Jeffrey Archer

1 Victoria Wentworth stătea singură la masa unde Wellington cinase împreună cu şaisprezece dintre ofiţerii lui de luptă, în seara anterioară plecării spre Waterloo. În seara aceea, Sir Harry Wentworth, cu grad de general, stătuse în dreapta Ducelui de Fier şi comanda flancul stâng al armatei britanice în momentul înfrângerii lui Napoleon, urmat de exilul împăratului. Recunoscătoare, monarhia îl înnobilase pe general cu titlul de conte de Wentworth, cu care familia se mândrea din 1815. Victoria prefira în minte aceste amintiri, citind a doua oară raportul scris de dr. Petrescu. Întorcând ultima pagină, oftă uşurată. Soluţia tuturor problemelor ei fusese găsită, literal, în ceasul al doisprezecelea. Uşa sufrageriei se deschise fără zgomot şi Andrews, care servise trei generaţii ale neamului Wentworth, avansând până la rangul de majordom, degajă cu dibăcie de pe masă farfuria de desert a stăpânei. — Mulţumesc, spuse Victoria, aşteptându-l să ajungă la uşă înainte de a adăuga: este totul aranjat pentru mutarea picturii? Nu putea rosti cu voce tare numele pictorului. — Da, doamnă, replică iute Andrews, reîntorcându-se cu faţa spre ea. Pictura va fi expediată înainte să coborâţi la micul dejun. — E totul pregătit pentru vizita doamnei doctor Petrescu? — Da, doamnă, repetă Andrews. Dr. Petrescu este aşteptată miercuri, în jurul prânzului, şi am informat deja personalul că va lua prânzul cu dvs., în salonul de muzică. — Mulţumesc, Andrews, spuse Victoria. Majordomul se înclină uşor şi închise cu grijă uşa de stejar în urma lui. La sosirea dr. Petrescu, una dintre cele mai preţioase moşteniri de familie avea să fie în drum spre America şi, deşi capodopera nu avea să mai fie admirată din nou în reşedinţa Wentworth Hall, nu era nevoie să fie informat despre asta niciun străin. Victoria îşi împături şervetul şi se ridică de la masă. Luând cu ea raportul scris de dr. Petrescu, ieşi pe hol. Ecoul paşilor ei răsună pe pardoseala de marmură. Se opri la baza scărilor pentru a admira portretul în mărime naturală al contesei Catherine de Wentworth, pictat de Gainsborough. Nobila doamnă purta o rochie lungă magnifică, din tafta şi mătase, pusă în valoare de un colier şi cercei din diamante. Atingându-şi o ureche, Victoria zâmbi la gândul că asemenea podoabe extravagante trebuie să fi fost considerate îndrăzneţe la vremea pictării tabloului. Urcând scara largă şi şerpuitoare din marmură, spre dormitorul ei de la etajul I, Victoria privea ţintă în faţă. Nu se simţea capabilă să se uite în ochii străbunilor ei, imortalizaţi pe pânză de Romney, Lawrence, Reynolds, Lely şi Kneller. Era conştientă că-i dezamăgise pe toţi. Acceptă în sinea ei că înainte de culcare, trebuia totuşi să-i scrie surorii ei, aducându-i la cunoştinţă ce hotărâre luase. Arabella era atât de înţeleaptă şi de rezonabilă! Dacă scumpa ei soră geamănă s-ar fi născut cu doar câteva momente mai devreme, ea ar fi fost cea mare şi ea ar fi moştenit averea şi fără îndoială că ar fi tratat problema cu mai mult aplomb. Mai rău, după ce va afla vestea, era sigură că Arabella nu se va plânge şi n-o va dojeni, continuând să afişeze aerul de calm superior al familiei. Victoria închise uşa dormitorului, traversă camera şi puse pe birou raportul întocmit de dr. Petrescu. Apoi îşi scoase agrafa din coc, lăsându-şi părul să i se reverse pe umeri. Îl perie câteva minute, apoi se dezbrăcă şi se strecură în cămaşa de noapte din mătase, pe care o cameristă i-o aşezase la capul patului. În fine, încălţă papucii, apoi, nemaiavând nicio scuză pentru a evita scrisoarea, se aşeză la birou şi luă un stilou.   WENTWORTH HALL 10 septembrie 2001   Preaiubita mea Arabella, Am tot amânat, nepermis, scrierea acestei scrisori, pentru că tu eşti ultima persoană din lume care merită să afle veşti atât de neplăcute. Când dragul de tata a murit şi eu i-am moştenit averea, a trecut ceva timp până când mi-am dat seama la cât se ridicau datoriile lui. Mi-e teamă că lipsa mea de experienţă, cuplată cu datoriile covârşitoare ale înmormântării, a agravat şi mai mult problema. Am crezut că împrumuturile vor fi o soluţie, dar situaţia s-a înrăutăţit după ce am apelat la ele. La un moment dat, mi-a fost teamă că, din cauza naivităţii mele, vom sfârşi prin a vinde domeniul familiei. Dar mă bucur să-ţi spun că s-a găsit o rezolvare. Miercuri mă întâlnesc…   Victoriei i se păru că aude uşa dormitorului închizându-se încet în spatele ei. Se întrebă care dintre servitori ar fi îndrăznit să intre fără să bată la uşă. Când se întoarse să vadă, femeia era deja lângă ea. N-o mai văzuse până atunci. Era tânără, suplă şi chiar mai scundă decât Victoria. Zâmbea dulce şi asta o făcea să pară vulnerabilă. Îi zâmbi şi Victoria, apoi observă că femeia avea un cuţit de bucătărie în mâna dreaptă. — Cine… începu ea, dar mâna celeilalte o apucă de păr şi-i trase capul pe spate, lipindu-l de scaun. Victoria simţi lama subţire şi ascuţită atingându-i pielea gâtului. Dintr-o mişcare, cuţitul îi deschise beregata, ca unui miel adus la abator. Cu câteva momente înainte de moartea Victoriei, tânăra asasină îi tăie urechea stângă.

