Recent Posts
Posts
AnnaE
.Post in Romane povestiri de Albert Camus
Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus           PREFAŢĂ           Există opere literare care au mai multe „intrări” şi „ieşiri”. Elocvente în acest sens sunt numeroase povestiri şi romane de Fr. Kafka, J. Joyce, M. Proust şi alţii. Pentru înţelegerea unor astfel de scrieri, faptul acesta nu este lipsit de semnificaţie. Maniera de organizare ideatică şi stilistică a unor texte indică adeseori şi modul lor cel mai fertil de abordare.           Opera literară a scriitorului francez (1913 – 1960) este şi ea organizată în acelaşi fel. Dar, spre deosebire de alţi scriitori, în centrul ei există un puternic nucleu teoretic, format din Mitul lui Sisif (1943) şi Omul revoltat (1951).           Cele mai reprezentative romane camusiene (Străinul, 1942, Ciuma, 1947V ca şi unele drame ale sale (Neînţelegerea, 1944, Caligula, 1944), au un caracter exponenţial, fiind saturate de ideile din eseurile sale, care au avut o rezonantă europeană. Dar, nu era un filosof şi nici nu-i făcea plăcere să fie denumit în acest fel. El avea, mai dePrabă, structura unui moralist, aşa cum fusese, de pildă, ascal în secolul al XVII-lea. Nu încape îndoială că autorul Mitului lui Sisif avea întinse cunoştinţe în domeniul filosofiei. La Alger făcuse doar studii de filosofie, iar pentru licenţă a pregătit o lucrare despre Plotin şi Sf. Augustul. Jean Grenier, profesorul său de la ŢJniversitatea din Alger, a avut un rol imens în formarea sa intelectuală, fapt pe care l-a remarcat întotdeauna cu recunoştinţă.           Dar, dincolo de toate acestea, ' punerea temeliilor conceptelor de om absurd şi literatură a absurdului, ca şi formularea ipostazelor de revoltă şi literatură a revoltei presupune o largă arie de informare, susţinută de un spirit speculativ extrem de subtil. Era familiarizat cu gândirea lui Descartes şi Pascal, Kirkegaard şi Schopenhauer, Max Scheler, dar cel mai aproape de sensibilitatea absurdului şi ideea de libertate fără Dumnezeu trebuie să fi fost Nietzsche, iar dintre scriitorii străini, Dostoievski, cu cele două romane ale sale Crimă şi pedeapsă şi Fraţii Karamazov.           Fără îndoială că personalitatea unui scriitor nu se defineşte doar în funcţie de informaţiile sale literare şi filosofice, acumulate în tinereţe, iar mai târziu triate în vederea alcătuirii unui program, conceput ca un mod de-a fi în existenţă si, totodată, ca un nucleu ideatic pentru creaţia literară. Or, cine urmăreşte evoluţia vieţii lui nu poate să nu observe caracteruf ei spectacular, configurat ca un destin tipic unui om de la marginea unei culturi, capabil să traverseze diverse obstacole până ajunge în centrul ei.           Născut la Mondovi (Algeria), este fiul unei servitoare de origine spaniolă. După numai un an de la naştere, tatăl său (francez-alsacian) moare în luptele de la Marna (1914), mama scriitorului fiind nevoită să se mute cu cei doi copii la Alger (Belcourt), unde va lucra cu ziua în casele oamenilor bogaţi. Vorbind despre cultul eului şi despre personalitate, scriitorul rememorează acel început greu, din perspectiva celui ce devenise. „Când privesc viaţa mea şi culoarea ei secretă, parcă simt în mine un tremur de lacrimi. Eu sunt deopotrivă aceste buze pe care le-am sărutat şi nopţile în „casa în faţa lumii„, sunt copilul sărac şi aceasta dezlănţuire de viaţă şi ambiţie ce mă cuprinde în anumite clipe. Mulţi dintre cei care mă cunosc nu mă recunosc în anumite ceasuri. Şi eu mă simt pretutindeni asemenea acelei imagini inumane a lumii care-i propria mea viaţă.”           Un prieten al scriitorului, Morvan Lebesque, relatează că, în a doua jumătate a secolului trecut, Algeria era un loc de refugiu al unor oameni din Franţa, Spania, Portugalia şi Italia, care veneau aici fie să caute de lucru, fie din cauza unor pedepse pe care ar fi trebuit să le suporte în ţările lor de baştină. Integrarea acestora în mediul algerian era paşnică, iar conflictele cu arabii erau extrem de rare.           Perioada îndelungată de dominaţie franceză în Algeria s-a soldat cu formarea unei culturi franceze specifice, susţinută de şcoli, ziarele franceze, asociaţiile dintre oamenii de litere, în această ambianţă, Albert Camiis, copilul orfan, este sprijinit să meargă la gimnaziu, iar în anii de universitate a fost stimulat şi îndrumat de elita intelectuală locală din care se va forma Şcoala algeriană. Or, nu este tipul intelectualului care să fi trăit experienţa algeriană cu detaşare, iar privirea lui să fi rămas îndreptată doar spre Paris, unde ar fi dorit să studieze.           