Karl May

CUVÂNT ÎNAINTE.           De câte ori gândul mă poartă la pieile-roşii, de atâtea ori îmi amintesc, fără să vreau, de Turcia. Oricât de ciudat, faptul are o justificare. Deşi indianul şi turcul au foarte puţine trăsături comune, totuşi există ceva care îi aseamănă: într-un grad mai mare sau mai mic, socotelile cu ei au fost încheiate. Despre turc nu se discută altfel decât ca despre „omul bolnav” [1], în timp ce indianul – aşa susţin toţi cei care cunosc situaţia – e „pe moarte”.           Da, rasa pieilor-roşii este pe moarte! Acest pacient uriaş, doborât de o soartă cumplită ce nu cunoaşte îndurare, zace întins de la Ţara de Foc până dincolo de Marile Lacuri ale Americii de Nord. Împotrivirea lui disperată a fost în van. Forţele i s-au stins treptat. Abia de mai respiră.           Răzvrătirile periodice ale trupului său golaş sunt convulsiuni care anunţă sfârşitul.           Are vreo vină, a meritat indianul acest sfârşit prematur?           Dacă acceptăm ideea că tot ce trăieşte are dreptul la viaţă şi că un atare adevăr se referă atât la individ, cât şi la specia întreagă, atunci indianul are şi el dreptul la existenţă, asemenea omului alb; el poate chiar să pretindă libertatea de a se dezvolta din punct de vedere social şi statal potrivit personalităţii sale. Unii afirmă că indianul nu ar poseda însuşirile necesare pentru a-şi făuri un stat. Oare aşa să fie? Eu spun răspicat: Nu! Însă n-am de gând să dovedesc aceasta printr-o lucrare savantă. Omul alb a avut norocul să urce un lung drum istoric, trecând de la treapta vânătorii la păstorit, apoi la agricultură şi, în sfârşit, la civilizaţia industrială. Indianul nu a parcurs o asemenea evoluţie. Totuşi unii îi cer să realizeze saltul gigantic de la treapta cea mai de jos la cea mai de sus, fără a lua în considerare faptul că, sărind astfel, ar putea să cadă şi să se rănească mortal.           Natura vie se guvernează după o lege cruntă: cel mai slab e nevoit să cedeze în faţa celui mai tare. Când e vorba însă de oameni, această lege sălbatică trebuie să devină mai clementă, pentru că o lege de asemenea veşnică este ca şi iubirea între oameni. Putem să spunem oare că faţă de indianul muribund s-a aplicat o astfel de clemenţă?           Primii albi nu numai că s-au bucurat de toată ospitalitatea indienilor, dar aproape că au fost divinizaţi. Şi cu ce răsplată s-au ales indienii? Ţara ce o stăpâneau le-a fost răpită; nimeni nu o poate nega. Cine a citit istoria „vestiţilor” conchistadori ştie cât sânge a curs şi câte cruzimi s-au săvârşit; iar exemplul lor a fost continuat de urmaşi. Omul alb a venit cu vorbă mieroasă pe buze, dar purtând cuţitul tăios la brâu şi în mâini arma încărcată. El făgăduia iubire şi pace, dar semăna ură şi sânge. Indianul trebuia să se retragă pas cu pas. De repetate ori i s-au promis drepturi „veşnice” asupra teritoriului care de fapt îi aparţinea, pentru ca după scurt timp să fie alungat din nou mai departe, tot mai departe. I s-au „cumpărat” pământurile, cu plata în obiecte fără valoare, de care nu se putea folosi. Ori nu i se plătea nimic. În schimb, a fost blagoslovit cu otrava perfidă a „apei de foc”, precum şi cu vărsatul sau cu alte boli rele, dezgustătoare, care au decimat triburi întregi, depopulând satele. Dacă indianul încerca să-şi apere drepturile, i se răspundea cu gloanţe; şi din nou trebuia să se retragă, cedând în faţa superiorităţii armelor omului alb. Plin de amărăciune, se răzbuna pe feţele palide, ca indivizi; urmau atunci acele masacre odioase printre indieni. Şi astfel, vânătorul de odinioară, mândru, curajos, viteaz, iubitor de adevăr şi profund devotat prietenilor săi, a devenit un om bănuitor, prefăcut, care se furişează pe ascuns; nu el a vrut-o, ci omul alb l-a obligat să fie aşa.           