Partea I   1   18 aprilie 1906 Slonim, Polonia. Urletele ei de durere au încetat doar în clipa în care a murit. Abia atunci a început fătul să ţipe. Băiatul care vâna iepuri în pădure nu era sigur dacă ultimul ţipăt al femeii sau primul al copilului fusese cel care-l alarmase. S-a răsucit brusc pe călcâie, simţind în preajmă pericolul şi a căutat stăruitor cu privirea să descopere animalul care se afla în chinuri atât de cumplite. Până acum nu auzise niciodată vreo vietate care să scoată ţipete atât de sfâşietoare. S-a îndreptat prudent spre locul de unde venea zgomotul; ţipătul se transformase acum în scâncet, dar tot nu semăna cu vaietul vreunui animal cunoscut. Spera ca vietatea să fie destul de mică, s-o poată omorî; aşa, cel puţin, vor avea la masă altceva, nu tot iepure. Băieţelul înainta tiptil spre râu, spre locul de unde se auzise zgomotul ciudat, alerga din copac în copac, lipindu-şi umerii de scoarţa lor, ca de un scut protector, simţind nevoia să atingă ceva. „Niciodată să nu stai în plină vedere”, îl învăţase tatăl lui. Când a ajuns la marginea pădurii, în faţa ochilor i-a apărut netedă ca palma valea care cobora la râu, dar tot i-a mai trebuit ceva timp până a descoperit că sunetele ciudate nu veneau de la un animal. A continuat să se târască spre locul de unde se auzea scâncetul, dar acum era la câmp deschis, lipsit de orice apărare. Apoi, dintr-o dată, a zărit femeia cu rochia ridicată deasupra mijlocului şi cu picioarele goale, larg răsfirate. Până atunci nu văzuse niciodată o femeie într-o stare ca aceasta. A alergat repede spre ea şi a rămas cu privirile pironite asupra pântecului, fiind destul de speriat ca să atingă ceva. Între picioarele femeii zăcea trupul unui animal mic, roz şi jilav, legat de ea prin ceva ce semăna cu o sfoară. Micul vânător a lăsat jos iepurii abia jupuiţi şi a îngenuncheat lângă firava creatură. A rămas uitându-se la ea năuc o bună bucată de vreme şi apoi şi-a întors privirile spre femeie, ca imediat să-şi regrete hotărârea. Ea deja se învineţise de frig. Chipul obosit, de numai douăzeci şi trei de ani i s-a părut băiatului ca de femeie trecută de mijlocul vieţii. Că era moartă, nu trebuia să-i spună cineva, vedea şi el prea bine. A ridicat trupul micuţ şi alunecos. Dacă l-ai fi întrebat de ce, ţi-ar fi răspuns că s-a temut că unghiile micuţe au să zgârie faţa boţită, dar nu l-a întrebat nimeni. Apoi şi-a dat seama că mama şi pruncul nu puteau fi separaţi din cauza unei sfori subţiri. Cu câteva zile în urmă fusese martor la naşterea unui miel şi acum încerca să-şi aducă aminte ce făcuse păstorul. Da, îşi amintea, dar cum să-şi ia el inima în dinţi şi să procedeze la fel cu un copil? Scâncetul a încetat şi şi-a dat seama că hotărârea trebuie luată imediat. Şi-a scos cuţitul din teacă, cel pe care-l folosise ca să jupoaie iepurii, l-a şters de mânecă şi, şovăind doar o clipă, a tăiat sfoara foarte aproape de trupul copilului. Sângele a început să curgă şuvoi din ambele capete. Ce făcuse păstorul atunci când se născuse mielul? Un nod ca să oprească sângele. Da, era sigur, absolut sigur. A smuls câteva fire de iarbă de lângă el şi a legat în grabă cordonul ombilical. A luat copilul în braţe. S-a ridicat cu mare băgare de seamă în picioare lăsând pe pământ trei iepuri