Autorul Ciumei a trăit printre francezi şi arabi câteva decenii, în care relaţiile dintre aceştia nu cunoşteau discriminările rasiale.           Mişcările extremiste musulmane şi franceze au apărut mai târziu, iar intelectualii din Şcoala algeriană nu le-au acceptat niciodată. Oameni de litere ca Jean Grenier, Claude Freminville (tipograf), Rend Jean-Clot (pictor) şi Gabriel Audisio, ultimul fiind şi un teoretician al conceptului de cultură mediteraneană, s-au strâns într-o grupare destinată să caute poezia Algerului, tradiţiile sale, frumuseţile peisajului deşertic şi ale acestei lumi amestecate, în care arabii cu spiritul'lor oriental erau mai mult decât o simplă pată de culoare. Librar şi editor, Charlot era gata să publice scrierile acestora, multe (fin ele apărând în revista Rivages.           Soarele, marea şi tinereţea constituiau cele trei mari teme în jurul cărora se polariza creaţia Şcolii algeriene.           Cu toate că era captivat în acei ani de literatura lui Andre Gide, iar ceva mai târziu de aceea a lui M. Proust şi A. Malraux, cea mai mare parte a creaţiei sale este impregnată de spiritul african, de poezia deşertului, de pasiunile şi conflictele existente în această lume orientală. Iată o mărturie elocventă în acest sens: „Oamenii află aici, cât sunt tineri, o viaţă pe măsura frumuseţii lor. Urmează apoi declinul şi uitarea.'Au mizat pe carne, dar ştiau dinainte că vor pierde. La Alger, pentru cine e tânăr şi viu, 'totul e refugiu şi pretext pentru victorii: golful, soarele, rosul şi albastrul coborând spre mare, florile şi stadioanele, fetele cu pulpe fragile” (Vara la Alger)1.           Observă şi cântăreşte literatura europeană dinafară şi dinăuntrul ei. Anii petrecuţi de scriitorul francez la Alger şi Oran, ca şi întreg spectacolul străzii cu oameni bătrâni şi tineri constituie substanţa operei camusiene. Mai mult, eu sunt înclinat să cred că sentimentul trăirii fără speranţă şi al confruntării lucide cu moartea s-a grefat pe mitul Mediteranei africane, relevat de spaţiul algerian.
Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus Piesă în patru acte             Teatrul nu se scrie sau, dacă-l scrii, înseamnă că n-ai avut încotro.           Este tocmai cazul lucrării pe care o înfăţişăm astăzi publicului. Neputând fi jucată, ea va putea, astfel, măcar să fie citită.           Dar cititorul să nu o judece. Să se străduiască, mai bine, să traducă în forme, în mişcare şi în lumini ceea ce aici nu este decât sugerat. Numai cu preţul acestei strădanii va putea aşeza încercarea de faţă la locul care i se cuvine.           Încercare de creaţie colectivă, spunem noi. Este adevărat. Şi singura ei valoare de aici provine. De asemenea, din faptul că, cu titlu de încercare, acţiunea este introdusă într-un cadru care nu i se prea potriveşte: teatrul. E de ajuns, pe de altă parte, ca acţiunea să ducă la moarte, cum tocmai este cazul, ca să atingă o anume formă de măreţie specifică oamenilor: absurditatea.           De aceea, dacă ar trebui să-i alegem un alt titlu, am propune: Zăpada. Se va vedea mai departe pentru ce. În noiembrie, zăpada albeşte culmile Asturiilor. Şi acum doi ani, ea s-a aşternut peste tovarăşii noştri ucişi de gloanţele Legiunii1. Istoria nu le-a păstrat numele.                 ACTUL ÎNTÂI.           Decorul îl înconjoară şi-l înghesuie pe spectator, silindu-l să intre într-o acţiune pe care prejudecăţile clasice l-ar face s-o privească din afară. Spectatorul nu se află în faţa capitalei Asturiilor, ci în Oviedo, şi totul se învârteşte în jurul lui, care rămâne centrul tragediei. Decorul este conceput pentru a-l împiedica să se apere. De flecare parte a spectatorilor, două străzi lungi din Oviedo, în faţa lor, o piaţă publică, în care dă o tavernă, văzută în secţiune. În mijlocul sălii, masa Consiliului de Miniştri. Deasupra ei, un uriaş difuzor simbolizând Radio Barcelona. Acţiunea se desfăşoară pe aceste diverse planuri, în jurul spectatorilor, siliţi să vadă şi să participe potrivit geometriei lor personale. În mod ideal, de pe locul 156 lucrurile se văd altfel decât de pe locul 157.           