Michel Zevaco

DRAGOSTE ŞI URĂ1           I. Călătoria lui Passavant.           După o cumplită încăierare cu oamenii ducelui de Burgundia, cavalerul Passavant poposise dincolo de zidurile Parisului. Era descumpănit. Ratase întâlnirea cu regele Franţei, la Saint-Pol, întâlnire pe care, spre satisfacţia frumoasei Odette, suveranul însuşi o fixase. Felul lui de a judeca oamenii, bruma lui de experienţă de viaţă îl făceau să vadă totul – întâmplări şi fiinţe – cu jumătăţi de măsură. Tocmai de aceea, acum se socotea în faţa unei catastrofe, iar dezamăgirea îi cheltuia şi ultima speranţă. Bietul de el, nu ştia că pe lumea asta un singur lucru poate fi rânduit: moartea. Restul se aranjează, se drege, se cârpeşte chiar, căci aşa-i firea omului: pentru orice încurcătură caută o ieşire.           Se gândi că ar putea să-şi răscumpere ghinionul întorcându-se la Saint-Pol şi, dacă va fi nevoie, să lupte din nou cu vrăjmăşia ducelui de Burgundia. Adică să înfrunte iarăşi moartea. Încălecă. Cum gândurile îi colindau aiurea, uită de Paris şi luă drumul spre Dammartin. În pasul domol al calului avu timp să-şi chinuie sufletul: sunt acuzat de o crimă îngrozitoare, sunt urmărit de răzbunarea reginei şi a lui Jean Temerarul. Acum, pentru că oamenii acestuia m-au împiedicat să ajung la întâlnirea cu regele, sunt dispreţuit de suveran şi de acea frumoasă Odette.           Se lăsase în voia întâmplării.           Cu siguranţă că atunci când se opri în faţa hanului Saint-Eloi, era mai degrabă ademenit de mirosul puternic al bucatelor, ce răzbătea până afară, decât de chipul frumoasei tinere aflată în pragul uşii de la intrare şi care îl privea cu o simpatie neascunsă. Şi cum cavalerul nu scotea nici o vorbă, se hotărî chiar frumoasa hangiţă să atace:           — Dacă sunteţi cumva în căutarea celui mai bun han, apoi să ştiţi că l-aţi şi găsit.           — Nu! Mă interesează drumul spre Villers-Cotterets, spuse Passavant la întâmplare.           — A, da! Păi luaţi-o pe acolo, arătă ea într-o direcţie, dar mă tem că nu puteţi ajunge până la Villers-Cotterets fără să mâncaţi ceva. Parcă asta vă citesc pe faţă!           — Chiar aşa îmi ziceam şi eu, frumoasa mea, numai că… Descălecă şi începu să pună mai mult preţ pe hanul care îi ieşise în cale mai ales că era asaltat de rafalele unui vânt rece. Era frig. Prin uşa deschisă zări flăcările care jucau într-un şemineu. Parcă-i făceau semne. Avea inima zdrobită şi ochii frumoşi ai hangiţei îi promiteau o frumoasă consolare. Ce să facă! Ce ar fi făcut altul în locul lui decât să intre? Intră, deci, şi avu grijă să-i ceară unui băiat să-i ducă în grajd calul obosit. Înainte de a face vreo cunoştinţă, se aşeză la masă, aproape de şemineu. Se simţi asaltat de mirosurile bucătăriei, dar nu se lăsă pradă slăbiciunii ştiind cât de goale îi sunt buzunarele. Nici nu apucă să se necăjească prea mult când hangiţa îi aşeză pe masă o omletă cât toate zilele, rumenită şi tare îmbietoare. Când îi aduse friptura de vânat, stomacul păru că începe să cheme ajutor. Ciupercile