jupuiţi şi femeia moartă care dăduse naştere acestui prunc. Înainte de a porni la drum, a adus picioarele mamei unul lângă celălalt şi i-a tras rochia peste genunchi. I s-a părut că acesta era lucrul potrivit ce se cerea făcut. — Doamne Dumnezeule, a rostit el cu voce tare, aşa cum se întâmpla întotdeauna când făcea ceva din cale afară de bun sau din cale afară de rău. Acum încă nu era sigur care dintre cele două alternative o alesese. Apoi micul vânător s-a pus pe fugă spre cătunul unde ştia că mama lui pregăteşte cina, aşteptând doar să frigă iepurii, toate celelalte fiind deja gata. Pesemne că ea se întreba câţi iepuri vor fi de data asta; cu o familie cu opt guri de hrănit, avea nevoie de cel puţin trei iepuri. Uneori el reuşea să vină cu o raţă, o gâscă sau chiar un fazan rătăcit de pe moşia baronului, unde lucra şi tatăl lui. În seara asta el prinsese un animal cu totul diferit şi, când a ajuns acasă, micul vânător n-a îndrăznit să-şi dezlipească nici măcar o mână de pe trofeul lui, aşa că a bătut cu piciorul gol în uşă până ce mama l-a auzit şi i-a deschis. În tăcere, i-a întins ofranda. Pentru moment, ea n-a făcut nici o mişcare ca să-i ia creatura din braţe, ci a rămas în picioare, cu o mână lipită de piept şi cu ochii pironit asupra jalnicei privelişti. — Sfinte Dumnezeule, a spus ea în cele din urmă şi şi-a făcut cruce. Băiatul şi-a înălţat privirile spre chipul mamei încercând să citească pe el: semnele erau oare de bucurie sau de mânie? A desluşit în ochii ei o duioşie pe care nu i-o văzuse niciodată până acum. Atunci a ştiut că ceea ce făcuse trebuie să fie un lucru bun. — Este un copil, mămico? — Da, un băieţel, a răspuns mama dând din cap cu tristeţe. Unde l-ai găsit? — Jos, la râu. — Şi mama? — E moartă. Ea şi-a făcut din nou semnul crucii. — Repede, aleargă şi spune-i tatălui tău ce s-a întâmplat. El o s-o găsească pe Urszula Wojnak la conac şi să-i duci pe amândoi la mamă, apoi vă întoarceţi cu toţii aici. Micul vânător i-a dat băieţelul mamei sale, fiind destul de fericit că nu i-a alunecat din mâini ciudata creatură. Scăpat de griji acum, şi-a şters palmele de pantaloni şi a plecat în goană să-şi caute tatăl. Mama a împins uşa cu umărul şi a strigat-o pe fata care era cea mai mare dintre copii ca să pună o oală cu apă pe sobă. S-a aşezat pe un scaun, s-a descheiat la piept şi şi-a dus sfârcul veştejit spre gura mică, zbârcită. Sophia, fiica ei cea mai mică, de numai şase luni, avea să rămână fără cină în seara asta; deci, mai gândeşte-te; pesemne întreaga familie va spune acelaşi lucru. — Are atunci vreun rost? a întrebat femeia cu voce tare, acoperind copilul cu un şal. Biet prunc, până mâine dimineaţă o să fii deja mort. Dar gândurile astea nu le-a repetat în faţa Urszulei Wojnak noaptea târziu, când moaşa a spălat fătul şi i-a netezit buricul răsucit. Bărbatul ei stătea în picioare tăcut, urmărind scena. — Când îţi trece pragul un oaspete, intră Dumnezeu în casa ta, a spus femeia citând un vechi proverb polonez. Soţul a scuipat. — La naiba! Şi aşa avem destui copii. Femeia s-a făcut că nu l-a auzit şi a mângâiat părul negru şi moale de pe capul copilului. — Cum o să-i spunem? şi-a întrebat femeia bărbatul. El a ridicat din umeri. — Cui îi pasă? Lasă-l să meargă la groapă şi fără nume.