Scena I.           Se lasă noaptea; spre sfârşitul verii.           În întuneric – la stânga, în spatele spectatorilor – se aude un cântec din munţii Santander:           En el báile nos veremos, esta tarde, morenuc, en el báile nos veremos y al son de la pandereta unos bailes echaremos.           UN AUDITOR (în sală): Bravo, bravo!           În timp ce tema este reluată de un acordeon, lumina izbucneşte în sal, în capătul uneia dintre străzi, un flăcău, rezemat de o arcadă, îşi înalţă iar glasul:           Y al son de la pandereta unos bailes echaremos.           UN ALT BĂRBAT (printre spectatori): Zău că-i bun băieţaşul!           Acordeonistul se îndepărtează cu paşi rari, acompaniindu-se în surdină. În sală se înteţeşte tradiţionala însufleţire a străzii spaniole.           O FEMEIE (către alta): Te duci la procesiune?           VÂNZĂTORUL DE BILETE DE LOTERIE (care trece pe aleea centrală dintre spectatori): Cine mai joacă la loterie? Cine-şi încearcă norocul? Mi-a mai rămas lozul cel mare! Peste o săptămână e tragerea!           O FEMEIE: Da, de cinci luni. Şi acum proprietarul vrea să ne scoată lucrurile la vânzare.           VÂNZĂTORUL DE BILETE DE LOTERIE: Se poate citi şi de la cap la coadă şi de la coadă la cap. Cine nu dă cu piciorul norocului? Repede, până nu se vinde.           FEMEIA: Pe curând. Mergi cu Dumnezeu.           Un copilandru care vinde ziare se iveşte şi aleargă în jurul publicului, strigând:           COPILANDRUL CARE VINDE ZIARE: Vestitorul din Madrid! Luaţi Vestitorul din Madrid! Pronosticuri pentru alegerile generale!           UN BĂRBAT: Ei! Sunt vechi de două zile ziarele tale!           VÂNZĂTORUL DE BILETE DE LOTERIE: Norocul la îndemâna fiecăruia!           În tot acest timp, acordeonistul s-a apropiat mereu de piaţa centrală.           UN GLAS (în culise): Bilete proaspete cu numai o para!           ALT GLAS (împleticindu-se prin piaţă şi în întuneric): Nu-i de glumă, crede-mă. Dacă aş vrea, aş face-o. Eu n-am cerut niciodată mare lucru.           Acordeonistul atacă un paso doble şi se învârteşte în jurul tavernei, apoi intră.           Scena II.           În întuneric, bătăi din palme, ritmate, după acordeon. O femeie schiţează câţiva paşi de dans, apoi dispare. Perechi dansează după aceeaşi melodie. În faţa tavernei, lângă uşă, un băcan şi un farmacist fumează şi pălăvrăgesc la o masă. Pe pragul uşii de peste drum stă Tatăl Veşnic, un bătrân idiot. Pepe, calfă de frizer, traversează piaţa şi se îndreaptă spre tavernă.           PEPE (în trecere): Ce faci, Tată Veşnic?           BĂTRÂNUL: Păi, ce să fac?           PEPE: Merge? Merge?           BĂTRÂNUL: Ei, aşa., cum vezi şi tu.           PEPE (îi trece mâna peste nas şi intră în tavernă): Ai! Ce pătlăgică!           Înăuntru, se amestecă în conversaţia consumatorilor şi glumeşte cu Pilar, patroana localului – treizeci şi cinci de ani.           BĂTRÂNUL: Eu n-am cerut niciodată prea mult. La bună vedere şi mulţam dumneavoastră, vă spune Tatăl Veşnic. Nu-i de glumă! La bună vedere şi mulţam dumneavoastră, vă spune Tatăl Veşnic.           BĂCANUL (bătând din palme): Ei, cumătră, o pereche de cărţi!           PILAR: Îndată, domnilor.           Cei doi încep să joace.           RADIO (glas de femeie, distins, fără convingere): ALO, ALO, AICI RADIO MADRID. ULTIMELE ŞTIRI. ÎN LEGĂTURĂ CU ALEGERILE LEGISLATIVE. ULTIMELE REZULTATE PRIMITE SUNT URMĂTOARELE: LA CUENCA, ŞEFUL PARTIDULUI REÎNNOIRII SPANIOLE, DOMNUL GOICOECHES, A FOST ALES CU 4225 DE VOTURI. ADVERSARUL SĂU, CETĂŢEANUL LOPEZ, CANDIDAT SOCIALIST, NU A OBŢINUT DECÂT 2615 VOTURI.           FARMACISTUL: Vai, vai, vai!           RADIO: ALO, ALO, ZIARUL VESTITORUL DIN MADRID NE COMUNICĂ: LA SALAMANCA, LIDERUL CONFEDERAŢIEI SPANIOLE A DREPTURILOR AUTONOME, DON GIL ROBLES, A TRIUMFAT ÎN ALEGERI CU 7200 DE VOTURI, CONTRA 5610, OBŢINUTE DE ADVERSARUL SĂU. PARTIDUL REPUBLICAN CONSERVATOR TRIUMFĂ LA ZAMORA, UNDE LISTA LUI DON MIGUEL MAURA ESTE ÎN ÎNTREGIME ALEASĂ.           ALO, ALO, ÎNAINTE DE A VĂ DA REZULTATELE DEFINITIVE ALE ALEGERILOR LEGISLATIVE, TRANSMITEM CURSURILE DE ÎNCHIDERE DE LA BURSĂ DIN MADRID.           FARMACISTUL: Eu dau cărţile. (Le dă.) Anunţă!           BĂCANUL: Ronda.           FARMACISTUL: Ho, ho! Se vede că nevastă-ta te înşală.           