Ellen G. White

CUPRINS:           Cel mai mare eveniment din istorie. 7 2. Făgăduinţele celei de a doua veniri a lui Hristos. 13 3. Semne în lumea geologică. 17 4. Semne în lumea religioasă. 20 5. Semne în lumea aştrilor. 26 6. Semne în lumea economică. 32 7. Semne în lumea socială. 34 8. „Cum era în zilele dinainte de potop”. 37 9. „Cum a fost în zilele lui Lot”. 44 10. Timpul celei de a doua veniri. 48 11. Pregătire pentru a doua venire. 51 12. Solia celei de a doua veniri. 54 13. Un timp de probă în faţa noastră. 70 14. Închiderea uşii harului. 75 15. Cerul şi pământul în haos. 79 16. Liberarea poporului lui Dumnezeu. 84 17. O împărăţie de 1000 de ani. 90 18. Viziuni ale viitorului glorios. 95                 Prefaţă.           În vederea îmbunătăţirii situaţiei internaţionale oamenii fac planuri şi planuri. Dar proiectele umane, fie bune sau rele, nu se împlinesc când sunt în dezarmonie cu planul lui Dumnezeu.           Din orice punct de vedere mersul lucrurilor în această lume este prevăzut de Dumnezeu. El a stabilit un plan după care evenimentele să se deruleze. Adevărul este că noi nu putem să pătrundem în sfaturile Celui prea Înalt, dar, pe de altă parte nu este posibil să dăm pe faţă indiferenţă pentru ce El ne-a descoperit în Cuvântul Său pentru cunoştinţa noastră. „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru”, spune un verset din Biblie, „iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pentru veşnicie”.           Deuteronom 29:29           Prin urmare, din porunca lui Dumnezeu, să cercetăm lucrurile descoperite.           Editorii.           Cap. 1           Cel mai mare eveniment din istorie.           Unul dintre cele mai solemne şi mai glorioase adevăruri descoperite în Biblie este a doua venire a lui Hristos pentru a încheia marea lucrare de răscumpărare. Poporului peregrin al lui Dumnezeu, lăsat atât de mult timp să stea în „negura şi umbra morţii”, îi este dată o speranţă preţioasă, inspiratoare de bucurie, în făgăduinţa revenirii Aceluia care este „învierea şi viaţa” pentru a aduce acasă „pe cei surghiuniţi ai Săi”. Învăţătura celei de a doua veniri este nota dominantă a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche de oameni a părăsit cu durere Edenul, copiii credinţei au aşteptat venirea Celui făgăduit pentru ca să zdrobească puterea nimicitorului şi să-i aducă din nou în Paradisul pierdut.           Bărbaţii sfinţi din vechime aşteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia în slavă, ca împlinire a speranţei lor. Lui Enoh, numai a şaptea generaţie de la cei care locuiseră în Eden, care timp de trei secole umblase pe pământ cu Dumnezeu, i s-a îngăduit să privească de departe venirea Eliberatorului. „Iată, zicea el, că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor”. (Iuda 14:15). Patriarhul Iov în noaptea suferinţei lui, exclama cu o încredere neclintită: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe 7           Pământ. Voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia”. (Iov 19:25-27) Revenirea lui Hristos, pentru a inaugura domnia neprihănirii, a inspirat cele mai sublime şi înflăcărate declaraţii scriitorilor sacri.           Poeţii şi profeţii Bibliei au exprimat acest adevăr în cuvinte radiind de foc ceresc. Psalmistul cânta despre puterea şi maiestatea Regelui lui Israel: „Din Sion, care este întruparea frumuseţii desăvârşite, de acolo străluceşte Dumnezeu. Dumnezeul nostru vine şi nu tace. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său”. (Ps. 50:2-4) „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul. Înaintea Domnului! Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Lui”. (Ps. 96:1l-l3)           Profetul Isaia spunea: „Treziţi-vă şi săriţi de bucurie cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi”. „Să învie dar morţii tăi! Să se scoale trupurile mele moarte!” „Nimiceşte moartea pe vecie; Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea, vor zice: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam; acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Is. 26:19; Is. 25:8-9) Habacuc, răpit în viziune sfântă, a văzut venirea Lui. „Dumnezeu vine din Teman şi Cel sfânt vine din muntele Paran. Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui. Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul; priveşte şi face pe neamuri să tremure; munţii cei veşnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veşnice. Ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă. La vederea Ta, se cutremură munţii; adâncul îşi ridică glasul şi îşi înalţă valurile în sus. Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de 8           Lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte. Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf”. (Hab. 3:3,4,6,8,10,11,13)           Când Mântuitorul era pe punctul de a se despărţi de ucenicii Săi, i-a mângâiat în întristarea lor cu asigurarea că va veni iarăşi: „Să nu vi se tulbure inima. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine”. (Ioan 14:l-3) „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.           Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui”. (Matei 25:31, 32) Îngerii care au întârziat pe Muntele Măslinilor, după înălţarea lui Hristos, au repetat ucenicilor făgăduinţa revenirii Sale: „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”. (Fapte 1:11) Iar apostolul Pavel, vorbind prin inspiraţia Duhului, mărturisea: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer”. (1 Tes. 4:16) Profetul de pe Patmos spunea: „Iată că El vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea”. (Apoc. 1:7) În jurul venirii Sale se concentrează slava „aşezării din nou a tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime”. (Fapte 3:21) Atunci stăpânirea de lungă durată a răului va fi nimicită; „Împărăţia lumii” acesteia va deveni împărăţia „Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor”. (Apoc. 11:15) „Slava Domnului se va descoperi şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”. „Domnul Dumnezeu va face să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor.” El va fi ca o „cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă pentru rămăşiţa poporului”. (Is. 40:5; 61:11; 28:5) Atunci va fi statornicită sub întregul cer, împărăţia paşnică şi mult dorită a lui Mesia. „Tot astfel, Domnul are milă de Sion şi 9           Mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un rai şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului”. I se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului”. „Nu te vor mai numi Părăsită şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi „Plăcerea Mea este în ea” şi ţara Ta o vor numi Beula.           Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine”. (Is. 51:3; 35:2; 62:4, 5)           Revenirea Domnului a fost în toate secolele speranţa urmaşilor Săi adevăraţi. Făgăduinţa Mântuitorului, la despărţirea de pe Muntele Măslinilor, că va reveni, a luminat viitorul ucenicilor Săi, umplându-le inimile de bucurie şi speranţă pe care întristarea n-a putut să le stingă, nici încercările să le întunece. În mijlocul suferinţei şi persecuţiei, „arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” a fost „fericita nădejde”. Când creştinii tesaloniceni erau copleşiţi de întristare, la înmormântarea celor dragi, care nădăjduiseră să trăiască pentru a vedea venirea Domnului, Pavel, învăţătorul lor, le îndrepta atenţia către învierea care urma să aibă loc la venirea Mântuitorului. Atunci vor învia cei morţi în Hristos şi împreună cu cei vii vor fi răpiţi ca să întâmpine pe Domnul în văzduh. „Şi astfel”, spunea el, „vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte”. (1 Tes. 4:16-l8)           Pe Patmosul stâncos, ucenicul iubit aude făgăduinţa: „Iată, Eu vin curând”, iar răspunsul lui plin de dor exprimă rugăciunea bisericii de-a lungul peregrinării ei: „Amin, vino Doamne Isuse”.           (Apoc. 22: 20)           Din temniţă, de la rug, de pe eşafod, unde sfinţii şi martirii au mărturisit pentru adevăr, vine de-a lungul secolelor expresia credinţei şi speranţei lor. Fiind „siguri de învierea Sa personală şi în consecinţă şi de a lor, la revenirea Sa”, spune unul dintre aceşti creştini, „ei dispreţuiau moartea şi se aflau mai presus de ea”.

