Recent Posts
Posts
PARTEA ÎNTÂI.           I.           CEI DIN CASĂ O SĂRBĂTOREAU pe Flavie, care adusese pe lume o fetiţă. Jan reuşise să se refugieze în gradină, în dosul unui gard viu de căline; sprijinit cu spatele de un tei secular, stătea nemişcat, visător, cu ochii pe jumătate închişi. Deci familiei Yvarsen i se mai adăugase un membru. Da, copacul creştea, îşi înălţa noi ramuri spre viitor, în vreme ce rădăcinile, din ce în ce mai stufoase, se înfundau tot mai adânc în pământul vieţii. Jan îşi aduse aminte, cu strângere de inimă, de micul Nils, primul lui copil, care se odihnea de atâţia ani într-o criptă din îndepărtatul Transvaal. Primul lui copil. Prima sa reacţie, nemărturisită Idei, fusese o teamă ascunsă, o frică pe care nu şi-o putea explica. Acum însă, odată cu obiectivitatea şi luciditatea vârstei, putea să-şi îngăduie o analiză psihologică în faţa căreia atunci dăduse înapoi. Adevărul e că se văzuse ameninţat, detronat, surghiunit în rândul generaţiilor trecute. Copilul însemna o viaţă nouă, imaculată şi pură, care venea să i-o tulbure pe a sa. „Oricărei curbe ascendente – îşi spusese el atunci – îi corespunde în mod necesar şi una descendentă; deci oricărui urcuş spre lumină, un declin iremediabil”. N-ar fi trebuit mai curând să recunoască, chiar din prima clipă, că viaţa nu se conduce după legi matematice, că ea scapă de sub lanţul rigid al raţiunii reci, că se situează, în realitate, pe tărâmul tainei? Taina profundă, taina nesfârşită a dragostei, genunea ce nu poate fi cercetată, a sufletului omenesc. El, Jan Yvarsen, cutezase să se sperie de ivirea pe lume a primului său copil, îi fusese teamă ca nu cumva această nouă viaţă să-i frângă avântul! Totuşi, se mai ridicase atunci în el şi un alt glas, puternic, cu accente mult mai imperioase: glasul speranţei! Căci, gândindu-se la viitor, omul aude cum ţâşneşte din speranţă izvorul imaculat al bucuriei şi atunci inima – cuprinsă de fiorul aşteptării înflăcărate – presimte armonia dulce şi senină a zorilor acelui timp care n-a sosit încă, a acelor viitoare aurore şiroind de prospeţime şi de lumină. O dimineaţă de mai la marginea unei păduri, sub un cer vast, fremătând de limpezime, cu flori timide, orbite de aurul soarelui; strălucirea boabelor de rouă, ciripitul, parcă vrăjit, ieşit din gâtlejul vreunei păsări tulburate şi mai ales imperceptibila, dar cât de reala tresărire a întregii firi în faţa veşnicului miracol al unei noi zile! Acea dimineaţă de primăvară înflorise odinioară şi în inima lui Jan. Când micul Nils venise, în sfârşit, pe lume, tatăl său se simţise aproape transfigurat.           Cu o mână distrată, Jan culese o floare şi începu să-i rupă încet, petalele; cu ochii pe jumătate închişi, plutea departe, în timp şi spaţiu, alături de blânda Ide, prima lui soţie şi alături de leagănul încântător ale cărui perdele albe de muselină îşi desfăceau faldurile aidoma unor mari aripi de lebădă, leagăn unde surâdea Nils, primul său fiu, datorită căruia el, Jan, descoperise bucuriile paternităţii. Bucurii de nebănuit! Era ca şi cum traiectoria propriei sale vieţi s-ar fi dedublat brusc, ca şi cum lungul, foarte lungul fir de argint al unui viitor luminos s-ar fi adăugat panglicii luminoase a drumului său terestru. Se născuse din el, Jan, o nouă conştiinţă, un nou suflet! Prezenţa sa pe lume devenise parcă mai bogată, mai intensă. Dar şi ce durere îngrozitoare când micul Nils murise răpus de boala necunoscută! Chiar şi acum după atâţia ani, Jan mai simţea şocul, disperarea, revolta sa cumplită în faţa ineluctabilului pe care, cu toată ştiinţa sa, nu-l putuse împiedica.           