Unde au dispărut hergheliile de mustangi, din mijlocul cărora indianul îşi alegea cu îndrăzneală calul de călărie? Unde sunt bizonii care hălăduiau, milioane, în prerie şi îl hrăneau? Din ce trăieşte indianul de azi? Din făina şi carnea pe care le primeşte? Dar cum arată făina? Amestecată cu ipsos şi cu alte murdării, încât nici nu poţi să o consumi?           Unui trib i se promit o sută de „vaci grase”, dar pe drum acestea se transformă în două-trei vite jigărite, a căror carne nu ar sătura nici măcar un vultur mâncător de stârvuri. Sau poate că indianul ar trebui să se apuce de agricultură? Dar este el sigur că va ajunge să-şi strângă recolta, el, omul lipsit de drepturi, mâncat mereu mai departe, fără a i se da putinţa de a se aşeza undeva? Înainte vreme puteai să admiri figura semeaţă, frumoasă a indianului zburând peste savana întinsă pe mustangul lui cu coada în vânt; şi cât de mizer, de obidit arată el azi în zdrenţele sale, care nici măcar nu sunt în stare să-i acopere goliciunea trupului! Indianul care altădată înfrunta cu mâna goală pe ferocele urs cenuşiu se furişează acum prin unghere ca un câine râios, pentru a cerşi o ciosvârtă de carne sau pentru… a fura.           Da, indianul a ajuns un om bolnav, un muribund, iar noi, la căpătâiul lui, aşteptăm să-i închidem ochii. Să stai la căpătâiul unui muribund este un lucru foarte grav, dar de mii de ori mai grav e să stai la căpătâiul unei rase sortită morţii. În acest din urmă caz, se pot pune multe, foarte multe întrebări şi mai ales următoarea: ce ar fi înfăptuit această rasă dacă i s-ar fi lăsat timp şi spaţiu pentru a-şi valorifica forţele şi talentele, înlăuntrul ei ca şi în afară? Ce forme specifice de cultură pierde omenirea prin dispariţia acestei rase? Indianul, aflat astăzi pe moarte, avea un caracter ferm, nu se lăsa asimilat; era oare acesta un motiv ca să-l omori, nu putea fi păstrat în viaţă? Dacă pentru prevenirea dispariţiei bizonilor s-a găsit un azil protector în Parcul Naţional din Montana şi cel din Wyoming, de ce oare nu se găseşte şi un loc unde să poată trăi, propăşind în linişte, fostul stăpân legitim al ţării?           Ce rost mai au însă astfel de întrebări în pragul morţii! Ce să ajute reproşurile, când nimic nu mai poate ajuta! Pot numai să deplâng situaţia, dar nu s-o schimb; pot să umblu îndoliat, dar nu pot învia nici o victimă. De ce mă refer la persoana mea? Pentru că sunt unul dintre aceia care i-a cunoscut pe indieni de-a lungul mai multor ani şi am cunoscut îndeosebi pe unul a cărui făptură deosebit de luminoasă şi minunată sălăşluieşte adânc şi la loc de cinste în inima mea, în gândurile mele. Dintre toţi prietenii el a fost cel mai bun, cel mai credincios, oricând gata să se sacrifice pentru alţii, un adevărat tip reprezentativ al rasei sale. Şi aşa cum rasa îi e osândită la moarte, a pierit şi el, răpus de un glonte ucigaş al duşmanului. A fost cel mai nobil fiu al acestei naţiuni în agonie, pe care o iubesc şi azi, aşa cum l-am iubit şi pe el. Mi-aş fi dat bucuros viaţa ca să-l salvez, precum şi el şi-a pus de mii de ori viaţa în primejdie pentru mine. Dar în timp ce mie nu mi-a fost dată fericirea să-l scap de la moarte, el a murit salvându-şi prietenii. Şi totuşi, dispariţia lui nu e decât fizică, pentru că Winnetou, căpetenia cea mare a apaşilor, va continua să trăiască în paginile cărţilor mele. Scriindu-le, voi căuta să-i ridic un monument binemeritat. Şi dacă tu, cititorule, privindu-l cu ochii minţii, vei judeca fără părtinire poporul pe care această căpetenie l-a întruchipat atât de fidel, atunci voi fi întru totul mulţumit.