CUPRINS:           Privind la Răscumpărătorul răstignit. 2           Planul de mântuire. 6           Naşterea lui Hristos.11           Copilăria lui Isus. 23           Ioan Botezătorul. 33           Botezul lui Isus. 45           Ispitirea în pustie. 52           Mărturia lui Ioan. 62           Caracterul lui Ioan. 67           Moartea lui Ioan. 72           Nunta din Cana. 80           Curăţirea templului. 92           Nicodim vine la Isus. 99           Samariteanca. 111           Fiul servului împărătesc. 119           Isus la Betesda. 123           Isus în Capernaum. 135           Chemarea ucenicilor. 142           Vindecarea leprosului. 150           Paraliticul. 155           Sabatul. 163           Predica de pe munte. 168           Parabola semănătorului. 187           Alte parabole. 195           Liniştirea furtunii.208           Demonizaţii din morminte.213           Fiica mai marelui sinagogii. 219           Pâinile şi peştii. 224           Hristos umblă pe mare. 232           Hristos în sinagogă. 237           Femeia cananeancă.251           Schimbarea la faţă. 255           Sărbătoarea corturilor. 267 „Du-te şi nu mai păcătui”. 276           Învierea lui Lazăr. 283           Jertfa Mariei. 294           Intrarea lui Isus în Ierusalim. 303           Isus plânge asupra Ierusalimului. 313           A doua curăţire a templului. 322           Isus şi fariseii. 334           Predica de mustrare a fariseilor. 349           În curtea din afară. 363           Paştele. 369           În grădina. 379           În sala de judecată. 389           Osândirea lui Isus. 404           Golgota. 421           La mormânt. 440           Sfârşitul luptei. 448           Învierea. 455           Femeile la mormânt. 461           Isus la Emaus. 467           În camera de sus. 475           Isus în Galilea. 480           Adunarea fraţilor. 489           Înălţarea lui Isus la cer. 501                 Prefaţă.           Viaţa lui Isus prezintă momentele principale din viaţa Acestui personaj ilustru, a Cărui existenţă, exemplu şi învăţătură au marcat nu doar pe contemporanii Săi, ci întreaga posteritate. Învăţăturile Umilului Galilean şi-au aflat ecoul în inimile a milioane de oameni din toate timpurile şi locurile, ajungând la fel de proaspete, de actuale şi de dătătoare de pace până în zilele noastre. Naşterea, copilăria, activitatea Sa de educare şi vindecare, minunile şi ilustraţiile Sale educative, precum şi suferinţele, moartea şi învierea Lui glorioasă, urmate de înălţarea Sa la cer, sunt toate descrise cu un talent greu de egalat de către autoarea inspirată. Spre deosebire de majoritatea celorlaltor biografii cărora nu le rămâne decât valoarea istorică sau documentară, Viaţa lui Isus nu este doar istorie, ci continuă să reprezinte pentru nenumăraţi creştini un model de jertfire de sine şi de vieţuire altruistă, pe care aceştia – înţelegându-i valoarea – încearcă să-l imite cu cea mai mare fidelitate.           Viaţa Celui care a trăit, a murit şi a înviat pentru noi, deschide noi perspective asupra existenţei omeneşti, dându-i un sens şi o valoare care nu se pierd pe marginea mormântului, ci depăşesc limitele morţii, ajungând până dincolo, în minunata veşnicie pe care le-a pregătit-o Dumnezeu acelora care au ales să imite Modelul Divin.           Viaţa lui Isus este o poveste de dragoste adevărată, care descrie iubirea Creatorului Universului pentru copiii Săi căzuţi în păcat, o iubire care a mers atât de departe, „încât a dat pe singurul Său Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.           Lecturând Viaţa lui Isus, cititorul poate afla, cât de mult este iubit de Dumnezeu, care a plătit un preţ nespus de mare pentru a-i oferi şansa mântuirii şi poate înţelege că are valoare în ochii lui Dumnezeu, care i-a rezervat un viitor minunat şi care îl doreşte şi îl aşteaptă cu o iubire părintească, în speranţa că va fructifica măreaţa şansă – pe care i-a oferit-o cu preţul unui sacrificiu atât de mare – viaţa veşnică.           