PROLOG 1978 Emma se uita întotdeauna la orice vas care arbora steagul canadian la provă. Apoi verifica numele de pe carenă înainte ca bătăile inimii să-i revină la normal. Când s-a uitat de data aceasta, inima a început să-i bată de două ori mai repede şi i s-au tăiat picioarele. A mai verificat încă o dată; nu era un nume pe care ar fi putut să-l uite uşor. A rămas acolo şi a urmărit cele două remorchere din estuar, cu fumul negru ieşindu-le pe coşuri în timp ce pilotau vechea şi ruginita navă către ultima sa destinaţie. Şi-a schimbat direcţia, dar pe când se îndrepta spre şantier, nu se putea opri să nu se întrebe despre consecinţele încercării de a afla adevărul după toţi aceşti ani. Desigur că ar fi fost mai uşor să se întoarcă în biroul ei în loc să scormonească trecutul… trecutul îndepărtat. Dar nu s-a întors şi, când a ajuns la şantier, Emma s-a îndreptat direct spre biroul şefului ca şi cum şi-ar fi efectuat turele ei matinale obişnuite. A intrat în vagonet şi a răsuflat uşurată când a văzut că Frank nu era acolo, ci doar o secretară care bătea la maşină. Aceasta s-a oprit când a văzut-o pe preşedintă. — Mi-e teamă că domnul Gibson nu este aici, doamnă Clifton. Să mă duc să-l caut? — Nu, nu este necesar, a zis Emma. S-a uitat pe fugă la harta mare de pe perete, doar ca temerile ei cele mai rele să fie confirmate. SS Maple Leaf fusese programată pentru distrugere şi treaba urma să înceapă marţi. Cel puţin aşa avea ceva timp să se hotărască dacă să-l anunţe pe Harry sau, ca Nelson, să se uite în altă parte. Dar dacă Harry afla că Maple Leaf sosise la cimitirul de nave şi ar întreba-o dacă ştiuse, nu ar fi fost în stare să-l mintă. — Sunt sigură că domnul Gibson va reveni în câteva minute, doamnă Clifton. — Nu te agita, nu este nimic important. Dar ai vrea să-l rogi să vină pe la mine când va trece pe lângă biroul meu? — Pot să-i spun despre ce este vorba? — Va şti el.   *   Karin se uita pe geam la peisajul rural trecând în viteză pe lângă ea în timp ce trenul îşi continua drumul spre Truro. Dar gândurile ei erau în altă parte, încercând să înţeleagă moartea baronesei. Nu mai luase legătura cu Cynthia Forbes-Wilson de mai multe luni şi MI6 nu încercase s-o înlocuiască ca şefă a ei. Îşi pierduseră oare interesul faţă de ea? Cynthia nu-i oferise nimic important pentru Pengelly în ultima vreme şi întâlnirile lor la ceai deveniseră din ce în ce mai rare. Pengelly sugerase că nu va mai trece mult până ce va fi obligat să se întoarcă la Moscova. Nu putea fi suficient de curând pentru ea. Îi era silă să-l mai înşele pe Giles, singurul bărbat pe care-l iubise vreodată şi îi era lehamite să se ducă în Cornwall pretinzând că-şi vizitează tatăl. Pengelly nu era tatăl ei, ci tatăl ei vitreg. Îl ura. Se rugase ca mama ei să nu se fi măritat cu el. Dar, după ce mama ei devenise doamna Pengelly, Karin îşi dăduse repede seama că ar fi putut folosi această scuză pentru a scăpa de un regim politic pe care-l dispreţuia mai mult decât îl dispreţuia pe el, dacă era posibil. Apoi îl întâlnise pe Giles Barrington, care făcuse totul posibil, îndrăgostindu-se de ea. Lui Karin nu-i plăcea că nu-i putea mărturisi lui Giles motivul adevărat pentru care îşi bea atât de des ceaiul la Camera Lorzilor împreună cu baroneasa. Acum, când Cynthia era moartă, nu mai trebuia să trăiască într-o minciună. Dar când Giles va descoperi adevărul, oare va crede că ea evadase din tirania Berlinului de Est doar pentru că voia să fie cu el? Oare îl minţise prea mult? Când trenul a ajuns la Truro, s-a rugat să fie pentru ultima oară.   *   — De câţi ani lucrezi în companie, Frank? a întrebat Emma, ridicându-şi privirea de la birou. — De aproape patruzeci de ani, domniţă. Am lucrat cu tatăl dumneavoastră şi cu bunicul dumneavoastră, înainte. — Deci ai auzit de povestea lui Maple Leaf? — A fost înainte de vremea mea, domniţă, dar toţi din şantier o ştiu, cu toate că foarte puţini vorbesc despre ea. — Aş vrea să te rog ceva, Frank. Ai putea strânge un echipaj de încredere? — Am doi fraţi şi un văr care n-au lucrat decât pentru Barrington’s. — Atunci trebuie să vină într-o duminică, când şantierul este închis. Le voi plăti dublu, în bani peşin, şi vor primi o primă de aceeaşi valoare peste douăsprezece luni, dar numai dacă nu se aude nimic despre ce au făcut în ziua aceea. — Sunteţi foarte generoasă, domniţă, a spus Frank, atingându-şi casca. — Când vor putea începe? — Următoarea duminică dimineaţa. Şantierul va fi închis până marţi, pentru că luni e sărbătoare. — Îţi dai seama că nu m-ai întrebat ce vreau să faceţi? — Nu e nevoie, domniţă. Şi dacă aflăm ce căutaţi în chila dublă, atunci ce facem? — Nu vreau decât ca rămăşiţele lui Arthur Clifton să fie înmormântate creştineşte. — Şi dacă nu găsim nimic? — Atunci acesta va fi un secret pe care noi cinci îl vom lua cu noi în mormânt.   *   Tatăl vitreg al lui Karin a deschis uşa din faţă a cabanei sale şi a întâmpinat-o cu un neobişnuit zâmbet cald. — Am câteva noutăţi bune pentru tine, a zis el când ea intra, dar voi aştepta până mai târziu. Oare putea fi posibil, s-a gândit Karin, ca acest coşmar să se fi terminat? Apoi a zărit un exemplar din The Times pe masa din bucătărie, deschis la pagina de necrologuri. S-a uitat la fotografia familiară a baronesei Forbes-Watson şi s-a întrebat dacă era o coincidenţă sau el îl lăsase deschis doar ca s-o provoace. La cafea nu au discutat nimic important, dar Karin nu putea să ignore cele trei geamantane aşezate lângă uşă, care însemnau o plecare iminentă. Chiar şi aşa, ea a devenit din ce în ce în ce mai speriată cu fiecare minut care trecea, în timp ce Pengelly era prea relaxat şi prietenos pentru gustul ei. Cum suna vechea expresie din armată: „demobilizare fericită”? — Şi acum e timpul să discutăm despre probleme mai serioase, a zis el, ducându-şi un deget la buze. A ieşit în hol şi şi-a luat paltonul cel gros din cuierul de lângă uşă. Karin s-a gândit s-o rupă la fugă, dar, dacă ar fi făcut-o, iar el avea de gând să-i spună doar că se întorcea la Moscova, acoperirea ei va fi demascată. A ajutat-o să-şi pună paltonul şi a însoţit-o afară. Karin a fost surprinsă când el a strâns-o tare de braţ şi aproape a târât-o pe strada pustie. De obicei, ea doar îl ţinea de braţ pentru ca oricare trecător să presupună că nu erau decât un tată şi fiica lui ieşiţi la plimbare, dar nu şi astăzi. S-a hotărât că, dacă s-ar fi întâlnit cu cineva, chiar şi cu bătrânul colonel, să se oprească şi să stea de vorbă, pentru că ştia că Pengelly nu ar îndrăzni să-şi asume vreun risc în faţa unui martor. La fel ca toţi spionii, el presupunea că toţi ceilalţi erau şi ei spioni.

PROLOG Difuzorul a ţiuit. — Toţi cei implicaţi în procesul lady Virginia Fenwick contra doamnei Emma Clifton… — Probabil că juriul a ajuns la o decizie, a spus Trelford, punându-se deja în mişcare. S-a uitat de jur-împrejur pentru a se asigura că toţi îl urmează şi s-a lovit de cineva. Şi-a cerut scuze, dar tânărul nu s-a uitat la el. Sebastian a ţinut uşa sălii de tribunal numărul paisprezece deschisă, astfel încât eleganta sa mamă şi compania ei să-şi poată lua locurile în primul rând. Emma era prea nervoasă ca să poată vorbi şi, temându-se de ce-i mai rău, se uita peste umăr la Harry care stătea în rândul din spatele ei, aşteptând să apară juriul. Când a intrat doamna Justice Lane în sală, toată lumea s-a ridicat în picioare. Ea s-a înclinat înainte de a se aşeza iar în fotoliul de pe estradă. Emma şi-a îndreptat atenţia spre uşa închisă de lângă tribuna martorilor. Nu a aşteptat mult înainte ca aceasta să se deschidă şi aprodul să apară, urmat de cei doisprezece juraţi. Aceştia s-au învârtit căutându-şi locurile, călcându-se pe picioare ca nişte spectatori care au întârziat la teatru. Aprodul i-a aşteptat să se aranjeze apoi a bătut cu bastonul de trei ori în podea şi a strigat: — Îl rog pe preşedintele juriului să se ridice. Acesta s-a ridicat la înălţimea sa impresionantă de un metru optzeci şi şase şi a privit în sus spre judecătoare. Doamna Justice Lane s-a aplecat în faţă şi a spus: — Aţi ajuns la un verdict cu care sunteţi toţi de acord? Emma a crezut că i se va opri inima în timp ce aştepta răspunsul. — Nu, doamnă judecătoare. — Atunci aţi ajuns la un verdict cu o majoritate de cel puţin zece la doi? — Da, doamnă judecătoare, a spus preşedintele, dar, din nefericire, în ultimul moment unul dintre noi s-a răzgândit şi ne-am blocat la nouă voturi la trei în ultima oră. Nu sunt convins că această situaţie se va schimba, aşa că, din nou, vă rog să-mi spuneţi ce-am mai putea face în continuare. — Credeţi că puteţi atinge o majoritate de zece la doi dacă vă mai dau timp? — Da, doamnă judecătoare, pentru că, în legătură cu o problemă, suntem toţi de acord. — Şi care este aceasta? — Dacă ni s-ar permite să aflăm conţinutul scrisorii maiorului Fisher către domnul Trelford scrisă înainte de a se sinucide, am putea ajunge foarte repede la un verdict. Ochii tuturor erau fixaţi asupra judecătoarei, cu excepţia avocatului lui lady Virginia, sir Edward Makepeace, care se uita cu mare atenţie la Donald Trelford, consilierul Emmei. Acesta, fie era un jucător extraordinar de pocher, fie pur şi simplu nu dorea ca juriul să afle conţinutul scrisorii. Trelford s-a ridicat şi a băgat mâna în buzunarul hainei, doar ca să descopere că scrisoarea nu mai era acolo. S-a uitat în colţul îndepărtat al sălii şi a văzut-o pe lady Virginia zâmbind. I-a zâmbit şi el.   