Capitolul I – După urme.           La sud de ţinutul unde se întâlnesc hotarele celor trei State nord-americane – Dakota, Nebraska şi Wyoming – înaintau călare doi bărbaţi, a căror apariţie ar fi stârnit mare vâlvă oriunde în altă parte. Căci amândoi aveau înfăţişări stranii, aproape înfricoşătoare. Cel dintâi, mai înalt de doi metri, era uscăţiv şi palid, ca o stafie, iar tovarăşul său, neînchipuit de mic şi rotofei, părea că luase forma unei sfere. Totuşi, chipurile lor se găseau la aceeaşi înălţime, fiindcă cel scund călărea pe o gloabă cu picioare lungi, ciolănoase, iar celălalt pe un catâr mic şi slab. Aşa se face că celui gras curelele de piele, care-i serveau drept scări, nu-i ajungeau calului nici până la pântece, iar lunganul nici n-avea nevoie de scări, căci picioarele îi atârnau în asemenea hal, încât, la cea mai uşoară mişcare, atingeau pământul, fără să se mişte din şa.           Fireşte, niciunul, nici altul n-aveau o şa adevărată. Cel mic o făcuse din spinarea unui lup ucis, iar uscăţivul pusese dedesubt o pătură veche şi atât de zdrenţuită, încât şedea de-a dreptul pe spinarea goală a catârului.           Îmbrăcămintea lor avea, de asemenea, o înfăţişare dintre cele mai ciudate. Lunganul purta nişte nădragi de piele, care fuseseră cu siguranţă croiţi pentru cineva cu mult mai voinic. Afară de aceasta, erau acoperiţi cu un strat lucios de grăsime, din pricină că stăpânul lor îi folosea mai totdeauna şi ca prosop şi ca batistă, obişnuind să şteargă cu dânşii tot felul de obiecte care ar fi trebuit mai degrabă aruncate. Picioarele-i goale erau vârâte în nişte ghete despre care ai fi crezut că au fost purtate de Matusalem însuşi, şi că, de atunci, fiecare stăpân le-a mai pus câteva petice. Nu se putea spune hotărât dacă avuseseră vreodată o anumită culoare, fiindcă luceau în toate cele şapte culori ale curcubeului.           Pe trupu-i deşirat, călăreţul purta o geacă de piele, fără nasturi, care-i lăsa descoperit pieptul negricios. Mânecile îi veneau numai puţin deasupra cotului, aşa încât i se vedeau braţele descărnate, cu venele umflate. Gâtul lung şi-l înfăşurase cu o basma de bumbac, despre care nici măcar stăpânul ei nu-şi mai putea aminti dacă fusese cândva albă sau neagră, verde sau galbenă, roşie sau albastră.           Partea cea mai luxoasă a îmbrăcăminţii era însă pălăria aşezată pe căpăţâna-i lunguiaţă şi ascuţită. Fusese la origine un joben cenuşiu care, probabil, în timpuri imemoriale, împodobise capul vreunui lord englez. Tăvălugul sorţii o făcuse să ajungă, în cele din urmă, în stăpânirea acestui vânător din prerie căruia, lipsindu-i gustul rafinat al nobilului, socotise marginile de prisos, smulgându-le, pur şi simplu. Numai în faţă mai lăsase o bucăţică, să-i ţină umbră şi să aibă ce apuca, atunci când voia s-o scoată. Pe lângă toate astea, el era de principiul că în prerie capul are nevoie de aeriseală, aşa că o împunsese din loc în loc cu briceagul, dând prilej tuturor vânturilor să se întâlnească în interiorul „pălăriei” sale.           