Editorii.           Viaţa lui Isus.           Privind la RĂscumpĂrĂtorul rĂstignit.           Iubirea pentru om este manifestarea pe pământ a iubirii lui Dumnezeu. Tocmai pentru a sădi această iubire, pentru a ne face copii ai unei singure familii, Împăratul slavei S-a făcut una cu noi. Şi când se împlinesc cuvintele Lui de rămas bun „să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu”, când noi iubim lumea aşa cum a iubit-o El, atunci misiunea Lui pentru noi s-a împlinit. Suntem pregătiţi pentru cer deoarece avem cerul în inima noastră.           Mântuitorul Şi-a dat scumpa Sa viaţă ca să întemeieze o biserică în stare de a îngriji de sufletele întristate şi ispitite. O grupă de credincioşi poate fi săracă, needucată şi necunoscută; dar în Hristos ea poate face în familie, între vecini, în localitate şi chiar în locurile mai depărtate, o lucrare ale cărei urmări să ţină cât veşnicia.           Dar iubirea lui Hristos nu este restrânsă la o anumită clasă de oameni.           El Se face una cu fiecare copil. Pentru ca noi să putem deveni membri ai familiei cereşti, El a devenit membru al familiei pământeşti. El este un Fiu al omului şi în felul acesta frate cu fiecare fiu sau fiică a lui Adam. Urmaşii Lui nu trebuie să se simtă despărţiţi de lumea care piere în jurul lor. Ei sunt o parte din marea ţesătură a omenirii; şi cerul priveşte asupra lor ca la nişte fraţi cu păcătoşii şi cu sfinţii în acelaşi Privind la Răscumpărătorul răstignit timp. Iubirea lui Hristos îmbrăţişează pe cel decăzut, rătăcit şi păcătos; şi fiecare faptă de bunătate săvârşită pentru a înălţa un suflet căzut, fiecare faptă de îndurare, este primită ca fiind făcută pentru El.           În înţelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie şi a aşezat-o El Însuşi. El a numit-o „temelie sigură”. Întreaga lume poate aşeza pe ea poverile şi durerile ei; ea le suportă. Cu deplină siguranţă ei pot clădi pe ea. Hristos este „o piatră încercată”. Cei care se încred în El, nu vor fi dezamăgiţi. El a suportat toate probele. A suportat apăsarea, vinovăţia lui Adam şi vinovăţia urmaşilor acestuia şi a ieşit mai mult decât biruitor de sub puterile răului. El a dus poverile aruncate pe El de toţi păcătoşii ce s-au pocăit. În Hristos inima vinovată a aflat odihnă. El este temelia sigură. Toţi cei care se sprijină pe El, se odihnesc în deplină siguranţă.           Tot ceea ce Dumnezeu şi Hristos au putut să facă pentru mântuirea păcătoşilor s-a făcut. Păcătuirea a pus lumea în primejdie de moarte.           Dar din cer s-a auzit glasul salvator: „Am găsit un preţ de răscumpărare”.           Isus Hristos care n-a cunoscut nici un păcat S-a făcut păcat pentru omul căzut. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Hristos S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare. El Şi-a dezbrăcat haina Sa împărătească; Şi-a lăsat la o parte coroana regală, a coborât de pe scaunul Său de Comandant suprem al tuturor cerurilor şi Şi-a îmbrăcat dumnezeirea cu omenirea pentru ca să poarte toate slăbiciunile noastre şi să fie ispitit în toate ca şi ceilalţi oameni.           Ispăşirea lui Hristos nu a fost săvârşită pentru a îndupleca pe Dumnezeu să iubească pe acei pe care altfel i-ar fi urât şi nu a fost făcută nici pentru a produce o dragoste care nu ar fi existat; ci a săvârşit-o pentru a da pe faţă iubirea care era deja în inima lui Dumnezeu, ca exponent al graţiei divine în faţa inteligenţelor cereşti, a lumilor necăzute şi înaintea neamului omenesc căzut. Noi nu trebuie să întreţinem ideea că Dumnezeu ne iubeşte pentru că a murit Hristos pentru noi; ci pentru că ne-a iubit, de aceea a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru noi.