Mai târziu, ori de câte ori o nouă naştere binecuvânta familia Yvarsen, Jan încerca acelaşi sentiment de bucurie, dar totodată şi de sfâşiere: în toiul bucuriei suverane, ameţitoare pe care i-o prilejuia tresărirea pură a unei fiinţe chemate la viaţă, în toiul înflăcărării febrile în care-l arunca miraculoasa apariţie a unei fiinţe născută din dragoste, în toiul nădejdii pe care o aprindea în inima lui privirea limpede a unui copil, nu putea să nu vadă esenţa ultimă şi sublimă a vieţii, nu putea să nu se gândească la moarte.           Căci orice nouă viaţă e ca un cântec de slavă, ca un imn de bucurie ce se înalţă de pe pământ către bolta cerească. Este prima licărire a zorilor după domnia întunericului, freamătul mugurilor sub soarele proaspăt, strigătul ciocârliei ce se avântă pentru prima oară către imensitatea cerului, suflul irezistibil al puternicului vânt care ia cu sine frunzele uscate, îngăduind gingaşelor fire proaspete de iarbă să răsară, mânzul care se năpusteşte, nechezând de bucurie, către câmpia îmbălsămată de flori, raza de lumină care cade în mijlocul unui luminiş tăcut. Orice viaţă nouă înseamnă, de asemenea, dulcea legănare a spicelor de aur sub adierile dimineţii, acel allegro care izbucneşte după tânguiosul adagio, corabia încărcată cu miraje ce se reîntoarce, în sfârşit, în port, surâsul răscolitor al bătrânei mame care-şi regăseşte, tremurând, fiul, scăpat din grozăviile războiului.           — Atât de departe de noi, doctore şi atât de visător? Spuse brusc o voce cristalină.           Jan deschise ochii şi o văzu în faţa lui pe Judith Stiffenacker, tânără, blondă şi seducătoare. Împreună cu soţul ei, Hugo, se afla de mai bine de o săptămână la Tjorpa. Căci, de îndată ce auzise de trecerea prin Suedia a lui Hugo, prilejuită de un turneu de concerte, Jan îşi şi invitase foştii vecini de la Cap-Ferrat. Aflat într-o prestigioasă ascensiune, Hugo devenise unul dintre cei mai iluştri violonişti ai vremii sale. Flavie şi Erling îl cunoscuseră odinioară, la Hamburg, pe vremea când era slujbaş la un armator, simplu contrabasist, cu o înfăţişare misterioasă. Mânat de soarta lui glorioasă, obscurul muzician de odinioară din saloanele burgului german se însurase cu frumoasa americană care, timp de o vară, îi tulburase inima lui Jan. Fiindcă radioasa ei frumuseţe îi amintise de Sigrid, năluca Trollhättanului.           — Da, insistă Judith, eşti tăcut şi gânditor. Ce se întâmplă cu dumneata?           Jan schiţă un gest evaziv.           — O răbufnire a trecutului a ajuns până la mine, zise el.           — Amintiri melancolice? Regrete?
Motto: ”Cine ştie cât mi-e de-aproape sfârşitul!; Timpul se duce şi Moartea soseşte; Cât de furişă şi cât de promptă; Mâna ei să mă-nşface se pregăteşte.”                 PARTEA ÎNTÂI.           I.           JAN ÎMPINSE ÎNCETIŞOR UŞA şi intră în odaie. Aruncă o privire rapidă, de jur împrejur, ca să se asigure că nu se schimbase nimic. Doar grinzile din tavan şi lambriurile ce îmbrăcau pereţii se mai închiseseră la culoare. Mobilierul însă rămăsese acelaşi, din ziua când locuise în acea cameră, împreună cu Ide, prima lui soţie. Masa, frumoasă şi masivă, cu picioare groase şi rotunde, datând din secolul al XV-lea, secreterul din marchetărie, scaunele adânci şi confortabile, acoperite cu o stofă în culori plăcute, şi patul lat, de abanos sculptat, din faţa căruia fuseseră trase în lături aceleaşi draperii de damasc galben. Vechile dagherotipuri înrămate în baga. Bibelourile depăşite, dar înduioşătoare: vase