fierte la foc potolit şi prăjite apoi într-o tigaie în care se mai aruncase cimbru, busuioc şi rozmarin, îi părură garnitura cea mai potrivită pentru bucata rozalie de căprioară. Un ulcior de vin îl ajută să vadă viaţa mai puţin blestemată. Şi atunci îi apăru în cap o idee care îi aduse întreaga bună dispoziţie:           — La ce bun paftaua asta de argint cu care este fixată panglica pe nenorocita mea de pălărie? Ei, frumoaso, ascultă-mă bine! Nu am nici o leţcaie, e adevărat. Nu te întuneca şi continuă, te rog, să-ţi oboseşti frumoşii ochi uitându-te spre mine. Îmi face tare bine! În loc de bani, te rog să primeşti această pafta de argint, preţul cinei mele şi al unui braţ de fân pentru cal, dacă vei avea bunătatea să te înduri de bietul animal.           Tânăra examina paftaua.           — Pentru paftaua asta, zise ea, domnul meu, dumneavoastră şi calul dumneavoastră mai aveţi dreptul la câte o porţie în plus, la fel de bogată ca aceasta.           — Bine, bine, strigă bucuros cavalerul, atunci pune-mi pentru drum, ovăz pentru animal şi în traistă, pentru mine, un pateu, o pâine şi un ulcior de vin. În felul ăsta suntem chit.           — Precum porunciţi, domnule căpitan.           O jumătate de oră mai târziu Passavant se porni din nou la drum. Tânăra hangiţă îl ajutase să aranjeze bagajele, căutând cu privirea ochii cavalerului. Passavant nu părăsise, nici el, fără regrete hanul în care luase masa copioasă şi în care, în afara gândurilor lui nu se mai găsise decât zâmbetul înflorit în colţul gurii al acestei hangiţe. Câte visuri şi câte pasiuni nemărturisite nu rămân în inima unui bărbat!           Când ajunse la Villers-Cotterets totul intrase în amintire, chiar şi frumoasa de la Saint-Eloi. Ajuns aici, unde cândva micuţa Roselys fusese expusă în faţa bisericii pentru a fi recunoscută sau înfiată, Passavant găsi de cuviinţă să-şi continue drumul spre castelul pe care ducele de Orleans îl construise de curând şi unde ar fi trebuit să-şi găsească refugiu regele Franţei. Cel puţin aşa credea el.           Tot căutând urmele altor călători care mai trecuseră prin acele locuri spre castelul ducelui, se trezi că soarele asfinţise deja. În pădure era frig. Trist şi descumpănit, cavalerul căuta viaţa şi, în jurul lui, nu era decât chipul morţii.           În timp ce ajunsese la această constatare, lui Passavant i se întâmplă singurul lucru posibil în astfel de împrejurări: să se rătăcească. Calul urcă pieptiş coasta unui deal şi ajunse într-un platou unde, ca nişte turnuri de catedrală, se înălţau falnic câţiva stejari. Ici şi colo frunzele tinere rezistaseră frigului şi ploii. Passavant se opri undeva, lângă nişte tăietori de lemne.           — Cum se numeşte locul acesta? Întrebă el.           — Voliard, răspunse unul dintre tăietori.           — De aici şi până la castelul ducelui de Orleans mai este mult?           — Ia, priviţi, pe aici, îi ceru un bătrân tăietor, dacă aveţi ochi buni o să vedeţi prin negura serii acolo, departe, acoperişul turnului de pază.

