Anatole France

Numai cu greu ne putem închipui azi starea de spirit a unui om de altă dată, care credea cu tărie că pământul e aşezat în centrul universului şi că toţi aştrii se învârtesc în jurul lui. El simţea svârcolindu-se sub dânsul pe cei osândiţi la flăcările Gheenei şi poate că văzuse cu proprii lui ochi şi mirosise cu însuşi nasul lui fumul de pucioasă al infernului strecurându-se printre crăpăturile vre-unei stânci. Ridicându-şi privirile din pământ, putea să contemple cele douăsprezece sfere, mai întâi pe acea a elementelor, care închide într-însa aerul şi focul, apoi sferele Lunii, ale lui Mercur, ale Venerei pe care a vizitat-o Dante în Vinerea cea Mare a anului 1300, apoi pe acelea ale Soarelui, ale lui Marte, ale lui Jupiter şi ale lui Saturn, apoi firmamentul incoruptibil de care atârnau stelele asemenea unor candele. Prelungind cu gândul contemplarea asta, el descoperea dincolo de ele, cu ochii spiritului, cel lde-al noulea cer la care atâţia sfinţi au fost înălţaţi, apoi cristalinul sau primum mobile, şi în sfârşit Empireul, lăcaşul etern al celor fără de prihană, spre care, după moartea lui, doi îngeri înveşmântaţi în alb (era sigur de asta)           Îi vor purta ca pe-un prunc sufletul spălat în apele botezului şi parfumat cu undelemnul ultimei comunicaturi. Pe vremea aceea Dumnezeu n-avea alţi copii decât |pe oameni, şi toată creaţiunea lui era orânduită în chip poetic şi pueril în acelaşi timp, ca o imensă catedrală. Conceput astfel, universul părea atât de simplu, încât putea fi reprezentat în întregime, cu înfăţişarea şi cu toate mişcările Iui, în unele orologii, zugrăvite cu artă şi pline cu maşinării ascunse.           S-au dus însă de-acum cele, douăsprezece ceruri şi planetele sub cari te năşteai fericit sau nenorocit, vesel sau saturnian. Bolta solidă a firmamentului s-a prăbuşit. Ochiul nostru şi gândirea noastră pătrund în abisurile infinite ale spaţiului. Dincolo de planete noi nu mai descoperim Empireul îngerilor şi-al celor aleşi, ci o sută de milioane de sori prăvălindu-se în gol cu cortegiul lor de obscuri sateliţi, invizibili pentru noi. În mijlocul puzderiei acesteia de lumi, soarele nostru nu e decât un muc de lumină, pământul un strop de noroi. Imaginaţia noastră e iritată şi uimită când i se spune că raza luminoasă care ne vine din steaua polară a pornit la drum de-acum o jumătate de veac şi că totuş steaua asta călăuzitoare ne e vecină şi că, alături de Sirius şi de Arcturus, e una din cele mai apropiate surori ale soarelui nostru. Sunt stele pe cari le vedem şi azi în cam pul telescopului, şi cari ori fi poate stinse de mai bine de trei mii de ani.           Lumile mor, de oare-ce se nasc. Se nasc şi mor fără încetare. Şi creaţiunea, veşnic imperfectă, e continuata în necurmate metamorfoze. Stelele se sting fără să putem spune dacă fiicele astea ale luminei, murind astfel nu încep cumva ca planete o existenţă fecundă, şi dacă planetele la rândul lor nu se disolvă ca să devină iarăş stele. Ştim doar atât ca nici în spaţiu r îl e cereşti nu e mai multă odihnă ca pe pământ şi că legea muncei şi a efortului stăpâneşte de-opotrivă infinitatea lumilor.           Sunt stele care s-au stins sub ochii noştri; altele palpâesc că flacăra unei candele care moare. Cerurile pe care odinioară omul le credea incoruptibile, nu cunosc altă eternitate decât eterna scurgere a lucrurilor.           Intru cât priveşte viaţa organică, nu mai avem astăzi dreptul să ne îndoim că e răspiândită pretutindeni în univers, afară doar dacă viaţa asta nu e un simplu accident, o întâmplare nenorocită, căzută din păcate numai asupra picăturei de noroi pe care trăim.           