romantice, cu toarte încrustate cu pietricele aurite, lămpi de porţelan roz şi bleu, oale de apă pântecoase, pe care erau pictate animale domestice şi peisaje campestre, opaline gingaşe, oglinzi înconjurate de naiade şi scoici sidefii, sfeşnice din faianţă înflorată, toate – martorele mute şi neînsufleţite, ale generaţiilor trecute. Neînsufleţite? Nu, căci toate acele obiecte modeste aveau în ele ceva de o naivitate tulburătoare, care dădea viaţă decorului vetust, dar încântător. Pentru Jan, fiecare evoca un fapt, un chip, o sărbătoare de familie. Prin diverse asociaţii de idei, până şi cel mai neînsemnat bibelou poate face o inimă să tresară. Şi nu sunt deloc rare cazurile când o afecţiune cu totul deosebită ne poate lega de un obiect foarte modest, numai pentru că a aparţinut unei fiinţe dragi sau pentru că ne-a fost oferit de acea fiinţă. După cum la teatru, fiecare act sau fiecare scenă are câte un decor al ei, la fel şi viaţa omului nu se desfăşoară în vid, ci într-un cadru strict personal; însă, contrar actorului care – odată piesa terminată – nu mai aruncă decât o scurtă privire distrată decorurilor ridicate de maşinişti, omul rămâne întotdeauna ataşat de mediul în care a copilărit, şi-a trăit tinereţea şi maturitatea. Există oare cineva care să nu se fi apropiat cu emoţie, de casa natală? Există oare cineva care să nu fi simţit cum îi bate inima mai tare, împingând portiţa ce dă spre grădiniţa înverzită din copilăria sa?           Jan se aşeză pe marginea patului şi închise ochii, lăsându-se în voia amintirilor. La câtăva vreme după moartea lui Nils, fusese invitat la un congres de medicină ce avusese loc în Europa, la Viena. Hotărâse s-o ia cu el şi pe Ide, ca s-o smulgă din dureroasa toropeală în care se cufundase după tragica moarte a băieţaşului lor cu plete blonde. Vaporul îi lăsase la Rotterdam, unde îi aşteptau mama Idei şi cele patru surori ale sale. Bucuria Idei – când păşise din nou în vechea locuinţă olandeză unde văzuse lumina zilei – fusese fără margini. Treptele uzate, dar lustruite oglindă, dintr-un exces de zel specific olandez, odăile pardosite cu cărămidă roşie, numeroasele coridoare, paliere şi unghere întunecate, dar simpatice, îi făcuseră o nespusă bucurie. În grădină recunoscuse cu greu tufele de fragi şi de aluni, atât crescuseră de mari!           O memorie prea bună poate deveni la un moment dat o povară greu de suportat. Cu o precizie aproape fotografică, Jan îşi aminti de tristeţea Idei când trebui să o părăsească şi să se ducă la congres. Şi el avea inima strânsă.           — Am să număr ceasurile până la întoarcerea ta! Strigase Ide, pe peronul gării din Rotterdam.           Ajunseseră târziu la gară. Jan abia apucase să se urce în tren că uşile se şi închiseseră. Sprijinit de fereastra compartimentului, Jan o privea pe Ide care abia îşi ţinea lacrimile, luptând cu curaj împotriva imensei tristeţi care se abătuse asupră-i. Ca şi cum instinctul ei sigur, de femeie, ar fi avertizat-o încă din acea zi că se apropia clipa în care bărbatul ei avea să-i fie luat de alta! Da, poate că Ide îşi presimţea, în mod inconştient, soarta funestă şi sfârşitul pretimpuriu! Aproape de capătul drumului, o aştepta capcana criminală a lui Sigrid, apoi o efemeră reîntoarcere la viaţă, o foarte scurtă perioadă trăită alături de bărbatul ei. Bănuia cumva, încă de pe atunci, calvarul ca re-o aştepta?           