Râd silit.           BĂCANUL: Eu mai vreau cărţi.           FARMACISTUL: Iartă-mă, Cao. Ce hărmălaie înăuntru! O să le cam treacă pofta după rezultatele definitive.           BĂCANUL: De ce? Crezi că Lerroux…           FARMACISTUL: Miza. Eu sunt pentru idei. Orice s-ar spune, cultura este un lucru frumos. Şi Lerroux are titluri.           BĂCANUL (socotind punctele): şi cu 3 fac 14. Bietul taică-meu spunea adesea că fără disciplină.           FARMACISTUL: Unde mai pui la socoteală că ticăloşilor ălora, dacă le dai un deget, îţi mănâncă şi capul. Tu dai acum cărţile. Nu zic, lucrurile merg prost. Farmacia nu mai rentează. Oamenii sunt din ce în ce mai puţin bolnavi. Eu am apucat timpuri când şi pentru o durere de cap aveau nevoie de-o reţetă. Acum, doar pentru o dublă pneumonie mai cheamă doctorul. Râd şi joacă.           UN CONSUMATOR (în tavernă): Eu am votat cu el fiindcă nu face pe grozavul.           RADIO: STIMAŢI AUDITORI, VĂ DĂM ACUM PROGRAMUL EMISIUNILOR NOASTRE DE MÂÂINE: ORA 8: O JUMĂTATE DE CEAS DE MUZICĂ ÎNREGISTRATĂ. ORELE 12: CONCERT VARIAT. ORELE 15: EMISIUNE PENTRU SPITALE. ORELE 16: TRANSMISIUNEA MECIULUI DE FOTBAL DINTRE ATLETICA-BILBAO ŞI SPORTING CLUB DIN MADRID. ORELE 18: ROMANŢE ŞI CÂNTECE POPULARE. ORELE 19.15: INFORMAŢII. ORELE 20: MUZICĂ DE DANS… ALO, ALO: IATĂ, TRANSMISE ÎN ACEST MOMENT DE ZIARUL AVANGARDA, REZULTATELE DEFINITIVE ALE ALEGERILOR LEGISLATIVE. CENTRUL: 139 DE DEPUTAŢI, DINTRE CARE 104 RADICALI, 11 CONSERVATORI, 10 LIBERALI DEMOCRAŢI ŞI 14 REPUBLICANI INDEPENDENŢI.           Pepe impune tăcere şi ascultă cu încordare.           RADIO: DREAPTA OBŢINE 207 LOCURI, DINTRE CARE 113 REVIN ACŢIUNII POPULARE, 32 AGRARIENILOR ŞI RESTUL TRADIŢIONALIŞTILOR ŞI MONARHIŞTILOR. STÂNGA OBŢINE 99 DE LOCURI, DIN CARE SOCIALIŞTILOR LE REVIN 57. COMUNIŞTII NU VOR AVEA DECÂT UN SINGUR REPREZENTANT, ÎN PERSOANA LUI BOLIVAR, ALES ÎN ANDALUZIA.
AnnaE
.Post in Opere de Albert Camus
Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus PREFAŢĂ           Lui Jean Grenier.           Eseurile reunite în acest volum au fost scrise în 1935 şi în 1936 (aveam atunci douăzeci şi doi de ani) şi publicate un an mai târziu, în Algeria, în foarte puţine exemplare. Această ediţie este de multă vreme epuizată, iar eu am refuzat întotdeauna reeditarea textelor din Faţa şi reversul încăpăţânarea mea nu-şi aremotivaţii misterioase. Nu mă lepăd de nimic din ce-am exprimat în aceste scrieri, dar forma lor mi s-a părut întotdeauna stângace. Prejudecăţile pe care, fără voia mea, le am în privinţa artei (mă voi explica ceva mai jos) m-au împiedicat multă vreme să am în vedere reeditarea lor. În aparenţă, e o atitudine plină de vanitate, care ar lăsa să se presupună că celelalte scrieri ale mele răspund tuturor exigenţelor. Mai trebuie oare să precizez că nu-i vorba de asta? Sunt doar mai sensibil la stângăciile din Faţa şi reversul decât la altele, pe care, de asemenea, le ştiu. Cum să-mi justific atitudinea altminteri decât recunoscând că primele sunt legate, trădându-l întrucâtva, de subiectul la care ţin cel mai mult. Chestiunea valorii sale literare fiind deci pusă astfel, pot recunoaşte că valoarea mărturiei pe care o aduce această cărticică este pentru mine foarte mare. Spun: pentru mine, căci ea depune mărturie în faţa mea, cerându-mi o fidelitate ale cărei profunzimi şi dificultăţi numai eu le cunosc. Aş vrea să spun de ce.           Brice Parain pretinde adeseori că această cărticică cuprinde tot ce-am scris eu mai bun. Parain se înşală. Nu o spun, cunoscându-i loialitatea, din pricina acelei nerăbdări ce-l năpădeşte pe orice artist în faţa celor ce au impertinenţa de a-l prefera nu cum este, ci cum a fost. Se înşeală, pentru că la douăzeci şi doi de ani – dacă nu eşti ungeniu – nu prea ştii să scrii. Totuşi, înţeleg ce vrea să spună Parain, acest savant inamic al artei şi acest filosof al compasiunii. El vrea să spună, şi are dreptate, că în aceste pagini stângace se află mai multă iubire adevărată decât în toate celelalte ce le-au urmat.           