Drept cingătoare, lunganul purta un ştreang gros, înfăşurat de câteva ori în jurul şalelor, şi prinsese de el două revolvere şi două cuţite. Tot acolo mai erau atârnate o cartuşieră, punga cu tutun, un sac din piele de pisică, în care să poată depozita făină, un amnar şi alte obiecte, a căror întrebuinţare era un mister pentru orice profan. Pe piept îi atârna, de o curea, luleaua, dar ce fel de lulea! O adevărată capodoperă, din care mai rămăsese o bucăţică găunoasă de lemn de soc. Lunganul, ca toţi fumătorii pătimaşi, mesteca ciubucul, când se termina tutunul.           Totuşi, trebuie să recunoaştem că îmbrăcămintea nu se compunea doar din ghete, pantaloni, geacă şi pălărie. O, nu! Printre averile sale se număra şi o manta de cauciuc americană, dintre acelea care, la cea dintâi ploaie, se strâng în lung şi în lat, rămânând doar pe jumătate din cât erau la început. Şi, fiindcă n-o mai putea îmbrăca, şi-o agăţase de umeri cu o sfoară, ca pe o pelerină, într-un mod caraghios şi pitoresc. Mai purta şi un lasou încolăcit, atârnând de pe umărul stâng peste şoldul drept. În faţă, de-a curmezişul picioarelor, ţinea o puşcă, una dintre acele flinte lungi care nu-şi greşesc niciodată ţinta.

Capitolul I – Invitaţii misterioase.           Dimineaţă însorită de primăvară. Camera e scăldată în lumină. Pe masa de scris totul e pregătit. Ce-i mai trebuie unui scriitor pentru a se apuca de lucru?           Se aude clopoţelul de jos, de la poarta grădinii. A sosit poşta de dimineaţă.           „Ce fericit eşti”, gândeam eu, lăsând deoparte tocul. „Soţia ta are grijă de toate, scumpa ta soţie, „Sufleţelul„ tău are grijă să nu-ţi lipsească nimic. Ea pune în ordine scrisorile, ilustratele şi tipăriturile, atunci când tu nu mai ai timp să faci toate astea şi ţi le aduce pe acelea care sunt, într-adevăr, importante pentru tine.”           Aşa o alint eu, spunându-i „Sufleţel”. Numele acesta de alint mă duce cu gândul la poveştile din Munţii Saxonei1 şi văd cu ochii minţii „sătucul” şi „căsuţa” în care locuieşte „Sufleţel”, împreună cu mama ei. Personajul astfel alintat mi-a devenit din ce în ce mai drag, pe măsură ce scriam. Este lesne de înţeles că am ajuns să-mi alint soţia, spunându-i „Sufleţel”.           Parterul casei este „domeniul” soţiei, în timp ce la etaj sunt camerele mele. La parter ea are grijă de toate, ca un adevărat înger păzitor care veghează asupra întregii case. Ea se ocupă de cititorii care vin să mă vadă şi răspunde tuturor acelora care-mi scriu şi cărora nu am timp să le răspund eu însumi la scrisori.           Trebuie să ştiţi că ea îmi citeşte toate scrisorile care îmi sunt adresate şi are obiceiul de a le pune deoparte pe cele mai interesante. Aşa s-a întâmplat şi în ziua aceea. După ce am parcurs împreună toată corespondenţa, au fost puse deoparte o scrisoare sosită din America şi o revistă de antropologie sosită din Austria. Pe coperta revistei era un titlu haşurat cu creionul, astfel încât să iasă în evidenţă: „Dispariţia indienilor americani şi permanenta limitare a teritoriilor acestora, întreprinsă de către albi şi chinezi”. Pentru că aveam un pic de timp, am rugat-o pe „Sufleţel” să-mi citească articolul şi ea a dat curs rugăminţii mele. Autorul articolului cu pricina era un cunoscut profesor universitar. Articolul era scris cu multă căldură şi tot ceea ce spunea autorul despre rasa „roşie” era foarte adevărat şi interesant. Aş fi dorit să-i strâng mâna. Profesorul făcea, cu toate acestea, o greşeală pe care o făceau mulţi, deşi faptul în sine mi se părea ciudat. Pentru el, indienii din Statele Unite şi indienii care populează America de Nord, cât şi America de Sud erau unul şi acelaşi lucru. Pentru el, dispariţia datinilor şi obiceiurilor acestei rase era echivalentă cu dispariţia ei fizică.           