După reîntoarcerea lui Jan în Olanda, primiseră o invitaţie de la mătuşa Brita. Ide auzea atunci pentru prima oară de numele lui Sigrid. Trenul îi duse mai întâi, prin nordul Germaniei, la Hälsingborg, prima staţie suedeză. Peisajul şi începuse a deveni mai luminos: câmpii împestriţate de bănuţei, armate de mesteceni coborând până spre apele palide ale unui lac înconjurat de brazi; din când în când, câte un pâlc de căsuţe roşii; râuri şi canale pe care coborau şlepuri încărcate cu lemne. Case mici în mijlocul unor grădini îngrijite, pline de păducei, de bobiţel şi de căline. Apoi merseseră de-a lungul unor păduri ce păreau albastre, de-a lungul unor canale cu ape limpezi ca oglinda, a unor lacuri nemişcate şi a unor stânci împodobite cu pini. Încântată, Ide descoperea Suedia.           La Tjorpa, mătuşa Brita îi aştepta în pragul porţii; o femeie înaltă şi zdravănă, cu ochii de un albastru ca de faianţă, cu obrajii plini şi rumeni; cu părul cărunt, răsucit la ceafă într-un coc mare, mătuşa Brita – care purta o rochie amplă, cu numeroase garnituri de dantelă – se sprijinea într-un baston gros cât trunchiul unui pomişor. După saluturile de rigoare, poftise tânăra pereche în odaia unde Jan se lăsase acum pradă unor amintiri atât de amare.           Imaginea Idei o aduse după sine şi pe cea a lui Nils. Ultimele seri, dureroase, groaznice, petrecute la căpătâiul copilului ce trăgea să moară! Tot atât de alb ca şi perna pe care se odihnea, Nils se stingea cu fiecare ceas care trecea. Sfârşitul fu cumplit, sfâşietor:           — Mami, aprinde lumina. Murmurase micuţul.           După ce Ide dăduse la o parte perdelele, soarele ce apunea învălui odaia în razele sale purpurii. Chipul copilului, slăbit de boală, se destinse într-un surâs, în timp ce mâinile lui străvezii încercau să pipăie lumina:
PARTEA ÎNTÂI.           I.           NELINIŞTIŢI, CURIOŞI, NEGRII SE grăbeau către coliba bătrânului Sammy.           — Nu vă apropiaţi! Strigă o voce din mulţime, tocmai şi-a încărcat puşca!           — Puşca?           — Da, ne pândeşte! Va trage în noi!           — Prostii! Nu există om mai paşnic ca bătrânul Sammy.           — Doar ţi-am spus c-a înnebunit.           — Înnebunit?           — Da, din pricina unei nelinişti morbide sau unei obsesii, cum spun medicii. Nu ştiu exact despre ce e vorba.           — Dacă nu ştii, taci din gură!           — Atunci spune tu.           Din mijlocul mulţimii se ridică o voce autoritară:           — Linişte! Here comes the boss. Iată-l pe stăpân.           Foarte înalt, blond, cu chipul bronzat, James Starner se apropie de contramaistrul său care tocmai voia să-i vorbească:           — Ce se întâmplă, Tom? Ce-i cu îmbulzeala asta de oameni?           — Old Sammy a înnebunit, domnule!           — Cum adică?           Negrii se îndepărtară, respectuoşi, din jurul celor doi. Tom arătă coliba:           — Îl cunoaşteţi pe bătrânul Sammy, nu-i aşa, domnule?           — Sigur, e unul dintre cei mai buni lucrători ai noştri.           — Ei bine, iată. Azi după-amiază, Sammy s-a apucat să repare un tractor, împreună cu Bill, tânărul mecanic.           — Îl ştiu, da, şi?           — Dintr-o dată, s-a năpustit asupra lui Bill şi a vrut să-l strângă de gât. Urla cu o voce ascuţită: „Nu vreau să văd pe nimeni în jurul meu! Pe nimeni! Pe nimeni!”.           — Şi pe urmă?           Bill a reuşit să scape din mâinile lui şi l-a ameninţat cu o cheie englezească. Sammy s-a năpustit în coliba lui şi s-a încuiat înăuntru. Şi de atunci urlă întruna.           — Ce spune?           — Că nu vrea să vadă pe nimeni în jurul lui şi că pe primul care va cuteza să treacă prin faţa casei sale, îl va împuşca. Ascultaţi! Îl auziţi?           — Da, îl aud!           