În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremaţie papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbaţi care au cultivat credinţa în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viaţă şi care au sfinţit Sabatul cel adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbaţi, posteritatea nu va şti niciodată. Au fost taxaţi ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâţi şi, de la un veac la altul, au păstrat credinţa în curăţia ei ca o moştenire sfântă pentru generaţiile ce urmau să vină. Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat datorită supremaţiei Romei, este scrisă în ceruri, dar în rapoartele omeneşti are un spaţiu mic. Câteva urme ale existenţei lui abia se pot găsi, cu excepţia acuzaţiilor prigonitorilor. Politica Romei a fost aceea de a şterge orice urmă de opoziţie faţă de învăţăturile sau hotărârile ei. Ea a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viaţa bogatului sau a săracului, a celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al cruzimii ei faţă de dizidenţi. Conciliile papale au hotărât ca acele cărţi sau scrieri care conţin asemenea rapoarte să fie încredinţate flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărţile erau puţine la număr şi într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe pentru a împiedica pe romanişti să-şi aducă la îndeplinire scopul. Nici o biserică dinăuntrul hotarelor jurisdicţiei Romei n-a fost prea mult lăsată netulburată ca să se bucure de libertatea de conştiinţă. Papalitatea n-a câştigat puterea decât întinzând mâna pentru a zdrobi pe toţi aceia care refuzau să recunoască dominaţia ei şi, una după alta, bisericile s-au supus stăpânirii ei. În Marea Britanie, creştinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de bretoni în primele veacuri era atunci necoruptă de apostazia romană. Persecuţia din partea împăraţilor păgâni, care se întinsese chiar şi la aceste tărâmuri îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulţi creştini din Anglia care au fugit de persecuţie, au găsit scăpare în Scoţia; de aici adevărul a fost dus în Irlanda şi în toate ţările acestea a fost primit cu bucurie. Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câştigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învăţaţi de sclavii lor, iar creştinii au fost constrânşi să se retragă în munţi şi în mlaştinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoţia, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în ţări îndepărtate. Din Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care au adunat în jurul lor pe credincioşii împrăştiaţi pe insula singuratică Iona şi au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre aceşti evanghelişti se găsea şi un păzitor al Sabatului biblic şi în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o şcoală din care au plecat misionari nu numai în Scoţia şi Anglia, ci şi în Germania, Elveţia şi chiar Italia. Dar Roma îşi aţintise privirile asupra Britaniei şi s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al şaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiţi cu favoruri de către barbarii cei mândri şi au convins pe mii dintre ei să practice credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu convertiţii lor s-au ciocnit cu creştinii primari. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili având caracter, doctrină şi obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Bretonii au răspuns cu blândeţe că doreau să iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul de supremaţie în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria desfăşurată de către trimişii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul roman spunea: "Dacă nu vreţi să primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, veţi primi duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte" (J. H. Merle D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.17, cap.2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Britania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei. În ţările de dincolo de jurisdicţia Romei au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas aproape cu totul libere de corupţia papală. Ele erau înconjurate de păgânism şi, în desfăşurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credinţă şi au primit multe dintre adevărurile ei. Aceşti creştini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ţinut la această credinţă şi practică au existat în Africa Centrală şi printre armenii din Asia. Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în ţara în care papalitatea şi-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înşelăciunii şi corupţiei ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului şi-au păstrat independenţa; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinţei lor, supremaţia puterii căreia lumea întreagă se părea că plăteşte tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorităţii papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu şi să păstreze curăţia şi simplitatea credinţei lor. S-a produs o despărţire. Aceia care au rămas la vechea credinţă s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în ţări străine; alţii s-au retras în văile singuratice şi în fortăreţele stâncoase ale munţilor şi acolo şi-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu. Credinţa care timp de veacuri a fost ţinută şi învăţată de către creştinii valdenzi era în contrast evident cu învăţăturile rătăcite impuse de Roma. Credinţa lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creştinismului.