Şi în cadrul unei rase există diferenţe. Nordul nu poate fi sinonim cu Sudul. În fiecare regiune se dezvoltă populaţii şi culturi diferite. Oricum, nu se poate spune despre o rasă că ea a dispărut, chiar dacă, pentru o anumită perioadă de timp, reprezentanţii ei nu se pot manifesta.           Dacă o rasă sau o populaţie poartă în sine puterea de a se trezi la viaţă, este suficient un singur glas pentru ca rasa sau poporul acela să reînvie şi să existe cu adevărat, alături de celelalte rase şi popoare ale lumii.           În cele din urmă, trebuie să spun – şi asta este părerea mea – că fiecare rasă trebuie să aibă un respect deosebit pentru cel mai bun şi cel mai nobil dintre reprezentanţii săi.           Scrisoarea din America fusese expediată de undeva, din „Vestul Sălbatic”, dar pe plicul scrisorii, încă nedesfăcut, nu se putea citi localitatea, deoarece ambele feţe erau acoperite de ştampile şi de denumiri ale diverselor oraşe. Numai adresa destinatarului se mai putea descifra şi aceasta deoarece era foarte concisă. Este cunoscut faptul că indienii sunt zgârciţi la vorbă. Această trăsătură de caracter era vizibilă şi în modul în care fusese scrisă adresa, compusă din numai trei cuvinte:           May.           Radebeul, Germania.           Am deschis plicul şi am scos din el o bucată de hârtie care fusese tăiată cu un cuţit mare, probabil, cu un cuţit Bowie, pentru ca apoi să fie împăturită.           Pe bucata de hârtie erau scrise câteva rânduri în limba engleză. Conţinutul acestora, pe care îl voi traduce pentru cititor, era aşternut cu creionul pe hârtie, de o mână nesigură, nedesprinsă cu scrisul.           „Lui Old Shatterhand, Vii la Mount Winnetou2? Eu vin cu siguranţă. Se poate să vină şi bătrânul Avaht-Niah, cel care a împlinit o sută de ani. Vezi că ştiu să scriu? Că scriu în limba feţelor palide?           Wagare-Tey, Căpetenia şoşonilor.”      După ce am citit scrisoarea, împreună cu soţia mea, ne-am privit miraţi unul pe altul. Asta nu pentru faptul că primisem o scrisoare din Vestul Sălbatic, de la un indian. Lucrul acesta se întâmpla destul de des. Ne mira faptul că scrisoarea venea din partea căpeteniei şoşonilor, Wagare-Tey, al cărei nume s-ar traduce prin Cerbul galben, căpetenie care nu scrisese niciodată până atunci. Despre căpetenia şoşonilor am mai scris în romanul „Crăciun” (Weihnacht). Când l-am întâlnit, adică acum mai bine de treizeci de ani, Wagare-Tey era un tânăr lipsit de experienţă, dar foarte cinstit, care pentru Winnetou şi pentru mine fusese un prieten de nădejde. Tatăl său, Avaht-Niah, avea peste şaizeci de ani, era un om de o cinste exemplară şi se folosise de influenţa pe care o avea, numai spre binele nostru. Pentru că Avaht-Niah era în vârstă şi pentru că nu am mai auzit nimic despre el, am crezut că a murit. Din conţinutul scrisorii mi-am dat seama însă că bătrânul era în viaţă. Altfel, autorul scrisorii nu mi-ar fi dat de veste că bătrâna căpetenie vine la Mount Winnetou.

