul a răspuns:      - Aşa e frăţioare. Cum în seara asta nu avem nici o treabă, să mergem şi noi să privim!      Bătrâna s-a speriat auzindu-i:      - De aici şi până la Iang Giou sunt câteva mii de li şi chiar dacă ar fi numai câteva sute de li tot n-aţi putea ajunge în seara asta.      Flăcăul a râs:      - Nu ne trebuie prea mult timp să ajungem la Iang Giou. Frăţioare, urcă-te în spatele meu. Plecăm mai devreme să ne întoarcem mai devreme şi la înapoiere o să apucăm să mai tragem şi un pui de somn. Flăcăul l-a luat pe Iang U în spate, a ieşit afară şi după câţiva paşi s-a făcut nevăzut. Până să iasă mama pe poartă, ei ajunseseră la câteva sute de li distanţă. Pământul era acoperit de zăpadă albă, iar pe cer strălucea luna: pe zăpadă sclipeau lampioane roşii, iar pe cer sclipeau stelele cristaline. După puţin timp, cei doi au ajuns la Iang Gîou, In oraşul acesta curgeau ape limpezi, cristaline, şi se înălţau clădiri vechi cu acoperişurile răsucite. Pe străzi, pe poduri, erau agăţate tot felul de lampioane: în formă de leu, de lotus, de flori, de peşti exotici, de fluturi, de rodii. Era mai lumină decât ziua. Tot uitându-se ba la una, ba la alta, cei doi au ajuns la un pod de jad unde se strânseseră câteva sute de oameni. S-au îngrămădit şi ei printre ceilalţi şi au văzut prinse de capetele podului două lampioane nemaipomenit de frumoase, care străluceau de-ţi luau ochii. Iang U a rămas mirat:      - Oare ce mâini măiestre au făcut aceste lampioane?      Ascultând mai bine ce vorbeau oamenii, Iang U a înţeles că lampioanele au fost făcute de fecioara San San din acel oraş şi s-a gândit: „Având mâini atât de îndemânatice, cât de înţeleaptă trebuie să fie acea fecioară!"      Flăcăul l-a apucat pe Iang U de mână şi l-a scos afară din îngrămădeală, apoi i-a şoptit:      - Acum te duc să vezi acea fecioară cu mâini de aur. Înfricoşat, Iang U a zis:      -- Dar cum să mergem la fecioară, dacă n-o cunoaştem? Şi apoi nimeni nu ne va lăsa să intrăm.      Dar flăcăul îl trăgea mereu de mână, zicându-i:      - Vino cu mine, nu-ţi fă griji! Şi l-a tras până au ajuns în faţa unei porţi uriaşe. Apoi i-a dat o rămurică cu două frunze şi i-a spus: Această rămurică te face nevăzut. Gând o ţii în mână, nu te poate vedea nimeni.       Au trecut prin prima poartă, apoi prin cea de-a doua şi nici paznicii, nici slujnicele care duceau tăvi cu ceai nu i-au văzut. Au intrat apoi într-un pavilion plin cu tot felul de oglinzi şi cufere. Pe un pat şedea fecioara San San. Iang U era cât pe-aci să strige: „Ce minune de fată!"      San San era într-adevăr minunată. Dar era foarte supărată şi lacrimile-i curgeau şiroaie.      A întors încetişor capul şi, uitându-se pe fereastra, a şoptit:      - Oh, tată, oare de ce nu te gândeşti cui vrei să dai propria-ţi fiică?      In acel moment, flăcăul a zis:      - Surioară, nu mai fi supărată, am venit să te peţesc. San San s-a uitat mirată în jur, nevăzând pe nimeni.      Apoi a întrebat:      - Oare îmi vorbeşte un diavol sau un zeu? Iar flăcăul i-a răspuns:      - Băiatul pe care ţi l-am adus nu e nici diavol, nici zeu, el este un om bun.      Şi zicând aceasta a luat rămurica din mâna lui Iarig U care s-a trezit faţă în faţă cu fata. Aceasta a rămas încântată de băiat şi tare ar fi vrut să se mărite cu el, dar nu ştia ce vor zice tata, mama, fratele şi cumnata ei.      În timpul acesta s-au auzit paşi şi Iang U s-a speriat, mai ales văzând că flăcăul nu mai era alături de el. Noroc că pe masa de alături se afla încă rămurica. A apucat în grabă rămurica şi în momentul acela s-a deschis uşa şi când slujnica a intrat nu a văzut pe nimeni.      În acea seară, Iang U a rămas în casa lui San San. A doua zi, slujnica i-a adus lui San San masa. Iang U din nou s-a făcut nevăzut cu ajutorul ramurii. Dar mâncarea pentru o persoană nu le ajungea la amândoi. Atunci San San i-a spus slujnicei:      - Mi-a plăcut mâncarea, să aduci mai multă!      