Cap. I.           Annais de Lespars.           SINGUR, NEMIŞCAT, în splendidul decor al acelui salon somptuos, rigid sub hlamida-i-roşie ale cărei dantele şi diamante valorau. Un milion şi jumătate de lire, părea unul din întunecatele şi măreţele personaje pictate de Philippe de Champagne, pe care durerea l-ar fi făcut să trăiască o clipă şi să coboare din rama lui de aurCu o mână e rezemat de spătarul unui fotoliu, iar cu cealaltă îşi acoperă ochii, căci el e unul din aceia câte fac să plângă o lume, dar căruia nimeni nu trebuie să-i vadă lacrimile-E încă tânăr. Mustaţa şi ciocu-i regal sunt negre, figura fină şi violentă, cu o frunte mare, netedă, foarte palidă. Atitudinile lui obişnuite, dezvăluie sentimentul-excesiv ce le provoacă: orgoliul în liniştea aceea adâncă, el visează şi plânge. Acest om, poartă un nume formidabil. Richelieu!           Palatul Cardinal de-abia a fost isprăvit şi în acea dimineaţă a lui Martie 1626, Richelieu, îl inaugurează printr-o sfeştanie solemnă, pe care o va sluji el însuşi în capela palatului, unde a invitat toată Curtea, prietenii şi duşmanii lui; pe toţi, pentru a le arăta fastul lui şi a-i fascina cu bogăţiile sale. Şi iată că tot în această clipă, el e chinuit de un gând:           — Şi ea nu vine! Ca pe un lacheu, m-a înştiinţat printr-un lacheu că puţin îi pasă de această ceremonie, consacrarea puterii mele! Ea mă zdrobeşte cu dispreţul ei. Umilit, învins, înjosit de această femeie, eu care am încătuşat un regat întreg! Oh! Regina mea! Ce să fac? Ce acţiune să mai întreprind? De ce glorie să mă mai acopăr, pentru ca în sfârşit să fiu băgat în seamă de tine. Un viitor splendid, toate plăcerile bogăţiei lui şi viaţa lui chiar, pentru o privire a ta, Ana de Austria! Dar s-a sfârşit nu are să vină.           În această clipă, o voce alături de el murmură:           — Monseniore, Majestatea Sa Regina a sosit în capelă!           Cardinalul tresaiÄân faţa lui se înclină un călugăr cu faţa osoasă, colţuroasă, cu un surâs cinic sau nevinovat pe buze; cu privirea naivă sau obraznică şi cu nu ştiu ce atitudine de spadasin sub anteriul lui, un vlăjgan de capucin, lung şi slab, care miroase a spion de la o leghe depărtare. Richelieu, foarte palid, îl apucă de braţ pe călugăr şi spune dârdâind:           — Corighan! Corignan! Ge spui tu?           — Spun, că o veţi vedea, oferindu-vă primul său surâs.           — Nu te înşeli? Bâlbâi Cardinalul           — Eu vă spun, că dacă doriţi, e a dumneavoastră!           — Monahule! Monahule! Îţi pierzi capul.           — Haideţi dar, Monseniore! Fratele Corignan cred că v-a dovedit că îşi cunoaşte meseria. Ştiu să văd, să ascult, şi la nevoie, să spun un cuvânt           — Tu ai de spus ceva! Freamătă Richelieu. Să vedem! Ce vrei să spui? -           — Monseniore, vin acum de la Luvru şi acolo am văzut-o pe D-na de Givray. Ambasadoarea Voastră, acreditată pe lângă Regină. Ascultaţi Eminenţă: Caterina cea Mare a avut palatul Tuileries; Regele îşi are palatul său, Luvru; Maria de' Médicis are palatul Luxembourg. Singură Ana de Austria nu are nimic! Şi d-voastră Monseniore, d-voastră aveţi, mă auziţi? D-voastră aveţi acest palat, majestuos ca Tuileriilç, mare ca Luvrul şi elegant ca Luxembourgul.           — Oh! Bâlbâe Cardinalul înfierbântat Ce vis! Ah! Dacă ar fi posibil ca ea să vrea-           — Să accepte?           — Ei! Monseniore, d-voastră sunteţi un ministru genial, dar nu cunoaşteţi femeile, că bietul frate Corignan! Am şi eu diplomaţia mea, cu totul în serviciul d-voastră. Aşa că am spus şi eu un mic cuvânt la urechea D-nei de Givray. I-am spuspe legea mea, am „viii îndrăzneala ca să-i spun că acest palat, care uimeşte o lume MliiiHjift, nu n fost construit pentru Cardinal, ci pentru o ilustră prinţesă ţi           * lapfAvtmM IwprAvc lel palpită Richelieu.           — Şi ilustra prinţesă aşteaptă confirmarea celor spuse de mine! Monseniore, când doriţi ca să duc la Luvru scrisoarea pe care o veţi scrie Reginei Ana de Austria?           Cardinalul îşi înăbuşe un strigăt nesăbuit de speranţă. El îşi închide ochii, iar mâinile i se apasă pe piept Şi atunci, năucit, îmbătat de speranţă, spuse cu accent răguşit de pasiune:           — Astă seară pe la miezul nopţii îfo palatul meu din Piaţa Regală am să te aştept!           În acest moment, un om îmbrăcat în negru, dă de-oparte perdeaua în dosul căreia asculta, străbate cabinetul întunecos din care pândise, trece printr-o galerie şi se pierde prin culoarele palatului Cardinal-Fratele Corignan s-a înclinat umil, apoi s-a îndreptat spre uşa salonului pe care o deschide şi acolo, el se loveşte de cineva care tocmai intra: gras, mărunt, un fel de cocoşat burtos, cu faţa spână, cu o mină îngrijorată şi cu aceeaşi înfăţişare de spion.           — Rascasse! Se răsteşte capucinul. Mereu printre picioarele mele dar?!           — Corignan! Scrâşni printre dinţi cocoşa tul. Mereu în calea mea, aşadar!           — Mă obsedezi, micul meu Rascasse!           — Mă exasperezi, marele meu Corignan!           Fratele Corignan se apleacă pentru a-l fulgera pe rivalul său cu un blestem. Ridicat pe vârful picioarelor, Rascasse mestecă între dinţi o insultă. Şi roşii de gelozie, cei doi spioni se ameninţă deodată:           — Mai ne vedem noi.           Richelieu a rămas şovăind Rascasse, plin de praf ca un călător care nu a avut încă vreme să se perie, se apropie cu paşi mărunţi, făcând o mulţime de plecăciuni pentru a atrage atenţia stăpânului său în sfârşit Cardinalul îl zăreşte. Imediat dragoste, pasiune, dorinţă pătimaşe, toate dispar din mintea lui, iar faţa aceea înflăcărată, devine albă ca varul. Privirile-i devin ca ghiată, inchizitoriale, pătrunzătoare, şi înălţându-şi capul rosteşte deodată:           — Doamna de Lespars?

Partea 1 – Cavalerul Regelui.           Capitolul 1 – Hanul Pré.           Era numit, pur şi simplu, hanul Pré. Asta era prea de-ajuns, deoarece era la fel de vestit, de frecventat şi la modă ca şi celălalt han faimos, hanul Déviničre. Şi nu era un singur parizian care să nu ştie că „Pré” despre care era vorba, desemna vestitul şi legen-darul Pré-aux-Clercs1, în centrul căruia se afla.           După ce ai trecut de zidurile ce înconjoară Parisul, fie pe la poarta Nesle, fie pe la poarta Buci, în momentul când ajungi în dreptul străzii Seine, care în acel timp începuse să se populeze, dai de un drum îngust. Hanul era singura construcţie înălţată la marginea acestui drumeag strâmt, desfundat, mocirlos iarna, plin de praf vara şi care, pe stânga, mărginea mănăstirea Saint-Germain-des-Prés, iar pe dreapta, câteva pajişti cam jumulite.           Aceste pajişti, pe care creşteau din loc în loc ulmi şi stejari seculari sau pomi fructiferi, alcătuiau faimosul Pré-aux-Clercs. Drumeagul se numea Chemin-aux-Clercs. Mai târziu a căpătat numele de strada Colombier, iar acum, pur şi simplu, strada Iacob. Hanul Pré se afla la capătul drumeagului Chemin-aux-Clercs, nu departe de alt drum, numit Saint-Pčre, după numele unei mici capele aflată la capătul celălalt al drumului. Şi acest drum a devenit mai târziu strada Saint-Pčres.           