I. Căpitanul Negru.           Capitolul I – Şatra de ţigani.           Departe de poalele munţilor se înălţa pădurea deasă. De acolo pornea o prelungire care cobora tocmai până în apropiere de Fürstenberg, capitala ducatului Nordland. O îngrădire croită în adâncul acestei păduri delimita o rezervaţie cu aspect sălbatic, unde nimănui, în afara pădurarilor de prin acele locuri, nu-i era îngăduit să pătrundă. Cu toate acestea, într-o dimineaţă, în rezervaţie puteau fi văzuţi nişte bărbaţi ale căror veşminte arătau de la o primă ochire că nu erau nici pădurari şi nici măcar dintre cei care ar fi avut permisiunea de a pătrunde în acel loc.           Între doi stejari bătrâni care să tot fi avut cam două mii de ani şi care-şi trimiteau ramurile vânjoase şi noduroase până hăt-departe în tării, se afla o căruţă împovărată de ani. Mârţoaga care o trăsese până acolo păştea în iarba înaltă, ale cărei lujere pline de sevă se iţeau printre muşchii şi buruienile de tot felul. Lângă trunchiul unui copac văpaia un foc unde se frigea la proţap o spată de căprioară. Un flăcăiaş care de-abia părea să aibă zece anişori învârtea vânatul cu un aer expert şi vizibil încântat. Era îmbrăcat numai până la brâu, de altminteri, ca şi ceilalţi care stăteau tolăniţi în jurul focului, privind cum se rumenea friptura îmbietoare. Cu toţii aveau inconfundabilele trăsături de ţigani şi, în ciuda înfăţişării lor modeste, nu păreau a face parte din tagma acelor hoarde rătăcitoare a căror adevărată şi bănoasă îndeletnicire erau tâlhăria şi furtişagul.           În căruţă stătea, înfofolită în pături căptuşite cu puf – un lux neobişnuit pentru o ceată de ţigani mereu pe drumuri – o femeie care părea extraordinar de bătrână; fără doar şi poate că era chiar vaidzina1. Bătrâna acum îl căuta din ochi pe băiat, acum cerceta din priviri spata de căprioară, scoţând din pipa ei vălătuci de fum al căror miros provenea de la ierburi care pe un cunoscător i-ar fi minunat până peste poate.           În liniştea care domnea primprejur răzbăteau zgomote îndepărtate, care aduceau cu nişte glasuri înfundate, ascunse prin tufişuri. Vocile veneau de la două persoane care discutau retrase la câteva sute de paşi de căruţă, ţinându-se departe de ceilalţi.           Una din ele era o fată. Să tot fi avut vreo şaptesprezece ani şi era de o frumuseţe desăvârşită în toate cele. Stătea culcată pe covorul de muşchi într-o atitudine pe jumătate nepăsătoare, pe jumătate mândră. Veşmintele ei întreceau cu mult pe cele ale celorlalţi în frumuseţe şi îi acopereau tot trupul, se vedea bine că se înveşmântase cu mare grijă.           În faţa ei se afla un tânăr. Se sprijinea cu spatele de un copac şi stătea cu braţele încrucişate pe piept. Oamenii care se complac din instinct într-o asemenea postură fac dovada unui caracter foarte puternic. Era înalt şi prin aceasta impresiona întotdeauna pe cei din jur, fiind mereu obligat să adopte o ţinută cât mai impunătoare, îmbrăcămintea sărăcăcioasă nu reuşea să umilească trupul lui puternic şi foarte bine clădit. Un observator atent s-ar fi minunat, probabil, de culoarea pielii tânărului. Nu avea chipul nici alb, ca al