HARRY ŞI EMMA CLIFTON 1964–1965   1 Juriul s-a retras. Judecătoarea le ceruse celor şapte bărbaţi şi cinci femei să depună un ultim efort pentru a ajunge la un verdict. Doamna Justice Lane le-a cerut să revină în sală în dimineaţa următoare. Începea să creadă că rezultatul cel mai probabil va fi declarat un caz de juriu scindat[1]. Când s-a ridicat, toţi ceilalţi din sală s-au sculat în picioare şi s-au înclinat. Judecătoarea le-a întors complimentul, dar abia când a ieşit din sală au izbucnit discuţiile. — Dacă sunteţi atât de amabilă v-aş ruga să mă însoţiţi în apartamentul meu, doamnă Clifton, a spus Donald Trelford, astfel încât să putem discuta despre conţinutul scrisorii maiorului Fisher şi dacă ar trebui s-o facem publică. Emma a încuviinţat. — Aş dori ca soţul şi fratele meu să ni se alăture, dacă este posibil, pentru că ştiu că Sebastian trebuie să se întoarcă la serviciu. — Desigur, a răspuns Trelford, care-şi strânsese hârtiile şi, fără să mai zică altceva, i-a condus afară din sala tribunalului, în jos pe scările din marmură, până la parter. Când au ieşit pe Strand, o ceată de ziarişti zgomotoşi însoţiţi de camere de luat vederi cu blitzuri i-au înconjurat din nou şi i-au însoţit în timp ce mergeau încet spre camerele de la QC[2]. Au fost lăsaţi în pace doar când au ajuns la Lincoln’s Inn, o piaţetă veche plină de case îngrijite care erau de fapt apartamente ocupate de avocaţii pledanţi şi funcţionarii lor. Domnul Trelford i-a condus pe o scară scârţâitoare din lemn la ultimul etaj de la numărul 11, trecând pe lângă un şir de nume gravate în negru pe zidurile albe ca zăpada. Când Emma a intrat în biroul domnului Trelford s-a mirat cât de mic era, dar, de fapt, nu existau birouri mari la Lincoln’s Inn nici măcar pentru preşedintele tribunalului. După ce s-au aşezat toţi, domnul Trelford s-a uitat la femeia care stătea în faţa lui. Doamna Clifton părea calmă şi atentă, chiar stoică, lucru rar întâlnit la cineva care înfrunta posibilitatea unei înfrângeri şi umilinţe, doar dacă… A descuiat sertarul de sus, a scos un dosar şi a înmânat copii ale scrisorii maiorului Fisher domnului şi doamnei Clifton şi lui sir Giles Barrington. Originalul a rămas închis în seif, deşi nu se îndoia că lady Virginia pusese cumva mâna pe copia pe care o adusese cu el la tribunal. După ce au citit toţi scrisoarea, scrisă de mână pe o hârtie cu antetul Camerei Comunelor, Trelford le-a zis serios. — Dacă-mi permiteţi să prezint acest document ca dovadă la tribunal, doamnă Clifton, sunt sigur că putem câştiga cazul. — Nici vorbă, a zis Emma, înapoindu-i copia lui Trelford. Niciodată nu aş putea permite aşa ceva, a mai spus ea cu demnitatea unei femei care ştia că această decizie ar putea nu numai s-o distrugă, ci şi să-i ofere victoria adversarei ei. — Veţi permite cel puţin soţului dumneavoastră şi lui sir Giles să-şi expună părerile? Giles n-a aşteptat permisiunea Emmei. — Sigur că trebuie văzută de juriu, pentru că, după aceea, vor vota unanim în favoarea ta şi, mai important, Virginia nu-şi va mai putea scoate faţa în lume niciodată. — Este posibil, a replicat calm Emma, dar, în acelaşi timp, vei fi obligat să-ţi retragi candidatura la alegerile anticipate şi de data aceasta prim-ministrul nu-ţi va mai oferi un loc în Camera Lorzilor în chip de compensaţie. Şi poţi fi sigur de un lucru, a adăugat ea. Virginia va considera distrugerea carierei tale politice un premiu mult mai important decât înfrângerea mea. Nu, domnule Trelford, a continuat ea, fără să se uite la fratele ei, această scrisoare va rămâne un secret de familie şi vom fi obligaţi să suportăm consecinţele. — Te încăpăţânezi prosteşte, surioară, a spus Giles, întorcându-se. Poate nu vreau să-mi petrec tot restul vieţii simţindu-mă responsabil pentru că ai pierdut procesul şi ai fost obligată să-ţi dai demisia din funcţia de preşedinte la Barrington’s. Şi nu uita, va trebui