Văzut de afară, hanul părea o mică fortăreaţă, având în vedere locul singuratic şi faptul că încăierările din împrejurimi erau frecvente.           În ziua în care începe povestirea noastră, 5 mai 1560, pe Chemin-aux-Clercs – ca de altfel în toate zilele – era un du-te-vino neîntrerupt de oameni care intrau ori ieşeau din hanul amintit. Perechile de îndrăgostiţi se adăposteau sub boltele de verdeaţă din grădina din spatele hanului, în timp ce singuraticii se îngrămădeau în sala comună.           În momentul în care intrăm în han, acesta era plin de clienţi. Pe acea vreme, se supa la ora cinci şi cum era aproape ora şase, majoritatea terminaseră de mâncat şi bine dispuşi de felurile gustoase şi vinurile alese, făceau o gălăgie infernală.           Pe pragul uşii de serviciu apăru o tânără de aproape şaptesprezece ani, de o frumuseţe de vis, plină de viaţă şi graţioasă, cu nişte ochi negri, în acelaşi timp îndrăzneţi şi tandri, poznaşi şi inocenţi. Purta cu o uşurinţă care trăda obişnuinţa, cochetul şi sclipitorul costum al ţărăncuţelor din Bergam.           Uşa, pe pragul căreia apăruse, se afla pe peretele din fundul sălii, la câţiva paşi de un cămin uriaş. În unghiul făcut de cămin cu peretele se afla o masă plină cu bunătăţi, masă la care erau aşezaţi doi bărbaţi. Unul dintre aceştia, înzestrat cu un bust de Hercule, se afla cu spatele spre uşă, celălalt cu faţa. Acesta din urmă era un gentilom de aproape treizeci de ani, frumos şi elegant îmbrăcat. Ca şi când perdeaua de frunziş, în spatele căreia se adăpostea, nu-i era de-ajuns, îşi păstrase mantaua în care se înfăşurase. Şi numai drept urmare a unei mişcări grăbite şi neglijente, un observator ar fi putut zări sub mantaua care se desfăcuse o clipă un costum bogat, de mătase şi catifea. Din colţul său, sigur că nimeni nu-l supraveghează, el însuşi urmărea cu o atenţie deosebită şi cele mai mărunte gesturi ale unui tânăr senior care mânca de unul singur, la câteva mese mai încolo. Din când în când, în timp ce-l observa, în ochii săi apăreau fulgere de o ferocitate înspăimântătoare. Şi atunci, cu un gest mecanic, îşi netezea vârful mustăţilor cu degetele-i nervoase.           Încă înainte de a intra, tânăra remarcase acest personaj. O umbră de nelinişte trecu peste faţa ei tânăra şi proaspătă şi, fără să-şi dea seama, căută să se retragă. Totuşi, curioasă, se aplecă înainte pentru a vedea persoana căreia îi era adresată acea privire veninoasă şi atunci zări pe tânărul senior care fără să ştie, devenise ţinta urii gentilomului. Curajoasă, îşi reprimă teama şi intră hotărâtă, cu un gest de sfidare.           Apariţia sa a fost salutată cu strigăte de bucurie, izbucnite din toate colţurile sălii:           — Fiorinda, prezicătoarea!           — Fiorinda cea frumoasă!           — Răutăcioasa Fiorinda!           — Cinste vouă, nobili seniori! strigă ea veselă.           Şi foarte calmă şi stăpâna pe ea, începu să treacă printre acei bărbaţi cu figurile însufleţite de aburii vinurilor generoase şi în ochii cărora se citea dorinţa, în atitudinea ei naturală, de o indiferenţă supremă, nimeni n-ar fi găsit nici cea mai mică urmă de cochetărie. Tuturor le era clar că pentru ea nu existau decât în calitate de clienţi. Singura ei grijă era aceea de a-şi îndeplini cinstit meseria de pe urma căreia trăia şi această meserie era de a prezice viitorul, după o examinare rapidă a mâinii clientului.   