Fiecare artist păstrează astfel, în adâncurile lui, un unic izvor ce-l face să fie, în timpul vieţii, ceea ce este şi ceea ce spune. Qnd izvorul a secat, vedem cum opera îşi pierde din strălucire şi vigoare. Torentul invizibil nu mai hrăneşte ogorul artei, caredevine sterp. Artistul, acum aproape chel, e numai bun pentru tăcere sau pentru viaţa mondenă a saloanelor, ceea ce-i acelaşi lucru. Eu unul ştiu că izvorul meu se află în JFata şi reversul, în acea lume a sărăciei şi a luminii în care ani trăit vreme îndelungată şi a cărei amintire mă apără încă de cele două primejdii contrarii care-l ameninţă pe orice artist: resentimentul şi mulţumirea de sine.           Sărăcia, mai întâi, nu a fost niciodată o nenorocire pentru mine: lumina îşi răspândea peste ea toate bogăţiile. Până şi revoltele meleau fost luminate de sărăcie. Ele au fost aproape totdeauna – pot să o spun fără să trişez – revolte pentru toţi, şi pentru ca viaţa tuturor să se înalţe în lumină. Nu-i sigur că sufletul meu era în mod firesc predispus la acest gen de iubire. Dar m-au ajutat împrejurările. Pentru a-mi corecta indiferenţa nativă, am fost situat la jumătatea distanţei între mizerieşi soare. Mizeria m-a împiedicat să cred că totul e bine sub soare şi în istorie; soarele m-a învăţat că istoria nu înseamnă totul. Să schimb viaţa, da, dar nu şi lumea din care îmi făcusem o divinitate adorată. Astfel, neîndoielnic, am apucat pe acest drum inconfortabil pe care mă aflu, angajându-mă cu inocenţă şi înaintând cu greu, riscând să-mi pierd echilibrul la fiecare pas şi nefiind sigur că-mi voi atinge scopul. Altfel spus, am devenit un artist, dacă-i adevărat că orice artă presupune un refuz şi un consimţământ.           Oricum, splendida căldură ce-mi învăluia copilăria m-a scutit de orice resentiment. Trăiam strâmtorat, dar şi cu un fel de bucurie. Simţeam că posed forţe nemărginite: trebuia doar să descopăr în ce să le investesc. Nu sărăcia stătea în calea lor: în Africa, marea şi soarele nu costă nimic. In calea lor stăteau mai curând prejudecăţile şi prostia. Aveam nenumărate prilejuri să-mi desfăşor o aroganţă care mi-a făcut mult rău şi de care îşi bate joc pe bună dreptate prietenul şi profesorul meu Jean Grenier, aroganţă pe care zadarnic am încercat să mi-o corectez, până când am înţeles că există o fatalitate a temperamentului nostru. Era mult mai bine deci să-mi accept propriul orgoliul şi să încerc să-l pun în slujba a ceva, decât să-mi impun – ca să-l citez pe Chamfort – principii mai puternice decât propriul meu caracter. Dar, după ce m-am cercetat cu de-amănuntul, pot să depun mărturie că, printre numeroasele mele slăbiciuni, nu a figurat niciodată defectul cel mai răspândit printre noi, adică invidia, acest adevărat cancer al societăţilor şi al doctrinelor.           Meritul acestei fericite imunităţi nu mie îmi revine. Îl datorez alor mei, în primul rând, căci ei duceau lipsă de aproape toate cele şi nu invidiau aproape niciodată pe nimeni. Doar prin tăcerea ei, prin atitudinea-i rezervată, prin mândria-i firească şi sobră, această familie, care nici măcar nu ştia să citească, mi-a dat atunci cele mai nobile lecţii, al căror efect dăinuie încă. Şi apoi, eram eu însumi prea preocupat de propriile-mi sentimente pentru a mai visa la altceva. Chiar şi acum, când văd cum trăiesc cei foarte avuţi la Paris, sunt cuprins adeseori de o indiferenţă nu lipsită de milă. Pe lume există multe nedreptăţi, dar despre una nu se vorbeşte niciodată: cea a climatului. Multă vreme, şi fără să ştiu, am fost unul din cei ce au profitat de ea. Parcă-i aud acuzându-mă pe ferocii noştrii filantropi, dacă mă vor citi. Vreau să-i fac pe muncitori să treacă drept bogaţi, iar pe burghezi drept săraci, spre a prelungi astfel fericita servitute a unora şi puterea celorlaţi. Nu, nu despre asta-i vorba. Dimpotrivă, când sărăcia se îmbină cu acea viaţă fără de cer şi fără de speranţă pe care, la vârsta bărbăţiei, am descoperit-o în oribilele cartiere mărginaşe ale oraşelor noastre, atunci s-a consumat ultima şi cea mai revoltătoare dintre nedreptăţi: şi trebuie într-adevăr să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca aceşti oameni să scape de dubla umilinţă a mizeriei şi a urâţeniei. Născut sărac, într-un cartier muncitoresc, nu ştiam totuşi, înainte de a cunoaşte recile noastre mahalale, ce înseamnă adevărata nefericire. Nici chiar extrema mizerie arabă nu se poate compara cu ea, căci cerul sub care se află una şi cel sub care se află cealaltă sunt atât de diferite! Dar, după ce ai cunoscut cartierele industriale, te simţi mânjit pentru totdeauna, cred, şi răspunzător că aşa ceva există.