A doua oară a adus mâncare cât pentru trei inşi şi cei doi au dat-o iarăşi gata. Văzând acestea, slujnica a intrat la bănuială. Oare ce s-a întâmplat cu fata care mânca aşa puţin, iar acuma mănâncă cât trei? Şi aşa mânca acum zi de zi. Nu numai slujnica a intrat la bănuială, ci şi părinţii fetei. Şi au început să se mire cum de fata lor mănâncă atât de mult şi stă tot timpul închisă în casă. Într-o zi, mama fetei s-a furişat până la uşa acesteia şi a tras cu urechea. Mare i-a fost uimirea când a auzit înăuntru o voce de bărbat. Atunci a dat buzna, dar a rămas şi mai uimită când, în cameră, în afară de fata ei n-a mai văzut pe nimeni.      Liniştită, fata i-a spus:      - Mamă, nu e nici un străin aici, ţi s-a părut!      Bătrâna n-a crezut-o şi a început să caute peste tot, dar n-a găsit nimic. Seara, bătrâna i-a povestit totul soţului său. Acesta, când a auzit, a sărit în sus de trei gean-guri şi s-a jurat că-şi îngroapă fata de vie. Bătrâna a încercat să ţină partea fetei şi cei doi au început să se certe. Auzind gălăgie, fratele fetei s-a dus să-i liniştească pe cei doi bătrâni şi a aflat despre ce este vorba. S-a întors în camera lui şi i-a povestit nevestei. Apoi, supărat, a adăugat:      - Trebuie omorâtă în bătaie!      Nevasta s-a arătat nemulţumită de hotărârea lui şi a socrului şi a spus:      - De ce s-o îngropaţi de vie sau s-o omorâţi? Mai află lumea şi vă mai faceţi şi de râs. Cel mai bine ar fi sa ardă. Putem să dăm foc pavilionului şi zicem că-i foc ceresc, drept pedeapsă. Zis şi făcut. Când s-a înnoptat, ei au pus foc pavilionului.      Peste noapte, cei doi s-au trezit în fum şi flăcări. Iang U şi-a amintit pe loc de flăcăul care-l mai ajutase şi altă dată şi a strigat:      - Frate, frate, vino în grabă de ne scapă!      Nici n-a apucat să termine de strigat că s-au trezit cu o pasăre mare care s-a lăsat lângă ei şi i-a luat pe aripi, ridicându-se în văzduh. În acest timp, întregul pavilion se prăbuşea în flăcări. Pasărea i-a adus pe cei doi până la muntele Ţin Şan şi i-a lăsat în poarta casei lui Iang U. Apoi a bătut din aripi şi pe loc s-a prefăcut în feciorul cel inimos.      Iang U a exclamat:      - Tu erai, frate?! Flăcăul a răspuns:      - În aceste zile n-am părăsit oraşul Iang Giou, spre a fi mai aproape de tine. Acum se cade să mă duc şi eu acasă. N-a mai aşteptat ca Iang U să-i mulţumească. A intrat în pădure şi s-a făcut nevăzut.      Bătrâna Iang îşi aştepta cu dor feciorul. Văzându-l că se întoarce împreună cu nora, i-au dat lacrimile de bucurie.      Se împrimăvărase. începuseră ploile de primăvară. Cum s-a mai încălzit vremea, după vechiul obicei, Iang U a plecat în pădure să culeagă vreascuri. S-a căţărat într-un copac să taie uscături când a început o vâltoare puternică ce era cât pe-aci să-i dea jos. După ce a trecut vâltoarea, dinspre miazănoapte-răsărit s-a ridicat un nor întunecat care ducea cu el un dragon negru. De câte ori îşi mişca dragonul coada, cerul era străbătut de tunete şi fulgere. Fiara s-a dus direct la rădăcina unui brad. Uitându-se într-acolo, Iang U a văzut că nu departe de el, sub acel brad, nu era altcineva decât flăcăul cel inimos. Acesta se lupta din toate puterile cu Dragonul cel Negru. Ian U a zvârlit cu putere toporul asupra dragonului şi l-a tăiat în jumătate: capul dragonului se zbătea într-o parte şi coada în alta.      Băiatul a coborât îndată din copac şi a fugit la feciorul cel inimos. Acesta a grăit:      - Frăţioare, acesta este Dragonul cel Negru de pe Muntele Dragonului. De data asta, tu m-ai salvat pe mine: Şi acum iarăşi trebuie să ne despărţim. Am de colindat mări şi ţări.      Iang U parcă nu s-ar mai fi despărţit de el. Mai prinzând curaj, la plecare l-a întrebat:      - Frate, te cunosc de mult timp. Acum, că ne despărţim din nou, spune-mi, oare eşti om sau zeu? Flăcăul i-a răspuns cu următoarele stihuri:           Iang U cel arătos      Cu Spiritul Vulpii s-a împrietenit,      La Iang Giou împreună au fost,      Acolo Iang U şi-a găsit omul iubit.