E mai probabil însă că viaţa a luat naştere şi pe celelalte planete ale sistemului nostru, surori ale pământului şi ca şi el purcese din acelas soare, şi că s-a manifestat în condiţii destul de analoage acelora de-acî, adică sub aceleaşi forme animale şi vegetale… Un bolid ne-a căzut din cer, conţinând urme de carbon. Ca să ne mai întoarcem la credinţele de-odinioara ar trebui ca îngerii, cari au adus sfintei Dorothea flori din Paradis, să mai revie şi astăzi pentru noi cu cereştile lor ghirlande. După toate aparenţele în Marte ar putea să trăiască specii comparabile animalelor şi plantelor terestre. Putând să trăiască e probabil că şi trăesc. Fiţi siguri că în clipa asta şi vieţuitoarele de pe el se sfâşie între ele.           Analiza spectrală a stabilit definitiv unitatea de compoziţie a stelelor. De-aceea suntem îndreptăţiţi să credem că aceleaşi cauze cari au făcut să purceadă viaţa din nebuloasă noastră au făcut-o să ia naştere şi -n toate celelalte. Gând spunem viaţa, înţelegem activitatea substanţei organizate, în condiţiile în cari o vedem că se manifestă aici, pe pământ. Dar e tot aşa de posibil ca viaţa să se ivească şi în mediuri cu totul diferite, la temperaturi foarte ridicate sau foarte Joase, sub forme cu neputinţă de conceput. N-ar fi nici exclus să se producă sub forme eterate, aproape de noi, în chiar atmosfera noastră, şi să fim astfel înconjuraţi de spirite, pe cari nu vom putea să le cunoaştem niciodată, fiindcă orice cunoaştere presupune un raport, şi pentrucă dela noi la ele n-ar putea să existe mei unul.           E tot aşa de posibil ca milioanele astea de sori, adăugate la alte miliarde ascunse ochilor noştri, să nu formeze laolaltă decât o globulă de sânge sau de limfă în tcorpul unui animal sau al unei insecte imperceptibile faţă de-o lume care depăşeşte ori-ce concepţie omenească despre mărime şi care n-ar fi ea însăş, totuş, comparativ cu cine ştie ce altă lume, decât un grăunte de nisip. Tot astfel nu e deloc absurd să ne închipuim că veacuri întregi de cugetare şi de inteligenţă trăesc şi mor sub ochii noştri într-o clipă pe un atom. În ele înşile lucrurile nu sunt nici mari nici mici şi când afirmăm de pildă căi universul este atom, concepţia asta e strict omenească. Dacă lumea -ntreagă ar fi redusă dintr-odată la dimensiunile unei alune, proporţiile dintre lucruri rămânând aceleaşi, prin nimic n-am putea să ne dăm seama că s-a schimbat ceva în univers. Steaua polară închisă odată cu noi sub coajă de alună, ne-ar trimite ca şi în trecut în cincizeci de ani lumina ei. Şi pământul mai neînsemnat decât un atom, ar fi stropit totuş de-aceeaş cantitate de lacrimi şi de sânge care-l scaldă şi astăzi. Ceea ce e admirabil, nu e că-i atât de vastă întinderea cerului spuzit de stele, ci că omul a putut s-o măsoare.

Cu câtă pasiune mi-l repet în minte, cât de maiestuos şi de plin mi se pare! Desigur, fiindcă mi se potriveşte atât de bine mie însumi. Am şi eu, la rândul meu, vârsta împlinită de Dante pe vremea când bătrânul soare îşi îndrepta lumina asupra celui dintâi an al veacului al XlV-lea.           Sunt şi eu în miezul vieţii, presupunând că drumul ei e la fel de lung pentru toţi şi că duce neapărat la bătrâneţe.           Dumnezeule! Ştiam de acum douăzeci de ani ca va trebui să ajung aici: ştiam, „dar n-o simţeam. Mă sinchiseam atunci de drumul vieţii ca de drumurile din Chicago! Acum, după ce am urcat coasta, întorc capul pentru a îmbrăţişa dintr-o privire toată întinderea pe care am străbătut-o atât de repede, şi versul poetului florentin îmi stârneşte atâtea vise, că mi-aş petrece bucuros noaptea înaintea focului, evocând fantome. Să plutească în juru-mi. Morţii, vai, sunt atât de uşori!           Ce bine e când stai şi-ţi aminteşti! Tăcerea nopţii te îmbie. Liniştea ei dă curaj stafiilor, timide şi sperioase de felul lor, care cer linişte şi singurătate când vin să vorbească la ureche prietenilor vii. Perdelele s-au tras la ferestre, draperiile atârnă în falduri grele până la covor.           