AnnaE
.Post in Mitul lui Sisif de Albert Camus
Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus Lui Pascal Pia: O, suflete al meu, nu năzui la viaţa nemuritoare, ci epuizează domeniul posibilului.           PINDAR (Pythica a IlI-a)           UN RAŢIONAMENT ABSURD.           Paginile care urmează vorbesc despre o sensibilitate absurdă ce poate fi întâlnită în acest secol, şi nu despre o filosofie absurdă, pe care propriu-zis timpul nostru n-a cunoscut-o. O elementară onestitate mă obligă să arăt, încă de la început, tot ceea ce ele datorează anumitor spirite contemporane. Nu numai că nu am intenţia să ascund aceasta, dar gândirea lor va fi citată şi comentată de-a lungul întregii lucrări.           În acelaşi timp, e util totuşi să notez că absurdul, socotit până acum o concluzie, este considerat în eseul de faţă ca punct de plecare. În acest sens, despre comentariul meu se poate spune că e, într-o oarecare măsură, provizoriu: nu se poate afirma dinainte la ce atitudine obligă. Cititorul va afla în el doar descrierea, în stare pură, a unui rău al spiritului. Nici o metafizică, nici o credinţă nu figurează aici pentru moment. Iată singurele limite şi singura intenţie a acestei cărţi.           ABSURDUL ŞI SINUCIDEREA.           Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Acestea sunt doar jocuri; dar mai întâi trebuie să răspunzi. Şi dacă e adevărat, după cum susţine Nietzsche, că un filosof, pentru a fi vrednic de stimă, trebuie să dea primul exemplul, înţelegem cât de important este răspunsul, de vreme ce el va precede gestul definitiv. Iată nişte evidenţe sensibile inimii, dar pe care trebuie să le adâncim pentru că mintea noastră să le vadă limpede.           Dacă mă întreb după ce judec că o anumită problemă cere un răspuns mai grabnic decât o alta, îmi răspund că după acţiunile la care obligă. N-am văzut pe nimeni murind pentru argumentul ontologic. Galilei, care deţinea un adevăr ştiinţific de mare importanţă, s-a lepădat de el cum nu se poate mai uşor de îndată ce şi-a văzut viaţa în primejdie, într-un anume sens a făcut bine. Pentru acel adevăr nu merita să mori pe rug. E cu desăvârşire indiferent dacă Pământul se învârteşte în jurul Soarelui sau dacă Soarele se învârteşte în jurul Pământului. Mai exact, lucrul nu are nici cea mai mică însemnătate. În schimb, îi văd pe mulţi oameni murind pentru că socotesc că viaţa nu merită să fie trăită. Îi văd pe alţii lăsându-se, în chip paradoxal, ucişi pentru ideile sau iluziile pe care le oferă o raţiune de a trăi (aşa-numita raţiune de a trăi este totodată şi o excelentă raţiune de a muri). Consider deci că întrebarea care cere cel mai grabnic răspuns este aceea de a şti dacă viaţa are sau nu un sens. Cum să-i răspundem? În legătură cu toate problemele esenţiale, înţeleg prin asta toate problemele care implică riscul morţii sau care amplifică în om pasiunea de a trăi, nu există, probabil, decât două metode de gândire, cea a lui La Palisse şi cea a lui Don Quijote. Numai echilibrul între evidenţă şi lirism ne poate îngădui să avem acces în acelaşi timp la emoţie şi la claritate. Fiind vorba de un subiect atât de umil şi totodată atât de patetic, dialectica savantă şi clasică trebuie aşadar să lase locul, fapt de la sine înţeles, unei atitudini de spirit mai modeste, care să purceadă în acelaşi timp din bun-simţ şi din simpatie.           Despre sinucidere nu s-a discutat până acum decât ca despre un fenomen social. Dimpotrivă, e vorba aici, pentru început, despre raportul între sinucidere şi gândirea individuală. Un gest ca acesta se pregăteşte în adâncurile tăcute ale inimii, precum o mare operă. Omul însuşi îl ignoră. Într-o seară, îşi trage un glonţ în cap sau se aruncă în apă. Despre un administrator de imobile care se omorâse, mi se spunea cândva că în urmă cu cinci ani îşi pierduse fata, că de atunci se schimbase mult şi că întâmplarea îl „rosese pe dinăuntru”. Nu există cuvânt mai exact. A începe să gândeşti înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru. Societatea nu are mare amestec în acest început. Viermele se află în însăşi inima omului. Acolo trebuie căutat. Acest joc mortal, care duce de la luciditatea în faţa existenţei la evaziunea în afara lumii, trebuie urmărit şi înţeles.           