caucazienilor, dar nici oacheş, ca al ţiganilor. Mai degrabă s-ar putea spune că era cenuşiu; acel cenuşiu amestecat cu brun pe care-l dă bătaia vântului şi a soarelui. Purta pantaloni scurţi şi largi, care cu siguranţă că fuseseră croiţi pe măsurile altui trup; de sub tunica mult prea strâmtă şi foarte zdrenţuită se iţea o cămaşă ponosită. Pe cap avea un chipiu fără cozoroc. Era în picioarele goale, iar din mânecile tunicii îi ieşeau la iveală braţele musculoase tot goale. Printr-o gaură din mâneca tunicii se putea vedea un semn ciudat – era un tatuaj în roşu şi negru care înfăţişa un blazon ale cărui trăsături erau atât de întinse şi de şterse, încât abia se mai putea desluşi ceva din el. Părea că tatuajul şi-l făcuse cu mulţi, mulţi ani în urmă. Tânărul avea părul negru ca pana corbului dar dacă te uitai mai îndeaproape la el, puteai sa vezi că la rădăcini avea o culoare mai deschisă, iar pielea din creştet era alb-străvezie, cum o au de obicei blonzii. Pe chip purta întipărit un aer fără doar şi poate nordic. Fruntea neobişnuit de înaltă, ochii cenuşii luminoşi nu arătau a fi de sorginte indiană sau egipteană. Aşa se făcea că tânărul, îmbrăcat cum era în hainele acelea, lăsa o impresie stranie, întărită şi de stăpânirea de sine şi siguranţa cu care se mişca şi vorbea. Se deosebea întru totul de acele fiinţe fără astâmpăr şi vivace care erau ţiganii.

ESPADA           „Corrida de toros, corrida de toros!” răsuna glasul crainicilor care, împodobiţi cu cocarde şi panglici multicolore, străbăteau oraşul Buenos Aires în lung şi în lat.           Corrida de toros, lupta cu taurii, era de câtva timp evenimentul comentat cu mare lux de amănunte în toate gazetele oraşului.           Corrida de toros forma subiectul de discuţie în toate localurile publice şi particulare.           Corrida de toros înflăcărează pe orice spaniol, ca şi pe orice ins în vinele căruia curge măcar o picătură de sânge latino-american. Puţin îi pasă de adversarii distracţiei sale favorite, de cei care susţin că e vorba de un sport imoral şi în toate privinţele reprobabil. Spaniolul arde de nerăbdare să-şi găsească un loc, să chiuie bucuros la vederea animalului torturat şi, încântat peste măsură, să uite de sine şi de tot când taurul îndârjit şi fără teamă spintecă burta unui cal sau ia în coarne pe vreunul din toreadori.           Da, corrida de toros! De câtă vreme nu se mai văzuse la Buenos Aires o corrida! De când nu se mai auzise în Plaza de toros nechezatul cailor, mugetul taurilor, strigătele luptătorilor, aclamaţiile mulţimii! Trecuseră ani de la ultimul spectacol de acest gen şi vina o purta grava situaţie politică a ţării.           Războiul în care Lopez, dictatorul paraguayan, târâse Confederaţia Argentinei, costase până atunci 40 de milioane de dolari şi 50 de mii de morţi pe câmpul de luptă, fără a mai vorbi de cele 200 de mii de victime ale holerei, rezultat al mizeriei provocate de război. Nimeni nu se mai gândea la petreceri. Armata Confederaţiei se afla în permanentă inferioritate faţă de trupele lui Lopez. Dar, în săptămâna precedentă, un succes remarcabil îi aduse lauda întregii ţări. Izbânda fusese sărbătorită la Buenos Aires prin iluminaţii şi alaiuri festive. Şi pentru a fi pe placul populaţiei, Sarmiento, preşedintele nou ales, găsi nimerit să îngăduie organizarea unei lupte cu tauri.           