Old Sammy vocifera într-un amestec curios de. Engleză şi de dialect local. Ameninţătoarea ţeavă a puştii sale se vedea foarte clar în ambrazura porţii.           — Dacă Jan era aici s-ar fi priceput să-i vorbească, să-l calmeze, murmură James.           — Mister Jan Yvarsen, doctorul? Întrebă Tom.           — Da.           James rămase o clipă pe gânduri: situaţia nu mai putea dura. Old Sammy putea, dintr-un moment în altul, să-şi descarce puşca în orice trecător nevinovat, o femeie, un copil. Trebuia să acţioneze şi încă repede de tot. Îşi şi însuşise trăsătura tuturor membrilor familiei Yvarsen: de îndată ce se iveau unele dificultăţi, vreun pericol, se gândea instinctiv la Jan. Numai că în vremea asta, Jan şi Thérese se aflau în vacanţă, în Franţa, ca şi tatăl şi mama lui James – Tom şi Fanny – care se duseseră să petreacă câteva săptămâni în bătrâna Anglie. Aşa că James rămăsese singurul stăpân. Nu spusese contramaistrul: „Here comes the boss?” Acum, patronul, adică omul care trebuia să-şi asume răspunderile, nu mai era Tom Starner, ci James.           Îşi aminti că tânărul contramaistru negru, isteţ şi capabil, purta acelaşi nume ca şi tatăl său, fiindcă Tom Starner îi fusese naş. James îşi dădu seama că toţi ochii erau aţintiţi asupră-i, că trebuia „să facă faţă”. Hotărârea sa şi fusese luată. Îl îndepărtă pe Tom care voia să-l oprească şi se îndreptă, cu pas ferm şi hotărât, către coliba lui Old Sammy. Auzi paşi în urma lui şi se întoarse. Era Bill, tânărul mecanic negru, care alerga după el.           — Ce vrei? Îl întrebă James. Rămâi lângă ceilalţi. Old Sammy e înarmat cu o puşcă.           Bill era foarte palid şi zise cu glas rugător:           — Don't hurt him, mister James, sir, he doesn't know what he is doing!           Ca toţi negrii, apelase din instinct la fraze biblice.           „Nu-i căşunaţi nici un rău, domnule, nu-şi dă seama ce face!” Şi tocmai Bill spunea asta, omul pe care Sammy era cât pe ce să-l strângă de gât, într-un acces de furie.           Acum James se afla singur în faţa micii bariere care despărţea grădiniţa lui Sammy de drum. Ştia că în acel moment dădea dovadă că era bărbat, ca toţi negrii strânşi grămadă, îl judecau, îi cântăreau.           James îşi trecu braţul pe deasupra portiţei şi trase zăvorul. Zarurile fuseseră aruncate. Acum nu mai putea să dea înapoi, trebuia să înfrunte, cu orice preţ, puşca lui Sammy. În jurul lui, o puzderie de flori roz, galbene şi violete. Căci lui Sammy îi plăceau florile. Grădina sa era cea mai frumoasă din exploatare şi până şi Tom Starner îi invidia unii trandafiri care aveau culoarea smaraldului şi pe care numai el se pricepea să-i cultive. James îi iubea pe negri, aceştia erau cei mai buni prieteni ai săi. Se născuse în Africa: pentru el, Europa era un pământ străin. Camarazii săi de joacă fuseseră negri şi învăţase foarte repede să le stimeze inteligenţa vie şi intuitivă, cunoştinţele asupra plantelor şi animalelor, bunătatea lor înnăscută, candoarea, spontaneitatea. Aşa că Old Sammy nu era un străin pentru el; departe de aşa ceva! Nu-l legănase pe genunchi când fusese un puşti de câţiva ani? Nu Old Sammy îi insuflase dragostea faţă de animale? Căci acest Old Sammy dăduse întotdeauna dovadă de o dragoste fanatică faţă de fiarele din pădure şi din hăţişuri. Nu se spunea în sat că odinioară, cel mai bun prieten al lui Sammy fusese un leu, cu care se întâlnea zilnic, undeva, departe, lângă râul albastru ce şerpuia printre preriile verzi? James nu văzuse el însuşi acea gazelă îmblânzită care trăia în grădina casei sale şi care mânca din mâna bătrânului?           Acum îi reveniseră în minte toate acele amintiri. Legendele pădurii pe care Sammy le istorisea pe înnoptate.