O sinucidere are multe cauze şi, în general, cele mai aparente nu sunt şi cele mai eficace, foarte puţini oameni se sinucid (ipoteza nu e totuşi exclusă) fiindcă aşa au hotărât. Criza este aproape întotdeauna declanşată de ceva incontrolabil. Jurnalele vorbesc adesea de „necazuri intime” sau de o „boală incurabilă” {1}. Sunt explicaţii valabile. Dar ar trebui să ştim dacă, în acea zi chiar, un prieten nu i-a vorbit pe un ton indiferent acelui deznădăjduit. Vinovatul este, în acest caz, prietenul. Căci indiferenţa lui poate fi deajuns spre a precipita tot dezgustul şi toate resentimentele aflate până atunci în suspensie.           Dar dacă e greu să fixăm momentul precis, demersul subtil în cursul căruia spiritul a pariat pentru moarte, putem totuşi să tragem, din chiar acel gest, toate consecinţele pe care el le presupune. A te omorî înseamnă, într-un sens, şi ca în melodramă, a mărturisi. A mărturisi că eşti depăşit de viaţă sau că nu o înţelegi. Dar să nu mergem totuşi prea departe cu aceste analogii şi să ne întoarcem la cuvintele curente. A te omorî înseamnă a mărturisi că „viaţa nu merită să fie trăită”. A trăi, fireşte, nu-i niciodată lucru uşor. Continuăm să facem gesturile pe care ni le comandă existenţa, pentru multe motive, din care primul e obişnuinţa. A muri din propria-ţi voinţă presupune a fi recunoscut, fie şi numai instinctiv, caracterul derizoriu al acestei obişnuinţe, absenţa oricărei raţiuni profunde de a trăi, caracterul nesăbuit al zbuciumului cotidian şi inutilitatea suferinţei.
AnnaE
.Post in Ciuma de Albert Camus
Teatru radiofonic Albert Camus gasiti aici.............https://latimp.eu/?s=albert+camus „La fel de normal poţi să reprezinţi un sistem de întemniţare printr-un altul, după cum poţi, de altfel, să reprezinţi orice alt lucru care exista în mod real prin ceva care nu există.”           Daniel Defoe                                    I           Ciudatele evenimente care fac subiectul acestei cronici s-au petrecut în 194…, la Oran. După părerea generală, ele nu-şi aveau locul aici, ieşind puţin din obişnuit. La prima vedere, Oranul este, într-adevăr, un oraş obişnuit şi nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană.           Oraşul ca atare, trebuie să mărturisim, este urât. Cu aerul său paşnic, îţi trebuie un timp oarecare ca să sesizezi ce anume îl deosebeşte de atâtea alte oraşe comerciale de pe toate meridianele. Cum să-ţi poţi închipui, de pildă, un oraş fără porumbei, fără arbori şi grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici foşnet de frunze, un loc neutru, ca să spunem tot? Schimbarea anotimpurilor nu se citeşte decât pe cer. Primăvara se anunţă numai prin calitatea aerului, sau prin coşurile de flori pe care mici vânzători le aduc de prin împrejurimi; e o primăvară care se vinde prin pieţe. În timpul verii soarele incendiază casele prea uscate şi acoperă zidurile cu o cenuşă întunecată; nu mai poţi trăi atunci decât în umbra obloanelor închise. Toamna este, dimpotrivă, un potop de noroi. Zilele frumoase vin numai iarna.           O cale la îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi cum se moare. În orăşelul nostru, să fie un efect al climatului, toate acestea se fac laolaltă, cu acelaşi aer frenetic şi absent. Adică oamenii aici se plictisesc şi tot aici se străduiesc să-şi formeze obişnuinţe. Concetăţenii noştri muncesc mult, dar totdeauna doar ca să se îmbogăţească. Sunt interesaţi mai ales de comerţ şi, în primul rând, chiar după cum spun ei, să facă afaceri. Fireşte, au şi slăbiciunea bucuriilor simple, iubesc femeile, cinematograful şi băile în mare. Dar, foarte înţelept, ei păstrează aceste plăceri pentru sâmbăta seara şi duminica, încercând, în celelalte zile ale săptămânii, să câştige mulţi bani. Seara, când îşi părăsesc birourile, se adună în cafenele, la ore fixe, se plimbă pe acelaşi bulevard sau stau în balcoanele lor. Dorinţele celor mai tineri sunt violente şi scurte, în timp ce viciile celor mai în vârstă nu depăşesc asociaţiile de popicari, banchetele prieteneşti şi cluburile în care se mizează sume mari la jocul de cărţi.           