O singură uşă a rămas întredeschisă şi ochii mei se îndreaptă pe negândite spre ea. Se strecoară de acolo o lumină de opal; ajung până la mine răsuflări egale şi molcome, şi n-aş putea să deosebesc nici eu răsuflarea mamei de aceea a copiilor.           Dormiţi, scumpii mei, dormiţi!           Nel me'zzo del cammin di nostra vita…           Într-um colţ, în faţa focului ce se stinge, visez, şi-mi închipui că această veche casă a familiei mele, cu camera în care veioza aruncă o lumină tremurândă şi de unde vin respiraţiile acestea pure, este un han singuratic, întâlnit pe lungul^ drum din care, până acum, am şi străbătut jumătate.           Dormiţi, scumpii mei; mâine vom pleca mai departe!           Mâine! A fost un timp când acest cuvânt era pentru mine plin de cea mai frumoasă dintre vrăji. Rostindu-l numai, vedeam necunoscute şi fermecătoare chipuri făcându-mi semn cu degetul şi şoptindu-mi: „Vino!”. Şi ce mult iubeam atunci viaţa! Credeam în ea ca un îndrăgostit, şi nu mi-ar mai trecut prin gând că ar putea să se poarte aspru cu mine, deşi ştiam cât e de nemiloasă.           N-o învinovăţesc. Nu mi-a făcut atâtea răni ca altora. M-a şi mângâiat, uneori, parcă din întâmplare, ea, care trece cu atâta nepăsare pe lângă noi! În schimbul a ceea ce mi-a luat sau refuzat, mi-a dat adevărate comori, pe lângă care tot ce doream nu era decât cenuşă şi fum. Cu toate acestea, am pierdut speranţa, şi acum nu mai pot să aud cuvântul Mâine fără a încerca un sentiment de nelinişte şi de tristeţe.           Nu! Nu mai am încredere în vechea mea prietenă, viaţa. Dar o iubesc încă. Atâta timp cât voi vedea sfânta ei lumină strălucind pe trei frunţi albe, pe trei frunţi iubite, voi spune că-i frumoasă şi o voi binecuvânta.           Sunt clipe când totul mă surprinde, clipe în care lucrurile cele mai simple îmi dau fiorul misterului.           Astfel, mi se pare, în momentul acesta, că memoria este o facultate minunată şi că darul ei de a face să reînvie trecutul este la fel de surprinzător, ba mult mai surprinzător decât darul de a privi în viitor.           E o binefacere amintirea! Noaptea e liniştită, am strâns grămadă tăciunii în cămin şi am înteţit focul.           Dormiţi, scumpii mei, dormiţi!           Îmi scriu amintirile din copilărie şi asta PENTRU VOI TREI PRIMELE CUCERIRI MONŞTRII Oamenii care mi-au spus că nu-şi mai amintesc nimic din cei dintâi ani ai copilăriei m-au surprins tare mult. Cât despre mine, am păstrat amintiri vii încă de pe timpul când nu eram decât un copil mic de tot. E adevărat că nu sunt decât imagini izolate, dar care, tocmai de aceea, se desprind cu mai multă strălucire pe un fundal obscur şi misterios. Cu toate că sunt încă destul de departe de bătrâneţe, amintirile acestea, deosebit de dragi, îmi vin parcă dintr-un trecut nespus de îndepărtat, îmi închipui că lumea era atunci la măreţele sale începuturi, învăluită toată în cele mai fragede culori. Dacă aş fi un sălbatic, aş crede că lumea e tot atât de tânără ca şi mine sau, dacă vreţi, tot atât de bătrână. Dar, din nenorocire, nu sunt deloc sălbatic. Am citit multe cărţi despre vechimea pământului şi originea speciilor şi compar, cu melancolie, scurta durată a indivizilor cu lunga durată a speciilor. Ştiu, prin urmare, că nu demult aveam pătuţul meu cu plasă, într-o cameră mare dintr-o casă veche şi foarte dărăpănată, care a fost dărâmată apoi pentru a face loc noilor clădiri ale Şcolii de Belle-Arte.           Acolo locuia tatăl meu, un modest medic şi un mare colecţionar de curiozităţi ale naturii. Cine a spus oare că cei mici n-au memorie? Mai am în faţa ochilor camera, tapetată în verde, cu desene, şi drăguţa gravură, în culori, care reprezenta, după cum am aflat mai târziu, pe Virginie trecând, pe braţele lui Paul, vadul Râului Negru. Am trecut în această cameră prin aventuri extraordinare.           