Un fermier cinstit şi drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor şi care dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieţii cu sărăcia şi învăţase în felul acesta marile lecţii ale energiei şi jertfirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independenţă şi iubitor de libertate, prin putere de rezistenţă şi patriotism fierbinte – trăsături care predominau şi în caracterul lui. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluţiei şi sacrificiilor făcute de el în luptele şi suferinţele din acea perioadă zbuciumată se datorează sărăcia din prima parte a vieţii lui Miller. Avea o constituţie fizică sănătoasă şi chiar în copilărie dăduse dovadă de o putere intelectuală mai mare decât cea obişnuită. Pe măsură ce creştea, aceasta devenea şi mai accentuată. Mintea lui era activă şi bine dezvoltată şi avea o sete mare după cunoştinţe. Cu toate că nu se bucurase de avantajele unei educaţii dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu şi deprinderea unei cugetări cu grijă, precum şi a unui spirit critic, au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă şi cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproş şi o reputaţie de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul şi dărnicia lui. Prin energie şi perseverenţă a dobândit de timpuriu competenţă, menţinându-şi în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile şi militare de încredere, iar drumurile către bogăţie şi onoruri îi păreau larg deschise. Mama lui avea o evlavie curată şi încă din copilărie el a fost impresionat de problemele religioase. Dar tot atunci fusese dus în societatea deiştilor, a căror influenţă era foarte puternică datorită faptului că aceştia erau în majoritate cetăţeni buni, oameni cu trăsături umanitare şi caritabile. Trăind în mijlocul unor instituţii creştine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Calităţile deosebite care le-au câştigat respectul şi încrederea se datorau Bibliei; şi totuşi aceste înzestrări deveniseră atât de pervertite, încât exercitau influenţa lor împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu aceşti bărbaţi, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăţi care îi păreau de netrecut; totuşi, această credinţă nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, aşa că a rămas mai departe nemulţumit. Totuşi timp de 12 ani a continuat să susţină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat şi sumbru. Referindu-se mai târziu la simţămintele lui din vremea aceea, spunea: "Gândul nimicirii mă îngheţa şi mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toţi o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veşnicia – ce era oare? Şi moartea – de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicaţie. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înţelegeam cauza. Am murmurat şi m-am plâns, dar nu ştiam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu ştiam cum şi unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde". În această stare a continuat timp de câteva luni. "Deodată, spunea el, caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o fiinţă atât de bună şi de miloasă care să ispăşească nelegiuirile noastre şi prin aceasta să ne salveze de suferinţă şi de pedeapsa păcatului. Imediat am simţit cât de iubitoare poate fi această fiinţă şi mi-am închipuit că mă pot arunca în braţele Sale şi să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Fiinţă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găseşte nici o dovadă despre existenţa unui asemenea Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare. Şi am înţeles că Biblia scotea în evidenţă tocmai pe Mântuitorul de care aveam eu nevoie; şi am fost uimit să descopăr cum o carte – după părerea mea de atunci – neinspirată dezvoltă nişte principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate şi contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniştit şi mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în oceanul vieţii. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie şi pot spune, în adevăr, că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am descoperit că nici jumătate nu mi se spusese. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumuseţea şi măreţia ei şi m-am minunat cum de am putut-o lepăda. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima şi un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură şi mi-am îndreptat inima să primesc înţelepciune de la Dumnezeu" (S. Bliss, Memoirs of W. Miller, p.65-67). Miller şi-a mărturisit pe faţă credinţa în religia pe care o dispreţuise. Dar prietenii lui necredincioşi n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuşi le susţinuse împotriva autorităţii divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raţionat că dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăşi; şi dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înţelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine şi să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza. Încercând să pună deoparte părerile preconcepute şi renunţând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor şi ale concordanţei. Şi-a continuat studiul într-un mod ordonat şi metodic; începând cu Geneza şi citind verset cu verset, mergea mai departe doar pe măsura înţelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeaşi legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-şi aibă propria lui greutate asupra subiectului din text şi dacă înţelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înţelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).