PARTEA ÎNTÂI.           I           — TU, CE SPUI, THÉRESE? Eu aş propune să lăsăm maşina aici şi să urcăm pe jos până în oraşul vechi.           Thérese se întoarse spre soţul ei, surâzând:           — Sigur, răspunse ea cu glasu-i plăcut şi plin de căldură, să mergem pe jos, ca doi tinerei, fiindcă astăzi îmi simt inima ca la douăzeci de ani! Şi apoi, va fi mult mai pitoresc şi mai interesant.           Jan se aplecă spre soţia sa şi o sărută.           — Ce plăcută e viaţa alături de tine, Thérese, murmură el. Privirea ta luminoasă şi surâsul tău senin sunt pentru mine apa vie a tinereţii. Alături de tine nu mă simt câtuşi de puţin bătrân. Îşi înălţă capul şi adăugă, cu un aer gânditor: Când eşti lângă mine, am impresia că timpul şi-a oprit în loc opera lui nimicitoare. Da, draga mea, alături de tine viaţa mi se pare un veşnic şi luminos prezent.           — Cât lirism! Strigă Thérese, râzând.           — Poţi să nu devii liric sub cerul Italiei?           — Da, spuse Thérese coborând din maşină, e o ţară minunată, îi simţi în permanenţă poezia.           După ce se asigură că toate portierele maşinii erau închise, Jan o porni după Thérese care şi ajunsese pe podul Roya, de unde privea, cu admiraţie, colina pe care se etalau casele şi bisericile cetăţii medievale din Vintimillia.           — Minunat! Strigă el. Şi când te gândeşti că, pentru majoritatea turiştilor, Vintimillia nu e decât un oraş dea frontieră, unde doar schimbi trenul, cumperi vederi şi bei primele vinuri italieneşti!           — Nu toată lumea se interesează, ca noi, de vestigiile trecutului şi de pietrele astea vechi!           — Totuşi, spuse Jan visător, crezi că există vreun limbaj mai elocvent şi mai emoţionant de cât cel al vechilor monumente înnobilate de patina timpului?           O jumătate de oră mai târziu, după ce urcaseră colina pe nişte străduţe înguste numite sestieri, mărginite de case împodobite cu arcade, Jan şi Thérese ajunseră în mica piaţă ce se afla în faţa bisericii Sfântul Mihail.           — Ce minunăţie! Spuse Thérese, încântată.           — Da, întări Jan, iată-ne în prezenţa unei capodopere a celei mai pure arhitecturi romane.           — Din ce epocă?           — Secolul XI, sfârşitul secolului al XII-lea, poate chiar începutul secolului al XIII-lea.           — Crezi că am putea-o vizita?           — Bineînţeles, cu atât mai mult cu cât trebuie sa alba şi un ghid.           Ghidul – om de vreo cincizeci de ani – foarte cultivat, şi cave vorbea o italiană clasică, se arătă foarte bucuros să le înfăţişeze toate comorile bisericii.           — Veţi vedea că această biserică e remarcabilă din multe puncte de vedere, începu ei. Din păcate, nu e prea cunoscută şi mai ales peste hotare.           — Într-adevăr, spuse Jan, n-am văzut-o menţionată în nici o lucrare de artă romană.           — O lipsă de neiertat, signor. Priviţi bolta!           — Ce desen precis şi sobru.           — Apogeul artei romane, apogeul, signor.           — Şi cele doua jgheaburi uimitoare, care slujesc de agiazmatar? Se interesă Thérese. De unde provin?           — Vedeţi cuvintele gravate pe ele, signora? Se unul, puteţi citi: Augustus, iar pe celălalt Antonius Pius.           — Numele a doi împăraţi romani, spuse Jan.           — Bravo, signor, bravo! Aceste jgheaburi – cum le spune signora – sunt de fapt nişte stele dedicate celor doi împăraţi şi care fuseseră înălţate în vechiul templu păgân ce se afla odinioară aici.           — Cui îi era consacrat, acel templu?           — Lui Castor şi Polux, signor.           Aflară că în epoca romană. Vintimillia se afla cu un kilometru mai la răsărit de centrul actual, pe malul râului Nervia. Pe vremea aceea, templul dedicat lui Castor şi Polux se afla pe o colină pustie, unde oamenii nu urcau decât în anumite zile. Mai târziu, când acest cult s-a perimat, primii creştini au amenajat, sub templul ameninţat cu ruina, o criptă.           Jan şi Thérese admirară o frescă de o puritate emoţionantă a liniilor, reprezentând chinurile Sfântului Sebastian şi datorată lui Giovanni Cimabue, maestrul lui Giotto. După care, părăsiră aproape cu regret acea veche biserică, nu înainte de a fi făgăduit ghidului – care li se părură deosebit de atent şi de simpatic – să se întoarcă de îndată ce vor avea prilejul.           Se opriră, câteva clipe, sub portalul luminat de soare.           — Ce vreme frumoasă! Spuse Thérese, cu un entuziasm juvenil. Ce ţară de vis!           Jan o luă de braţ.           — Hai, draga mea, să trecem pe partea cu umbră, uite, în dreapta noastră se află Porta Piemonte; de acolo vom avea o privelişte splendidă asupra întregului ţinut.           — Hai, repede, spuse veselă Thérese.           Jan avusese dreptate: într-adevăr, de la Porta Piemonte se vedea întreaga vale Roya, precum şi munţii sinuoşi, dar totodată ascuţiţi, din Piemont. Thérese se simţea copleşită.           — Ziua asta măreaţă e cel mai frumos dar pe care mi l-ai oferit de când suntem împreună, şopti ea la urechea lui Jan, strângându-se lângă el.
Vol. 3.1 – FIUL LUI JAN   Motto: „Dragostea nu înseamnă un bărbat şi o femeie care se privesc în ochi, ci o femeie şi un bărbat care merg alături şi care privesc în faţa lor.”           Antoine de Saint-Exupéry                 I.           CASA DOCTORULUI JAN YVARSEN, unde lămpile străluceau ca ziua, ilumina parcul. La banchetul pe care doctorul îl dădea pentru a sărbători strălucitul succes al fiului său la examenul de internat, fuseseră invitate cincizeci de persoane.           Jan Yvarsen nu se schimbase. Abia dacă i se argintaseră tâmplele; cele câteva riduri care i se iviseră, la colţurile ochilor îi scoteau şi mai mult în evidenţă blândeţea chipului, ce contrasta totuşi cu privirea voluntară, puţin cam trufaşă. Silueta, care-şi păstrase tinereţea, evoca supleţe şi prospeţime. În jurul mesei domnea buna dispoziţie, şi când Jan râdea, buzele sale pline lăsau să i se vadă dinţii de o albeaţă strălucitoare. Niciuna dintre persoanele care-l cunoscuseră cu douăzeci şi cinci de ani mai înainte, atunci când conducea spitalul din Krittelwerk, n-ar fi ezitat să-l recunoască.           În faţa lui, Thérese îşi ascundea cu greu emoţia. Privirea ei îl părăsea adesea pe fiu pentru a se opri pe chipul soţului. Acesta, ca şi cum ar fi vrut să-i mulţumească, pentru faptul că era atât de frumoasă, o încuraja făcându-i câte un mic semn cu mâna, gest pe care numai ea îl înţelegea, un fel ele complicitate a unei perechi fericite pe care anii o apropiaseră şi mai mult.           