După cum v-am spus, aveam un pătuţ cu plasă care stătea toată ziua într-un colţ şi pe care mama îl aşeza în fiecare noapte în mijlocul camerei, desigur, ca să fie mai aproape de patul ei, ale cărui perdele imense mă umpleau de teamă şi de admiraţie. Era o poveste întreagă cu culcatul meu. Nu mergea fără rugăminţi, lacrimi, îmbrăţişări. Dar nu numai atât: cum mă vedeam în cămaşă, o luam la picior iepureşte.           Mama mă scotea de sub vreo mobilă ca să mă bage din nou în pat. Era vesel de tot.      Dar abia mă culcam, că nişte inşi cu totul străini de familia mea începeau să-mi dea târcoale. Aveau nasuri ca ciocurile de barză, mustăţi zbârlite, burţi ţuguiate şi picioare cu pinteni de cocoş. Se arătau numai din profil, cu un ochi rotund în mijlocul obrazului şi mergeau în şir, unul după altul, ţinând în mână mături, suliţe, chitare, seringi şi câteva instrumente necunoscute. Urâţi cum erau, n-ar fi trebuit să se arate; dar ce-i al lor, e al lor: se strecurau fără zgomot de-a lungul pereţilor şi niciunul din ei, nici cel mai mic, care mergea la urmă şi avea un petic în fundul pantalonilor, n-a făcut niciodată vreun pas spre patul meu. Era vădit că o forţă îi ţinea lipiţi de pereţii pe lângă care se strecurau şi că nu aveau o grosime apreciabilă.

Toate aceste date nu sunt de ajuns pentru a înţelege ce înseamnă Anatole France în anii '20 ai secolului trecut. Lectura Ospătăriei La regina Pedauque (astăzi numele trimite la un vaporaş de plăcere care traversează regiunea Burgundia pe ape curgătoare) vă va convinge repede. Avem de-a face cu o poveste pasionantă, construită cu ingrediente clasice: un învăţăcel (Jacobus Tournebroche), un profesor, Jerome Coignard, un „filosofermetic, „iluminat„ şi teosof, un capucin zăpăcit, o familie modestă de neguţători, câteva suave reprezentante ale sexului focos şi câteva personaje din înalta societate a Parisului de secol XVIII. De ce clasice? Pentru că Anatole France ţine la un soi de disciplină estetică impusă în special în secolul Luminilor, în Franţa, odată cu dezvoltarea fără precedent a romanului. Clasele sociale au, fiecare, un fel de logo al lor în literatură şi în celelalte arte. Intre ele, adică între tagma ospătarilor, de pildă, şi cea a clericilor, apar „scriitorii„, un termen generic pentru cei care încercau să facă bani din scris şi care, treptat, se vor implica în viaţa politică: aşa ca Anatole France însuşi, desigur. Că abatele Coignard este cel mai credibil personaj al romanului, un filolog raţionalist, e doar o ipoteză. Cititorul e liber să „ţină„ cu naratorul sau cu alte voci, care de care mai pitoreşti. Dar e limpede că Ospătăria este, ca roman al formării, un omagiu adus mai ales lui Voltaire, autor de „povestiri filosofice”, unde se înfruntă mereu experienţa lipsită de educaţie şi educaţia lipsită de experienţă.           Pe de altă parte, clasică e în acest roman înfruntarea dintre Raţiune şi Religie. Sau, dacă vreţi, dintre ceea ce poate înţelege mintea prin observaţie şi înlănţuire logică şi ceea ce poate simţi spiritul în contact cu semne venite de dincolo de experienţa imediată. Anatole France se aşază într-un scaun de arbitru, acum, la întretăierea secolelor, pentru a judeca de la distanţă lupta dintre un scepticism al cunoaşterii şi un optimism al misticismului, dacă se poate spune aşa. Ce-i drept, scepticismul prevalează, de vreme ce gnozele intrate în vârtejul modernităţii s-au corcit, s-au îmbucătăţit, s-au vulgarizat şi şi-au pierdut sâmburele metafizic tare. Chiar dacă tentaţia disertaţiei se face simţită în această carte – ea însăşi o dovadă a fidelităţii autorului faţă de proza franceză clasică – este moderată de gustul autorului pentru faptul dramatic, pentru surpriză, pentru carnea narativă a unei fiinţe cu trup şi suflet -literatura. Sigur, nu voi strica plăcerea cititorului de a descoperi tribulaţiile unui erou de tip clasic, unul dintre ultimii ai literaturii franceze, pe cale de modernizare. Nu vreau să alterez percepţia unei atmosfere de secol XVIII francez, aşa cum era el văzut la începutul secolului trecut. Un fel de „trecut în trecut”, cu atât mai delicios.           