Pentru multe minţi, originea păcatului şi motivul existenţei lui constituie un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui îngrozitoare de vai şi distrugere, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia ei nu-i găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit şi, ca urmare, nu găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor. Unii ca aceştia, mânaţi de dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii însă nu ajung la nici o înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la modul în care El tratează păcatul.           Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se pot înţelege suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: el „este călcarea Legii”, este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine.           ARMONIA UNIVERSULUI înainte de apariţia păcatului, în întregul univers era pace şi bucurie.           Totul era în armonie desăvârşită cu voinţa Creatorului. Iubirea faţă de Dumnezeu era supremă, iar iubirea omului faţă de om era nepărtinitoare.           Hristos, Cuvântul, singurul născut din Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veşnic – una în natură, în caracter şi în scop – singura Fiinţă din tot universul care putea intra în sfaturile şi în planurile lui Dumnezeu.           Prin Hristos, Tatăl a realizat crearea tuturor fiinţelor cereşti. „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri” (Coloseni 1,16) şi tot cerul îi dădea ascultare lui Hristos în aceeaşi măsură ca şi Tatălui.           Datorită faptului că legea iubirii este temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor create depindea de acordul lor desăvârşit faţă de marile principii ale dreptăţii. Dumnezeu doreşte de la toate făpturile Sale o slujire din dragoste – un omagiu care izvorăşte dintr-o apreciere inteligentă a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o slujire silită şi, ca urmare, le dă tuturor libertatea de voinţă, ca să-I aducă o slujire de bunăvoie.           Dar a apărut cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul şi-a avut originea în acela care, după Hristos, fusese cel mai onorat de Dumnezeu şi care avea cea mai înaltă poziţie de putere şi slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt şi nepătat.„…Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: 'Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.' „ (Ezechiel 28,12-l5)           CREAŢiUNEA REFLECTA SLAVA LUI DUMNEZEU.           Lucifer ar fi putut rămâne în graţia lui Dumnezeu, iubit şi onorat de ostile îngereşti, punându-şi la lucru puterile nobile pentru a-i binecuvânta pe alţii şi a-L slăvi pe Făcătorul său. Dar profetul spune: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (vers. 17). Puţin câte puţin, Lucifer a ajuns să-şi îngăduie dorinţa după înălţare de sine. „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu” (vers. 6). „Tu ziceai în inima ta: '… Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării…, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt' „ (Isaia 14,13.14). În loc să caute să-L facă pe Dumnezeu cel dintâi în dragostea şi slujirea fiinţelor pe care El le crease, strădania lui Lucifer a fost să câştige slujirea şi închinarea lor pentru sine. Râvnind la onoarea pe care Tatăl cel veşnic o revărsase asupra Fiului Său, acest prinţ al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea dreptul să o exercite.           Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului şi să trâmbiţeze lauda Lui. Câtă vreme Dumnezeu fusese onorat în felul acesta, pretutindeni fusese pace şi veselie. Dar acum, armoniile cereşti au fost umbrite de o notă discordantă. Înălţarea de sine, contrar planului Creatorului, a provocat simţăminte rele în minţile în care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Sfaturile cereşti au stăruit pe lângă Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreţia, bunătatea şi dreptatea Creatorului şi natura sfântă şi neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu însuşi stabilise ordinea în ceruri; dar, neţinând seama de ea, Lucifer îl dezonora pe Făcătorul său şi aducea ruină asupra lui însuşi. Dar avertizarea dată cu milă şi cu o dragoste nemărginită n-a făcut decât să trezească un spirit de împotrivire. Astfel, Lucifer a îngăduit ca invidia faţă de Hristos să-l stăpânească şi a rămas intransigent.