să plăteşti şi costurile de judecată ale Virginiei, ca să nu mai vorbim de compensaţiile acordate ei de către juriu. — Este un preţ care merită plătit, a spus Emma. — Încăpăţânată, a repetat Giles, puţin mai tare. Şi pariez că Harry e de acord cu mine. Toţi s-au uitat la Harry, care n-avusese nevoie să citească scrisoarea a doua oară, pentru că o ştia pe dinafară. Totuşi era sfâşiat între dorinţa de a-şi susţine cel mai vechi prieten şi cea ca soţia lui să nu piardă procesul. Ceea ce John Buchan numise odată „a fi între ciocan şi nicovală”. — Nu trebuie să decid eu, a spus Harry. Dar dacă viitorul meu ar atârna de un fir de aţă, aş vrea ca scrisoarea lui Fisher să fie citită la tribunal. — Doi la unu, a comentat Giles. — Viitorul meu nu atârnă de un fir de aţă, a zis Emma. Şi ai dreptate, dragă, decizia finală îmi aparţine. Fără să mai zică nimic, s-a ridicat, a dat mâna cu avocatul ei şi a spus: Vă mulţumesc, domnule Trelford. Ne vedem mâine-dimineaţă la tribunal, iar juriul îmi va decide soarta. Trelford s-a înclinat şi a aşteptat ca uşa să se închidă în spatele lor înainte de a-şi spune: — Ar fi trebuit să o cheme Portia.   [1] Juriu care nu poate ajunge la un verdict, motiv posibil pentru rejudecarea procesului. [2] Queen’s Council (Consiliul reginei)

PROLOG OCTOMBRIE 1964   Brendan n-a bătut la uşa cabinei, ci doar a întors mânerul şi s-a strecurat înăuntru, uitându-se înapoi ca să se asigure că nu-l văzuse nimeni. Nu voia să explice de ce un tânăr de la clasa turist se afla în cabina unui nobil în vârstă la acea oră din noapte. Nu pentru că ar fi comentat cineva. — E posibil să fim întrerupţi? a întrebat Brendan, după ce a închis uşa. — Nu ne va deranja nimeni până la şapte dimineaţa şi atunci nu va mai fi nimic de întrerupt. — Bine, a zis Brendan. S-a lăsat în genunchi, a descuiat cufărul mare, i-a tras capacul şi a studiat maşinăria complexă pe care o construise în mai mult de o lună. Şi-a petrecut următoarea jumătate de oră verificând dacă nu existau cabluri întrerupte, dacă fiecare cadran era în poziţia corectă şi dacă pornea cronometrul la deplasarea întrerupătorului. Nu s-a ridicat din genunchi până ce nu s-a asigurat că totul mergea perfect. — E gata, a anunţat el. Când vrei să pornească? — La trei dimineaţa. Şi voi avea nevoie de treizeci de minute ca să scot toate astea, a adăugat nobilul bătrâior, atingându-şi bărbia dublă, ca să am timp să ajung în cealaltă cabină. Brendan s-a întors la cufăr şi a reglat cronometrul pentru ora trei. — Tot ce mai ai de făcut este să întorci întrerupătorul chiar înainte să ieşi şi să verifici dacă limba mare se deplasează; după aceea mai ai treizeci de minute. — Deci ce poate să nu meargă bine? — Dacă sunt crinii încă în cabina doamnei Clifton, nimic. Nimeni de pe coridorul ăsta şi probabil nimeni de pe puntea de dedesubt nu poate spera să supravieţuiască. Şase pfunzi de dinamită sunt în ghiveci, sub flori, mult mai mult decât era necesar, dar aşa cel puţin putem spera să ne luăm banii. — Ai cheia mea? — Da, a zis Brendan. Cabina 706. Acolo vei găsi sub pernă noul tău paşaport şi biletul. — Ar trebui să mă mai îngrijoreze ceva? — Nu. Ai grijă doar ca minutarul să se mişte înainte să ieşi. Doherty a zâmbit. — Ne vedem în Belfast, atunci.   *   Harry a descuiat uşa cabinei şi s-a dat la o parte ca s-o lase pe Emma să intre prima. Ea s-a aplecat să miroasă crinii pe care-i trimisese regina-mamă pentru a sărbători lansarea navei MV Buckingham. — Sunt moartă de oboseală, a zis ea, întinzându-se. Nu ştiu cum reuşeşte regina-mamă să facă asta în fiecare zi. — Asta e treaba ei şi se pricepe, dar pariez că ar muri şi ea de oboseală dacă ar încerca să fie câteva zile preşedinte la Barrington’s. — Prefer slujba mea, totuşi, a spus Emma, scoţându-şi rochia şi atârnând-o în dulap înainte de a dispărea în baie. Harry a citit încă o dată mesajul Maiestăţii Sale Regale, regina-mamă. O misivă foarte personală. Emma se hotărâse deja să pună vaza în biroul ei când se vor întoarce în Bristol şi s-o umple cu crini în fiecare luni dimineaţa. Harry a zâmbit. De ce nu? Când Emma a ieşit din baie, Harry s-a dus şi el şi a închis uşa. Ea şi-a scos halatul şi s-a urcat în pat, mult prea obosită ca să citească măcar câteva pagini din Spionul care venea din frig, al unui autor nou pe care i-l recomandase Harry. A stins lumina în partea ei de pat şi a spus: — Noapte bună, dragul meu, cu toate că ştia că el nu putea s-o audă. Când a ieşit şi Harry din baie, ea dormea buştean. A învelit-o de parcă ar fi fost un bebeluş, a sărutat-o pe frunte şi s-a urcat în pat, amuzat de torsul ei domol. N-ar fi îndrăznit niciodată să-i dea de înţeles că sforăia. A rămas treaz, mândru de ea. Lansarea noului transatlantic nu ar fi putut merge mai bine. S-a întors pe partea lui, gândindu-se că va adormi şi el imediat dar, cu toate că pleoapele îi erau ca de plumb şi era extenuat, nu putea adormi. Ceva nu era în ordine.   *   Alt bărbat, întors acum în siguranţa cabinei sale de la clasa turist, era şi el treaz. Cu toate că era trei dimineaţa şi îşi terminase treaba, nu încerca să doarmă. Se pregătea să-şi înceapă treaba. Întotdeauna aceleaşi nelinişti când trebuie să aştepţi. Ai lăsat vreun indiciu care-i va duce direct la tine? Ai făcut greşeli care vor duce la eşuarea misiunii şi te vor face de râs acasă? Nu va fi în stare să se relaxeze până ce nu va ajunge în barca de salvare şi, mai mult, pe alt vas care se va îndrepta spre alt port. Cinci minute şi paisprezece secunde… Ştia că toţi compatrioţii lui, soldaţi ai aceleiaşi cauze, ar fi fost la fel de nervoşi ca el. Aşteptarea era întotdeauna partea cea mai rea, ieşită de sub controlul tău, când nu mai puteai face nimic. Patru minute şi paisprezece secunde… Mai rea decât un meci de fotbal când ai un gol în plus, dar ştii că ceilalţi sunt mai puternici şi capabili să marcheze în ultimul moment. Îşi amintea instrucţiunile comandantului său zonal: când porneşte alarma, ai grijă să fii printre primii pe punte şi primul în barca de salvare pentru că până mâine la ora asta, vor căuta toţi un tânăr sub treizeci şi cinci de ani, cu accent irlandez, aşa că ţineţi-vă gura, băieţi. Trei minute şi patruzeci de secunde… treizeci şi nouă… S-a uitat la uşa cabinei şi şi-a închipuit ce s-ar putea întâmpla mai rău. Bomba nu se va declanşa, uşa se va da de perete şi o duzină de zdrahoni ai poliţiei sau chiar mai mulţi vor năvăli peste el cu bastoanele zburând în toate direcţiile fără să le pese de câte ori îl vor lovi. Dar nu auzea decât zgomotul ritmic al motoarelor pe când Buckingham îşi continua liniştită drumul pe Atlantic către New York. Un oraş în care nu va ajunge niciodată. Două minute şi treizeci şi patru de secunde… treizeci şi trei… A început să-şi imagineze cum va fi când se va întoarce în Falls Road. Tineri în şorturi îl vor privi cu admiraţie când va trece pe stradă, singura lor ambiţie fiind să ajungă asemeni lui când vor fi mari. Eroul care aruncase în aer Buckingham doar la câteva săptămâni după ce fusese botezat de regina-mamă. Ca să nu mai vorbim de vieţile inocente pierdute; nu există inocenţi atunci când crezi într-o cauză. De fapt, nu îi întâlnise niciodată pe pasagerii cabinelor de pe punţile superioare. Va citi totul despre ei în ziarele de mâine şi, dacă-şi va fi făcut treaba bine, nu se va pomeni numele lui. Un minut şi douăzeci şi două de secunde… douăzeci şi una… Acum ce n-ar mai putea merge bine? Oare dispozitivul, construit în dormitorul de la etaj de pe domeniul Dungannon se va defecta în ultimul minut? Urma să sufere oprobriul ratării? Şaizeci de secunde… A început să şoptească fiecare număr. — Cincizeci şi nouă, cincizeci şi opt, cincizeci şi şapte, cincizeci şi şase… Oare beţivul trântit în fotoliul de pe hol îl aşteptase tot timpul? Erau acum în drum spre cabina lui? — Patruzeci şi nouă, patruzeci şi opt, patruzeci şi şapte, patruzeci şi şase… Crinii fuseseră oare mutaţi, aruncaţi, luaţi de la locul lor? Poate doamna Clifton era alergică la polen? — Treizeci şi nouă, treizeci şi opt, treizeci şi şapte, treizeci şi şase… Deschiseseră oare cabina lordului şi găsiseră cufărul? — Douăzeci şi nouă, douăzeci şi opt, douăzeci şi şapte, douăzeci şi şase… Căutau deja prin tot vasul bărbatul care ieşise din toaleta de la clasa întâi? — Nouăsprezece, optsprezece, şaptesprezece, şaisprezece… Oare… s-a agăţat de marginea banchetei, a închis ochii şi a început să numere cu voce tare: — Nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu… S-a oprit din numărat şi a deschis ochii. Nimic. Doar tăcerea stranie care însoţeşte întotdeauna eşecul. Şi-a aplecat capul şi s-a rugat unui Dumnezeu în care nu credea şi imediat s-a auzit o explozie atât de puternică încât a fost aruncat prin cabină ca o frunză în vânt. S-a ridicat în picioare şi a zâmbit când a auzit ţipetele. Se întreba doar câţi pasageri de pe puntea superioară reuşiseră să supravieţuiască.