Deşi pregătită la repezeală, această corrida de toros avea să devină extrem de pasionantă datorită unui anume concurs de împrejurări, îndreptăţind astfel aşteptările mulţimii.           Buenos Aires număra mulţi toreadori faimoşi pe care nici un taur nu reuşise încă să-i doboare. Mânaţi de invidie şi gelozie, toţi aceştia râvneau să-şi dovedească superioritatea unul faţă de celălalt, să arate că ei sunt mai puternici, mai dibaci.           Când deodată se ivi acolo un străin, un spaniol din Madrid. Descinsese cu câteva zile în urmă la hotelul „Labastie” şi, din primul moment, ceruse permisiunea de a concura la întrecere. Când îşi rosti numele, domnii din comitet aprobară bucuroşi, căci bărbatul cu pricina nu era nimeni altul decât însuşi señor Crusada, cel mai vestit espada din regatul spaniol.           Suficient pentru ca întreaga populaţie a oraşului să se pună în mişcare! Şi totuşi avea să se întâmple ceva şi mai senzaţional. Adică se mai prezentară doi señores ale căror oferte stârniră la culme interesul mulţimii. Unul era posesorul unor mari cirezi de vite. Investise cu câtva timp în urmă sume considerabile pentru achiziţia unui număr de bizoni nord-americani în vederea încrucişării lor cu vite de rasă autohtonă. Dar bizonii se dovediseră atât de sălbatici, de neîmblânziţi, încât stăpânul lor îi meni exterminării. Oferi deci în mod gratuit pe cel mai masiv dintre aceşti bizoni pentru corrida ce avea să se desfăşoare. Animalul urma să lupte în arenă alături de taurii obişnuiţi.           Celălalt señor era proprietarul unei hacienda1 din regiunea San Nicolas. Peonii, adică argaţii lui, săpând şanţuri circulare şi pândind apoi cu dibăcie, avuseseră norocul unic să prindă de viu şi nevătămat un jaguar ce dădea târcoale turmelor de oi. Fiara n-au omorât-o, nădăjduind s-o vândă unui eventual cumpărător. Şi acum stăpânul haciendei propunea să aducă jaguarul în oraş şi să-l ofere în dar comitetului.           E lesne de imaginat că toate aceste împrejurări, prezenţa faimosului espada madrilez, ca şi perspectiva înfruntării cu bizonul şi cu jaguarul, atrăgeau în chip deosebit atenţia publicului şi, în primul rând, a luptătorilor băştinaşi. Aceştia se numesc de obicei toreadores sau toreros, cuvânt care provine din toro, taur pe spaniol este şi se împart în mai multe categorii, având fiecare o anume sarcină şi specialitate. Primii sunt picadorii, care se avântă călări şi hărţuiesc taurii cu suliţele. Apoi chulos, numiţi şi banderilleros, care, mânuind eşarfe viu colorate, atrag atenţia taurilor asupra lor şi le înfig în ceafă nişte vergele cu cârlig ascuţit la capăt, în sfârşit espadas, adevăraţii luptători, care încearcă să răpună taurul cu spada, de unde şi numele. În plus mai sunt şi matadorii – de la matar, a măcelări. Aceştia nu fac parte de fapt dintre luptători. Sunt un fel de argaţi ai arenei. Când taurul nu a fost lovit mortal, ci numai doborât la pământ, ei aleargă şi îi dau lovitura de graţie.