Şi tot n-am terminat. Vreau să încerc să sugerez cititorului dramatismul relaţiei dintre prezent şi trecut în acei ani de după Primul Război Mondial. Pentru generaţia care-i urmează lui Anatole France, cea a lui Gide, a lui Paul Valer, a suprarealiştilor, a lui Proust, bătrânul nobelizat e socotit „un cadavru” („a murit un cadavru” exclamă Paul Eluard la moartea lui France!). De ce? Tocmai din cauza aderenţei sale la o scriitură clasică. Pentru noi, cititori ai e-book-urilor, Ospătăria La regina Pedauque are din nou savoarea unei felii de trecut colorate cu toate pensulele imaginaţiei vintage, dar lipsită de experienţa nemijlocită. Pentru noi, povestea tânărului care învârte rotisorul – de unde numele de Tournebroche – apare garnisită cu toate sosurile fascinante ale străbunicii, cu ierburile autentice pe care astăzi scriitorii nu mai ştiu să le folosească, pentru că memoria întrebuinţării lor însăşi s-a pierdut. Dar, pentru contemporanii lui France, bătrânul scriitor era un anacronic care nu mai avea ce căuta în prezentul lor. Antiromantic, Anatole France ţine – prin formaţia sa şcolară mai ales -la acea ars scribendi care se numeşte retorică şi pe care cititorul o va recunoaşte desigur prin claritate. Scriitura lui France e ca Sena: mată, curgătoare, iar de-o parte şi de alta se ridică doar monumente clasice. Cititorul nu se va pierde aici, ci îşi va regăsi plăcerea inocentă de a citi. Inocentă, spun, pentru că există şi una vinovată. Dar, nu, nu ezitaţi, aici chiar nu e cazul. Intraţi în port şi urcaţi pe puntea Reginei Pedauque, printre fraze frumos şlefuite şi crinoline pline de noroi, printre slove înghesuite şi bucăţi de friptură azvârlite în buzunar. Şi cu un fir de nostalgie ieşind din buzunarul de la piept.           Ospătăria La regina Pedauque.           I.           Am de gând să povestesc curioasele întâmplări din viaţa mea. Sunt printre ele unele frumoase, iar altele ciudate. Amintindu-mi-le, mă întreb eu însumi dacă nu cumva am visat.           Am cunoscut un cabalist gascon despre care n-aş putea spune că era prea înţelept, căci a pierit în împrejurări nenorocite, dar mi-a ţinut într-o noapte, în insula Cgnes, minunate prelegeri pe care am avut atât fericirea să le tin minte, cât şi grija de a le aşterne pe hârtie. Prelegerile lui erau în legătură cu magia şi cu ştiinţele oculte, care sunt astăzi atât de preţuite. Nu se mai vorbeşte decât despre Roza-Cruce1.           De altfel, nu prea mă aştept la mare cinste de pe urma acestor destăinuiri. S-ar putea să spună unii că toate sunt numai născociri şi că nu e aceasta adevărata doctrină; s-ar putea să spună alţii că n-a arătat decât ceea ce ştia toată lumea. Eu mărturisesc că mare lucru nu ştiu despre Cabală, fiindcă dascălul meu şi-a dat obştescul sfârşit la începutul iniţierii mele. Dar puţinul care mi-a rămas din meşteşugul lui mă face să bănuiesc cu încăpăţânare că ea n-ar fi decât o nălucire, o amăgire şi o înfumurare goală.           Notă:           1 Rândurile acestea au fost scrise în a doua jumătate a secolului alXVIIMea (n.a.)      E destul, de altfel, ca magia să fie potrivnică religiei, ca s-o dau deoparte cu toate puterile mele. Cu toate acestea, socotesc că este de datoria mea să lămuresc ceva anume din această învăţătură deşartă, ca să nu fiu socotit încă mai neştiutor decât sunt. Ştiu despre cabalişti că ei socotesc că silfii, salamandrele, elfii, gnomii şi gnomidele s-ar naşte cu un suflet pieritor ca şi trupul lor şi că dobândesc nemurirea prin legăturile lor cu magii.