În stânga Théresei stătea Tom Starner, venit în mod special tocmai din Transvaal, unde conducea o importantă exploatare agricolă. Cu doi ani mai înainte, Ide, sora lui Erling, se măritase cu James, fiul lui Tom. Tinerii soţi locuiau în Africa şi asta era cea de a doua călătorie a lor în Europa, de când se căsătoriseră. Ide era leit maică-sa aceeaşi privire tandră, aceeaşi prospeţime a tenului, acelaşi surâs. După ce Ide plecase în Transvaal, Thérese simţise o mare sfâşiere sufletească, fiindcă mama şi fiica trăiau ca două surori în casa ce se golea în fiece dimineaţă, după ce Jan şi fiul său plecau la clinică. Lângă Jan stătea Fanny, vechea lui colaboratoare de la spitalul din Krittelwerk, prietena de odinioară a Théresei, care se măritase cu Tom Starner. Jan, emoţionat, surâdea aducerilor-aminte evocate de Fanny. Întreg trecutul – cu ceasurile lui triste şi grave, profunde şi plăcute – reînvia acum pentru ei, un trecut plin de experienţe aspre, dar şi de bucurii mari, din care răzbăteau adesea umbrele celor morţi. „Îţi aminteşti.” Fanny rostea aceste cuvinte magice prin simplitatea lor şi timpul se oprea brusc în loc. Jan întorcea capul spre Thérese şi-i căuta privirea. Apoi se uita la Erling.           Erling Yvarsen stătea la celălalt capăt al mesei. Era, în seara aceea, atât de copleşit de complimente, încât începea să se simtă cam stânjenit. Şi iată că tatăl său se ridică la rându-i.           — Fiule, zise Jan cu voce gravă, iată-te astăzi faţă în faţă cu o sarcină zdrobitoare: aceea de a-i sluji pe oameni, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Începe pentru tine lucrul cel mai greu: trebuie să înţelegi, să admiţi că încă nu ştii nimic şi că abia de acum încolo începe adevărata ta ucenicie. Începând de mâine, te vei apleca asupra suferinţei omeneşti şi vieţile unor oameni vor depinde de stăpânirea, de precizia, de inteligenţa ta. Ştii că un medic este un instrument, dar totodată şi un om, că omul din tine trebuie să lecuiască trupurile celor în suferinţă, care ţi se încredinţează. Fii nu numai cel care poate să vindece şi uneori care poate să salveze în ultima clipă, ci şi cel care mângâie, care, ajută, care iubeşte. Meseria noastră, fiule, înseamnă dragoste faţă de semenii noştri.           Glasul lui Jan deveni puţin răguşit, şovăielnic.           — Erling, cea mai mare bucurie a, mea e că te am alături. Văd că încet, încet, îmi vei lua locul. N-am câtuşi de puţin obiceiul să mă înduioşez, dar vreau totuşi să-ţi spun un lucru: de câţiva, ani de când lucrăm împreună, ca doi vechi prieteni, tu mi-ai dăruit toate bucuriile pe care şi le poate dori un părinte.           Ascunzându-şi stânjeneala, Erling îngăimă câteva vorbe, apoi, cu un gest vesel şi spontan, ce voia să exprime toată acea camaraderie pe care Jan se pricepuse atât de bine s-o instaureze între ei, ridică paharul:           — În sănătatea, ta, tată!           Mai emoţionat decât voia să se arate, Jan îi surâse; apoi se întoarse spre Ide:           — În sănătatea, voastră, dragii mei copii! Acceptaţi ca entuziasm înfruntările pentru tot ceea ce puteţi obţine prin ele, fără urmă de invidie pentru ceea ce vi se refuză. Ide, nu vreau să mai găsesc în scrisorile tale acele accente de tristeţe pe care ţi le prilejuieşte despărţii de noi. Nu-i micşora astfel curajul lui James pe care-l iubim ca şi cum ar fi propriul nostru copil. Sigur, ar fi plăcut să trăim unii lângă alţii, dar fiinţele care se iubesc aşa cum ne iubim noi, nu sunt niciodată despărţite cu totul. După ce-ai să pleci, adu-ţi aminte că şi noi am trăit pe acel pământ african, că ne-am simţit ca acasă, ceea ce ne îngăduie să fim întotdeauna, într-o oarecare măsură, prezenţi acolo. În sănătatea voastră, a tuturor!           Ide veni lângă Jan şi-i înlănţui gâtul, cu braţele ei: rotunde şi bronzate. Apoi, înconjurând masa, îşi apropie buzele proaspete de obrazul încă ud de lacrimi, al mamei sale.           Jan puse, hotărât, capăt acelor efuziuni ce riscau să se transforme în melancolie.           — Să dansăm, copii, spuse el vesel.