CAPITOLUL 1           VRĂJITOAREA.           ÎNDRĂGOSTIŢII.           O dimineaţă frumoasă de toamnă. Suntem în anul 1536. Cerul albastru, ca valurile mării, dă Parisului lui Francisc I un aer de sărbătoare şi veselie.           În Piaţa Grevei, un furnicar de lume. Erau acolo precupeţi de păsări şi fructe, cofetari, negustori de vinuri, care îşi transportau marfa în butoiaşe cărate de măgăruşi. Iată şi pe frumoasele florărese cu rochiţele lor scurte.           Era o gălăgie infernală. Toţi strigau, discutau, se înjurau în glumă într-o atmosferă de bună dispoziţie, la fel cum se întâmpla în toate dimineţile de duminică, atunci când vibraţiile clopotelor dau Parisului o aureolă de basm.           Dar în vâltoarea acestei veselii, pe această piaţă, între două spânzurători se ridică un obiect hidos: un rug.           Pentru ce trebuia acest rug? Pentru ce se ridicaseră cele două spânzurători? Mulţimea curioasă avea să afle, probabil, curând motivele. Un sunet de trompetă făcu brusc să înceteze miile de zgomote matinale.           Iată, pe scaunul său purtat de doi servitori, crainicul regal. El desface un pergament şi cu voce puternică citeşte: „Din partea regelui!… Noi, Robert Dubech, crainicul regal, însărcinat de către Monseniorul de Vaupart, mare judecător al Provinciei, facem cunoscut următoarele tuturor celor aici prezenţi:           Prin voinţa regală, numitul baron Lerohne, senior de Vaupart, trebuie să caute, să afle şi să execute sumar, fără forme sau procese încete, pe toţi vrăjitorii, vrăjitoarele, ghicitorii, demoni şi agenţi ai satanei, care, cu îndrăzneală, infectează capitala regatului.           Orice cinstit şi credincios locuitor al acestui frumos oraş este obligat, sub pedeapsa de a fi condamnat la galere, să denunţe pe aceşti trimeşi ai infernului. Pentru a se executa porunca regală, Monseniorul de Vaupart a ordonat constituirea rugurilor necesare, în pieţele publice, adică în „Târgul porcilor”, „Piaţa bisericii Notre-Dame” şi „Piaţa Grevei”.           Aceasta este voinţa regelui”.           Mulţimea, care se strânsese, pentru a auzi mai bine ucazul crainicului regal, se despărţi, plecând care încotro, iar heraldul regal porni mai încolo să repete proclamaţia.           Şi, din gură în gură, printre murmure de teroare, surde imprecaţii şi ameninţări de ură, trecea temut numele de Vaupart, mare judecător al provinciei.           În fundalul unui decor de ziduri ascuţite, de acoperişuri rotunde şi faţade cu ogive, la capătul Piaţa Grevei, sub marii plopi de pe malul Senei, treceau încet doi tineri.           Ea, suplă şi plăpândă în rochie cu lungi pliuri de brocart, era una din acele fecioare cu păr blond, pe care primitivii le visau ca pe madonele din vitralii, una din acele apariţii pe care le adori şi în vis.           El, o fiinţă cu un aspect de neuitat, purta pecetea vizibilă a unor nebănuite fatalităţi. O fizionomie stranie, de o frumuseţe emoţionantă. Fruntea lui era una din acelea în care ardea geniul şi pe care Michelangelo în van se străduise s-o modeleze. Doi ochi negri, plini totuşi de o neînţeleasă bunătate şi care posedau o strălucire de supranatural, adânceau şi mai mult puternica lui personalitate.           Cei doi tineri se aşezară pe o bancă de piatră în faţa fluviului cu reflexe de smarald. Mâna în mână, ochi în ochi, formau o viziune ideală a unui cântec de iubire.           Un fel de bonă, care-i urma pas cu pas, se apropie şi făcând o reverenţă, spuse:           — Marie, rugăciunea s-a sfârşit. E timpul să ne înapoiem acasă.           — Încă un minut, doamnă Bertrande, suspină tânăra fată.           — Mă şi părăseşti? murmură înflăcărat tânărul. Marie, Marie adorată, va trebui să plec departe de Paris pentru vreme îndelungată, pentru totdeauna poate, fără sa ştiu cine eşti? Mi-ai poruncit să am răbdare, să respect misterul cu care te înconjori şi te-am ascultat. Acum va trebui să mă duc să-l întâlnesc pe tatăl meu, pe prietenul meu, pe profesorul meu, pe Dumnezeul meu pe pământ. După cum ştii, tata a fost silit să fugă şi s-a refugiat în Montpellier. Acuzat de vrăjitorie, ameninţat să fie ars pe rug, hărţuit de Vaupart…           — Vaupart!… şopti fata, pălind deodată.           Tânărul avu un gest violent. dar se calmă imediat şi continuă:           — Mama, bătrâna mea mamă, sărmana, mă sileşte să plec după el şi e mirată că ezit să mă duc la Montpellier. Ea nu ştie că te-am cunoscut pe tine…!           — Renaud, iubitul meu Renaud, îngăimă Marie, mâine vei afla total despre mine. M-am hotărât să mă sfătuiesc astăzi cu o femeie, care, desigur, mă va convinge să-ţi povestesc totul.           „O femeie? Se gândi Renaud. Mama sa, pesemne. Cu cine altcineva s-ar putea sfătui, dacă nu cu mama ei. Oh! Cât aş vrea s-o cunosc pe această mamă şi să-i cad la genunchi.”           — Să mergem domnişoară, insistă bona. E târziu…           Dar Marie nu auzea. O clipă ea rămase visătoare. Apoi, privind cu ochii ei mari şi frumoşi în ochii tânărului, spuse cu o tandreţe infinită:           — Scumpul meu Renaud, îţi mulţumesc pentru supunerea ta. Dacă ai fi vrut, puteai foarte uşor să afli totul. Dar ai acceptat rugămintea mea. Ai consimţit să rămân pentru tine o necunoscută. Însă mâine, aici, sub aceşti plopi, ai să afli de ce am tremurat să-ţi spun cine sunt. De altfel, scumpule, numele meu e Marie şi mă iubeşti. Al tău este Renaud şi te ador. Ce putem face în plus? Te iubesc şi ţi-am spus-o. N-aş ezita s-o strig Parisului întreg. Şi când mă gândesc că acum o lună nici nu te cunoşteam! Când mă gândesc la această forţă misterioasă, puternică, irezistibilă, care, în răstimp de o clipă, mi-a înrădăcinat această iubire, mi se pare că sunt …prinsă de o vâltoare.

                           Capitolul I Serbarea dragostei.                     Roland! Leonora!           Veneţia în acea seară de basm din 5 iunie a anului 1509 aclama două nume, atât de iubite. Aceste două nume, Veneţia înfrigurată le preamărea ca pe nişte simboluri ale libertăţii. Veneţia, înduioşată, le binecuvânta ca pe nişte talismane de iubire.           O, Veneţie! Cât de frumoasă şi de curată erai în acea seară de măreaţă serbare! Cât de mândră îţi ridicai fruntea de tânără regină deasupra valurilor, în timp ce pe un cer ca de vis, luna – acest soare al misterelor – rătăcea prin nemărginire!           Fantastică şi sclipitoare de lumini, înnebunită de cântări, oraş al apelor, în seara asta – aidoma unui vis de îndepărtată cetate orientală, ţâşneşte printre îmbrăţişări purpurii şi cele două sute de clopotniţe ale sale, turlele, săgeţile ei, se luminează de răsfrângeri de apoteoză.           Poporul se înveselea.           Mii şi mii de gondole îşi preumblă pe canalul mare melodiile ce le ritmează vocile voluptoase ale femeilor, iluminaţiile lor ce se mişcă într-o misterioasă scânteiere, ca şi cum toate stelele firmamentului ar fi coborât să se odihnească pe prorele semeţe.           În piaţa San-Marc, între catargele ce poartă ilustrul steag al republicii, se foiesc tinerele fete cu costume bătătoare la ochi, luntraşii, marinarii – tot norodul, tot ceea ce vibrează, tot ce suferă, tot ce iubeşte.           Şi e o supremă sfidare în această voioşie uriaşă, care vine să lovească cu uralele sale palatul ducal tăcut, ameninţător şi posomorât.           Colo sus, pe un fel de terasă, în vârful vechiului palat, două umbre se apleacă asupra acestei serbări – doi bărbaţi străpung toată această bucurie cu privirea urii lor.           Veneţia se îmbată de dragoste.           