Veţi spune fără îndoială că asta nu e ceva particular pentru oraşul nostru şi că, la urma urmei, toţi contemporanii noştri sunt la fel. Fără îndoială, nimic nu e mai natural, astăzi, decât să vezi oameni muncind de dimineaţa până seara şi hotărând, ei singuri, apoi, să-şi piardă la cărţi, la cafenea şi în pălăvrăgeli de tot felul, timpul care le mai rămâne de trăit. Dar sunt oraşe şi locuri unde oamenii au. Din când în când, presentimentul că ar mai exista şi altceva. În general, asta nu le schimbă viaţa. Dar presentimentul a existat şi asta, oricum, tot e ceva. Oranul, dimpotrivă, este, aparent, un oraş fără presentimente, adică un oraş cu totul şi cu totul modern. Nu e prin urmare necesar să precizăm modul în care se iubeşte la noi. Bărbaţii şi femeile fie că se devoră rapid în ceea ce se cheamă actul dragostei, fie că se lasă prinşi într-o lungă obişnuinţă în doi. Între aceste extreme, rareori există cale de mijloc. Nici asta nu e ceva original. La Oran, ca şi aiurea, din lipsă de timp şi de reflecţie, eşti într-adevăr silit să iubeşti fără s-o ştii.           Ceea ce e mai original în oraşul nostru este dificultatea de care te poţi lovi aici când e să mori. Dificultate, de altfel, nu este cuvântul potrivit şi mai corect ar fi să vorbim de inconfort. Nu e niciodată agreabil să fii bolnav, dar sunt oraşe şi locuri care te susţin în boală, unde poţi, într-un fel, să te laşi în voia ei. Un bolnav are nevoie de blândeţe, îi place să ştie că se poate sprijini pe ceva, cum e şi firesc. Dar la Oran, excesele climei, importanţa afacerilor care se tratează, insignifianţa decorului, rapiditatea crepusculului şi calitatea plăcerilor, totul cere sănătate zdravănă. Un bolnav se simte foarte singur aici. Gândiţi-vă atunci la cel care trage să moară, prins în cursă, îndărătul sutelor de pereţi trosnind de căldură, în timp ce în acelaşi minut chiar, o întreagă populaţie, la telefon sau în cafenele, vorbeşte de poliţe, de conosamente şi de scont. Veţi înţelege atunci ce poate fi inconfortabil în această moarte, chiar modernă, când apare deci într-un loc sterp.           Aceste câteva indicaţii reuşesc poate să dea o idee suficientă despre oraşul nostru. De altminteri, nu trebuie nimic exagerat. Ceea ce trebuia subliniat, este doar aerul banal al oraşului şi al vieţii. Dar, îndată ce ţi-ai creat obişnuinţele, îţi duci zilele fără greutate. Din moment ce oraşul nostru tocmai favorizează obişnuinţele, se poate spune că totul e cum nu se poate mai bine. Sub acest unghi, fără îndoială, viaţa nu e foarte pasionantă. Dar, cel puţin, la noi nu se cunoaşte dezordinea. Şi populaţia noastră cu fire deschisă, simpatică şi activă, a stârnit totdeauna în călător o stimă firească. Acest oraş fără pitoresc, fără vegetaţie şi fără suflet sfârşeşte prin a părea odihnitor, te prinde în somn, până la urmă. Dar este şi drept să mai adăugam că e grefat pe un peisaj fără seamăn, în mijlocul unui podiş deschis, înconjurat de coline luminoase, în faţa unui golf cu un contur desăvârşit. Păcat numai că a fost construit cu spatele la acest golf şi că e cu neputinţă aşadar să zăreşti marea pe care, dacă vrei s-o vezi, trebuie totdeauna s-o cauţi.           Ajunşi aici, va fi lesne să admitem că nimic nu-i putea face pe concetăţenii noştri să prevadă incidentele care au avut loc în primăvara anului acela şi care au fost, pe urmă am înţeles, cele dintâi semne parcă ale unui şir de grave evenimente a căror cronică ne-am propus s-o facem aici. Aceste fapte vor părea cu totul fireşti unora, iar altora, dimpotrivă, neverosimile. Dar, la urma urmei, un cronicar nu poate să ţină seama de aceste contradicţii. Sarcina lui este să spună numai: „Lucrul ăsta s-a întâmplat”, când ştie că acest lucru, într-adevăr, s-a întâmplat, că a privit viaţa unui întreg popor şi că există deci mii de martori care vor preţui în inima lor adevărul celor spuse de el.