PREFAŢĂ.           Thais a fost una din cărţile cele mai bine primite ale lui Anatole France, deşi „le Bon Maâtre”, cum i se spunea, n-a prea avut prilejul să se plângă de insuccese literare. Nici un autor din vremea sa n-a fost mai citit ca el şi n-a cules mai multe dovezi de admiraţie. Dar la câştigarea acestui renume de scriit'or substanţial şi totodată delectabil, ikais n-a contribuit puţin. După Crima lui Sylvestre Bon-nard, ea a fost a doua mare carte franciană. Louis Gallet A dramatizat-o şi a adus-o pe scenă în 1894, Massenet a scris muzica spectacolului.           Când a apărut în Revue des deux mondes (1899), france subintitulase această „istorie a unei păcătoase salvate şi a unui anahoret pierdut”, „poveste filosofică”. O astfel de caracterizare – arăta el într-un proiect de prefaţă – ţintea sa indice că Thai's e o ficţiune pe care a inspirat-o dragostea pentru înţelepciune şi să avertizeze mai ales pe cititorii nepregătiţi că vor întâlni aici dificultăţi la lectură. Era o manieră de a spune unor oameni de treabă că nu vor fi amuzaţi şi că există riscul chiar a-i indispune. „Precauţia – adaugă autorul – e de acum încolo inutilă şi renunţ să o mai iau, „temându-mă că publicul mare, cititor de romane, are să se arunce cu prea multă grabă asupra acestei mici cărţi”. Era o cochetărie scriitoricească. Thais a fost găsită o carte savuroasă şi citită de oamenii cei mai diferiţi. Ea a redeschis gustul pentru rafinata epocă a culturii alexandrine cu care Parisul sfârşitului de secol îşi descoperea secrete şi tulburătoare afinităţi. Terenul îl pregătise Renan. Şase ani după Tha'is apăru Afrodita lui Pierre Louys; 1890-1896, atrage atenţia Thibaudet, este exact epoca în care Salammho şi Ispitirea sfântului Antoniu îşi găsiră în sfârşit publicul şi făcură şcoală.           France a avut de tânăr „viciul nepedepsit al lecturii”. Prietenia cărţilor vechi, cărora le adulmeca praful cu o adevărată voluptate, o deprinsese încă de copil în librăria tatălui său. Erudiţia scriitorului era enormă, aproape în-spăimântătoare. Nu exista de mult opuscul obscur care sa nu-i fi trecut prin mână; totuşi, helenizarea lui France s-a produs prin 1899, când în salonul Doamnei Caillavet '< l-a cunoscut pe filosoful Victor Brochard, nutrit până la refuz de gânditorii greci. Thaâs e. rodul acestei convertiri. Povestea, scriitorul a luat-o – cum mărturiseşte singur – dintr-o veche istorisire coptă, tradusă în latină, pe timpul lui Theodosiu, de Torranius Rufinus. Ea se află inclusă în Vieţile Părinţilor din deserturi, culegere foarte răspândită, pe care şcolarii învăţau să citească. France şi-a îngăduit faţă de textul hagiografic destule libertăţi. După Rufinus, schimnicul Pafnutie îşi avea mănăstirea la hotarul Heracleei. În partea inferioară a Tebaidei. Thai's – spune legenda – a trăit într-o localitate din Egipt,. Nu la Alexandria, pe care copţii o socoteau situată în altă ţară. Turnura dată faptelor e şi ea schimbată. France declara cu o fină ironie că şi-a permis să modifice puţin forma şi spiritul vechii legende. Practic, în locul unei apologii a zelului ascetic, aceasta devine la el o parabolă sceptică asupra căilor tainice pe care le alege graţia divină. In locul glorificării operei de prozelitism creştin, o pledoarie subtilă pentru toleranţă, Legendele – notează surâzând complice France – au lucrul acesta minunat că se pretează de la sine exprimării tuturor ideilor.”           Pafnutie, retras în pustiu, nu precupeţeşte nici un efort spre a se lepăda de orice e în el lumesc şi a se dărui dreptei credinţe. Nu poate uita, însă, că în tinereţe fusese îndrăgostit de curtezana Thaâs şi numai timiditatea l-a împiedicat să-i caute graţiile. Cu convingerea că frumuseţea ei fără pereche slujeşte diavolului, împingându-i pe oameni să păcătuiască, pleacă la Alexandria decis să răpească acest suflet pierzaniei şi să i-l aducă Domnului. Pafnutie nimereşte într-un moment prielnic proiectului său.           