Veneţia cântă ca şi cum s-ar ruga. Veneţia lasă să se înalţe boarea arzătoare a perechilor sale înlănţuite, care, printre binecuvântări naive şi urări de veşnică fericire repetă numele Leonorei şi al lui Roland!           Căci mâine se va celebra logodna celor doi amanţi. Mâine, în palatul ducal, Leonora şi Roland vor schimba solemnul jurământ ce şi-l fac de doi ani de când se adoră.           Roland! Fiul dogelui Candiano, speranţa asupriţilor! Roland. Acela care – se zice – a făcut să tremure nu numai o dată adunarea tiranilor, groaznicul Consiliu al celor Zece şi i-a smuls nu numai o victimă!           Leonora! Mândria Veneţiei, prin frumuseţea sa, moştenitoarea renumitei case a Dandolilor, atotputernică încă, cu toată ruina ei. Leonora, pe care săracii o numesc Madona Madonelor! Leonora, care iubeşte atât de mult pe Roland al ei, încât într-o zi ea răspunse unui pictor celebru, care o ruga în genunchi să se lase a fi pictată, că numai iubitul ei ar putea-o avea trup şi în imagine!           Şi Veneţia terorizată de Consiliul celor Zece, Veneţia ce gemea sub jugul unei tiranii fără de frâu, sărbătoreşte ca început al izbăvirii sale logodna fiului dogelui şi fiicei Dandolilor. Căci această căsătorie va fi unirea a două familii capabile să se împotrivească tiraniei neînfrânate a celor Zece! Această căsătorie va fi, nu se mai îndoia nimeni de asta, apropiata ridicare la demnitatea dogală a lui Roland, speranţa poporului şi a Leonorei, Madona săracilor!           Totuşi, la intervale, hărmălaia uralelor scade dintr-o dată în piaţa San-Marc, şi o tăcere neliniştitoare apasă asupra mulţimii.           Asta pentru că s-a văzut atunci vreun spion apropiindu-se de trunchiul denunţători-lor, aruncând acolo în grabă o hârtie, apoi pierzându-se în beznă.           Ce nume a fost predat răzbunării celor Zece?           — Cine va fi arestat astă-noapte?           — Cine va pieri mâine?           Apoi fără veste aclamările se izbesc mai furioase, mai neîmblânzite, de posomorâtul palat ducal, în fundul căruia dogele Candiano şi soţia sa Silvia tremură de grija fiului lor, înspăimântaţi de această popularitate, care îl arată, care-l predă călăului.           — Doamne! Doamne! Şopteşte mama îngenunchiată în faţa unui mare Crist nepăsător, scapă-l pe fiul meu!           Şi bătrânul doge, palid sub hălăciuga lui albă, reia în fierbinţeala sufletului său credincios:           — Doamne! Dacă trebuie ca această bucurie să fie ispăşită, nu mă lovi decât pe mine!           Afară strigătele, sunetele serbării de dragoste mugesc ca un tunet al revoltei.           Colo sus, pe terasă, doi bărbaţi ascultau cu aprindere. Unul din ei, înalt, cu înfăţişarea întipărită de o sălbatică mândrie, întinde atunci pumnul zbârcit spre mulţime.           — Urlă, popor de robi! Mâine vei plânge cu lacrimi de sânge! Ascultă, Bembo! Îi auzi? Ei aclamă pe Roland al lor! Ah, numele ăsta blestemat! Îmi sfredeleşte creierul! Ascultă!           — Aud, seniore Altieri, aud! Şi mărturisesc că aceste două nume al lui Roland şi al Leonorei sunt destul de bine împerecheate!           — Taci! Taci!           — Nu vor fi de mâine înainte logodiţi unul cu altul? Şi peste opt zile căsătoria! Este o măreaţă unire, domnule!           — Blestem al iadului! Mai bine decât să văd încheindu-se această căsătorie, Bembo, îi voi înjunghia cu mâinile mele!           — O! Urăşti deci tare mult pe scumpul vostru Roland?           — Îl urăsc, pentru că o iubesc pe dânsa! O! Iubirea asta Bembo! Iubirea asta care mă înăbuşă! Este cu putinţă să sufăr ceea ce sufăr şi să nu mor din cauza asta! O, Leonoro, Leonoro! Pentru ce te-am văzut? Pentru ce te-am iubit? Blestemat să fie pântecul mamei mele, pentru că m-a zămislit nenorocirii, odată cu viaţa ce mi-a dat-o!