Curtezana, care e o fire superstiţioasă, trece printr-o criză de dezgust pentru profesiunea ei. Delirul mistic al pustnicului o cucereşte şi, după o noapte de orgie la care asistă scârbită, îl urmează pe Pafnutie, părăsindu-şi vila luxoasă şi acceptând să intre într-o mănăstire. Schimnicul se întoarce în pustie, dar nu-şi mai poate regăsi liniştea. El descoperă îngrozit că nu mila creştină l-a determinat să salveze sufletul acesta pierdut, ci pasiunea erotică, îşi impune cele mai aspre încercări trupeşti spre a-şi izgoni din minte gândurile păcătoase, dar toate exerciţiile ascetice se dovedesc zadarnice. Imaginea curtezanei îl urmăreşte şi nu-i dă pace. Aflând că Thai's e pe moarte, porneşte ca un halucinat către mănăstirea libiana, unde o lăsase în grija cuvioasei stareţe Albina. Reîntâlnirea celor doi eroi încheie, printr-o inversare ireparabilă de situaţii, romanul. Pafnutie îşi strigă disperat iubirea, blestemând cerul, în timp ce Thai's, devenită o adevărată sfântă, piere fericită, având viziunea extatică a Paradisului care-şi desface larg porţile spre a o primi.           E. M. Forster, în celebrul său eseu despre roman, cita această schimbare a poziţiilor protagoniştilor pe parcursul naraţiunii ca model de construcţie epică ingenioasă, rezumabilă printr-o imagine grafică. Tha'is – zicea el – are forma unei clepsidre. „Cele două personaje converg, se întâlnesc şi se îndepărtează cu o precizie matematică.” Pafnutie şi Thai's îşi -schimbă locurile şi realizarea acestei mişcări face cartea atât de satisfăcătoare la sfârşit. „Desenul precis al acţiunii”, cu simetria lui geometrică, „ne incită să vedem romanul ca un tot”, încântă simţul nostru estetic, Într-adevăr, graţia cu care France îşi urmăreşte demonstraţia filosofică e desăvârşită. Nimic nu apare aici tendenţios, forţat, deşi desfăşurarea naraţiunii are o rigoare de teoremă. Fiecare episod pregăteşte încrucişarea destinelor şi inversarea lor fatală de la sfârşit. Întâlnindu-l pe Nicias, filosoful sceptic şi prietenul său din tinereţe, Pafnutie îl tratează cu o asprime suspectă, de îndată ce află că fusese amantul Thai'sei. Intransigenţa morala a pustnicului trădează deodată şi o altă determinare, ascunsă, inconştientă, fără nici o legătură cu virtutea creştină. Tot aşa, Thai's, în temerile ei superstiţioase, se dovedeşte a avea o certă predispoziţie către misticitate.           France se fereşte să dea impresia că ia partea cuiva, deşi filosofia lui devine până la urmă evidentă. Ambiţia scriitorului este însă de a-şi profesa ideile (şi Thais ră-mâne un asemenea roman demonstrativ) prin epuizarea tuturor argumentelor pro şi contra lor. In drumul său spre Alexandria, Pafnutie îşi confruntă credinţa cu Timo-cles, scepticul. Iniţial s-ar părea că nimic nu-i desparte: şi acesta s-a retras în pustiu şi trăieşte ca un eremit. Dar raţiunea indiferentei sale faţă de orice e lumesc se dovedeşte a fi cu totul alta. Răspunsurile lui Timocles cad ca un dus rece peste elanurile cu care Pafnutie e necontenit gata să predice dreapta credinţă.           — Timocles din Cos, vorbi el, mărturisesc că multe din cuvintele tale nu-s lipsite de judecată. E înţelept, în-tr-adevăr, să dispreţuim bunurile acestei lumi. Dar ar fi nebunie să dispreţuim deopotrivă bunurile cele veşnice şi să stârnim mânia lui Dumnezeu. Deplâng orbirea ta, Timocles, şi vreau să-ţi dezvălui adevărata învăţătură, astfel încât, aflând că există un Dumnezeu în trei ipostaze, să asculţi de Dumnezeul acesta, întocmai cum ascultă un copil de tatăl său, '